Mihai Viteazul Si Unirea la 1600

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va desfășura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Țărilor Române. Puternica personalitate a marelui domn și faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Țărilor Române.

Ridicându-se împotriva regimului dominației otomane și biruind în raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Țara Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Țărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea otomană și tendințele de dominație ale Imperiului Habsburgic și Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, și mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prăbușirii dominației ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca emancipării naționale pentru unirea într-o singură țară.

Ca urmare a războaielor purtate în Asia, cu perșii și, în Europa, cu puterile creștine, cerințele Imperiului Otoman față de Țările Române au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul și știrbirea autonomiei interne vădeau intenția de a le transforma în pașalâcuri. Tributul Țării Românești ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura soluție de a ieși din acest impas era o angajare de puterile creștine în lupta antiotomană.

În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Țării Românești. Înainte de a fi domn, a câștigat o vastă experiență străbătând lumea Răsăritului. A parcurs toate treptele dregătoriilor, ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de puternica familie a Buzeștilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, în 1593 ocupă tronul. El a avut și sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Confruntat de la începutul domniei cu opresiunea și exploatarea otomană, Mihai aderă, din proprie inițiativă, la Liga creștină. Anterior, din îndemnul lui Rudolf al II-lea, împăratul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Vodă s-au alăturat și ei Ligii. În aceste împrejurări, declanșarea răscoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai a adunat pe creditorii levantini la vistierie și I-a ucis, lichidând și o unitate otomană, cantonată în Capitală. În continuare, atacă cetățile de la Dunăre: Giurgiu, Brăila, Nicopole etc. Între timp, la Putinei și Stănești (Ilfov), Mihai învinge o oaste tătărească ce venea din Ungaria, iar la Șerpătești (Ilfov), o armată otomană. Cu excepția Giurgiului, unde otomanii rezistaseră, toate celelalte cetăți din stânga Dunării sunt cucerite de oștile muntene și moldovene.

Încurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunării amenințau cu o răscoală generală. Pentru a o preîntâmpina și, mai cu seamă, pentru a reduce Țările Române sub ascultare, otomanii pregătesc o ofensivă împotriva Țării Românești. În această gravă situație, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strângerea alianței. Depășind instrucțiunile domnului, delegația de boieri și clerici a încheiat, la Alba-Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu condiții nefavorabile, recunoscându-l pe Sigismund drept suzeran.

Domnul Țării Românești, conform tratatului, era socotit locțiitor a principelui. Conducerea țării era încredințată unui număr de 12 boieri munteni, care urmau să facă parte din Dieta Transilvaniei. Pus în fața acestei situații și datorită apropiatei confruntări cu otomanii, Mihai Viteazul a fost nevoit să accepte condițiile impuse de Sigismund marii boierimi, dornică și ea să limiteze și ea puterea domnească și să și-o lărgească pe a ei. S-au prevăzut cu acest prilej, și restabilirea vechilor hotare ale țării și ajutor militar împotriva otomanilor, precum și subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania Mitropoliei din Țara Românească.

Sigismund, intervenind apoi în Moldova, l-a înlocuit pe Aron Vodă cu Ștefan Răzvan. La 3 iunie, la Alba-Iulia, el a încheiat și cu acesta un tratat, asemănător celui din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor două țări Românești.

Sprijinit de unii boieri munteni în frunte cu Buzești, Mihai și-a organizat o armată proprie, de mercenari, formată din poloni, secui, cazaci, sârbi etc. Alături de acesta, el și-a format unități de călărași, “roșii”, unități de “dărăbanți” și voluntari din sudul Dunării.

Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea otomană se pregătea de luptă. Dușmanul a încercat să treacă fluviul. Primele tentative au eșuat. Mai multe unități de munteni, moldoveni și cazaci au făcut incursiuni pe malul Dunării, pustiind Nicopole și Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredințeze comanda trupelor bătrânului vizir Sinan-Pașa, care, între 14 și 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgiu. Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat și de o oaste din Transilvania, condusă de Albert Kiraly, a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (râul, mlaștina, zona păduroasă), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, și datorită exemplului personal, o mare victorie.

Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o nouă luptă, se îndreaptă spre munți, așteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp, Sinan-Pașa a ocupat orașul la București, începând organizarea țării în pașalâc. Încercarea de organizare a pașalâcului a provocat o categorică opoziție a tuturor forțelor sociale și mai cu seamă a maselor țărănești.

În luna septembrie, 20 000 de ostași trimiși de Sigismund, împreună cu un contingent de artileriști toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei eliberează Târgoviștea și-I urmăresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost ușurată de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea otomană și-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei au zdrobit trupele otomane, care încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu obținând o strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea independenței Țării Românești. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Țărilor Române este cheia succesului militar și temeiul păstrării neatârnării.

În perioada care urmează, în relațiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica de confruntare armată. Acțiunile lui sunt tot mai îndrăznețe și încununate de succes. În acești ani reapare însă și opoziția boierească, nemulțumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boierești, năvălirile tătarilor, intențiile polonilor de a pune în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum și confruntările dintre imperiali și otomani în Ungaria îl fac pe Mihai să-și dea seama că singura soluție posibilă este pacea cu otomanii, în condițiile recunoașterii domniei și independenței țării. Mihai încheie pacea cu otomanii în 1597, nu înainte de a fi întărit alianța cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de înscăunarea lui Ieremia Movilă în moldova de către Polonia și de renunțarea lui Sigismund la tron în favoarea austriecilor. În aceste împrejurări, pentru Țara Românească se prefigura o situație dificilă.

Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistițiu, duce tratative cu Imperiul Habsburgic și semnează un tratat, în 1598. Aceasta a anulat pretențiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Țării Românești. Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare și iscusit diplomat, știind să deschidă noi posibilități de afirmare a țării și planurilor sale de viitor. Introducerea în tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare în familia domnului și a independenței țării mărturisește gândurile politice ale marelui voievod.

Mihai a desființat, în condiții externe nu întotdeauna favorabile și sub presiunea boierimii, dreptul de liberă strămutare a țăranilor, legându-I de glie (1595-1596). Documentele afirmă că țăranul “care pe undeva va fi acolo să fie rumân veșnic, unde se va afla”. Au fost transformați în șerbi și unii țărani liberi și orășeni, retrași în fața pericolului otoman în timpul războiului și așezați pe pământurile boierești. Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii. A urmărit în același timp, întărirea puterii centrale, asigurarea de venituri boierimii și domniei în vederea susținerii politicii de independență.

Situația politică a țării părea pentru un moment parțial consolidată. Nu după mult timp însă, politica oscilantă și nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurtă vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunțarea la politica de independență față de otomani. În aceeași vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Țării Românești. Momentul impunea o soluție imediată, hotărâtă, fiindcă dominația poloneză în Țările Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obținute de Mihai Viteazul. Era amenințată independența Țării Românești și, de asemenea, sistemul politic întemeiat pe alianța Țărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât dușmănoasă față de Mihai, cerându-i recunoașterea suzeranității, apoi părăsirea țării.

Conștient de destrămarea coaliției antiotomane, Mihai și-a dat seama că, în aceste împrejurări politice primejdioase, numai unirea Țărilor Române sub o singură cârmuire mai putea salva independența obținută cu atâtea sacrificii.

