Italia Si Dezmembrarea Romaniei din Vara Anului 1940

Partea inferioară a machetei

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: ISTORIC AL RELAȚIILOR DINTRE ROMÂNIA ȘI ITALIA

1.1Capitalul italian în economia românească între anii 1919-1939

1.1.1 Participatiuni și finanțări italiene în industria românească 1.1.2 Evoluția investițiilor în România după anul 1934

CAPITOLUL II Relații politice româno – italiene în prima jumătate a deceniul

1 patru al secolului XX

2.1. România și conflictul italo – etiopian

2.2. România și Societatea Națiunilor

2 CAPITOLUL III Italia și dezmembrarea României din vara anului 1940

3.1. 2 Italia și dezmembrarea României din vara anului 1940

3 3.1.1. Italia și problema Basarabiei

4 3.1.2. 5 Italia și „arbitrajul” de la Viena 30 august 1940

6 3.1.3. Italia și revizionismul bulgar

CONCLUZII SI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

7 Italia și România nu sunt unite doar de rădăcinile latine. Apariția și afirmarea celor două state pe scena politică europeană comportă numeroase și interesante similitudini.Întrucât, în ultimii ani, în Italia, s-a închegat din rațiuni economice, o numeroasă comunitate românească, considerăm necesară realizarea unei succinte treceri în revistă a relațiilor dintre cele două țări surori. Din păcate, ignoranța populației exploatată de jurnaliști și politicieni a dus la crearea în peninsulă a unei atitudini ostile la adresa românilor. O mai bună cunoaștere a legăturilor istorice dintre România și Italia, credem și sperăm, va risipi xenofobia creată artificial.

8 Italia este unul dintre partenerii strategici ai României, cu care avem relații de excelență, bazate pe solide legături istorice și pe o cooperare actuală strânsă și diversificată sub aspectul domeniilor de interes.

Relațiile oficiale româno-italiene datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.La 21 aprilie/3 mai 1873, s-a instituit prima agenție diplomatică română la Roma. La 2 februarie/14 februarie 1879, a fost aprobată Legea suplimentară pentru înființarea Legației României la Roma. Italia a recunoscut, la 24 noiembrie/6 decembrie 1879, independența României și a hotărât numirea unui ministru plenipotențiar la București.În timpul celui de-al doilea război mondial, relațiile diplomatice dintre cele două țări nu au fost întrerupte. La 9 martie 1964, guvernele României și Italiei au adoptat hotărârea de a ridica misiunile diplomatice de la Roma și București la rang de ambasadă. În perioada postbelică, relațiile româno-italiene au cunoscut, în ansamblu, o evoluție pozitivă. Au avut loc vizite la nivel de șefi de stat, de guvern, membri ai guvernului, conduceri ale celor două parlamente. În ultimii ani ai dictaturii comuniste, dialogul la aceste niveluri a fost întrerupt. Oficialitățile italiene au urmărit cu interes și simpatie evenimentele care au avut loc în decembrie 1989 în România. După Revoluția din 1989, Guvernul italian a sprijinit procesul de reforme democratice din țara noastră, precum și eforturile de integrare a României în organismele europene și euro-atlantice.

Relațiile româno-italiene se desfășoară sub semnul Parteneriatului Strategic Consolidat, semnat de miniștrii afacerilor externe la 9 ianuarie 2008. Prezența unei numeroase comunități românești în Italia și a unei mari comunități de afaceri italiene în România conferă o dimensiune social-economică extrem de importantă acestei relații.

Relațiile bilaterale sunt caracterizate de contacte politice și sectoriale frecvente și variate, precum vizitele în Italia ale Președintelui (2008), Primului ministru (2009) și ministrului Afacerilor Externe (2010) ai României, sau vizita ministrului italian de externe în România, în anul 2009. Între România și Italia a fost instituit mecanismul Summit-urilor Interguvernamentale: prima ediție s-a desfășurat în anul 2008, la Roma, iar cea de a doua a avut loc, la București, la 30 mai 2011.

7 La jumătatea secolului al XIX-lea patrioții italieni și români conlucrau asiduu pentru renașterea națională a popoarelor lor. Teritoriile italiene ca și cele românești erau disparate constituind subiect de dispută între marile puteri ale Europei.Lombardia și Veneția se aflau sub ocupație austriacă, iar restul spațiului istoric italian era divizat în mai multe state absolutiste strict supravegheate de la Viena. Românii, în schimb, se aflau în locul în care se intersectau interesele expansioniste a trei imperii:Austriac, Rus și Otoman. Dobrogea era ocupată de turci, Basarabia de ruși, iar Bucovina, Transilvania și Banatul de către austrieci. Țara Românească și Moldova, care vor constitui mai târziu embrionul României moderne, se aflau într-o relație de vasalitate față de Imperiul Otoman.

La fel ca italienii, românii au fost cuprinși de febra revoluției de la 1848-1849.Primăvara popoarelor a poposit și la români, care doreau ruperea lanțurilor imperialiste și crearea unui stat național unitar. Aceleași înalte sentimente i-a motivat și pe liderii revoluției italiene. După înfrângerea revoluției românești de la 1848-1489, o serie de revoluționari români s-au refugiat în Italia. De pildă, Nicolae Bălcescu, exponent al revoluției din Țara Românească, a decedat în 1852 la Palermo fiind înmormântat în pământ italian. Giuseppe Mazzini și Giuseppe Garibaldi au simpatizat cauza poporului român.

Deceniul al șaselea din secolul al XIX-lea a fost martorul apariției a două state naționale în Europa, Italia și România. Unificarea Italiei s-a făcut în jurul Piemontului și l-a avut în prim-plan pe marele om politic Camillo Benso, Conte de Cavour. La fel ca și în cazul României, unificarea Italiei a fost tributară în mare măsură împăratului francez Napoleon al III-lea sau Napoleon cel Mic cum l-a numit ironic scriitorul Victor Hugo. Trebuie spus, că abilul Cavour a urmărit interesele patriei sale cu tenacitate și chiar cinism. De pildă, a existat la un moment dat un „plan Cavour” prin care Țara Românească și Moldova trebuiau cedate Austriei pentru ca aceasta să cedeze Piemontului Lombardia și Veneția. Din fericire, acest plan nu a fost ascultat de marile puteri. Oricum, trebuie reținut faptul că, în 1859 a apărut România prin unirea celor două principate sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Italia a apărut ca stat unificat în 1861, iar capitala s-a mutat la Roma în 1870.

România a devenit stat independent în anul 1878 prin participarea la războiul ruso-turc (1877-1878). Stabilirea raporturilor diplomatice la nivel de Legație, între Roma și București, s-a produs la 5 decembrie 1879, prin recunoașterea independenței României de către Italia și acreditarea la București a Contelui Giuseppe Tornielli-Brusati di Vergano. În 1882, Italia a aderat la alianța germano-austro-ungară dând naștere Triplei Alianțe. România s-a aliat la rândul ei cu Germania și Austro-Ungaria în 1883, iar în 1888 și Italia a devenit parte a acestei alianțe. Așadar, până în 1915, când Italia a intrat în primul război mondial de partea Antantei, între București și Roma a funcționat o alianță politico-militară. Considerăm necesar să aducem în discuție și faptul că marele exod care a cuprins Italia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor a afectat și România. Numeroși emigranți italieni au poposit în România în căutarea unei vieți mai bune. Până de curând, a existat în România o comunitate italiană consistentă. Precizăm că italienii au fost primiți în acele momente grele cu ospitalitatea tipic românească fără să existe tensiuni interetnice.

România și Italia au luptat în primul război mondial în aceeași tabără: Antanta. 7 În perioada 1916-1918 a funcționat în România o misiune militară franceză. La finalul războiului ambele țări și-au văzut satisfăcute interesele naționale. La 1 Decembrie 1918 a apărut România Mare. Această dată a devenit Ziua Națională a României după revoluția din decembrie 1989. În perioada interbelică legăturile italo-române au slăbit în intensitate. Dictatura lui Benito Mussolini a făcut ca, în problema relațiilor internaționale, cele două țări să aibă vederi diferite. România s-a pronunțat pentru democrație și a sprijinit Societatea Națiunilor. Legăturile italo-române au devenit ostile în anii 1935-1936 când Italia a invadat Etiopia. Marele diplomat român, Nicolae Titulescu, a condamnat deschis această agresiune, ceea ce a nemulțumit puterea fascistă de la Roma. Drept urmare, Italia fascistă și Germania nazistă au regizat Al Doilea Arbitraj de la Viena (30 august 1940) prin care Nord-Vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei, deși majoritatea populației era formată din români.

Armatele italiene și cele românești au cunoscut calvarul războiului din est purtat contra bolșevismului. După al doilea război mondial ambele țări au fost considerate învinse dar, Italia, deși a contribuit mai puțin la înfrângerea Germaniei hitleriste decât România, a primit statutul de țară cobeligerantă care i s-a refuzat României ce a luptat contra nazismului în intervalul 23 august 1944 – 8 mai 1945. Monarhia a fost abolită atât în România cât și în Italia. Italienii au repudiat monarhia prin referendum în timp ce în România aceasta a fost abolită brutal de către noua putere comunistă.

În perioada comunistă legăturile dintre cele două state au fost influențate de către ostilitatea dintre blocurile politico-militare create de lumea capitalistă și cea comunistă. După căderea regimului comunist din România, în decembrie 1989, între Roma și București au reînflorit bunele relații. În ultimul deceniu numeroși români se află plecați la lucru în Italia. Din nefericire, presa aflată într-o perpetuă căutare de subiecte senzaționale a creat un curent rasist căruia îi cad victime românii nevinovați.Această stare de fapt, care amintește de fascism și nazism, trebuie zdrobită fără cruțare. În spațiul democratic al Uniunii Europene nu este loc pentru xenofobie sau rasism.

CAPITOLUL I

ISTORIC AL RELAȚIILOR DINTRE ROMÂNIA ȘI ITALIA

Economia românească dintre cele două războaie mondiale, epoca de referință pentru consistența investițiilor italiene în istoria economiei românești moderne, a fost urmata de o lungă discontinuitate în anii regimului comunist și apoi, după 1990, de o reluare în forță a acțiunilor investiționale.

Ponderea ce mai mare a investițiilor capitalului italian a fost deținută de către 3 mari bănci italiene (Banca Commerciale Italiană, Credito Italiano și Banca Italiană di Sconto), bănci care au procedat la dezvoltarea de participatiuni bancar industriale, de creditări și alte tipuri de finanțări. În fapt, chiar dacă în afara capitalului bancar au existat câteva societăți italiene din domeniul industrial (cazul societății petroliere AGIP), comercial sau al asigurărilor care au derulat activități investiționale în România, se poate admite că, în linii generale, nu a fost posibilă promovarea unei politici de penetrare economică fără sprijinul direct sau indirect al mărilor bănci italiene.

Scurt istoric al bancilor italiene in Romania

BANCA DI ROMA este una dintre cele mai mari banci din Italia, cu un numar total de peste 1.200 filiale. În plus, aceasta detine 20 de sucursale straine si reprezentante în întreaga lume. Banca di Roma a fost prima bancă italiană care a deschis o sucursală în România, cu scopul de a oferi servicii bancare cu acoperire națională începând cu luna februarie a anului 2001.

BANCA ITALO- ROMENA a fost constituită în 1980 si reprezintă primul joint-venture între Italia si România în sectorul bancar. Este prima bancă italiană cu structura proprie in România, prezentă în Bucuresti înca din 1997 si are agenții la Cluj, Oradea, Arad si Timișoara și, în curând, la Brașov și Bacău. Prin tradiție alături de oamenii de afaceri italiani și din totdeauna activă în finanțarea operațiunilor de import-export și în asistența acordată societăților locale, Banca și-a întărit aceasta vocație și capacitatea proprie de răspuns o dataă cu intrarea în Grupul "Veneto Banca" Dobandirea de către "Veneto Banca" a unui procent de 92,3% din capital, în momentul actual, reprezintă un răspuns valabil la cererile de descentralizare a serviciilor financiare, impuse de către economia italiană și, în special din partea de nord-est a Italiei. Banca Italo-Romena are sediul și Direcția Generală în Treviso și, în calitatea sa de institut de credit italian, ofera maximă siguranță economica și financiară oamenilor de afaceri români și străini care operează în România. Parteneriatul existent cu cea mai importantă bancă românească "Banca Comercială Română" care deține un procent de 7,7 % din capital, oferă avantajul unei dezvoltări pe intreg teritoriul românesc.

SANPAOLO IMI ia naștere din fuziunea, încheiată în noiembrie 1998, a două mari bănci private, fiecare dintre acestea fiind leader în Italia în propriul segment operativ; aceste două întrprinderi de real succes si cu o evidentă complementaritate, au fost unite printr-un puternic proiect industrial, finalizat cu scopul de a crește calitatea serviciilor oferite clienților, precum și valoarea pentru acționari:

-pe de o parte, Institutul Bancar San Paolo di Torino, rezultatul evoluției istorice a unei congregații (“Compania San Paolo“) fondată în 1563 pentru ajutorarea nevoiașilor, devenită marcă de superioritate ca și bancă comercială, cu produse proprii de o mare diversitate și o largă rețea distributivă la dispoziția unui milion de familii.

-de cealaltă parte, Institutul Mobiliar Italian, fondat în 1931 pentru susținerea reconstrucțiilor din sistemul industrial național, principal operator în creditul pe termen mediu și lung precum și în serviciile financiare oferite societăților, cu o vocație evidentă de bancă de investiții și o bună experiență în gestiunea fondurilor și în consultanța financiară pentru societăți BANCA C.R. FIRENZE ROMANIA , fostă Daewoo Bank, a devenit parte a grupului bancar cu același nume în martie 2006, dupa transferul către Banca C.R. Firenze din Italia a pachetului majoritar de acțiuni (56,23% din capitalul social). 
Prin această preluare a fost perfectionat acordul strategic încheiat cu Banca C.R. Firenze în a doua jumatate a anului 2005, acord al carui scop principal este pătrunderea pe o piața bancară cu semnificativ potențial de dezvoltare și, bineînțeles, asigurarea unui suport adecvat pentru clienții grupului CR Firenze prezenți în România. 

Direcțiile principale de acțiune prevăd dezvoltarea activității de retail, simultan cu introducerea de noi produse pentru persoane fizice și companii. 

