Mentalitatea Corpului Militar Roman In Ceea Ce Priveste Conflagratia Mondiala de la Inceputul Secolului Xx

Introducere

În termeni de război, starea asta sufletească, cu o totală nepăsare și indiferență pentru tot ce se întâmplă, se cheamă vitejie. Dar oare asta să fie vitejia?

Virgil Alexandru Dragalina

Tema pe care mi-am propus să o cercetez în lucrarea de licență, este mentalitatea corpului militar român în ceea ce privește conflagrația mondială de la începutul secolului XX. Primul Război Mondial a oferit un număr mare de subiecte pentru tânăra știință a psihologiei, întrucât participarea la măcelurile sângeroase, completată de o viață dură în tranșee, afectau sănătatea psihică a luptătorului. Dacă războiul a fost cercetat până acum din perspective politice, economice, militare, sociale, eu intenționez să scot în evidență aspectele mai puțin cunoscute ale vieții pe front și oscilațiile stării de spirit ale ostașilor în funcție de acestea. Pornind de la memorii, jurnale de război și literatură de specialitate, am analizat impactul pe care problemele inerente războiului le-a avut asupra mentalului individual și colectiv al corpului militar român și folosindu-mă de experiențele personale ale foștilor combatanți, am încercat să completez tabloul războiului.

Decupajul cronologic al lucrării, acoperă perioada în care România participă cu forțe armate la conflictul internațional, până la încheierea acestuia, între anii1916-1918. Am ales cercetarea acestui eveniment datorită importanței majore pe care o are în istorie, fiind primul astfel de conflict armat, de dimensiuni mondiale. Acest asapect este evidențiat de faptul că a rămas în istoriografie sub denumirea de ,,Marele Război” chiar și după desfășurarea celei de-a doua conflagrații mondiale, fapt ce demonstrează impactul puternic pe care l-a avut asupra tuturor, pe toate planurile, la momentul respectiv.

În ceea ce privește decupajul spațial, acesta acoperă exclusiv teritoriul românesc. Memorialistica românească dedicată primului Război Mondial nu este de mari proporții, și cu atât mai puțin valorizată, deși cuprinde mărturii prețioase despre toate aspectele războiului. Istoricii au manifestat interes mai mult pentru operațiunile militare, aspectele politice, social-istorice, însă foarte puțin pentru dramele trăite de soldat pe front. Pe de altă parte, mi se pare cu atât mai interesant de analizat cum o armată mica și prea puțin pregătită pentru un conflict de asemenea proporții, a făcut față evenimentelor dramatice și ce impact au avut ele asupra corpului militar român, compus în mare parte din soldați tineri, care nu s-au mai confruntat cu experiența războiului până atunci.

Tema merită cercetată, în primul rând pentru că, astfel de dimensiuni umane ale războiului au fost prea puțin investigate și aduse în atenția publicului. Războiul în sine este un fenomen complex, care poate fi analizat din foarte multe perspective, având potențialul de a deschide noi orizonturi pentru cercetarea istorică. Lucrarea de față își propune să analizeze actorii, care au participat în mod direct la scena războiului întrucât memorialistica și jurnalele realizate în timpul și în urma conflictului mondial, oglindesc experiența frontului din perspectiva martorilor oculari. Fiecare participant la luptă își relatează într-un mod personal întâmplările. În acest sens, putem remarca mai multe povești de viață care vizează același eveniment, observând aspectele suprinse și accentuate de fiecare în parte, în conformitate cu impactul mai mare sau mai mic avut asupra lor. În urma cercetării, atât în memoriile soldaților, ofițerilor cât și a femeilor care au participat ca infirmiere sau chiar ca soldați la lupte, am remarcat că există multe aspecte comune. De exemplu în majoritatea memoriilor citite am întâlnit aspecte precum portretizarea victimelor, descrierea detaliată a suferințelor sau descrierea trăirilor interioare după o victorie respectiv înfrângere.

De regulă, când astfel de cercetări sunt realizate, veteranii de război și dramele trăite de aceștia, devin simple statistici. Eu îmi propun să evidențiez tocmai aceste aspecte, pentru a înfățișa Marele Război dintr-un unghi diferit. Din punctul meu de vedere, psihologia militară este un subiect foarte amplu și foarte interesant de studiat, pornind de la idea că oameni veniți din medii sociale atât de diferite, cu experiențe de viață, idei, convingeri proprii, devin uniți și solidari unii cu alții, fiind legați de idealul comun pentru care luptă, sau dimpotrivă, în fața suferinței se abrutizează. În fața morții, toți devin egali, dramele personale sunt înlocuite de drama colectivă. Situația de război înseamnă un stres psihic accentuat pentru toți oamenii, fie că rămân într-un oraș expus bombardamentului, fie că au cel puțin o persoană apropiată pe front, trăind cu frica de a nu o mai vedea niciodată, însă traumele cele mai accentuate sunt dezvoltate de către cei aflați cu arma în mână, înconjutați de moarte.

Războiul invadează și transformă spiritual militarului, traumele psihice făcând parte din viața sa. Acestea sunt puternic resimțite pe front, când soldatul este conștient că viața i se poate sfârși în orice moment, își vede camarazii murind, sau chinuiți prin spitale din cauza unei situații medicale precare. Toate aceste aspecte contribuie la demoralizarea militarului, la care se adaugă și slaba pregătire a armatei, atât din punct de vedere tehnic cât și tactic. Traumele se resimt cu atât mai profund după război, apărând sindromul ,,fostului combatant”, însă este un alt subiect mult mai amplu, care a început să fie analizat încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea în alte țări, pe care mi-ar plăcea să îl cercetez pe viitor, pornind de la rezultatele lucrării de față.

Conceptul fundamental în această lucrare este cel de mentalitate din perspectivă istorică. Acest concept apare în domenniul științific și în istorie pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, inaugurând o nouă perspectivă asupra trecutului. Noțiunea de mentalitate este definită, în cazul de față, prin acel aspect al cercetării gândirii colective cu scopul de a cunoaște și înțelege mai bine un eveniment semnificativ unei epoci. Mentalitatea militarilor români se încadrează așadar în sfera de istorie a mentalităților, perspectivă relativ nouă în istoriografie, având ca scop descoperirea imaginarului soldatului român în Marele Război, care este interdependent de întâmplările concrete. Alte concepte fundamentale cu care voi lucra, sunt cele de război, militari, front și suferință în general

Pentru elaborarea lucrării, am utilizat surse alternative de reflectare a primului Război Mondial, anume memorii, corespondențe și jurnale de război. Am consultat treizeci și patru de memorii și jurnale ale comandanților, soldaților și femeilor, patru cărți de specialitate și câteva resurse online. După cum am specificat mai sus, scopul meu este acela de a evidenția aspecte de mentalitate, deduse prin analizarea notițelor participanților la război. Astfel de cercetări privind mentalitatea unei generații, sunt cel mai bine realizate prin intermediul istoriei orale însă, având în vedere că au trecut o sută de ani de la eveniment, nu mai există persoane care să poată relata ce au trait și văzut atunci. Din fericire, mulți participanți și-au notat experiențele, astfel încât informații privind starea lor de spirit, așteptări, dezamăgiri, s-au păstrat de-a lungul timpului. În acest sens, memoriile și jurnalele sunt principalele surse, cele primare, din care am utilizat majoritatea informațiilor. Cărțile de specialitate, sursele secundare, au fost utilizate pentru a verifica dacă reperele cronologice, teritoriale, sau alte aspecte similare scrise de memorialiști sunt în concordanță cu datele oficiale recunoscute de istorici.

Memoriile și jurnalele de război constituie adevărate documente cu valoare informațională, fiind apreciate ulterior și ca opere literare, deschizând, cu tot caracterul lor subiectiv, orizonturi nebănuite cercetării istorice. Consider că literatura de frontieră joacă un rol important în completarea istoriei, constituind o imagine de ansamblu a primului Război Mondial. Bineînțeles că se pune problema adevărului în aceste surse, întrucât sunt lipsite de obiectivitate, fiecare autor venind cu propriile convingeri și idei. Însă, putem constata faptul că tocmai din autenticitate rezultă valoarea acestor surse alternative, venind fiecare cu o perspectivă unică. Majoritatea lucrărilor memorialistice au un caracter polemic și disculpativ, după trecerea evenimentelor, încercând să reformuleze în favoarea lor adevărul istoric, în ochii posterității. De aceea, jurnalele de război sunt mai preferate de istorici, informațiile fiind redate la scurt timp după ce evenimentele au fost trăite, având o mai mare credibilitate. Însă, aspectele pe care le urmăresc nu au legătură cu planurile strategice, cu operațiunile și aspectele militare în general care, sunt diferite de la general la general, chiar și de la soldat la soldat. Informațiile necesare pentru elaborarea lucrării de față, se regăsesc într-o manieră destul de asemănătoare, dramele războiului fiind aceleași pentru toți, doar trăite în mod diferit.

În ceea ce privește stadiul cercetării pe acest subiect, după cum am specificat mai sus, nu există prea multe scrieri care să se axeze exclusiv pe aspecte de mentalitate a soldatului român, în timpul Marelui Război, când psihologia nu era o știință evoluată, mai ales în spațiul românesc. În general, în cărțile de specialitate despre situația României în primul Război Mondial, cum ar fi cea a sciitorului american, Glenn E. Torrey, tratează printre altele și starea de spirit a românilor din jurul campaniilor militare, precum și cea a lui Constantin Kirițescu. O altă carte scrisă pe un subiect asemănător este cea a autorului francez, Stephane Audoin-Rouzeau, unul dintre marii istorici ai Primului Război Mondial, intitulată ,,Războiul unei familii”. Acesta scrie despre combatanții din tranșee și experiențele trăite de aceștia, printre care membrii ai familiei sale, focalizându-se pe suferințele de pe front. Cartea surprinde aspecte de mentalitate ale soldatului, fiind descris modul în care războiul i-a influențat familia, timp de trei generații. Autorul analizează marea conflagrație din perspectivă antropologică. Însă după cum am evidențiat de la bun început, astfel de cercetări făcute în spațiul românesc nu prea există. Bineînțeles, putem lua în calcul scriitori precum Camil Petrescu, George Topârceanu care, pun accentul în scrierilor lor pe mentalitate, însă nu se poate pune problema de o muncă de cercetare.

Din punct de vedere metodologic, am utilizat metoda interpretativă, întreaga lucrare având la bază analiza de conținut. În urma documentării, am clasificat aspectele cele mai des întâlnite, apreciindu-le drept representative pentru întregul colectiv militar. În felul acesta, am utilizat metoda comparativă dar și cronologică întrucât am analizat oscilația stării de spirit a militarilor, în funcție de evoluția războiului. Scopul a fost să identific și să analizez principalele momente marcante din război precum și impresiile și impactul psihologic asupra armatei. Unii combatanți aleg să scrie mai mult despre partea politico-militară, venind cu concepții strategice personale, alții se axează pe aspectele umane ale războiului, scriind foarte mult despre dramele care i-a impresionat, cert este că în fiecare memorie citită este descris, mai mult sau mai puțin, o informație ce ține de atmosferă și mentalitate. Comparând acest aspect, și informațiile întâlnite, se poate crea o imagine de ansamblu a realităților unei epoci trecute marcate de prima conflagrație mondială.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare ramificându-se la rândul lui în alte trei subcapitole. În primul, după o scurtă introducere despre vara anului 1914, am încercat să fac o imagine generală a situației armatei române la începutul războiului, mobilizarea, așteptările soldaților, motivația, anul 1916 și impactul primelor contacte cu războiul. În următorul capitol am vorbit despre începutul propriu-zis al dramei, impactul primei mari înfrângeri, momentul Turtucaia, demoralizarea totală și urmările dezastruase, care deși au fost întrerupte de mici momente de fericire, țin până la sfârșitul anului. Tot în acest capitol am vorbit despre drama sufletească a rănitului, care se confruntă cu o situație medicală extreme de precară, informații întâlnite în mare parte în mărturiile femeilor de pe front, înrolate ca infirmiere. În ultimul capitol am vorbit despre reorganizarea armatei în condițiile veniri Misiunii Franceze, recăpătarea optimismului și a dorinței de luptă, materializată în vara anului, prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. În final am evidențiat starea de spirit în contextul păcii separate, finalul războiului, care găsește, în cele din urmă, România de partea învingătorilor și concluziile

Astfel, această lucrare are ca scop expunerea trăirilor personale ale ofițerilor, soldaților, femeilor care au participat în mod direct la experiența războiului, cu scopul de a contribui la întregirea tabloului de război. Atmosfera de pe front, principalele momente de impas ale armatei române și impactul psihologic asupra corpului militar, mentalul colectiv, vor fi principalele aspecte analizate în lucrarea de față. Armata este considerată un instrument al statului, fiecare om din componența sa, fiind perceput ca un element al acestui instrument. Însă dincolo de această idee, corpul militar este compus din indivizi cu experiențe, trăiri și convingeri personale care, analizate și comparate, pot crea noi subiecte de cercetare.

Rezultatele cercetării îmi vor folosi pentru continuarea studiului în domeniul mentalității militarilor, pe viitor fiind interesată de o analiză a sindromului ,,fostului combatant”. Psihologia veteranului de război este o temă foarte amplă, concluziile la care voi ajunge în urma cercetării, constituind demersurile pentru tema viitoare. Pe de altă parte, intenționez să folosesc informațiile de față în viitoare articole, sau eventuale prezentări pe acest domeniu.

Evenimentele din vara lui 1914 și reacțiile românilor

În spațiul european, începutul secolului XX este marcat de o perioadă de pace și prosperitate, cunoscută sub denumirea de La Belle Époque. În cei treizeci de ani lipsiți de confruntări teritoriale semnificative, predomină o stare generală de optimism, europenii trăind efectele celei de-a doua revoluții industriale. Această perdioadă se termină brusc odată cu asasinatul de la Sarajevo, din vara anului 1914, care a generat izbucnirea conflagrației mondiale.

Dacă la nivel social și cultural aspectele erau pozitive, situația politică și economică a Europei în prima jumătate a secolului XX, nu era la fel de favorabilă păcii. Existența celor trei imperii multinaționale, rus, austro-ungar și german, închisori ale popoarelor, cum erau numite de contemporani, rivalitatea franco-germană, existența celor două blocuri politico-militare, competiția pentru colonii precum și dorința de impunere a supremației a principalelor state europene, prevesteau izbucnirea unui război. Însă chiar și așa, pe fondul unei vieți plăcute și liniștite, războiul a venit într-un mod intempestiv, fiind așteptat și gândit de către oamenii politici ai vremii, într-un viitor mai îndepărtat.

În ceea ce privește România în anul 1914, efectele epocii frumoase, perioada în care Carol I este rege (1881-1914), sunt simțite din plin, cunoscând un amplu proces de modernizare în diferite domenii. La momentul izbucnirii războiului, oamenii politici și membrii high-life-ului bucureștean priveau cu mare detașare acest eveniment, întrucât nu-l considerau un conflict de lungă durată. Regele Carol I apreciază că va ține până în decembrie, iar în ianuarie avea să fie Conferința de Pace, fiind sigur de victoria germanilor. În general, aceasta era opinia publică, se credea că războiul început nu este ceva serios și că se va termina cel mai târziu până la Crăciun.

Bucurându-se de zilele de vară, românii erau în vacanță, la mare, la băi sau în afara țării. Cei aflați în occident, sunt sensibilizați de atmosfera de război, pe care o descriu cu mare interes în paginile din jurnalele lor. De pildă, înainte să se afle de asasinarea cuplului moștenior, atmosfera din capitala Imperiului Austro-Ungar este prezentată în felul următor: ,,lumea capitalei se perindă cu merinde spre câmp și păduri, e plin de tinerime, care se joacă, dansează, se întrece în alergări și lupte (…) pare că toate grijile de mâine au fost uitate și singura preocupare de azi e căutarea plăcerilor sufletești în doina naturii” acest cadrul paradisiac fiind brusc distrus de demonstrații gălăgioase: ,,jos Serbia, moarte Serbiei, nimicire Serbiei! Apoi cântece războinice și naționale maghiare (…) soldați, ofițeri, civili care petrec prin cârciumi și restaurante cântă cântece războinice și răspândesc ură împotriva Serbiei . Pe de altă parte, Eugen Lovinescu aflat la Paris apreciază: „războiul… nicio putere omenească nu-l mai poate opri din mersul lui biruitor. Pare că hohotește prin străzile cu lumea veselă și grăbită a Parisului… Nici un strigăt de nădejde, de entuziasm, de război, ci numai femei plângând”. În Germania, Maiorescu descrie atmosfera de război, dominată de soldați, cântece, batiste fâlfâind în vânt, în timp ce, în sunetul fanfarelor, trenurile cu cei mobilizați pleacă spre front.

Fenomenul războiului era privit inițial cu o oarecare detașare de către români, fiind văzut ca un conflict de scurtă durată între puterile europene, ce nu implică România. Începerea campaniilor militare și precipitarea evenimentelor din Occident, declarațiile de război și mobilizările readuc în țară oamenii plecați în vacanță, fiind primul impact al războiului asupra lor, venind cu ultimele trenuri, ultimele vapoare ce prind deschise strâmtorile de la Constantinopol. Statul Major Român este cuprins de nedumeriri și dezorientare ,,semnele de nervozitate sunt aparente. „Ordinele curg: a se chema ofițerii din concedii ,,în mod discret”, iar pe de altă parte jandarmeria este însărcinată a-i goni la corpuri”.

Românii au fost surprinși de izbucnirea conflictului, privindu-l inițial cu obiectivitate, însă treptat, în conștiința generală se concretizează ideea că mari evenimente îi așteaptă, fiind târâți și ei, mai devreme sau mai târziu în vălmășagul îngrozitoarei catastrofe. În conștiința națională era bine știut că România trebuie să participe la acest război, fiind oportunitatea perfectă de eliberare a teritoriilor ocupate de străini și de reîntregire a neamului. De-a lungul timpului, românii au fost conduși de un puternic spirit naționalist și la acel moment considerau că ar „fi fost o crimă împotriva patriei și a neamului ca să lăsăm să ne scape această ocazie, așa de rară în istoria popoarelor”.

De îndată ce acțiunile militare din occident iau proporții, datorită alianțelor încheiate implicându-se din ce în ce mai multe state, convingerea că se va ajunge rapid la o conferință de pace dispare. Războiul început sfidează așteptările tuturor, anunțându-se cu totul diferit de ceea ce existase până atunci. Evenimentele de la 1914 atrag atenția politicienilor români, care dezbat poziția Vechiului Regat față de noul context internațional. Situația geografică a României era foarte problematică. Existau revendicări naționale atât peste Carpați cât și peste Prut, teritorii ce aparțineau ambelor tabere beligerante. Oamenilor politici români le revenea misiunea de a analiza și a hotărî care opțiune este mai avantajoasă, atât pentru realizarea aspirațiilor naționale, cât și existența statului, o mișcare greșită și micul stat român putând fi strivit între marile puteri din jurul lui. Pe lângă aspectul geografic, regele Carol I încheiase un tratat secret cu Tripla Alianță în anul 1883 care, pe termen lung, intra în conflict cu interesele românilor de recuperare a Ardealului. Ulterior România se apropie și de Rusia, o data cu vizita diplomatică a țarului Nicolae al II-lea și al familiei sale în 1914.

