Ministerul Cultelor Si Instructiunii Publice

Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice

-Personalități, legi și realizări–

Progresul general al societății, dar mai ales extinderea fenomenelor economice și comerciale au atras după sine creșterea numărului știutorilor de carte – scrisul, cititul și mai ales calculul matematic asupra prețurilor, greutății, capacității și dimensiunii mărfurilor – înscriindu-se treptat între necesitățile cotidiene ale oamenilor. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, modernizarea învățământului românesc s-a raportat continuu la textul legii din 1864 pe care oamenii școlii au încercat să o perfecționeze.

Una din primele direcții abordate după unirea Principatelor din anul 1861 a fost implementarea ideilor pașoptiste, cu precădere revizuirea sistemului instrucțiunii publice. Mihail Kogalniceanu lucra încă din 1859 la elaborarea unui proiect de lege care avea să vizeze sistemul de învățământ. La 12 iulie 1860 avem deja un prim Proiect de lege pentru instrucțiunea publică în Principatele Unite.

În 1861 are loc proclamarea unirii definitive a celor două Principate care acum poartă numele de Principatele Române Unite. Date fiind aceste noi situații, în sfera educației se pun bazele unei instituții ce va purta numele de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii și care va funcționa începând cu 4 iunie 1862. Unul dintre liderii de seamă ai mișcării de înlăturare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, C. A. Rosetti, a preluat portofoliul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, februarie-iunie 1866, perioadă relativ scurtă, dar marcată de o serie de inițiative pentru aplicarea obligativității școlare dar și pentru dezvoltarea ulterioară a învățământului. În acest sens de menționat este inițiativa ministrului, prima de acest gen, de organizare a unui învățământ seral și de duminică vizând lichidarea analfabetismului.

Anul 1866 este marcat de două momente cruciale pentru modernizarea României. Pe de o parte, aducerea prințului Carol I de Hohenzollern la conducerea țării, iar pe de alta parte adoptarea la 1 iulie 1866 a primei Constituții din România. Într-o primă fază, viața politică a țării a fost așezată pe principiul rotativei guvenamentale care s-a văzut că avea și limite, în sensul că unii miniștrii petreceau puțin timp la cârma ministerelor ceea ce a dus la nerealizarea multor proiecte. O necesitate era modernizarea continuă a sistemului de educație. Așa se face că, sub conducerea regelui Carol I, la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice s-au perindat mai multe personalități politice ale vremii.

Datorită unei crizei financiare ce s-a abătut și asupra României, ministeriatul lui I. Strat (1866-1867) începe cu proiecte pentru reduceri substanțiale ale bugetului ministerului. În perioada următoare, martie 1867- august 1867, la conducerea ministerului s-a aflat Dimitrie Brătianu, apoi cu guvernări relativ scurte s-au succedat: Dimitrie Gusti (august 1867 – noiembrie 1868); Alexandru Crețulescu (noiembrie 1867 – decembrie 1869); Gh. Mârzescu (decembrie 1869 – aprilie 1870); Petre P. Carp (mai 1870 – decembrie 1870 – ad interim); N. Gr. Racoviță (decembrie 1870 – martie 1871); Christian Tell (1871-1874); Titu Maiorescu (1874 – 1876).

Începând cu 1789, au fost realizate schimbări semnificative ale sistemului, care au continuat până la reforma învățământului promovată de Spiru Haret, pe bazele puse de miniștrii anteriori, Gheorghe Chițu (24 iunie 1876 – 30 octombrie 1878; 23 iunie 1884 – 1 februarie 1885); I.C. Brătianu (ad-interim31 octombrie – 24 noiembrie 1878); G. Cantilli (25 noiembrie 1878 – 10 iulie 1879); N. Crețulescu (11 iulie 1879 – 21 ianuarie 1880); Vasile Boerescu (ad-interim 22 ianuarie – 19 iulie 1880); Vasile Conta (20 iunie 1880 – 9 aprilie 1881); Vasile Alexandrescu Urechia (10 aprilie – 8 iunie 1881; 9 iunie 1881 – 31 iulie 1882); Petre S. Aurelian (1 august 1882 – 22 iunie 1884); Dimitrie A. Sturdza (2 februarie 1885 – 28 februarie 1888) și Constantin Nacu (1 – 21 martie 1888).

Legea învățământului primar și normal-primar din 1893 (legea Take Ionescu) stabilea obligativitatea școlară pentru vârste între 7 și 14 ani. În primul capitol al acestei legi se vorbește despre amenzile pe care le vor suporta părinții copiilor ce refuza să-i trimită la studii. De altfel, se mai precizează că obligativitatea se va aplica de preferință băieților. De asemenea se va introduce și lucrul manual și munca în ateliere specializate. Durata cursurilor în școlile normale de învățători este stabilită la cinci ani. Legea se ocupa de școlile normale, atât pentru formarea învățătorilor și învățătoarelor cât și a institutorilor și institutoarelor. Pe lângă școlile normale se vor institui și școli de aplicație.

Aceasta lege a învățământului primar nu a durat decât trei ani, ea fiind modificata de noul proiect elaborat de P. Poni. Noua lege “proclama o singură școală primară, la sat și la oraș cu același volum de cunoștințe, cu o singură deosebire a duratei studiilor, la sate de cinci ani, la orașe de patru. (…) la sate după absolvirea celor cinci clase, elevii care nu împlineau 14 ani rămâneau obligați încă doi ani a urma săptămânal cel puțin câte două ore lecții sau cursuri complementare. (…) acestea ca și cursurile de adulți constituie o inovație a legii din 1896”. Legea a fost sancționată la 29 aprilie 1896 si a făcut dovada valorii sale prin faptul că a rămas în vigoare cu unele mici amendamente până după primul război mondial.