Mihai, ca și împăratul Rudolf, dorea înlăturarea lui Andrei Báthory și scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil alianței otomane. Pentru aceasta trebuiau întreprinse măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory și de eliberarea Transilvaniei în vederea înfăptuirii unirii Țărilor Române. În fruntea unei armate Mihai trece din pasul Buzăului (14 octombrie 1599), pătrunzând în Brașov. A doua coloană, adusă din Oltenia de către boierii Buzești și de banul Udrea, a pătruns în Transilvania prin pasul Turnu roșu. Cele două armate au făcut joncțiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai dispunea acum de peste 20 000 de ostași.

Bătălia cu oștirea lui Andrei Báthory s-a dat la Șelimbăr, lângă Sibiu (28 octombrie 1599). În sprijinul lui Mihai au venit și vreo 2000 de secui, conduși de Moise Székely. Lupta s-a sfârșit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes a însemnat readucerea Transilvaniei la alianțe antiotomane și unirea sa cu Țara Românească. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declanșarea unor puternice mișcări țărănești îndreptate împotriva nobililor. Iobagii – spun izvoarele – începură să se miște, “întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un principe de nația lor”. La 1 noiembrie , primit cu mult alai, domnul a intrat în Alba-Iulia, capitala Transilvaniei.

După ce Dieta l-a recunoscut ca principe, Mihai a luat măsuri menite să consolideze unirea celor două țări. Deși a menținut Dieta, el a subordonat-o politicii domnești. A introdus boieri munteni în Consiliul principatului; Teodosie Rudeanu a fost numit logofăt pentru ambele țări; a numit în cetățile Transilvaniei căpitani dintre oamenii lui de încredere; a dat porunci în limba română; a făcut danii pe seama nobilimii române. În aceeași vreme, a obligat dieta să acorde drept de pășunat satelor românești și scutire de robotă preoților români. Se cristalizează ideea considerării religiei ortodoxe ca religie receptă și a așezat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei la Alba-iulia. A întărit secuilor vechile libertăți, ca unora “ce au oștit pentru binele obștimii creștinești”, adică împotriva otomanilor. Mihai Viteazul încearcă să creeze o bază socială, mai cu seamă românească, domniei. Toate aceste măsuri au arătat tendința de unificare politică a celor două țări române. Încercarea de a introduce administrația română și, în general, politica lui Mihai Viteazul au nemulțumit nobilimea și au înrăutățit raporturile cu împăratul.

Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei țări românești, trebuia înlăturat Ieremia Movilă, supus polonilor, tributar otomanilor și dușman al lui Mihai. În primăvara anului 1600, o armată condusă de Mihai a trecut prin pasul Oituz înaintând pe Trotuș, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Țara Românească, înainta oastea condusă de Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai.

Oștile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, ușurându-I biruința. După trei săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpânirea lui Mihai. Pentru prima dată în istorie, cele trei Țări Române erau unite sub aceeași cârmuire. De acum înainte, Mihai se va intitula “domn al Țării românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”.

Înfăptuirea unirii politice a Țărilor Române de către Mihai Viteazul, în condițiile politice ale epocii, a răspuns unei necesități istorice. Ea venea ca o încoronare a unei îndelungate evoluții istorice, la care au colaborat o seamă de factori. În primul rând, faptul că Țările Române, pe deasupra separatismului politic, reprezentau o singură civilizație, creație a poporului român, unitar prin originea lui etnică, prin limbă, cultură și religie. Ideea o exprimau boierii munteni, într-om scrisoare prin care cereau a fi la un loc cu Țara Românească, fiindcă “suntem toți de o limbă și o lege”. Ideea solidarității între români s-a văzut și în atitudinea țăranilor de origine română din Transilvania care, la vestea victoriei de la Șelimbăr, s-au ridicat împotriva nobilimii maghiare.

Din ceste dovezi și din altele se vede că în societatea română, în secolul al XVI-lea exista o activă conștiință de neam. Aceasta s-a exprimat și prin scrisul în limba națională. Unirea Țărilor Române s-a întemeiat și pe legăturile economice dintre Țările Române în evul mediu, care au creat premisele unificării politice.

Între factorii care au stat la baza Unirii a fost și solidarizarea Țărilor Române în lupta antiotomană de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea la Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare. Strânsele legături politice și coalițiile antiotomane au contribuit la apropierea Țărilor Române și la cristalizarea ideii unirii. Dacă la aceasta adăugăm evenimentele recente, victoria de la Călugăreni prin forța armată a celor trei Țări Românești, avem prezente temeiurile hotărârii lui Mihai Viteazul și ale marii înfăptuiri.

Înfăptuirea politică a lui Mihai a stârnit nemulțumirea dușmanilor externi și interni. Formarea unui stat puternic nu era pe lacul habsburgilor, polonilor și otomanilor, fiecare urmărind să stăpânească Țările Române. Nobilimea transilvăneană submina realizarea lui Mihai Viteazul, văzându-și amenințate pivilegiile sociale și politice.

În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit și a trecut de partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului, la Turda. În fața acestei situații, Mihai înfruntă oastea nobilimii și a lui Basta la Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie 1600). Înfrânt, se retrage spre Făgăraș. În Moldova, polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuându-și apoi înaintarea în Țara românească, pentru instalarea lui Simion Movilă.

Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina acțiunea polonezilor, Mihai a trecut munții, dar a fost înfrânt. În aceste condiții, domnul se îndreaptă spre Curtea imperială, pentru a-I solicita ajutor împăratului. Mihai ajunge foarte curând la înțelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase împotriva reprezentanților împărătești, proclamându-l, din nou, principe pe Sigismund Báthory.

Astfel, oastea lui Mihai și oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui Sigismund. Între timp, boierii Buzești au alungat din țară pe Simion Movilă și oastea polonă. Lupta cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3 august 1601), Sigismund fiind înfrânt. Mihai era din nou domn al Țării Românești și pe cale de a se înstăpâni în Transilvania. El putea de acum să continue opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambiții proprii, fiind convins de adeziunea curții imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, săvârșită la 19 august 1601, în tabăra de lângă Turda.

Concluzii:

Mihai Viteazul a fost una dintre marile personalități ale istoriei noastre din toate timpurile. Militar înzestrat cu calități excepționale, a fost și un diplomat care a știut să aprecieze momentele istorice grave pe care le traversa țara. Soluțiile sale dovedesc un atașament pentru ideea de apărare a civilizației europene, pe care o și exprimă, continuând o tradiție a istoriei românești. În acest sens, nu numai că s-a integrat Ligii Creștine, dar a asociat țelurilor acesteia elementul eliberării popoarelor din Balcani de sub dominația otomană, cu gândul la independența acestora. A recâștigat independența Țărilor Române și a fost înfăptuitorul primei uniri politice din istoria poporului român. El a încercat s-o consolideze, întemeind-o pe existența poporului român din cele trei țări. Unirea a fost un fapt obiectiv, necesar, așa cum vor fi și împlinirile de mai târziu. Ea s-a înfăptuit dinspre Țara Românească care, prin numele ei, întruchipa un sens unificator.