În urma Consiliului de Coroană de la Sinaia, de la 3 august 1914, Regatul Român este proclamat neutru. Această situație era una provizorie, se trăgea de timp pentru analizarea oportunităților, realizarea tuturor pregătirilor politice și militare precum și clarificarea situației pentru opinia publică ce se arăta foarte dezorientată, împărțindu-se în cele două tabere ale germanofililor și antantofililor.

Armata română de la 1914-1916. Aspecte generale

În situație de război, principalul domeniu în care trebuie investit este armata. Așadar, în intervalul 1914-1916, se urmărește mobilizarea intensivă a puterii militare, care deși modernizată la inițiativa regelui Carol I, era departe de a face față unui conflict armat de mari proporții cum se anunța cel de față. Corpul militar român era alcătuit în mare parte din țărani. În ciuda lipsei de instruire și pregătire corespunzătoare, țăranul român avea calitățile unui bun soldat, întrucât era rezistent la marșuri, oboseli și lipsuri de tot felul, ascultător, îndurător și disciplinat, refractar la îndemnuri de răzvrătire, el nu e capabil-poate-de elanurile zgomotoase ale meridionalului, dar nici de deprimările repezi care aduc catastrofele. Blând, resemnat adeseori până la fatalism, el este stăpânit de un extraordinar simț al datoriei (…) el se confruntă cu dragostea nemărginită de pământul pe care generații de străbuni l-au stropit și fertilizat cu sudoarea și cu sângele lor.

Soldații români erau foarte apreciați de către generali străini pentru potențialul lor, însă le lipsea cu desăvârșire organizarea, echipamentul, utilajele, instrucția precum și cunoașterea principiilor cele mai moderne ale științei militare. În 1916, chiar și cei mai experimentați au fost școliți după metodele de dinainte de 1914, iar o conducere adecvată, care ar fi putut compensa lipsa experiențelor, nu există. Cabinetul de război de la Londra primește un raport în ianuarie 1917, în care descrie situația dezastruasă a armatei române, aducând totodată cuvinte de laudă soldatului român: „țăranii români (…) au constituția unor soldați excelenți. Nu sunt pretențioși, muncesc din greu și au o constituție fizică excelentă”, și atacându-i foarte dur pe ofițeri: ,,Ofițerii sunt nefolositori și dincolo de orice dispreț. Se pare că niciodată nu sunt alături de oamenii lor atunci când condițiile sunt neplăcute. Orașele mari ca Iași și Bârlad sunt în prezent pline de ofițeri români îmbrăcați cu fast, pudrați și machiați care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unitățile lor. Cu un astfel de exemplu cu greu pot fi învinovățiți soldații simpli dacă fac și ei același lucru, iar satele sunt pline de soldați români care nu fac nimic. Ofițerii își tratează oamenii ca pe niște câini, iar oamenii nu au niciun respect față de ofițerii lor”.

În contextual înfrângerilor suferite în primul an de război, Misiunea Militară franceză intervine pentru reinstruirea armatei române. Conducătorul misiunii, generalul Berthelor a creat în acest sens centre de instruire pentru artilerie, mitraliori și grenadieri, școli în fiecare divizie plus instrucții de bază la fiecare regiment. Interacționând cu corpul militar român, generalul noteză în corespondența sa impresiile lăsate de armata română: „Misiunea Militară franceză considera soldatul-țăran român ca fiind simplu, curajos, dârz, supus și devotat dar și subiect al unor emoții extreme (…) ofițerii erau mai puțin promițători (…) cei de carieră erau slab pregătiți, dar cei cu grade mai mari erau mai buni, la fel cum erau și majoritatea absolvenților de școli unde se simțea influența franceză. Ofițerii de rezervă, fie proprietari de pământuri, fie semiintelectuali, erau cei mai răi” .

Impresiile negative asupra ofițerilor pot fi justificate de numărul mare de persoane care ieșeau de pe băncile școlilor militare în intervalul 1914-1916, nefiind bine pregătite, sau dedicate cauzei naționale. Înainte de 1914, se obișnuia ca cei cu situații financiare foarte grele, pentru a nu mai fi o povară pentru familiile lor, să îmbrățișeze cariera militară, întrucât era singura care nu implica nicio cheltuială pentru pregătire. Pe de altă parte, erau și ofițeri educați în școlile militare germane și franceze, care erau bine instruiți dar lipsa de experiență militară și-a spus cuvântul în timpul războiului. Ei văzând și comparând diferențele de nivel între școlile germane și cele române, erau din start conștienți de inferioritatea armatei noastre, cu atât mai mult cu cât erau îndoctrinați cu idea că armata germană este invincibilă.

În cei doi ani de neutralitate, se încearcă o actualizare a armatei. Crearea multor formațiuni noi la mobilizare a determinat o criză acută de cadre, existând un singur subofițer la optzeci și șapte de soldați. Înaintarea în grad a celor din eșaloanele inferioare era dificilă din cauza ratei mari a analfabetismului. În acest sens s-au creat școli suplimentare pentru ofițerii de rezervă, s-a sporit numărul elevilor din școlile militare până la maximul de capacitate, s-a admis înaintarea învățătorilor în corpul ofițerilor de rezervă: „noi, ofițerii de rezervă, eram, mai toți, dascăli, eram mai vârstnici, proveniți din civili și, prin urmare, mai apropiați de mentalitatea concentraților, toți rezerviști și chiar milițieni”, fiind considerați cei mai apți să-i conducă pe săteni în război. Drept urmare, toți cei care aveau un minim de studii făcute, erau ridicați la gradul de ofițeri de rezervă „făceam pregătiri, concentrând rezervele pentru instruire și formând ofițeri de rezervă din toți câți posedau o diploma de studii (…) am început concentrările din 1914 și în acest scop au luat ființă școli pregătitoare pentru ofițeri de rezervă, din care armata noastră n-avea decât 5%”.

În această situație, cadrele ofițerești au crescut considerabil, de la opt sute cincizeci de ofițeri, în 1913, la douăzeci de mii, în 1916. Chiar și așa, pregătirea lor se făcea într-un timp foarte scurt, într-un mod superficial și nu în cele mai bune condiții: „funia se scurta și trebuia să facem muștră la cataramă. Ne frecau ofițerii activi de ieșea unt din noi. Se trudeau, sărmanii să facă din coadă de câine sită de mătase, pentru că aveau plutoane sub comandă și nu trebuia să ducem oameni nevinovați la moarte sigură, prin nepregătire personală (…) ceea ce realizasem în două luni, era îngrășarea porcului la Ignat (…)”. Metoda nu s-a dovedit prea eficientă, deși existau mulți ofițeri de rezervă, ei au fost cel puțin depășiți de situație în anii ce au urmat. Ei nu își asumau statutul, câutând întotdeauna portițe de scăpare pentru a nu își îndelpini sarcinile, exact cum procedau pe parcursul zilelor de instrucție anuală, când primeau numeroase permisii: „ofițerii de rezervă chemați a completa lipsurile n-aveau instrucția trebuincioasă armei sau serviciului ce urmau a face în campanie, pentru că pe de-oparte întrebuințau toate mijloacele să se sustragă de la concentrări”.

Lipsa de interes, lipsa de ordine, erau completate și de o organizare defectuasă care se prezenta în felul următor: „indemnizația de echipare prevăzută în legea soldelor a se da ofițerilor la pima concentrare, nu se putea plăti de Ministerul de Război din suma ridiculă ce se prevedea în buget (…) cu ocazia manevrelor și concentrărilor se chema de obicei numai acei ofițeri de rezervă care primise din trecut prima de echipare, sporindu-se foarte puțin numărul lor cu alții noi, în raport cu mijloacele prevăzute în buget”. Fondurile dedicate pentru armată, care erau întotdeauna insuficiente, mai erau folosite de multe ori în scopuri personale de către comandanți, care nu se gândeau la consecințele unei armate nepregătite în evenimentele ce urmează.

Înainte de anul 1914, armata română era foarte mica, chiar și în comparație cu vecinii bulgari care aveau o populație mai puțin numeroasă decât statul român, iar războiul înseamnă o consumație enormă de oameni. Pe de altă parte, multe unități au participat la războaiele balcanice, unde odată trecută Dunărea, soldații au suferit de foame, de boli, murind pe capete din cauza holerei. Pe lângă aceste aspecte, armata română se mai confrunta și cu numeroase lipsuri de echipament, de muniții, arme, cu un sistem medical defectuos, în care materialul sanitar lipsea cu desăvârșire. Unitățile care au participat în campania din Bulgaria s-au dus la luptă ,,cu armele legate cu sfori, cu cartușele în traistă, la un loc cu pâinea”. Chiar și așa, victoriile de la 1913 obținute fără luptă, au contribuit la formarea unei imagini asupra a ceea ce înseamnă războiul, imagine ce a provocat mari deziluzii, soldatul intrând în Marele Război cu aceleași așteptări.

Din cele prezentate până acum, reiese că armata română avea numeroase deficiențe. După cum am specificat mai sus, pe lângă cele referitoare la cadrele militare, se numără și slaba înzestrare a soldaților cu materialele de război necesare. În ceea ce privește situația economică, România era o țară preponderent agricolă, cu o industrie precară, lipsind utilajul industrial necesar războiului și personalul. În anii de neutralitate, s-a mobilizat întregul potențial industrial al țării fiind trimise comisii în străinătate care să caute, cumpere și comande orice fel de materii prime, diferite armamente, muniții și materiale de război necesare. Chiar și așa, pregătirea armatei cu tot ce-i trebuie a fost întotdeauna mai mult decât insuficientă: „toate bugetele ministrelor de război, erau alcătuite sub necesități și chiar neumane din cauza insuficienței de hrană; se cereau unități multe cu bani puțini. În asemenea condițiuni este vădit că armata era lipsită de strictul trebuincios în timp de pace cu atât mai mult în timp de război, când se cheamă rezervele”.

Un alt minus al armatei era că, din cauza situației de neutralitate, corpul militar era izolat de noile tehnici militare puse în practică pe fronturile din răsărit. Nu s-a putut face apel la cei care au creat, experimentat și aplicat noile metode de luptă. Pregătirile armatei, făcute și într-o manieră extrem de rapidă, deci superficială, erau înapoiate și ineficiente. Mulți dintre participanții la evenimentele care au urmat în 1916, erau tineri care nu au mai avut experiența războiului, iar cei care au luptat la 1877, la războiul de Independență erau depășiți din toate punctele de vedere de noua situație. Un caz reprezentativ este cel relatat de sublocotenentul Vasile Scârneci, când soldați vârstnici care au luptat în războiul de independență, vin în ajutorul armatei române în contextual campaniilor din 1917: „sunt înarmați cu puști cu un singur cartuș, arme de la 77 veniți să susțină cu foc.. însă se sperie foarte tare când văd o grenadă cu coadă germană”. Deși între 1914 și 1916, s-au făcut progrese semnificative pentru ca toți rezerviștii nmobilizați să aibă o oarecare pregătire militară, armata română nu era adaptată noilor condiții de luptă, fiind caracterizată printr-o mare inferioritate, pe toate aspectele, în special cel tehnic: puțină artilerie grea, mitraliere și aeroplane. În ceea ce privește moralul militarilor români în acești ani, în general era unul ridicat, mai ales în rândul celor tineri care erau animați de idealuri mărețe. Alții, dimpotrivă, cu gândul că există posibilitatea ca în scurt timp să fie nevoiți să participe la război, erau vizibil afectați. Aceștia erau oameni simpli, cu familii și copii care nu cunoșteau subtilitățile războiului. În acest sens, ofițerii de rezervă aveau rolul de a le ridica moralul: „eram obligați să ridicăm și să susținem moralul trupei în vederea marelui ideal. (…) acestor oameni necăjiți, care aveau acasă neveste și copii, angarale de tot soiul, trebuia, pe lângă muștruluială, să le oferim și momente de destindere, prin manifestări de ordin cultural, patriotic. Prin recitări, conferințe, exemplificări din piese cu conținut patriotic, (…) le înviam entuziasmul, punându-le în față pilda strămoșilor”. Erau folosite diverse metode pentru a-l motiva pe soldat să lupte, pentru a-I însufla sentimente patriotice, cunoscute fiind ampla campanie de propaganda susținută de Regina Maria, sau inițiativa lui Nicolae Iorga de a scrie o versiune scurtă a Neamului Românesc destinată acestuia. Bineînțeles, mulți recurgeau la tot felul de șiretlicuri ca să scape de stagiul militar și de război, sau măcar nu fie puși în primele linii: „țăranii români erau chinuiți de dorul libertății naționale și nu știau cum să scape de situația grea în care se găseau. Inteligenți și isteți cum erau, încercau prin fel și fel de minciuni și de tertipuri să fie scutiți. Se anunțau bolnavi, luau tot soiul de leacuri, unii se făceau chiar și nebuni, numai să fie trimiși acasă sau să fie împărțiți la compania suplinitoare”

Marea majoritate însă erau favorabili războiului și așteptau entuziaști plecarea pe front. Înflăcărați de dorința îndeplinirii idealului national, mulți s-au înrolat voluntar, de pildă Camil Petrescu, Dimitrie Golescu, Constantin Gane care își notează: ,,în august a trebuit să facă o nouă cerere de înscriere ca voluntar, care, de data asta a fost întâmpinată cu oarecare răceală, deoarece mi s-a spus că țara avea soldați destui”, dovadă că erau mulți care se duceau de bună voie la război. De altfel, pe câmpul de luptă s-au afirmat persoane mânate de dorința de a lupta, fără să aibe această obligație, precum Ecaterina Teodoroiu, tineri soldați, fără studii militare, se afirmau ca buni lideri, făcând acte de eroism, precum Vasile Scârneci, care erau înaintați în gradul de sublocotenent.

În acest fel se prezintă situația corpului militar român în preajma celui mai mare conflict armat de până atunci, în care au fost pentru prima dată angrenate toate statele lumii. În cei doi ani în care românii participă la război, „soldatul român a trăit puține clipe de entuziasm și multe zile de deznădejde, A câștigat izbânzi glorioase și a suferit înfrângeri dureroase”. Eroismul său nu poate fi contestat, el luptând cu prețul vieții sale, în ciuda lipsei unei pregătiri corespunzătoare la care se adaugă și greutăților inerente vieții pe front: boli, epidemii, mizerie, sistem medical precar. Este de remarcat mentalitatea acestuia în decursul războiului, impactul suferințelor, deziluziilor, a morții, a înfrângerilor și a victoriilor. Pe front, initial se formează o legătură strânsă între militari, devenind solidari și empatici cu aproapele lor, însă de multe ori presiunea și psihoza generată de război dezumanizează și desensibilizează. Războiul aduce împreună oameni foarte diferiți, atât ca vârstă cât și experiență de viață, oamenii cu studii, doctori, scriitori, avocați, actori, cât și oameni simpli, țărani, dar care trăiesc în același fel experiența de pe front: „cu toții am trăit însă aceeași viață, am purtat aceeași haină, am înghețat pe același câmp, am ascultat aceleași porunci- aceleași înjurături inerente vieții ostășești, aceleași glume late de cazarmă, aceleași nemulțumiri împotriva mâncării de asediu(…) ne-au plămădit totuși un suflet și o conștiință comună”

Începutul războiului. Așteptări și impresii

Cu toate că situația armatei române se prezenta cu numeroase lipsuri, după cum am specificat mai sus, majoritatea românilor cuprinși de sentimente naționaliste și urmărind realizarea proiectului național, aveau moralul ridicat, simțindu-se, la nivel general, pregătiți de marea încercare. Bineînțeles, fiind vorba despre un număr foarte mare de oameni, este de la sine înțeles că fiecare avea propria viziune asupra evenimentelor. De pildă generalii pasionați de război, îl vedeau printre altele ca pe o oportunitate să-și etaleze calitățile militare, intelectualii îl vedeau ca pe o șansă importantă de atingere a idealului național, iar de regulă, țăranii, care nu au fost școliți, adoptau ideile auzite și impuse în general de opinia publică, însă cert este că dorința de a intra în luptă este predominantă. Așadar, anul 1916 a avut un impact major asupra mentalității ostașilor români, indiferent de categoria din care făceau parte, plecând la război cu gânduri optimiste și mari așteptări, cuprinși la scurt timp de mari deziluzii.

Dacă inițial opinia publică era împărțită în două tabere, cei care erau pentru menținerea statutului de neutralitate, precum și cei care își doreau participarea la război, în vara anului 1916, aceasta înclină balanța în favoarea celei din urmă, războiul devenind dezirabil. Alexandru Daia, un cercetaș de șaisprezece ani, fascinat la rândul lui de idea de luptă pentru dobândirea unității naționale, apreciază următoarele: „gândul nostru, al fiecărui român, este îndreptat spre frații subjugați și inimile noastre tremură pentru suferințele seculare ale celor de peste munți. Dorința de eliberare a teritoriilor locuite de români, aflate sub apăsare străină, este tot mai mare. Când vom intra și noi în acțiune, pentru a dezrobii pe frații noștri de peste Carpați? Este întrebarea cu care te întâmpină cunoscuți și chiar necunoscuți, la fiecare pas, la fiecare colț de stradă”. Zilele lunii august, 1916, sunt descrise de același copil bucureștean ca fiind dominate de manifestații la care participau oameni de toate vârstele, din toate categoriile sociale, defilând pe străzile Bucureștiului pentru a cere intrarea României în război. În ziua de 14 august, când este anunțat verdictul, la aflara veștilor „entuziasmul populației capitalei nu mai are margini, în pofida câtorva sceptici (…) izbânda nu va fi ușoară, dar avem încredere în puterile neamului, în dorința lui de a învinge, în avântul ostașilor săi”. Bineînțeles, această atmosferă este văzută și descrisă prin ochii unul copil, care vede situația într-o manieră foarte pozitivă, specific vârstei, însă putem considera că la rândul lui era influențat de părinți și de cunoscuți ai acestora care înfățișază opinia generală. În plus, copilul a luat parte la toate manifestațiile, după cum afirmă, fiind în contact direct cu locuitorii capitalei în acele momente.

