Largirea Nato

Scurt istoric

NATO (abreviere din limba engleză pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) este o alianță interguvernamentală politico-militară care, astăzi, cuprinde 28 de state. Alianța s-a format în urma tratatului de la Washington, semnat pe 4 aprilie 1949.

Inițial au existat 12 state semnatare, acestea fiind: SUA, Marea Britanie, Franța, Olanda, Belgia, Islanda, Luxemburg, Italia, Norvegia, Danemarca, Canada, Portugalia. Pe 17 martie 1948 Franța, Marea Britanie și Benelux ( reprezintă începutul numelui fiecărei țări ce au semnat acest tratat economic: Belgia, Netherlands, Luxemburg- a reprezentat un prim pas spre fondarea Uniunii Europene) semneaza Tratatul de la Bruxelles. Acest act este considerat “precursorul Tratatului de la Washington”. Dar este de precizat că Tratatul de la Bruxelles nu a fost singurul, înaintea acestuia existând Rezoluția Vandenberg ( adoptată pe 11 iunie 1948- act de o importanță incredibilă deoarece SUA renunță la izolaționismul practicat în perioada interbelică, act care nu-i permitea încheierea de tratate pe timp de pace- în sfârșit marii lideri occidentali și-au dat seama că pericolul nu vine de la Berlin, ci de la Moscova) și puțin mai devreme Tratatul de la Dunquerque (loc semnificativ, căci aici fuseseră aliații obligați să se retragă în cel de-al II-lea Război Mondial), tratat semnat între Anglia și Franța care, printr-un paradox repetitiv, izolează și privește Germania încă o dată ca pe un posibil inamic (repetând greșeala politicii externe din 1918).

Cum spuneam, bazele NATO s-au pus odată cu apariția UEO (Tratatul de la Bruxelles), dar a fost nevoie și de concursul SUA, deoarece Statele Unite au fost și sunt un membru dominant al alianței. Alte informații despre cele 12 state semnatare din 1949 ar fi: în primul rând Islanda se află într-o conjunctură ciudată din punct de vedere militar (este singurul stat fără armată din alianță, dar cauza aceasta nu l-a împedicat deoarece poziția Islandei este una strategică; apărarea este facuta de Forțele de Apărare Islandeze conduse de SUA, cu baza la Keflavic), în al doilea rând Franța, stat care în timpul guvernării lui Charles de Gaulle refuză să mai țină întrunirile la Paris, nu a mai vrut comanda militară și a dorit să înceapă pe cont propriu o politică de descurajare nucleară (se retrage în 1966 din structurile de conducere ale NATO -acest fapt va fi remediat de președintele Nicolas Sarkozy în 2009), în al treilea rând Portugalia reprezintă o anomalie căci este singurul stat din alianță care este o dictatură (acest fapt a putut fi tolerat deoarece portughezii dețin Insulele Azore din Atlantic, locație unde armata Statelor Unite are o bază militară).

În încheierea primei părți precizez că NATO nu a fost înființată ca o organizație ce declară război ci ca una care păstrează pacea (deși forțele militare NATO sunt suficiente) în contextul în care URSS crește în putere și își manifestă dorința de expansiune (schițele de procentaj din 1944 dintre Stalin și Churchill fuseseră puse în practică). Replica sovieticilor la Tratatul de la Washington a fost Tratatul de la Varșovia din 1955 semnat între URSS și celelate state-satelit sovietice.

Lărgirea NATO

Expansiunea NATO are la bază simpla idee de a crește securitatea internațională în vederea unei mai bune protejări a păcii în teritoriul Euro-Atlantic. Perioada care cuprinde acest fenomen este mare (din 1952 până în 2009) și poate fi împărțită în 6 etape (sau valuri de lărgire) ultimele 3 fiind importante datorită contextului politico-teritorial în care au fost făcute. Astfel, avem în primă fază, la doar 3 ani de la semnarea Tratatului de la Washington, primul val. Țările care au aderat la pact sunt Grecia și Turcia. Ideea era că aceste teritorii trebuiau salvate de expansiunea sovietică. Pe lânga faptul că au aderat la o alianță occidentală condusă de membrii fostei Antante, ei au beneficiat și de suport material din partea SUA pentru a se evita un eventual transfer de la o tabără la cealaltă (în special pentru Marea Britanie era crucial să păstreze Grecia în sfera lor de influență; Turcia era importantă strategic deoarece de acolo se putea coordona cel mai bine prin strâmtori accesul din Mediterana în Marea Neagră). Este de precizat că în 1974 Grecia și-a suspendat activitatea din cadrul NATO datorită invaziei Turciei în Cipru. Cu ajutorul turcilor țara va reveni în 1980.În a doua fază a aderat doar o țară dar importanța ei s-a simțit la doar câteva zile de la semnarea actului. Pe 9 mai 1955 RFG-ul este primit în NATO (explicația strategică a fost că fără o țară din centrul Europei ca aliat nu se putea ține piept unei presupuse invazii sovietice). La nici o săptămâna de la aderarea RFG-ului, pe 14 mai 1955 a fost semnat Tratatul de la Varșovia (URSS și alte 7 state membre, printre care și RDG-ul). Al treilea val a constat în aderarea Spaniei la alianță pe 30 mai 1982. S-a ajuns în acest punct la câțiva ani de la moartea dictatorului Franco ( în 1975). În anii de domnie ai acestuia Spania a reușit să se izoleze de democrațiile occidentale. Astfel prin aderarea la NATO ei au reușit să schimbe politica externă, au început să colaboreze mai bine cu țările europene prin Uniunea Europeană și au creat și un mediu de securitate stabil prin parteneriatul cu Vestul.

Odată cu prăbușirea cortinei de fier în 1989 s-a pus problema aderării mai multor state din fostul bloc sovietic la NATO. Astfel a început perioada de expansiune masivă a alianței. Primele state care au aderat au fost: Ungaria, Polonia și Cehia. Evenimentul a avut loc pe 12 martie 1999. În 1995 a fost publicat un studiu ce privea lărgirea NATO în Centrul și Estul Europei. La summitul de la Madrid din 1997 cele trei țări au fost invitate la discuții, iar în urma reglementărilor pe care le-au făcut în decursul a 2 ani au primit acordul de a fi parte din alianță. Sunt primele state foste membre ale Pactului de la Varșovia care intră în NATO. Al doilea val după căderea blocului sovietic și cel mai mare care a existat până astăzi din cadrul alianței a fost aderarea a 7 state (Romănia, Lituania, Letonia, Slovacia, Slovenia, Estonia și Bulgaria). La summitul de la Praga din 2002 acestea au fost invitate la discuții, iar dupa 2 ani de pregătiri, pe 29 martie 2004, au devenit membre. Ultimul val de lărgire a avut loc în 2009 și a constat în alăturarea Albaniei și Croației. Deși statele au făcut demersuri timpurii (Albania în 1999, iar Croația în 2002), au întrunit condițiile NATO abia în 2008 și au devenit membre începând cu 1 aprilie 2009.

Alianța continuă pe același drum și astăzi. În decembrie 2009 Muntenegru a fost invitată în MAP (Membership Action Plan). A fost urmată în 2010 de către Bosnia și Herțegovina. NATO se află în acorduri de parteneriat și cu alte state (nu presupune intrarea în alianță), cum ar fi : Georgia, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Columbia; tratate de pace încheiate cu: Rusia, Finlanda, Suedia, Irlanda.

Bibliografie-surse secundare electronice:

www.wikipedia.ro

www.wikipedia.en

www.historia.ro

www.nato.int

www.hetel.ro