Lucian Blaga Omul Mut Ca O Lebada

Lucian Blaga, cunoscut drept una dintre cele mai complexe figuri ale literaturii române, s-a născut la data de 9 mai 1895 în localitatea Lancrăm, lângă Sebeș. Destinul său pare a se afla sub semnul simetriei cifrei 9, fiind al nouălea copil dintr-o familie duhovnicească, tatăl acestuia slujind ca preot, iar mama, în calitate de preoteasă, având o ușoară înclinație spre fanatism.

Copilăria viitorului academician este profund marcată de absența enigmatică a cuvântului, tânărul refuzând să comunice, prin mijloace lingvistice, până la frageda vârsta de patru ani. Dominat de un spirit autocritic, acesta oferă în cartea sa „ Hronicul și cântecul vârstelor ” două posibile explicații ale insondabilei sale necuvântări: „Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal, pentru că avea în vedere un urcuș nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât, cu efecte de anulare, între mine și cuvânt.”¹

Primele cuvinte a lui Blaga, după cum povestește Furtuna Cojan-Crainic , în cartea lui Ion Oprișan, se nasc în urma unui moment de indignare, de revoltă făță de subaprecierea lui ca individ a celor din jur: „[…] copilul de patru ani care nu vorbea, era mai neglijat, nu se ocupa lumea prea mult de el. Fiind într-o vizită cu părinții, i s-a dat o căniță mică și o lingură mare pentru cafeaua cu lapte. El s-a simțit atât de jignit în mândria lui de băiat de patru ani, încât a strigat foarte ofensat: «Cica mică, ingula male!»”² Versiunea Furtunei este complet diferită față de cea a criticului, acesta susținând că debutul vorbirii sale este rezultatul unei vizite la doctor impuse de îngrijorata sa mamă. La sfârșitul examinării medicale doctorul declară că tânărul este „ întreg”, organele sale de articulare nefiindu-i afectate din niciun punct de vedere. Sentimentul incertitudinii persistă însă în sufletul mamei și o determină pe aceasta să recurgă la o ultimă modalitate de a-și persuada fiul să cuvânteze, femeia încercând astfel să îl facă să se răzvrătească stârnindu-i orgoliul. Aparent, toate metodele ei eșuează, copilul creând impresia că este complet lipsit de grai, însă surprinzător, după o noapte agitată, acesta „vindecă” deznădejdea mamei printr-o uimitoare explozie de „vorbe legate” și articulate.

Blaga apelează cu desăvârșire la limbajul fizic, al trupului, în detrimentul celui verbal, acesta oferind răspunsuri întrebărilor, cel mai adesea, cu ajutorul ochilor săi deosebit de expresivi. Poetul resimte o frica gravă de exteriorizare, fapt ce denotă apartenența sa preponderent la introversiune și nu la extraversiune.

Acesta metaforizează ideea de limbaj, aducând o inovație în literatura română, prin valorizarea într-o mai mare măsură a absenței sale, decât a prezenței: „S-a spus că poezia ar fi o artă a cuvântului. Dar poezia e o artă a cuvântului numai în măsura în care e și o artă a necuvântului. Într-adevăr, tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viață.” ³

Marcat de o accentuată deficiență în deținerea artei cuvântarii, refuză în mod deliberat să vorbească, optând pentru exprimarea ideilor, a aspirațiilor și a sentimentelor în scris, prin intermediul confesiunii spirituale. Blaga mărturisește despre sine însuși că „Se întâmpla uneori, după conversații de ore, să cad în tăceri fără ieșire. N-aveam putere să le preîntâmpin, și odată înființate n-aveam mijloc să le curm. Trebuia să le las să-și facă de cap, Erau tăceri a căror prelungire mă stingherea pe mine însumi. Tăcerile acestea ieșeau deasupra când adâncurile începeau să se angajeze în legăturile mele cu lumea și cu ființele dimprejur. În asemenea clipe, orice salt jucăuș al cuvântului îmi devenea cu neputință. Cuvântul nu mă mai servea. Ceea ce spuneam se reducea la câte o expresie automată, destinată să întrerupă golul. Golul aparent, care el însuși era expresia preaplinului” ⁴

Blaga oferă cititorilor lecția unei vieți petrecute cu precădere în meditație, în liniște interioară, în tăcere deplină. Tăcerea este în opera blagiană un element indispensabil, un simbol al transcederii spre o lume superioară a ideilor, o lume în care omul își focalizează întreaga existență pe țelul suprem, acela de atingere a absolutului. Cuvântul „tăcere” devine laitmotiv în lucrarea blagiană, făcând trimitere la Geneză, îndeosebi la liniștea primordială anterioară Creației. Prin tăcere eul se poate consulta cu sinele, poate să se cufunde în tainele ascunse ale Universului, contopindu-se cu el, încercând să contribuie la îmbogățirea acestora.