Rememorarea numelui si a faptelor lui Mihai Viteazul in perioada realizarii Marii Uniri

===== In istoria romanilor doua nume stralucesc, fara posibilitatea de a fi vreodata egalate: Mihai Viteazul si Alba Iulia. Si fiindca amandoua simbolizeaza realizarea telului celui mai scump al poporului roman, urmarit cu perseverenta si necontenit de-a lungul secolelor, cel al unitatii de neam si, mai apoi, nationale si al constituirii statului nationar unitar, in constiinta noastra ele au ajuns la un fel de simbioza, pomenirea unuia fiind suficienta pentru a ni-l reaminti di a nu-l reprezenta si pe celalalt.
===== Astazi, este limpede pentru toata lumea iubitoare de adevar ca prin toate actiunile sale politice, militare si diplomatice, Mihai Viteazul a urmarit, in mod constient, realizare unui stat romanesc unificat, suficient de puternic pentru a se opune tendintelor de cucerire si de subjugare ale Imperiului otoman, dar si ale Imperiului Habsburgic, in curs de formare. Actiunea avea importanta si pentru celelalte state din zona, precum si pentru coalitia crestina de pe continentul european.
===== Fara a intra in amanunte, sa reamintim ca, inaintea actiunilor militare si politice din Transilvania, domnitorul a incercat si a reusit, in oarecare masura, sa realizeze punti de legaturi sufletesti si culturale cu romanii de aici (Alba Iulia), mai intai prin subordonarea Mitropoliei ortodoxe aedelene celei similare de la Targoviste ( 1595 ) si mai apoi, prin ridicarea ei la respectul cuvenit (1596). Noua biserica mitropolitana construita de el in afara cetatii Balgradului ( 1597 ) a fost dotata cu tiparnita, iar in incinta fundtiona si o scoala romaneasca. Nu intamplator ctitorul a ales ca hram al noii biserici "Sfanta Treime", simbolizand, desigur, cele trei tari romanesti. Aceasta afirmatie se bazeaza pe faptul ca sigiulul sau din anul 1600, al statului unificat, este foarte asemanator cu cel al Mitropoliei Balgradului, cu deosebirea ca in locul personajelor sfinte apar: Domnul in campul stang, Doamna Stanca in cel drept, despartiti fiind de coloana, pe verticala, a stemelor celor trei tari romanesti, cea a Transilvaniei formand baza, iar cea a Tarii Romanesti corolarul.
===== Dupa cum se stie, Mihai Viteazul si-a stabilit capitala statului unificat la Alba Iulia. Din acel moment, pentru romanii din generatiile care i-au urmat "vechea capitala a Ardealului" va insemna capitala marii infaptuiri politice a Domnului cu nume, infatisare si fapte de arhanghel. Temerara lui infaptuire avea sa-l duca insa la pierzanie, rascolind ura, pisma si gelozia numerosilor sai dusmani.
===== Scurta si nefericita lui domnie, in care el nu a cunoscut bucuriile, nici macar pe cele ale vietii de familie, ci doar privatiunile si framantarile misiunilor sale politice si militare, a fost intrerupta, in mod brutal, prin miseleasca sa ucidere de pe Campia Turzii, la 19 august 1601. Langa capul sau, despartit de trup si asezat pe starvul unui cal, ucigasii si cei care i-au platit au agatat un epitaf in care era numit "dac fioros si adevarat Nerone". Lasand la o parte impietatea, comstatam ca autorii lui, in furia lor oarba, fara sa-si dea seama, recunosteau originea daco-romana si continuitatea poporului roman pe vechea lui vatra etnica. Se stie ca, pana la urma, capul domnului a fost dus in Tara Romaneasca si depus la manastirea Dealu, ctitoria familiei sale. In cea ce priveste corpul, se stie ca a fost ingropat pe Campia Turzii si ca, mai apoi, a fost dezgropat, transportat si reinmormantat, probabil, la Mitropolia din Balgrad. Operatiunea trebuie sa se fi facut in mare taina pentru a nu se cunoaste locul mormantului si a se evita astfel o eventuala panganire. Din lipsa de probe arheologice si documentare chestiunea ramane ipotetica, dar ar fi o minune dumnezeiasca, ca trupul trudit al viteazului Domn sa se odihneasca chiar in cetatea maretiei sale infaptuiri.
===== Opera politica de la 1599-1600 s-a spulberat in conditiile vitrege ale disparitiei autorului ei. Ea a ramas insa ca un far calauzitor al generatiilor care au urmat, in lupta pentru refacerea ei.
===== Dupa o vreme destul de lunga de stare latenta, in care se parea ca totul a fost dar uitarii, importanta operei politice a lui Mihai Viteazul a iesit la iveala, in toata splendoarea ei, in perioada de formare a constiintei nationale a poporului nostru. Mai intai reprezentantii Scolii Ardelene, in frunte cu Gheorghe Sincai, si mai apoi cei ai generatiei pasoptiste, in frunte cu Nicolae Balcescu, au scos in evidenta puternica personalitate a lui Mihai Viteazul si importanta operei sale politice, ca mostenire lasata urmasilor. Se poate spune ca dupa revolutia de la 1848-1849, cand natiunea romana a ajuns la constiinta de sine, nu au mai fost momente importante ale luptei poporului roman pentru independenta si drepturi nationale in care numele lui Mihai Viteazul si, implicit, a faptelor sale sa nu fie pomenite.
===== Cu atat mai mult s-au rememorat persoana si faptele lui in perioada de realizare a Marii Uniri, cand s-a dus la bun sfarsit opera inceputa inainte cu 319 ani. Cu cativa ani inainte de declansarea primului razboi mondial, la 20 septembrie 1909, cu ocazia manifestarilor prilejului de adunare generala a "Societatii pentru fond de teatru roman" si Alba Iulia, istoricul blajan Augustin Bunea, pe atunci, probabil, inca presedinte al Clubului politic central al romanilor din comitatul Alba Inferioara, cu sediul la Blaj, avea sa tina un discurs in care exprima nadesjdea in infaptuirea visului lui Mihai Viteazul. "Am venit, spunea el, sa dam tributul nostru artei romanesti in acest oras care trebuie sa fie pentru fiecare roman un loc sfant… caci aici a fost leaganul neamului romanesc de astazi… Aici a fost resedinta gloriosului Voievod Mihai Viteazul: de aici a stapanit el toata intinderea Ardealului… Azi situatia noastra in acest loc e zdrobita. Dar pe ruinele acestea noi vom cladi odata iarasi templul daramat, vom ridica templul lubertatii noastre politice nationale"…
===== Apoi, cu putin inaintea izbucnirii razboiului, la 31 mai 1914, din initiativa a peste 100 fruntasi din comitatul Alba Inferioara s-a convocat la Alba Iulia o mare adunare politica a romanilor. In apelul intitulat "La Alba Iulia" lansat se ziarul "Libertatea" din Orastie se cerea: "Sa caurga pe zi noi rauri cat mai vii de popor spre cetatea lui Mihai Viteazul, spre Alba Iulia… si sa spuna acolo lumii si tarii ca romanii ardeleni, ca si fratii lor banateni, sunt mai mult ca ori-si-cand stiutori de insemnatatea lor pe acest pamant, pe care il locuiesc de 2000 de ani".
===== Inca in timpul razboiului mondial, la Congresul din 15 martie 1915 al romanilor aflati in "tara", in Romania, circula ideea ca proclamarea deplinei unitati nationale sa se faca in orasul gloriei de la 1599-1600,…"caci inima romanilor palpita in Alba Iulia".
===== In aceeasi periaoda, intr-un discurs tinut la una dintre adunarile Ligii pentru unitatea politica a tuturor romanilor, tinute in Bucuresti, Nicolae Filipescu cerea regelui Ferdinand sa fie implinitorul visului intregului neam, de a se impodobi cu titlul lui Mihai Viteazul: "domn al Tarii Romanesti si al Moldovei".
===== Asemenea idei si manifestari vor aparea si la romanii ardeleni aflati prizioneri in Rusia. Astfel, printr-un apel pe care il adreseaza motilor prizioneri, in vare anului 1917, Filaret Bobes, si el fiu al Muntilor Apuseni, ii indeamna pe acestia sa se inroleze, ca voluntari, in armata romana si sa lupte pentru unirea cu "Romania libera", asa "cum au dorit-o voievozii Stefan si Mihai… si cum au visat-o mosii si parintii nostri". Se pare ca apelul a dat rezultatele scontate, intrucat la Iasi vor sosi curand primele esaloane de voluntari roamani ardeleni, care-si vor lua denumirile simbolice de "Alba Iulia", "Avram Iiancu" si "Turda".
===== Ideea ca unirea Transilvaniei cu Romania sa fie proclamata la Alba Iulia este exprimata si in telegrama din 29 octombrie 1918 a Comitetului National Roman al voluntarilor din Celiabinsc (Rusia) adresata regelui Ferdinand, in care se arata ca ei asteapta sa incoroneze pe "Majestatea Voastra car mai curand la Alba Iulia".
===== La 10 noiembrie 1918, odata cu mobilizarea armatei romane pentru alungarea armatelor germane din tara, se produce si trecerea peste Dunare a armatelor franceze comandate de generalul Henri Berthlot. Cu acest prilej, generalul emite o proclamatie adresata poporului roman, pe care il cheama la arme, pentru a-si face datoria, asa cum cereau "umbra lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si Mircea cel Batran".