Banca C.R. Firenze România oferă clienților săi toată gama de produse și servicii existente în momentul actual pe piața financiar-bancară din România (depozite la vedere și la termen, credite pentru finanțarea activitții persoanelor juridice, credite acordate persoanelor fizice, etc.).

Cea mai consistentă participare a capitalului bancar italian în economia românească a fost realizată de către Banca Commerciale Italiană, Milano în mod direct sau prin afiliata aceștia, Banca Commerciale Italiană e Roma (Romcomit), celelalte două bănci italiene mai sus amintite, prezente pe piața capitalului din România, având un aport mai redus de capital financiar. Procentual, la sfârșitul deceniului al treilea, investițiile realizate de către capitalul italian de tip Comit în ansamblul economiei românești au reprezentat aproape 3 % din totalul investițiilor capitalului străin din România, în raport cu investițiile de doar 0,68% realizate de către celelalte două mari bănci italiene. Având în vedere natura plasamentelor tuturor celor trei mari bănci italiene cu activitate în exterior se poate afirma faptul că forța capitalului bancar italian, în raport cu cea a capitalului străin, a fost cea mai evidentă în sectorul forestier (47,45%) și într-o măsură mai mică în cel bancar românesc (7,32%).

Contribuția efectivă a capitalului bancar italian la dezvoltarea structurilor financiar-industriale romanești trebuie văzută în primul rând din perspectiva participatiunilor, a finanțărilor și a creditărilor, deoarece aceste acțiuni au permis finanței italiene să participe la creșterea capitalului unor întreprinderi, respectiv la gestionarea și organizarea acestora. Apoi, se impune a fi avută în vedere furnizarea de tehnologie și utilaje, asigurarea unui personal calificat și adesea a unui staff managerial de înaltă ținută profesională. Nu în ultimul rând, trebuie apreciată contribuția capitalului bancar italian la înscrierea unor întreprinderi românești în circuitul economic european, prin integrarea acestora în mari concerne europene. Cel mai relevant exemplu în acest sens l-au constituit societățile grupului Foresta Romana, societăți integrate inițial concernului Foresta S.A. Milano și ulterior concernelor elvețiene Foresta Svizzera Romena S.A. Holding, Zurich și Foresta Romena Holding, Zurich.

Dacă se adaugă la acestea, activitatea capitalului nebancar în domeniul industrial, comercial și mai ales imobiliar, atunci se poate vorbi în mod indiscutabil despre rolul capitalului italian în modernizarea economiei și societății romanești interbelice.

Totuși pentru un capital precum cel italian, incapabil de a mobiliza surse financiare considerabile, prezenta în economia românească și-a avut limitele sale investiționale. Investitorii italieni au fost astfel prezenți mai cu seamă în sectoare ale industriei romanești caracterizate printr-un grad mic de industrializare sau prin utilizarea preponderență a materiilor prime locale, adică în sectoare care au presupus investiții minime, dar câștiguri relativ rapide. Capitalul italian a evitat investițiile în întreprinderi ale noilor industrii bazate pe un volum mai mare al importurilor de materii prime sau pe necesarul mai mare de tehnologie (întreprinderi din industria chimică, electrotehnica), industrii care ar fi putut contribui însă într-o măsură mai mare la modernizarea societății romanești interbelice.

1.1 Capitalul italian în economia românească între anii 1919-1939

Inițiativele cu caracter economic în afara Italiei au fost demarate de către stat, bănci și într-o măsură mai mică de către societăți industriale, prin participarea la piața internațională de capital. Ascensiunea băncilor italiene începută odată cu demarajul industrializării Italiei la sfârșitul secolului al XIX-lea a făcut că sistemul bancar să aibă un rol major în furnizarea de resurse pentru investițiile industriale și comerciale. Al doilea flux de dezvoltare industrială pe care l-a cunoscut Italia în primele două decenii ale secolului al XX-lea a permis creșterea puternică a băncilor italiene pentru că la rândul său dezvoltarea domeniului bancar și expansiunea financiară a instituțiilor de credit să permită finanțarea și susținerea economiei italiene, mai cu seama a industriei. Cu timpul, forțele financiare italiene au fost preocupate de realizarea unei eficiente expansiuni externe. În fapt, expansiunea economică italiană în exterior a echivalat în primul rând cu expansiunea marilor bănci italiene în afara granițelor statale.

Relațiile diplomatice intre România și Italia au fost stabilite la 6/18 decembrie 1879, când primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Italiei la București, Giuseppe Tornielli, își prezintă scrisorile de acreditare. Prin stabilirea relațiilor diplomatice între cele două state, agenția diplomatică romana din Roma este ridicată la rangul de legație (14/26 ian. 1880), N. Kretzulescu fiind acreditat în calitate de de ministru plenipotențiar (3/15 feb. 1880). La 10 martie 1964, Guvernele României și Italiei ridică reprezentantele lor diplomatice la nivel de ambasada.

Cele mai însemnate patru bănci private italiene au avut programe de expansiune spre exterior, atât prin participarea la sistemul de împrumuturi europene, cât mai cu seama prin politica de investiții și creditări au fost: Banca Italiană di Sconto, Credito Italiano, Banca Commerciale Italiană din Milano și Banco di Roma. În România au dezvoltat investiții sub forma plasamentelor bancar industriale doar primele trei bănci amintite. Banco di Roma, interesată pe parcursul perioadei interbelice de expansiunea în spațiul Europei Central-Orientale, în cel al Rusiei Meridionale, și al Turciei; a avut câteva proiecte privind crearea de filiale în Polonia, Bulgaria și România, proiecte abandonate însă ulterior.

Banca Italiană di Sconto, creată în anul 1914 a evoluat în forță nu însă și natural până la 1919, deoarece ascensiunea ei s-a realizat pe fondul implicații în activitatea întreprinderilor metalurgice Ilva și Ansaldo, întreprinderi a căror creștere s-a datorat în mod evident comenzilor de război. Cazul acestor societăți italiene a făcut parte dintr-un adevărat fenomen industrial dat fiind faptul că diferite grupuri industriale europene au profitat din plin de război, speculând noile realități și beneficiind de comenzi pentru război: Citroen (obuze), Renaul (tancuri și vehicule blindate), Schneider (piese de artilerie), siderurgiștii din Ruhr etc. O parte dintre acești speculanți care au strâns în scurt timp averi uriașe, formând o clasă a noilor îmbogățiți vor da însă foarte repede faliment, firmele Ansaldo și Ilva, constituind un exemplu în acest sens. Căderea societății Ilva în mai 1921, respectiv imprudența Băncii Italiană di Sconto de a proceda – în condițiile conturării crizei bancare din 1921 – la creșterea necontrolată a capitalului și ai investițiilor sale, a grăbit falimentul acestei bănci (decembrie 1921).

A urmat apoi falimentul societății Ansaldo, formal înregistrat în anul 1923. Fenomenul a scos la iveală realitatea dependentei băncilor italiene față de stat și față de creditorii străini. Pe de altă parte, criza din industria siderurgica italiană a făcut tot mai evidente gravele carente structurale existente în industria grea italiană. Din punct de vedere politic, implicațiile falimentului Băncii Italiano di Sconto au fost majore și anume votul de neîncredere acordat guvernului Bonomi, parlamentului și clasei politice conducătoare italiene care nu au fost în măsură să organizeze o administrație eficientă a statului. În exterior, Banca Italiană di Sconto a manifestat un prim interes pentru petrolul și cărbunele din Caucaz, unde a și creat în anul 1919, Banca Italo-Caucasica. Apoi, între anii 1923-1926, această bancă a fost prezentă la industria minieră românească, prin cumpărarea de acțiuni la societatea Creditul Minier.

Credito Italiano, Milano și-a făcut simțită prezența în Europa Central-Orientala prin acțiunile bancare inițiate în Albania, Cehoslovacia, Austria și România. Printre cele mai importante participări industriale s-a numărat prezenta la Banca di Credito Italo-Viennese, la Tiroler Hauptbank din Innsbruck, la Ziwnostanska Bancă și Boehmische Escompte Bank din Praga. În România, Credito Italiano a fost prezenta în sistemul bancar, prin cointeresarea la Banca Generală a Țării Romanești, București (1919-1921) și în sectorul foriester prin participarea la societatea Forestiera Feltrinelli Tălmaciu.

În întreg ansamblul de acțiuni investitionare ale capitalului italian în economia românească interbelica, cea mai substanțială participare a fost realizată de către Banca Commerciale Italiană, Milano, banca în discuție reușind să dețină direct sau indirect volumul cel mai mare de plasamente și în cele mai multe domenii de interes economic (bancar, foriester, metalurgic, minier, alimentar, comercial). Celelalte bănci italiene interesate de investiții în mediul financiar-idustrial românesc, Credito Italiano sau Banca Italiană di Sconto au înregistrat un volum mult mai redus al participatiunilor și în domenii mult mai puține (domeniul bancar și forestier pentru prima bancă și minier pentru cea de a două). De asemenea, participarea unor societăți petroliere sau de asigurări italiene la dezvoltarea mediului de afaceri din România a avut un nivel al investițiilor mult mai redus decât cel al Băncii Commerciale Italiană.

Pentru a putea fi înțelese demersurile participationale, strategiile sau intențiile bancare ale capitalului italian reprezentat prin Banca Commerciale Italiană este necesară observarea politicii sale investitionare. Cum exemple de implicare investitionara directă ale capitalului italian în economia românească prin Banca Commerciale Italiană au fost puține în raport cu promovarea intereselor sale de afaceri prin intermediul Băncii Commerciale Italiană e Romena, respectiv al conexiunilor și colaborărilor dintre acestea două.

În esență, analizarea participării capitalului bancar de tip Comit la dezvoltarea economiei românești permite formularea de concluzii cu privire la eficacitatea și semnificația investițiilor capitalului milanez, în fapt ale finanței italiene și spațiului românesc. Se mai adaugă la această înțelegerea măsurii în care întreprinderile comerciale romanești vizate de către capitalul italian s-au integrat ariei investitionare europene.

Așa cum s-a precizat deja, participarea Băncii Commerciale Italiană în economia românească s-a făcut într-o măsură mică în mod direct, sub forma capitalului italian pur, majoritatea plasamentelor realizându-se prin intermediul Băncii Commerciale Italiană e Romena, adică sub forma capitalului mixt (italo-roman). Promovarea intereselor capitalului italian în România s-a făcut deseori și în corelație cu bănci austriece, germane sau ungare.

Comit a fost prezenta direct în economia românească prin paticipatiuni de tipul creșterii capitalului social sau al cumpărării de acțiuni la doar câteva societăți industrial-bancare.

În primul rând, banca milaneza a contribuit în anul 1920 la constituirea capitalului social al noii societăți – Banca Commerciale Italiană e Romena – prin vărsarea a 30 de milioane lei dintr-un total de 50 milioane lei, iar în 1923 a participat la sporirea capitalului acesteia de la 50 de mil. la 100 mil. Lei.

Din punct de vedere acționar, banca milaneza a deținut pe parcursul deceniului al treilea, în mod direct, acțiuni la afiliata să romana, Banca Commerciale Italiană e Romena (Romcomit), la societățile forestiere Foresta Romana S.A. și Goetz. De asemenea ea a achiziționat prin Camillor Castiglioni acțiuni la Fabrica de vagoane Astra Arad și la Fabrica de Hârtie Petrifalau București, acțiuni care vor fi gestionate în fapt de către SICMI Lugano aflată sub controlul direct al acesteia.

Ca și procedura de achiziționare, banca milaneza a reușit să dețină acțiuni în spațiul investitionar romanesc atât prin demersurile sale efective ca și persoana juridică, cât și prin achiziționarea unor astfel de titluri de valoare prin bancheri italieni, ca și persoane fizice. În primul caz a fost vorba, de pildă, despre achiziționarea în anul 1924 a 43% din pachetul de acțiuni al societății forestiere Goetz, din cadrul grupului forestier Foresta Romană.

Pentru al doilea caz este extrem de elocventă scrisoarea băncii italo-romane către banca milaneza, din 2 mai 1923 prin care se arăta ca în conformitate cu instrucțiunile băncii madre, Banca Commerciale Italiană e Romena urma „ să exercite dreptul de opțiune asupra 48.550 acțiuni vechi Romcomit, proprietate a Băncii Commerciale Italiană, depozitate în dosarul băncii de pe lângă Romcomit, de asemenea proprietate a băncii constituindu-se și 100 de acțiuni, garanție L. Toeplitz. Rezultă de aici în mod clar faptul că bancherii italieni, deținătorii unor funcții manageriale importante în structura băncii madre sau ai celei italo-romane, au contribuit – prin cedarea acțiunilor lor de tip Romcomit – la sporirea proprietății acționare a băncii milaneze.

În altă ordine de idei, trebuie precizat faptul că, deși oamenii de afaceri italieni cumpărau acțiuni Romcomit sau Foresta Romană pe numele lor ca și persoane fizice, ei reprezentau ca și manageri sau consilieri ai băncii madre ai ai afiliatei romane, interesele capitalului italian. Altfel spus, o serie de bancheri italieni dețineau, ca și persoane fizice, acțiuni la o societatea industrial-bancara, alături de banca milaneza, făcea că puterea de decizie a băncii italiene să fie în raport cu cea romană, considerabil sporită.

Cronologic, banca madre a fost interesată de participatiuni directe în diferite zone ale Europei, în linii mari până la 1923-1924, perioadă după care acțiunile sale s-au îndreptat cu precădere spre piața financiară americană, lăsând afiliatelor sale o largă libertate de acțiune participationala. Totuși, trebuie precizat faptul că, deși Banca Commerciale Italiană e Romena a acționat din perspectiva investitionara după această perioadă, adesea în nume propriu, ( achiziționarea de acțiuni Goetz în anul 1926, obținerea controlului la fabrica de zahăr Lujani în anul 1929), ea a reprezentat și promovat permanent interesele capitalului italian în România, în mod concret al Băncii Commerciale Italiană.

În ceea ce a privit procedura achiziționării de acțiuni în cadrul unor societăți industrial-bancare romanești după 1923-1924, acestea nu mai erau depozitate în dosarul băncii milaneze, ci în dosarul unor societăți holdinguri, societăți controlate însă de banca italiană. Materialele arhivistice care cuprind corespondenta Băncii Commerciale Italiană cu afiliata sa din România și diferite holdinguri dezvăluie modul în care s-a realizat comunicarea casa madre-afiliate-holdinguri. Principiul a fost acela al achiziționării de acțiuni Romcomit de la acționari ai băncii italo-romane, pentru contul unei societăți holding precum Societa Internaționale di Credito Mobiliare e Immobiliare, Lugano (SICMI). Aceasta era o societate italiană controlată direct de către Direzione Centrale, societate care reprezintă astfel interesele acționare ale aceleiași Bănci Commerciale Italiană.

