Ludovic AL Xiv Lea

Capitolul 1

Ludovic al XIV -lea- Omul și Epocă

1.1 Copilăria lui LUDOVIC AL XIV –LEA

Ludovic al XIV-lea (născut în 1638 și mort în 1715), rege al Franței între 1643 și 1715 a fost cunoscut și sub numele de Regele Soare. Ludovic, al treilea monarh ce aparținea familiei Bourbon, a condus timp de 72 de ani, domnia sa fiind considerate cea mai lungă din istoria Europei. Conducerea sa a reprezentat perioada tipică de monarhie absolută din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, timp în care regele a domnit fără constrângerea nici unei instituții reprezentative. Această epocă este cunoscută ca epoca lui Ludovic al XIV-lea deoarece alți monarhi europeni au imitat și concurat cu dezvoltarea din Franța. Ludovic a moștenit un imperiu care era divizat pe plan intern, epuizat pe plan militar și care se afla în pragul falimentului. Dar a lăsat urmașilor săi cea mai mare putere din lumea de Vest.

Principalele realizări ale lui Ludovic au fost expansiunea eficacității guvernământului centralizat, mărirea granitelor Franței spre Nord și Spre Est, și numirea unuia dintre nepoții săi pe tronul Spaniei. Dar aceste succese au costat foarte scump națiunea franceză. Economia a suferit în timpul lungilor perioade de război, taxele au crescut considerabil, iar populația rurala a rămas vulnerabilă în fata foametei. Ludovic al XIV-lea s-a născut în Saint-Germain-en-Lave. A fost copilul neașteptat al regelui Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria, care nu avusese nici un copil în cei 22 de ani de căsătorie. A fost botezat Ludovic Dieudonné (în traducere: “cadoul lui Dumnezeu”). În 1643, înainte de aniversarea sa de 5 ani, tatăl său a murit, iar micul Ludovic a moștenit coroana Franței. Cât timp Ludovic a fost încă prea tânăr, mama sa a condus Franța în locul lui. Aceasta a fost asistata de cardinalul Jules Mazarin, omul de finanțe italian, care a ocupat funcția de ministru principal al lui Ludovic al XIII-lea. Mazarin a îndrumat națiunea prin ultimele etape ale Războiului de 30 de Ani (1618 – 1648). În război Frântă a luptat împotriva dinastiei de Habsburg care era la putere în Spania pentru a obține supremația militară în Europa. Rădăcinile acestui război ajung până în secolul al XVI-lea, cele două țări luptând de zeci de ani, fiecare încercând să își mărească teritoriile și influența. Mazarin înțelegea complexitatea politici străine și a relațiilor diplomatice la fel ca oricine din Europa. El așteptă să predea cunoștințele și priceperea să noului rege. Ajungând la putere la o fragedă vârstă, Ludovic nu avea educația umanistă necesară oricărui print, care învăța latină, istoria antică, retorica și artele. În schimb, instruirea sa era focalizată pe necesitățile practice ale unei domnii, cum ar fi istoria Franței, și treburile militare și legate de monarhie. Încă din adolescență, lui Ludovic îi era permis să ia parte la asedii și să privească bătăliile de la o distanță care să-i asigure siguranță. Tânărul rege a studiat de asemenea ceea ce Mazarin considera arte politice: tratarea cu ambasadori străini, judecarea caracterului oamenilor în funcție de comportamentul lor, și recunoașterea opiniilor și ideilor unei persoane de cele ale celorlalți. De la mama sa, o romano-catolică, Ludovic a primit educația spirituală. Toată viața sa, Ludovic a rămas devotat religiei și a încercat să elimine Protestantismul din Franța.

În timpul primilor ani ale lui Ludovic, Franța era dominată de o serie de rebeliuni cunoscute sub numele de Fronda (1648 – 1653). Aceste rebeliuni aveau loc mai ales în orașele importante și erau formate în mare parte din aristocrați care atacau guvernul lui Mazarin și a mamei lui Ludovic. La un moment dat Ludovic, fiind în pericol de a fi capturat, a fost dus afară din Paris și ascuns undeva, la țară. Fronda a lăsat o impresie puternică în mintea lui Ludovic, creând o frică permanenta fata de rebeliuni. I-a mai lăsat, de asemenea, o antipatie fata de Paris, cel mai mare oraș din regat și centru guvernământului regal. Când a început să conducă Franța în 1661, Ludovic a decis să construiască un palat regal departe de Paris. În 1682 a mutat guvernământul la Versailles, în Sud-Vest-ul Parisului.

Figura 1.1

Sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com

Toți cei care ne-au lăsat o imagine verbală a lui Ludovic al XIV-lea ca și copil au fost impresionați de constituția lui robustă, demnitatea lui solemnă, harul său și aspectul nobil. Copilul a arătat la o vârstă destul de fragedă, stăpânirea de sine, rămânând o caracteristică a lui. Și totuși, noi nu trebuie să tragem concluzia că acest copil-rege nu se comportă ca un copil. Loménie de Brienne ne spune că Ludovic adora să bată tobele , încercând să imite ritmul gărzilor elvețiene, că el a avut o pasiune pentru joacă de-a soldatul cu Madame de Salle, una dintre femeile reginei, că îi plăcea să comande trupa mică de copii din compania lui. Acest fapt nici nu este surprinzător în timpul unui război, deoarece discuțiile adulților trebuie să fi fost aproape exclusiv despre armate și soldați. Copii Războiului de 30 de ani au fost ca și copii oricărui război,iar gărzile colorate din curtea regală adăugând aromă militară, aduc certitudinea că războiul era centrul lor de interes în timpul acela.

Potrivit duhovnicului său, copiii au avut exerciții zilnice, care au ajutat pentru a-i face mai puternici, Ludovic excelând în acestea – "El întrecea cu ușurință curtenii săi, fiind aproape de neobosit." La șapte ani, el a învățat să tragă la țintă abilitate pe care el a păstrat-o cea mai mare a vieții sale. El a avut, de asemenea, unele dificultăți emoționale. Ca orice copil, a fost cuprins de gelozie în momentul în care Mazarin a început să mai petreacă din ce în ce mai mult timp cu cu mama lui pentru afacerile de stat. Astfel, chiar dacă curtenii avut tendința de memora momentele sale mai sobre, putem presupune că acest rege, care a fost "frumos ca un înger", "precoce", "luminos", și "demn", a fost, de asemenea, un copil și, uneori, a acționat ca un copil.

La vârsta de șapte ani, a fost luat din grija femeilor și dat în grijă bărbaților. Mama sa l-a numit pe Mazarin ca supraveghetor în educația sa. Marchizul de Villeroi, un soldat înțelept și onorat, a devenit guvernatorul lui Ludovic, în timp ce Dubois și La Porte-au fost numiți valeții sale. Hardouin de Péréfixe, un preot erudit, care l-a servit atât pe Richelieu cât și pe Mazarin, a devenit învățătorul micului rege, și o baterie de instructori în matematică, scriere, spaniolă, italiană, desen, scrimă, călărie și dans a fost folosită pentru a învăța băiatul competențele de care el avea nevoie în lume. Nu toți aceștia i-au fost loiali lui Mazarin. La Porte, de exemplu, o victimă a mâniei lui Richelieu, atunci când el a protejat-o pe mama micului rege cu ani înainte, a făcut tot ce a putut pentru a submina cardinal. Șansa lui a venit atunci când Ludovic a cerut basme, cum erau cele pe care i le citeau doicile înainte de a merge la culcare; La Porte i-a citit secțiuni din istoria Franței, subliniind în special acele secțiuni în care se vorbea despre regii leneși. A fost ușor pentru a trezi mânia copilului-rege pentru comportamentul acestor conducători care nu fac nimic și se pare că i-a dezvoltat o aversiune temporară pentru Mazarin. Cineva, de asemenea, l-a învățat pe rege câteva dintre cântecele anti-Mazarin, care erau la curent în acea perioadă, dar cea mai mare parte a instruirii copilului a fost regizată de oameni dornici să încânte ministerul în orice mod posibil. O serie de critici, conduși de Saint-Simon, și-au exprimat dezaprobarea pentru educația pe care acești oameni au dat-o regelui.

Judecățile colective, oricum, pot fi cumva nedrepte. La 12 ani, Ludovic învățase să scrie și să citească în limba franceză într-un mod elegant, stăpânea ușor limba italiană și știa destulă spaniolă pentru a se descurca. Scrierea de mână lăsa mult de dorit, dar el putea scrie, și știa destulă matematică câtă îi trebuia unui rege. El a devenit un excelent călăreț, un spadasin iscusit și un dansator desăvârșit; harul său natural și construcția fizică l-au reprezentat pentru aceste realizări sportive. De asemenea, el a dobândit puțină latină – suficientă pentru a traduce "Războaiele galice" a lui Cezar , asta ca o surpriză pentru profesorul său, dar nu suficient pentru a-i permite orice acces real la ideile sau literatura antichității clasice. Poate cea mai importantă realizare din această perioadă timpurie a fost faptul că Ludovic a învățat să vorbească limba franceză în mod corespunzător atunci când unii considerau că violența adusă de Ana (limba maternă spaniolă) și Mazarin (limba maternă italiană) limbii franceze, este surprinzător că băiatul învățat fără un accent grosolan.

De-a lungul copilăriei, Ludovic a trecut pe lângă moarte de câteva ori:

La vârsta de cinci ani aproape s-a înecat într-una din piscinele palatului regal. A fost salvat în extremis.

La nouă ani, la 10 noiembrie 1647, s-a îmbolnăvit de variolă. Zece zile mai târziu, medicii erau fără speranță însă tânărul Ludovic și-a revenit miraculos.

La 30 iunie 1658, regele a fost victima unei grave intoxicații alimentare când era în Bergues. Luni, 8 iulie, îi sunt acordate ultimele ritualuri și urma să înceapă pregătirea succesiunii însă Guénaut, medicul Anei de Austria, i-a dat un vomitiv bazat pe antimoniu și vin iar tânărul rege din nou s-a vindecat miraculos.

Figura 1.2 – Portret al lui Ludovic al XIV-lea de Juste d'Egmont.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Tânărului Ludovic îi plăcea să și deseneze. "Fundația Saint-Louis" deține 70 de desene ale lui Ludovic al XIV-lea, în continuare voi expune câteva doar dintre acestea. Aceste desene de mare calitate (pentru un copil de numai 7 ani), toate au ceva în comun (toate 70). Toate acestea reprezintă clădiri (case, biserici, poduri), dar deloc oameni sau animale. Ludovic al XIV-a a dat aceste desene contelui de Toulouse, ca și cadou, în anul 1688. Chiar și după secole acest album cu desene există în continuare în casa de Orléans.

Figura 1.3 – Desenele

Sursa – http://istoriiregasite.wordpress.com

Figura 1.4 – Ludovic la 7 ani , de Philippe de Champaigne

Sursa – http://istoriiregasite.wordpress.com

1.2 Tinerețe și educație

El a învățat să se prefacă, însușindu-și cinismul și disprețul față de motivația umană caracteristice lui Mazarin. Educația formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era mărginită, așa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educației aristocratice: ceva istorie antică, dar puțina istorie modernă, o spoială de geografie și matematică, o cunoaștere temeinică a limbii spaniole și a celei italiene; a învățat să vorbească și să scrie excelent în limba franceză. A fost învățat să călărească, să tragă cu armele de foc și să danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. De la mama sa a moștenit indubitabila să pietate catolică și ura față de erezie, cu toate că, la fel ca și ea, nu posedă o cunoaștere profundă a problemelor teologice.Statura lui Ludovic – avea doar 1,62 m – trebuia să fie sporită prin tocuri înalte și părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuși, statura scundă a lui Ludovic era, în orice caz, compensată de demnitatea și siguranța să înnăscute. În plus, el posedă mult farmec și era foarte amabil. Era inteligent, pricepea repede și posedă o bună memorie a chipurilor și a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Își scotea întotdeauna pălăria în fața femeilor, chiar și a celei mai umile cameriste. La 7 septembrie 1651 lit de justice (o sesiune specială a Parlamentului din Paris) îl declară pe rege major. Încoronarea are loc la 7 iunie 1654 la Reims însă afacerile politice sunt în mâna cardinalului Mazarin în timp ce Ludovic îca și ea, nu posedă o cunoaștere profundă a problemelor teologice.Statura lui Ludovic – avea doar 1,62 m – trebuia să fie sporită prin tocuri înalte și părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuși, statura scundă a lui Ludovic era, în orice caz, compensată de demnitatea și siguranța să înnăscute. În plus, el posedă mult farmec și era foarte amabil. Era inteligent, pricepea repede și posedă o bună memorie a chipurilor și a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Își scotea întotdeauna pălăria în fața femeilor, chiar și a celei mai umile cameriste. La 7 septembrie 1651 lit de justice (o sesiune specială a Parlamentului din Paris) îl declară pe rege major. Încoronarea are loc la 7 iunie 1654 la Reims însă afacerile politice sunt în mâna cardinalului Mazarin în timp ce Ludovic își continuă pregătirea militară cu mareșalul Franței, vicontele de Turenne.

Saint Simon remarcă faptul că vanitatea lui Ludovic nu avea limite sau rețineri. Colorând orice și convingându-l că nimeni nu se apropie de talentul său militar, în planuri și în guvernare. Calitățile regelui străluceau mai mult ca urmare a unui exterior atât de unic și incomparabil ca și când ar împrumuta distincție infinită celor mai mici acțiuni ale sale, figura de erou, atât de impregnat cu o naturală, dar mai mult, impunătoare măreție, care se vede chiar și în cel mai neînsemnat gest, fără aroganță, dar cu gravitate simplă. El era la fel de demn și de maiestuos, îmbrăcat în rochia să ca și atunci când era îmbrăcat în haine de stat, sau călare, sau la conducerea trupelor sale.

1.3 Frondele

Frondă – 1648-1653, serie de focare în timpul minorității regelui Ludovic al XIV-lea, cauzate de eforturile depuse de Parlamentul de la Paris (organism judiciar) pentru a limita creșterea autorității coroanei; de către personalul ambițiile al nobilimii nemulțumite și de nemulțumirile oamenilor împotriva sarcinilor financiare suferite în timpul cardinalilor Richelieu și Mazarin .

Franța era dominată de o serie de rebeliuni cunoscute sub numele de Fronda (1648 – 1653). Aceste rebeliuni aveau loc mai ales în orașele importante și erau formate în mare parte din aristocrați care atacau guvernul lui Mazarin și a mamei lui Ludovic. La un moment dat Ludovic, fiind în pericol de a fi capturat, a fost dus afară din Paris și ascuns undeva, la țară. Fronda a lăsat o impresie puternică în mintea lui Ludovic, creând o frică permanenta fata de rebeliuni. I-a mai lăsat, de asemenea, o antipatie fata de Paris, cel mai mare oraș din regat și centru guvernământului regal. Când a început să conducă Franța în 1661, Ludovic a decis să construiască un palat regal departe de Paris. În 1682 a mutat guvernământul la Versailles, în Sud-Vest-ul Parisului.

Figura 1.4 – Fronda – în imagine, prințul de Condé, conducând Fronda în iulie, 1652

Sursa – http://istoriiregasite.wordpress.com

În această perioadă agitată, tânărul Ludovic era adesea la cheremul grupurilor de nobili și a crescut cu gândul de a deveni adevăratul stăpân al statului . Mai târziu, Ludovic declara :,, Statul ? Statul sunt eu .”

Franța ca stat în secolul al XVII-lea, bazată pe principiul puterii absolute a regelui, era o dictatura a nobilimii. Primordială sarcina a statului absolutist era apărarea orânduirii de la toate puterile antifeudale și păstrării liniștii sociale. Însă tăria absolutismului feudal era nu prea mare, fiindcă baza forței antifeudale erau țăranii. Însă pentru a înfrânge absolutismul trebuia să fie o alianță între țarănime și burghezie. Absolutismul tindea activ să atragă burghezia pe partea sa din cauza financiară, ceea ce dezbătea tendința burgheziei spre democrație și lupta împotriva feudalismului.