Momentul în care este anunțată decizia de participare a României la război, la 14 august 1916, armata, în general, primește vestea și ordinul de mobilizare cu un mare entuziasm. De pildă, generalul Moșoiu relatează că la aflarea veștilor, ,,scurt și precis, acest ordin a făcut o adâncă impresie asupra comandanților prezenți. Ne priveam unul pe celălalt fără a zice o vorbă, apoi generalul Ion Dragalina s-a îndreptat spre mine și m-a îmbrățișat, urmând apoi o îmbrățișare generală. Pe fețele tuturor se putea vedea bucuria ce o simțeam toți în acele momente istorice când armata română intra în foc pentru întregirea neamului” Atmosfera din zilele de 14-15 august 1916, când se decretează mobilizarea și începe războiul propriu-zis, este una veselă, chiar emoționantă, întrucât ,,moralul ofițerilor și trupei era excelent, toți având o singură dorință: să intre mai repede în lupta contra inamicului secular.” Totodată impresia generală asupra războiului era una foarte superficială, după cum afirmă și generalul Dragalina: „așa mi se părea, cum i se părea întregii armate române, că războiul este un fel de glumă, o agreabilă plimbare prin țările inamice, că doar să apară pe crestele Carpaților dorobanțul cu pană de curcan la căciulă, că inamicul… Vai de ziua lui!”. Este posibil ca această impresie să se datoreze faptului că generalul și-a scris memoriile ulterior, după ce a trait întreaga experiență a războiului, și comparând cu dramele trăite, impresiile și așteptările inițiale erau fanteziste.

Pe de altă parte, românii din Transilvania, care luptau din 1914 de partea Austo-Ungariei, la aflarea veștii că România intră în război, sunt mai degrabă șocați și demoralizați, pentru că sunt puși în situația de a lupta împotriva lor, deși idealul era comun: ,,soldații români (din armata austro-ungară) parcă în mersul lor bat cu gândurile în retragere și reculegere profundă. Ei merg la treburile lor ca niște figuri fără viață (…) declarația de război frământă sufletele regimentului nostru, a cărui majoritate de soldați sunt români transilvăveni”.

Pe lângă starea de fericire generală predominantă în mjoritatea scrierilor, există și cazuri în care sunt redate temerile cu privire la război, în preajma zilei de 14 august. De exemplu, Camil Petrescu descrie momentul de la jumătatea lunii august 1916, într-o manieră diferită de ceilalți, analizând mai puțin evenimentul propriu-zis în favoarea trăirilor interioare. În momentul în care trupa primește ordinul de mobilizare, aceștia nu se îmbrățișază și nu sunt cuprinși de bucurie, ci mai degrabă de o teamă puternică de moarte. Atmosfera din momentul mobilizării este destul de tensionată în rândul plutonierilor și a oamenilor care alergau de colo până colo, înjură, strigă în timp ce ofițerii sunt mult mai tăcuți decât trupa. Gândurile lui nu vizează idealul național în acele momente, ci incertitudinea dacă va mai apuca ziua de mâine: ,,mă gândesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfărmate de paturi de armă, trupuri străpunse și probușite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle și urlete. Explozii de obuze care să doboare rânduri întregi. Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâșia trupul (…) pentru mine anume cum va fi? Glonț… baionetă sau explozie de obuz?”.

Camil Petrescu este mai preocupat de aspectele dure ale războiului, nu de idealurile mărețe la care visau toți, fără să se gândească la prețul enorm care trebuie plătit cu mii de vieți pentru a le atinge. În jurnalul său de front, nu sunt prezentați soldați care porneau optimiști la război, ci dimpotrivă, fiind descrisă frica de pe fețele soldaților, care sunt oricând gata de fugă, spaima îngrozitoare de a se îndrepta spre o moarte sigură. Fiecare martor la eveniment vede în ceilalți o reflecție a trăirilor sale interioare, dacă frica este sentimental dominant, frică vede și pe fețele tovarășilor săi. Este de luat în considerare faptul că lucrarea a fost scrisă ulterior, deci reflecțiile despre moarte pot fi proiecții în trecut ale evenimentelor ulterioare.

În aceași manieră, sublocotenentul Horia Lazăr descrie cum la aflarea zvonurilor că România va intra în război, majoritatea camarazilor săi sunt cuprinși de griji și nostalgie la gândul că în scurt timp vor trebui să se despartă de tot ce le era drag, cel mai probabil pentru totdeauna: ,,nici unul însă nu cutează parcă să mărturisească adevăratul gând ce-l preocupă: unde mergem? Unde vom fi mâine sau peste câtva zile? Fiecare păstrează taina pentru sine, deși toți sunt convinși că nu e unul care să n-o cunoască”. În urma Consiliului de Coroană din august 1916, care schimbă statutul României din țară neutră, în țară participant la război, la aflarea verdictului, este cuprins de o mare tristețe, la gândul că își va lăsa familia, mama cu posibilitatea să nu îi mai vadă niciodată. Este de remarcat cum descrie Bucureștiul aceleeași zile de 14 august, într-o manieră contradictorie cu mărturiile cercetașului citate mai sus. El vede locuitorii resemnați, triști, Bucureșiul vesel de altă dată pare lipsit de viață, localurile sunt dominate de o liniște apăsătoare, în timp ce în tramvaie bătrâne își plâng nepoții pe care îi strâng în brațe. În conformitate cu tristețea pe care o simte, el se axează pe aspectele care coincid cu trăirile lui, văzând orașul într-o manieră negativă, spre deosebire de cercetașul entuziast care vede numai oameni mulțumiți și entuziaști.

Totuși, predominante sunt impresiile și așteptările pozitive asupra campaniilor ce urmau să vină. Așadar, acea dispoziție bună a fost alimentată de primele contacte cu trupele inamice, care au fost în fază inițială un succes. Pe 14 august la ora 10, Virgil Dragalina și un echipaj de marină a plecat cu șalupa Argeș ,,în josul canalului și în lungul convoiului austro-ungar”. Ajunși în fața vapoarelor inamice, a declarat printr-un megafon capturarea convoiului, cerând ca toată lumea să iasă dezarmată. A doua zi pe 15 august, Echipajul de marină a plecat la Iași cu convoiul de doisprezece vase austro-ungare puse sub pavilion românesc, declarând fericiți: ,,cât de simplu, ușor și mai ales plăcut! Să tot faci război”. Tot în ziua de 15 august, un regiment a pornit spre Ardeal, unde ungurii de la frontieră, fiind inferiori numeric, n-au opus mare rezistență, astfel că armata română a pătruns cu ușurință moment descris printr-o ,,bucurie indescriptibilă, împlinirea unui vis al suferinței” Odată cu pătrunderea trupelor române pe teritoriul ardelenesc, moralul soldaților crește și mai mult, le este întărită certitudinea că sfârșitul războiului va fi unul benefic pentru români, determinându-i să lupte cu orice preț: ,,domnea o veselie deosebită și toți eram fericiți că, după secole de suferințe și umilințe, acum am pus piciorul pe pământul sfânt al ardealului, unit pentru o clipă de marele voievod Mihai Viteazul (…) toti aveam incredere desăvârșită în realizarea idealului pentru care luptam și eram hotărâți la orice jertfa”.

Așadar, primele contacte ale armatei cu războiul sunt unele favorabile, contribuind semnificativ la ridicarea moralului și la întărirea dorinței de a lupta cu orice preț pentru țară, nefiind foarte conștienți la momentul respectiv de ce anume presupune acel preț. Horia Lazăr, care mai înainte era nesigur și nostalgic, în momentul când pleacă împreună cu regimental pe front este determinat și afirmă că: ,,în acea clipă nici unul nu se mai gândea la familie sau la alte legături. Între noi și tot restul ce era legat de noi se ridica gigantica făptură a Patriei. În clipa supremă își cerea dreptul la jertfa noastră: toți își vor face datoria”. Acum este în fruntea ostașilor săi, dorește să se impună și să înfrunte problemele care îi ies în cale. De pildă, înaintând cu regimentul pe drum, un bătrân le atrage atenția să o ia pe altă cale întrucât pe acolo ,,vin sumedenie de răniți și să amărăsc soldații”, răspunsul său fiind ferm: ,,lasă moșule, că abia ne dedăm mai curând cu ale războiului, și-așa nu mergem ca să ne întoarcem cu toții”. Camil Petrescu își schimbă și el perspectiva pe care o avea inițial, afirmând acum: ,,sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea (…) vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic”

Cu toate că românii au experimentat primele victorii, lipsurile armatei erau atât de evidente, încât nu mai era un secret nici pentru ofițeri, nici pentru soldați, ,, toți știam că avem artilerie puțină, cu muniții încă mai puține, așa că trebuia să se mărginească a trage câte o anumită porție zilnică de proiectile”. Comanda ei era lipsită de orice raționament, încât de multe ori soldații aveau impresia că superiorii urmăresc să îi saboteze întrucât: ,, cât la atac aveam să suferim de obicei atât tirul ei, cât și al artileriei vrășmașe. În loc de a ne fi de vreun ajutor, ea ridica adesea înaintărilor noastre piedici neașteptate; toți știam, de asemenea, că la noi conducerea operațiilor era atât de haotică, atât de lipsită de orice coordonare a mișcărilor, încât nu odată se întâmplase ca deosebitele noastre uniăți să se măcelărească unele pe altele”. În aceste situații se obișnuia ca ofițerii să primească ordine ,,confidențiale” de a nu le aduce la cunoștință soldaților care este situația reală, de nepregătirea armatei și de mijloacele de luptă ale inamicului pentru a nu-i demoraliza și mai tare, însă: ,,Erau ordine naive, Soldații noștri cunoșteau desăvârșirea tehnică a oștirii vrășmașe și nepregătirea noastră, mai bine ca ofițerii de la Marele Cartier. Căci aceștia le aflau din rapoartele noastre, pe când soldații se loviau în fiecare zi cu fruntea de ele”. Este de remarcat că, deși conștienți de toate aceste lipsuri, românii erau foarte optimiști și încrezători în forțele proprii: ,,cu toată cunoștința lipsurile noastre, încrederea în noi înșine era atât de mare, că respingea scurt orice îndoială asupra victoriei (…) armata noastră va fi în stare să ne apere cel puțin hotarele!”. Gândirea pozitivă, atât de reprezentativă soldatului român era ,,expresia sinceră a unei încrederi naive”

Starea de euforie care a pus stăpânire pe militarii români nu durează mult, începând să se schimbe treptat în deznădejde, pe măsură ce întâmpină aspectele mai puțin plăcute ale războiului. Vremea prea caldă, cadavrele împrăștiate pe drumuri, sunt primele evenimente ce schimbă dispoziția soldatului, care deja începe să se vaite: ,,mamă, mamă, de ce m-ai născut?”. Răpăiala de focuri, primele nopți în tranșee îngrozesc soldatul nepregătit: ,,oamenii se aruncă disperați în șanțurile șoselei. Vâră numai capetele sub podețele din dreptul caselor, lăsând trupurile afară, ca niște struți (…) când în sfârșit au văzut cât de greu nimeresc gloanțele, și-au mai venit în fire”. Dar în situațiile de genul acesta, ofițerii găseau cele mai eficiente mijloace să le ridice moralul soldaților: ,,hore largi, soldățești, cu câte un cobzar la mijloc, sau petreceri, în care ofițerii cercau să înece necazurile frontului în vin și muzică, era lucru obișnuit. Un fel de sete de plăcere stăpâna pe toți, ofițeri ca și soldați. Acești bravi, căror pare că o voce de sos le șoptia că peste o lună puțini din ei se vor mai întoarce de pe văile Munteniei, voiau să guste toată buna voe pământească înainte de a pleca acolo, unde totul se încheie”. Scena prezentată de Sublocotenentul Vasile Scârneci este reprezentativă pentru mentalitatea soldatului care a pornit la luptă cu entuziasm, nefiind prea conștient de ce îl așteaptă: ,,doi se închinau și-mi spuneau: ,,aolele domnișorili, ne mănâncă fripți un hoț de maior! Ne bagă colea pe o vale și trase ungurii cu tunuțl mare drept în noi! Dintr-odată omorâ o sută. Nu l-ar răbda sfântulețuț de câine de maior! Sergentul le-a tras o înjurătură întrebându-i la ce se așteptau cânt au auzit ca e război”.

Semnele războiului se accentuează, terifiindu-i pe militari: ,,vin acum convoaie întregi de răniți, unii veselnici, alții bocindu-se ca muierile și îngrozind lumea cu poveștile lor (…) drumule erau plin de efecte aruncate, arme, unele rupte, ca și cum cine știe cât duraseră luptele aici: porci tăiați, găini moarte, cai morți (…) Câmpul de bătaie e un tablou îngrozitor”. Scena de luptă era plină de morți, răniți care le afectau moralul celor neafectați în mod direct: ,,răniții se văitau înfiorător, iar unii se zvârcoleau în dureri, fără să scoată un singur grai. Unii erau răniți ușor, alții aveau câte două-trei și chiar cinci răni. Am văzut unul căruia înălțătorul de la armă I se înfipsese în frunte, întreg, și pe lângă el, ieșea din tidvă creieri și spumă. Nu vorbea nimic, ci numai gemea greu și da din cap inconștient (…) ,ne cuprindea groaza văzând și auzind atâtea gemete și zvârcoliri. Unii soldați, răniți mai ușor în mâini sau picioare, se uitau liniștiți, ca și cum ar fi spus: ,,bine că ne-a scăpat Dumnezeu!”. Imaginile terifiante sunt prezentate cu foarte multe detalii, semn că nu au fost trecute cu vederea prea ușor de cei care le-au trait.

Proasta organizare și lipsa de interes a ofițerilor încep să își spună cuvântul, iar primele înfrângeri rușinoase contribuie semnificativ la demoralizarea armatei. Cu toate pregătirile și sentimentele patriotice, ea nu era deloc pregătită de război, nici din punct de vedere fizic, nici moral. În acest sens s-au semnalat foarte multe erori din lipsă de pricepere. Superiorii erau ignoranți și nepăsători, condițiile marșurilor erau foarte dificile, drumurile era noroioase, iar carele erau ridicate și împinse peste dealuri mai mult de către soldați decât de către caii care nu făceau față: ,,cei ce dădeau ordinele își imaginau probabil că marșurile în război se făceau pe drumuri asfaltate (…) cel ce a făcut războiul știe că oștirea noastră se pregătise de paradă, nu pentru nevoile frontului.” .

Ofițerii recurgeau la tot felul de tactici neinspirate, crezând ca așa se face războiul. Un exemplu elocvent este episodul prezentat de Dragalina când șefii armatei de uscat și cei de marină au hotărât ca în noaptea de 14 spre 15 august să atace escadra austriacă care se afla la Ruse și să o scufunde violând în acest fel teritoriul și neutralitatea Bulgariei. Au pornit 3 șalupe improvizate, aveau toate șansele să scufunde vasele inamice întrucât i-ar fi luat prin surprindere, însă ofițerii de la bord au fost cuprinși de lașitate și au dat bir cu fugiții. Acest episod este reprezentativ, arătând nepriceperea conducătorilor militari cât și lipsa de ascultare a ordinelor de către subordonații lor, deci o proastă organizare. Pe lângă nepriceperea multor ofițeri, este semnalată și lipsa de interes și inconștiența multor dintre ei, de exemplu ,,mi-aduc aminte cum l-am găsit într-o moară, pe sublocotenentul Negrițoiu iar plutonul lui, la marginea satului, înconjurat de civili, care spuneau soldaților fel de fel de trăsnăi, înspăimântându-i. N-avea niciun fel de serviciu de siguranță, deși el păzea un punct foarte important și făcea legătura prin patrule până la Armata a 2-a”

Slaba pregătire a soldatului constă și în faptul că nu era familiarizat cu noile arme sau mașinării de luptă. De multe ori instrucția se făcea într-un mod superficial, armele erau schimbate în ultima zi, soldații plecând pe front fără să știe cum se folosesc. Un episod semnificativ este cel relatat de Camil Petrescu: vedem cu spaimă că înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaș de foc, pe care nu-l poți privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg s-a trântit îngrozit în șanțurile șoselei și așteaptă sfârșitul lumii (…) la regiment nimeni nu ne-a arătat ce e o rachetă. Aceste aspecte negative venite în număr foarte mare încă din prima lună de război, contribuie enorm la demoralizarea soldatului. Războiul în sine, aducător de moarte, este deprimant, însă lipsa totală de organizare, de pricepere și de instruire corespunzătoare, inferioritatea atât de vizibilă comparativ cu inamicul, îi taie orice elan soldatului să mai lupte. Nici cei cu grade superioare nu făceau față mai bine războiului. Un exemlpu elocvent este Colonelul Dumitru Harhas, fost comandant al Regimentului 12 Infanterie ,,Cantemir”, care, în contextul retragerii din Ardeal către Carpați, când regimentul era la marginea unei păduri, deci o poziție favorabilă, a lăsat să treacă o întreagă brigadă inamică ordonând să nu se tragă nici un foc, dându-le permisiunea soldaților din Regiment să plece sau să facă ce vor. Mărturie care confirmă încă odată lipsa de pregătire psihică a corpului militar pentru o situație de război. Acesta a avut mari mustrări de conștiință pentru acest eveniment, fiind aspur sancționat: ,,se plimba agitat prin cameră și nu vroia să vadă pe nimeni. Într-una din zile și-a curmat viața cu un foc de pistol”.