Pe linie de credite, Banca Commerciale Italiană, ca și fondatoare a Băncii Commerciale Italiană e Romena a procedat așa cum era firesc la creditarea acesteia. Susținerea financiară a băncii italo-romane de către tipul creditelor în cont curent, în avans sau a tratatelor acceptate. Mai exact, intre BCI și Romcomit, respectiv bănci afiliate institutului bancar milanez a existat o strânsa colaborare bancară de natura creditoriala. Din punct de vedere al condițiilor de creditare, susținerea financiară realizată de către banca milaneza în beneficiul BCIR s-a dovedit substanțială și extrem de avantajoasă. Un exemplu în acest sens l-au constituit creditele din octombrie 1920, credite susținute de către BCI di alte nouă bănci din rețeaua Comit.

Pe linie de participatiuni bancare, Romcomit a fost prezenta pe parcursul deceniului al treilea la: Bancă și Casa de Economie Fuzionata Oradea Mare, Casa de Economie „Agrar”, Targu-Mures, Banca Agrara Timisana și Banca Agrara din Cluj.

În Transilvania și Banat, capitalul bancar italian a manifestat imediat după primul război mondial, un interes deosebit pentru unele dintre băncile de aici. Cele trei bănci amintite mai sus, bănci în preponderenta cu capital ungar până la 1918, au beneficiat în primii lor ani de activitate de o largă participare a băncii italo-romane. Bilanțurile generale ale BCIR publicate la sfârșitul exercițiului pe anii 1921 și 1922, indică faptul că din valoarea totală a participatiunilor de 58.223.391 lei pe anul 1921 și 62.160.689 lei pe anul 1922, participatiunile către aceste trei bănci s-au ridicat la suma de 28.307.500 lei, respectiv 33.219.720 lei.

Obiectivul final al capitalului italian a fost acela de obținere a controlului managerial și de transformare a acestor bănci în afiliate Romcomit. În anul 1921, banca italo-romana a preluat controlul asupra acțiunilor financiar-bancare ale Băncii Agrarea Timisana, banca în discuție devenind astfel o afiliată Romcomit. Celelalte două bănci au trecut sub controlul capitalului italian în anul 1922, constituindu-se ca alte două afiliate ale băncii italo-romane.

1.1.1 Participatiuni și finanțări italiene în industria românească

Finanțările industriale de tipul creditărilor au fost acordate în folosul societăților industriale romanești, efectiv de către Romcomit și doar cu câteva excepții de către Comit. Trebuie relevat însă faptul că BCIR i-a fost facilitata dezvoltarea unor ample acțiuni participationale și creditoriale în spațiul industrial românesc, prin obținerea unor substanțiale finanțări externe (sistemul Comit), așa cum s-a arătat deja.

Romcomit a pus la dispoziția întreprinderilor aflate în sfera sa de interes investitionar, în genere, credite pe termen scurt (până la un an) și mediu (peste 5 ani) și doar într-o măsură mai mică credite pe termen lung (peste 10 ani). Tipul creditelor a variat de la creditele în cont curent la cele de scont, acceptație sau garanție. Creditele ordinare (în cont curent) și finanțările pe termen scurt, reprezentând „activitatea vie a BCIR” au fost foarte des acordate. În anul 1920 printr-o hotărâre a consiliului de administrație, banca italo-romana a adăugat la creditele în cont curent, operațiuni „de avans” (di anticipo): credite de portofoliu, credite ipotecare, credite neipotecare, credite documentare sub formă de acreditive și scrisori de credit. Banca a acordat de asemenea credite corespunzătoare categoriei de credite în alb (preferențiale).

Între anii 1920-1929, majoritatea creditelor asigurate de către Romcomit au fost în lei, dar adesea și în valută. Obținerea, prin apelul la instituțiile de credit străine, a unor fonduri cu dobânzi reduse cuprinse între 2 – 4 % i-a permis BCIR să acorde societăților aflate în sfera de interes credite extrem de avantajoase: precum cele în cont curent creditor cu dobânzi de până la 5%, sau chiar mai mici, pentru creditele în cont curent în alb, însă au existat și credite acordate fără garanție, este vorba despre creditele preferențiale.

În materie de organizare financiară, un principiu promovat cu consecvență de către Romcomit a fost acela al derulării politicii de creditare în general pe perioade scurte și în strânsă corelație cu politica de lichidități. Într-un raport al BCI din anul 1933, referitor la situația financiară a afiliatei romane este apreciată tocmai „optimă situație a lichidităților”, adică capacitatea acesteia de a face față în orice moment obligațiilor financiare. Pentru intervalul de timp amintit, partea italiană subliniază faptul că deși afiliata romană nu a atins „ca dimensiuni maximele financiare ale Băncii Romanești sau ale Băncii de Credit Roman”, totuși ea nu s-a aflat spre deosebire de aceste bănci în condiții de ne lichidități și nici în dependență față de BNR. În plan local, tradiția politicii bancare de prudență și lichiditate i-a permis BCIR obținerea credibilității în fata deponenților care au asigurat o bună parte din fondurile proprii. Situația era oarecum diferită în cazul băncilor cu capital autohton, bănci confruntate cu insuficientă resurselor financiare și neputința concentrării unor importante sume lichide.

În deceniul al treilea, pariticipațiunile industriale ale capitalului italian de tip Comit s-au realizat în industria forestiera, la Carpatina forestiera, de asemenea la Foresta Romana, o structură integrată concernului Foresta S.A. Milano, în industria metalurgica la Astra Arad, la Uzinele și Domeniile Reșita, în industria zaharului la Lujani, București sau în sectorul minier, la Industriile miniere din Banat.

Industria lemnului

Cel mai important exemplu de implicare investiționară al capitalului bancar italian în industria româneasca s-a înregistrat în sectorul forestier, sector unde acest capital a deținut mai mult de jumătate (400.476.750 lei, adică 60.45%) din totalul investițiilor sale industriale. Pe categorii de societăți investitionare, Forestei S.A. Milano i-a revenit aproape 62,55 % din suma menționată mai sus, iar Forestirei Feltrinelli din cointeresatia băncii Credito Italiano 37,45%. În fapt, concernul Foresta S.A. Milano a deținut pozițiile cheie din industria româneasca de profil.

Înființarea concernului Foresta S.A. Milano a fost o rezultantă a necesității coordonării întreprinderilor forestiere deținute de BCI în întreabă arie a Europei Central-Orientale, inclusiv în România. Astfel, 36 de milioane lire italiene din cele 50, cât a avut societate Foresta Milani la debutul sau, au fost folosite în scopul preluării de la Credit-Institut Ungarischer Holzhandler din Budapesta (finanțatoarea comerțului cu lemne a Ungariei) a 22 de societăți forestiere provenind din teritorii ale fostului Imperiu Austro-Ungar.

Foresta Milano a ajuns treptat una dintre cele mai puternice concerne forestiere europene, controlând zeci de societăți în România și apoi prin extinderea în Ungaria, Austria, Cehoslovacia, Iugoslavia și Polonia. Pentru înțelegerea relației invetiționare stabilite de BCI și Foresta Milano trebuie avută în vedere atitudinea manageriala a băncii milaneze față de Foresta S.A., precum și semnificația conceptului de strategie industrială reflectată în viziunea aceleași bănci.

Dublare capitalului social al Forestei Milani în 28 martie 1920 la 100 de milioane lire italiene a permis extinderea participărilor industriale și definitivarea acordurilor cu grupul Grodel și Allgemeine Depositen Bank din Viena, care dispuneau de resurse forestiere în România. În anul 1921 societatea Foresta Milano și-a amplificat activitatea prin fondarea unei noi afiliate, Polska Foresta, prin participarea la societatea Goetz, dar și prin achiziționarea de utilaje care să permită un fel de ciclu vertical al lemnului adică transformarea lemnului brut în semifabricate sau produse finite.

Deoarece Foresta Milano a imobilizat foarte multe resurse în primii săi 4-5 ani de activitate, a fost necesară o sistematizare financiară a acesteia. Un punct nodal în direcția echilibrării situației sale financiare l-a constituit perfectarea convenției din 25 iulie 1924 cu Trust Maatschappij voor Houtbelanger din Amsterdam, firma olandeza aflată sub garanția societății fraților Max Siegfried și Arturo Rosenberg din Monaco. În cadrul acestui acord, Comit a reușit să stabilească prin prevederi clare propriile raporturi de credit și finanțare cu Foresta Milano, care era de altfel puternic îndatorat băncii. Textul înțelegerii bilaterale cuprinde declarația BCI privind deținerea de către această a majorității capitalului social la Foresta Milano, plus 43% din totalul acțiunilor societății Goetz. Măsurile luate au avut pentru Foresta S.A. semnificația asigurării unei gestiuni mai eficace, de asemenea au echivalat cu o relativă consolidare a poziției sale investitionare în industria forestiera europeană.

Totuși gradul de industrializare al fabricilor de cherestea a fost unul relativ mic, astfel capitalul milanez a fost interesat și în deținerea unor fabrici de mobilă, celuloza sau hârtie. Ca și pondere, capitalul italian a fost cel mai puternic reprezentat în cadrul fabricilor de cherestea, apoi de hârtie, celuloza și mobila. Dacă este să comparăm aceasta ierarhie a băncilor cu profil lemnos aflate în componența Forestei cu cea a principalelor fabrici pentru prelucrarea lemnului din Transilvania, zonă Geografică unde Foresta Romană a deținut cele mai multe sucursale (4), se poate constata o situație similară. Astfel fabricile de cherestea, mobilă, hârtie și celuloză din industria transilvăneana a lemnului au ocupat primele trei locuri în potențialul forestier al zonei, atât la capitolul capitalului investit cât și la cel al forței motrice, așa cum rezultă din graficul de mai jos:

Tabelul 1. Capitalul investit, forța motrică și numărul mașinilor mari în cazul fabricilor de cherestea, mobilă si celuloză

Sursă: Anca Stangaciu, Capitalul Italian in economia romaneasca intre anii 1919-1939 Ed. Fundatia pentru studii europene 2004

Din punct de vedere tehnic, Foresta Milano a investit în beneficiul întreprinderilor din cadrul grupului Foresta Romana, în primul rând în utilaje forestiere specifice: gatere sau fierăstraie. Astfel, s-a putut constata faptul că numai în sectorul dintre Valea Sucevei și cea a Mureșului Foresta Romană a deținut în cele 41 de fabrici ale sale 202 gatere, care prelucrau zilnic 25 de metri cubi fiecare. La acestea s-au adăugat alte elemente de tehnologie industrială precum locomotive, vagoneți sau sine de cale ferată. De exemplu starea critică a rețelei de transporturi din România de la începutul deceniului al treilea (1921) a determinat cumpărarea de către Foresta S.A. Milano a 8 locomotive care au permis folosirea a 350 de kilometru de cale ferată pe care societatea italiană îi avea în concesiune.

În esență sa, politica creditoriala promovată de Romcomit în industria forestieră a reflectat rolul economic, precum și atenția deosebită acordată de banca unora dintre sucursalele grupului Foresta Română.

A fost cazul sucursalelor Forestei Romane S.A. din București și Galați, cărora Romcomit le-a acordat credite consistente. Pentru banca, importanta sucursalei Foreste Romane din București a decurs din coerența comunicării cu aceasta, ca sediul central al grupului forestier amintit, iar a celei din Galați din însemnătatea geografică a zonei. Dintre toate porturile României, portul Galați a asigurat Forestei Romane fluxul cel mai mare în exportul produselor lemnoase ceea ce a făcut din acest oraș punctul cel mai important al transportării lemnului spre exterior.

Fig.1:Reprezentarea schematică a prezenței capitalului italian de tip Comit în industria forestieră româneasca între anii 1921-1926.

Sursă: Anca Stangaciu, Capitalul Italian in economia romaneasca intre anii 1919-1939 Ed. Fundatia pentru studii europene 2004

Industria metalurgica și siderurgica

Deși industria metalurgica și siderurgica, industrie cu specific de prelucrare a presupus investiții consistente din punct de vedere tehnic sau mecanic, totuși ea a atras atenția capitalului italian prin posibilitatea obținerii unor profituri sporite pe termen mediu și lung. În unele situații (Astra Arad), capitalul italian a intenționat să preia acțiunile unor întreprinderi aparținând foștilor investitori austrieci sau germani și astfel să obțină avantaje de pe urma circumstanțelor politico-economice existente la sfârșitul primului război mondial.

Interesul capitalului italian pentru societatea Astra – Prima fabrica de vagoane și motoare S.A. Arad, specializată în producție de locomotive, vagoane, motoare, mașini, muniție și armament a fost major.

Societatea a luat naștere în anul 1920 prin contopirea Fabricii de vagoane Johann Weitzer, constituită în 1891 cu Fabrica de automobile Marta, constituită în 1909 sub egida unui grup de bănci romanești alături de participarea însemnată a capitalului străin, printre care și cel italian.

Uzinele de vagoane din Arad care au reprezentat o unitate foarte importantă a industriei de material rulant atât pe plan național, cât și pe plan sud-est european. În cadrul economiei românești ele au jucat un rol extrem de important prin întreținerea și reînnoirea permanentă a parcului de material rulant al CFR sau prin constituirea unor unități industriale de referință precum Fabrica de avioane de la Brașov. În fapt, societatea Astra Arad a fost nucleul unui puternic grup industrial în ramura metalurgiei și a construcțiilor de mașini, grup care a pus bazele unui adevărat concern metalurgic format din uzinele Arad și societățile pentru fabricarea materialului rulând din Brașov, București și Satu-Mare.

Implicarea capitalului italian la uzinele de vagoane Astra Arad a reflectat din nou colaborarea dintre Banca Commerciale Italiană și bancherul Camillo Castiglioni. De altfel, între cele două forțe financiare italiene a existat o puternică convergenta de acțiuni menită să ducă la realizarea unor posibile proiecte comune în domeniul metalurgic. Camillo Castiglioni și-a manifestat chiar interesul de a fi un aliat al băncii milaneze în sensul creării unui grup metalurgic european. Astfel în 1921, Castiglioni a subscris la capitalul social al Astrei de 75 milioane lei, 50 milioane lei, echivalentul a 75.000 acțiuni. Confruntat cu grave probleme financiare, Castiglioni va ceda la începutul anului 1924 un număr de 73.748 acțiuni Astra Arad, acțiuni depuse în dosarul SICMI de pe lângă Romcomit. Cedarea acțiunilor deținute de Castiglioni la Astra Arad dezvăluie afinitățile omului de afaceri italian față de aceeași Bancă Commerciale Italiană.