În Franța, când a murit în 1643 Ludovic al XIII-lea, la putere vine Ludovic al XIV-lea ce nu a împlinit nici 5 ani. Până la maturitatea să țara era condusă de mama să – Ana de Austria. De fapt țara era condusă de urmașul cardinalului Risilie – italianul cardinalul Mazarini. Continuator al politicii lui Risilie, Mazarini timp de 18 ani(1643-1661) conducea nelimitat cu țara, împotriva căruia erau făcute comploturi, dar care se înăbușeau ușor. Creșteau răscoalele țărănești. Mazarini între anii 1643-1645 s-a confruntat cu un val de răscoale. Pentru a umplea vistieria țării el a introdus un impozit nou, stârnind indignări în rândul burghezei,ceea ce a provocat trecerea ei în opoziție. Deasupra acesteia, cerând de la membrii parlamentului un impozit suplimentar pentru recunoașterea ereditarii posturilor lor, el a atins dreptul proprietății “oamenilor mantiei” pe postul lor și astfel s-a făcut lipsit de susținerea birocraților judiciari și “oamenilor mantiei”. Mai apoi ultimii, fiind nemulțumiți de politica lui Mazarini și văzând succesele luptei parlamentului englez împotriva regelui, au intrat, temporar, în alianță cu burghezia nemulțumită și s-au ridicat pe drumul spre ruperea cu absolutismul. Din această cauză a început criza sistemului feudal-absolutist, cunoscută sub numele de Fronda(1648-1653). Istoria Frondei se împarte în două etape: “Vechea Fronda” sau “Fronda parlamentară”(1648-1649) și “Noua Fronda” sau “Fronda Principilor(1650-1653)”. Fronda nouă a început cu niște cerințe introduse în programul Parlamentului Parisului, ce reflectau interesele a unei mari părți a poporului, a burgheziei și a “oamenilor mantiei”. După o răscoală burghezo-țărănească o parte din cerințe au fost primite. Dar în curând s-a început un război civil între țăranii aliați cu burghezia și feudali. Apoi pe 15 martie 1649 a fost declarată înțelegerea de pace ce însemna capitularea parlamentului. Cu aceasta Fronda Parlamentară era terminată. Însă nemulțumirile nu s-au terminat. De aceasta s-a folosit o grupă mică de nobili ce au format “Fronda nouă”(1650-1653), care au încercat să-și rezolve supărările personale cu Mazarini. Dar existau grupuri de burghezi ce încercau activ să activeze în anii Frondei Noi. Deosebit de caracteristici în aceste relații erau evenimentele din Bordo, unde s-a instaurat ceva asemănător cu guvernul republican democratic. Dar Mazarini a cumpărat aproape toți participanții la Fronda Nouă, care și-a schimbat tendințele în favoarea regimului absolutist și a format 5 puncte, care au devenit principalul scop al lui Ludovic al XIV-lea. Mazarini se grăbea să înfăptuiască aceste 5 puncte, dar din cauza situației interne și externe nu putea face acest lucru. Din cauza unei mari răscoale din Orlean în 1658, Mazarini a fost silit să semneze pacea de la Pirinei cu Spania în anul 1659, care nu a aderat la pacea de la Vestfal. Mazarini tindea spre înfăptuirea restaurației Stiuarților în Anglia. Însă când armata franceză era deplin liberă, în aceasta nu mai era nevoie, fiindcă în Anglia în 1660 de acum era înfăptuita restaurația Stiuarților.

Figura 1.5 – Ludovic la acel moment

Sursa – http://istoriiregasite.wordpress.com

1.4 Încoronarea lui Ludovic al XIV –lea

Cel mai cunoscut rege francez, Ludovic al XIV-lea (1638-1715), a fost suveranul sub a cărui domnie Frântă a ajuns la apogeul puterii sale, devenind, pentru câteva decenii, forță dominantă în Europa. În același timp, se poate spune că domnia îndelungată, de peste jumătate de veac, a „Regelui-Soare” a constituit o veritabilă epoca de aur pentru cultura și arta franceză. Nu trebuie omis faptul că, la fel ca și în cazul lui Alexandru cel Mare și al tatălui său, Filip al II-lea, succesul lui Ludovic se datorează în primul rând faptului că fundamentul politicii sale fusese pus de înaintași iluștri, precum Henric al IV-lea sau Ludovic al XIII-lea. Născut pe 5 septembrie 1638, Ludovic a fost privit încă de la început ca un „dar divin” pentru părinții săi și pentru Franța – copilul a fost chiar supranumit „cel dăruit de Dumnezeu”.

La moartea tatălui său, Ludovic avea doar 5 ani și de aceea puterea executivă a fost încredințată mamei sale, Ana de Austria, ca regentă. De fapt, cel ce conducea statul era cardinalul Mazarin, amantul reginei, ce a dovedit o pricepere deosebită în a învinge „frondele” nobilimii. Deși încoronat pe 7 iunie 1654 ca rege al Franței, Ludovic nu va începe să domnească cu adevărat decât după 1661, anul morții lui Mazarin, când el își uimește supușii declarând că de acum va guverna singur, fără prim-ministru. Și într-adevăr, pentru următorii 54 de ani, regele va domni ca un suveran absolutist, un veritabil despot luminat. Personalitate fascinantă, strălucitoare, cu un apetit ieșit din comun pentru cele mai felurite plăceri, regele se considera imaginea pământeană a zeilor Apollo sau Helios. Abia spre bătrânețe, va renunța la această viață de plăceri, devenind un bigot ursuz și retrograd. În același timp, aroganta și dorința lui de glorie vor târî Franța într-o neîncetata serie de conflicte și deși din majoritatea acestora vă ieși victorios, Ludovic lasă urmașilor, pe patul de moarte, în 1715, o tara sărăcita și în care conflictele sociale stăteau să răbufnească.

Istoricii sunt chiar de părere că originea revoluției din 1789 trebuie căutată nu în atitudinea delăsătoare a regelui Ludovic al XVI-lea, ci în dorința de mărire ce-l caracterizase pe strămoșul sau, Regele-Soare.

Capitolul 2

Domnia Regelui Soare

În cartea sa, Secolul lui Ludovic al XIV-lea, Voltaire spune că în istorie au existat patru epoci glorioase: primă este reprezentată de perioada de apogeu a Greciei Antice, anii lui Pericle, Aristotel, Plato sau Alexandru cel Mare. A doua – Roma lui Cezar și Augustus, iar a treia o găsim în Renașterea Medievală. Cea de-a patra eră splendidă a umanității este cea a lui Ludovic al XIV-lea, despre care filosoful spune că se apropie de perfecțiune prin imensele contribuții la dezvoltarea artelor și științelor, și prin influența civilizatoare pe care a avut-o în întreaga Europă.

2.1 Politica absolutismului

Monarhia absolută este regimul în care puterea de stat, absolută și invizibilă, este încarnată de rege ale cărui competențe sunt limitate de legile tradiționale, dar nu pot fi controlate nici de nobilime, nici de reprezentanții corpului social său politic din Adunarea Stărilor Generale. Ideile sale de bază sunt unitatea și legea, expresie a ordinii și controlului asupra societății. Limitele puterii regale(executivă, legislativă, juridică) rezultau doar din responsabilitatea sa în fața lui Dumnezeu-sursa unică a autorității monarhice. Monarhul este astfel dezlegat (sensul etimologic al termenului absolut) de orice răspundere terestră, liber de a legifera și decide singur.

Absolutismul monarhic se cristalizează treptat îi Spania sub domnia lui Filip al-II-lea (1556-1598) și în Franța, începând cu Henric al-IV-lea (1589-1610).Stăpân al unui imens imperiu colonial, regele Spaniei s-a preocupat de constituirea unei birocrații eficiente, pe care să o poată controla cu strictețe. Biserica catolică și în special Inchiziția au contribuit la consolidarea acestui tip de guvernare autoritară.

În Franța, arhitecții absolutismului monarhic sunt cei doi cardinali miniștri: Richelieu (1585-1642), ministrul lui Ludovic al-XIII-lea și Mazarin (1602-1661). După moartea celui din urmă, noul rege, Ludovic al-XIV-lea, a decis să guverneze singur. Ludovic al-XIV-lea și ministrul său Colbert (1619-1683), ilustrează cel mai bine acest regim politic. Economia, statistică populației, armata, religia și politica externă sunt toate controlate strict de către rege, ajutat de consilii. Se dezvoltă, astfel, o birocrație administrativ-funcționărească plătită, legată de stat și devotată intereselor lui. Cu ajutorul intendenților numiți de rege se asigură funcționarea și armonizarea sistemului central de guvernare cu cel teritorial. Regele a înlăturat din Consiliile de stat, care îl ajutau în guvernare, pe toți aceia care prin prestigiul și rangul ce-l aveau ar fi putut constitui o concurență pentru autoritatea sa. S-a înconjurat în schimb de persoane provenite din rândurile burgheziei înnobilate, devotate statului și având pregătire juridică sau administrativă. În fapt, Ludovic se baza pe un cerc restrâns de colaboratori căci principiul cumulului permitea că aceiași persoană să dețină mai multe funcții.

Politica lui Ludovic a fost influențată de starea permanentă de război. Aceasta l-a obligat pe rege să găsească mereu soluții financiare, ceea ce a dus în cele din urmă la o centralizare accentuată, în special în domeniul fiscal și economic. În economie, Colbert pune în practică ideile mercantilismului, curent economic ce susținea ideea intervenției masive a statului în activitatea economică și stimularea comerțului extern și a manufacturilor.

Absolutismul francez se caracterizează prin întărirea rolului statului și identificarea lui cu regele, prin încercarea de control și uniformizare a tuturor activităților sociale, de la economie la religie, până la viața intelectuală. Controlul supușilor este punctul său central. Ludovic al-XIV-lea a întărit administrația provincială și centrală, a reorganizat poliția și sistemul de statistică demografică. Înregistrarea supușilor însemna a-i controla mai ușor, a percepe mai repede impozitele și a avea o idee clară asupra eventualului potențial militar. Armata franceză devine permanentă, iar dotarea sa este cea mai bună din Europa.

Ludovic a încercat să-și impună controlul și asupra credinței supușilor săi, urmărind ca prin uniformizarea religioasă catolică să-și atingă scopurile politice. Revocarea Edictului de la Nantes a însemnat însă deschiderea unui război intern cu grupările protestante dar și pierderea unui potențial demografic și economic important. Peste 200000 de protestanți vor emigra în Olanda, Anglia și statele germane, unde vor constitui o opoziție intelectuală și politică deschisă și critică la adresa regimului absolut.

După moarte lui Mazarin în 1661, Ludovic a declarat că din acel moment el avea să conducă Franța fără vreun ministru principal, ceea ce nu mai făcuse nici un rege francez. El a încercat să conducă sub forma unei monarhii absolute, crezând că puterea să ca rege venea de la Dumnezeu și că numai el răspundea în fața lui Dumnezeu. Un monarh absolut nu își împărțea puterea în instituții reprezentative că Statele Generale, care nu a fost niciodată convocata în timpul domniei lui Ludovic, și nici cu curțile judecătorești, ca Parlamentul. Chiar și așa, el era obligat să conducă spre binele poporului său. În timp ce Ludovic își asuma responsabilitatea pentru deciziile luate, el a înțeles că trebuia să conducă în conformitate cu legea și cu obiceiurile regatului. El se consultă pe larg cu nobilii și miniștrii săi și se întâlnea săptămânal cu membrii consiliului său cel mai înalt. A creat în cabinet ne-formal, care a fost condus de Jean-Baptiste Colbert, ministrul de finanțe.

Oricum, sistemul monarhiei absolute a accentuat rolul regelui, astfel încât nici un monarh nu a reușit mai bine ca Ludovic al XIV-lea să creeze o imagine de monarhie. El și-a luat ca emblema soarele, și s-a “legat” de această imagine radianta. Portrete, sculpturi, și gravuri care îl prezentau ca pe zeul soarelui din mitologia greacă, Apollo, erau făcute în toate atelierele pariziene. Măreția regelui devenise și tema predicilor, poeziilor și dramelor. Imaginea populară a lui Ludovic al XIV-lea ca Regele Soare simboliza poziția sa în Franța, dar, de asemenea, a sugerat că absolutismului francez a exercitat o influență magnetică asupra altor state europene. Ca toate astfel de simboluri, ideea a fost doar parțial adevărat. Mai mult ca un răspuns la exemplul francez, absolutismul a fost acceptat, deoarece promitea eficiență și de securitate, cele mai mari nevoi politice ale timpului. Totuși,bogăția și puterea franceză cu siguranță a generat admirația europeană și imitația exemplului francez.

Evoluțiile economice paralele au încurajat maturitatea absolutismului. Așa cum imperiile Spaniei și Portugaliei de peste mări au decăzut, Olanda, Anglia, Franța au adus economia europeană la o a doua etapă de extindere. Revoluția comercială, concentrată în Europa de Nord, a generat o mare bogăție și a adus din ce în ce mai multe instituții complexe capitaliste. Când Pacea de la Vestfalia a pus capăt războiului de treizeci de ani în 1648, a marcat un punct de cotitură important în istoria europeană. Pacea, după un asemenea conflict religios și haos politic prelungit, a reînnoit posibilitățile pentru a centraliza autoritatea regală între statele europene.Era Regelui Soare a fost martoră, de asemenea, la o creștere a absolutismului în Scandinavia. După o reacție anterioară aristocratică împotriva ambelor monarhii, Frederic III (1648-1670) în Danemarca și Charles XI (1660-1697), în Suedia, a rupt puterea nobililor și au creat structuri asemănătoare modelului francez. În 1661, Frederick a forțat înalta nobilime să-l accepte pe el ca rege ereditar. Patru ani mai târziu, el a proclamat dreptul său exclusiv de a emite legi. O tulburare similară în Suedia, în 1680 i-a permis lui Charles atingerea independența financiară prin confiscarea terenurilor nobiliare. Aceste începuturi au fost urmate de dezvoltarea unei administrații bine centralizate în ambele regate. Suedia, în special, semăna cu Franța, cu armată permanentă, biserică națională, și economia mercantilă. Deși absolutismul regatului suedez a fost înlăturat de către nobili în 1718, sistemul danez a rămas în secolul al XIX-lea.

Spre deosebire de statul scandinav și cel german, majoritatea guvernelor europene semăna cu sistemul lui Ludovic mai mult în modul de dezvoltare decât în ​​instituțiile lor specifice. Așa cum economiile agricole a devenit comercializate, limitând interesele de dezvoltare ale monarhilor și oamenilor obișnuiți, conducătorii au încercat să ignore consiliile lor feudale și să exercite autoritatea nelimitată. Unele state, în această perioadă nu s-au dezvoltat încă atât de mult în această direcție, cum a făcut avut Franța, altele au găsit deja absolutismul, cel puțin parțial, demodat. Toate au simțit atracția magnetică a absolutismului francez, dar reacțiile lor au variat în funcție de tradițiile și de condițiile lor locale. Procesul este bine ilustrat de un decalaj de timp în monarhia spaniolă și cea portugheză. Unite prin forța spaniolă în 1580 și împărțite din nou, de o revoltă portugheză în 1640, cele două regate au fost slăbite de degradare economică și apoi aproape distruse de războiul de treizeci de ani și a conflictelor lor reciproce, care au durat până când Spania a acceptat independența portugheză în 1668 . Starea s-a deteriorat în continuare sub domnia lui AlfonsoVI (1656-1668) , pe jumătate nebun în Portugalia și cea a lui Charles al II-lea (1665-1700), slab de minte, în Spania.

Nobilimea, care a exploatat aceste nenorociri să-și recâștige poziția lor dominantă în ambele țări, nu putea fi ușor de dislocat. Nu până în 1680 când, în Portugalia, Pedro al II-lea (1683-1706) elimină cu succes Cortes (Adunarea de moșii feudale) și a restabilit autoritatea regal. Cu o nouă putere din bogăția de aur brazilian și diamante, Ioan V (1706-1750) a centralizat administrația, mercantilismul perfecționat, și controlul extins asupra bisericii. În Spania, evoluții similare au însoțit Războiul Spaniol de Succesiune și acceptarea de nepotului lui Ludovic al XIV-lea, Filip V (1700-1746), la coroana spaniolă. Filip a adus în Spania, un corp de consilieri francezi, inclusiv Prințesa des Ursins, un prieten de-al de Maintenon și un spion pentru Ludovic al XIV-lea. Filip a urmat apoi precedentul francez prin impunerea unor ministere centralizate, precum și reglementările economice asupra țării.

Limitele aristocratice ale absolutismului, atât de evident în regatele în declin ale Portugaliei și Spaniei, au fost chiar mai tipice monarhiei habsburgice din Europa de Est. În ciuda capcanelor sale sclipicioase, monarhia austriacă nu a fost cu adevărat o monarhie absolută. Economia era aproape în întregime agricolă și, prin urmare, depindea de iobagi la muncă. Acest lucru a dezvoltat puterea nobililor și a diminuat veniturile statului. În plus, subiecții de monarhiei au comprimat un amestec de naționalități și limbi – germană, cehă, maghiară, croată, italiană asta pentru a numi doar câteva.

În timp ce absolutismului habsburgic oscila într-o orbită neregulată, Polonia nu se afla în nicio orbită. Comerțului local și industria au fost chiar mai neînsemnate în economia să, țăranii au fost mai deprimați și controlul terenurilor nobililor mai mici – circa 8% din populație – au crescut volumul în furnizarea de cereale pentru comercianți di Vest. Nobilii au evitat serviciul militar și cele mai multe taxe, aceștia au fost lorzi și stăpânii iobagilor. Mai mult de jumătate din adunările locale au dominat ariile lor, neadmițând nici o competență din afară. Consiliul, care a fost ales de către organele locale, a ales un rege, fără autoritate reală. De fapt, Polonia a fost pe jumătate un mic stat independent feudal.

2.2 Dezvoltarea sistemului absolutist

Autoritatea regală nelimitată, așa cum a numit-o Bossuet și Hobbes, a fost principala caracteristică a absolutismului. Ea a fost demonstrată cel mai evident în organizarea politică dar, de asemenea, a servit la introducerea în guvern a celor mai multor instituții economice, religioase și sociale.

Structurile claselor monarhiilor absolute au fost marcate de distincții clare, precis definite de lege. Aristocrații ereditari feudali și-au pierdut statutul cu excepția cazului în care au dobândit o întâlnire oficială cu monarhul. Astfel de nobili adesea proveneau din familii de comercianți, într-adevăr, statul a vândut de multe ori titluri bogaților pentru a crește veniturile monarhului. Nobilii de stat au servit în administrația publică, în armată, biserică, sau ca însoțitori la curte. Ei au primit, de obicei, scutiri de impozite, pensii, titluri și onoruri. În schimb, oamenii de rând, inclusiv orășeni din clasa de mijloc, au plătit cele mai multe taxe cerute de războaiele frecvente și curțile regale extravagante. Cei mai săraci țăranii din Europa de Vest s-au angajat muncitori sau cărăuși, iar în Europa de Est, au fost iobagi. Sclavia a fost rară în Europa de Vest, dar a oferit o importantă forță de muncă pe plantațiile de peste mări.