===== Inca in timpul tratativelor de la Arad din 13-14 noiembrie 1918 dintre C.N.R. Centrul si delegatia guvernamentala maghiara condusa de ministrul notionalitatilor Jaszi Oszkar, mai precis in 14 noiembrie, din Sibiu a fost trimisa in misiune la Iasi o delegatie alcatuita din prof. Nicolae Balan si capitanul Victor Precup, pentru a lua contact cu cercurile conducatoare din Romania, in scopul cunoasterii atitidunii acestora fata de tendintele de unificare ale romanilor transilvaneni. Dupa indeplinirea misiunii, printre altele, prof. Nicolae Balan va tine un discurs in sedinta Ligii Culturale locale, in care va afirma: "Am venit sa sol al Ardealului ca sa talmacesc vointa nestramutata a intregului nostru popor de a reintregi mostenirea nationala a marelui erou. Pe cetatea din Alba Iulia falfaie astazi mandru nostru tricolor si asteapta intrarea triumfala a demnului urmas al lui Mihai Viteazul. Eterna recunostinta viteazului capitan al ostirii, M.S. Regele Ferdinand I, care, intr-un chip atat de desavarsit, s-a indentificat cu idealul lui Mihai si al neamului romanesc de pretutindeni."
===== Dupa esuarea tratativelor de la Arad, inca din 15 noiembrie C.N.R. Central va discuta cu aprindere unde sa tina Adunarea Nationala. Luind in considerare argumentele istorice dar si pe cele de siguranta el a hotarat ca aceasta sa aiba loc la Alba Iulia. Este un merit de necontestat al generatiei de fruntasi romani din 1918 ca au oferit prilejul orasului primei unitati statale romanesti de la 1599-1600 sa o desavarseasca.
===== Argumentatia politica si istorica a acestei hotarari va fi subliniata foarte clar de catre Vasile Goldis, in aceeasi zi, in 15 noiembrie, in fata grupului de tineri aradeni veniti sa indemne C.N.R. Central sa proclame Unirea Transilvaniei cu Romania.
===== Se pare ca in acele momente de tensiune a existat intentia Comandei Militare Centrale de la Arad de a se muta mai spre interiorul tarii, la Alba Iulia, intrucat intr-un ordin al garzii nationale romane din comuna Berghin adresat garzilor similare subordonate din satele vecine, se cerea mobilizare a cat mai multi feciori care sa jute la mutare "comandei superioare in vechea capitala ca sa putem proclama independenta poporului nostru".
===== La 17 noiembrie C.N.R. Central trimite la Alba Iulia pe Iuliu Maniu pentru a consulta Consiliul National Roman local daca orasul poate oferi conditiile necesare unei actiuni de o asemenea amploare, cum era Adunarea Nationala. Sosind in oras, el a informat pe conducatorii locali despre intentia C.N.R. Central de a convoca Adunarea Nationala aici, in "vechea capitala a Aedealului" si a stabilit cu acestia masurile ce trebuiau luate. Printre altele, Iuliu Maniu, a sfatuit pe locotenentul Ovidiu Gritta sa-si formeze o companie de onoare pentru ceremoniile ce urmau sa aiba loc. De asemenea, el a cerut organizatorilor sa convoace car mai mult popor, in haine de sarbatoare.
===== In ziua urmatoare, la 18 noiembrie, Maniu se deplaseaza la Blaj unde isi avea locuinta, ca avocat al Mitropoliei greco-catolice locale. Aici el tine un discurs in fata protipendadei in legatura cu convocarea Adunarii Nationale. Referindu-se la locul de convocare el pronunta cuvintele:"Ghiciti, de sigur, de acolo! Lucrati din rasputeri ca adunarea aceasta sa fie vrednica de neamul romanesc."
===== Dupa luarea tuturor acestor masuri, C.N.R. Central a lansat, la 20 noiembrie, circulara de convocare a Adunarii Nationale la Alba Iulia, pe ziua de 1 decembrie 1918, in text orasul fiind numit:"Cetatea istorica a neamului nostru", reamintindu-se opera politica a lui Mihai Viteazul.
===== Doua zile mai tarziu, la 22 noiembrie, va fi elaborat si dat publicitatii programul Adunarii. Facand aceleasi referiri la trecut, acesta de incheia cu un apel adresat "Fratilor romani", in care se aratta: … "Locul cel mai istoric al neamului va asteapta cu bratele deschise. Veniti deci, sa-l atingeti cu pasul vostru, ca sa simtiti fiorul ce l-a miscat odata pe marele voievod cu nume de arhanghel"…
===== La 24 noiembrie, in calitatea sa de organ comitatens, C.N.R. din Blaj va lansa si el vhemare, sub forma de manifest: "Veniti la Alba Iulia", prin care cerea tuturor romanilor sa participe la Adunarea Nationala din 1 Decembrie ce va avea loc "in Balgradul lui MIhai Viteazul".
===== La sosirea in Alba Iulia a C.N.R. Central, eveniment ce avut loc in dupa-masa zilei de 29 noiembrie, la cuvantul de bun venit al localnicilor, presedintele Stefan Cicio Pop a raspuns: … "am venit pe aceste locuri de bogate amintiri nationale. Aici a fost Golgota, aici trebuie sa vina si mantuirea. Cu drag am venit la marea adunarea nationala, cea mai mare si mai frumoasa sarbatoare nationala pe care eu avut-o Romanii de la descalecatul lui Traian incoace si doresc se ne apropiem de locul adunarii cu smerenie si cu demnitate."
===== In ziua urmatoare, la 30 noiembrie, in localitate va apare primul numar al ziarului "Alba Iulia, organ al proclamarii unitatii nationale", care adresa participantilor la Adunare un vibrant "Bine ati venit in sfanta cetate de durere si slava a neamului romanesc".
===== Referiri la trecutul istoric al orasului Alba Iulia si la opera lui Mihai Viteazul vor face si vorbitorii din cadrul Marii Adunarii Nationale din 1 Decembrie. Astfel, Stefan Cicio Pop va considera Alba Iulia ca pe o "Meca a neamului romanesc", Vasile Godis va aprecia ca "s-a putut face pentru o clipa unirea lui in cetatea aceasta prin bratul puternic al geniului scanteetor al Viteazului Mihai", iar episcopul Miron Costea, amintind "stravechea Alba Iulie, de care ne leaga amintirea celor mai crude chinuri si suferinte, dara si cea mai sfanta nadejde", sublinia ca Unirea s-a realizat aici "In atmosfera traditilor lui Mihai Voda Voteazul".
===== In ziua de 2 decembrie, in prima sedinta de constituire si de lucru a Marelui Sfat National Roman, ales in ziua precedenta in cadrul Marii Adunari Nationale, la propunerea lui Silviu Dragomir s-a apobat textul unei telegrame adresate regelui Ferdinand, in care Alba Iulia era caracterizata ca "glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul".
===== In telegrama de raspuns a regelui Ferdinand se aprecia realizarea unirii in "vechea cetate a lui Mihai Viteazul", iar in cea a reginei Maria se amintea tragedia tinerilor cazuti pe campul de lupta pentru infaptuirea idealului national "cu bratele intinse spre Alba Iulia, cetatea implinirii visului nostru".
===== In acelasi timp regina Maria a adresat o telegrama de multumire femeilor romane din teritoriile de peste Carpati care de-a lungul veacurilor au purtat o lupta horarata si plina de jertfe "a carei biruinta a fost vazuta Duminica la Alba Iulia".
===== Cele doua nume infratite prin semnificatia lor istorica: Mihai Viteazul si Alba Iulia, vor fi mai mult pomenite in perioada de realizare faptica a unirii, ce a urmat imediat dupa proclamarea ei. Astfel, in ziua de 19 decembrie 1918, cand in Alba Iulia va sosi primul batalion al armatei romane, aprtinand Regimentului 5 Vanatori, s-a aflat ca acesta purta numele de Mihai Viteazul si ca s-a remarcat, in mod deosebit, in luptele de la Marasesti. Prin urmare, Comandamentul trupelor romane nu intamplator a trimis aceasta unitate in orasul simbol al unitatii nationale. Batalionul a fost primit de catre oficialitati in piata orasului, in fata hotelului "Hungaria", unde era amplasat arcul de triumf. Din acel moment piata a luat numele de "Mihai Viteazul", iar hotelul de "Dacia".
===== De asemenea, la 3 februarie 1919, din initiativa unui grup de profesori si invatatori locali, s-a inaugurat luceul "Mihai Viteazul", primul liceu romanesc de stat infiintat in teritoriul de dincoace de Carpati dupa istoricul eveniment din 1 Decembrie 1918.
===== In luna martie 1999, la Alba Iulia va fi instalata garnizoana unui regiment de infanterie permanent care va purta numele orasului, dar care in nomenclatura militara figura sub Nr. 91.
===== Si, in sfarsit ultimul eveniment pe care il mai imintim, este cel al incoronarii, la 15 noiembrie 1922, a regelui Ferdinand I si a reginei Maria, ca suverani ai Romaniei Mari, in catedrala construita special la Alba Iulia intre anii 1921-1922. In pronaustul catedralei, in partea stanga, strajuiesc figura impozanta a lui Mihai Viteazul si sigiulul statului roman unit vremelnic. Catedrala a primit hramul "Sfintei Treimi" si are ca ocrotitori pe arhanghelii Mihai si Gavril. Dintr-un text mai recent, amplasat in interiorul Catedralei Incoronarii, deasupra intrarii, aflam ca ea a fost ridicata in memoria Catedralei lui Mihai Viteazul, primul unificator al Romanilor, pentru a ramane peste veacuri ca simbol al unitatii nationale si spirituale romanesti.
===== Astazi, cand Romania nu mai este cea Mare si cand, totusi, se mai gasesc unii care isi permit sa umble cu creionul pe harta ei urmarind sa o faca si mai mica, este necesar sa reflectam cu mai multa atentie asupra trecutului nostu istoric pentru a dobandii intelepciunea necesara recladirii edificiului national.