Prezența Capitalului peninsular la Astra Arad a avut dincolo de reprezentarea propriilor interese și semnificație perpetuării poziției capitalului austriac și german, mai exact a acțiunilor deținute de aceste capitaluri la societatea de fată. Conlucrarea tradiționala dintre forțele financiare italiene și cele austriece sau germane s-a aflat de asemenea în legătură cu intențiile capitalului italian de a controla industrii în spațiul austriac sau în alte foste state succesoare ale Imperiului Austro-Ungar.

În industria metalurgica, Romcomit a participat de asemenea printr-un „loc de subscripție” (vărsare de fonduri) la sporirea capitalului social al Uzinelor de Fier și Domeniilor din Reșita. Scopul societății așa cum rezultă din statut a fost acela al achiziționării de uzine de fier și oțel, de mine, de stabilimente industriale și întreprinderi.

Industria alimentară

Industria zaharului a reprezentat un important punct de interes pentru capitalul străin în ansamblu, capital care a deținut incă de la începutul secolului trecut peste 80 % din totalul participărilor pe ramura.

Interesul capitalului italian în această ramură a industriei alimentare a fost manifestat pentru Întreprinderea de zahăr Lujani S.A., întreprindere cu sediul central în București și două fabrici de zahăr la Jucica Veche și Lujani, ambele în județul Cernăuți.

Aflată într-un context al unei industrii caracterizată printr-o evidenta evoluție, fabrica Lujani înființată în anul 1924, a înregistrat o creștere aproape continuă a rentabilității și productivității sale, creștere culminată cu anul de vârf 1926. Capacitatea maximă de prelucrare a celor două fabrici ale întreprinderii a fost în anul 1928 de 2100 tone sfecla în 24 de ore, la un număr de 1940 muncitori, fapt care a situat-o din acest punct de vedere pe locul doi în industria româneasca a zaharului, după Danubiana S.A.R. București. Avantajul participării la o astfel de fabrică, l-a constituit alături de rentabilitate, independență față de materiile prime din import.

În ceea ce a privit evoluția patronala a întreprinderii, ea a trecut în anul 1927 din posesia Băncii Marmorosh Blanc & Co în gestiunea unui grup ceho-roman condus de Banca de Credit Roman.

Alte domenii de interes industial

Referitor la întreprinderile aparținând altor sectoare de interes industrial, precum cele din sfera industriei petroliere, legăturile de afaceri ale BCIR cu aceasta au fost doar tangențiale. Societățile Concordia S.A.R. Ploiești, Concordia S.A. București, Steaua Romana, Astra Romana sau Prahova S.A., s-au construit spre sfârșitul deceniului al treilea în terți colaboratori ai băncii italo-romane, colaboratori alături de care aceasta a intrat în contact în virtutea relației de cedenta-cesionara, avută la rândul său cu fabrica Phoebus Oradea-Mare.

Implicare de ansamblu a capitalului italian în industria petroliera a fost pe tot parcursul perioadei interbelice una extrem de redusă. Aceasta s-a datorat în mare măsură pozițiilor importante și greu de surmontat deținute în industria petroliera româneasca încă din secolul al XIX-lea, de către capitalurile german, american, englez, olandez, precum și lipsei unei tradiții a capitalului italian în acest sector industrial. Așa se explica faptul că din totalul participării capitalului străin în industria petroliera românească, ponderea capitalului italian a fost la sfârșitul deceniului al 3-lea una extrem de redusă (până la 1,50%).

În anul 1926, finanța italiană a participat alături de cea belgiana la creșterea capitalului Societății Industriile Miniere din Banat. Urmare a substanțialului sprijin acordat în scopul sporirii capitalului societății la 150 de milioane lei, cele două capitaluri străine au preluat fiecare câte 20 % din acțiuni, restul de 60% fiind deținut de către capitalul roman.

Ceea ce se poate afirma în concluzie este faptul că Romcomit a fost o instituție bancară rentabila care a obținut beneficii importante din diferite plasamente industrial-bancare. Evoluția profitului net, a cifrei de afaceri și a ratei profitului înregistrat de către Romcomit reflecta în mod clar această realitate.

Tabel 2: Coeficienții profitului net, ai cifrei de afaceri și ai ratei profitului înregistrat de către Romcomit între anii 1921-1929 (în lei și în procente)

ANUL PROFIT NET CIFRĂ DE AFACERI RATA PROFITULUI

1921 3.507.492 19.503.399 19,98%

1922 4.031.679 27.039.136 14,91%

1923 15.004.048 52.375.098 28,56%

1924 21.336.311 66.634.958 32,01%

1925 21.250.984 73.872.091 28,77%

1926 27.924.761 93.600.969 29,83%

1927 27.154.382 93.342.180 29,51%

1928 27.154.661 112.403.159 24,16%

1929 27.212.541 102.676.288 26,5%

Sursă: Anca Stangaciu, Capitalul Italian in economia romaneasca intre anii 1919-1939 Ed. Fundatia pentru studii europene 2004

Activități Comeriale

Din rapoartele Consiliului de Administrație al Băncii Commerciale Italiană e Romena rezulta grijă dedicată în mod particular activităților de natură comercială (de export), activități care au presupus investiții de dimensiuni mai mici decât cele ce au caracter industrial.

Trebuie precizata ca o importanță participării a băncii italo-romane, prezența să în anul 1921 la Sindex, Consorțiul pentru exportul cerealelor. Participația Băncii Commerciale Italiană e Romena la acest consorțiu ca răspuns la cererea guvernului roman a fost de 25 milioane lei. Sindex s-a aflat se pare, în legătură cu Societatea de Grâu din România, societate la a cărei fondare a participat inclusiv BCI.

În linii generale, comerțul a fost o constantă a societăților forestiere din sfera de interes a capitalului italian datorită combinării firești a activităților de acești tip cu cele de exploatare, semifabricație sau fabricație. Tocmai de aceea, capitalul italian a procedat extrem de pragmatic și eficient la crearea a doua sucursale ale Băncii Commerciale Italiană e Romena, respectiv a doua sucursale Foresta Romana la galați și Brăila, sucursale ce urmau să faciliteze comerțul cu lemne dinspre Basarabia și Moldova spre exterior. Într-adevăr, comerțul cum material lemnos s-a dovedit pentru capitalul milanez o afacere profitabilă care a permis acumularea unor noi devize. În plus, el a contribuit la o mai rapidă amortizare a investițiilor forestiere, fiind mai puțin costisitor decât liniile de producție.

1.1.2 Evoluția investițiilor în România după anul 1934

La fel ca și în cazul celorlalte state europene, anul 1935-1939 au fost pentru România anii refacerii, ai redresării și ai relativei stabilități economice. Continuarea în timpul crizei economice a programului de dezvoltare economică bazat pe industrializare a dus la progresul tehnică și la creșterea potențialului industriei în cadrul economiei naționale. Urmare a acestui fapt, volumul investițiilor industriale romanești (mașini și utilaje) a crescut între anii 1932-1934 de la 69.984.360 lei la 72.189.912 lei, pentru că în anul 1938 nivelul acestora să ajungă la 95.105.046 lei. Rezultatele pozitive au fost evidente mai cu seamă la nivelul industriei prelucrătoare, industrie care în deceniul al 4-lea a reușit să satisfacă cerințele pieței pentru bunurile de larg consum, precum și 80% din totalul nevoilor industriale. Pe ramuri, din perspectiva valorii producției, ierarhia în cadrul industriei prelucrătoare a fost reprezentată la sfârșitul deceniului al 4-lea de industria alimentară, textilă, chimică, metalurgică, industria hârtiei și industria materialelor de construcții.

Ca și ritm de creștere economică, s-a realizat o dezvoltare mai accentuată a industriilor noi, moderne, de tipul industriei textile, chimice, electrotehnice, în detrimentul industriilor tradiționale (metalurgie, lemn), așa cum reiese din tabelul nr.3. În fapt, aceasca a fost o tendință general europeană în perioada interbelică. Totuși, în ciuda dezvoltării acestor noi ramuri industriale, producția și consumul în materie de electricitate sau alte produse precum cele chimice s-au dovedit modeste în România, comparativ cu alte state europene. În anul 1938 puterea instalată în uzinele electrice din România se situa pe locul 28, mult după statele din vestul și centru Europei, iar producția de acid sulfuric era pe locul 15, fapt care plasa România după statele vestice sau cele central europene precum Germania, Franța, Italia, Anglia, Belgia, Olanda sau Polonia. La consumul de energie România se situa pe locul 10, iar la electricitate sau ciment pe locurile 15, respectiv 13.

Un fenomen particular pentru România, s-a dovedit a fi cazul industriei lemnului, unde de la locul 2 deținut în anul 1921 de această ramură în ansamblul industriilor din România, s-a ajuns doar la locul 8 în anul 1938. Această realitate își găsește explicația în procesul de fărâmițare al structurii industriei amintite, prin preponderenta întreprinderilor cu capitaluri sociale foarte mici. În ceea ce a privit ritmul de creștere al industriei alimentare și în genere al bunurilor de consum, acesta a fost în România mult mai lent comparativ cu ritmul industriilor bunurilor de consum din Europa Occidentală.

Tabel 3:Ritmul de creștere al principalelor ramuri industriale prelucrătoare din România între anii 1925-1938

Tipul de ramură industrială Procentul de creștere

1925 1938

Industria chimică 6,1% 9,8%

Industria mat. 4 de construcții 2,5% 5,2%

Industria textilă 16,3% 25,6%

Industria electrotehnică 0,3^ 0,9%

Industria metalurgică 17,85% 17,85%

Industria lemnului 15% 15%

Industria alimentară 29,5% 13,3%

Sursă: Anca Stangaciu, Capitalul Italian in economia romaneasca intre anii 1919-1939 Ed. Fundatia pentru studii europene 2004 Se poate afirma în concluzie faptul că la sfârșitul deceniului al patrulea, politica de plasamente a capitalului italian în România a fost foarte redusă, participatiunile băncii italo-romane aflându-se într-o evidenta involuție, iar ritmul creditelor acordate fiind mult mai lent. În fapt, singura prezentă notabila a Băncii Commerciale Italiană e Romena în ultimii ani ai deceniului în discuție s-a realizat la Foresta Romană. De altfel, chiar și în industria forestiera românească, Romcomit a păstrat o singură constantă: acordarea de credite.

Regresul Băncii Commerciale Italiană e Romena, scăderea razei sale de acțiune, precum și involuția participărilor sale industriale trebuie înțeleasă în contextul efectelor provocate de criză economică mondială, respectiv a dificilei situații monetar-financiare din anii următori. În plan intern românesc, a fost vorba cu precădere despre restricționare comerțului cu devize, comerț care a îngreunat indiscutabil activitatea sa investitionara în România.

De fapt, în ansamblul deceniului al patrulea, rolul afiliatelor Comit din statele Europei Central-Orientale s-a redus extrem de mult tocmai datorită condițiilor precare de desfășurare a schimburilor comerciale (tari cu vălura depreciata, măsuri restrictive). Desigur, la această s-au adăugat dificultățile existente în cadrul sistemului Comit (lipsa creditelor pe termen lung), precum și cele cauzate de sistemul acordurilor de clearing.

În ceea ce a privit intervenția IRI, aceasta nu a rezolvat problema necesarului de vălura și nici pe cea a însănătoșirii situației trezoreriei marilor bănci italieni cu acțiune în exterior. Dimpotrivă, acțiunile IRI au provocat distorsionări ale gestiunii acestor bănci. Nu în ultimul rând, pe fondul subsumării factorilor economici, ambițiilor politice ale guvernului fascist de la sfârșitul deceniului al patrulea, capacitățile operative ale instituțiilor bancare au fost considerabil reduse.

CAPITOLUL II RELAȚII POLITICE ROMÂNO – ITALIENE ÎN PRIMA JUMĂTATE A DECENIUL PATRU AL SECOLULUI XX

2.1. România și conflictul italo – etiopian

9 În zorii secolului al XX-lea, majoritatea Africii este sculptatã în funcție de interesele marilor puteri europene. Cu douã excepții: mica republicã Liberia de pe coasta vesticã și Imperiul Etiopian situat în strategiul Corn al Africii. Italia, recent înscrisã în cursa coloniilor, posedã doar douã teritorii: Eritrea și Somalia. În 1889, între Italia și împãratul etiopian Menelik al II-lea se semneazã tratatul de la Wuchale, prin care Etiopia devine protectorat, o stare de fapt care va conduce la primul rãzboi italo-etiopian.

Pânã în 1896, resursele de ambele pãrți par sã se epuizeze. Generalul Oreste Baratieri, comandantul forțelor italiene, știe cã armata inamicã va începe sã se dizolve de îndatã ce se vor termina proviziile de la țãrani. Cu toate acestea, guvernul italian insistã asupra atacului. Pe 29 februarie are loc o întâlnire între Baratieri și brigadierii sãi, în care acesta își exprimã îngrijorarea și propune retragerea. Totuși, la miezul nopții trupele pornesc.

Armata italianã este alcãtuitã din patru brigãzi totalizând 17.700 de soldați și 56 de piese de artilerie. O brigadã sub comanda generalului Albertone este formatã din askari din Eritrea și ofițeri italieni, iar celelalte trei din unitãți de elitã Bersaglieri, Alpini și Cacciatori, deși o bunã parte dintre recruți sunt neexperimentați, provenind din regimentele metropolitane italiene menite a servi în batalioanele africane. Forțele lui Menelik se estimeazã undeva între 70.000 și 100.000. cei mai mulți sunt carabinieri, dar existã și un numãr semnificativ de cavaleri și infanteriști înarmați doar cu lãnci. Trei brigãzi italiene avanseazã prin trecãtori montane, a patra campeazã.Planul de bãtãlie presupune ca cele trei sã mãrșãluiascã în coloane paralele spre crestele a trei munți, cu rezerva în spate. Scopul este ca focul încrucișat sã le transforme într-o foarfece mortalã. Cu toate acestea, brigãzile se separã în timpul marșului nocturn din cauza terenului dificil și hãrților prea schematice. Generalul Baratieri nu are cunoștințã de decizia lui Menelik de a demobiliza armata ca urmare a epuizãrii resurselor.