În timp ce înăsprirea distincții legale de clasă, monarhiile absolute, de asemenea, retrogradate în continuare statutul femeii. Reforma a oferit câteva oportunități de auto-exprimare în rândul femeilor, și înainte de 1650 mai multe femei au ocupat poziții temporare de conducere. Situația s-a schimbat după Vestfalia. Deși un număr de regine și regente au putut să se pronunțe ca monarhi absoluți, cele mai multe femei aristocratice ar fi găsit recunoașterea doar ca și călugărite catolice, scriitoare , artiste, ,bârfitoare la curte, sau amante regale, acestea din urmă obțin statut oficial în această eră. Statutul femeilor de rând, nu a căzut la fel de mult sau la fel de repede, dar apariția capitalismului timpuriu și declinul economiilor interne au reprezentat deja excluderea lor din mai multe industrii și întreprinderi,în ultima parte a secolul al șaptesprezecelea.

2.3 Justiția

Din Memoriile Ducelui de Saint-Simon aflăm că talentele sale naturale au fost pe de o parte mediocre, dar el a avut o minte capabilă de dezvoltare, de a asimila cel mai bine ceea ce a fost în mintea altora, fără imitație servilă, și el a profitat foarte mult pe parcursul vieții sale fiind asociat cu cele mai capabil persoane, de ambele sexe și de statute diferite. El a intrat în lume (dacă se poate folosi o astfel de expresie când este vorba de un rege, care deja are 23 de ani), într-un moment fericit. Miniștrii și generalii săi din acel moment, cu succesorii lor, instruiți în școlile lor, sunt universal recunoscuți ca fiind cei mai capabil din Europa, pentru problemele interne și războaie străine sub care Franța ar fi suferit vreodată de la moartea lui Ludovic al XIII-lea au adus în față o serie de nume strălucitoare, iar Tribunalul a fost alcătuit din personaje ilustre și capabile…. Gloria a fost pasiunea lui, dar îi plăceau, de asemenea, ordinea și regularitatea în toate lucrurile, firesc, el a fost prudent, moderat, și rezervat, mereu maestru al limbii și emoțiilor sale. Va fi crezut? el a fost, de asemenea, natural, bun la suflet și doar Dumnezeu i-a dat tot ce era necesar pentru că el să fie un rege bun, poate, de asemenea, să fie unul destul de mare. Toate defectele sale au fost produse de întâmplările sale. În copilărie, el a fost atât de neglijat că nimeni nu a îndrăznit să meargă lângă camerele sale. El a fost auzit de multe ori vorbind despre acele timpuri, cu mare amărăciune, obișnuia să spună că, prin nepăsarea slujitorilor săi, el a fost găsit într-o seară, în bazinul fântânii, în grădinile Palatului …. Miniștrii săi, generalii, amantele și curtenii au aflat curând punctul său slab, și anume, dragostea să de a auzi laude. Nu a fost nimic mai plăcut pentru el ca lingușirea, sau, pentru a spune mai clar, adularea. Aceasta era singura cale de a te apropia de el. Tocmai prin această dragostea de laudă i-a făcut mai ușor lui Louvois să-l angajeze în războaie serioase, pentru că l-a convins că el este mai talentat în război decât oricare dintre generalii săi mai mari, atât în ​​proiectare cât și în execuție, și generalii înșiși l-au încurajat în această noțiune, pentru a menține bune relațiile cu el, cum ar fi generalii Condé și Turenne, și, desigur, cei care au venit după ei.

Imediat Ludovic a diminuat influența profesiei de magistrat în favoarea administratorilor regali. Colbert, controlorul-general, a introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672) și codul comercial (1673). După moartea lui Colbert, codul negrilor (1672) a clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze. Parlamentul din Paris era, desigur, consultat, dar Ludovic era, totodată, sfătuit de către un consiliu de justiție format în 1665, dominat de către Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al regatului. În 1665 parlamentele au fost numite curți "superioare" în loc de "suverane".

Justiția îl punea pe un monarh absolut în fața unor întrebări cruciale. Era oare puterea sa limitată de necesitatea dea respecta drepturile legale ale supușilor săi? Avea regele nevoie să coopereze cu parlamentele pentru a legifera? În ceea ce îl privește pe Ludovic al XIV-lea, o problemă extrem de acută era profesia de magistrat în Franța, cu privilegiile sale păstrate cu sfințenie. Atare aspecte vor pune la încercare istețimea tânărului rege. Imediat Ludovic a diminuat influența profesiei de magistrat în favoarea administratorilor regali. De exemplu, cel mai influent birocrat fusese până atunci cancelarul, funcționarul cu rangul cel mai înalt din regat, care deseori îi ținea locul regelui la tribunal. Totuși, Ludovic a pus la cale înlocuirea cancelarului prin controlorul-general, ca figură-cheie a guvernării. Într-adevăr, Colbert, controlorul-general, a fost cel care a reformat legile; cancelarul nu avea un cuvânt de spus nici măcar în propria speră de activitate. Sprijinit de rege, Colbert, a introdus codul civil, codul penal, codul maritim și codul comercial. După moartea lui Colbert, codul negrilor a clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze. Scopul acestor coduri era acela de a grăbi diversele procese juridice; codul civil norma procedurile de citare, de judecată și de rejudecare. Parlamentul din Paris era, desigur, consultat, dar Ludovic era, totodată, sfătuit de către un consiliu de justiție format în 1665, dominat de către Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al regatului. Au fost luate diverse măsuri spre a diminua autoritatea de care se bucurau parlamentele. În 1661 s-a stabilit că decretele consiliului regal aveau prioritate asupra celor emise de parlamente. În 1665 parlamentele au fost numite curți "superioare" în loc de "suverane". Din 1673 Parlamentul din Paris a trebuit să înregistreze decretele regale pe loc și nu avea decât posibilitatea de a protesta în momentul în care făcea acest lucru; faptul că această măsură era discutată mai întâi cu cei care conduceau parlamentele nu i-a diminuat di semnificație, căci Parlamentul își pierduse deja controlul asupra legislației.

Ludovic al XIV-lea își exploata acum în mod metodic controlul asupra magistraților. De asemenea, controlul regelui asupra Bisericii a fost sporit datorită extinderii pe care a cunoscut-o la r gale – însușirea veniturilor unei episcopii vacante; acest privilegiu regal se aplicase până atunci doar în anumite dioceze, dar acum a fost extinsă de către avocații regelui la nivelul întregului regat. În acest caz avem din nou absolutismul în acțiune.

2.4 Armata

Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. În mod tradițional, autoritatea regelui Franței depindea de capacitatea de a-și conduce soldații în luptă. Atât bunicul lui Ludovic, Henric al IV-lea, cât și tatăl său, Ludovic al XIII-lea, jucaseră acest rol. Ludovic al XIV-lea și-a dominat armatele prin profesionalism. El a câștigat respectul soldaților săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-și propria abilitate ca soldat. În timpul domniei sale, Ludovic a trebuit să joace rolul de comandant suprem, coordonându-și armatele de la cartierul general regal. Totuși, deseori și-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. Se pricepea cel mai bine să conducă asedii, când demonstra ingeniozitate și șiretenie. El a câștigat recunoștința soldaților săi ca organizator și administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldații mutilați și pensionați. Implicarea lui Ludovic în problemele militare era ceva firesc pentru el. Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare, fiind, în mod invariabil, bine informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos și s-a adaptat rapid la viața de campanie. Era fericit printre soldații săi, iar aceștia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătățea atunci când era condusă de Ludovic personal.

Totuși, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofițeri. Acest lucru a fost parțial rezultatul eficientei campanii a Regelui Soare de control și „domesticire a aristocrației franceze, căci comandanții cu funcții înalte erau aproape în mod invariabil nobili de spadă. Succesul regelui s-a datorat, de asemenea, atenției pe care o acorda detaliului. Această calitate este bine ilustrată de controlul pe care îl avea asupra numirilor. Nu numai comandanții cu grade înalte erau aleși de către rege; Ludovic își arogase dreptul de-a numi orice ofițer până la rangul de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat.

Mâna dreaptă a lui Ludovic în impunerea controlului absolutist asupra armatei a fost François-Michel Le Tellier, marchiz de Louvois, fiul lui Michel Le Tellier. Printre lucrurile mai deosebite inițiate de Louvois amintim, în primul rând, alcătuirea unei armate permanente. A instituit uniforma unică pentru toți soldații aceluiași regiment. A introdus regulamentele, obligatorii pentru întreaga armată. Pentru înscăunarea disciplinei a recurs la pedepse, valabile și pentru ofițeri. A introdus ierarhia militară de la care nimeni nu se putea abate. În vederea ridicării nivelului de pregătire militară a comandanților a înființat școli de ofițeri.

Louvois nu schimbă nimic în modul de recrutare, care, în principiu, este angajamentul voluntar, dar îl regularizează, dacă se poate spune astfel, prin organizarea recrutării forțate. Cea mai mare slăbiciune a vechilor armate rezida în neregularitatea soldei și a aprovizionării. Le Tellier și Louvois s-au străduit să le asigure, creând comisari de intendență, depozite generale, datorită cărora armatele franceze au fost întotdeauna aprovizionate din belșug chiar pe teatrul de operațiuni. Plata soldei nu suferea nici o întârziere. Marchizul nu a reușit însă să reglementeze cazarea trupelor pe timp de pace. Trupele lui Ludovic al XIVlea continuară, totuși, să fie încartiruite la locuitori.

Armata lui Ludovic al XIV-lea s-a bucurat și de câteva îmbunătățiri tehnice. În această perioadă asistăm la apariția în infanterie a grenadierilor, în cavalerie a husarilor și mai cu seamă a dragonilor capabili să lupte atât pedestri cât și călare. Artileria primește trupe speciale. Pușca înlocuiește muscheta; în 1699, întreaga armată franceză va fi înzestrată cu puști. Vauban inventează baioneta, care duce la dispariția lăncii; în cavalerie se adoptă carabina. Sebastien La Prestre marchiz de Vauban a construit o centură de fortificații – el a ridicat peste 300 asemenea construcții – ce a urmărit transformarea țarii într-un teritoriu inexpugnabil. Vauban a avut strălucita idee să schimbe zidul ridicat deasupra solului, care era o țintă ușoară pentru artilerie, cu zidul îngropat înconjurat de un șanț larg, cu malul exterior taluzat cu gazon, în care ghiulele se vor afunda fără a provoca stricăciuni fortificațiilor. Construcțiile ridicate de el, de formă geometrică, înșiruite astfel încât se puteau ajuta între ele, copiate de întreaga Europă, au rezistat două veacuri, până în clipa apariției explozivilor de mare putere.

2.5Reprezentanții locali ai guvernului

Teoretic, cel care conduce, domnitorul ia toate deciziile majore într-un stat tipic absolut. Deși acest lucru nu a fost efectiv posibil, șeful miniștrilor era direct responsabil suveranului, și toate acțiunile lui au fost luate în numele suveranului. Monarhul a fost, oficial, legiuitorul suprem, șeful judecătorilor, comandantul tuturor forțelor militare, și capul administrației. Consiliile centrale și comitetele au discutat despre politică, dar aceste organisme erau strict consultative și,în principal se ocupau cu probleme administrative. În cadrul politicii externe, monarhul identifică interesele personale fiind mereu într-o competiție de putere politică cu ceilalți monarhi. De obicei ei consideră că achiziționarea de teritoriu străin să fie legitim și urmărite obiectivele lor într-un joc competitiv de puterea politică cu alte monarhilor. Aceasta competiție cere o mare stabilitate militară, care uneori implicași forțele navale. Conducătorii caută să formeze alianțe împotriva celui mai dominant stat străin, dând putină importanță principiilor religioase sau morale. O preocupare pentru "balanță de puterii" a exemplificat noul spirit secular în relațiile externe.

Guvernul local a fost o preocupare a tuturor monarhilor aspiranți absoluți. Ori de câte ori era posibil,ei înlocuiau autoritățile locale tradiționale, de obicei, nobilii feudali, cu guvernatori regali din alte locuri, iar în cazul în care acest lucru nu putea fi realizat, nobilii locali erau recompensate astfel încât aceștia să sprijine coroana. Guvernele orașelor au fost adesea aduse sub autoritatea regală prin intermediul contactelor între corporatiștii urbani și servitorii regelui din clasa de mijloc Folosind mijloace cum ar fi subvențiile de monopol, favoruri politice, sau de dare de mită, monarhii au extins controlul asupra legislației locale și veniturilor. Religia organizată a rămas importantă în absolutism, dar și-a pierdut independența guvernului. În loc să domine politic, așa cum făcuseră mai înainte, bisericile protestante și catolice – deopotrivă – acum aveau tendința de a deveni agenții guvernamentale. Chiar și în țările catolice, cum ar fi Franța, regele a exercitat mai mult control politic asupra Bisericii decât a făcut Papa. Deși acest lucru a fost acceptat de conducătorii seculari anteriori, s-au confruntat cu opoziția mai mult religios. După Vestfalia, monarhii au putut folosi în mod deliberat clericii ca funcționari de stat, pentru a se înrola și ține sprijin popular. Astfel de biserici controlate, au exercitat o influență extraordinară în sprijinul monarhiilor absolute, nu numai în serviciile formale, ci, de asemenea, în funcțiile lor sociale și educaționale.

Capitolul 3

Ludovic al XIV -lea și religia

3.1 Cadru istoric

Ludovic al XIV-lea a abordat într-un mod direct religia. El era un catolic fervent, în tradiția Contrareformei, mișcarea care a reformat Biserica Catolică. De-a lungul vieții, a luat parte zilnic la slujbele religioase și îi asculta cu atenție pe predicatorii de la Curte, dar nu era în ale teologiei și moștenise de la mama sa lipsa de răbdare față de subtilitățile dogmatice. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franței "fiul cel mai vârstnic al Bisericii" și "regele preacreștin". El ținea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naștere –le dieu-donn (darul lui Dumnezeu). Născut din părinți aflați la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilulminune, trimis să salveze Franța de la dezbinare spirituală și nu ezita să intervină personal și decisiv în treburile religioase.

3.2 Relațiile cu papalitatea

Era în interesul comun, atât al papalității, cât și al Coroanei franceze, ca relația lor să fie cordială. Papa și regele își puteau acorda unul altuia ajutor împotriva elementelor care dezbinau Biserica și statul. Prin urmare ar putea părea surprinzător că, pe parcursul celei mai mari părți a domniei sale, Ludovic al XIV-lea și papii contemporani lui s-au aflat în relații proaste. O explicație parțială este aceea că miza era prea mare. Așa cum am văzut, Ludovic al XIV-lea avea o părere foarte bună despre „slujba sa ca rege. Prin urmare, simțea că este justificată supravegherea bunăstării spirituale a Bisericii franceze, în ciuda pretențiilor papei dea reprezenta autoritatea supremă. În plus era și problema banilor. Cine urma să exploateze imensele bunuri patrimoniale ale Bisericii? Nu trebuie să uităm influența clerului în privința problemelor sociale și politice. Cine controla amvonul controla într-o oarecare măsură opinia publică în întreaga Franță.

În 1661, tânărul rege era extrem de încrezător în sine și nu avea de gând să se ploconească în fața nimănui, nici măcar a papei. În 1673 regele extinde privilegiul la r gale, ce până atunci funcționase doar în unele dioceze la nivelul întregii țări. Extinderea acestui privilegiu la nivelul întregului regat era o măsură de centralizare întru totul asemănătoare cu cele pe care guvernarea monarhică le lua atunci pe toate tărâmurile. Dar unii episcopi s-au împotrivit și doi dintre ei au făcut apel la Roma împotriva regelui lor. Papa Inocențiu al XI-lea a apreciat că nu era pur și simplu vorba de bani, ci de pretenția regelui de a schimba în mod unilateral obiceiurile Bisericii. Prin urmare, el i-a sprijinit pe episcopi, amenințând să-l condamne pe cel mai vârstnic fiu al Bisericii, dacă nu bătea în retragere.

Reacția lui Ludovic al XIV-lea a fost aceea de a le da frâu liber galicanilor. Episcopii influențați de galicanism au publicat așa-numitele Articole galicane. Acestea erau antipapale, declarând că "regii și prinții nu erau supuși Romei în probleme nespirituale", că "în problemele spirituale papii erau inferiori consiliilor generale" și că "hotărârile papei puteau fi schimbate dacă nu aveau aprobarea întregii biserici". Aceste sentimente erau extrem de jignitoare pentru Roma. Inocențiu al XI-lea a refuzat să mai hirotonisească episcopi francezi, drept pentru care în scurt timp nu mai puțin de 35 de dioceze erau neocupate. În ianuarie1687, el a anulat imunitatea ambasadei franceze de la Roma față de inspecția funcționarilor care îi urmăreau pe delincvenți.

Când Ludovic i-a cerut ambasadorului său să sfideze autoritatea papală, papa l-a excomunicat pe ambasador și se pregătea să-l excomunice și pe Ludovic al XIV-lea. Angajat într-o luptă cu sfârșit un incert, regele profită de moartea lui Inocențiu al XI-lea în 1689 pentru a ieși din capcana în care s-a băgat singur: anulează „declarația celor patru articole. Și asta din cauză că în acel moment regele are de luptat împotriva protestantismului.