Nerezolvarea problemei locațiilor școlilor primare a dus la determinarea lui Petru Poni de a concepe proiectul ce va deveni ulterior legea “Pentru facerea clădirilor de școală primară și înființarea Casei Școlilor.” Inițiativa nu a fost una nouă. Ideea a mai fost discutată de multe ori în camerele legiuitoare.

O perioadă înfloritoare pentru învățământ a reprezentat-o mandatul ministerial al lui Spiru Haret care, a militat și a reușit să dezvolte rețeaua școlară la sate astfel încât de la 3.446 școli existente în anul 1896 s-a ajuns la organizarea a peste 4685 de școli în anul de învățământ 1909/1910. Nu a fost deloc neglijată rețeaua școlilor din mediu urban, care a crescut în același interval de la 129 la 146, iar numărul elevilor de la 26.150 la 36.821.

Urmașul lui Petru Poni la conducerea ministerului a fost Spiru Haret, “fruntaș al vieții politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea”, care și-a dedicat cariera și munca îmbunătățirii sistemului de învățământ și de asemenea de a-l face mai accesibil și care totodată “și-a consacrat existența cauzei ridicării poporului român pe o treaptă superioară de cultură și civilizație”.

Reforma învățământului a constituit o preocupare importantă a lui Spiru Haret ca ministru, funcție pe care a deținut-o de trei ori, respective, între 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 și 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910, timp în care s-a dedicat învățământului românesc, dupa cum el insusi mentiona ca: „Scopul învățământului nu este numai instrucțiunea, ci și educațiunea tinerimii și aceasta a doua parte este mai importantă și mai greu de realizat, decât cea dintâi.”

În Raportul adresat Majestății Sale Regelui Carol I privind activitatea Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor Spiru Haret, în calitate de ministru, preciza că: „învățământul național a fost întotdeauna printre principalele preocupări (…) dar în anii din urmă, cestiunea acesta a căpetat o însemnătate mai mare decât oricând”.

Învățământul unei țări trebuie să aibă în vedere trei aspecte formarea unor cetățeni dedicați țării, care să aibă ideologie, aceste două aspecte corespunzand învățământului obligatoriu. Cel de-al treilea aspect are în vedere formarea tuturor profesiunilor necesare unei dezvoltării armonioase a statului.

Însă, în epocă au existat si critici asupra reformei realizata de Spiru Haret. Simion Mehedinți, pe vremea când era ministru al cultelor și instrucțiunii publice a declarat într-o ședință a senatului, la 27 iulie 1918: „…reforma cea mai însemnată a lui Spiru Haret din 1898 s-a dovedit după o aplicare de 20 de ani o eroare pedagogică și este azi unanim părăsită și reprobată. Trifurcarea liceului s-a arătat stearpă, iar legile care privesc universitatea și îndeosebi cea privitoare la recrutarea profesorilor, au scăzut nivelul moral și științific al universității”. În privința trifurcării claselor de liceu, Nicolae Iorga aprecia că specializarea se face numai la nivelul învățământului superior universitar.

Existența unei națiuni implică un echilibru în prezența profesiilor exercitate, alături de artisti, oameni de știință, oameni specializati în drept, literați trebuind să se regăsească și mici întreprinzători, negustori, comercianți, agricultori. Astfel că, învățământul public nu trebuie să fie numai teoretic, ci și unul practic. Așa se face că în școlile primare rurale, pe lângă lucrul manual, se introduce și învățământul practic agricol, iar în școlile primare urbane se introduce lucrul manual, care nu figura în programa de studio. Învățământul secundar dobândește la rândul său o latură mai practică, prin modificarea unor dispoziții, astfel încât pentru un absolvent de liceu să nu fie o problemă găsirea unui loc de muncă. Se urmărea astfel atragerea cât mai multor tineri către carierele profesionale, considerându-se că profesii legate de agricultură, industrie și comerț pot asigura existența.

Totodată, s-a reușit modernizarea programelor școlare, cu impact direct asupra procesului instructiv-educativ și asupra calității absolvenților, expresie a principiilor pe care Haret le punea la temelia gândirii sale pedagogice, și anume: principiul învățământului educativ, al învățământului național, principiul culturalizării și cel al stabilirii unui raport între școală și viață, activitatea școlară dobândind un caracter util, practic.

Bibliografie

Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, Îndrumător în arhivele statului. Județul Bacău, vol. II, Îndrumatoare arhivistice, 15, București, 1989

Gudin, Cristina, Istoria modernă a românilor. Cultură și modernitate, Grup editorial Tritonic, București,

Haret, Spiru, Circulara nr. 21287 din 14 ianuarie 1898 adresată revizorilor școlari pentru înființarea cantinelor scolare.

Haret, Spiru, Circulara din 22 aprilie 1897, adresată tuturor școlilor secundare și speciale de ambele sexe, cum si către universități, privitoare la serbarea școlară de 10 mai.

Monitorul Oficial, nr. 97 din 9/21 aprilie 1866, p. 342, în N. Isar, C. Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Editura Universității din București, 2004.

Neagoe, St., Istoria guvernelor României de la începuturi (1859) până în zilele noastre(1999), București, 1999, , în N. Isar, C. Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Editura Universității din București, 2004.

Popescu-Teiusanu, I., Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963.

Orăscu, Șerban, Spiru Haret, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

Orghidan, Eugen, Spiru C. Haret – reformator al învățământului românesc, Editura Media Publishing, București, 1994