Când împãratul primește de veste de la unul dintre spioni cã italienii avanseazã, reunește armatele separate ale nobililor. Forțele etiopiene se poziționeazã pe dealurile ce se ridicã deaupra vãii Adwa. Prima confruntare are loc cu brigada askari a generalului Albertone, pe care artileria lui Menelik (40-42 de tunuri mobile) o nimicește. Brigada lui Arimondi îi respinge pe etiopienii care atacã pozițiile italiene, pânã când Menelik ordonã atacul rezervei de shewani, care îi zdobesc pe apãrãtorii italieni. Brigada lui Damorbida se grãbește sã-l asiste pe Abertone, dar nu reușește sã o facã la timp. Luptând pentru retragere, acesta ajunge într-o vale îngustã unde cavaleria etiopianã Oromo o mãcelãrește. Celelalte douã brigãzi, aflate chiar sub comanda lui Baratieri, sunt flancate și distruse de inamic pe pantele muntelui Belah.

Pierderile italiene se ridicã la 7000 de morți, 1500 de rãniți și 3000 de prizonieri.Etiopienii se cãpãtuiesc cu cele 11000 de puști lãsate în urmã. Prizonierii italieni nu sunt tratați cu atrocitate, dar luptãtorii africani askari din armata italianã se aleg cu tãierea mâinii și piciorului sub acuza de trãdare. Curtea marțialã îl învinuiește pe Baratieri de proasta organizare a atacului și demite din funcție.

De ce nu-și fructificã împãratul Menelik victoria și nu-i alungã pe coloniștii italieni din țarã? El își limiteazã pretențiile la abrogarea tratatului de la Wuchale, dorind doar menținerea independenței etiopiene, refacerea dupã foamete și potolirea armatei nemulțumite de campaniile lungi. Rezultatul direct al rãzboiului este tratatul de la Addis Ababa, care consfințește independența etiopianã. Pe 3 octombrie 1935 , în contextul slabei implicãri a Ligii Națiunilor în gestionarea crizei din Abisinia, italienii lui Benito Mussolini întreprind o nouã campanie.

La sfârșitul celui de-al doilea rãzboi italo-abisinian, italienii ocupã Etiopia vreme de 5 ani, între 1936-41, pânã când sunt alungați de britanici și forțele patriote etiopiene.Confruntarea de la Adwa poate fi consideratã un punct de cotiturã în istoria Etiopiei, dar și în cea europeanã, pentru cã marcheazã declinul Europei ca centru politic mondial. Înfrângerea unei puteri coloniale și recunoașterea suveranitãții africane devin repere pentru viitorii naționaliști în lupta lor pentru decolonizare, ca și pentru liderii mișcãrii pan-africane. Etiopia devine un simbol al valorii și rezistenței africane, un bastion al speranței, dar și o emblemã a conservatorismului și naționalismului care o vor izola în viitor de inovații vestice. Pe de altã parte, înfrângerea italianã este resimțitã ca o traumã pe care liderii fasciști încearcã sã o rãzbune prin aventura revanșardã din 1935.

2.2. România și Societatea Națiunilor

10 Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială. În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj. Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa.

Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe armate proprii, ci depindea de Marile Puteri pentru a-și pune în aplicare rezoluțiile, menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere o armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea, ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau de asemenea să nemulțumească membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. Când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui de-al Doilea Război Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor este extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă uliii”.

După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de Societate.

Între 1920 și 1946, au existat 63 de state membre Societății Națiunilor. Pactul care a format Societatea Națiunilor a fost inclus înTratatul de la Versailles și a intrat în vigoare pe 10 ianuarie 1920. Societatea Națiunilor a fost desființată pe 18 aprilie 1946, când activitățile și responsabilitățile au fost preluate de Organizația Națiunilor Unite.

Extinderea cea mai mare a fost de la 28 septembrie 1934 (când Ecuador a aderat) până la 23 februarie 1935 (când Paraguay s-a retras) cu 58 de membrii.

10 La acea vreme, doar Costa Rica (22 ianuarie 1925), Brazilia (14 iunie 1926), Imperiul Japonez (27 martie 1933) și Germania (19 septembrie 1933) s-au retras și numai Egipt rămăsese să adere (pe 26 mai 1937).

Statele membre la acea vreme au fost:

Argentina,

Australia,

Belgia,

Bolivia,

Canada,

Cehoslovacia,

Chile,

Republica Chineză,

Colombia,

Cuba,

Danemarca,

El Salvador,

Elveția,

Franța,

Grecia,

Guatemala,

Haiti,

Honduras,

Imperiul Britanic,

India,

Italia,

Iugoslavia,

Liberia,

Nicaragua,

Noua Zeelandă,

Norvegia,

Olanda Panama,

Paraguay,

Persia/Iran,

Peru,

Polonia,

Portugalia,

Regatul Unit,

România,

Siam,

Spania,

Suedia,

Uniunea Africii de Sud,

Uruguay,

Venezuela,

Austria,

Bulgaria,

Finlanda,

Luxemburg,

Albania,

Estonia,

Letonia,

Lituania,

Ungaria,

Irlanda,

Etiopia,

Mexic,

Republica Dominicană,

Turcia,

Irak,

Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice,

Afghanistan

și Ecuador.

10 Din cele 42 de state fondatoare, 23 (sau 24 dacă este numerotată și Franța Liberă) au rămas membre până când Societatea Națiunilor a fost desființată în 1946. Alte 21 s-au alăturat între 1920 și 1937, însă 7 au abandonat, s-au retras sau au fost expulzate înainte de 1946. URSS a fost singurul membru expulzat din cadrul Societății.

Deși a formulat conceptul și a semnat Pactul, Statele Unite nu s-a alăturat niciodată Societății Națiunilor.

Înaltele Părți Contractante, considerând că, pentru a dezvolta cooperarea între națiuni și pentru a le garanta pacea si siguranța, este necesar să se accepte anumite obligațiuni, de a nu recurge la război, să se întrețină la lumina zilei relațiuni internaționale bazate pe justiție și onoare, să se observe riguros prescripțiunile dreptului internațional, recunoscute de aci înainte ca regulă de conducere efectivă a guvernelor, să se facă să domnească dreptatea și să se respecte cu sfințenie toate obligațiile tratatelor, în raporturile mutuale dintre popoarele organizate.

Adoptă prezentul Pact, care instituie Societatea Națiunilor.

Art. 1. Sunt membri originari ai Societății Națiunilor, acei dintre semnatari al căror nume figurează în anexa prezentului Pact, precum și statele, de asemenea numite în Anexă, care vor fi aderat la prezentul Pact fără nici o rezervă, prin o declarațiune, depusă la Secretariat în cursul celor două luni de la intrarea în vigoare a Pactului și despre care se va face notificarea celorlalți membrii ai Societății.

Orice Stat, Dominion sau Colonie care se guvernează liber și care nu este menționat în Anexă, poate deveni membru al Societății, dacă admiterea sa este pronunțată de cele două treimi ale Adunării, cu condiția să dea garanții efective de intenția sa sinceră de a observa angajamentele sale internaționale și de a accepta regulamentul stabilit de Societate, în ceea ce privește forțele și armamentele sale militare, navale și aeriene.

Orice membru al Societății poate, după o prealabilă înștiințare făcută cu doi ani mai înainte, să se retragă din Societate, cu condiția de a fi îndeplinit, în acel moment, toate obligațiunile sale internaționale, inclusiv cele prevăzute în prezentul Pact.

Art. 2. Acțiunea Societății, astfel cum este definită în prezentul Pact, se exercită de o Adunare și de un Consiliu asistați de un Secretariat permanent.

Art. 3. Adunarea se compune din reprezentanți ai membrilor Societății. Ea se întrunește la epoci fixate și la orice alt moment, dacă împrejurările o cer, la sediul Societății sau în vreun alt loc care va putea fi desemnat.

Adunarea are căderea de a se pronunța asupra oricărei chestiuni care intră în sfera de activitate a Societății sau care atinge pacea lumii.

Fiecare membru al Societății nu poate avea mai mult de trei reprezentanți în Adunare și nu dispune decât de un vot.

Art. 4. Consiliul se compune din reprezentanți ai principalelor Puteri Aliate și Asociate, precum și din reprezentanți ai altor patru membri ai Societății. Acești patru membri ai Societății sunt desemnați în mod liber, de Adunare, și la datele ce va crede de cuviință.

Cu aprobarea majorității Adunării, Consiliul poate desemna pe alți membri ai Societății a căror reprezentare în Consiliu va fi de aici înainte permanentă.

El poate, cu aceeași aprobare, să sporească numărul membrilor Societății care vor fi aleși de Adunare pentru a fi reprezentați în Consiliu.

Consiliul se întrunește când o cer împrejurările și cel puțin o dată pe an, la sediul Societății, sau în orice alt loc care va putea fi desemnat.

Orice chestiune intrând în sfera de activitate a Societății sau privitoare la pacea lumii e de căderea Consiliului.

Orice membru al Societății care nu este reprezentat în Consiliu este invitat să trimită un reprezentant, spre a lua parte în Consiliu, atunci când o chestiune care îl interesează în particular e adusă înaintea Consiliului.

Fiecare membru al Societății reprezentat în Consiliu nu dispune decât de un vot și nu are decât un singur reprezentant.

Art. 5. Afară de vreo dispozițiune hotărât contrară acestui Pact, sau clauzelor prezentului tratat, hotărârile Adunării sau ale Consiliului sunt date de unanimitatea membrilor Societății reprezentați la Adunare.

Art. 6. Secretariatul permanent este stabilit la sediul Societății. El se compune dintr-un Secretar general, din secretari și din personalul necesar.

Cel dintâi Secretar general e desemnat prin Anexă. În urmă, Secretarul general va fi numit de Consiliu, cu aprobarea majorității Adunării.

Art. 7. Sediul Societății este stabilit la Geneva.

Consiliul poate, la orice moment, să hotărască stabilirea sediului în orice alt loc.

Toate funcțiunile Societății sau ale serviciilor care depind de ea, inclusiv Secretariatul, sunt egal accesibile bărbaților și femeilor.

Reprezentanții membrilor Societății și agenții acesteia se bucură în exercițiul funcțiunilor lor de privilegiile și imunitățile diplomatice.

Clădirile și terenurile ocupate de Societate, de serviciile sau de întrunirile ei sunt inviolabile.

Art. 8. Membrii Societății recunosc că menținerea păcii cere reducerea armamentului național la minimul compatibil cu siguranța națională și cu executarea obligațiunilor internaționale impuse printr-o acțiune comună.

Consiliul, ținând seama de situațiunea geografică și de condițiunile speciale ale fiecărui Stat, pregătește planurile acestei reduceri, în vederea examinării și deciziunii diverselor guverne.

Aceste planuri trebuie să facă obiectul unei examinări și, dacă e nevoie, al unei revizuiri cel puțin la fiecare zece ani.

După adoptarea lor de diversele guverne, limita armamentelor astfel fixată nu poate fi depășită fără consimțământul Consiliului.

Art. 9. O comisiune permanentă va fi formată pentru a da Consiliului avizul său asupra executării dispozițiunilor articolelor 1 și 8, în mod general asupra chestiunilor militare, navale și aeriene.

Art. 10. Membrii Societății își iau îndatorirea să respecte și să mențină în contra oricărei agresiuni externe integritatea teritorială și independența politică existentă a tuturor membrilor Societății. În caz de agresiune, Consiliul avizează asupra mijloacelor de a asigura executarea acestei obligațiuni.

Art. 11. Se declară în mod hotărât că orice război sau amenințare de război, fie că ar atinge direct sau nu pe unul dintre membrii Societății, interesează întreaga Societate și că aceasta trebuie să ia măsurile proprii pentru a salva în mod eficace pacea Națiunilor. În asemenea caz, Secretarul general convoacă imediat Consiliul, la cererea oricărui membru al Societății.

În afară de aceasta, se mai declară că orice membru al Societății are dreptul să atragă, în mod amical, atențiunea Adunării sau a Consiliului asupra oricărei împrejurări de natură să atingă relațiunile internaționale și care amenință în urmă să tulbure pacea, sau buna înțelegere între națiuni, de care depinde pacea.

Art. 12. Toți membrii Societății convin că, dacă se ivește între ei un diferend susceptibil să aducă o ruptură, îl vor supune fie procedurii arbitrajului, fie examinării Consiliului. Ei mai convin că, în nici un caz, nu trebuie să recurgă la război înainte de expirarea unui termen de trei luni după darea sentinței arbitrilor sau după raportul Consiliului.

În toate cazurile prevăzute la acest articol, sentința arbitrilor trebuie să fie dată într-un timp util, iar raportul Consiliului trebuie să fie întocmit în cursul celor 6 luni, cu începere din ziua când diferendul a fost adus la cunoștința lui.

Art. 13. Membrii Societății convin că, dacă s-ar ivi intre ei un diferend susceptibil, după părerea lor, de o soluție arbitrară și dacă acestui diferend nu i se poate pune capăt în mod satisfăcător, pe cale diplomatică, chestiunea va fi supusă în întregime arbitrajului.

Printre diferendele care sunt în general susceptibile de o soluțiune arbitrară se declară: toate diferendele privitoare la interpretarea unui tratat, la orice chestiune de drept internațional, la orice fapt care dacă s-ar realiza ar constitui ruptura unui angajament internațional, precum și diferendele relative la întindere sau la natura reparațiunilor datorate pentru o asemenea ruptură.

Curtea de arbitraj căreia îi este supusă chestiunea este Curtea indicată de Părți sau prevăzută în convențiunile lor anterioare.

Art. 14. Consilul este însărcinat să prepare un proiect de Curte permanentă de justiție internațională și să-l supună membrilor Societății. Această Curte va fi competentă de a judeca toate diferendele cu caracter internațional ce Părțile i le vor supune. Ea va da, de asemenea, avize consultative asupra oricărui diferend sau oricărui punct ce va fi adus înaintea ei de către Consiliu sau de Adunare.