3.3 Hughenoții, jansenismul și cvietismul

Protestantismul francez data de la mijlocul secolului al XVI-lea. Teoria sa era calvină, iar organizarea și inspirația mișcării proveneau din Geneva lui Calvin. Acești calviniști francezi erau cunoscuți sub numele de hughenoți. Prin Edictul din Nantes din 1598, semnat de regele Franței și Navarei Henric al IV-lea hughenoților nu numai că li se dădea libertate de cult, dar li s-au oferit și garanții militare și politice substanțiale. Catolicilor francezi le era rușine de Edictul din Nantes, socotindu-l o regretabilă necesitate. În mod sigur aceasta era și opinia lui Ludovic al XIV-lea. Lui nu-I plăceau protestanții. El fusese educat să deteste erezia. Iar la încoronare promisese să o desființeze.

El socotea până și existența bisericilor hughenote drept o provocare și o insultă la adresa regelui preacreștin. Între 1661 și1679, hughenoții nu au fost persecutați fizic, dar au fost făcuți să nu se simtă în largul lor. Le erau impuse restricții în privința căsătoriilor și a înmormântărilor. Li se închideau școlile și bisericile. În1679 Ludovic a optat pentru o politică mai agresivă. Obiectivele sale au rămas aceleași – eradicarea ereziei și o biserică și un stat unificat. Hughenoții au fost alungați din serviciile publice și li s-a interzis practicarea profesiilor de medic, avocat și editor.

Copiii le erau luați de la vârsta de șapte ani spre a fi educați ca niște catolici. Marillac, intendentul din Poitou, își cantonase trupele în mijlocul protestanților recalcitranți. Autoritățile încurajau trupele să se poarte rău. Bărbații erau bătuți, femeile violate, copiii terorizați iar casele dărâmate. Cei care îi denunțau pe hughenoți erau recompensați cu jumătate din proprietatea acestora. Protestanților le era interzis să predice sau să scrie. Nu li se permitea să folosească slujitori catolici. Nu aveau voie să emigreze. Pe fondul acestor realități, revocarea Edictului din Nantes părea că este doar sigiliul oficial de aprobare. Într-adevăr, una dintre justificările acesteia era aceea că așa-numita religie reformată încetase să mai existe.

Ludovic al XIV-lea, considerând că nu mai există în regat decât un număr neglijabil de protestanți, semnează la 18 octombrie 1685, Edictul de la Fontainebleau care revocă Edictului din Nantes. Primit cu entuziasm de către opinia catolică, acest edict confirmând aparență reușita absolutismului religios al Regelui Soare. Regele Preacreștin a restabilit unitatea religioasă a regatului său. O iluzie care nu durează prea mult: înfruntând interdicția regală, între 100.000 și 300.000 de hughenoți meseriași, negustori, marinari, manufacturieri sau bancheri pleacă în Olanda, Anglia, Elveția sau Brandenburg. Cei care rămân în Franța își dau silința, în ciuda persecuțiilor, să-și păstreze credința și să-și practice cultul.

Până la sfârșitul vieții, Ludovic al XIV-lea urmărește distrugerea reformaților pentru a restabili unitatea religioasă, indisolubil legată de proiectul absolutist. Istoria lui Ludovic al XIV-lea cu jansenismul este complexă. Acest lucru se întâmplă, în parte, datorită faptului că există un dezacord referitor la natura și dimensiunile jansenismului. Concepția exaltată a lui Ludovic al XIV-lea despre monarhie l-a încurajat să adopte o atitudine arogantă și autoritară față de jansenism. Conflictele care au rezultat au ridicat întrebări legate de libertatea Bisericii franceze atât față de amestecul papal, cât și al regelui. Se poate considera că jansenismul s-a ivit în anul 1640, o dată cu publicarea cărții Augustinus de Cornelius Jansen, la doi ani după moartea sa. Jansen le atribuia sfinților Pavel și Augustin doctrina conform căreia omul este un păcătos iremediabil și nu poate fi mântuit decât prin mila lui Dumnezeu.

Din cauza acestei doctrine janseniștii au intrat în conflict cu iezuiții care puneau accentul pe libertatea de alegere a oamenilor și pe valoarea, în ochii lui Dumnezeu, a faptelor bune săvârșite de aceștia. De asemenea, janseniștii erau apreciați de către francezi pe când iezuiții erau antipatizați. Jansenismul impresiona prin onestitatea sa intelectuală și prin înaltele standarde morale de la mănăstirea Port-Royale des Champs, cartierul lor general neoficial aflat lângă Paris. Port-Royale făcea o bună impresie în comparație cu presupusa delăsare a Bisericii franceze în ansamblul său.

Ludovic al XIV-lea probabil că nu punea mare preț pe jansenism; confesorii iezuiți ai lui Ludovic al XIV-lea îi spuseseră că influența janseniștilor crea dezbinare. "Jansenist" devenise un termen general desemnând un abuz, foarte asemănător termenului de "fascist" din vremurile noastre. Este surprinzător faptul că pe Ludovic nu îl impresionau standardele morale înalte ale janseniștilor, deși era conștient de "lipsurile" Bisericii franceze în ansamblul ei. În 1661 el a impus la Port-Royal doctrinele iezuite și i-a alungat pe conducătorii janseniști bărbați.

Cu toate acestea, jansenismul a continuat să fie o forță, chiar dacă Ludovic al XIV-lea îi persecuta pe janseniști ori de câte ori se ivea ocazia. În ultimii ani ai domniei sale, Ludovic al XIV-lea și-a dat seama că pentru a distruge jansenismul trebuia să-și refacă relația cu Roma. Presiunea franceză de la Roma a condus la bula Vineam Domini, care nu le mai dădea dreptul janseniștilor la "tăcerea respectuoasă" cu ajutorul căreia, începând din 1668, ei fuseseră în stare să "susțină" probleme teologice delicate. Cu ajutor papal, Ludovic a trimis soldați spre a alunga maicile rămase la Port-Royal. În 1711 el a dat ordin să fie complet dărâmate clădirile, iar osemintele janseniștilor morți să fie reînhumate într-o groapă comună.

Apogeul războiului lui Ludovic împotriva janseniștilor a fost atins o dată cu bula papală Unigenitus din septembrie 1713, care condamna 101 propoziții eretice din literatura jansenistă. Regele își folosise autoritatea spre a proteja caracterul convențional al Bisericii franceze și al națiunii. Dar merita oare? Spre a-și atinge scopul, Ludovic se certase cu papalitatea, își îndepărtase clerul și intrase în conflict cu Parlamentul din Paris. Departe de a fi reprimați, janseniștii nu numai că au supraviețuit, ci s-au și răzbunat. Când în vara lui 1789 a avut loc criza supremă a dinastiei de Bourbon, Ludovic al XIV-lea avea să se confrunte cu o alianță între starea a treia (burghezia) și starea întâi (clerul). Acesta din urmă era dominat de către prelații janseniști. Iată moștenirea pe care i-o lăsa Ludovic al XIV-lea strănepotului său.

Capitolul 4

Societatea franceză în timpul lui Ludovic al XIV-lea

4.1 Palatul Versailles

Cel mai mare monument construit în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea îl reprezintă magnificul palat de la Versailles, simbol ai puterii Regelui Soare. Niciunde altundeva nu sunt mai bine reprezentate rafinamentul politicii și artei franceze decât în aceste clădiri mărețe, grădinile întinse și ceremonialul opulent de la Versailles. Pa1atul a fost construit în jurul unei mici cabane de vânătoare, construită de tatăl lui Ludovic (regele Ludovic al XIII-lea) pentru el însuși, la Versailles. În tinerețe, Ludovic, împreuna cu prietenii săi adolescenți, petreceau adesea în jurul cabanei, departe de adulții de la curte.

În 1663, o altă petrecere avea să-l inspire 1n construirea noului pa1at. Arnbitiosul ministru de fmante, Nicholas Fouquet (1615-1680), l-a invitat pe rege și 1nca 6000 de oaspeți la o petrecere somptuoasă la noua lui casă de la țară, 1n localitatea Vaux- la-Vicomte, la sud-est de Paris. Fouquet pregătise o petrecere opulent!ă, cu ba1et, piese de teatru și o barcă în formă de ba1ena, din care, în timp ce se deplasa încet dea lungul unui canal artificial construit în grădină, se lansau focuri de artificii. Atât castelul cât și amploarea spectacolului demonstrau ca Fouquet devenise foarte bogat și, în decurs de o lună, Ludovic l-a arestat acuzându-l de delapidare, urmând la doar câteva luni după moartea cardinalului Mazarin, dizgrația în care a căzut Fouquet a marcat sfârșitul guvernării miniștrilor plini de putere. Ludovic s-a hotărât să prade Vaux, luând statui, arbori de portocali, tapiserii și argintăria la Versailles dar, mai presus de orice, i-a angajat pe cei trei arhitecți principali ai Vaux-le- Vicomte: LeVau, LeBrun și LeNotre.

Lucrarea originală a lui Louis LeVau (1612- 1670) de la Versailles poate fi astăzi admirată doar prin intermediul imaginilar contemporane, deoarece lucrarea a fast distrusă, în cea mai mare parte, de Jules Hardouin Mansart, care, în 1670, după moartea lui LeVau, a devenit arhitectul regelui. Contribuția cea mai însemnată a lui Mansart la decorarea interioară a palatului o reprezintă celebra Galerie des Glaces (Galeria Oglinzilor), construită intre 1678-1684. Oglinzile -pe vremea accea obiecte de lux, rare și foarte scumpe, erau separate prin intermediul unar pilaștrii din marmură verde. Pe comișele bogat decorate sunt plasate diverse trofee aurite. Andre LeNatre (1613-1705) a fost desemnat director al grădinilor regale. El a fast cel mai mare arhitect de grădini ai secolului și principiile lui reflectă, în mod evident, spiritul epocii sale, celebrând rațiunea și ordinea în lupta cu haosul naturii. Cea mai cunoscută creație a lui este, probabil, aranjamentul arhitectural de pe Champs Elysees, celebrul bulevard din Paris, caracterizat, ca și grildinile din Versailles, prin formalism exagerat, linii drepte și motive geometrice.

LeNotre nu agrea și evită utilizarea florilor intens colorate însa a acceptat transferarea a mii de arbori mături la Versailles, din întreaga Franta. Apa a jucat un rol foarte important și chiar înviorător în gradini1e de la Versailles, la fel ca și în Vaux -de la înălțimile sale, Versailles se lauda cu aproximativ 1400 de fântâni arteziene care funcționau cu ajutorul unui sistem complex de pompe în anumite puncte ale grădinii erau amplasate diferite sculpturi. Ele erau copleșitor de clasice, atât ca stil cât și ca temă, cu zei și zeițe romane ce reflectau admirația lui Ludovic al XIV -lea pentru Roma antică pe care o considera un model de disciplină a puterii. Construit ca un simbol al puterii, al unității franceze și al autorității centralizate a regelui, palatul de la Versailles a devenit o expoziție permanentă pentru artele și meșteșugurile franceze, unde diplomații și alți vizitatori străini puteau admira și chiar cornanda -unele dintre cele rnai frumoase și rnai la modă creații din Franța.

Una dintre politicile lui Ludovic se referea la îmbunătățirea balanței de plați a Franței. În momentul încoronării lui, Franta era aproape falimentara -chiar și bijuteriile coroanei fuseseră amanetate și aproape toate bunurile de lux erau importate, mai ales din ltalia. Regele era foarte hotărât să elibereze Frântă de această dependență față de țările străine. Pentru a realiza această, Ludovic și Colbert au adus în Franța pe cei mai buni meșteșugari -sticlari din ltalia, aurari din Anglia, fierari din Germania și le-au creat condiții să lucreze în atelierele din Franța, unde îi învățau meserie pe ucenicii francezi.

În anul l667 , au fost dublate taxele pe importuri și Colbert a creat Atelierele Coroanei din Gobelins. Aceste ateliere erau înființate, ca unitate privată, ina din anul 1662, însa Colbert a declarat că țelul artei este de a-l servi pe rege.

În iulie 1668, Ludovic al XIV-lea a constatat, că Versailles-ul e prea mic și foarte puțin comod și din această cauză, se impunea de urgență ridicarea unor noi edificii. Au început în 1669 ridicarea a trei noi corpuri de clădiri pentru care a alocat 325.000, 586.000 și respectiv 42.800 de livre. În 1670, Trianonul de porțelan și-a primit primii oaspeți. Tot acum au început să plutească pe apa liniștită a Canalului primele nave.

Încântat de ceea ce a realizat Ludovic al XIV-lea era dornic să facă din Versailles mai mult decât o simplă reședință sezonieră,de aceea a semnat în 1671 un act prin care a acordat privilegii largi acelora care ar fi dorit să ridice pentru ei construcții alături de cele ale regelui. În 1672 a fost sfințită Capela. În anul următor meșterii au dat gata o parte din apartamentul regal, iar în 1674 regele a făcut o mare comandă de statui. Tot acum au început să alunece pe apele Canalului câteva gondole oferite de dogele Veneției lui Ludovic al XIV-lea. În 1677 Regele Soare a declarat oficial că va locui la Versailles împreună cu întreaga Curte, fapt ce a impulsionat ritmul construcțiilor. În 1678 meșterii pietrari au terminat Scara ambasadorilor. Un an mai târziu a fost dată în folosință Aripa miniștrilor. La 6 mai 1682, curtea s-a instalat definitiv la Versailles, locul anonim de altădată devenind noua capitală a Franței.

Cea mai mare dintre ele este Galeria oglinzilor, construită în anul 1678, de renumitul arhitect Mansart (1645 1708), și-a deschis oficial marile uși în anul 1684.Sala oglinzilor – are 73 m lungime, 10,5 lățime, 13 înălțime și este acoperită cu o boltă bogat decorată cu pic-turi. Ferestrelor de pe o latură le corespund o-glinzi pe peretele opus. Din această sală ce va deveni celebră prin semnarea unor acte oficiale de mare importanță pentru Franța și restul lumii (28 iunie 1919, Tratatul de la Versailles care a consființit sfârșitul Primului Război Mondial) se ajungea la cabinetul și dormitorul regelui.

Cei care așteptau să fie primiți de suveran făceau anticameră în sala denumită „ochiul de bou”, nume provenit de la fereastra încăperii, de formă ovală, ce dădea spre o mică curte. Pe căminul din această cameră se afla – se mai află și astăzi – bustul regelui, operă a sculptorului Coysevox.

Tot în 1684, Ludovic al XIV-lea mulțumit de felul cum se prezenta grădina, a făcut o mare comandă de statui, copii după lucrări antice pentru a fi așezate pe aleile umbrite destul de puțin de arborii aduși dintr-o pădure din Normandia. În 1686, în aplauzele celor prezenți, a țâșnit din jeturile instalate la Versailles apa pompată de o foarte complicată mașinărie. În 1687, după numai șase luni de muncă, Trianonul de marmură era gata.

Palatul inițial (prima jumătate a secolului al XVII-lea) a fost substanțial modificat; de la 1661 până la 1670 el a fost extins de Le Vau (1612 – 1670), iar de la 1678 completat de Hardouin – Mansart (1646 – 1708). Parcul conceput de arhitectul Le Nôtre (1615 – 1700), capodoperă a artei grădinilor, este decorat cu numeroa-se statui și fântâni de cei mai mari artiști ai epocii (Marsy, Tuby, Girardon, Le Hongrée, Coyse-vox), care au făcut din el un adevărat muzeu în aer liber.

Palatul regal formează punctul central al întregului ansamblu arhitecto-nic de la Versailles. De palat se leagă direct o curte de onoare, în fața căreia este amplasată o altă curte, mai larg deschisă.

Din piața aflată în fața palatului pornesc radial trei artere: cea din mijloc duce spre Paris, celelalte două spre Saint Cloud și Sceaux. De o parte și de alta a acestor bulevarde se întinde orașul Versailles cu rețeaua lui de străzi și piețe. De la palat se pot ușor cuprinde cu privirea cele trei artere dispuse radial.

Partea din mijloc a palatului are un plan în formă de U. Centrul palatului îl constituia dormitorul regelui, ale cărui ferestre dau spre o curte pătrată.

Aici se întâlnea nobilimea Franței la recepția mati-nală a regelui. Spre a ajunge în dormitor, trebuia parcurs un șir de săli fastuos deco-rate. Ambasado-rii străini urcau o scară de marmu-ră cu trepte largi și erau o-bligați să facă un rond prin tot pa-latul înainte de a ajunge în apartamentele regelui sau ale reginei. Ca și în palatele ba-rocului italian, aceste săli erau obositor de lungi, de exemplu Galeria bătăliilor lungă de 120 m. și lată de 18 m.

Dorind să dea locuințe în palatul regelui, numeroșilor săi curteni, arhitectul a folosit sistemul „mansardării” podurilor (numite după numele său). Galeria oglinzilor și celelalte saloane luxoase ale apartamentelor regale, sera portocalilor, scările monumentale care imită scările palatului construit de regii Persiei, la Persopolis, dau palatului de la Versailles un aspect grandios.

Constructorii palatului de la Versailles s-au străduit să dea fiecărei săli forme clare și ușor de cuprins cu privirea. În multe săli pereții erau îmbrăcați cu plăci de marmură roz și gri-albăstrui formând pătrate, dreptunghiuri și cercuri, încadrate cu alb. Ferestrele aveau forma de arc de cerc. Interioarele palatului, cu plafoanele în stucatură, cu decorul sculptat al pereților, cu ornamentația bogată și candelabrele grele, făceau o impresie apăsătoare și neconfortabilă.