"De la Mircea pâna la Vladimirescu
nu este un singur nume ilustru care
sa nu fie scris cu sânge pe pamantul
Târgovistei.Acolo este leaganul luptelor
si al sacrificiilor politice.Toate
gloriile noastre militare au trecut
pe acest pamânt si au lasat urme
sângeroase într-acest oras."
Ion Ghica

Istorie

Teritoriul pe care se gaseste astazi municipiul Târgoviste a fost o zona favorabila pentru popularea timpurie a zonei.Exista dovezi conform carora au existat in imprejurimi asezari inca din perioada neoliticului.In a doua varsta a fierului teritoriul orasului era cuprins in aria triburilor piefigilor din zona centrala a Munteniei.Activitatea monetara este semnalata inca de la sfarsitul secolului al IV-lea î.e.n.

Din a doua jumatate a secolului al X-lea e.n. dateaza doua monezi descoperite pe teritoriul orasului care marcheaza reluarea negotului comunitatilor romanesti cu sudul Dunarii dupa revenirea puterii bizantine pe linia Dunarii.Este chiar perioada de afirmare etnica si politica a romanilor, în care se constata existenta în jurul Târgovistei a unei mari densitati de asezari rurale deschise.

Premisa economica a aparitiei unei asezari urbane o constituie existenta unei grupari relativ dense de sate însirate pe vaile mijlocii ale Ialomitei si Dâmbovitei, care converg spre acest punct la iesirea dintre dealuri, unde râurile se apropie pâna la 8 km.

Asezarea ocupa un punct-cheie ce strajuia coridorul natural reprezentat de interfluviul Ialomita-Dâmbovita.Aceasta pozitie i-a asigurat, înca din sec. al XIII-lea, functia de târg cu fortificatii militare.Favorizat si de prezenta cailor de acces catre interiorul arcului Carpatin care treceau pe aici cat si de rolul sau economic, de la sfarsitul sec. al XIV-lea orasul devine resedinta domneasca, mai intai a lui Mircea cel Batrân, apoi a voievozilor care l-au urmat.Dintre citadelele mai vechi ce-i puteau asigura adapost sigur, Mircea a ales-o pe cea de la Târgoviste care controla drumul Brasovului, si al Brailei – principala sursa de venituri din taxele vamale si legatura lesnicioasa cu aliatii sai de peste munti.

Locul unde se tinea târgul se afla pe terasa înalta de pe malul drept al Ialomitei, în zona din vecinatatea de nord a curtii domnesti.Târgovistea s-a bucurat de o notorietate internationala la acea vreme fiind mentionata în numeroase relatii ale calatorilor straini din evul mediu si marcata în câteva harti ale Europei ca "sedes vaivodae", "metropolis valachorum et sedes peculiaris principum".