Art. 15. Dacă se ivește între membrii Societății un diferend susceptibil de a atrage după sine o ruptură și dacă acest diferend nu este supus arbitrajului prevăzut prin articolul 13, membrii Societății convin să-l aducă în fața Consiliului. În acest scop este de ajuns ca unul dintre ei să aducă acest diferend la cunoștința Secretarului general, care ia orice dispozițiuni în vederea unei anchete și a unei examinări complete.

Art. 16. Dacă un membru al Societății recurge la război contra angajamentelor luate prin articolele 12, 13 sau 15 este ipso facto considerat că a comis un act de război în contra tuturor celorlalți membrii ai Societății. Aceștia se îndatorează să rupă imediat cu el orice relațiuni comerciale sau financiare, să interzică orice raporturi între naționalii lor și aceia ai Statului care a călcat Pactul, și să facă să înceteze orice comunicațiuni financiare, comerciale sau personale între naționalii acestui Stat și aceia ai oricărui alt Stat membru sau nu al Societății.

În acest caz, Consiliul are datoria de a recomanda diferitelor guverne interesate efectivele militare, navale sau aeriene cu care membrii Societății vor contribui, fiecare în parte, la forțele armate destinate pentru respectarea angajamentelor Societății.

Membrii Societății mai convin, în afară de aceasta, de a-și da sprijin reciproc pentru aplicarea măsurilor economice și financiare ce urmează a se lua în virtutea prezentului articol, pentru a reduce la minimum pierderile și neajunsurile ce ar putea rezulta. Își dau, de asemenea, sprijin reciproc pentru a rezista împotriva oricărei măsuri speciale îndreptate în contra unuia dintre ei, de către Statul care a călcat Pactul.

Ei iau dispozițiunile necesare pentru a înlesni trecerea prin teritoriul lor a forțelor oricărui membru al Societății, care ia parte la o acțiune comună pentru a obține respectarea angajamentelor luate de Societate.

Poate să fie exclus din Societate orice membru care s-a făcut vinovat de violarea vreunuia din angajamentele ce rezultă din Pact. Excluderea este pronunțată prin votul tuturor celorlalți membri ai Societății reprezentați în Consiliu.

Art. 17.În caz de diferend între două State, dintre care numai unul singur este membru al Societății sau între două State care nu fac parte din Societate, Statul sau Statele care nu sunt membri ai Societății sunt invitate să se supună obligațiunilor impuse membrilor ei, pentru soluționarea diferendului în condițiunile socotite drepte de Consiliu. Dacă această invitație este primită, dispozițiunile articolelor 12-16 se aplică sub rezerva modificărilor considerate ca necesare de Consiliu.

Din momentul trimiterii acestei invitațiuni, Consiliul deschide o anchetă asupra împrejurărilor diferendului și propune măsura care i se pare cea mai nimerită și cea mai eficace în acea împrejurare.

Dacă Statul invitat refuză să primească obligațiunile de membru al Societății, în scopul soluționării diferendului, Consiliul poate să ia toate măsurile și să facă orice propuneri de natură a preveni ostilitățile și de a pune capăt conflictului.

Art. 18. Orice tratat sau angajament internațional încheiat în viitor de un membru al Societății va trebui să fie imediat înregistrat de Secretariat și publicat de el cât mai curând posibil. Nici unul dintre aceste tratate sau angajamente internaționale nu va fi obligatoriu înainte de a fi fost înregistrat.

Art. 19. 11 Adunarea poate din când în când să invite pe membrii Societății ca să procedeze la o nouă examinare a tratatelor devenite inaplicabile, precum și a situațiunilor internaționale a căror menținere ar putea să pună în pericol pacea lumii.

Art. 20. Membrii Societății recunosc, fiecare în ce-l privește, că prezentul Pact abrogă orice obligațiuni sau înțelegeri inter se, incompatibile cu dispozițiunile sale și se leagă în mod solemn să nu mai contracteze în viitor altele de acest fel.

Dacă înainte de intrarea sa în Societate un membru a luat asupră-și obligațiuni incompatibile cu dispozițiunile Pactului, dânsul trebuie să ia măsuri imediate pentru a se desface de aceste obligațiuni.

Art. 21. Angajamentele internaționale, precum sunt tratatele de arbitraj și înțelegerile regionale, ca și doctrina lui Monroe[1], făcute în vederea menținerii păcii, nu sunt considerate ca incompatibile cu nici una din dispozițiunile prezentului Pact.

Art. 22. Principiile următoare se aplică coloniilor și teritoriilor care în urma războiului au încetat de a fi sub suveranitatea Statelor care le guvernau mai înainte și care sunt locuite de popoare încă incapabile de a se conduce ele însele, date fiind condițiunile deosebit de grele ale lumii moderne. Bunăstarea și dezvoltarea acestor popoare formând o misiune sfântă a civilizației, este necesar să se încorporeze în prezentul Pact garanții pentru îndeplinirea acestei misiuni.

Cea mai bună metodă pentru realizarea în mod practic a acestui principiu este de a încredința tutela acestor popoare națiunilor mai înaintate care, prin resursele, experiența sau pozițiunea lor geografică sunt cele mai în măsură să-și ia această răspundere și care consimt să o primească: ele ar exercita această tutelă în calitate de mandatare și în numele Societății.

Caracterul mandatului trebuie să difere, după gradul de dezvoltare al poporului, după situația geografică a teritoriului, după orice alte circumstanțe asemănătoare.

Art. 23. Sub rezerva și conform dispozițiunilor convențiunilor internaționale, actualmente în ființă sau care se vor încheia ulterior, membrii Societății:

a) își vor da toată silința de a asigura și a menține condițiuni de muncă echitabile și umane pentru bărbat, femeie și copil pe teritoriile lor proprii precum și în toate țările asupra cărora se întind relațiunile lor comerciale și industriale, și în acest scop, de a înființa și a întreține organizațiuni internaționale necesare;

b) au îndatorirea de a asigura un tratament echitabil pentru populațiunile indigene în teritoriile supuse administrațiunii lor;

c) însărcinează Societatea cu controlul general al acordurilor relative la comerțul de femei și copii, al traficului de opium și alte toxice vătămătoare;

d) însărcinează Societatea cu controlul general al comerțului de arme și de munițiuni cu țările unde controlul acestui comerț este indispensabil interesului comun;

e) vor lua dispozițiunile necesare pentru a asigura garantarea și menținerea libertății comunicațiunilor și tranzitului, precum și un echitabil tratament pentru comerțul tuturor membrilor Societății, rămânând bineînțeles că nevoile speciale ale regiunilor devastate în timpul războiului din 1914-1918 vor trebui să fie luate în considerare;

f) își vor da toată silința de a lua măsuri de ordin internațional, pentru a preveni și combate bolile.

Art. 24. Toate birourile internaționale anterior înființate prin tratate colective vor fi, sub rezerva consimțământului Părților, puse sub autoritatea Societății. Oricare alte birouri internaționale și orice comisiuni pentru reglementarea afacerilor de interes internațional, care vor fi create ulterior, vor fi puse sub autoritatea Societății.

Pentru orice chestiuni de interes internațional, stabilite prin convențiuni generale, dar nesupuse controlului unor comisiuni sau birouri internaționale, Secretariatul Societății va trebui, dacă Părțile o cer și dacă Consiliul consimte, să adune și să distribuie toate informațiunile folositoare și să dea tot ajutorul necesar sau dorit.

Consiliul poate decide ca printre cheltuielile Secretariatului să intre și acelea ale oricărui birou sau comisiune puse sub autoritatea Societății.

Art. 25. Membrii Societății își iau îndatorirea de a încuraja și favoriza înființarea și cooperarea organizațiunilor voluntare naționale ale Crucii Roșii, autorizate în regulă, care au obiect îndreptarea sănătății, apărarea preventivă în contra bolii și alinarea suferinței în lume.

Art. 26. Modificările Pactului de față vor intra în vigoare din momentul ratificării lor de către majoritatea acelora ai cărei reprezentanți formează Adunarea.

Oricare membru al Societății este liber a nu primi amendamentele aduse Pactului, în care caz el încetează de a mai face parte din Societate.

2 CAPITOLUL III ITALIA ȘI DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI DIN VARA ANULUI 1940

3.1. 2 Italia și dezmembrarea României din vara anului 1940

3 3.1.1. Italia și problema Basarabiei

După încheierea Marelui Război, Conferința de Pace de la Paris a recunoscut, în virtutea principiului naționalităților și a dreptului popoarelor la autodeterminare, actele unioniste românești desfășurate pe parcursul anului 1918. Prin tratatele semnate cu Austria (Saint Germain en Laye, 10 septembrie 1920), cu Bulgaria (Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919) și cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) sînt recunoscute de către comunitatea internațională drepturile imprescriptibile ale statului român asupra Bucovinei, Dobrogei întregi și Transilvaniei, iar prin tratatul de la Sčvres, din 10 august 1920, se fixează granița în Banat.

Rămînea în afara acestui sistem tocmai provincia românească care se întorsese cea dintîi „acasă”: Basarabia. Recunoașterea internațională a actului unirii de la 27 martie 1918 a fost urmarea unui proces laborios și de lungă durată, o adevărată „bătălie diplomatică” (după cum se afirmă de multe ori în istoriografia românească), fiind consacrată în drept de abia în ultima etapă a Conferinței de pace. Explicațiile acestei triste realități sînt multiple. Spre deosebire de Austro-Ungaria și Bulgaria, Rusia țaristă făcuse parte din puterile Antantei, alături de care România luptase din august 1916. Victoria bolșevicilor din noiembrie 1917, urmată de scoaterea Rusiei din război în primăvara anului următor, au determinat neinvitarea fostului aliat la Conferința păcii. „Pacea care acum trebuie să fie stabilită nu mai privește Rusia”, a fost opinia intransigentului premier francez, Georges Clemenceau, și această idee s-a impus, inițial, la forumul de la Paris. Statutul de fost aliat al Rusiei impunea în cazul recunoașterii Basarabiei nu un tratat de pace ci un acord special. Pe de altă parte, presiunea emigranților ruși din capitala Franței, atitudinea rezervată a diplomației americane față de tendințele de dezagregare a fostului Imperiu rus, precum și folosirea „chestiunii basarabene” ca un mijloc de presiune față de reacțiile principiale ale guvernului de la București constituie tot atîtea cauze ale unei nedrepte amînări.

Situația Basarabiei a fost pentru prima dată pusă, în mod oficial, în discuție la data de 8 februarie 1919 în Comisia pentru problemele română și iugoslavă. În pledoaria sa reprezentantul României, premierul Ion I.C. Brătianu, susține că „Basarabia reprezintă pentru noi intrarea casei, în mîinile altuia ar putea să reprezinte o amenințare pentru căminul nostru”. Delegatul britanic (E. Crowe) a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic și național, iar delegatul francez (J. Laroche) a caracterului istoric și etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România. Ținîndu-se cont de insistențele delegatului american (C. Day) cu privire la necesitatea înscrierii în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităților, Comisia s-a pronunțat pentru recunoașterea provizorie a unirii Basarabiei cu România. După o nouă ședință, la 5 martie 1919, în ziua de 11 martie Comisia pentru problemele română și iugoslavă a adoptat următorul raport: „Luînd în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru unirea Basarabiei cu România”.

Prima problemă majoră a apărut la 8 mai 1919, cînd recomandările Comisiei au fost prezentate Consiliului miniștrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris. Deși anterior experții americani fuseseră de acord, secretarul de stat al S.U.A., R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului. Șeful diplomației americane a argumentat că nu se pot aduce modificări asupra teritoriului unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război, și că, în plus, pentru orice modificare trebuie obținut consimțămîntul guvernului rus. Deoarece situația în Rusia era extrem de tulbure, Lansing a repetat observația președintelui Wilson cu privire la posibilitatea recunoașterii regimului amiralului Kolceak.

Atitudinea americanilor se explică și printr-o intensă propagandă antiromânească a emigrației ruse din Franța. Organizați într-o „Conferință politică rusă”, unii dintre foștii membrii marcanți ai Vechiului Regim, profitînd și de bunele relații pe care le aveau în mediile politice occidentale, au susținut că toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepția Poloniei, nu puteau fi rezolvate fără consimțămîntul poporului rus. Aceștia împreună cu un așa-numit „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc”, ce funcționa la Odessa, au complicat nepermis de mult recunoașterea diplomatică a actului de la 27 martie 1918. Atît de mult încît unul dintre delegații români la Paris, I. Pelivan, afirma într-o scrisoare din 2 iunie 1919 că „nimeni din delegația noastră, nici chiar însuși Brătianu, nu știe ce va fi cu Basarabia”.

Peste o lună de zile, problema frontierelor orientale ale României au fost discutate în cadrul Consiliului Suprem, unde au fost invitați să-și susțină cauza I.I.C. Brătianu și reprezentantul „guvernului” Kolceak, Maklakov. Șeful delegației românești a argumentat că „Basarabia este o țară completamente românească. Numai aristocrații ruși și bolșevicii sînt nemulțumiți de reforma agrară și de dominația română” și a respins ideea organizării unui plebiscit în Basarabia, idee susținută de R. Lansing.

Cauza justeții unirii Basarabiei cu România își găsise în I.I.C. Brătianu un abil și hotărît susținător. Dar gravele disensiuni între acesta și reprezentanții puterilor aliate cu privire la Tratatul de pace cu Austria și în problema minorităților, au determinat părăsirea conferinței de către premierul român, la 2 iulie 1919, și demisia cabinetului, la 27 septembrie. După plecarea sa, chestiunea basarabeană a rămas în continuare una dificilă, ajungîndu-se chiar la propunerea unor diplomați americani cu privire la un eventual compromis prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoașterii unirii Basarabiei cu România.

La începutul anului 1920, cele mai stringente probleme ale diplomației românești erau stabilirea frontierelor cu Ungaria și recunoașterea unirii Basarabiei. În scopul reluării unui dialog eficient în privința rezolvării „dosarului” basarabean, premierul Al. Vaida-Voevod s-a deplasat în mai multe rînduri, în intervalul 16 ianuarie-13 martie 1920, la Paris, unde a prezentat în fața Consiliului Suprem argumentele în favoarea graniței orientale a României, și la Londra, unde a purtat discuții cu premierul D. Lloyd George.