Gânditorul este de părere ca scopul omului in viață, nu este acela de a descoperi misterele lumii, ci acela de a le spori considerabil. Adept al filozofiei exitențialiste, dezvoltă două teze care apar sub numele de „cunoaștere paradisiacă” și „cunoaștere luciferică”. Cunoașterea paradisiacă este concepută ca o cunoaștere empirică ce se întemeiază pe logică, știință și raționament, al carei progres se datorează concentrării, acumulării și înmagazinării de informații de-a lungul timpului. Această cunoaștere vizează înclinația oamenilor spre elucidarea misterelor lumii, dezvăluirea tainelor ascunse și deslușirea tuturor enigmelor, în vederea transpunerii lumii in limbaj uman, în limbaj accesibil. În cadrul acestei doctrine, obiectul cunoașterii este disecat, secționat, cu scopul soluționării misterului. Este o cunoaștere iluzorie, înșelătoare care nu poate să ofere răspunsuri, fără a crea, între timp noi probleme .

Construită în mod contrastiv, cunoașterea luciferică se bazează pe adâncirea misterului universal. Aceasta provoacă o criză în interiorul obiectului cunoașterii, descompunându-l în fanic și criptic. Cele două concepte se află în relație de antiteză, fanicul reprezentând partea perceptibilă a obiectelor, iar cripticul – partea obscură, ascunsă a acestora. În funcție de poziția fiecăruia față de mister, cunoașterea luciferică întâlnește trei variante: plus-cunoașterea, în cadrul căreia misterul este atenuat, zero-cunoașterea, unde misterul devine permanent și minus-cunoașterea, prin care misterul este amplificat progresiv.

Lucian Blaga se pronunță adeptul cunoașterii luciferice, acesta exprimându-și atitudinea de potențare a misterului într-unul din aforismele cuprinse în publicația sa, „Pietre pentru templul meu”, apărută în 1919: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l prefacem într-un mister și mai mare.”

Misterul lumii este protejat de Dumnezeu, care apare în lucrarea blagiană sub numele de „Marele Anonim”. Acesta creează o barieră invizibilă între om și cunoașterea deplină a Universului, ca urmare a păcatului originar. În natura sa, Marele Anonim, reprezintă el însuși un mister, înfățișând, de fapt, misterul absolut. Cunoașterea totală a lumii este împiedicată de Creator, prin impunerea cenzurii transcendente, cenzură care limitează capacitatea umană de revelare a tainelor. Această restricționare este justificată de superioritatea Divinității față de om. În cazul în care această limită ar fi inexistentă, omul ar ajunge să echivaleze cu Dumnezeu, să devină emulul acestuia. Tendința ființei umane de a rezolva „puzzle-ul” mediului înconjurător are drept consecință diminuarea misterului universal, fapt ce , în accepțiunea lui Blaga , înseamnă distrugerea emoției artistice.

Cu toate că omul este împiedicat să cunoască adevărul suprem, Marele Anonim îl înzestrează pe acesta cu darul creației, însă omul, dominat fiind, prin natura sa, de aviditate, abuzează de acest dar și încearcă prisoselnic să transforme actul creator într-un act revelator. Deși omul este incapabil să elucideze misterul absolut, acesta are datoria de a încerca.

Intelectualul demonstrează că limbajul se realizează deseori „dincolo de cuvinte” , el fiind flexibil, dinamic, accesibil și liber. Cea mai însemnată facultate a limbajului constă în capacitatea acestuia de a se realiza în mod deliberat, omul având posibilitatea de a alege când, cum și ce să vorbească. Din nefericire, ființa umană este, în principiu, egoistă în sensul că dorește mai mult să vobească decât să-i asculte pe cei din jur. Omul trebuie să învețe a vorbi cu măsură, nu a pălăvrăgi.

Limbajul poate fi o formă de comunicare chiar și atunci când lipsește cu desavârșire, atunci când se petrece în absența cuvintelor. În această situație intervine „tăcerea”, mijloc prin care omul este cababil să exprime, indubitabil, mult mai multe, decât prin cuvinte. Altfel spus, tăcerea presupune întreținerea unei comunicări dincolo de bariera cuvintelor. O expresie din popor surprinde, elocvent, importanța tăcerii, subliniind că : „Tăcerea e un cuvânt pe care atunci când îl rostești se pierde .” Blaga, la rândul său, apreciază tăcerea într-un mod aparte, la nivel spiritual, acesta afirmând într-unul din aforismele sale: „Tăcerea-mi este duhul.”

Bibliografie:

Blaga, Lucian: „Hronicul si cântecul vârstelor”, Editura Humanitas, București, 2012

Blaga, Lucian: „ Eonul Dogmatic, Cenzura transcendentă, Cunoașterea luciferică”, Editura Humanitas, 1993

¹citat extras din „Hronicul si cântecul vârstelor”, de Lucian Blaga, Editura Humanitas, București, 2012, pagina 12

²citat preluat de pe site-ul : http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=281&Itemid=41 data 31.01.2015, ora 17:52

³aforism preluat de pe site-ul: http://arhiva.revistafamilia.ro/2004/10-2004/universitaria.htm data 31.01.2015 , ora 21:10

⁴citat preluat de pe site-ul: http://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/decembrie2014/14-PanaitAlina-Particularitati_lirice_in_universul_blagian.pdf data 01.02.2015, ora 14:35