Asezarea care s-a înfiripat aici ocupa pâna în sec. al XV-lea o fâsie îngusta de-a lungul drumului Brailei.Cercetarile arheologice au scos la iveala locuinte de suprafata construite din lemn si chirpici, cu un bogat inventar de produse mestesugaresti, ceea ce ilustreaza nivelul atins la jumatatea sec. al XIV-lea de productia atelierelor locale si intensitatea schimbului de marfuri pe piata orasului.

Tendinta de crestere demografica a orasului a avut în aceasta perioada oscilatii cauzate de calamitati naturale si sociale: distrugerile provocate de bataliile sau incursiunile armatelor straine; cutremurele din 1411, 1517, 1628 si 1636; epidemiile din 1456, 1567, 1659-1661, 1705; foamete în 1598 si apoi în 1605, precum si incendiile.Aceste evenimente, ca si încercarile repetate ale Portii Otomane de a controla mai energic politica domnilor români au dus la parasirile temporare ale Târgovistei de catre domnii aserviti Portii in favoarea Bucurestilor.

Un alt domnitor important a fost Vlad Tepes.Adept al unei domnii autoritare, el s-a preocupat de întarirea armatei, dezvoltarea comertului si centralizarea puterii politice.Un episod elocvent al actiunii de consolidare a autoritatii domnesti prin limitarea puterii marii boierimi se va consuma la Târgoviste în 1457, când "Vlad voda Tepes…au facut cetatea de la Poienari cu orasenii den Târgoviste pentru o vina mare ce au facut unui prate al Vladului voda(pentru caci dovedise ca boierii târgovisteni i-au ingropat pa un frate al lui da viu)… Iar cati au fost impodobiti în ziua Pastilor, pre toti i-au dus la Poienari de au lucrat la cetate, pâna s-au spart toate hainele dupe ei…".

Radu cel Mare a încercat sa dea o mai mare stralucire Târgovistei ctitorind una din cele mai mari si mai frumoase biserici, manastirea Dealu, si deschizand noi orizonturi culturii romanesti prin introducerea tiparului.

Ocuparea Brailei, în 1540, transformata în raia, si crearea pasalâcului de la Buda au diminuat substantial importanta drumului de negot international ce lega Europa Centrala de porturile Dunarii de Jos, ceea ce a avut urmari negative si pentru viata economica si rolul politic jucat de Târgoviste în istoria Tarii Romanesti.

In 1532, Francesco della Valle îl considera un oras "nu prea mare"; pe la jumatatea aceluiasi secol, umanistul Anton Verancsics remarca faptul ca "In Tara Româneasca, Târgoviste este singurul oras mai insemnat, destul de întins si capitala tarii".Peste câteva decenii, în 1581, misionarul Jeronim Arsegno gasea la Târgoviste peste 1022 de case, pentru ca în 1583, Franco Siviori sa observe aici – spre deosebire de Bucuresti – " locuinte mult mai bune si mai mândre…si o asezare… bine si bogat populata".In februarie 1584 – aflam de la acelasi calator – "aici s-au stramutat, de asemenea, toti negustorii si mestesugarii din Bucuresti, astfel ca au ajuns atât de multi, împreuna cu cei localnici, ca se gaseau orisice fel de marfuri; toti boierii cei mari s-au apucat apoi, urmand pilda principelui [Petru Cercel], sa ridice o cladire", astfel ca "iute, iute s-a marit mult orasul".

Sfârsitul secolului este dominat de epopeea româneasca de sub conducerea lui Mihai Viteazul (1593-1601).Dupa cumplita-i moarte pe Câmpia Turzii, capul viteazului întregitor de neam si tara a fost cules si adapostit de paharnicul Turturea, ca relicva sfanta a neamului romanesc, în gropnita domneasca de la manastirea Dealu.

La sfârsitul veacului al XVI-lea, în 1595, Filippo Pigafetta aprecia ca "acest oras este foarte mare, deschis, mai degraba in chip de sat".Petru Pellerdi îl vedea, tot atunci, "mare si cu multe case frumoase de piatra si manastiri", iar Balthasar Walter îl considera, în 1597, "cetate mare, dar fara intarituri".

Târgovistea a cunoscut o noua perioada de înflorire în timpul domniei lui Radu Mihnea.Tabloului Târgovistei lui Petru Cercel, cu constructii de piatra si caramida, cu sisteme de aductiune a apei, cu ateliere domnesti, trebuie sa-i adaugam si existenta la 1614 a unei bai publice mai sus de gradina domneasca.In 1613, Toma Boros confirma faptul ca Târgovistea era un oras deschis, foarte mare, avand foarte multe case în care locuiesc multi negustori bogati.Miron Costin considera aceste realizari "împaratiei, nu domniei semanatoare".

Lui Matei Basarab (1632-1654) îi datoreaza orasul cea mai fecunda perioada de constructii si de dotari urbanistice.Pentru prima oara Târgovistea, pe care interdictia otomana o impiedicase sa se asemene cu marile cetati ale Europei, este înconjurata de un val de pamant.Se dezvolta reteaua de alimentare cu apa a orasului prin conducte de olane.Aceasta retea de alimentare cu apa a Targovistei medievale, numita "Drumul izvoarelor", a folosit orasului pâna în secolul trecut.

Epoca lui Matei Basarab s-a impus prin numeroase ctitorii boieresti, care transforma localitatea într-o capitala bine populata, admirata de calatori.Bakšic aprecia la 1640 ca în Târgoviste sânt "peste 4000 de case…cea ce înseamna peste 20000 de suflete", dintre care foarte multi negustori.In 1641 Bartolomeo Locadello socotea marimea orasului la 7000 de case cu 40000 de suflete.La putin timp dupa aceasta, în 1653, Paul de Alep confirma ca "Târgovistea este un oras mare, cam cât Alepul sau Damascul".

Sfârsitul domniei lui Matei Basarab marcheaza si inceputul unei perioade framantate de miscari populare si de jafuri otomane.Gheorghe Ghica (1659-1660), fiind supus Portii muta resedinta domneasca la Bucuresti.

Evlia Celebi, în 1659, considera marele centru comercial al Tarii Romanesti un oras mare, comparabil cu Belgradul si Adrianopolul.Dupa marile distrugeri provocate anterior, orasul mai avea 500 de case, 9 manastiri, vreo 50 de dughene si doua hanuri.

In cele trei decenii care s-au scurs pâna la revenirea sezoniera a curtii lui Brancoveanu la Târgoviste, evenimentele memorabile din viata orasului au fost rare: mutarea scaunului mitropolitan la Bucuresti, ocuparea orasului de catre trupele hapsburgice, în 1689 de oastea generalului Heissler, iar în 1690 de oastea principelui Emeric Tököly, "multe rautati si acolo si pe unde au ajunsu, hotii lui au facut. Si asa, multe zile acolo sezand, multa prada si stricaciune tari au facut..pricini gasind ca sa nu iasa din tara".

Revenirea domniei la Târgoviste, începând din 1694, a determinat repopularea orasului, fapt relatat de Edmund Chishull, calator prin Tara Romaneasca în 1702. Dar decaderea orasului nu a mai putut fi oprita, caci el nu mai ajunsese la întinderea din trecut "judecând dupa urmele zidurilor" pe care le vedea, în 1711, la Mottraye.