Buna-credință a statului român în privința prezenței trupelor române în Ungaria, precum și începerea tratativelor româno-sovietice (discuțiile de la Copenhaga dintre D.N.Ciotori și M. Litvinov, între 9 și 14 februarie 1920; schimbul de telegrame dintre Gh. Cicerin și Al. Vaida-Voevod, din februarie – martie 1920, în vederea normalizării relațiilor dintre cele două state) au determinat Consiliul Suprem să decidă recunoașterea unirii Basarabiei cu România. În Hotărîrea trimisă guvernului român, în seara zilei de 3 martie 1920, se arăta că „după ce au luat în considerație aspirațiile de ansamblu ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acestei provincii din punct de vedere geografic și etnologic, precum și argumentele economice și istorice, principalele puteri aliate se pronunță pentru aceste motive în favoarea reunirii Basarabiei cu România, reunire care a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei”. Consfințirea printr-un tratat al acestei decizii era amînată, însă, pînă cînd retragerea trupelor române din Ungaria se încheia definitiv.

12 După o lungă și complicată tergiversare, unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de jure prin Tratatul semnat la Paris, în ziua de 28 octombrie 1920, între Franța, Imperiul Britanic, Italia și Japonia pe de o parte și România, pe de altă parte.Cuprinzînd un preambul și nouă articole, textul tratatului, după ce repeta motivațiile din Hotărîrea din 3 martie 1920, stipula, în primul articol, că „Înaltele Părți Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia, și acest vechi hotar”. Următoarele articole precizau modalitățile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităților, modalitățile de dobîndire și renunțare la cetățenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicția Comisiei Europene a Dunării și asumarea de către România a părții proporționale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum și din celelalte angajamente financiare ale statului rus.

Din nefericire, problema ratificării acestui tratat a generat noi complicații în atît de dificila „chestiune basarabeană”. În anul 1922, Tratatul a fost ratificat de către România și Marea Britanie, iar peste doi ani de zile de către Franța. În martie 1927, după semnarea unor aranjamente comerciale (iunie 1926) și a unui Pact de amiciție și colaborare cordială (septembrie 1926) între România și Italia, a intervenit și ratificarea de către această țară a tratatului pe care-l semnase în urmă cu cinci ani. Încheind un acord cu U.R.S.S., în ianuarie 1925, cu privire la insula Sahalin, Japonia a preferat menținerea unor bune relații cu Moscova, și, în consecință, nu a ratificat niciodată tratatul din 1920.

Lipsa ratificării Japoniei a determinat ca un tratat care prevedea, în mod expres, că va intra în vigoare după depunerea ratificării de către toate statele semnatare, să fie lipsit de eficiență din punct de vedere juridic. S-a argumentat în istoriografia română că acest neajuns ar afecta doar art. 2-9 ale tratatului, nu și art. 1 care recunoaște suveranitatea României asupra Basarabiei, ceea ce, în principiu, este corect. Însă neratificarea de către un stat semnatar a aruncat o neplăcută umbră de îndoială asupra valabilității întregului act și a alimentat agresiva propagandă sovietică pe această temă.

În plus, nerecunoașterea de către Uniunea Sovietică a Tratatului din 1920 (deși în text se prevedea chiar aderarea Rusiei Sovietice la acest act) a făcut ca acesta să aibă doar o valoare morală. Reputați juriști și diplomați, al căror patriotism nu poate fi pus la îndoială, precum N. Titulescu și Al. Cretzeanu, au atras atenția asupra faptului că din punct de vedere juridic tratatul din 1920 „nu ne poate da Basarabia” deoarece pentru Rusia el constituie res inter alios acta.

Din păcate, notele ultimative sovietice din iunie 1940 au oprit în mod brutal o susținută luptă a diplomației românești pentru recunoașterea internațională deplină a unirii Basarabiei cu România. Se încheiau trist, astfel, două decenii de eforturi și speranțe pentru consfințirea și în politica internațională a ceea ce era drept și necesar.

4 3.1.2. 5 Italia și „arbitrajul” de la Viena 30 august 1940

Anul 1940 a fost un an fatidic pentru integritatea teritorială a României, ca urmare a celor 3 lovituri primite de ea din partea vecinilor, sprijiniți de Puterile Axei (Germania hitleristă și Italia fascistă).

Prima lovitură a fost ultimatumul dat de U.R.S.S., în 27 iunie 1940, acceptat de către guvernanții români în 28 iunie, prin care s-a pierdut Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța cedate Uniunii Sovietice. Prin această primă lovitură dată României Mari s-a deschis calea spre celelalte lovituri, deoarece acțiunea Uniunii Sovietice s-a constituit într-un precedent, care a stimulat acțiunile revizioniste ale Ungariei și Bulgariei față de România.

13 Mihail Manoilescu, ministru de atunci al Afacerilor Străine al României, în memoriile sale, scria "revendicările ungurilor, pretențiile bulgarilor au luat un caracter acut, tot a doua zi după pierderea Basarabiei

Iar Iuliu Maniu, în ședința Consiliului de Coroană al României, din noaptea de 30 spre 31 august 1940, declară "nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania și demoralizarea în care a căzut poporul român este a se atribui catastrofei de atunci (cedarea Basarabiei și Bucovinei, N.A.), care ne-a adus pierderi și prejudicii ireparabile"

A doua lovitura primită de România a fost cedarea Cadrilaterului, Bulgariei , ca urmare a negocierilor româno-bulgare de la Craiova, începute la 19 august 1940, sub presiunea Puterilor Axei

A treia lovitură a constituit-o Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prin care o parte însemnată a Transilvaniei a fost cedată Ungariei, tot sub presiunea și amenințările Puterilor Axei. 5 A fost o lovitură deosebit de dureroasă pentru poporul român, deoarece așa cum spunea Nicolae Titulescu "România nu poate fi întreagă fără Ardeal.Ardealul nu e numai inima României politice; priviți harta: 13 Ardealul e inima României geografice"

Profesorul George Sofronie arăta că Actul de la Viena a constituit "un moment dureros în evoluția istorică a Națiunii Române și, peste toate, el a constituit o gravă violare a dreptului imprescriptibil și inalienabil al acestei Națiuni la Unitatea sa națională"

5 In urma acestor lovituri primite, la începutul lunii septembrie 1940, România Mare a încetat să mai existe. Referindu-se la această nouă realitate, Raoul Bossy, diplomat de seamă al României interbelice, scria: 13 "în modul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru, a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întîi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Ribbentrop și Ciano"

5 Demn de remarcat este faptul că la originea acestor lovituri primite de România în anul 1940, a stat, printre alți factori, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, din 23 august 1939.

Prin Protocolul secret al tratatului, Germania și U.R.S.S. și-au delimitat zonele de influență în Estul Europei, din Finlanda până în Basarabia. Pe baza acestui protocol, U.R.S.S. a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța, ceea ce a contribuit la slăbirea poziției

Caracterizând acest Protocol secret al tratatului germano-sovietic din 1939, H.Bernard, G.H.Chevallaz,R.Gheysen și J. 13 de Launay arată că prin el "din Finlanda până la Basarabia română, trecând prin țările baltice și Polonia s-au delimitat zonele de influență dintre cele două puteri, în cea mai bună tradiție imperialistă sau colonialistă clasică"

5 Un factor defavorabil pentru România a fost și izolarea ei internațională, în anul 1940, atât sub aspectul alianțelor ei tradiționale cu Franța, care era atunci înfrântă și ocupată de Germania hitleristă, cât și cu Anglia, amenințată de o invazie germană. De asemenea, România se afla, în acel an, în dispute teritoriale cu Ungaria și Bulgaria, amenințată cu ocuparea Moldovei de U.R.S.S. 13 și de o acțiune militară din partea Germaniei hitleriste, dacă nu accepta dictatele ei referitoare la pretențiile teritoriale ale Ungariei și Bulgariei

Secția operații a Marelui Stat Major român comunica, la 26 august 1940, că "Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine

5 Nu trebuie însă absolutizată această "izolare internațională" a României, ca factor defavorabil ei, ci trebuie avută în vedere și situația ei internă, din anul 1940.

Puterile Axei, conducătorii acestora, au avut față de România o atitudine arogantă, răutăcioasă și de vendetă pentru politica promovată de ea între cele două războaie mondiale. Referindu-se la felul în care a fost primită delegația guvernamentală română, care a vizitat Germania hitleristă, în 26 iulie 1940, Mihail Manoilescu, participant la ea, arată că Ribbentrop a fost "de o răceală înfiorătoare; nu a avut nici cel mai mic cuvânt de înțelegere sau simpatie pentru situația noastră.

13 Ne-a spus că România Mare s-a format grație unei întâmplări și că ea este constituită prin neîndreptățirea ungurilor și bulgarilor și că aceștia, cu drept cuvânt, cer astăzi – în momentul în care tratatele de pace de la Trianon și Saint-Germain sunt inexistente – o "revizuire"

5 Caracterizînd atmosfera în care s-au purtat negocierile referitoare la pretențiile teritoriale ale Ungariei față de România, George Sofronie scrie că "aceste negocieri au fost concepute de către Guvernele de la Berlin și Roma ca fiind calea propice pentru sacrificarea și pedepsirea, încă o dată, a României, printr-o concesie "liber consimțită"(?) în favoarea Ungariei"

Expresia acestei atitudini a Puterilor Axei a fost și inconsecvența politicii lor față de diferendul româno-maghiar și nerespectarea cuvântului dat de Hitler și Mussolini cu privire la poziția lor față de acest diferend.

Cu ocazia vizitei delegației guvernamentale române la Berchtesgaden, din 26 iulie 1940, Hitler a declarat că nu dorește să se amestece în diferendul româno-maghiar, nici pe calea unei intervenții, nici printr-un arbitraj. De asemenea, el a acceptat ca România să negocieze, în mod direct, cu Ungaria diferendul dintre ele, în mod liber și fără termen (până cînd trebuie încheiate negocierile).

Referitor la discuțiile purtate de delegația română cu Hitler, Mihail Manoilescu scria:13 "în sinteză, la Berchtesgaden s-au stabilit anumite principii și linii precise și coerente, iar Hitler a rămas angajat față de noi să le respecte"

5 In decurs de o lună, de la vizita delegației române la Hitler, a intervenit o schimbare fundamentală în poziția Germaniei față de diferendul româno-maghiar. Această schimbare și-a găsit expresia în schimbarea metodei acceptată în ce privește soluționarea diferendului. Dacă, la început, s-a acceptat ca metodă tratativele directe între România și Ungaria, tară intervenția Puterilor Axei, apoi s-a trecut la acțiuni de constrângere și ultimative ale Germaniei hitleriste și Italiei fasciste față de România.Această schimbare în politică hitleristă și-a avut originea în situația nouă, care s-a ivit în desfășurarea războiului, Hitler pregătindu-se pentru atacarea Uniunii Sovietice.

Pe baza schimbului de note diplomatice între România și Ungaria, din zilele de 7 și 11 august 1940, a fost convocată și s-a deschis Conferința româno-maghiară de la Turnu-Severin, la 16 august 1940.

După deschiderea oficială a Conferinței de la Turnu-Severin delegația maghiară a prezentat un Aide-memoire, datat 11 august 1940, prin care se cerea retrocedarea Transilvaniei în întregime.

Teritoriul pretins reprezenta mai mult de două treimi din teritoriile românești care au aparținut Ungariei, înainte de Tratatul de la Trianon, și cu o populație de 2.200.000 de români [29]. Documentul maghiar se încheia cu formula cinică "guvernul unguresc nu vrea să impună României răni nevindecabile atunci când îi caută amiciția"

Linia noii frontiere propusă de guvernul maghiar era absolut arbitrară, ea nu se întemeia pe nici un criteriu obiectiv, de principiu, ci numai pe faptul istoric al dominației maghiare din trecut. Propunerea maghiară era contrară oricăror considerații de justiție istorică și principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.

Dacă în cadrul întrevederii dintre Hitler și delegația guvernamentală română, din 26 iulie 1940, el a admis posibilitatea unui plebiscit în Transilvania pentru consultarea populației de aici cu privire la viitorul acestui teritoriu, ulterior nu s-a mai discutat acest lucru, esențial pentru respectarea voinței popoarelor în ce privește soarta lor.

Dreptul internațional public acordă atenție instituției plebiscitului în cazul trecerii unor teritorii de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat, stabilind anumite reguli referitoare la organizarea acestuia.

Delegația română la Conferința de la Turnu-Severin a răspuns propunerii maghiare, prin documentul din 16 august 1940, în care se făcea precizarea că ea înțelege să continue tratativele numai "dacă delegația maghiară este gata a continua tratativele pe baza principiilor pe care guvernul român i le-a făcut cunoscute dinainte și pe care le-a exprimat din nou în prezentul aide-memoire"

Răspunzând intervenției delegației române, delegația maghiară a cerut ca românii să facă propuneri concrete referitoare la problema teritorială (adică la teritoriul pe care acceptă să-l cedeze). De asemenea, delegația maghiară a susținut "teoria" că România practică față de Ungaria o politică de discriminare, deoarece nu acceptă cedarea întregii Transilvanii, așa cum a acceptat cedarea Basarabiei în întregime Uniunii Sovietice.

După acest început al Conferinței de la Turnu-Severin, în lucrările ei a intervenit o pauză, de cîteva zile. Lucrările conferinței au fost reluate în ziua de 24 august 1940, cînd delegația maghiară a prezentat un nou document, datat 22 august. în acest document se atrage atenția guvernului român asupra fermității Ungariei în privința revendicărilor ei teritoriale. în document se spune: "Este de datoria guvernului ungar să atragă atenția guvernului român asupra faptului că ar greși dacă s-ar înșela în ceea ce privește fermitatea spiritului de hotărîre a ungurilor în ce privește revendicările lor"

Delegația română, prin șeful ei Vaier Pop, a făcut precizarea că "în numele guvernului român rămâne ferm pe poziția sa și că va prezenta, într-o ședință următoare, o documentație completă și o motivare pentru a infirma teza ungurească"

Aceste confruntări din cadrul Conferinței de la Turnu-Severin au evidențiat lipsa unui compromis între cele două delegații și poziția unilaterală a Ungariei de a discuta cu prioritate numai cedarea de teritoriu de către România.

În acest cadru, în ziua de 24 august 1940, Conferința de la Turnu-Severin a adoptat un "Comunicat comun al celor două delegații", care se încheia cu precizarea "Deoarece nu s-a găsit o bază comună pentru tratative, conversațiile au fost declarate – după dorința delegatului șef ungur – ca închise; persistă însă perspectiva că tratativele vor fi reluate în timpul cel mai scurt"

Acest final al Comunicatului lăsa deschisă posibilitatea reluării tratativelor româno-maghiare, fapt confirmat de propunerea făcută de România de a se relua tratativele în ziua de 28 august și acceptarea de către Ungaria a reluării tratativelor, în 27 sau 28 august, dar pe teritoriul ei.