Dacă războiul începe promițător pentru români, operațiunile ofensive din Carpați sunt încheiate cu succes, armata reușind să intre peste 120 de km în Transilvania, la sfârșitul lunii august situația nu mai este la fel de favorabilă. Soldații încep să fie demoralizați de îndată ce intră în contact direct cu dramele războiului: morți, bombardamente și suferință în general. Pe lângă aspectele prezentate, românii suferă grele înfrângeri care vor avea un impact puternic asupra militarului român care a pornit cu gânduri atât de optimiste la război

Capitolul II

2.1. Moartea pe front

Războiul în sine are ca preț sacrificarea unui număr enorm de vieți omenești. Dacă s-ar încerca descrierea printr-un singur cuvânt a războiului, acela ar fi moartea, ,,moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează după ospățul cel mare ca o curtezană sătulă, apucând ici-colo câte o nouă victimă, pe ales”. Odată ajunși pe front, soldații sunt înconjurați de moarte, este prezentă peste tot: ,,morți prin toate șanțurile, prin toate gropile, pe tot câmpul” . Orice veste bună care anunța o victorie a armatei române, este completată de liste interminabile cu numele victimelor, sau dispăruților. În fața morții, soldatul își pierde individualitatea, nu mai sunt relevante particularitățile vieții sale, trecutul sau vechile aspirații, nu mai trăiește în viitor, ci în prezent, pentru că fiecare clipă poate aduce cu sine sfârșitul vieții sale, după cum afimră resemnat un maior, privind primele astfel de scene ,,suntem cu toții copiii morții, până ce ne vom găsi și noi sfârșitul, cine știe în ce șanț”

Având în vedere pregătirea sufletească a militarilor români pentru asemenea dramă, care lipsea deplin, prezența neobosită a morții în cei doi ani de război a avut un impact major asupra stării lor de spirit. Imaginile cele mai întâlnite pe front se prezintă în felul următor: ,,sute de lucruri care ieri au fost oameni, zăceau acum la pământ, cadavre în putregai (…) ici un mort, acolo altul, dincolo doi sau patru la olaltă stau cu fața în sus, cu fața în jos, pe-o coastă zgribuliți, întinși cum îi prinsese moartea în clipa cea din urmă. Erau bătrâni și tineri, unii întregi, alții mâncați, putrezi pe jumătate”. În acest caz, este de remarcat faptul că în majoritatea mărturiilor, există tendința de portretizare a primilor morți cu care autorii au intrat în contact. Până să se obișnuiască cu decorul generat de război, în care elementele principale erau cadavrele desfigurate și muribunzii, militarii erau foarte marcați de sfârșitul dureros al camaradului, mai ales daca era vreun apropiat, sfârșit de care era conștient că sunt șanse mici să scape. De aceea se observă tendința unora de a elogia victimele, vorbind la adresa lor într-o manieră disculpativă și folosind numai cuvinte de laudă. De exemplu, generalul Moșoiu descrie prima victimă pe care o vede, un sergent împușcat în primele zile de război: ,,m-am dus de am văzut pe sergentul care era primul nostru mort pentru patrie și idealul național. La vederea acestui erou care se avântase în luptă poate mai mult decât i se cerea, am avut un moment de adâncă mâhnire, gândindu-ma la soția, la copiii și părinții săi (…) l-am dat de exemplu tuturor ostașilor, cărora le-am amintit de strămoșii noștri romani care ziceau că moartea pentru patrie este dulce și frumoasă.” În acest fel, generalul vrea să-și îmbărbăteze soldații, dar și pe sine, încercând să vadă moartea ca pe un preț mic ce trebuie plătit pentru obținerea unor rezultate mărețe.

Contactul cu primele victime sensibilizează militarul plecat la război cu atâta elan, fiind puternic emoționat de suferința aproapelui său: ,,nimic din tot ce cugetasem, din tot ce simțisem până atunci nu mai era de recunoscut în mine. Mă gândeam la camarazii mei iubiți, la Deleanu, la Filip, la Cehan, la bietul Borcescu și viteazul Mihuțescu, la sutele de mii rămași spintecați prin coclauri, la noi și în alte țări”. Această mărturisire reflectă cel mai bine starea de spirit a soldatului în momentul în care conștientizează ce i se întâmplă. Același autor, cu câteva săptămâni în urmă, în contextul unei discuții la popotă, îl învinovățea pe tovarășul său care susținea că viața este mai importantă decât sacrificiul pentru țară. Camil Petrescu descrie: ,,mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite și mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu șireturi roșii, cu gulerul ridicat și chipiul roșu în cap, un mort: Colonelul (…) mi se umflă pieptul de emoție”. Este de remarcat cum descrie în amănunt poziția și vestimentația mortului, care cu câteva momente înainte era un colonel. În fața morții gradele militare, statutul social, nu mai există, toți având parte de același sfârșit. Bineînțeles că soldații erau cei mai expuși, însă nici cei cu grade superioare nu erau întotdeauna în siguranță atâta timp cât gloanțele puteau apărea în orice moment, din orice direcție ,,un comandant și colonelul Apostol Dumitrescu au vrut să guste cîte o bucățică de friptură. Un glonț s-a înfipt chiar lângă farfurie, umplând toată farfuria cu pulbere din drum. Iată cât de feriți de moarte erau și cei mari în anume situații”

O relatare cu un mare impact emoțional este aceea în care frații Dragalina își văd tatăl grav rănit în ultimele zile de viață: ,, a fost o revedere dramatică! Odată în cameră, Corneliu, viteazul fiu, a rămas împietrit lângă ușă fără să se mai poată mișca, fără să poată articula un cuvânt; în fața lui, printre cearceafurile albe zăcea viteazul său părinte, slab și îmbătrânit după unsprezece zile de suferință, cu brațul amputat și toracele bandajat, cu ochii sclipitori sub febră și cu semnele morții imprimate în trăsăturile fine ale nobilei sale figuri (…) în ziua înmormântării fără zgomot intră în cameră, unul după altul, răniții din spital, unii ciungi, alții în cârje, sau purtați pe targă, și pe rând sărută ca la un sfânt, mâna martirului erou general. Iar în liniștea adâncă nu se aude decât sfârâitul lumânărilor în sfeșnice și plânsul înfundat al răniților”. Este de remarcat solidaritatea acestor oameni în fața unui eveniment atât de dramatic, când răniții își adună toate forțele pentru a-l privi pentru ultima dată pe comandantul în suferință. Generalul Dragalina are parte de o moarte cu atât mai tristă cu cât este pe un pat de spital, cu figura unui om resemnat și umil, în opoziție cu trecutul său glorios.

Printre imaginile care au lăsat urme asupra moralului soldatului, sunt și cele ale românilor găsiți printre victimele armatei austro-ungară. Românii transilvăneni luptau de partea inamicilor, împotriva propriului neam, deși idealul era comun, aceasă situație umilitoare contribuind semnificativ la o degradare morală. O astfel de imagine este descrisă de generalul Moșoiu: ,,printre morții inamici am găsit un plutonier român care avea în portmoneu fotografia logodnicei sale. Am deplâns moartea acestuia, nu pentru că a căzut în luptă, ci fiindcă a căzut răpus de un glonț românesc”. Dacă la început apare sentimentul de regret, aceste imagini au în cele din urmă capacitatea de a instiga soldatul la luptă, pentru a răzbuna toate nedreptățile la care a fost supus.

Este de remarcat, cum descrierile de acest gen sunt mereu completate de detalii de vestimentație, sau obiecte pe care cadavrele le purtau asupra lor. Românii sunt foarte curioși să afle cât mai multe despre cel căzut în luptă, în special când acesta este străin: ,,cadavrele și cei rămași sunt înconjurați de soldați, care parcă s-au trezit și privesc- este cercetat ungurul care (…) fu străbătut de cinci-șase gloanțe. E cu mustața mică, aspră, blondă, gura groasă, ochii mici și umerii obrajilor rotunji, ieșiți. În buzunarul vestonului are scrisori și două mere.” De multe ori sunt găsite scrisori și poze în buzunarele uniformelor inamicilor, sau alte obiecte personale pe care românii le cercetează cu interes: încearcă stabilirea unei identități a victimei.

Un exemplu prețios care întărește afirmația de mai sus este inaginea unui tânăr soldat german, descrisă în amănunt: ,,mă opresc în drum lângă mort. A fost rănit întâi la cap; niște cârpe îi înfășoară fruntea albă, ca de var. Buzele vinete s-au dezlipit; e încă tânăr, nici barbă, nici musteți. Trăsăturile feței sunt regulate și subțiri. Lângă el în sânge un album de muzica: Schubert. La câțiva pași, o scrisoare dintr-un orășel german, un scris subțire de femeie. Mamă, logodnică, cine știe? citesc, ca o amară ironie, această frază: <<îmi pare așa de bine că ești acum într-un loc mai liniștit>> mi se strânge ceva în gât- nu pot opri valul de milă și de înduioșare care mă cuprinde năvalnic. Acest om a trăit, a simțit, a gândit, a cântat, cum arată filele rupte și prăfuite cari l-au însoțit în adâncimile tainice ale morții. i se deschideau zările largi ale tinereții și ale viitorului; purta în el o energie, o simțire, o minte frumoasă, poate. uit că este îmbrăcat în hainele văjmașului și nu mai văd decât omul, un frate de suferință și de jertfă.”

În aceeași categorie intră și mărturiile lui Constantin Popian care, asistând la o înmormântare colectivă, descrie atmosfera cu aceleași detalii: ,,era un plutonier care avea în cap șapte găuri de gloanțe. Între unguri era unul ciuruit tot de mitralieră. Era oribil de văzut. Era un husar (…) cu cizme de lac și pinteni de nichel, care avea la gât un lanț cu un medalion în care avea un smoc de păr blond legat cu o panglicuță bleu și o medalie de argint”. Indiferent că fac parte din armata inamică, în acele momente cei morți sunt percepuți ca simpli oameni, regretați pentru suferința îndurată, dar și pentru tot ce au lăsat în urmă, niște familii îndoliate care nu vor ști niciodată adevărata conjunctură a morții lor. Exemplele de genul sunt foarte multe, prezente în majoritatea scrierilor, ceea ce înseamnă că toți, de la soldat, la colonel, au fost impresionați de aceste aspecte într-o măsură foarte mare. Atât în jurnalele de război, scrise imediat după eveniment, dar și în memorii scrise peste ani și ani sunt prezente imaginilecu același număr de detalii, semn că au fost imprimate adânc în mintea celor care le-au fost martori

Pe lângă moartea care face victime fără încetare, corpurile neînsuflețite fac parte din decor mult timp, având un efect negativ și asupra sănătății fizice a soldaților. În contextul în care numărul morților pe zi era foarte mare, toate drumurile erau pline de cadavre, iar ceremoniile funerare nu se puteau realiza în timp util, adesea câte un ofițer își dormea somnul de veci ,,între niște plute mari, mormântul nou, cu cruce de lemn și coroană de verdeață”. Oamenii rămâneau neîngropați zile întregi, de multe ori din cauza inamicului care continua cu bombardamentele: ,,foarte mulți din ai noștri și chiar mai mulți inamici au rămas neîngropați pe panta dinspre inamic, deoarece el trăgea în brancardierii noștri, împiedicându-i de a ridica morții, astfel că au rămas două zile neîngropați, împuțind văzduhul, încât nu se mai putea sta în tranșee”. Când în sfârșit se puteau recupera morții, erau făcute ceremonii religioase de către preotul din satul apropiat, când erau înmormântați câte douăzeci-treizeci oameni deodată. Uneori erau realizate cruci din lemn de către meșterii din sate, pe ele fiind scrise numele ofițerilor, data și numărul soldaților. Altor persoane care se afirmau pe câmpul de luptă, li se făcea privilegiul de fi înmormântați cu onoruri militare, chiar dacă nu dețineau un grad foarte mare: ,, Cu toate că ne găseam în război, am dispus ca sublocotenentul Boțoc să fie înmormântat cu toate onorurile militare. El doarme somnul de veci în cimitirul din Sadu. La înmormântarea acestui brav ostaș a luat parte întreaga populație a satului care îl plângea ca pe fiul său”

Ulterior, militarii se obișnuiesc cu această atmosferă macabră, și cu ideea de moarte, după ce își văd tovarășii, prietenii, apropiații murind în fața lor, sunt împăcați cu ideea că vor avea aceeași soartă. Moartea persoanelor apropiate naște dorința de răzbunare, cum s-a întâmplat cu Ecaterina Teodoroiu care după moartea întregii sale familii, nu-i rămâne decât să se dedice luptei naționale: ,,n-am plâns, dar am simțit în suflet atâta ură și-atâta dor să fac ceva de seamă; o sete de sânge, de moarte, că m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine. Nu mai eram copilă, vream să lupt, să pot urma, să fiu alături de ostași și să răzbun pe ai mei și țara”. Mai important decât faptul că vor muri, este modul în care se va întâmpla acest lucru. În dorința de a provoca admirația tovarășilor, fiind cei mai apropiați oameni în acele momente, cei cu care au trăit dramele de pe front și ultimile zile din viață, militarii încep să prindă curaj crescându-le dorința de a se afirma, de a face acte eroice. Camil Petrescu descrie foarte bine acest sentiment, considerând că ,,de vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un seniment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întâiul caz un sinucigaș, în al doilea un ucis și încerci toate sentimentele celui asasinat.”

Încep să apară unele acte de vitejie, din partea comandanților, cum este cazul maiorului Vasile Popescu, care deși deținea un post de comandă, în volvura luptelor el ,,a luat o pușcă în mână, s-a așezat pe linia de trăgători și a tras mai multe focuri asupra liniei inamice”. Este grav rănit și în cele din urmă moare, prin fapta sa impresionând și întristând totodată întregul regiment:,,În momentul când trebuia să ne bucurăm de biruința noastră, am primit trista veste despre moartea maiorului Vasile Popescu, ce pierzând mult sânge a încetat din viață (…) Întregul Regiment l-a plâns, ca pe un frate mai mare, pe acest adevărat erou”. Când comandanții se dedicau luptelor, se schimba total atmosfera și în rândul soldaților care se alăturau cu vitejie acestora.

Este de remarcat nevoia soldaților de apreciere din partea camarazilor. În timpul luptelor, singurii care mai contează sunt cei care împărtășesc aceeași dramă, aceeași soartă iar nevoia firească de a impresiona, de a câștiga admirația celor din jur, este îndreptată către ei. Această necesitate de multe ori i-a costat viața. De exemplu, un caz nefericit este cel prezentat de Sublocotenentul Vasile Scârneci: ,,Soldatul Eustațiu (căpitanul) a mers strâns, cot la cot cu mine, vedeam și simțeam cum se străduiește bietul să-și înfrângă teama. După succes, mă îmbrățișează și eu îl felicit pentru curajul deosebit […] îmi dă întruna zor că vrea să meargă la căpitanul Vasiliu, fostul lui camarad de clasă în școala militară…. Să-i arate că a luat parte voinicește la atac […] bietul de el, de-abia a făcut câțiva pași și s-a prăbușit- un glonț rătăcit îl lovise drept în inimă”. Astfel de întâmplări provocau mari regrete în rândul militarilor, dacă la început fiind emoționați de moartea în sine, de îndată ce se obișnuiesc cu ea, sunt emoționați de felul în care se moare:,,l-am regretat mult pe bietul Eustațiu care, fiind un ofițer de elită, un suflet nobil și un bun instructor, ar fi fost de mai mult folos undeva înapoia frontului”. Un alt exemplu de acest fel este cazul unui maior care, din neatenție a căzut pe timp de noapte într-o prăpastie. Soldații l-au plâns zile întregi pe acest comandant, care a avut o moarte atât de puțin glorioasă, chiar umilitoare: ,,săracul, domnu’maior, ce moarte avu! (….) Ce facem acum?”

Alt act de vitejie reprezentativ pentru starea de spirit a soldaților la 1916, este cel relatat de generalul Virgil Dragalina, în contextul retragerii Regimentului 51 Infanterie. Trupele erau cuprinse de panică, ostașii fugeau în toate direcțiile, contribuind la o imagine foarte dezordonată, aveau nevoie de un impuls și un exemplu de urmat; așadar căpitanul Corneliu Dragalina, fratele său, ,,cuprins de rușinea de a vedea ostașii români fugind din fața bulgarilor, a încălecat, a scos sabia ce era fixată la șa și, ordonând fugarilor să reconstituie unitățile, a trecut în galopul calului prin fața celor două batalioane încă închegate, însă învălmășite, strigând în lungul frontului: ,,După mine, la contraatac!” Datorită ținutei sale și prezenței de spirit, ostașii l-au luat drept general urmând un contraatac înverșunat”. Soldații aveau nevoie de un model de urmat, care să îi determine să-și înlocuiască frica de moarte, cu dorința de izbândă.

Existau comandanți care le câștigau tot respectul și admirația inferiorilor săi, instigându-i să lupte. Când generalul Ioan Dragalina este rănit grav în bătălia dată pe Jiu, cei ce au fost sub comanda lui ,,nu s-au demoralizat, ci în sufletele lor s-a născut dorința de răzbunare”. Așadar, în dimineața de 14 octombrie 1916, când au pornit la atac, nu mai erau batalioane de ostași, ci batalioane de fiare”. Din păcate astfel de comandanți au fost prea puțini, de cele mai multe ori, aceștia fugeau și își lăsau soldații în voia întâmplărilor.

Așadar, la început, moartea era un element nou pentru militari, fiind în mare parte oameni obișnuiți cu dramatizarea unei singure crime în viața de zi cu zi. Puși în fața unui întreg masacru, aceștia prezintă un mare interes pentru victime, manifestându-se prin regrete și compătimire. Ulterior, după ce imaginile războiului devin obișnuință, soldatul trece de la ipostaza inițială în care se crede incapabil să provoace moartea cuiva, în cea de indiferență, desensibilizare, în care uciderea oamenilor devine rutină. Oamenii se întristau când vedeau victimele inerente victoriilor, sau victimele în general, indiferent dacă făceau parte din armata inamică, însă înfrângerile rușinoase din toamna anului 1916, reprezintă impactul cel mai mare al războiului și simțirea pentru prima dată a superiorității adversarului. Acum nu mai era vorba despre câteva zeci de victime, ci mii, a căror moarte a fost mai mult sau mai puțin inutilă, provocată de proasta organizare a armatei române. În contextul evenimentelor ce au urmat, imaginea unui tânăr soldat mort, nu mai înseamnă mare lucru.

2.2. Impactul primei mari înfrângeri- Turtucaia

Dacă primele victorii ale armatei române în Ardeal aduc un sentiment de împlinire ostașilor, animați de dorința de a lupta mai departe, în ciuda problemelor de organizare și lipsurilor, primele înfrângeri suferite aduc cu sine o deznădejde și o demoralizare care depășește orice închipuire. Ofensiva victorioasă a românilor este oprită în septembrie 1916 ca armata să se concentreze pe frontul de la Dunăre, unde trupele inamice vor să pătrundă în Dobrogea. Aici, armata româno-rusă trebuia să opună o rezistența puternică, să întărească orașul Turtucaia, pentru a împiedica acest lucru, însă eroarea strategică, organizatorie și lipsurile semnalate, au influențat decisiv soarta campaniei, ducând la o înfrângere de mari proporții.

În Dobrogea, armata română dispunea de o artilerie promițătoare, atât pe uscat cât și pe mare, însă lipsa de strategie, incompetența ofițerilor și greutatea de a se mobiliza le-a permis trupelor inamice să facă pagube inimaginabile în apărarea română. În primul rând nu există o bună cooperare între armatele române și ruse. Deși aliați, nu reușesc să cadă de comun acord în multe privințe, existând nenumărate divergențe de opinie care au contribuit la înfrângerea rușinoasă de la Turtucaia. În Dobrogea domnește o anarhie completă: ,,nu mai ști cui să te adresezi, de cine să asculți, nimeni nu îndrăznește să execute ordinele comandamentului rus, dar nu se horărăște nici să recunoască autoritatea decisivă a cartierului român”. Lipsa de înțelegere între români și ruși, cauzată de inexistența interpreților, ducea la multiple confuzii, iar de multe ori mesajele nu erau corect interpretate. Pe de altă parte, existau foarte puține hărți ale Dobrogei, iar comandamentul în general dădea dovadă de o mare nepăsare și neglijență, atât din partea Statului Major rus cât și român: ,,și această nepăsare, această neglijență, care pare de necrezut, se manifestă pretutindeni, în toate cercurile, în chestiunile mari ca și în cele mici”.