Fațada dinspre curte a fost modificată de Hardouin – Mansart, dar poartă încă amprentele arhitecturii de la începutul secolului al XVII-lea: combinația de cărămidă cu piatră cioplită și acoperișurile ascuțite.

Curtea, în care se organizau reprezentații teatrale face impresia unui interior datorită statuilor așezate în ea. Cu totul diferită este impresia produsă de fațada dinspre parc, căreia Hardouin – Mansart i-a dat o formă nouă, extinzând-o mult pe orizontală. Doar partea centrală, decroșată, întrerupe puțin linia dreaptă a fațadei. Nivelul ei inferior era executat din piatră, în bosaj, etajul întâi era divizat prin pilaștri și porticuri scoase ritmic în relief, iar ultimul etaj, cu ferestrele lui mici, forma un atic, care era însă mai ușor decât acela al clădirilor în stil baroc. Acoperișul foarte plat (în terase pe alocuri) îi mira pe privitori, care erau obișnuiți cu acoperișurile înclinate franceze. Gurile rele pretindeau că palatul ar arăta ca o casă al cărui ultim etaj a ars. Fațada alungită permitea în schimb o mai bună legătură a palatului cu parcul și cu întregul ansamblu.

Parcul de la Versailles este inseparabil legat de ansamblul palatului. Deosebita lui frumusețe constă în faptul, că oferă o vastă perspectivă. De pe terasa superioară a palatului, de unde regelui îi plăcea să-l contemple, el poate fi cuprins cu privirea în toată frumusețea și simetria amenajării lui. În vecinătatea imediată a palatului se întind două bazine cu oglinzile strălucitoare ale apei lor. Spre deosebire de palat, cu decorația încărcată a interioarelor sale, în amenajarea parcului domină o impecabilă puritate și claritate a formelor. De la terasa principală, parcul coboară în pantă lină în toate trei direcțiile.

În stânga palatului, o scară monumentală de o sută de trepte duce în jos la Oranjerie; în depărtare perspectiva se încheie cu enorma masă de apă a „Lacului elvețian”. Iar de acolo, palatul, cu rezalitele și curțile sale, și Oranjeria (amenejată cu concursul lui Le Nôtre), cu forma simplă a arcelor ei și a bosajului, oferă o priveliște deosebit de frumoasă. În dreapta terasei principale, o alee umbroasă duce la Bazinul dragonului și la Fântâna lui Neptun. Cea mai importantă parte a parcului se grupează în lungul axei principale pornind de la palat și formând prelungirea arterei ce duce de la Versailles la Paris: de la terasa principală, o scară coboară la Bazinul Latonei, care este legat prin aleea regală, flancată de pomi, cu fântâna lui Apollo; ansamblul se încheie cu Marele canal care în perspectivă coincide aproape cu orizontul. Întregul parc de la Versailles are de-a lungul acestei axe o întindere de aproape 3 km.

Parcul francez, care atinge perfecțiunea la Versailles, se distinge, mai presus de orice prin claritatea logică și simetria formelor sale. Impresia unitară pe care o face ansamblul de la Versailles izvorăște din faptul că întreaga bogăție și diversitate a materialelor folosite a fost organizată în forme strict geometrice. Marmura clădirilor, frunzișul copacilor, apa canalelor și fântânile arteziene – au suprafețe riguros trasate și forme de cuburi, conuri, cilindri sau a altor corpuri geometrice. Însuși amplasamentul statuilor este subordonat acestor reguli.

Ansamblul de la Versailles avea la bază o îndrăzneață metaforă: asemuirea uriașului castel și imensului parc cu o lume a logicii și a ordinii, cu orașele ideale utopice, despre care arhitecții Renașterii nu îndrăzniseră decât să viseze. Sâmburele poetic al ansamblului de la Versailles a fost înțeles atât de contemporani cât și de generațiile următoare; Versailles-ul a fost comparat mai târziu cu o epopee a lui Homer.

Castelul și parcul de la Versailles nu erau populate numai de mulțimea strălucită și zgomotoasă a curtenilor; pentru animarea și ornamentarea ansamblului au fost folosite pe scară întinsă sculpturile. La fiecare pas se întâlnesc statui, herme, vase cu reliefuri. Întreaga sculptură este consacrată unei singure sfere tematice, aproape la fel ca în catedralele gotice. Glorificarea regelui, care-și adăugase epitetul de regele – soare, a luat aici forma preamăririi tinereții și frumuseții zeului Apollo, care când se odihnea într-o grotă răcoroasă în mijlocul nimfelor, când răsărea din apă pe cvadriga lui. Simbolul luase amploarea unui vast sistem alegoric. Fiecare idee, fiecare noțiune își găsea întruchiparea într-un personaj din mitologia antică, într-o statuie de marmură ascunsă în umbra desișului verde al parcului; fluviile Franței erau reprezentate sub chipul unor nimfe grațioase sau al unor bărboși. Sculpturile în marmură albă erau abil distribuite printre arborii aleilor. Siluetele statuilor de bronz se oglindesc în apa bazinelor.

Aproape concomitent cu palaltul principal, Hardouin-Mansart a construit, la oarecare distanță de el, Marele Trianon.

Aici se izola regele de viața zgomotoasă a Ver-sailles-ului. Potrivit acestei destinații a clădirii, arhitectul a renunțat la recea măreție, imprimân-du-i mai multă natu-ralețe și simplitate. Palatul are un singur nivel; porticul cen-tral face impresia unui peristil antic. Fațada asimetrică dinspre grădină corespunde necesității de a lega clădirea cu împrejurimile, fără a le domina. Gingașa marmură roz a coloanelor și pilaștrilor, care se armonizează cu parterul de flori, dă edificiului un aer de seninătate. De la Renaștere încoace, aceasta a fost prima încercare de a reînvia frumusețea policromiei clasice.

Ziua era un du-te vino reclamat de treburile publice. Odată cu venirea serii gravele probleme rămâneau undeva în birouri, locul lor fiind luat de serbări, spectacole de balet, mascarade, comedii, loterii, intrigi galante. Pe aleile parcurilor, în saloane, își dădeau întâlnire literatura, arta, știința, slujitori ai bisericii etc., reprezentați prin Pierre Corneille, Jean Racine, Jean Baptiste Poquelin, zis Molière, Jean de la Fontaine, Nicolas Boileau, Charles Le Brun și cel care îi plătea pe toți – Jean – Baptiste Colbert (controlor general al finanțelor în timpul lui Ludovic al XIV-lea).

Despre toți aceștia s-au scris biblioteci. Ei au dat strălucire Curții făcând-o să lumineze ca un astru, ale căror raze, în fond, l-au aureolat pe Ludovic al XIV-lea, supranumindu-l Regele Soare.

Lucrările începute la Versailles în 1661 au luat sfârșit în linii mari în 1672. Printre cei care s-au străduit să dea fostului loc de vânătoare splendoarea care a uimit întreaga lume se cuvine să amintim pe arhitectul Le Vau – a elaborat planul general al Versailles-ului-, pe Jules Hardouin Mansart, autorul Sălii oglinzilor-, pe pictorul Charles Le Brun – a condus opera de decorare a complexului arhi-tectural -, pe André Le Nôtre – cel care a desenat cu flori și iarbă spațiul verde, dând aleilor iluzia că fug spre infinit, meșterul totodată al acelei simfonii a apelor denumită fântâni arteziene și nu în ultimul rând pe arhitectul Jacques-Ange Gabriel care a dat viață Micului Trianon, dar sub domnia lui Ludovic al XV-lea.

4.2 Stările

4.2.1Clerul

4.2.2.Nobilimea

4.2.3.Starea a treia

4.3. Artele

În cartea sa, Secolul lui Lodovic al XIV-lea, Voltaire spune că în istorie au existat patru epoci glorioase: primă este reprezentată de perioada de apogeu a Greciei Antice, anii lui Pericle, Aristotel, Plato sau Alexandru cel Mare. A doua – Roma lui Cezar și Augustus, iar a treia o găsim în Renașterea Medievală. Cea de-a patra eră splendidă a umanității este cea a lui Ludovic al XIV-lea, despre care filosoful spune că se apropie de perfecțiune prin imensele contribuții la dezvoltarea artelor și științelor, și prin influența civilizatoare pe care a avut-o în întreaga Europă.

Ludovic considera arta ca o expresie a supremației intemationale a Franței. Artele și meșteșugurile erau organizate de stat, cu scopul declarat de a mări gloria țării și a simbolului ei în viața, a Regelui însuși, în ochii lumii.

Prim-ministrul lui Ludovic, Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) a fost nurnit responsabil cu producția artistică, însă politica era trasată chiar de regele Ludovic. În ciuda faptului că amestecul statului în domeniul artelor a degenerat adesea în monotonie sau chiar obtuzitate, arta franceză oficială din a doua jurnatate a secolului al XVII-lea poate fi caracterizată printr-o suprema grandoare și încredere în sine. În anii ce au precedat domnia lui Ludovic al XIV-lea, s-au construit foarte puține clădiri. Regele Soare a schimbat acest lucru într-un mod esențial.El a poruncit să se construiască noi clădiri splendide, în stil clasic, pentru a exprima gloria noii epoci. Una dintre cele mai reușite arhitecturi din Paris a fost creată în timpul lui Ludovic al XIV-lea. Arhitectul, Jules Hardouin Mansalt (1646-1708), a construit grațioasa Place Vendome, cu colonade, acolo unde astăzi este plasat hotelul Ritz; Pont Royale a fost construit pentru traversarea Senei spre noul Tuileries. În 1676, Ludovic a inaugurat Les Invalides, un spital pentru veterani care putea găzdui până la 7000 de soldați vârstnici sau răniți. Până și arhitectura militară a excelat, datorită, mai ales, inginerului militar Sebastien de Vauban (1633-1707). El a revoluționat proiectarea fortărețelor care apărau granițele Franței.

Primul proiect de construcție, de mare amploare al regelui a fost extinderea Luvrului, vechiul palat fortificat din Paris, care astăzi adăpostește cea mai importantă colecție de artă a Franței. Pentru a proiecta noua aripa estică a Luvrului a fost chemat marele arhitect baroc italian Bemini (1598-1680), Însă schițele lui au fost respinse în favoarea celor executate de un arhitect francez necunoscut, Charles Perrault. Caracterul francez ai clasicismului epocii lui Ludovic al XIV-lea nu trebuia pus la îndoiala.

Aceasta comodă din pin masiv. încrustată cu alamă, abanos, fildeș și bagă este caracteristica stilului de mobilă care decora palatele lui Ludovic al XIV-Iea și alte palate din secolul al 17-lea.

Academia de Pictură, înființată în anul 1648, a ajuns în anul 1661 sub directa conducere a lui Colbert. El i-a mărit și mai mult faimă și a făcut-o mult mai exclusivistă. Ariștii erau învățați să creeze în sti1ul oficial -o versiune modificată a barocului italian. Dacă în lucrările lor artiștii urmau acest stil, ei erau apoi selectați pentru a lucra în slujba statului. Charles LeBrun era un decorator de interior de mare geniu dar și un pictor de clasă.

Desemnat, în anul 1662, ca pictor de casă al regelui, el a devenit, practic, dictatorul artei oficiale din timpul domniei regelui Ludovic al XIV-lea, marcând sti1ul care reflectă pampa, fonnalismul și opulenta care existau la curtea Regelui Soare. LeBrun a proiectat cea mai mare parte a statuilor de la Versailles ca și mobila, tapiseria, argintăria și covoarele. Poussin și Lorrain s-au inspirat din teme moderne, dar la fel ca în cazul grădinilor lipsite de culoare ale lui LeNotre, culoarea era mai puțin importantă decât linia.

Capitolul 5

Ludovic al XIV și politica externă

5.1 Atitudinea lui Ludovic al XIV -lea față de politică externă

Politica externa a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat intotdeauna o problema discutabila. Criticii sai l-au comparat cu Hitler: avea aceleasi ambitii nemasurate, aceeasi disponibilitate de a risca declansarea unui razboi, aceeasi indiferenta fata de suferinta umana. Aparatorii sai sustin ca politica externa a lui Ludovic era conceputa in adevaratul interes al Frantei.

De-a lungul întregii sale domnii, atenția regelui va fi concentrată în cea mai mare măsură asupra politicii externe, a diplomației și a războaielor. Beneficiind de resursele sale economice și umane, ca și de capacitatea statului absolutist de a le pune în valoare, Franța va deveni, în acest răstimp, principalul actor pe scena politicii europene. Ea deține inițiativa principalelor acțiuni din sfera relațiilor internaționale, ceea ce i-a conferit un mare prestigiu. Într-o primă etapă, între 1661-1684, se poate vorbi chiar despre o hegemonie a Franței pe continent, chiar dacă anii următori vor evidenția eșecul acestor ambiții franceze. Acțiunile diplomatice și războaiele purtate de Ludovic al XIV-lea nu au fost călăuzite de existența unor obiective de politică externă bine definite ale Franței.

Chiar dacă unii istorici au încercat să descifreze asemenea planuri, urmărite cu consecvență, cum ar fi atingerea frontierelor strategice naturale sau obținerea Coroanei spaniole, se pare că ei s-au înșelat. Motivațiile regelui aparțineau, mai curând, unor mentalități medievale. El este încredințat că Franța trebuie să fie primul regat al creștinătății și că datoria sa de suveran era aceea de a lupta, pe orice cale și în orice situație, pentru sporirea puterii acestuia.

Dorința de glorie va fi, așadar, principalul stimulent al acțiunilor sale, care s-au desfășurat oarecum la întâmplare, determinate de conjunctura schimbătoare a evenimentelor. Regele era servit de o armată permanentă, al cărei efectiv va crește de la 20.000 de oameni la începutul domniei, la aproape 400.000, în final. Uriașele probleme legate de recrutarea, întreținerea și dotarea acesteia vor fi rezolvate de ministrul Le Tellier și de fiul acestuia, Louvois.Un mare specialist în fortificații și în asedii se va dovedi generalul Vauban. Ludovic al XIV-lea a purtat patru războaie mai importante, care l-au pus în conflict, într-un moment sau în altul, cu toate marile puteri europene. Acestor confruntări militare de proporții, întrerupte de armistiții sau de tratate de pace, li se vor adăuga expedițiile de mai mică însemnătate, anexiunile pe timp de pace sau minuțioasele pregătiri diplomatice ale viitoarelor conflicte. Războiul de Devoluție (1667-1668) va fi pornit de Franța împotriva Spaniei. La moartea regelui spaniol Filip al IV-lea, Ludovic va solicita o parte din moștenirea acestuia, invocând ca pretext așa-numitul “drept de devoluție”, care ar fi avantajat-o pe Maria Tereza, regina Franței. O campanie ușoară, condusă de Turenne și prințul de Condé, se soldează cu ocuparea unor fortărețe în Flandra, precum și a provinciei Franche-Comté, în Est. Alarmată însă de creșterea puterii franceze, Olanda formează o alianță a puterilor maritime, alături de Anglia și de Suedia, ceea ce va constrânge Franța să pună capăt războiului și să încheie pacea de la Aix-la-Chapelle (1668). Franța restituie Spaniei provincia burgundă, păstrând însă cuceririle efectuate în Țările de Jos, respectiv o serie de orașe fortificate, care îi protejează mai bine frontiera nordică. Ludovic al XIV-lea nu se va împăca însă cu faptul că Olanda reușise să îi dejoace planurile, așa că, timp de patru ani, va pregăti minuțios un război decisiv împotriva acesteia. Conflictul era impulsionat și de ministrul Colbert, care dorea să aplice o lovitură puterii economice a Provinciilor Unite. Pentru a izola cât mai complet Olanda, Franța va semna tratate cu Anglia lui Carol al II-lea, ca și cu tradiționala sa aliată, Suedia, se va asigura de neutralitatea împăratului și a prinților germani, va ocupa ducatul Lorenei, un teritoriu al Imperiului, cu valoare strategică pentru viitorul război.

În aceste condiții, era de așteptat ca războiul cu Olanda (care va dura între anii 1672-1679) să aducă Franței o victorie ușoară. O campanie impetuoasă, pornită de francezi de pe teritoriul aliaților lor germani din Renania, va fi oprită însă in-extremis de către olandezi, prin deschiderea digurilor și inundarea propriului teritoriu. Ulterior, în anul 1673, sub conducerea stathouder-ului Wilhelm al III-lea de Orania, olandezii reușesc să ridice împotriva Franței o redutabilă coaliție, formată din regele Spaniei, împăratul romano-german și ducele Lorenei. În 1674, sub presiunea opiniei publice anglicane, regele englez, Carol al II-lea, încheia și el o pace separată cu Olanda.

În această situație, Franța este cea care ajunge în situația de a se vedea izolată și de a rezista pe mai multe fronturi, la fel ca în Războiul de Treizeci de Ani. Cu toate acestea, ea face față cu succes spaniolilor, în Est, unde ocupă din nou Franche-Comté, și în Nord, unde Vauban cucerește noi poziții în Țările de Jos; în Alsacia, Turenne îi combate pe imperiali.

Pacea de la Nijmegen, din 1679, încheiată de Franța cu Olanda, Spania și Imperiul, se dovedește extrem de favorabilă pentru Ludovic al XIV-lea, care devine un veritabil arbitru al Europei. Cu toate că Olanda nu pierde nimic, obținând chiar avantaje comerciale pe seama Franței, în schimb, Spania va ceda din plin. Franța obține în mod definitiv Franche-Comté, rotunjindu-și, totodată, frontiera din Nord, în Flandra și în Artois. În Nord-Est, la frontiera cu Imperiul, deși Lorena este restituită ducelui său, Franța obține un drept de trecere spre Alsacia.