Iata ce nota secretarul florentin Antonio Maria del Chiaro:"Târgovistea a fost în vechime resedinta domnitorilor, într-o vreme când acestia nu se prea temeau de turci.Totusi principele Brancoveanu locuia la tara cel putin 6 – 7 luni pe an, ceea ce nu convenea boierilor, nici negustorilor, caci trebuiau sa urmeze curtea cu mare cheltuiala.Turcii priveau si ei cu ochi rai aceasta preferinta a voievodului, caci Târgovistea era mai aproape de munti decât de malurile Dunarii".Del Chiaro explica hotarârea voievodului de a recladi curtea din Târgoviste prin legenda descoperita aici a unei inscriptii, avand urmatorul text:"Faca voievodul Matei sa cada blestemul ceresc asupra oricarui print ce va gasi aceasta piatra, daca nu va recladi Târgovistea si repopula ca odinioara".

Parasirea definitiva a resedintei domnesti din Târgoviste marcheaza începutul decaderii lente, în sec. al XVIII-lea, a localitatii, fapt relevat printr-o sensibila scadere a populatiei.In 1781, Frantz Joseph Sulzer vedea la Târgoviste alaturi de case puternice din piatra, multe altele ruinate, asemanand orasul cu un "sat pacatos", ramas, în anii 1790-1791 cu numai 578 de case.Nici în prima jumatate a sec. al XIX-lea, situatia nu se ameliorase.La 1810 se înregistrau 634 case, cu aproape 2300 locuitori.

In secolul al XIX-lea orasul a participat la toate evenimentele ce au framantat tara: framântari taranesti, revolutia de la 1848, Unirea Principatelor.

Modernizarea societatii romanesti, realizata prin reformele domnitorului Unirii, este ilustrata la Târgoviste de un avânt economic fara precedent, se introduce iluminatul cu lampi de petrol(1863), se inaugureaza cursa regulata de diligenta Bucuresti – Târgoviste (1865), se înfiinteaza prima întreprindere industriale, Arsenalul Armatei.Din 1883, orasul este racordat la reteaua de cai ferate a tarii.

In secolul XX, orasul va participa cu însufletire la toate marile momente ale istoriei nationale, desi importanta sa nu va mai fi aceeasi ca în veacurile apuse.

MIHAI VITEAZUL
(1593-1601)

Mare Ban al Craiovei
"domn al Tarii Romanesti si al Ardealului si a toata tara Moldovei"
realizatorul primei uniri a celor trei tari romane (1600-1601)

"…se zice ca Romanul (Mihai Viteazul – n.n.) este foarte tare si ca planurile lui cresc potrivit cu izbanzile"
Henric al IV-lea, rege al Frantei (1593-1616)

"… un barbat vestit si ales prin nastere, cat si prin statura lui mandra. De asemenea era vrednic de lauda cea mai mare prin virtutile cele mai alese, prin marea sa evlavie catre Dumnezeu, prin iubirea de tara, prin bunavointa fata de cei deopotriva cu el, in sfarsit fata de toti, prin dreptate, adevar, statornicie, marinimie si deprinderea altor virtuti de acest fel. Pe langa acestea, era drag tuturor celor buni pentru darurile inalte ale sufletului lui nobil cu adevarat, pornit chiar prin fire sa savarseasca ispravi grele, ca si prin cuvantul sau, care, de cate ori era nevoie si chiar fara pregatire dinainte, ii iesea din gura bland si intelept."
Baltazar Walter Silezianul, "Scurta si adevarata descriere a faptelor savarsite de Io Mihai, Domnul Tarii Romanesti", aparuta la Gorlitz, 1599

"Este un lucru demn de cea mai mare consideratie si de glorie eterna, intrucat ceea ce nu au putut realiza atat de multi imparati, regi si principi a izbutit un Mihai, cel mai neinsemnat si mai sarac dintre duci, anume sa invinga ostile marelui Sultan."
Edward Barton, agent englez la Istanbul, 7 noiembrie 1595

"Nu pot sa nu va comunic ca din zi in zi creste teama atat in pieptul cat si in sufletul fiecaruia din cauza marii valori pe care o demonstreaza in aceste parti ale Europei acest nou Alexandru (cel Mare), caruia ii spune Mihai Voievodu."
Misionarul franciscan la Constantinopol Eustachio Fantena, 17 octombrie 1958.