În acel fel se prezenta situația cânt trupele bulgaro-germane, sub comanda mareșalului August von Mackensen au luat cu asalt malul drept al Dunării, urmând cinci zile de lupte cumplite pentru armata română, ce s-au transformat într-un adevărat dezastru. Dacă militarii aveau moralul ridicat și erau încă optimiști în ceea ce privește cursul războiului, momentul de la Turtucaia are un impact foarte mare, fiind prima înfrângere rușinoasă de acest fel. Armata nu numai că se confruntă cu asemenea umilință, dar și simte în cel mai intens mod posibil impactul unei confruntări serioase.

Deși începuse de câteva luni, soldații încă nu erau obișnuiți cu gândul că e război. Obișnuiți parțial cu imaginea morții, unii mai mult, alții mai puțin, ei nu au simțit până acum în mod direct ce înseamă un adevărat masacru și o înfrângere. George Topârceanu îi prezintă pe acești oameni care au trăit intens drama de la Turtucaia, ca pe niște persoane total nepregătite sau motivate pentru război în general, cu atât mai puțin pentru lupta ce a urmat: ,,Infanteriștii erau toți rezerviști sau milițieni (…) în cea mai mare parte oameni trecuți de patruzeci de ani; În ochii lor nu citeai dorul tineresc de „acasă“, ci numai grija mohorâtă și senină de „nevastă“ și „copilași“, părăsiți fără sprijin cine știe unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate (…) chipurile lor pământii, roase de același gând îndărătnic, începeau să-mi strecoare în suflet o teamă nelămurită, o dezamăgire surdă: vor fi oamenii aceștia necăjiți în stare să înfrunte războiul?” După cum am prezentat imaginea soldatului în paginile anterioare, la Turtucaia Topârceanu adaugă: ,,erau mai ales țărani (…) cei mai oropsiți dintre toți. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea ostașului român”, de acum și de pe vremuri, așa cum mi-o zugrăvise în suflet strulucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă, fiind completat de către generalul rus, Zaiontchukowski, în același context: ,,soldații sunt rău instruiți, rău echipați, ei n-au deloc acea înfățișare militară specială pe care o au trupele în marș și care vă umple inima de mândrie și de entuziasm. Ei au aerul abătut și privirea piezișă. De altfel numai în România există acest proverb laș: ,,fuga e rușinoasă dar sănătoasă”. În ziua de 24 august, trupele inamice nici nu pornesc bine atacul, că soldații români încep să fugă și să se îmbulzească, cuprinși de panică: ,,unii fiindcă își pierduseră cu totul nădejdea în izbândă, iar alții din pură mișelie, pândind cu ochi de lup vreun mijloc de trecere”. Degeaba încercau ofițerii și jandarmii să îi îndrume spre luptă, cu focuri de armă, că ei se întorceau în număr și mai mare.

De îndată ce evenimentele luau amploare, iar bombardamentele inamice se intensificau, în rândul soldaților se instala o adevărată psihoză. Vapoarele care transportau răniți, erau luate cu asalt de către soldații care doreau să își salveze viața: ,,tot vălmășagul acela de oameni grămădiți acolo fu cuprins deodată (…) de o panică nebună. Ca niște fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatic, făcându-și loc cu pumnii și călcând în picioare răniții, apucați fără veste și striviți din toate părțile. Era un țipăt sfâșietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă în neputința de a se apăra (…) stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preț, să-și apuce un loc pe puntea vasului”. Imaginea prezentată este una apocaliptică, o înfățișare a dezumanizări, singura dorință pe care o aveau oamenii, era să scape cu orice preț, în ciuda focurilor de armă ale jandarmilor și a locotenenților care încercau fără nici un rezultat să calmeze situația. Dacă la început se arătau impresionați de moartea câtorva oameni, cadavre pe care le analizau după ce pericolul era trecut, în fața unei asemenea confruntări, nu mai există nicio doză de umanitate, de sensibilitate. Panica și dezorganizarea lăsau în urma lor o imagine mai macabră decât cea a luptei în sine, oameni aruncați în Dunăre de pe marginea vaporului de semeni de-ai lor, ,,răniții de adineauri nici unul nu mai gemea, nici unul nu mai mișca. Era o amestecătură de sânge, de membre zdrumicate în picioare, de carne zdrobită, de cadavre încremenite în spasme cumplite”.

În vâltoarea bombardamentelor, românii își pierd orice motivație de a mai lupta, toți încercând să se ascundă, să fugă, să scape cu viață, considerând că lupta este oricum pierdută. Soldații se îngrămădeau dezorientați sub malurile de nisip, unii încercând să se predea: ,,au ridicat de pe acum albituri în vârful baionetelor”, alții, fără armă încercau să se salveze căutând fără speranță bărci sau scânduri ca să poată traversa Dunărea, deși drumul spre Silistra era barat de inamic. Cu ultimele forțe și cuprinși de disperare, de panică, în lipsa oricărei rațiuni, se aruncau în apă, : ,,după atâtea zile de luptă și nopți nedormite, mulți s-au aruncat în apă abia știind să înoate. prea puțini au avut puterea s-ajungă până la jumătate- și s-au dus la fund. pe urmă alții, sute și sute le-au luat locul, și valurile Dunării i-au înghițit pe rând, rostogolindu-i la vale ca pe niște furnici, iar cei pe cari apa i-a lepădat din întâmplare, istoviți, dar încă în viață, la câțiva kilometri în jos pe malurile scunde ale Ostrovului, turci de prin partea locului și bulgari bătrâni ascunși prin stufărișuri, i-au tras mai la dos și i-au hăcuit cu topoarele”.

Părți întregi ale liniei de front erau abandonate, iar comandanții erau cu totul depășiți de situație, de cele mai multe ori lăsându-și trupele să fie măcelărite, fără să se implice în nici un fel: ,,generalul comandant al apărării din Turtucaia, un incapabil, a stat tot timpul singur într-un mic reduit, fără nicio legătură cu exteriorul, de unde nu a ieșit decât ca să fugă peste Dunăre cu o vedetă. Mulți ofițeri părăseau trupele, iar ostașii erau măcelăriți de bulgari (…) și în timp ce unități peste unități proaspete erau trecute cu șlepurile, ca să întărească apărarea Turtucaiei, alte mii de ostași și ofițeri, înnebuniți de groază, săreau în Dunăre, ca să fie luați la țintă de bulgari”. În asemenea condiții, nu este de mirare rezultatul dezastruos al luptei de la Turtucaia, care s-a încheiat cu pagube enorme pentru români, peste șase mii de morți și douăzeci și opt de mii de prizonieri. Imaginea luptei, adânc imprimată în memoria celor care au supraviețuit aici, a avut urmări dramatice pentru sănătatea psihică a soldatului. Cei mai slabi de înger au înebunit: ,, ,, Câțiva soldați au desfundat o lădiță cu zahăr cubic și-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărțeală, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gura mare bisericește. Și, cădelnițând din ciotul de braț care-i mai atârna la umăr, stropește grămada albă de zahăr cu șiroaie lungi de sânge proaspăt. – Luați, mâncați, acesta este sângele meu care pentru voi se v-a-r-să”. Pe de altă parte, puținii ofițeri care s-au implicat în luptă, la vederea haosului și a morții atât de lipsite de sens a miilor de români care se aruncau în Dunăre, erau profund afectați: ,,amiralul Nicolae Negrescu, a înebunit. Urla, țipa la toți, își smulgea părul, dând ordine de neînțeles, făcând o mare încurcătură, fără să tragă un foc de tun (…) El a murit nebun, la fel cu fiul său, care a sărit noaptea în plină mare, de pe un vas de pasageri”.

Astfel de episoade dramatice lasă traume adânci asupra celor care le-au trăit. De multe ori, victimele nu erau doar persoanele rănite fizic, existând locuri în spitale care îi adăpostesc pe cei ,,zguduiți de explozii și cari n-au putut să-și vină în fire”. Gheorghe Brătianu a vizitat un asemenea loc și afirmă că este o priveliște greu de uitat, povestind două cazuri: ,,într-un colț, un om e culcat, cu mâinile încleștate de pătura care-l învelește: nu mișcă, nu scoate niciun sunet. Ochii numai, holbați, cuprinși de o groază pe care nimic nu o poate opri, se rotesc, la intervale, de la dreapta spre stânga, urmărind pe tavan traiectorii imaginare de obuze, al căror vâjâit i-a mai rămas în urechi”.

Cel de-al doilea caz este și mai semnificativ, întrucât un ofițer a înebunit, ajungând să vorbească singur ore întregi: ,,ași! domnule maior, va să zică la dreapta atilerie rusească, la stânga artilerie rusească, la mijloc noi. Foarte bine. Numai să-mi trimiteți toate ordinele în scris, pentru că eu sunt înzestrat din copilărie cu neauzul! de, d-lor au făcut școala pregtitoare de ofițer- răstit -șterge ghetele, ține-mi pelerina, o să vă împușc pe cei ce nu vor merge la lupta! și când la luptă… hm! noi înainte cu sergenții și caporalii, iar d-lui, sublocotenent învățător, pas alergător înapoi! ei, și la atac, mare greșală. Două batalioane contra două bigăzi, fără mitraliere, fără tunuri, fără nimic! se ridică și se rezeamă de pat, privind atent spre fereastră: ehei, da, d-ta, domnului Maior, pe după șură! așa stau comandanții de batalion? acolo stau caii și căruțele, nu oamenii” Este de remarcat discursul său, acest om fiind victima lipsurilor, nedreptăților și a lipsei de interes a superiorilor. Spaima trăită în acele zile de teroare este reflectată în mărturiile unui soldat care a reușit să scape, justificându-și fuga: ,,Eu soldatul Neculai I.Urde din Reg. 74 comp. 10, declar pe când eram în linia de trăgători..am văzut la Turtucaia pe când pământul era dărâmat pe soldații noștri în tranjie de obuzurile Inamicului au fost surprinși de inamic și lundui în baionete pe soldații noștri ridicându-i în sus și în jos, la alții le scoteau ochii le tăiau urechile, le tăiau nasul. eu am scăpat cu fuga și mam retras mai la stânga de unde peste câteva minute ma rănit la picior, de unde mam retras spre turtucaia, aceasta a fost pe ziua de 24 august seara.

Armata care se credea organizată și bine instruită, care a plecat cu gânduri atât de pozitive la război, însuflețită de idealul național, pusă în fața unei confruntări mai serioase, devine o adunătură de oameni care acționează conform instinctelor primare. Nu mai există nici un fel de disciplină militară, se crează o dezmembrare a armatei, care se împarte între superiori și inferiori, ambele tabere dominate de aceași dorință: să fugă. Dispare orice dorință de a ajuta pe celălalt, orice urmă de solidaritate, compasiune, de umanitate: ,,până mai adinaori, strigătele de pierzanie ale celor ce se înecau, în loc să trezească în cei rămași pe uscat o pornire mai omonească, îi făceau pe unii intre spectatori să glumească pe socotealalor și să râdă în hohot, ca la panoramă”. Dacă la început militarii erau impresionați de durerea celorlalți, acum devin nepăsători și ignoranți întrucât ,,suferințele lor depășiseră marginile puterii omenești, și-i coborâseră mai jos de ei înșiși”. Un episod care întărește această idee, este cel povestit de Ștefan Zeletin, care descrie atitudinea soldaților în fața unei tragedii, în care doi soldați au provocat un incendiu, adormind cu focul pornit într-o casă țărănească. Au încercat să scape pe geam, fiind singura parte din casă care nu ardea, însă din cauza unor gratii nu au reușit. În tot acest timp, cât strigau disperați după ajutor, soldații care treceau pe lângă casă în cete priveau imaginea cu un aer foarte detașat, fără nici un regret, fără nicio intenție de a oferi ajutor: ,,nici priveliștea nenorocirei umane, nici ruina desăvârșită a țărei nu mai era în stare să deștepte în ei vreun sentiment de durere”.

Se observă diferența radicală dintre soldatul cu idealuri mărețe de la mijlocul lunii august, care era sensibilizat la vederea unei singure victime, pe care o idealiza și o glorifica, și soldatul care a experimentat suferința în toate formele ei, care nu mai are nicio motivație și nu mai este impresionat de nimic. Foarte puțini, cazuri particulare care pot fi numărate pe degete, și-au păstrat demnitatea și au luptat eroic, după cum relatează generalul Dragalina: ,,fără ordinul nimănui, un viteaz ofițer de marină a trecut cu vedeta lui pe țărmul dobrogean, pentru a proteja cu tunul și mitralierele, frânturi de unități , care se retrăgeau pe valea Cusuiului (…) o parte din echipaj a fost secerat împreună cu comandantul”, însă imaginea generală a fost una dominată de haos și panică. La auzirea veștilor că trupele române sunt demoralizare și cuprinse de panică, generalul Averescu discutând cu generalul rus, Zaioncikovski, apreciază că,,acest lucru este natural, la trupe care nu sunt încă obișnuite cu focul”, deci dezastrul este pus pe seama lipsei de experiență a soldaților.

Este de la sine înțeles ce impact a avut evenimentul asupra soldatului, care era traumatizat numai la gândul că asemenea eveniment s-ar putea repeta, iar războiul abia începuse. Turtucaia a însemnat distrugerea moralului atât a celor de pe front, cât și a populației în general. Nicolae Filipescu, cel ce opusese o înverșunată opoziție pentru intrarea în acțiune, bolnav fiind, căderea Turtucaiei îi dă lovitura de moarte: ,,câteva zile mai înainte de aș da sfârșitul de veci, l-am văzut (…) era doborât. Cu glasul plângător și stins spunea: ,,s-a dus idealul nostru național. Niciodată n-aș fi crezut că ne vor putea bate bulgarii. Ce rușine pentru noi!”Armata română s-a aflat în debandadă până în lunile de vară ale anului următor, Turtucaia însemnând începutul unui întreg șir de înfrângeri rușinoase, de ocuparea Bucureștiului, de retragere a trupelor și permiterea înaintării inamicilor. Lunile următoare încep lupte grele pe tot frontul Carpaților, Munteniei și Dobrogei.

În mințile soldaților reapare o urmă de speranță, în urma victoriei de pe Valea Jiulu, din octombrie 1916, singura victorie mai însemnată. Dragalina povestește în acest sens, în contextul în care tatăl său este grav rănit pe front, trăindu-și ultimile zile într-un spital din București, cei care au fost sub comanda lui și aveau un mare respect pentru general ,,nu s-au demoralizat, ci în sufletele lor s-a născut dorința de răzbunare (…) Și astfel în dimineața de 14 octombrie 1916, când au pornit la atac, nu mai erau batalioane de ostași, ci batalioane de fiare”. Bătălia de la Jiu a însemnat o victorie importantă pentru români, deși soldată cu multe pierderi. Militarii își recapătă optimismul, după cum relatează Dragalina, tatăl său primește o telegramă din partea lor promițând că în următoarele zile vor obține victoria totală. Corpul militar cât și populația capitalei la auzirea comunicatului oficial din ziua de 16 octombrie 1916 ,,a fost cuprinsă de delir, clopotele bisericilor sunau voios, iar oamenii ieșiți în stradă râdeau și se îmbrățișau.

Bucuria victoriei nu ține mult și entuziasmul trupelor dispare, întrucât trupele inamice sparg frontul de apărare românesc în munții Gorjului, pătrund în Dobrogea, se hotărăște evacuarea Capitalei și a întregii Muntenii, acestea fiind cucerite până la sfârșitul anului. În contextul luptelor din Oltenia, situația armatei se prezenta în felul următor: ,,cel ce ar fi venit în atingere, pe la începutul lunei Noiembrie 1916, cu trupele ce țineau frontul la Argeș, cu greu și-ar fi putut stăpâni un fior. Nu e nimenea în măsură să-și închipuie, că o oștire ar putea să ajungă în așa stare de demoralizare, dacă nu i-a fost dat să vadă cu ochii”. Dezertările se țineau în lanț, soldații fugeau, se ascundeau prin păduri, prin satele din apropiere: ,,satele dindărătul frontului, părăsite de locuitori, gemeau de soldați fugari. Patrilele noastre, trimise în toate părțile în recunoaștere, ne aduceau de petutindeni știre, că mai la fiecare casă se găsiau doi trei soldați răzleți”. Când se întâlneau cu vreun superior, ,,aceștia îi priveau mai mult cu dezgust decât cu teamă. Pentru acești soldați fugari, războiul era ca și încheiat și pierdut, nu mai aveau nicio urmă de speranță că mai există vreo putere în măsură să oprească înaintarea germanilor.

Este un aspect reprezentativ pentru starea de spirit a românilor din toamna lui 1916. Pentru aceste convingeri, soldații demoralizați veneau cu argumentul: ,,ne-au prăpădit nemții cu artileria”. De îndată ce românii simt pe pielea lor superioritatea incontestabilă a trupelor germane, sunt convinși că nu mai există nicio șansă pentru armata lor atât de slab înzestrată. Pe lângă acest aspect, în rândul ostașilor se dezvoltase o teorie: comandamentul român este vândut nemților și face tot posibilul ca românii să iasă în pierdere, de aici și lipsa de organizare, de interes și falsa lipsă de pricepere.

De la sosirea trupelor inamice în Argeș, unde se dă ultima mare bătălie, pe 8-11 noiembrie, luptele se considerau încheiate, întrucât germanii înaintau fără să mai întâlnească vreo opoziție din partea românilor, care se retrăgeau la fel de normal, fără să mai ia în considerare ideea unei împotriviri. La Argeș, luptele se desfășoară într-o manieră asemănătoare cu cele de la Turtucaia, soldații fugind îngroziți din fața bombardamentelor germane, cuprinși de panică și ofițerii care încercau fără rezultat să-i îndemne la luptă. La aceste aspecte adăugându-se proasta organizare și lipsa unei strategii bune. La tragicele evenimente se mai adaugă și dezastrul de la Oarja unde, Zeletin afirmă că ,,nici o înfrângere nu a avut urmări atât de adânci și de hotărâtoare, ca rușinea sufeită la Orșova (…) dacă până atunci se mai furișase în inimil noastre vreo umbră de nădejde în mai bine, de astă dată ea dispăru cu totul. Încederea noastră în priceperea comandanților nu era nici înainte tocmai mare, dar nenorocirea de la ,,kilometrul cinci” o smulse deodată din cele mai adânci rădăcini, făcând loc unei amarnice dezamăgiri. nimeni nu credea că trebuie să-și mai facă iluzii- comandamentul nostruse părea pe cât de nedestoinic, pe atât de barbar- ne trimitea la peire ca o turmă de vite, pare că de simpla plăcere de a ne vedea căsăpiți, fără a se întreba câtuși de puțin dacă moartea noastră ae vreun rost”

Așadar, în preajma lunii decembrie 1916, moralul armatei române este extrem de scăzut, văzându-se deja în tabăra pierzătorilor, fără nicio speranță de reușită. Contactul cu armata germană are un efect devastator asupra psihicului soldatului român: ,,stau de vorbă cu răniții noștri și găsesc la toți aceeași impresie: superioritatea artileriei și a mitralierelor germane îi copleșește”. Soldatul nu își mai dorește să lupte, considerând că ar muri oameni fără nici un rost, fără să reușească să facă nicio pagubă în măreața armată germană. Este de remarcat faptul cum ,,în asemenea sinistră deznădejde degenerase entuziasmul, cu care aceste trupe trecuseră peste Carpați în Transilvania”.