După încheierea păcii, care părea să aducă, în sfârșit, liniștea în regiune, Franța va promova însă, în perioada 1680-1684, așa-numita politică a “reuniunilor”, adică anexarea în plină pace a unor teritorii de la frontiera sa discontinuă cu Imperiul Romano-German. Un asemenea exemplu va fi cel al orașului liber imperial Strassburg (denumit astăzi, în franceză, Strasbourg). În fața acestor agresiuni, împăratul și o serie de prinți germani formează, în anul 1686, Liga de la Augsburg, o coaliție menită să stopeze pretențiile franceze în direcția Imperiului. Ligii i se alătură Spania și Suedia, iar din 1689 Anglia și Olanda, ultimele reunite acum sub conducerea lui Wilhelm de Orania.

Între anii 1688-1697, Franța va purta un război istovitor (numit Războiul Ligii de la Augsburg sau Războiul de Nouă Ani) împotriva acestei redutabile coaliții, care grupa aproape întregul continent, adică Spania, Austria, majoritatea prinților gemani, Anglia, Olanda și Ducatul de Savoia. În cursul său, Franța va devasta cumplit Palatinatul Renan, pe care îl revendica, îl va sprijini pe Iacob al II-lea să debarce în Irlanda pentru a-și recăpăta tronul, va lupta pe mare împotriva flotei anglo-olandeze, îl va învinge pe Wilhelm al III-lea în Țările de Jos, va ocupa Lorena, Luxemburgul și numeroase orașe imperiale din Alsacia, precum și provincia Catalonia, în Spania.

În 1697 însă, epuizați, combatanții încheie pacea de la Ryswick, care evidențiază reculul Franței. Efortul uriaș al lui Ludovic al XIV-lea se dovedește a fi zadarnic, deoarece el trebuie să abandoneze aproape toate cuceririle, cu excepția Strasbourgului, revenind practic la frontierele din 1679. În plus, Franța îl recunoaște pe Wilhelm de Orania ca rege al Angliei, angajându-se să nu îi mai sprijine pe pretendenții Stuarți.

Între anii 1702-1713 se desfășoară al patrulea mare conflict inițiat de Franța: Războiul de Succesiune la tronul Spaniei. În anul 1700, la moartea regelui spaniol Carol al II-lea, atât împăratul Leopold I, cât și Ludovic al XIV-lea puteau emite pretenții justificate în vederea moștenirii integrale a imperiului cârmuit de la Madrid, în timp ce interesele echilibrului european, îndeosebi cele ale Angliei și Olandei, reclamau o împărțire a imenselor posesiuni spaniole.

Testamentul ultimului Habsburg spaniol îl desemna însă ca urmaș pe nepotul regelui francez, Filip de Anjou, care urma să preia întreaga moștenire, cu condiția de a renunța la drepturile sale asupra Coroanei franceze. Decizia lui Ludovic al XIV-lea de a accepta acest testament, în dorința de vedea Coroanele Spaniei și Franței reunite sub stăpânirea Bourbonilor, va provoca, din nou, un război împotriva majorității marilor puteri. Anglia, Olanda și împăratul nu acceptă candidatura ducelui de Anjou, considerând că echilibrul european ar fi fost definitiv compromis în această eventualitate. De partea Franței se va găsi acum Spania, care îl acceptă pe noul rege, sub numele de Filip al V-lea, precum și Bavaria și Savoia.

Războiul, în cursul căruia generalii francezi se vor confrunta cu adversari extrem de talentați, cum erau englezul John Churchill, duce de Marlborough, sau prințul Eugeniu de Savoia, comandantul trupelor austriece, va fi cel mai greu și costisitor, aducând Franța la un pas de dezastru. Doar victoria de ultimă oră obținută de mareșalul Villars la Denain, în anul 1712, va reuși să salveze situația, într-un mod nesperat, și să permită Franței încheierea unei păci onorabile.

Capitolul 6

Viața de familie a lui Ludovic al XIV –lea

“Mai degrabă aș putea să împac întreaga Europă decât două femei“ 

(Ludovic al XIV-lea)

6.1 Ludovic și femeile

Galant și iubitor al sexului frumos, Ludovic nu a fost fericit în dragoste. El a fost obligat să se căsătorească, în 1660, cu o femeie de care nu era atras: Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, urâtă și fără personalitate.

Maria Tereza a Spaniei

Lucrul acesta nu i-a convenit deloc lui Ludovic, despre care se spune că avea un mare apetit sexual. Nemulțumit de soția sa, cu care a avut șase copii, a avut numeroase amante, cărora nu doar că le-a oferit clipe minunate, ci și copii. Născută ca María Teresa a Austriei, infanta a Spaniei la El Escorial, ea a fost fiica regelui Filip al IV-lea al Spaniei și a soției lui, Elisabeta a Franței. Fiind stră-strănepoată a unui arhiduce austriac, Maria Tereza a deținut titlul de arhiducesă de Austria. O altă infantă spaniolă, mătușa paternă și mai târziu soacra ei, Ana de Austria regină a Franței, de asemenea, a utilizat titlul de arhiducesă de Austria. Maria Tereza a combinat sângele regelui Filip al III-lea al Spaniei și al Margaretei de Austria de partea tatălui său și sângele regelui Henric al IV-lea al Franței și a Mariei de Medici de partea mamei sale. Ca mulți habsburgi, Maria Tereza a fost produsul a generaților întregi de căsătorii între veri primari. n 1658 cum începuse războiul cu Franța, s-a propus ca mijloc de a asigura pacea o uniune între cele două familii regale. Maria Tereza și regele francez erau verișori primari de două ori. Tatăl lui era Ludovic al XIII-lea al Franței care era fratele mamei ei în timp ce tatăl ei era fratele Anei de Austria, mama regelui.

O astfel de perspectivă a fost intens ispititoare pentru Ana de Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea și mătușa Mariei Tereza, care își dorea să se sfârșească ostilitățile dintre țara ei natală Spania și țara adoptivă Franța. Ezitarea spaniolă și amânarea l-au condus pe cardinalul Mazarin, primul ministru al Franței, să pretindă o căsătorie pentru stăpânul său cu Margaret Yolande de Savoia, a doua fiică a Christinei Marie a Franței, care a fost sora lui Ludovic al XIII-lea. Când Filip al IV-lea al Spaniei a auzit de întâlnirea de la Lyon între Casele de Franța și Savoia în noiembrie 1658, el a exclamat despre uniunea franco-Savoia că "nu poate fi și nu va fi". Filip a trimis apoi un trimis special la Curtea franceză pentru a deschide negocierile de pace și o căsătorie regală. Negocierile de căsătorie au fost intense. Dornici de a preveni o uniune a celor două țări sau coroane, mai ales una în care Spania ar fi subordonată Franței, diplomații au încercat să includă o clauză de renunțare care ar priva-o pe María Teresa și pe copii ei de orice drepturi la succesiunea spaniolă. Acest lucru a fost făcut, dar în cele din urmă, prin abilitățile lui Mazarin și a diplomaților francezi, valabilitatea clauzei s-a condiționat de o zestre mai mare. Spania, sărăcită și în stare de faliment, după decenii de război, a fost în imposibilitatea de a plăti o astfel de zestre și Franța nu a primit suma convenită de 500.000 de écu.

După căsătoria prin procură cu regele francez la Fuenterrabia, Maria Tereza a devenit cunoscută ca Marie-Thérèse. Tatăl ei, Filip al IV-lea și întreaga curte spaniolă au însoțit mireasa până la Insula Fazanilor situată pe râul Bidassoa, unde Ludovic și curtea sa a întâlnit-o. La 7 iunie 1660 ea a părăsit țara natală Spania. Ca și tatăl ei, noua mireasă știa că era foarte puțin probabil să se mai vadă vreodată; nu era obiceiul pentru prințesele străine să-și viziteze țara natală: legăturile emoționale urmau să fie secționate. Ar fi fost nevoie de un eveniment extraordinar ca ea să se întoarcă în Spania. Două zile mai târziu, pe 9 iunie, a avut loc căsătoria religioasă la Saint-Jean-de-Luz. La 26 august 1660 tinerii căsătoriți și-au făcut intrarea în Paris. Ludovic i-a fost credincios soției în primul an de căsătorie și s-a bucurat de pasiunea legitimă pe care soția sa o simțea pentru el. Cu toate acestea, mai târziu au apărut dificultăți din cauza personalităților lor. În timp ce întreg Parisul glorifica cât de bine arată regele, Marie-Thérèse a continuat să se îngrașe cu plăcerea ei pentru ciocolata caldă și să se retragă în cercul ei. Părea că Marie-Thérèse este ultima care află că soțul ei are o nouă metresă. În ciuda acestei neglijări se spune că regele își îndeplinea atribuțiile conjugale în fiecare noapte.

Atunci când Ludovic a declarat-o pe Louise de La Vallière ca amanta lui oficială, a provocat multă durere reginei. În ultimii ani ai vieții sale, Louise își va cere scuze public pentru greșelile ei împotriva reginei.

Într-un sens, Marie-Thérèse a fost foarte norocosă să fi găsit o așa prietenă în soacra ei, așa cum nu s-a întâmplat cu multe prințese în țări străine. Marie-Thérèse a continuat să petreacă mult din timpul ei liber jucând cărți și jocuri de noroc; nu avea nici un interes în politică sau literatură. La începutul anului 1661 a rămas însărcinată iar fiul mult așteptat s-a născut la 1 noiembrie 1661. În Spania, la cinci zile după nașterea Delfinului, mama vitregă a Mariei-Thérèse, regina Mariana, a dat naștere viitorului rege Carol al II-lea al Spaniei, care s-a născut cu multe defecte din cauza legătegurilor cosangvine de mai multe generații. Din cauza faptului că moștenitorul Spaniei avea handicap fizic și mental, s-a pus problema pentru succesiunea spaniolă.

Din mulțimea de femei care i-au stat aproape în diferite perioade, trei au fost recunoscute ca amante principale: Louise de la Vallière, Françoise-Athénaïs de Montespan și Françoise de Maintenon. De altfel, cea din urmă i-a și devenit soție după moartea Mariei Tereza, în 1683. Femeie aprigă, Françoise de Maintenon nu i-a mai permis lui Ludovic al XIV-lea să aibă amante. Madame de Maintenon a fost ultima iubire dintr-un șir foarte lung, căci Ludovic al XIV-lea , un bărbat de numai 1,62 metri înălțime, era totodată un bărbat fermecător și cuceritor. Și apoi, era regele Franței, care femeie nu ar fi dorit să îi fie amantă, căci soție nu putea fi oricare ! Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea sa și a intrat în grațiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei.

Louise de La Valliere Francoise Athenais de Montespan

Francoise d’Aubigne, Madame de Maintenon

Din mariajul destul de nefericit cu Maria Tereza au rezultat șase copii, însă doar unul a reușit să ajungă la maturitate. Acesta a fost cunoscut sub numele de Marele Delfin (din cauza gabaritului său ieșit din comun) sau Monseniorul și a fost primul născut al lui Ludovic al XIV-lea.

Maria Mancini Marie Angelique de Scorailles

Catherine Charlotte de Gramont

Ultima, însă, a fost Francoise d’Aubigne, Madame de Maintenon.

La 16 ani se căsătorește cu Paul Scarron, un bărbat cu 25 de ani mai mare decât ea, semi- paralizat. Rămâne văduvă la 25 de ani și devine guvernanta copiilor nelegitimi ai regelui, mai apoi și amanta lui. După moartea reginei devine soția,  nerecunoscută oficial,  a Regelui Soare.

Madame de Maintenon, soția secretă a Regelui-Soare,

la vârsta de 59 de ani.

Dacă Ludovic al XIV-lea figurează în istorie cu restanțe de comportament, ele se datorează femeilor din viața lui, pe care le-a tratat asemeni lui Napoleon cu indiferență, răceală și uneori dispreț. Prima sa soție era naivă, urîtă, proastă și stîngace. Mama sa, regina Ana de Austria, trăia cu cardinalul Mazarin, prim-ministrul Franței, după moartea regelui Ludovic al XIII-lea. Cea de-a doua soție a regelui Soare l-a ținut din scurt și nu i-a tolerat nicio aventură amoroasă. Sătul de femeile din viața lui, Ludovic al XIV-lea s-a dedicat Franței: în cei 72 de ani de domnie a condus țara fara niciun prim-ministru și în total dezacord cu hotărîrile Papei Inocențiu al XI-lea. Deși nu era împotriva religiei, nu tolera nicio altă formă de autoritate în afară de cea personală și nicio grupare ce ar fi putut atrage adepți.

6.2 Copii legitimi\nelegitimi

Copiii legitimi

Ludovic al Franței, Delfinul

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Ludovic, Delfin al Franței cunoscut sub numele de Marele Delfin (le Grand Dauphin) (1 noiembrie 1661 – 14 aprilie 1711) a fost fiul mai mare și moștenitor al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și al reginei Mariei-Thérèse a Franței. Ludovic al Franței s-a născut la Castelul Fontainebleau, și a fost cel mai mare fiu al regelui și reginei Franței și a Navarei; a fost botezat la capela Castelului Saint-Germain-en-Laye și a primit numele tatălui său. A fost Fils de France (Fiu al Franței) și era cea mai importantă figură din regat după tatăl său, regele Ludovic al XIV-lea.

A fost botezat la 24 martie 1668 de Cardinalul de Vendôme și de Prințesa de Conti care au reprezentat pe Papa Clement al IX-lea și regina Henrietta Maria a Angliei. Cea din urmă era mătușa lui Ludovic.

Când Ludovic a împlinit șapte ani a fost luat din grija femeilor și plasat în societatea bărbaților. Guvernator a devenit severul Charles de Sainte-Maure, duce de Montausier (care, se spune că a servit ca model pentru Mizantropul lui Molière) iar ca tutore, episcopul Jacques-Bénigne Bossuet, mare predicator și orator francez. În ciuda multor indicații și a rapoartelor despre inteligența sa, Ludovic era perceput ca leneș și indolent. Cu toate acestea, generozitatea, amabilitatea și liberalismul său l-au făcut foarte popular în întreaga Franță. Ludovic a fost unul din cei șase copii legitimi ai regelui Ludovic al XIV-lea. Toți ceilalți au murit la vârste fragede.

Ludovic a murit de variolă la 11 aprilie 1711, la vârsta de 49 de ani, înaintea tatălui său.

Anne Élisabeth a Franței

Prințesa Anne Élisabeth a Franței (n. 18 noiembrie 1662 – d. 30 decembrie 1662) a fost al doilea copil și prima fiică a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a soției acestuia, Maria Tereza a Spaniei.

Născută la Louvre în Paris, a fost numită după bunicile sale: Ana de Austria și Elisabeta a Franței. Ca fiică a unui monarh francez a fost Fille de France. Mica prințesă a tăit 48 de zile și a fost înmormântată al Biserica St Denis.

Marie-Anne a Franței

Marie-Thérèse a Franței

Prințesa Marie-Thérèse a Franței (2 ianuarie 1667 – 1 martie 1672) a fost al patrulea copil și a treia fiică a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a soției lui, Infanta Maria Tereza a Spaniei. Ca fiică a unui rege francez, a fost Fille de France și a fost cunoscută la curte cu titlul onorific de Madame Royale deoarece a fost fiica cea mare în viață a regelui.

Marie-Thérèse de France s-a născut la 2 ianuarie 1667 la castelul Saint-Germain-en-Laye. Părinții ei au botezat-o la Louvre în 1668. Părinții au adorat-o iar mama sa dorea ca ea să devină regină a țării ei natale, Spania.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

De asemenea, era cunoscută sub numele de La Petite Madame pentru a o distinge de mătușile ei, soțiile unchiului ei, Monsieur, care erau cunoscute, prima sub titlul Madame (d. 1670) și a doua Madame (d. 1722). Tânăra prințesă a murit la 1 martie 1672 la castelul Saint-Germain-en-Laye.

Philippe-Charles al Franței, Duce d'Anjou.

Philippe-Charles al Franței, Duce de Anjou (Philippe-Charles de France, duc d'Anjou; 5 august 1668 – 10 iulie 1671) a fost al cincilea copil și al doilea fiu al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a soției lui, Infanta Maria Tereza a Spaniei; a fost Fils de France.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Louis-François al Franței, Duce d'Anjou

Copii nelegitimi

Cu metresa sa, Louise de la Vallière:

Charles (19 decembrie 1663 – 15 iulie 1665), nu a fost recunoscut;

Philippe (7 ianuarie 1665 – 1666), nu a fost recunoscut;

Marie Anne de Bourbon (2 octombrie 1666 – 3 mai 1739), recunoscută la 14 mai 1667.

Marie Anne de Bourbon, Légitimée de France (2 octombrie 1666 – 3 mai 1739) a fost fiica cea mare recunoscută (fille légitimée de France) a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei sale Louise de la Vallière. La vârsta de treisprezece ani s-a căsătorit cu Louis Armand de Bourbon, Prinț de Conti. O mare frumusețe și fiica favorită a tatălui său, Marie Anne a rămas văduvă în 1685 la vârsta de 19 ani. Nu s-a recăsătorit și nu a avut copii.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Născută în secret la Castelul Vincennes în afara Parisului la 2 octombrie 1666, Marie Anne a fost cea mai mare fiică nelegitimă a regelui Ludovic al XIV-lea. Considerată cea mai frumoasă fiică a regelui, a devenit fiica sa favorită. Totuși, copilul favorit a fost mai tânărul ei frate vitreg, Louis Auguste, Duce de Maine. Marie Anne și fratele ei mai mic, Louis de Bourbon (mai târziu Conte de Vermandois) au fost dați în grija lui Madame Colbert, soția ministrului de finanțe Jean-Baptiste Colbert. Copiii au fost crescuți de Mme Colbert departe de intrigile de la Curte.