CRONOLOGIE

1558
S-a nascut Mihai Viteazul, fiu al lui Patrascu cel Bun (domnitor al Tarii Romanesti intre anii 1554-1557).
Dupa unii istorici, s-a nascut in 1557.
1588
Ocupa in ierarhia administrativ-politica a tarii dregatoria de Ban Mic sau Banisor de Mehedinti.
1588 (sfarsitul anului)
Ocupa dregatoria de Mare Stolnic in domnia lui Mihnea Turcitul
1591
Mare Postelnic in domnia lui Stefan Surdul
1591
Zideste manastirea "Mihai Voda" din Bucuresti
1592
Ocupa dregatoria de Mare Aga, si chiar Ispravnic, in locul unchiului sau Iane, care locuia la Istambul
1593
Mare Ban al Craiovei in timpul domniei lui Alexandru cel Rau
1593 (septembrie)
Este numit Domn al Tarii Romanesti de catre Poarta Otomana. Intrarea in Bucuresti si ocuparea tronului au avut loc pe 11 octombrie.
1594
Mihai Viteazul adera la "Liga Sfanta", ce reprezenta alianta puterilor crestine impotriva turcilor. A incheiat si un tratat de alianta cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, si cu Aron Voda (Tiranul), domnul Moldovei.
1594 (toamna) – 1595 (primavara)
Campania militara impotriva turcilor.
1594 (3 noiembrie)
Incepe actiunea de lichidare a creditorilor straini si a detasamentelor turcesti care-l supravegheau pe domn.
Concomitent a inceput aceeasi actiune la Iasi, condusa de Aron Voda.
1594 (noiembrie – decembrie)
Restabilirea hotarului Tarii Romanesti pe Dunare. Ostile Tarii Romanesti au atacat Giurgiu, au distrus Cetatea de Floci, Harsova si Silistra.
1595 (ianuarie)
1 ianuarie – Au fost eliberate cetatile Harsova si Braila.
8 ianuarie – Au fost atacate localitatile de la sud de Dunare: Silistra, Macin, Sistov, Nicopole, Rahova.
10 ianuarie – Au fost infrante ostile otomane care asediasera Cetatea de Floci.
14-16 ianuarie – Luptele cu tatarii, care sunt infranti la Putinei si Stanesti. La Serpatesti sunt infrante ostile unite otomane si tataresti. Mihai Viteazul a trecut Dunarea, infrangand la Rusciuk ostirea pasalelor Hasan si Mustafa, care primisera ordin sa-l inscauneze pe tronul Tarii Romanesti pe Bogdan, fiul lui Iancu Voda.
1595 (ianuarie – martie)
Ostile Tarii Romanesti au atacat Silistra, Harsova, infrangand si garnizoana otomana condusa de Cara Caves din Cetatea Brailei. Au fost atacate cetatile Cervena, Turtucaia si Nicopole pentru a-i impiedica pe turci sa-l alunge pe Aron Tiranul de pe tronul Moldovei.
1595 (10/20 mai, Alba Iulia)
Reprezentantii lui Mihai Viteazul (boieri si prelati) si cei ai lui Sigismund Bathory incheie un tratat de alianta prin care Tara Romaneasca devine vasala Transilvaniei, iar Mihai Viteazul o va conduce in calitate de Locotenent Domnesc. Inclusiv principele Transilvaniei fagaduieste ajutor militar impotriva turcilor.
1595 (13/23 august)
Batalia de la Calugareni pe apa Neajlovului unde ostirea otomana, condusa de Sinan Pasa, a fost infranta si zdrobita de ostirea Romana.
1595 (6 octombrie)
Mihai Viteazul, cu ajutorul primit din partea lui Sigismund Bathory, al arhiducelui Maximilian, al domnului Moldovei, Stefan Razvan, si al marelui duce de Toscana, a silit ostirea otomana sa se retraga, eliberand Targovistea. La 12 octombrie a fost eliberat Bucurestiul, iar la 20 octombrie a fost eliberat Giurgiu. Hotarul Tarii Romanesti se stabileste pe Dunare, fiind eliberata si Braila.
1595
Polonii impun ca domn al Moldovei pe Ieremia Movila.
1596
Actiuni de lupta si armistitiu cu Imperiul Otoman. Oastea Tarii Romanesti a intreprins o serie de incursiuni in sudul Dunarii, ducand lupte cu turcii la Vidin, Plevna si Nicopole, la Turnu si la Babadag. A fost nimicita garnizoana turceasca din Cetatea Cladovei si recucerita Braila. Au fost infrante ostile tataresti ce au atacat Buzaul, Gheorghita si Bucurestiul.
1596 (9/19 decembrie)
Mihai Viteazul se intalneste cu Sigismund Bathory la Alba Iulia, propunandu-i acestuia o intelegere hotarata impotriva turcilor. Sigismund Bathory oscileaza intre sprijinul acordat Tarii Romanesti si incheierea pacii cu turcii.
1595 – 1597
Mihai Viteazul a ridicat la Alba-Iulia, in afara zidurilor cetatii, o noua catedrala si resedinta mitropolitana.
1597 (ianuarie)
Sultanul otoman a trimis steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscand independenta Tarii Romanesti.
1597 (12 februarie)
Solii lui Mihai Viteazul solicita imparatului Rudolf al II-lea sa ia sub protectia sa Tara Romaneasca si sa li se asigure mijloace materiale pentru intretinerea unei armate.
1598 (30 mai / 9 iunie)
Tratatul de la Targoviste (Manastirea Dealu). Imparatul Rudolf al II-lea se angajeaza sa-i asigure lui Mihai Viteazul, lunar, plata a 5000 de soldati si la nevoie "tunuri, praf de pusca si alte instrumente de razboi, iar Mihai Viteazul sa se straduiasca sa indeparteze ostile otomane de Transilvania, Tara Romaneasca si din partile Ungariei. Imperiul recunoaste domnia lui Mihai si a urmasilor sai asupra intregii tari.
1598 (2/12 iunie, Targoviste)
Incheierea Tratatului de Pace cu Gazi Ghirai, hanul tatarilor.
1598 (septembrie)
Reluarea ostilitatilor cu Imperiul Otoman. Oastea Tarii Romanesti, organizata si condusa de Mihai Viteazul, a purtat o serie de lupte cu turcii in sudul Dunarii la Nicopole, Vidin, Rahova, Plevna. La 6 octombrie au continuat ostilitatile cu Imperiul Otoman, dupa infrangerea ostilor turcesti de la Oblucita (Isaccea).
1598 (16 octombrie)
Poarta otomana este nevoita sa incheie din nou pacea cu Mihai Viteazul, recunoscandu-l ca domn al Tarii Romanesti si pe fiul sau Nicolae Patrascu mostenitor al tronului.
1598
Cu ocazia atacului turco-tatar asupra Oradei, Mihai Viteazu, fidel aliantelor, trimite un ajutor de 1500 de osteni comandati de aga Lecca.
1599 (29 martie)
Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, renunta la tron in favoarea varului sau, cardinalul Andrei Bathory. Noul principe era protejatul polonilor, care erau in relatii bune cu Poarta otomana.
1599 (16/26 iunie)
Mihai Viteazul incheie la Targoviste un tratat cu trimisii lui Andrei Bathory, acceptand sa fie inclus in pacea cu otomanii, pentru a castiga timpul necesar in vederea finalizarii pregatirilor pentru a neutraliza ostilitatile Portii.
1599 (august)
Mihai Viteazul primeste "Steagul de la Istanbul", semn al confirmarii domniei.
1599 (toamna)
Ieremia Movila, domnul Moldovei, ii cere lui Mihai Viteazul, printr-un trimis special, sa paraseasca Tara Romaneasca, al carei tron urma sa fie ocupat de Simion Movila, fratele acestuia, sustinut de Polonia si de boierii fugiti din Tara Romaneasca in Moldova. Andrei Bathory trimite si el soli la Mihai Viteazul, cerandu-i sa inceteze lupta impotriva turcilor si sa-i cedeze lui Tara Romaneasca.
1599 (18/28 octombrie)
Are loc batalia de la Selimbar. Mihai Viteazul obtine o victorie decisiva asupra cardinalului Andrei Bathory.
1599 (1 noiembrie)
Mihai Viteazul intra triumfal, cu un alai impresionant, in Alba Iulia, primind cheile cetatii aduse de episcopul Napragy.
1599
Dupa unirea Transilvaniei cu Tara Romaneasca, Mihai il numeste pe Ioan de Prislop mitropolit al romanilor din Transilvania, instalandu-l in manastirea ridicata in 1595-1597.
1599 (noiembrie)
Recunoasterea unirii de catre Poarta. Sultanul ii trimite lui Mihai Viteazul steag de domnie ca stapan al Transilvaniei si lui Nicolae Patrascu pentru Tara Romaneasca.
1600 (1/11 februarie, Pilsen)
Tratat de inchinare si credinta incheiat de Mihai Viteazul cu Rudolf al II-lea, imparat al Germaniei si rege al Poloniei si Ungariei. In schimbul recunoasterii suveranitatii sale, in calitate de rege al Ungariei, Rudolf al II-lea fagaduieste lui Mihai Viteazul ajutor si ocrotire, domnie ereditara in linie barbateasca.
1600 (8-9 mai)
Ostirea romana, condusa de voievod, infrange ostile lui Ieremia Movila si cele poloneze la Bacau.
1600 (27 mai)
Mihai Viteazul emite un hrisov din Iasi in care se intitula "Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Romanesti si al Ardealului si al Moldovei".
1600 (10 septembrie)
Batalia de la Miraslau. Mihai Viteazul a fost infrant de catre ostile lui Gh. Basta, unite cu cele unguresti.
1600 (octombrie)
Mihai Viteazul zdrobeste ostirea otomana care trecuse Dunarea in Oltenia.
1600 (octombrie)
In urma negocierilor cu Poarta, Mihai Viteazul obtine neutralitatea acesteia.
1600 (19-20 octombrie)
Mihai Viteazul pierde batalia de la Bucov (langa Ploiesti) cu ostile poloneze, conduse de Jan Zamoiski.
1601 (1 si 5 martie)
Mihai Viteazul s-a intalnit cu Rudolf al II-lea la Praga. Stabilesc o actiune conjugata impotriva lui Sigismund Bathory, care ocupa Transilvania.
1601 (3 august)
Batalia de la Guraslau. Ostirea lu Mihai Viteazu si cea a lui Gh. Basta il infrang pe Sigismund Bathory.
1601 (9/19 august) Mihai Viteazul a fost ucis pe Campia Turzii din ordinul lui Gh. Basta.