2.3. Situația medicală și răniții

Pentru a înțelege mai bine starea sufletească a românului în primul Război Mondial, este important de analizat și perspectiva răniților din spitale, care în timp ce se hotăra soarta țării, așteptau neputincioși veștile, imobilizați de multe ori într-un pat improvizat. Victimele veneau în număr foarte mare, iar serviciile medicale, după cum am precizat și în primul capitol, prezentau și ele, la fel ca armata, multe lipsuri. Din cauza unui sistem defectuos, numărul morților din spitale era uneori mai mare decât cel de pe front, chiar și cei cu răni ușoare ajungeau să-și piardă viața din cauza unei infecții declanșate de condițiile precare. Astfel de mărturii sunt prezente în memoriile femeilor care s-au înrolat ca infirmiere, acestea descriind în jurnalele și memoriile lor, atmosfera din spitalele de pe front.

Fie că lucrau în industrii afiliate războiului, fie ca infirmiere, sau chiar îmbrăcau haina militară, femeile s-au implicat la rândul lor în război, într-o măsură ce nu poate fi neglijată. În timpul sângeroaselor evenimente de la 1916-1918, mii de femei din toate zonele țării, de categorii sociale diferite, s-au implicat, în mod voluntar, în diverse acțiuni umanitare. Se îngrijeau de răniți, bolnavi, munceau în spitale, cantine sau centre de ajutor, astfel încât efortul surorilor de caritate s-a dovedit a fi un real ajutor pentru corpul militar. Dincolo de aceste aspecte, infirmierele au și un important statut de martori oculari, întrucât ,,femei curajoase îngrijeau pe răniți chiar lângă linia de luptă și cărau muniții luptătorilor”, astfel încât au asistat în mod direct la experiențele și trăirile de pe front, lăsându-ne informații prețioase în acest sens.

Astfel de memorii și jurnale ale femeilor sunt în număr mic, printre ele enumerându-se cele ale Arabellei Yarka, Yvone Blondel, Pia Alimăneștianu, Ruxandra Goga, sau scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu, care s-a inspirat din experiențele sale din spital pentru redactarea romanului ,,Balaurul”. Acestea pot constitui veritabile documente istorice, întrucât sunt descrise orașe în timpul bombardamentelor, situația din spitale și haosul de pe front, iar însemnările femeilor, scot în evidență detalii care oferă o imagine a situației medicale, precum și starea sufletească a rănitului.

Arabella Yarka, o tânără care făcea parte din high-life-ul bucureștean, se înrolează ca infirmieră benevolă în octombrie 1916 la spitalul Filantropia din București, unde erau trimiși soldați cu rănile cele mai grave pentru a primi o îngrijire medicală adecvată. Deși spital de renume, descrierea pe care o face tânăra infirmieră este cel puțin macabră, condițiile în care bolnavii erau tratați și îngrijiți fiind aproape inumane: : ,,curățenia din saloane lasă de dorit în chip rușinos. Calci în puroi, în bălți de sânge uscat sau pe jumătate închegat. Prin coridoare și prin colțurile cabinetelor zac aruncate de-a valma membre amputate, lucruri hidoase uitate acolo, fără să se țină seama că prin aceste încăperi trec răniții ”. Personalul era puțin, medicii și infirmierele nu aveau nici măcar cunoștințe elementare despre igienă, folosind instrumente de pansat, comprese de la un pacient la altul, fără a se lua măsuri de sterilizare, de dezinfectare. Din această cauză, chiar și cei cu răni mai superficiale sfârșeau din cauza infecțiilor și epidemiilor care se transmiteau de la unul la altul: ,,răniții mor cu sutele în acest spital în care cangrena se răspândește ca o epidemie fulgerătoare”. Tifosul exantematic era principala boală de care se murea în spitale, cauză mai răspândită decât rănile propriu-zise de pe câmpul de luptă: ,,tifosul exantematic face ravagii și moartea seceră cu nemiluita. Preotul nu mai prididește cu îngropatul, morții sunt transportați zilnic în furgoane și îngropați de-a valma. Am pierdut mai mulți ostași decât pe front (cam 50%).

Până să ajungă în spitale, pe câmpul de luptă situația răniților era mult mai grea. Rolul doctorilor era redus și nu aveau nici timp, nici unde și nici medicamentele necesare pentru a oferi o îngrijire adecvată acestora. Când începea lupta, doctorii se instalau în dosul frontului, unde mai aveau norocul să găsească o casă prin apropiere. Însă nu întotdeauna aveau la dispoziție o astfel de încăpere, iar corturile de adăpost lipseau, iar în condiții de vreme nefaorabilă, situația era cu atât mai complicată. Soldații cu răni mai ușoare, se bandajau singuri și se târau cum puteau până la un centru sanitar improvizat, unde erau pansați din nou, iar apoi trimiși până la spitalele din apropiere. Pentru cei răniți grav, era foarte complicat, pentru că nu puteau primi îngrijiri medicale până ce lupta nu lua sfârșit. Sanitarii nu se puteau apropia de linia de foc să îi poată transporta pe răniți, pentru că în majoitatea cazurilor când au încercat, au sfârșit prin a fi împușcați. Iarna când luptele se dădeau prin păduri, răniții mureau înghețați. Transpotarea unui rănit cu targa se făcea greu, de multe ori chiar de către soldați, din lipsa de personal sanitar. De multe ori în situații de retragere, aceștia erau lăsați în voia sorții: ,,am văzut mulți răniți târându-se prin șanțuri în cea mai neagră mizerie și într-o stare că trebuia să le plângi de milă”

Chiar și ajunși în spitale, tratamentele nu erau făcute niciodată până la capăt, îngrijirile erau superficiale și din cauza numărului mare de răniți care erau aduși de pe front în permanență, mulți erau evacuați înainte să se vindece. De multe ori medicii români se grăbeau să opereze, chiar dacă nu era necesar: ,,medicii noștri amputau cu furie; picioare, brațe, în afară de capete. Medicii francezi, nu, și am avut noroc cu unul (…), căci altfel rămâneam ciung. Franțuzii erau mai economi în amputare”. Tot Arabella Yarka descrie scena cumplită a unei operații la care asistă, descriere ce reflectă lipsa de profesionalism și de interes a medicilor față de soldați. În contextul unei vizite la spitalul militar, aceasta vede un soldat grav rănit, pe care medicii se pregăteau să-l opereze. În ciuda rugăminților sale de a fi lăsat să moară, medicii glumeau și îl ironizau. După ce i-a fost amputat piciorul în cel mai barbar mod posibil, din lipsa ustensilelor adecvate și a metodelor de anesteziere, medicul ,,i-a desfăcut un pansament provizoriu pe care rănitul îl avea la piept și s-a văzut o rană uriașă”, constatând că mai are de trăit un sfert de ceas.

Pe lângă situația precară din spitale, mai exista și problema transportării victimelor, care se făcea în condiții foarte grele. Dezorganizarea este generală, astfel că deplasările se fac cu mare dificultate. Pe calea ferată aveau loc numeroase accidente, în gări lipsea orice fel de ordine, din cauza numărului foarte mare de oameni în așteptarea trenurilor, care aveau uneori întârzieri de câteva zile. Drumurile nu se prezentau nici ele într-o lumină mai favorabilă, aflându-se la rândul într-o stare deplorabilă, astfel încât o călătorie de șaizeci de kilometrii putea dura și 24 de ore. Când pleca un tren, era plin de oameni care stăteau și pe deasupra vagoanelor, situație care bineînțeles genera multiple accidente. Situația aceasta de haos permanent pune în pericol viața soldaților răniți care ajung să primească îngrijiri medicale mult prea târziu. Existau și spitale ambulante, care se plimbau cu trenul dintr-un oraș în altul, în care totul era improvizat, iar condițiile lăsau și mai mult de dorit. Aceste ,,spitale” erau adaptate nevoilor de transportare a victimelor, sau a personalului medical în condițiile de evacuare a unui oraș, însă, din motivele enumerate mai sus, se deplasau foarte greu: ,,am stat în trenul-spital două săptămâni! Pentru un drum care în mod normal se face în câteva ore”.

Vasile Scârneci relatează că, după ce a fost rănit grav de o schijă, ,,mai pe picioare, mai pe brânci” ajunge la postul de prim ajutor, unde îi este pus un pansament și i se face o injecție antitetanos. Așa rănit cum era, a trebuit să meargă toată noaptea prin pădure pentru a ajunge în satul unde erau ambulanțele sanitare. Aici se adunau de regulă toți răniții și așteptau ore sau chiar zile, ambulanțele pentru a fi duși la spital: ,,sunt bieții de ei livizi, ba unii cu rănile încă nevindecate și îmbrăcați în mantale ponosite. Sunt totuși resemnați, nu șovăie”. După orele de așteptare, ambulanțele îi duc pe acești răniți la cel mai apropiat spital, ca să constate de multe ori că sunt pline până la refuz: ,,spitalele erau pline de răniți, nu mai erau locuri pentru cei noi. Era epidemie de tifos exantematic. Pe timp de război, ca și în zilele de astăzi dealtfel, răniții erau plimbați din spitale în spitale, de la un oraș la altul”. Situația nu se prezenta așa numai în rândul soldaților, de multe ori sistemul afectându-i și pe superiori. De exemplu, generalul Ion Dragalina, care a fost rănit de două gloanțe, a fost adus de la Craiova la București, în condițiile în care linia ferată era blocată de trenuri militare, călătorie care a durat douăzeci și șase de ore. Din cauza timpului pierdut pe drum, rana i s-a infectat și în ciuda intervenției celor mai pricepuți chirurgi, nu a mai putut fi salvat.

Lângă aceste aspecte negative se mai adaugă și problema mâncării, care nu este niciodată suficientă: ,,mâncarea nenorocită și insuficientă face ca marii răniți să nu poată fi întotdeauna salvați. Ciorba care li se servește de două ori pe zi acestor nenorociți este apă chioară în care plutesc trei-patru păstăi la o porție (…) câteva ouă, pe care le găsim cu mare greutate în sat, și laptele (…) pe care le împărțim cu zgârcenie celor mai slăbiți dintre răniți”. În urma operațiilor, care erau foarte frecvente, cei care scăpau cu viață aveau nevoie de o hrană consistentă pentru a-și reveni, însă de multe ori aceștia mureau din cauza organismului slăbit, în ciuda faptului că operația decurgea bine.

De îndată ce Misiunea Franceză vine în ajutorul românilor, încep să apară spitale conduse de medici francezi, care erau mai bine pregătiți și organizați, aveau tehnologii avansate, iar răniții aveau șanse incomparabil mai mari de a scăpa cu viață. În contextul în care Arabella Yarka ajunge la un astfel de spital, din prima linie, ea este plăcut surprinsă de condițiile de aici: ,,Totul trebuie să sclipească, să nu rămână nici urmă de pată nicăieri. Fiecare mărunțiș trebuie să stea la locul lui pe scurt, totul să fie pregătit în caz de nevoie, iar o intervenție poate fi necesară în orice moment.”

Un detaliu interesant este atmosfera din rândul soldaților în comparație cu cea din rândul ofițerilor. Soldații erau oameni simpli, în general țărani, care adoptau o atitudine umilă și recunoscătoare față de personalul medical și față de infirmiere în general. Ei cereau politicos ajutorul și îndurau mult, fără să se plângă, fiind obișnuiți cu condițiile de viață grele. În schimb în salonul ofițerilor, lucrurile stau diferit. Sunt mereu nemulțumiți de îngrijirile pe care le primesc, oricât de bine realizate sunt acestea, sunt revoltați și nu pierd nicio ocazie de a se plânge pe lângă șefi când este ceva care să nu le convină. Aceștia au nevoie de toată atenția personalului medical, se implică și își dau cu părerea în discuțiile despre starea lor medicală: ,,e sigur că acum i se formează un abces sub ghipsul care-i strânge glezna fracturată, din care i s-a extirpat deja o bucată mare de os. Altul cere de zece ori pe zi să i se schimbe pansamentul la piciorul care deranjează pe toată lumea. Iar alții pe ascuns se îndoapă cu aspirine ca să-și potolească sciatica înnebunitoare, pentru că nu poate dormi”.

În acest fel se prezintă situația răniților care au scăpat cu viață în urma atacurilor inamice, atmosfera din spitale fiind de multe ori mai macabră decât cea de pe front. Moralul soldatului este afectat atât de suferințele fizice, lipsuri, de suferința și moartea camarazilor din jurul său, cât și din cauza veștilor de pe câmpul de luptă. Imaginea din spitale are un impact foarte mare asupra soldaților care văd numai trupuri desfigurate, aud țipete, sunt înconjurați de suferință și chinuri: ,, ici un trup fără brațe și picioare, expunând patru discuri de carne vie din care curgea sânge, acolo un piept sfâșiat prin care se vedeau plămânii și inima încă pulsând. Ochi plesniți, fălci smulse, o gaură în loc de nas (…) un ochi cu totul ieșit din orbită dar încă legănat de ea printr-un nerv sau un tendon de vreo zece centimetrii, un ochi care sărea și luneca pe obraz, după cum se mișcă spasmodic capul zgâlțâit de comă (…) Trupuri, membre și chipuri ce nu mai existau. Enorm de mult sânge și vaiete mai deloc, numai urlete, urlete din acelea pe care nu mai suporți să le auzi.” La aceste detalii se adaugă și înmormântarea răniților, de multe ori înainte să își dea ultima suflare, scene care pătrundeau adânc în mintea celor care le asistau, fiind conștienți că se pot afla oricând în locul acelor nefericiți: ,,va rămâne și amintirea scenelor tragice pe cari le-am trăit: săniile gonind dela spitale spre cimitire, încărcate cu trupuri despre cari nu se știa mai mișcau dintr-o rămășiță de suflare, sau din zmuncitura drumului desfundat”

Este de remarcat faptul că, în ciuda acestor aspecte, majoritatea răniților își doresc să trăiască, întrucât sunt bucuroși când își recapătă conștiința, după intervențiile chirurgicale, chiar dacă le-au fost amputate toate membrele. În contextul luptei de la Turtucaia, când un vapor plin cu răniți a ajuns în port fiind preluați de personalul medical aceștia ,,în ciuda rănilor și suferințelor, pe chipul soldaților se citea bucuria, cu toții fiind fericiți că scăpaseră de iadul bateriilor” Bineînțeles, văzându-se în asemenea ipostaze, alții preferau moartea în locul mutilării, refuzând intervenția chirurgicală: ,,în patul de alături de lângă mine se sfârșise bunul meu camarad și prieten, locotenentul Albini Radu. Fusese străpuns de două gloanțe la încheietura umărului drept. Se produsese o infecție gazoasă, foarte frecventă în spitalul nostru; a refuzat să i se amputeze brațul, preferând mai bine să moară decât să rămână ciung. Era un băiat frumos, fin și plin de grație”, însă predominanți sunt cei care luptă pentru viață.

Pe lângă rănile corporale, care așteptau neputincioși și resemnați să se vindece, starea de spirit a soldaților era influențată de veștile de pe front. Aceștia erau foarte interesați de noile vești, fiind primul lucru de care se interesau când vedeau un medic sau o infirmieră. Adesea, cum le erau calmate puțin durerile, erau dornici să povestească prin ce au trecut, ce au trăit ,,îi simțeai vibrând din cap până-n picioare și impregnați de atmosfera câmpului de luptă”. În zilele în care se dădeau luptele decisive la Turtucaia, răniții erau aduși în număr foarte mare, din oră în oră, iar personalul medical era depășit. Erau improvizate paturi, saltele umplute cu paie, pentru că întotdeauna numărul răniților era incomparabil mai mare decât locurile prevăzute în spitale: ,,prevăzut, cu o naivitate fără pereche pentru treizeci de paturi civilizate, spitalul nostru adăpostește deja mai mult de o sută cincizeci de răniți”.

Un alt aspect semnificativ este atmosfera din spitale, când răniții află veștile unei înfrângeri. De exemplu, generalul Tătăranu, imobilizat într-un pat de spital din cauza unor răni, povestește momentul în care el și tovarășii de suferință sunt anunțați de către o soră de caritate de intrarea armatei dușmane în București: ,, din stradă se auzeau zgomotul greoi al oștirei, tropote de cai, comenzi aspre, și bătăi de tobe, al căror ritm, era sinistru. Ne răsuceam pe pat neputincioși și apoi am început a plânge, copleșiți de clipa asta dureroasă. Îi așteptam cumva să vină să ne ucidă. Între noi și ai noștri, între noi și familia noastră, se așezase deodată o barieră grea”. Este de remarcat sentimentul de neputință prezent în citat, frica soldaților de a rămâne imobilizați in paturi, în timp ce asupritorii vor năvăli și îi vor ucide, fără ca ei să poată opune vreo rezistență.

Cu această spaimă trăiau răniții în fiecare zi, tresărind de fiecare dată când se auzeau zvonurile vreunei înfrângeri: ,,o citeam pe fețele surorilor și ale infirmierelor, dar mai ales o citeam în ochii soldaților. Pe când rătăceam printre ei, unul m-a întrebat: dacă vin ce ne facem?”De regulă, când un oraș era amenințat de invazia inamică, doctorii, personalul medical și răniții care erau într-o oarecare măsură transportabili, plecau, lăsându-i pe cei grav răniți, triști și resemnați. Când trupele inamice au ocupat Bucureștiul și s-a primit un ordin de evacuare a spitalelor, o infirmieră descrie într-o scrisoare cum ,,am îmbarcat pe săracii noștri răniți, din care mai mult de jumătate au murit pe drum. Era atât de trist”.