Marie Anne a fost recunoscută de tatăl ei la 14 mai 1667. În aceeași zi, mama ei a primit titlul de Ducesă de La Vallière, titlu pe care Marie Anne îl va moșteni după decesul mamei sale. În adolescență a fost cunoscută al curte ca Mademoiselle de Blois, titlu acordat mai târziu mai tinerei sale surori vitrege, Françoise-Marie de Bourbon. La 16 ianuarie 1680, Marie Anne s-a căsătorit cu vărul ei, Louis Armand de Bourbon, Prinț Conti, care era prinț de sânge, în capela Castelului Saint-Germain-en-Laye. Zestrea ei a fost de un milion de livre.

În 1683, și-a pierdut fratele iubit, Contele de Vermandois, care a fost născut în aceeași zi la un an după ea. Tânărul fusese exilat de la curte după implicarea într-un scandal homosexual cu iubitul unchiului lui, Cavalerul de Lorena.

În 1685, soțul ei a contactat variolă de la Marie Anne. Deși ea s-a vindecat, el a murit după cinci zile. După decesul soțului ei, Marie Anne a fost numită Madame la Princesse Douairière sau la Grande Princesse de Conti. Nu s-a recăsătorit niciodată și a refuzat chiar oferta de căsătorie de la sultanul Marocului, Ismail Ibn Sharif.

În timpul celor cinci ani de căsătorie cu Prințul Conti, a fost una dintre cele mai importante figuri feminine de la curtea tatălui ei. Sora ei vitregă, Louise-Françoise de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic al XIV-lea și Madame de Montespan, a făcut un mariaj mai important în 1685 prin căsătoria cu Louis de Bourbon, Duce de Bourbon, fiul cel mare a prințului de Condé și moștenitor al titlului. Din cauza rangului social a existat o mare rivalitate între cele două surori vitrege.

În 1692, această rivalitate a iritat-o și mai mult pe Marie Anne. În acel an, sora bună a rivalei sale, Françoise-Marie de Bourbon s-a căsătorit cu Ducele de Chartres, Philippe Charles d'Orléans, un petit-fils de France (nepot al Franței) prin naștere și moștenitor al Casei de Orléans. În acest fel rangul ei social l-a depășit pe cel al lui Marie Anne și Louise-Françoise. În plus, ea a primit o zestre de 2 milioane de livre, mult mai mult decât au primit cele două surori atunci când s-au căsătorit.

Prințesa Douairière a murit de o tumoare la creier, la Paris, la 3 mai 1739. A fost înmormântată în capela de la Saint-Roch.

Louis, Conte de Vermandois (3 octombrie 1667 – 18 noiembrie 1683), recunoscut la 20 februarie 1669.

Louis de Bourbon, Légitimé de France, Conte de Vermandois (2 octombrie 1667 – 18 noiembrie 1683) a fost fiul cel mare al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a metresei lui Louise de la Vallière.

Contele de Vermandois în compania surorii sale Mademoiselle de Blois

Louis de Bourbon s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye la 2 octombrie 1667. A fost numit după tatăl său. Ca și sora sa mai mare, Marie Anne de Bourbon, care era cunoscută la curte ca Mademoiselle de Blois, el a primit supranumele de Bourbon nu de France ca urmare a nelegimității lui.

Când era copil își numea mama Belle Maman datorită frumuseții ei. Louis a fost recunoscut în 1669, la vârsta de doi ani. A primit titlu de Conte de Vermandois și a fost amiral al Franței.

În 1674, mama sa a intrat la Carmelite și a luat numele de Sœur Louise de la Miséricorde. Ulterior, copiii și-au văzut mama foarte rar. După plecarea mamei lui, Louis a locuit la Palatul Regal din Paris cu unchiul său, Filip I, Duce de Orléans și soția acestuia Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină. La Palatul Regal, el a devenit foarte aproape de mătușa lui, în ciuda faptului că acesteia nu-i plăceau bastarzii cumnatului său. Afecțiunea dintre mătușă și nepot nu s-a diminuat niciodată.

În timp ce era la curtea libertinului său unchi, l-a întâlnit pe iubitul acestuia, Chevalier de Lorraine. S-a spus că tânărul conte a fost sedus de bătrânul cavaler și a început să practice le vice italien (apelativ contemporan pentru homosexualitate).

Ludovic al XIV-lea a decis să-și exileze fiul și pe Cavelerul de Lorena.

În iunie 1682, Louis a fost exilat în Normandia. Cu scopul de a calma lucrurile dintre tată și fiu, mătușa lui, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină i-a sugerat regelui ca Louis să fie trimis ca soldat în Flandra, care era atunci sub ocupație franceză. Regele a fost de acord cu sugestia și fiul său a fost trimis la Asediul de Courtray. Acolo, Louis s-a îmbolnăvit.

În ciuda bolii sale, Louis își dorea cu disperare să recâștige dragostea tatălui său și a continuat să lupte ignorând sfatul medicului regal și a marchizului de Montchevreuil de a se întoarce la Lille pentru recuperare.

Louis a murit la 18 noiembrie 1683, la vârsta de 16 ani. A fost înmormântat în catedrala de la Arras. Sora sa iubitoare și mătușa sa au fost afectate de moartea sa. Tatăl său nu a vărsat o lacrimă. Mama sa, încă obsedată de păcatul comis prin aventura cu regele, a spus la auzul morții fiului ei:

„Ar trebui să plâng pentru nașterea lui mult mai mult decât pentru moartea lui.”

Cu metresa sa, Madame de Montespan:

Louise Françoise de Bourbon (1669 – 23 februarie 1672);

Louis Auguste, Duce de Maine (31 martie 1670 – 14 mai 1736), recunoscut la 20 decembrie 1673.

Louis-Auguste de Bourbon s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye la 31 martie 1670. A fost numit Louis după tatăl său și Auguste după împăratul roman Augustus. Un proces similar a fost pentru frații săi Louis-César și Louis-Alexandre.

Imediat după nașterea sa, Louis-Auguste a fost dat în grija uneia dintre cunoștințele mamei lui, văduva Madame Scarron, care l-a dus într-o casă de pe rue de Vaugirard, lângă Palatul Luxemburg din Paris. Frații lui, Louis-César (mai târziu Conte de Vexin) și Louise-Françoise (Mademoiselle de Nantes), de asemenea, au fost aduși acolo după naștere. În 1674, celor trei copii s-a alăturat sora lor nou-născută Louise Marie Anne de Bourbon (Mademoiselle de Tours). Mama lor, care trăia cu regele la Versailles, s-a văzut rareori cu copiii ei.

La 19 decembrie 1673, când Louis-Auguste avea trei ani, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut copii cu Madame de Montespan. Louis-Auguste a primit titlul de duce du Maine. Frații săi Louis-César și Louise-Françoise de asemenea au primit titluri în aceeași zi.

Louis Augutse de Bourbon, Duce du Maine, c.1690

Până în momentul recunoașterii, a devenit clar că unul dintre picioarele sale va fi mai scurt decât celălalt. În primăvara următoare, Madame Scarron l-a dus să consulte un faimos vraci la Antwerp. Regele a instruit guvernanta să călătorească incognito cu fiul său dincolo de frontiera franceza. Vizita a fost un eșec. În anul următor, Louis-Auguste a făcut o altă călătorie încheiată cu un eșec, de data aceasta la apele Bareges, un mic orășel din Pirinei.

Cel mai mare inamic de la Curte al tânărului duce du Maine era cumnata tatălui său, ducesa de Orléans, cunoscută la curte ca Madame. În faimoasa ei corespondență unde a descris viața la Versailles, Madame a susținut că du Maine nu este fiul regelui:

Mi-e ușor să cred că contele de Toulouse este fiul regelui; dar am crezut întotdeauna că ducele du Maine este fiul lui Terme [un membru de la curte], care este un ticălos și cel mai mare povestitor de la Curte.

În 1674, la vârsta de patru ani, Louis-Auguste și frații săi au fost oficial introduși la Curtea de la Versailles. În același an, a fost făcut colonel-general al gărzii elvețiene. De asemenea a fost făcut Grand Maître de France, un titlu care mai târziu va fi deținut de viitorul său cumnat, ducele de Bourbon.

A fost prezent la nașterea surorii sale, Françoise-Marie de Bourbon, la Castelul Maintenon în mai 1677. Ludovic al XIV-lea nu și-a ascuns dragostea pentru tânărul du Maine, fiul său favorit, acordându-i titluri și cadouri și angajând cei mai buni tutori pentru el. François-Henri de Montmorency, duce de Luxembourg, un faimos strateg militar s-a ocupat de pregătirea militară a copilului. În ciuda acestui lucru, Louis-Auguste n-a fost niciodată mai mult de un soldat mediocru.

În 1680, regele i-a acordat fiului său titlu de prinț de Bourbon, răsplătind-l cu un statut chiar mai mare decât recunoașterea în fața Curții. În plus față de aceste titluri, regele și Madame de Montespan au șantajat pe verișoara primară a regelui, La Grande Mademoiselle, să cedeze o parte din moșiile și titlurile ei pentru ducele du Maine în schimbul eliberării unui iubit întemnițat, ducele de Lauzun. Ca rezultat, Louis-Auguste a devenit Conte d'Eu, prinț de Dombes și Duce d'Aumale. De asemenea, el a fost numit guvernator al Languedoc și a fost distins cu Ordinul Duhului Sfânt.

În aprilie 1684, Louis-Auguste a avut onoarea să reprezinte Franța la nunta Ducelui de Savoia cu verișoara primară a lui Louis-Auguste, Anne Marie d'Orléans.

Mai multe mirese potențiale au fost luate în considerare pentru el, inclusiv verișoara lui primară, Élisabeth Charlotte d'Orléans, singura fiică a unchiului său, Monsieur și a dușmancei lui, Madame, care a fost îngrozită de perspectiva ca fiica ei să se căsătorească cu un bastard.

Marele Condé, o rudă mai îndepărtată a regelui, primul prinț de sânge, a fost dispus să trecă cu vederea discrepanța în privința statutului social. Ducelui du Maine i s-a permis să aleagă între trei fete nemăritate ale fiului lui Condé, ducelui d'Enghien. El a ales-o pe Louise Bénédicte, Mademoiselle de Charolais.

La 19 mai 1692, Louis-Auguste și Anne Louise Bénédicte s-au căsătorit la Palatul Versailles. Slujba a fost prezidată de cardinalul de Bouillon iar invitatul de onoare a fost regele exilat Iacob al II-lea al Angliei. Madame de Montespan, care a căzut din grațiile regelui după Afacerea otravurilor nu a participat la nunta fiului ei. Ducele du Maine a primit cadou de la tatăl său un milion de livre la nuntă. Mariajul s-a dovedit a fi unul nefericit.

Louise Bénédicte a simțit rușinea în timpul căsătoriei cu un légitimé de France care, a fost adesea necredincios. Ca mire și mireasă amândoi aveau un handicap fizic. Cuplul a avut trei copii. Fiica lor, botezată la Versailles la 9 aprilie 1714 a fost cunoscută drept Mademoiselle du Maine și numită Louise-Françoise de Bourbon.

În 1707, Madame de Montespan a murit iar ducele du Maine a moștenit o mare parte din averea ei, inclusiv castelul Clagny construit pentru ea de tatăl ei în apropiere de castelul de la Versailles. Spre deosebire de frații lui mai mici, ducele nu și-a exprimat nici o emoție sau remușcări la pierderea mamei.

Mai multe mirese potențiale au fost luate în considerare pentru el, inclusiv verișoara lui primară, Élisabeth Charlotte d'Orléans, singura fiică a unchiului său, Monsieur și a dușmancei lui, Madame, care a fost îngrozită de perspectiva ca fiica ei să se căsătorească cu un bastard.

Marele Condé, o rudă mai îndepărtată a regelui, primul prinț de sânge, a fost dispus să trecă cu vederea discrepanța în privința statutului social. Ducelui du Maine i s-a permis să aleagă între trei fete nemăritate ale fiului lui Condé, ducelui d'Enghien. El a ales-o pe Louise Bénédicte, Mademoiselle de Charolais.

La 19 mai 1692, Louis-Auguste și Anne Louise Bénédicte s-au căsătorit la Palatul Versailles. Slujba a fost prezidată de cardinalul de Bouillon iar invitatul de onoare a fost regele exilat Iacob al II-lea al Angliei. Madame de Montespan, care a căzut din grațiile regelui după Afacerea otravurilor nu a participat la nunta fiului ei. Ducele du Maine a primit cadou de la tatăl său un milion de livre la nuntă. Mariajul s-a dovedit a fi unul nefericit.

Louise Bénédicte a simțit rușinea în timpul căsătoriei cu un légitimé de France care, a fost adesea necredincios. Ca mire și mireasă amândoi aveau un handicap fizic. Cuplul a avut trei copii. Fiica lor, botezată la Versailles la 9 aprilie 1714 a fost cunoscută drept Mademoiselle du Maine și numită Louise-Françoise de Bourbon.

În 1707, Madame de Montespan a murit iar ducele du Maine a moștenit o mare parte din averea ei, inclusiv castelul Clagny construit pentru ea de tatăl ei în apropiere de castelul de la Versailles. Spre deosebire de frații lui mai mici, ducele nu și-a exprimat nici o emoție sau remușcări la pierderea mamei.

Louis César, Conte de Vexin (20 iunie 1672 – 10 ianuarie 1683), recunoscut la 20 decembrie 1673

Louis César născut la château du Génitoy, a fost al doilea fiu al lui Ludovic al XIV-lea și a metresei sale, Madame de Montespan. A fost numit după Iulius Cezar; iar fratele său mai mare, Louis Auguste de Bourbon, a fost numit după împăratul Augustus; fratele lor mai mic, Louis Alexandre de Bourbon, a fost numit după Alexandru cel Mare.

În momentul nașterii lui Louis César curtea era în doliu pentru Prințesa Marie-Thérèse a Franței (fiica legitimă a regelui cu soția sa, Infanta Maria Tereza a Spaniei) cunoscută drept la petite Madame, care a murit în martie 1672.

Louis César a crescut împreună cu fratele său mai mare Louis-Auguste în grija lui Madame Scarron într-o casă de pe strada Vaugirad din Paris. Această casă a fost cumpărată de către rege special pentru copiii săi nelegitimi. În anul următor, în timp ce tatăl său era într-o campanie militară la Tournai, copiilor li s-a mai alăturat o soră, Louise-Françoise de Bourbon, născută în iunie.

Madam Scarron a fost foarte atașată de Louis Auguste. La 19 decembrie 1673, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut oficial copiii cu Montespan. Odată cu recunoașterea, Louis César a primit titlul de Conte de Vexin – un titlu vechi care datează din secolul X. Fratele său a devenit Duce du Maine, iar sora lor Madamoiselle de Nantes.

Contele de Vexin s-a născut cu coloana strâmbă și din cauza aceasta a șchiopătat și a avut un umăr mai sus decât celălalt. Tatăl său, care l-a adorat, a decis ca micuțul să fie destinat bisericii. Tatăl său i-a acordat titlul de stareț la catedrala Saint Denis. Catedrala regală Saint-Denis era locul tradițional de înmormântare a regilor Franței încă din secolul al VII-lea și una din cele mai bogate biserci din Franța.

În ciuda numirii sale, era prea tânăr pentru a-și îndeplini îndatoririle și deci a rămas la curtea tatălui său în grija lui Scarron. În 1674 o altă soră s-a alăturat familiei; Louise Marie s-a născut în noiembrie 1674 și a fost numită Mademoiselle de Tours după recunoașterea din 1676.

Doctorii de la curte au încercat să-l ajute pe Louis-César însă tratamentele lor au eșuat. După astfel de tratamente starea copilului s-a înrăutățit după anul 1675.

Între 1677-1678 alți doi frați s-au alăturat familiei: Françoise-Marie de Bourbon născută în mai 1677 și Louis-Alexandre de Bourbon născut în iunie 1678. Apoi, mama lui a pierdut rolul de favorită a regelui în favoarea unei alte metrese, Angélique de Fontanges, și a început să petreacă mult timp cu copiii la castelul Clagny.

Louis César a murit la Paris în 1683 la vârsta de 10 ani. Mama lui a fost distrusă. Vexin a fost înmormântat la mănăstirea Saint-Germain-des-Prés. Șase luni mai târziu, regina Maria Tereza a murit la Versailles și a fost înmormântată la Saint Denis.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Louise Françoise, Ducesă de Bourbon (1 iunie 1673 – 16 iunie 1743), recunoscută la 20 decembrie 1673

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Louise Françoise s-a născut la Tournai la 1 iunie 1673 în timp ce părinții ei, regele Ludovic al XIV-lea și Françoise-Athénais de Rochechouart erau într-o campanie militară; mătușa maternă, marchiza de Thianges, era acolo, de asemenea. După întoarcerea de la Tournai, părinții ei au plasat-o pe ea și pe frații mai mari în grija uneia dintre cunoștințele mamei sale, văduva Madame Scarron (viitoarea metresă a regelui).