După ce își recăpătau parțial forța, militarii erau nevoiți să se întoarcă pe front. Însă din cauza slăbiciunii trupești și mai ales cu imaginile proaspăt înregistrate în minte, este greu de crezut că aceștia erau dornici să continue operațiunile militare. Au scăpat odată cu viață, iar perpectiva întoarcerii în spitale cu o nouă rană, care le-ar fi putut fi fatală în cele din urmă, nu reprezenta tocmai o provocare să lupte. În acest sens, se foloseau metode de reactualizare a moralului soldatului, mai ales al țăranului care era atât de ușor de impresionat. Spitalele militare erau vizitate de interpreți renumiți, precum George Enescu unde oferea concerte, la fel și de către regina Maria, care îi încuraja pe bolnavi și îi consola pe muribunzi. Preoții aveau și ei un rol important în generarea propagandei, ei trebuiau, înainte de toate, să susțină și chiar să modeleze moralul armatei. Cuplul regal făcea vizite răniților, iar Ferdinand decora manu propria cu Virtutea Militară și îi îmbrățișa pe soldați care prindeau noi forțe de a lupta mai departe: ,,am fost adânc mișcat și m-am jurat să-l slujesc cu credință și nețărmurit devotament. Au fost decorați toți ofițerii din salonul nostru. Și cei mai greu răniți, mai neputincioși s-au ridicat în capul oaselor să privească pe cel care mâine va fi Ferdinand cel Loial.” Regina Maria pe de altă parte, vizita toate spitalele de evacuare de pe front, iar aceste atenții aveau un rol important pentru moralul răniților: ,,am văzut răniți, proaspeți sosiți din luptă cari, bandajați de mâna ei, porneau să facă pe jos încă 8-10 km, cu membrele mutilate, spunând că nu mai simt nicio durere”

Capitolul III

3.1. Anul 1917 și refacerea moralului

În urma celor cinci luni în care românii au luptat pe cont propriu în război, fără să primească ajutorul promis din partea aliaților, sunt înregistrate pierderi șocante, din cele cinci sute cinci de mii de soldați și ofițeri mobilizați în august 1916, prezentându-se la unitățile din Moldova doar 40%. Un ofițer de pe front scia în acest sens: ,,în regimental nostru, au rămas doar 15% dintre oamenii mobilizați”, multe dintre unități dispărând cu totul, în timp ce altele erau descompletate. După cum am văzut anterior, înfrângerile rușinoase, dezorganizarea, lipsurile, epidemiile și situația din spitale, au pus la grea încercare moralul soldaților români, care nu-și mai doreau să lupte. În această situație, pe lângă vizitele din spitale ale familiei moștenitoare, decorarea răniților și spectacolele organizate pentru remobilizarea soldaților, erau folosite tot felul de metode de propagandă, pentru a redresa problema. Redactarea unu ziar al armatei, ,,România”, în care figuri ale literaturii precum Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Barbu Delavrancea, Radu Rosetti scriau mesaje motivante pentru aceștia

În decembrie 1916, după ce moralul soldaților era deja scăzut din cauza retragerii continue din ultimele luni, vestea căderi Bucureștiului, este primită cu mare tristețe: ,,când am aflat vestea că au căzut Bucureștii, ni s-au întunecat simțirile și judecata, ni s-a făcut o umbră în fața ochilor și orice nădejde ne părăsi. Cerniți în suflet, posomorâți la față, trecem om lângă om fără a scoate o vorbă”. Sfârșitul anului nu anunța nimic promițător pe câmpul de luptă, iar sărbătorile petrecute pe front erau cu atât mai triste. Iarna lui 1916 a fost aspră, cu un ger cumplit, luna decembrie a avut zile din ce în ce mai grele, ordonându-se retragerea din Carpați. Nopților negre și friguroase de iarnă, în care soldații se retrăgeau cu moralul scăzut, înfruntând viscolul și ninsoarea deasă, se mai adaugă și problemele de organizare, semnificativ fiind episodul povestit de Vasile Scârneci, când rușii, aliați, deschid focul asupra lor, crezând că sunt germani.

În ceea ce privește sărbătorile religioase ale anului 1916, nici în ziua de Crăciun soldații nu au fost scutiți de lupte și umilințe: ,,ofițerii și soldații or fi băut o vadră-două de vin și o fi mâncat vreo găină degerată. Trupele erau însă sus în munte, față în față cu inamicul, obosite de luptele trecute și îngrijorate de cele viitoare. Drept mâncare supa și fasolea, drept băutură apa de izvor, drept petrecere mișcări neîncetate: compania cutare împinge la stânga și cutare la dreapta, batalionul cutare recunoaște poziția inamicului, îl atacă, se întoarce, iar îl asmute și iar se retrage”. Românii, tradiționaliști și religioși, au încercat să păstreze obiceiurile de Crăciun și pe front, în ciuda condițiilor.

Vasile Scârneci povestește cum în ziua de 25 Decembrie, aceștia au găsit o gospodărie ,,bine întocmită a unui evreu înstărit”, care și-a lăsat animalele și casa, fugind împreună cu familia din calea războiului. Spre fericirea soldaților, cămările erau pline de alimente și de băutură, așa că profitând de situație, aceștia încearcă să respecte datinile Crăciunului, gătind mâncarea tradițională. Dar această fericire nu durează mult, ,,căci inamicul hain, rău la suflet, dezlănțuie un bombardament de artilerie aprig. Știu măgarii ca este noaptea de Crăciun, Nașterea Domnului, și prin tunete năprasnice ne vestesc nașterea marelui Împărat al Lumii. În faptul dimineții, pe un ger arpru, suntem atacați de un regiment de bosniaci (…) Lupta se dă la baionetă corp la corp (…) Bunătățile întinse pe masă în ajun cu atâta bucurie vor fi devorate de bosniaci (afară de sarmale bineînțeles, că păgânii nu mănâncă carne de porc) este și asta o mângâiere pentru noi”. Satele din apropiere erau pline de ruși, care petreceau în felul lor, cu cântece, urlete, armonie, balalaici, iar românii proaspăt goniți de armata inamică se cuibăresc cum pot, prin coșare, grajduri, făcând focuri prin grădini și ogrăzi pentru a-și dezgheța hainele. Astfel, cu trei sferturi de țară ocupată de dușmani, ,,ziua Mântuitorului din anul 1916 am petrecut-o flămânzi, cu tristețe, cu obidă în suflet”. Noaptea Anului Nou este la fel de palpitantă, românii luptându-se cu frigul, umezeala, la care se adaugă bombardamentele inamice: ,,nemții ne onorează cu un strașnic bombardament de artilerie”, la care trebuiau să răspundă fără artilerie și instrumente de luptă de care nu mai dispuneau.

Luna Ianuarie a anului 1917, a însemnat venirea ajutorului străin, care s-a lăsat atât de mult așteptat, ofițeri francezi fiind trimiși la regiment pentru a reorganiza armata și pentru a instrui trupele și elevii: ,,după mai bine de patru luni de părăsire -o desăvârșită dezinteresare- după ce țara noastră ajunsese pe un sfert cât înainte, sleită de puteri și dezorganizată, Aliații, și dintre ei numai franțuzii, se gândiră să ne trimită ofițeri de-ai lor”. Referitor la situația deplorabilă a armatei române, generalul Berthelot, comandantul Misiunii Franceze, la venirea în România în octombrie 1916, consideră că este o situație perfect normală, întrucât toate armatele care au intrat în acest război, au fost profund surprinse și demoralizate de intensitatea luptelor, iar cea română nu a reacționat diferit. Acesta este foarte optimist, afirmând în paginile memoriilor sale și în corespondență că, deși credința în izbândă s-a diminuat de la primele înfrângeri, armata română își va reveni. Primul aspect care trebuie pus la punct în această situație este, conform generalului, recăpătarea moralului, începând cu cel al comandanților și înlăturarea idei de retragere, în favoarea celei de a lupta cu înverșunare pentru patrie.

După ce vede cum se desfășoară luptele, cum românii la cele mai mici bombardamente fugeau, iar comandanții se ocupau mai mult de interesele personale, decât de interesele țării , generalul Berthelot își schimbă viziunea pozitivă, apreciind la sfârșitul lui decembrie că ,,situația este, într-adevăr, din ce în ce mai dificilă și nu știu ce va rămâne din România (…) aici, nu poți să pui bază pe nimic. O trupă care a rezistat cu bine focului inamic este oricând capabilă s-o ia la fugă, chiar când te aștepți cel mai puțin. Asta s-a întâmplat cu armata care apăra Bucureștiul (…) succesul se tradusese deja în capturarea a 26 de tunuri și a 2500 de nemți, când una dintre diviziile române a fost brusc cuprinsă de panică și a spălat putina în mare grabă, antrenându-le și pe celelalte două vecine”. Generalul este uimit de starea de spirit a tuturor, în special a corpului militar în contextul acestor grave înfrângeri, afirmând că ,,nimeni nu încearcă să riposteze. Toată lumea este la pământ (…) nu-ți vine să crezi ce apatie domnește peste tot”

În situația de față, în Moldova, unde s-a retras armata și majoritatea populației, începând cu iarna anului 1917, s-a desfășurat o activitate intensă de reorganizare a armatei și de refacere a potențialului de luptă. În acest timp, soldații nu au fost scutiți de haos și suferință: ,,mulți ofițeri și soldați hoinăreau fără țintă prin orașe, sate, gări, pe drumuri”, generalul Averescu apreciind că: ,,este dureros și dezgustător să vezi (…) mulțimi enorme de oameni care se scurg prin Bacău în căutarea unităților de care aparțin”. Cu contribuția generalului Berthelot, se începe o restructurare a armatei române, reducând numărul diviziilor de infanterie, campaniilor, constituindu-se regimente de rezervă, spre o mai bună organizare. Această reorganizare s-a făcut în aceleași condiții nefavorabile de până acum, precum lipsa de cooperare a celor două armate române și ruse, condițiile precare de igienă și de alimentație care puneau în pericol viața soldaților. Generalul Berthelor apreciază că oamenii se scaldă în murdărie, sunt neîmbrăcați corespunzător: ,,niciunul nu are haină, toți sunt îmbrăcați în bluze de vară, având o manta din piele de oaie, dar nimic pe dedesubt”. În aceste condiții, instrucția a fost restrânsă, ba chiar suspendată cu totul, în primele luni ale anului 1917 rapoartele ofițerilor francezi descriau aceeași situație: ,,stare sanitară deplorabilă (…) instrucția nu poate avea loc (…) instrucția a fost oprită din cauza bolilor”

Odată cu reorganizarea armatei, soldații români își recapătă acel optimism cu care au pornit la război în august 1916. Maiori francezi au preluat comanda școlii de infanterie, pe front era trimis câte un ofițer francez, pe lângă comandant, fiecărei unități, astfel încât toate corpurile de armată, divizii, brigăzi și regimente își aveau ofițerul lor. În general, soldații au primit acest ajutor cu mare entuziasm, sătui de rușii care făceau tot posibilul să se sustragă de la datorie, vedeau în francezi o salvare. Cele mai importante centre de instrucție se găseau la nivel de divizie, unde se organizau școli sau cursuri scurte de pregătire intensivă în folosirea mitralierelor, puștilor automate, grenadelor și aparaturii de comunicație, precum și de însușire a unor deprinderi precum recunoașterea, patrularea, executarea de lucrări de fortificații și purtarea tărgilor. După ce absolveau aceste cursuri, militarii se întorceau la regimentele lor și transmiteau mai departe ce au învățat: ,,ne întoarcem mândri la regiment și împărtășim cu drag cele învățate”

Soldații români se arătau foarte cooperanți și receptivi cu noile deprinderi, având din nou speranță privind următoarele campanii: ,,Pe valea Jijiei, unde făceam de obicei instrucția, bate întruna un vânt rece pe care îl simțim destul de tare prin hainele noastre firave, roase de vremuri (…) avem însă inimile calde și nu ne pasă. Ostașii prind repede mecanismul armelor și noile metodă de luptă (…) instructorii francezi sunt uimiți de istețimea ostașilor noștri”. Ofițerii francezi erau primiți în general cu multă căldură în rândul soldaților români, fiind priviți cu mare încredere: ,,au venit la noi să ne învețe, ca ostași cu mai multă experiență, metodele de luptă franceze”.

Bineînțeles, alții, care erau mai sceptici, nu erau prea încântați de tovărășia acestor militari străini, considerând că ajutorul lor a venit mult prea târziu. În acest sens, Constantin Gane vorbește despre o tipologie aparte de soldați, anume infanteriștii a căror mentalitate era diferită de a celorlalți militari. Întrucât erau toți țărani, sau fii de țărani școliți, de popi, de mici funcționari, indiferent că luptau pentru că erau siliți, sau cu tragere de inimă, cert este că îi interesa prea puțin de Franța sau Europa. Ei nu aveau prea multe cunoștințe despre subtilitățile acestui război, știind de la început că au mulți aliați, doar cu numele, pentru că nu au venit în ajutor la nevoie. Acești oameni aveau experiența celor patru luni de război și considerau că au învățat pe cont propriu noile tehnici, astfel că îi priveau pe ofițerii francezi cu mare neîncredere.

În ciuda acestor aspecte pozitive, din ianuarie 1917 apare un fenomen răspândit în rândul soldaților, acela al dezertărilor și fuga în tabăra inamică. Deși în linii mari, moralul militarilor români începe să se refacă, să fie din nou animați de acel ideal național pentru care au plecat atât de entuziasmați la război cu câteva luni în urmă, apar într-un număr deloc neglijabil dezertorii. Constantin Gane apreciază această situație ca fiind una normală. În timpul luptelor, soldații erau concentrați pe o singură idee: să omoare pentru a-și salva pielea și țara, singurele gânduri ce i se învârt în minte fiind: somn, mâncare, băutură. Acesta este tot universul lui de gândire. După ce situația se calmează, atmosfera pe front devine liniștită, iar soldații trăiesc de la tranșee la tranșee cu inamicul, ca niște vecini, ,,sângele, firește se mai răcise, nervii se potolise și omul putea să înceapă să cugete mai liniștit”. În clipele de răgaz, seara, la o discuție amicală în timpul cinei, erau schimbate tot felul de idei între soldați, unele fiind puse în practică în cele din urmă.

În ciuda intervenției francezilor, condițiile de viață erau la fel de precare. Viața în tranșee putea fi caracterizată în câteva cuvinte: ger, fum, fasole, păduchi, iar soldații erau sătui de condițiile groaznice de igienă, de mâncarea puțină și lipsită de consistență, la care se adăuga și exigența ofițerilor. Pe de altă parte, contactul cu prizonierii, care împrăștiau informații despre viața în tabăra inamică, punând-o într-o situație foarte favorabilă în comparație cu cea română, îi influența deciziile soldatului român, și așa dezorientat. Întrucât vedea războiul deja pierdut, era mai interesat de persoana sa decât de soarta țării, așa că se agăța de această scăpare din fața morții. Perspectiva de a munci într-un lagăr până se încheie pacea, fiind hrănit corespunzător și tratat în condiții mai umane devenea din ce în ce mai atractivă, având mai multe șanse de a scăpa cu viață. Însă cei care au trăit în prizonierat, cum ar fi Constantin Popian, descrie atmosfera de acolo într-o cu totul altă manieră. Prizonierii aveau un moral zdruncinat, chinuiți de foame, de frig: ,,erau unii așa de deprimați, că plângeau toată ziua. Alții dormeau și ziua și noaptea, ca să nu le fie foame”

Aceste idei proveneau și din tabăra dușmanilor, care făceau un amplu proces de propagandă anti-război. Țăranii erau oameni simpli, ușor de influențat și manipulat, iar germanii profitau de acest lucru. De pildă, în anul 1917 pe front, ei împărțeau manifeste soldaților români din tranșee care sunau în felul următor: ,,voi țăranii nu ați vrut război țării. Noi am voit să ne vedem în pace de treburile noastre; dar guvernul nostru și bogaților noștri proprietari nu le pasă de cerințele noastre. Doar suntem robii lor. Nu vrem război. Nu vrem să mai fim astfel! Haideți să izgonim pe uzurpatorii noștri proprietari și arendași. Jos guvernul! Să facem pace cu învingătorii!”. Era noua propagandă, care susținea abdicarea regelui și aducerea unui fiu al împăratului.

Printre alte mijloace de manipulare, s-a descoperit o fițuică de hârtie ascunsă de un sergent, pe care era scris un text ce antrena soldații împotriva războiului. Se făcea că Maica Domnului i s-a arătat în vis unui soldat care îi cerea cu lacrimi în ochi să nu mai lupte, ,,să lepede armele și să se oprească războiul, să nu se mai ucidă frate cu frate”. Acest mesaj era completat la sfârșit printr-o amenințare care suna în felul următor: ,,cine va primi această veste, s-o mai scrie de trei ori și s-o dea la trei alții. De va face așa, Maica Domnului îl va milui cu bunătatea sa, iar de nu va face, toate relele de pe lume se vor năpusti pe capul aceluia”. Românii, fataliști și superstițioși de fel, luau aceste ,,semne divine” ca literă de lege, executând ordinele fără a mai sta pe gânduri.

Fenomenul dezertărilor se diminuează prin februarie același an, începând să fie din ce în ce mai antrenați în procesul de restructurare, recăpătându-și optimismul și cei mai sceptici. Dacă în primele luni rapoartele ofițerilor francezi referitoare la militarii români erau negative, începând cu luna mai, rezultatele programelor de pregătire începeau să răspundă nevoilor unităților de pe front, recruții fiind apreciați: ,,o foarte bună instrucție și o atitudine de tinerețe și entuziasm” Ulterior, entuziasmul acestora crește cu atât mai mult, când încep să apară zvonuri despre declarația de război a Americii față de Germania. Chiar dacă la început erau simple zvonuri, soldații le-au crezut cu înverșunare, fiind din ce în ce mai încrezători că sfârșitul războiului le va aduce victoria. Acest moment este relatat de Constantin Gane, cum la aflarea veștilor, camarazii săi, pentru a sărbători, aruncă un bombardament de artilerie de 20 de lovituri în tranșeele nemților, pentru a le da de veste despre bucuria lor copilărească. Când zvonurile s-au dovedit adevărate, românii își recapăto tot elanul, văzând războiul ca și câștigat.

În martie, ordinul de părăsire al tranșeelor este primit cu mare entuziasm. Oamenii erau înviorați după lunile de pregătiri militare intense și după aflarea veștilor promițătoare de peste hotare. Viața în tranșee devenise insuportabilă în condițiile în care românii erau din nou înflăcărați de realizarea idealului național, care părea acum mai aproape ca niciodată. După lungi suferințe și înfrângeri umilitoare, sentimentul răzbunării se simțea din ce în ce mai intens, dorința de a lovi în armata inamică, în special cea germană, care a provocat atâtea pagube, fiind prioritară. În felul acesta, în ziua când sosi ordinul de plecare ,,fu o veselie mai de hai decât acea când intrase America în război”.

Cele șase luni de instrucție a școlii militare, se încheie cu ziua defilării, la care asistă cuplul regal, generalul Berthelor în fruntea Misiunii Franceze și alți generali importanți. Aceste momente sunt descrise într-o manieră reprezentativă pentru moralul refăcut al soldatului din primăvara lui 1917, de către vasile Scârnezi: ,,inimile noastre bat să ne spargă piepturile de emoție, de bucurie, de mândrie (…) ca pasărea Phoenix, născută din cenușă, armata noastră a reînviat (…) suntem acum gata de luptă, plini de nădejde și hotărâți să învingem. Așteptăm nerăbdători ziua plecării undeva pe front.”. Ziua de 28 Martie 1917 este o zi memorabilă în acest fel, militarii plecând la luptă cu forțe noi, mai pregătiți ca niciodată, cu experiența lunilor de război în spate, astfel că se simt invincibili ,,cu sabia lipită de umăr, cu ochii țintă la Rege, care ne zâmbește binevoitor, cu piciorul ridicat în ritmul mecanic al pasului de defilare, trecem cântând spre noile noastre destine. Din greutățile unei ierni de cumplită restriște, se desface în aerul primăverii o suflare nouă și proaspătă de nădejde. Simțim în această clipă că soarta ni s-a hotărât, ne va fi dat să răzbunăm și să biruim”. Această stare de spirit s-a materializat în luptele din vara anului 1917, prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

3.2. Momentul Mărăști, Mărășești și Oituz

Pentru anul 1917, cele două mari puteri aliate, Anglia și Franța au plănuit mai multe ofensive pe frontul de Vest, care trebuiau să fie completate de cea rusă, o ofensivă generală pe frontul de Est. Această strategie este planificată la Conferința Interaliată de la Chantilly din noiembrie 1916, când se hotărăște ca pe celelalte trei fronturi, din care făcea parte și cel românesc, să se desfășoare operații de susținere. Planul inițial al Statului Major General Rus îi rezervă României un rol limitat în această ofensivă, întrucât vedea în armata română mai mult o piedică. Însă planul rușilor intra în dezacord cu planurile mărețe ale românilor care, cuprinși de noi forțe, doreau să grăbească eliberarea țării și să protejeze poziția deținută în coaliția aliată.

Rușii își schimbă perspectiva inițială, în condițiile Revoluției din Martie când, în numele democratizării, guvernul provizoriu abolise pedeapsa cu moartea, redusese autoritatea ofițerilor și crease consilii ale soldaților care participau la luarea deciziilor comandamentului. Soldații ruși nu își mai doreau război, refuzau executarea ordinelor, cereau pace, fiind influențați de discursul revoluționar și profitând de noile drepturi. În această situație, armata rusă începe să se dezmembreze, spre frustrarea ofițerilor și comandanților, astfel că rolul românilor începe să fie din ce în ce mai important pe frontul de Est. Succesele românilor ce au urmat au fost posibile și datorită faptului că Puterilor Centrale n-au făcut pregătiri speciale în acest timp pentru operațiunile militare de pe frontul românesc, întrucât nu le considerau o amenințare. Multe corpuri armate au fost transferate pe alte fronturi, iar cele rămase erau epuizate după o iarnă grea, presărată cu multe lipsuri, boli și înfometare, astfel încât capacitatea lor de luptă a scăzut considerabil. Este susținută și părera conform căreia, Puterile Centrale au văzut în Revoluția din Martie de la Petrograd o oportunitate de a scoate Rusia din război printr-o pace separată.

Din informațiile prezentate în paginile anterioare, reiese că până în primăvara lui 1917, cu neprețuitul ajutor al Misiunii Militare Franceze, armata română a înviat: ,,În mai eram gata: două divizii refăcute, prevăzute cu numeroasă artilerie grea și ușoară; trupele admirabil instruite și echipate, conduse de ofițeri bătrâni experimentați și tineri cu școala franceză”. La aceste îmbunătățiri tehnice se adaugă și starea de spirit foarte bună a tuturor, fiind din ce în ce mai siguri de victorie: ,,moralul tuturora înălțător, toți având gândul răzbunării suferințelor îdurate și dorul desrobirii patriei invadate. În acest timp au început să curgă și batalioanele de voluntari ardeleni și bucovieni, foști prizonieri de război în Rusia, cari, deși nu constituiau imediat o rezervă considerabilă, însemnau biruința ideii noastre de unitata națională, cu teritoriile revendicate”.

După defilarea din martie, când militarii se întorceau la regimentele lor, aceștia erau plăcut surprinși de diferența radicală între situația pe care o cunoșteau, cea deplorabilă și cea actuală. Constantin Gane descrie referitor la acest lucru impresia pe care i-o lasă revenirea la sediul regimentului, unde toate i se par schimbate și de nerecunoscut: ,, Nu mai cunoșteam pe nimeni. Un alt colonel, un alt aghiotant, un alt popă, un alt franțuz chiar, căci și îi zicea tot căpitaul Henno, îmi venea totuși greu să cred că e acelaș om”. Începutul primelor lupte din iulie 1917 întăresc afirmațiile de mai sus. Spre deosebire de august 1916, când militarii pornesc la luptă cu aceeași înflăcărare, însă după ce intră în contact cu primiele victime, primele bombardamente, starea de spirit li se schimbă radical. De această dată însă, lucrurile stau diferit. Soldații s-au obișnuit cu situația de război, la experiența celor câteva luni adăugându-se și pregătirea care le dădea un puternic sentiment de încredere.

Tot Constantin Gane povesește o scenă semnificativă pentru situația prezentată, în contextul în care ia parte primele astfel de confruntări, fiind uluit de schimbarea radicală a stării de spirit: ,,de zece zile oamenii aceștia erau pe aceeași poziție, mereu culcați, mereu în luptă, aproape fără hrană, abia c-un pic de apă. Aceiași soldați cari acum un an se speriau de o rachetă, care în iarnă, pe valea Ghioinei, dezertase pe un cap, aceiași erau tot ei, cari, în toiul luptei își ungeau bocancii și-și fierbeau ceaiul sau, între două focuri, își strigau, dela mască la mască: <<mă Ioane! L-am însemnat pe neamț în frunte. O să mi-l facă generalul!>> și pune-te pe râs și trage-i înainte. Mă uitam minunat, încremenit, neîncrezător”. Această revenire miraculoasă este justificată de simpla obișnuință cu războiul, fiind o schimbare firească într-o oarecare măsură: ,,Românul, care nu se miră de nimic, de război să se mire? Începutul e greu. După aceea, ca în vreuri de pace, ca întotdeauna, rădarea și gluma, neamțul la nas, moartea în ochi, zgomotul vezuviului în clocot- în suflet cea mai desăvârșită pace” .

În a doua jumătate a lunii Iulie, între 24 iulie și 1 august, mareșalul Averescu în fruntea armatei I, pornește ofensiva împotriva inamicilor, hotărât să înainteze neîncetat, orice întârziere putând să accentueze moralul și așa instabil al soldaților ruși. Așadar, armata română completată de cea rusă au dezlănțuit două zile o putere de foc devastatoare pentru pozițiile defensive germane care au fost distruse. De această dată, românii erau dotați cu două sute de tunuri, completate de alte două sute ale rușilor, iar efectele au fost pe măsură. Militarii erau în cea mai bună dispoziție, fiind mai încrezători ca niciodată de reușită. Prizonieri români au mărturisit ulterior anchetatorilor austrieci referitor la aceste momente că erau foarte entuziasmați de atac și foarte hotărâți să recucerească zona ocupată. Acest avânt a fost unul benefic, pentru că în mai puțin de o săptămână, în ciuda unor mici neînțelegeri, armata română a recuperat cinci sute de kilometrii pătrați de teritoriu, eliberând treizeci de sate. Aceasta a fost prima mare victorie a românilor, cunoscută sub denumirea de bătălia de la Mărăști. Averescu apreciază că a fost ,,prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne”

Prima mare victorie a românilor din vara lui 1917 fost un precedent important pentru următoarele ofensive, aducând după sine victoriile de la Mărășești și Oituz. Dacă Mărăști a însemnat prima victorie impotantă, următoarea a fost cea mai semnificativă din întreg războiul. ,,Micul nostru Verdun” cum au numit-o românii, împreună cu bătălia de la Oituz au împiedicat prăbușirea frontului românesc în 1917, devenind ulterior un simbol al curajului, sacrificiului și împlinirii întregii armate române. Bătălia de la Mărășești a avut un impact enorm asupra moralului militarilor, cunoscând un puternic sentiment de invincibilitate: ,,amintirea acestor zile glorioase ne-a îndreptățit să credem cu tărie, în vremea de restriște ce a urmat, că neamul nostru, luptând eroic pentru idealul său și pentru cauza umanității, și-a consfințit dreptul la viață și la un viitor mai mare și mai fericit, care acum se înfăptuiește”. Românii vedeau planul ofensivei ca pe ceva foarte grandios, nemaifiind nevoiți să se retragă și să fugă cu lașitate, cum s-a întâmplat anul precedent.

Bineînțeles, printre aceste evenimente mărețe au mai existat și momente descurajatoare, care i-au mai luat soldatului din elan. De pildă, venirea veștilor neliniștitoare din Galiția unde se dădeau lupte crâncene și confirmarea zvonurilor că armatele ruse părăsesc apoape fără luptă întreaga Bucovină, scad încrederea românilor: ,,planul ofensivei noastre era grandios și eram așa siguri de reușită, dacă nu ar fi fost zădărnicit de ruși, tocmai când începuse executarea lui. Hotărât aveam atunci superioritate asupra inamicului, atît în oameni cât și în material- plus ascendentul moral al trupelor române”. La aceste vești se mai adaugă și faptul că ofensiva lui Averescu a trebuit să fie oprită și contramandată ,,tocmai în noaptea când trebuia să se dezlănțuie (…) am rămas cu inima strânsă de durere, în așteptarea evenimentelor și la discreția onoratului comitet al muncitorilor și soldaților ruși de pe frontul galițian, care decidea soarta noastră. În zilele de așteptare și hotărâre, armata germană a profitat concentrându-și numeroase trupe în regiunea Focșani, cu intenția de a da Moldovei o lovitură decisivă, în stil mare. Aceste evenimente au reușit să spulbere speranțele românilor, însă nu pentru mult timp, armata română revenindu-și pe poziții începând în acest fel contraofensiva germană sub denumirea de bătălia de la Mărășești care, după informațiile de mai sus, s-a încheiat cu cea mai mare victorie a românilor.

La începutul lui august 1917, germanii au trecut într-un timp foarte scurt peste toate liniile de apărare ale rușilor, care nu mai opuneau rezistență: ,, își fluturau batistele și cămășile ca să fie văzuți și luați prizonieri. Ceilalți au luat arma la umăr și au plecat, deschizând drumul inamicului”. Românii nu se mai puteau baza pe aliații lor, care lăsau teritoriile expuse. Acest aspect aduce cu sine o doză mare de exaltare pentru români în momentul în care constată că i-au învins pe germani fără prea mult ajutor din partea aliaților. Luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz sunt supraapreciate în majoritatea scrierilor, prezentate de parcă românii ar fi fost niște mașini de luptă invincibile din fața cărora germanii nu știau cum să mai fugă. Ținând cont că situația era exact invers cu un an în urmă, când românii erau terifiați de mașinile de luptă germane, se observă maniera ușor exagerată prin care aceștia vor să demonstreze că rolurile s-au schimbat și că și-au luat revanșa: ,,cu furia răzbunării s-au aruncat soldații noștri asupra inamicului, dându-l peste cap și urmărindu-l până la lăsarea serii mai bine de 3 km- au decurs cele mai crâncene lupte, aproape numai cu granate de mână, cu cuțitul și baioneta”.

Militarii români nu mai sunt prezentați ca niște soldați neexperimentați, speriați de sunetul mitralierelor, care caută oricând o cale de scăpare, de a fugi, cum s-a întâmplat la Turtucaia. Aceștia dimpotrivă, sunt descriși ca niste adevărați soldați, care luptă cu înverșunare pentru idealul prestabilit, care nu se dau în lături de la nimic, execută ordinele până la capăt cu prețul vieții: ,,în înaintarea lor din nou pe porțiunea aceasta de teren, evacuată metodic în zilele precedente, soldații noștri și-au regăsit camarazii sacrificați, lăsați să reziste cu orice preț pe poziție, pentru ca cele două divizii să aibă timp a se retrage în ordine și să prepare contraatacul. Ofițeri și soldați morți până la unul în jurul mitralierelor și cu mâna pe armă, având în față mormane de cadavre nemțești. Inamicul nici nu avuse timp să adune materialul și să îngroape cadavrele, cari la căldură intraseră repede în putrefacție”. Românii sunt prezentați ca niște martiri în această scenă, murind eroic cu arma în mână, pentru a nu lăsa dușmanului răgaz să înainteze. Din câte se observă, sacrificiul lor a meritat, întrucât mormane de germani și-au găsit sgârșitul, această afirmație având o noanță de exagerare.

Armata germană este prezentată într-o ipostază extrem de vulnerabilă, radical diferită față de invincibilitatea care i se atribuia la începutul războiului. Tranșeele prin care germanii au trăit în ultimele luni, erau acum pline de cadavre, care ,,abia le-au ajuns de mormânt”. La această descriere, se adaugă și o justificare: ,,aici își încercaseră soldații noștri mai întâi armamentul francez; erau încântați de cască și mai cu seamă de baioneta lungă, care intra ca în unt. Chivara prusacilor s-a dovedit mai puțin rezistentă la lovitua cu patul puștii, de care încă uzează țăranul nostru întărâtat”. Practic toate înfrângerile suferite de români până acum erau justificate de lipsa de armament adecvat, aspect care într-o oarecare măsură este adevărat. Odată ce țăranul român intră în posesia materialelor de război, devine invincibil, mai ales când este mânat de sentimente de răzbunare. Se observă entuziasmul cu care sunt prezentate scenele de luptă, cum inamicul nu are nicio șansă în fața glorioasei armate române: ,,în primele zile ale lui August, atacurile germane continuă desperate, toate se sfărâmă însă de rezistența și contra-atacurile trupelor române, cari și-au afirmat aici mai ales superioritatea la baionetă, față de elita batalioanelor speciale de asalt germane. Doar la dreapta rușii cedează mereu câte puțin teren, dar sunt înlocuiți imediat de ai noștri (…) Isbitura a fost atât de violentă, încât a produs cea mai mare învălmășeală în rândurile inamicului. Toate diviziile dușmane au fost amestecate; regimente, batalioane, companii date unele peste altele. Din cauza rușilor care se retrăgeau, românii nu au putut exploata aceste câștiguri”

Românii trăiau cu certitudinea că vor câștiga aceste lupte, atât cei de pe front cât și cei care așteptau de acasă cu sufletul la gură noile vești. Toți românii trăiau cu spernața și cu siguranța că toată situația se va răsturna în cele din urmă în favoarea lor, iar desfășurarea luptelor alimentau aceste speranțe din plin. Un soldat întâlnește într-o zi un bătrân veteran, refugiat la Mărășești, care se așeazase la marginea drumului, privindu-și cu indolență casa luată cu asalt și bombardată de inamici. Când soldatul l-a îndemnat pe bătrân să plece mai departe în sat, să își găsească un rost și un alt loc unde să stea, el a răspuns hotărât că așteaptă să se întoarcă la casa lui, după ce trupele române vor contraataca. Este de remarcat cum acest bătrân țăran, care auzise atâtea despre mașinăria de luptă germană și asistase la bombardamente violente, nu se îndoia nicio clipă de capacitatea de câștig a trupelor române.

Ulterior, pe data de 15 august 1917, se aniversează împlinirea unui an de la intrarea României în război, zi care i-a găsit pe germani și aliații lor ,,germani zdrobiți sângeros de vitejia țăranului român care-jertfindu-se pentru patria sa și pentru desrobirea fraților săi subjugați, suferind martiriu din cauza trădării autocrației ruse și apoi abandonat de aceeași democrație, și totuși stând neclintit alăturea de aliați-a dovedit lumii încă odată că are loc de cinste în istoria popoarelor și este vrednic de un viitor mai mare și mai bun”. Pentru a susține moralul ridicat al trupelor, familia regală își face apariția pe front, în acestor zile de lupte înverșunate, oferind decorații vitejilor chiar sub focul inamicului. Este de la sine înțeles ce efect aveau aceste atenții asupra soldaților, a căror avânt la luptă creștea în mod excepțional.

Gheorghe Brătianu face o descriere foarte frumoasă asupra acestui lucru, care reflectă foarte bine starea de spirit a soldaților în preajma luptelor din Moldova, în care predomină optimismul, încrederea, în care frica de moarte dispare, orice aspect negativ al războiului este lipsit de importanță în fața izbândei și a măreției : ,,Dumnezeu ne-a ascultat. Vrăjmașul se retrage. Soarele biruinții a răsărit peste noi. (…) În aerul viu al dimineții plutește pacă duhul izbândei înaripate ce ne mână spre culmi (…) mai sus, fiecare pas recucerește o palmă de pământ strămoșesc, șterge urmele pângăririi vrăjmașe. Uitate nopțile nedormite, oboseala, grijile covârșitoare ale zilelor trecute, urcăm într-o bucurie fără margini, spre înălțimile recucerite… aproape de noi, o goarnă începe cântecul înaintării… am ieșit într-o poiană, plini de avânt răzbunător (…) în față ne primesc focuri de pușcă. Țiuind, câteva gloanțe se pierd printre crengi; ce ne pasă? Glasul biruitor al goarnei se ridică, așa cum va fi sunat la Grivița, acum patruzeci de ani: cu strigăte de îndemn, pedestrimea se avântă în văi (…) este în ceasul acesta ceva care răscumpără zile întregi de înfrângere și deznădejde. Și acum, prin colbul subțire al amintirilor, această clipă de izbândă pătrunde, vie și luminoasă, ca o rază de soare glorioasă și aurie

Victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au avut un impact foarte mare asupra mentalității colective a românilor, care încep să înțeleaga importanța spiritului de sacrificiu, vitejiei și hotărârii într-un război, care alături de disciplină, organizare și materialele de război necesare pot face o armată mică să obțină victorii importante. În locurile un s-au ținut bătăliile, ,,unde cu puțină vreme înainte pământurile fusese stropite din belșug cu sângele bravilor noștri ostași, pe urmele încă proaspete ale bătăliilor din iulie și august, acolo unde oștile lui Mackensen fuseseră înfrânte și țintuite pe loc, era acum graniță între Moldova și restul României, cotropite și ocupate de inamic. Din păcate, această fericire nu durează mult, marcând sfârșitul operațiunilor ofensive de pe frontul românesc. După momentele de glorie, armata română a fost nevoită să depună armele, în contextul evenimentelor din Rusia: ,,aici unitățile militare acoperite nu de mult de glorie își predau acum armele, semnul onoarei lor”