La 19 decembrie 1673, Ludovic al XIV-lea și-a recunoscut copii pe care îi avea cu metresa sa, printr-un proces recunoscut de Parlamentul din Paris. În momentul recunoașterii, fratele ei mai mare, Louis-Auguste de Bourbon, a primit titlul de Duce de Maine; următorul frate, Louis-César de Bourbon, a devenit Conte de Vexin, în timp ce Louise Françoise a primit titlul de Mademoiselle de Nantes. Părinții îi spuneau Poupotte după aspectul ei de păpușă.

În anul de după nașterea ei, un alt frate s-a alăturat Ducelui de Maine, Contelui de Vexin și Louisei Françoise la reședința lor din Paris. Viitoarea Mademoiselle de Tours s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye în noiembrie 1674. Mica Mademoiselle de Tours a fost recunoscută în 1676 și va deveni bună prietenă cu Mademoiselle de Nantes. Moartea surorii ei mai mici în 1681, a afectat-o profund pe Louise Françoise.

Mesdemoiselles de Nantes și de Tours au fost crescute împreună într-o casă din Paris, unde copii nelegitimi ai regelui cu Madame de Montespan erau ascunși de ochii Curții. Louise Françoise n-a fost niciodată apropiată de sora ei vitregă mai mare, Marie Anne de Bourbon, sau de sora ei bună mai mică Françoise Marie de Bourbon, cele trei surori fiind foarte geloase una pe cealaltă. La 25 mai 1685, la vârsta de unsprezece ani, Louise Françoise s-a căsătorit cu Louis de Bourbon, Duce de Bourbon, un văr îndepărtat în vârstă de șaisprezece ani. Soțul ei era fiul lui Henry Jules, Duce de Enghien, fiul capului Casei de Condé, o ramură a Casei de Bourbon. Mama lui era Anne Henriette de Bavaria. Regele Ludovic al XIV-lea i-a dat fiicei sale o zestre generoasă de un milion de livre.

Louise Marie Anne, Mademoiselle de Tours (12 noiembrie 1674 – 15 septembrie 1681), recunoscută în ianuarie 1676

Françoise Marie, Ducesă de Orléans (9 februarie 1677 – 1 februarie 1749), recunoscută la 22 noiembrie 1681

Françoise-Marie de Bourbon, Ducesă de Orléans (4 mai 1677 – 1 februarie 1749) a fost cel de-al șaselea copil nelegitim și ultima fiică a lui Ludovic al XIV-lea al Franței și a celei mai faimoase metrese, Madame de Montespan. Marie-Françoise s-a născut la Castelul Maintenon, care îi aparținea Doamnei de Maintenon din 1674.

Ea și fratele ei mai mic au fost crescuți de Doamna Monchevreuil, de Colbert și de Jussac. Cât a fost copil, ocazional, era dusă la Versailles pentru a-și vizita părinții.

Ca și sora ei mai mare, Louise-Françoise de Bourbon (Mademoiselle de Nantes), ea a moștenit frumusețea mamei sale. De asemenea, era foarte mândră de strămoșii săi regali și de sângele albastru al Casei de Bourbon moștenit de la tatăl său. La 22 noiembrie 1681, la vârsta de patru ani și jumătate, Marie-Françoise a fost recunoscută de Ludovic al XIV-lea și a primit titlul de Mademoiselle de Blois, titlu deținut anterior de sora sa vitregă, Marie Anne de Bourbon, fiica recunoscută a lui Ludovic și a Louisei de La Vallière. În actul de recunoaștere, numele mamei n-a fost menționat deoarece Madam de Montespan era căsătorită cu marchizul de Montespan care ar fi putut cere paternitatea copilului. În timpul nașterii sale, relația dintre părinții ei era pe sfârșite din cauza posibilei implicări a Doamnei de Montespan în "Afacerea otrăvurilor".

Frații ei mai mari Louis Auguste și Louise Françoise au fost recunoscuți la 19 decembrie 1673 de tatăl lor și, de asemenea, recunoscuți de Parlamentul din Paris. Fratele mai mic al Mariei-Françoise, Louis Alexandre, a fost recunoscut în același timp cu Marie-Françoise și a primit titlu de conte de Toulouse. A rămas apropiată de fratele ei mai mic întreaga viață, la fel ca și de Louis Auguste, ducele de Maine.

Deși după "Afacerea otrăvurilor", încrederea regelui în Madame de Montespan s-a diminuat rapid, el a continuat să-i facă cadouri și a asigurat pentru fiica lor mai mică, Françoise Marie, o căsătorie avantajoasă și profitabilă.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Căsătoria aranjată de Ludovic al IV-lea pentru Françoise Marie a fost cea cu vărul ei primar, Filip al II-lea, Duce de Orléans, singurul fiu al fratele regelui, Filip I, Duce de Orléans. Acesta a fost un șoc pentru mama lui Filip, Elizabeth Charlotte, Prințesă Palatină, a căror prejudecăți față de bastarzii cumnatului ei erau bine cunoscute.

Cu ocazia căsătoriei, Ludovic al XIV-lea i-a dăruit fratelui și cumnatei sale Palatul regal, unde cei doi își aveau reședința. De asemenea, Ludovic al XIV-lea a promis un post militar important Ducelui de Chartres și a dăruit 100.000 de livre favoritului Ducelui de Orléans, Cavalerul de Lorraine.

Françoise Marie și Filip d'Orléans s-au căsătorit la 18 februarie 1692 la Palatul Versailles. Slujba a fost condusă de cardinalul de Bouillon. În 1685 cardinalul de Bouillon a refuzat să ia parte la căsătoria dintre Ducele de Bourbon și sora lui Françoise Marie, Mademoiselle de Nantes; regele l-a exilat însă a fost rechemat pentru căsătoria lui Françoise Marie cu Ducele de Chartres. După ceremonie a avut loc un banchet în Sala Oglinzilor. Madame de Montespan n-a fost invitată la nunta propriei fiice.

Mariajul n-a fost unul fericit. Nu la mult timp după căsătoria lor, Filip ridiculiza deschis temperamentul soției sale cu porecla Madame Lucifer. Soacra lui Françoise a spus că în primii ani de căsătorie, Françoise Marie a fost beată de trei-patru ori pe săptămână.

De la tatăl ei, Françoise Marie a primit o dotă de două milioane de livre, de două ori mai mult decât sora sa mai mare, Louise Françoise, care se căsătorise cu Ducele de Bourbon. Această diferență a dus la animozități între cele două surori. Dota n-a fost plătită până când războiul de nouă ani nu s-a terminat. Ca protest la diferența de dotă, Louise Françoise nu și-a făcut apariția la petrecerea de logodnă din 17 februarie, cu o zi înaintea nunții.

Cum soțul ei era nepotul legitim al regelui Ludovic al XIII-lea al Franței, Françoise Marie a devenit petite-fille de France. Fiind noua ducesă de Chartres, Françoise Marie era următoarea ca prioritate după Ducesa de Burgundia (soția nepotului lui Ludovic al XIV-lea) și soacra sa, Ducesa de Orléans.

Din căsătorie au rezultat opt copii; unii dintre ei au intrat prin căsătorie în alte familii regale europene în timpul regenței soțului ei pentru regele minor Ludovic al XV-lea al Franței.

În 1701, după decesul tatălui său, soțul ei a devenit Duce de Orléans, șeful Casei de Orléans și moștenitor al titlurilor și domeniilor tatălui său. Noua Ducesă de Orléans deține cel mai înalt rang din regat cu excepția Delfinei, Ducesa de Burgundia. Socrul său a murit la Saint-Cloud după o ceartă cu Ludovic al XIV-lea la Marly cu privire la amanta însărcinată a Ducelui de Chartres, Marie-Louise de Séry, în fața lui Françoise Marie. Socrul și în același timp unchiul ei n-o plăcea pe Françoise Marie.

În timp ce soțul ei ducea o viață desfrânată, Françoise Marie trăia liniștită, fără scandaluri, spre deosebire de surorile sale, Prințesa de Conti și Ducesa de Bourbon și de fratele ei mai mare, Ducele de Maine. Plină de duh și de farmec, Françoise Marie a preferat compania verișoarei ei Ducesa de Sforza. Cercul ei intim includea și alți veri. Doama ei de onoare era contesa de Castries născută Marie Élisabeth de Rochechouart, care era fiica fratelui mamei ei, Ducele de Vivonne. Cavalerul ei de onoare era contele de Castries. De asemenea, ea era apropiată de o altă verișoară, Diane Gabrielle Damas de Thianges, fiica frumoasei Gabrièlle de Rochechouart de Mortemart (mătușa lui Françoise Marie) și soția lui Philippe Jules Mancini.

În 1703 la Versailles, Françoise Marie a născut un fiu care a continuat linia Orléans[1]. Odată informat de nașterea copilului, Ludovic al XIV-lea i-a dat numele Ludovic și i-a dăruit pensii acordate în mod normal unui prinț de sânge. Micul Ludovic și mama sa Françoise Marie au fost întotdeauna foarte apropiați unul de celălalt. Elizabeth Charlotte își plângea nepotul că seamănă mai mult cu mama sa decât cu tatăl său.

La două zile după aniversarea zilei sale de naștere în 1707, Françoise Marie și-a pierdut mama, care din momentul în care a părăsit curtea în 1691 era într-o severă penitență. Tatăl ei a interzis copiilor să poarte haine cernite după mama lor însă în onoarea ei, Ducesa de Orléans, Ducesa de Bourbon și Contele de Toulouse au refuzat să meargă la adunările de la curte. Pe de altă parte, fratele lor mai mare, Ducele de Maine, cu greu putea să-și ascundă bucuria morții mamei lui; era singurul moștenitor al marii ei averi inclusiv Castelul de Clagny, locul nașterii contelui de Toulouse în 1678.

După decesul Prințului de Condé în 1709, rangul de Primul Prinț de Sânge a fost oficial transferat de la Casa de Condé Casei de Orléans. Ducele de Orléans a devenit Monsieur le Prince iar Françoise Marie Madame la Princesse.Totuși niciodată n-au folosit aceste titluri.

Acest transfer de ranguri de la Casa de Condé către Casa de Orléans a agravat rivalitatea dintre Françoise Marie și sora sa mai mare Louise Françoise care era acum Prințesă de Condé și care a folosit titlul de Madame la Duchesse până când a murit în 1743 și care a rămas cunoscută drept Ducesa de Bourbon.

În competiție cu sora sa mai mare pentru statut social, Françoise Marie voia de asemenea pentru copiii ei căsătorii bune. În 1710, cel mai mic nepot legitim al regelui Ludovic al XIV-lea, Ducele de Berry, era necăsătorit. S-a zvonit că se va căsători cu Louise Élisabeth de Bourbon, fiica lui Louise Françoise, Ducesă de Bourbon. Françoise Marie a încercat să prevină căsătoria și a stabilit relații apropiate între ea și tron. La 6 iulie 1710 a asigurat căsătoria fiicei ei mai mari Marie Louise Élisabeth d'Orléans cu Ducele de Berry.

La 9 aprilie 1714 Françoise Marie a fost rugată să-și boteze nepoata Louise Françoise de Bourbon, singura fiică a fratelui ei mai mare, Ducele de Maine. Louise Françoise a fost numită în onoarea mătușii sale, Françoise Marie și cunoscută la curte drept Mademoiselle du Maine. Françoise Marie a fost ajutată de micul Delfin, viitorul rege Ludovic al XV-lea.

După decesul străbunicului său Ludovic al XIV-lea în 1715, Delfinul în vârstă de cinci ani a devenit noul rege al Franței. A fost o mare tensiune între fratele mai mare al lui Françoise Marie, Ducele de Maine, și soțul ei, Ducele de Orléans legat de cine ar trebui să fie numit regent în timpul minoratului noului rege. Parlamentul din Paris a decis în favoarea soțului ei. Ca soție a conducătorului Franței, Françoise Marie a devenit cea mai importantă doamnă din regat. În martie 1719 ea a achiziționat Castelul Bagnolet din apropierea Parisului iar după moartea sa acesta a trecut fiului ei, Louis d'Orléans, Louis le Pieux.

Multele ei fiice erau bine cunoscute pentru comportamentul promiscuu. După ce legătura dintre fiica ei favorită, Charlotte Aglaé, cu libertinul Armand, Duce de Richelieu a fost descoperită, Françoise Marie și soțul ei au încercat să-i găsească fetei un soț eligibil. Alegerea lor a căzut asupra Prințului Ereditar de Modena (viitorul Duce de Modena). În același timp a fost descoperită Conspirația Cellamare. Ducele și Ducesa de Maine ca și Ducele de Richelieu au fost arestați pentru participare și închiși temporar. Mai înainte, Françoise Marie a încerat o căsătorie între una din fiicele ei Louise Adélaïde sau Charlotte Aglaé și fiul Ducelui de Maine, Louis Auguste, Prinț de Dombes, însă amândouă și-au refuzat vărul.

În 1721, aranjamentele maritale cu familia regală spaniolă au dus la căsătoria a două dintre fiicele sale, Louise Élisabeth și Philippine Élisabeth. Louise Élisabeth s-a căsătorit cu infantele Luis Felipe al Spaniei, moștenitor al tronului Spaniei iar Philippine Élisabeth cu fratele vitreg mai mic al lui Luis Felipe, infantele Carlos al Spaniei.

După decesul soțului ei în decembrie 1723, Françoise Marie s-a retras la Saint-Cloud. În 1724, fiul ei, noul Duce de Orléans, s-a căsătorit cu Margravina Johanna de Baden-Baden, fiica unui fost inamic al tatălui său. Înaintea acestei căsătorii, printre potențialele mirese erau incluse verișoara lui primară, Élisabeth Alexandrine de Bourbon, și două Mari Ducese ruse, Marea Ducesă Anna și sora sa, Marea Ducesă Elisabeta, ambele fiicele Țarului Petru I al Rusiei. Fiul lui Françoise Marie nefiind fils sau petit-fils de France nu s-a ridicat la rangul Marilor Ducese.

În 1725, Françoise Marie a văzut căsătoria dintre Ludovic al XV-lea și prințesa poloneză Maria Leszczyńska. Pe măsură ce se nășteau fiicele noului cuplu, poziția lui Françoise Marie la curte s-a diminuat. A doua fiică din cele opt ale regelui, Madame Henriette, s-a îndrăgostit de nepotul lui Françoise Marie, Louis Philippe d'Orléans[16]. Ludovic al XV-lea n-a permis o astfel de alianță deoarece nu voia ca familia Orléans să se apropie atât de tare de tronul Franței.

Françoise Marie a negociat cu nepoata sa, Louise Élisabeth de Bourbon, o căsătorie între nepotul ei și frumoasa fiică a lui Louise Élisabeth de Bourbon, Louise Henriette de Bourbon. Această căsătorie a unit un nepot al lui Françoise Marie cu un nepot al surorii și rivalei sale, Ducesa de Bourbon. Françoise Marie a trăit să vadă, în 1747, nașterea fiului lor, viitorul Philippe Égalité.

În decembrie 1744 la Palatul Versailles, nepoata sa, Prințesa Maria Teresa Felicitas de Modena s-a căsătorit cu Ducele de Penthièvre; Penthièvre era singurul fiu legitim al fratelui mai mic al lui Françoise Marie, Contele de Toulouse. Din această căsătorie s-a născut strănepotul ei, viitorul rege al Franței, Ludovic Filip I.

Françoise Marie a murit la 1 februarie 1749 la palatul regal după o perioadă lungă de boală. A fost ultimul copil supraviețuitor al regelui Ludovic al XIV-lea. A trăit cu 26 de an mai mult decât soțul ei. Atunci când a murit mai trăiau doar doi dintre copiii săi: Charlotte Aglaé și Louis, Duce de Orléans. A fost înmormântată la biserica Madeleine de Trainel (Église de la Madeleine de Tresnel) din Paris, o veche biserică benedictină.

Louis Alexandre, Conte de Toulouse (6 iunie 1678 – 1 decembrie 1737), recunoscut la 22 noiembrie 1681

Louis Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse (1681), duce de Penthièvre (1697), d'Arc, de Châteauvillain și de Rambouillet (1711), (6 iunie 1678 – 1 decembrie 1737), a fost fiu al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și al maîtresse-en-titre, Françoise-Athénaïs de Montespan. La vârsta de cinci ani a devenit Mare Amiral al Franței.

Sursa: http://ro.wikipedia.org

Cu metresa sa, Claude de Vin, Mademoiselle des Oeillets:

Louise de Maisonblanche (1676 – 12 septembrie 1718).

Cu metresa sa, Marie Angélique de Scorailles:

un fiu (1681-1681)

6.3 Sfârșitul domniei

Bătrânețea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie și gută. Trei Delfini au murit în 11 luni din cauza lui Fagon, doctorul regal, iar faptul că spre a-și acoperi propria incompetență, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviți de către Orléans, nepotul regelui, nu sporește respectul față de el. Ludovic a fost împietrit de durere atunci când soția nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut și ea victimă pojarului combinat cu leacurile lui Fagon. Marie-Adelaïde fusese favorita regelui și a bătrânei sale soții. Ea era afectuoasă, vioaie și ușor obraznică; aducea viață și râsete în existența așezată a bătrânilor, iar aceștia o adorau.

În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simți bine. Își pierduse pofta de mâncare și nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpira. În august, pe rege a început să-l doară piciorul și i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toata lumea știa că e vorba de cangrenă. În cele din urma, Fagon a prescris amputarea, dar de data asta, regele și-a sfidat doctorul. Moartea Regelui Soare a fost înfiorătoare și prelungită. Sfârșitul a venit la 1 septembrie 1715 la Versailles cu patru zile înainte să împlinească 77 de ani. El l-a binecuvântat pe băiețelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcții și războaie.