Asupra activității Conferinței de la Turnu-Severin, Mihail Manoilescu, în memoriile sale, formula următoarele concluzii politice și diplomatice: "

5 (1.) Tratativele au fost conduse cum nu se poate mai bine de către Vaier Pop ajutat de colaboratorii săi.

(2.) Noi nu am cedat nimic, rămânând până la sfârșit pe terenul nostru inițial. Noi nu am recunoscut nimănui nici un drept asupra teritoriului nostru și nu am pus Transilvania la împărțeală, ci ne-am așezat pe tema că voiam să evacuăm minoritatea ungurească în Ungaria și că în măsura în care această evacuare s-ar realiza efectiv, am fi înclinați să-i acordăm spațiul strict necesar de viață, printr-un corectiv teritorial al graniței de vest.

(3.) Nu am admis să treacă nici un român sub stăpânirea ungurească.

(4.) Nu am făcut nici o ofertă și nu am acceptat nici o cerere pentru nici un kilometru pătrat din teritoriul național.

(5.) Ultimul nostru cuvânt a fost de ofensivă. Am somat pe unguri să se pronunțe, da sau ba, dacă acceptă teza românească.

(6.) Am reușit să avem tot timpul aprobarea Germaniei față de noi în respectarea propriilor ei condiții de la Berchtesgaden.

(7.) In sinteză, câtă vreme am tratat relativ liber, nu am cedat nimic și nu am consimțit la nici o știrbire a țării.

Evident că noțiunea de liber nu trebuie înțeleasă aici în mod absolut, fiindcă dacă am fi avut întreaga libertate, nu ne-am fi dus niciodată la Turnu-Severin să stăm de vorbă cu ungurii asupra litigiilor dintre noi, a căror existență însăși puteam s-o contestăm! Dar în conjunctura politică în care ne găseam atunci. ne-am mai bucurat la Turnu-Severin încă de o relativă libertate de mișcare, pe care am utilizat-o din plin. Această libertate a fost pierdută complet în ziua de 29 august 1940 la Viena"

Dorința României de a continua tratativele directe cu Ungaria pentru soluționarea diferendului dintre ele și-a găsit expresia și în instrucțiunile adoptate de Consiliul de Coroană din 23 august 1940, date șefului delegației române la aceste tratative. Aceste instrucțiuni porneau de la premisa că tratativele româno-maghiare vor fi reluate – așa cum dorea guvernul român și cum acceptase, în principiu, guvernul maghiar.

Aceste instrucțiuni erau:

"(1.) Să se obțină prealabil și ca o condiție sine qua non de la unguri acceptarea principiului etnic, după care urma să se facă un schimb de populație total și obligatoriu între cele două țări, așa ca să nu rămână nici un român în Ungaria și nici un ungur în România.

(2.) Numai după ce s-ar obține recunoașterea acestui principiu și s-a hotărât ca nici o schimbare de frontieră să nu poată avea loc decât după strămutarea efectivă a minoritarilor unguri la granița de vest, să se treacă la partea a doua a tratativelor și să se calculeze numărul total al ungurilor din România (care urmau să fi fost evacuați) și apoi suprafața strict necesară existenței ungurilor muncitori de pămînt, cu indicarea regiunii de la graniță în care s-ar face strămutarea"

Politica duplicitară și cinică a Puterilor Axei s-a manifestat și în timpul Conferinței de la Turnu-Severin. Ministrul Italiei la București Pellegrino Ghigi și cel al Germaniei hitleriste Wilhelm Fabricius au aprobat tezele cuprinse în documentele românești prezentate conferinței. Astfel, W.Fabricius a confirmat, de mai multe ori, lui Mihail Manoilescu că teza română privind rezolvarea diferendului cu Ungaria este în conformitate cu cele stabilite de Hitler, cu delegația română, cînd l-a vizitat

Acest lucru a fost declarat de Fabricius și șefului delegației române la tratativele de la Turnu-Severin Vaier Pop, cînd i-a spus că "teza României este dreptatea însăși. și nu se poate cere României mai mult decât face"

Toate aceste declarații ale reprezentanților Germaniei și Italiei la București au dat unele speranțe părții române, care a crezut în valabilitatea acestor declarații și spera ca Puterile Axei să exercite o influență, în acest sens, asupra Ungariei.

În realitate, în timp ce la București se făceau astfel de declarații din partea Germaniei și Italiei, agenții diplomatici ai acestor puteri dădeau asigurări Budapestei în privința pretențiilor ei teritoriale față de România.

Un exemplu al politicii duplicitare a Puterilor Axei în diferendul româno-maghiar este și poziția lui Ciano în cadrul întrevederii sale cu Raoul Bossy, ministrul român la Roma, din 24 august 1940. Cu această ocazie, Raoul Bossy i-a prezentat lui Ciano linia de demarcație dintre România și Ungaria propusă de delegația maghiară, în cadrul Conferinței de la Turnu-Severin. Ciano l-a asigurat pe Bossy că este vorba "de cel mult o primă formulă, obiect de lungi și laborioase tratative" și că Puterile Axei nu intenționează "să intervină în discuțiile purtate între noi și unguri"

Lipsa de bună-credință a Puterilor Axei față de România s-a manifestat pregnant în zilele premergătoare dictatului de la Viena, din 30 august 1940.

În preziua reuniunii de la Viena, la 27 august 1940, Raoul Bossy, ministrul român la Roma, a fost primit de ministrul Filippo Anfuso, directorul de cabinet a lui Ciano, care i-a comunicat că la Viena "nu este vorba de un arbiraj, ci doar de un examen al problemei româno-maghiare" și că la această discuție va fi invitat și Raoul Bossy, pentru a avea ocazia să expună teza românească, încă o dată și în detaliu. De asemenea, ministrul italian a mai declarat că va fi chemat la Viena și ministrul de externe al Ungariei, dar într-o altă zi. De fapt, miniștrii de externe ai României și Ungariei au fost invitați la Viena, în aceeași zi, împreună cu delegațiile lor, pentru dictatul respectiv.

Ambasadorul României la Vatican a atras atenția guvernului român că "cu toate asigurările date guvernului nostru că la Viena nu se va produce un arbitraj, nu numai că pare să fi fost pus la cale mai dinainte, dar soluția chiar era cunoscută mai dinainte"Iar Mihail Manoilescu, completând această informație, scria: "într-adevăr, un coleg din cei mai serioși, îmi spunea că în momentul deschiderii negocierilor de la Turnu-Severin un ministru ungur, baronul Apor, i-a declarat "că aceste negocieri nu vor duce la nici un rezultat și că România va fi silită să accepte arbitrajul Puterilor Axei"

În timp ce la Roma Raoul Bossy primea asigurări că la Viena nu va avea loc vreun arbitraj, în aceeași zi (27 august 1940) însărcinații cu afaceri ai Germaniei hitleriste și Italiei fasciste la București au transmis lui Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine al României, în numele guvernelor lor, invitația de a participa, în ziua de 28 august 1940, la discuțiile cu Germania și Italia asupra diferendului româno-maghiar.Cu ocazia prezentării invitației s-a făcut și următoarea precizare "ar fi recomandabil ca ministrul Afacerilor Străine (al României,n.ns.) să primească depline puteri pentru a negocia cu privire la relațiile româno-maghiare"

Pare stranie această recomandare, deoarece la Viena, în zilele de 28 și 29 august nu s-au purtat nici un fel de negocieri. Ministrului Afacerilor Străine al României nu i s-a dat posibilitatea nici de a expune poziția României față de pretențiile teritoriale ale Ungariei.

Referindu-se la schimbarea de atitudine a Puterilor Axei, din luna august 1940, față de modul de soluționare a diferendului româno-maghiar, Mihail Manoilescu scria:"Schimbarea lor de atitudine constă întâi în schimbarea metodei de soluționare a litigiului cu Ungaria, prin trecerea de la metoda tratativelor libere la aceea a unei constrângeri brutale și ultimative. In al doilea rînd, ea constă în schimbarea soluției înfățișată la început și anume trecerea de la o soluție etnică, bazată pe ideea schimbului de populație, la o alta care,. nu poate fi caracterizată decât ca o soluție strategică"

6 3.1.3. Italia și revizionismul bulgar

Revizionismul interbelic din Europa este acea parte a politicii unor state care din diferite motive au căutat activ să revizuiască deciziile semnate prin tratatele de pace de laParis, de după Primul Război Mondial, chiar și pe calea forței. Printre aceste state s-au numărat: 14 Germania Nazistă, Uniunea Sovietică, Ungaria, Italia Fascistă și Bulgaria. Dată fiind situația sa geopolitică, fiind vecină cu trei dintre aceste țări, România a trebuit să promoveze o politică interbelică moderată, dar oricum, dificilă în fața pretențiilor teritoriale revizioniste ale unor state vecine.

Politica României de a-și apăra integritatea teritorială a reușit până în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, când pozițiile politice ale revizioniștilor s-au radicalizat profund, Ungaria horthystă emițând în contra Tratatului de la Trianon pretenții asupra Transilvaniei, iar rușii dorind ca statul român să „mute” frontiera sa estică (moldoveană) de pe râul Nistru pe Prut, deci să evacueze Basarabia (Est-Moldova). Către 1940, statele revizioniste au început să pregătească prin alianțe sau pacte obținerea de teritorii străine prin forță sau dictate: Pactul Tripartit (germano-italo-japonez) și pactul Ribbentrop-Molotov germano-rus, care deși era intitulat „de neagresiune”, avea o anexă imperialistă secretă unde, Germania și Uniunea Sovietică s-au acordat „expansionist”, germanii spre est și rușii spre vest.

Tot pe linia revizionismului interbelic arbitrar a fost dat Dictatul de la Viena (rezultatul unui arbitraj internațional bistatal), prin care Germania și Italia au impus ruperea unei mari părți din teritoriul nord-vestic (Nord-Transilvania) al statului român, dându-l Ungariei revizioniste, condusă de Horthy. Autorii dictatului urmăreau prin proclamarea lui, sprijinirea geopolitică a planului lor general de reîmpărțire expansionistă a Europei, care va cauza declanșarea celui de Al Doilea Război Mondial. Transilvania de Nord a fost ocupată și administrată de statul horthyst ungar până la sfârșitul anului 1944, când va fi eliberată de trupe sovietice și române.

În pofida declaratiilor liniștitoare făcute uneori de guvernul de la Sofia, revizionismul bulgar a luat o amploare din ce în ce mai mare , determinând reactia Greciei, care și-a proclamat din nou (prin Ioannis Metaxas) inviolabilitatea frontierelor la pace și război, și a României, care a declarat prin Grigore Gafencu, că atâta timp cât Bulgaria nu va accepta să intre în Întelegerea balcanică și nu se va solidariza cu politica de pace a vecinilor ,,nu i se poate face nici o concesie de ordin politic, necum de ordin teritorial”

CONCLUZII SI PROPUNERI

15 Conferința de pace de la Paris va marca o etapă nouă în relațiile româno-italiene propulsându-le pe o evoluție contradictorie.

După realizarea desăvârșirii unității naționale în 1918, națiunea româna a fost vital, interesată în obținerea recunoașterii internaționale și în protejarea statului ei teritorial și a suveranității și independenței, ceea ce a cointeresat-o activ în constituirea unui sistem de alianțe regionale și în organizarea păcii pe pilonul principiilor de comportament internațional, înscrise în Pactul Societății Națiunilor.

Italia postbelică, devenită după expresia unui autor” cea mai mică dintre marile puteri” învingătoare a fost, pe de o parte, satisfăcută de realizarea unor puncte majore din programul de revendicare, privind obținerea unor teritorii naționale dar, pe de altă parte, nemulțumită de faptul că, nu fusese realizat programul maximal în privința amintită și, de asemenea, de tratamentul pe care i l-au aplicat celelalte mari puteri, de nesatisfacerea cererilor de posesiuni coloniale. 15 Această situație a imprimat politicii externe italiene atribute bivalente, atât antirevizioniste, cât și revizioniste.

În absența unor resurse corespunzatoare de forță economică și militară pentru a-și afirma revendicările de mare putere, supradimensionate de regimul fascist, instaurat în octombrie 1922, politica externă a lui Mussolini a încercat să valorifice deosebita poziție geostrategică a peninsulei în Mediterana și, în acest sens, să beneficieze de interesele, neidentice, ale Franței și ale Marii Britanii față de evoluția relațiilor dintre Roma și Berlin. 15 Interesele vizate de Mussoloni și demersurile diplomației fasciste au condus Italia în situația, dificilă, de a avea obiective comune cu Germania” la Rin, dar nu pe Dunare”

„Marșul asupra Romei” și instalarea guvernului fascist, condus de Benito Mussolini (31 octombrie 1922), au fost recepționate, în mod firesc, pe plan internațional, ca evenimente care nu puteau rămâne circumscrise doar în politica internă italiană.Totodată, este cunoscut că instalarea guvernului Mussolini nu a însemnat acapararea întregii puteri politice de către fasciști, în Italia din toamna anului 1922.

La mijlocul lunii iunie 1926, Mussolini a anunțat că dorea să reia negocierile pentru un acord politic cu România, care însă, „deocamdată”, trebuia să se limiteze la „un pact de amiciție și colaborare politică”, până când relațiile italo-franceze ar fi permis să se ajungă la „o dorită alianță”. 15 Se făcea remarcată astfel nemulțumirea produsă la Roma, de semnarea tratatului româno-francez. Din acest moment, negocierile româno-italiene au intrat în linie dreaptă și au fost finalizate.

Ultima fază a negocierilor, împrejurările încheierii pactului de amiciție și colaborare româno-italian, prevederile pactului și anexele sale, ca și contextul în care Mussolini a decis și a realizat ratificarea tratatului privind Basarabia, în martie 1927, au făcut obiectul unor studii, inclusiv a unor istorici consacrați la care investigațiile, limitate, întreprinse de noi nu pot aduce evident completări, nici de informație nici de interpretare. 15 De altfel, este momentul cel mai bine documentat din istoria relațiilor româno-italiene, în perioada 1918 – 1932.

Pactul de amiciție și colaborare dintre România și Italia, a fost semnat de șefii celor două guverne, generalul Al. Averescu și B. Mussolini, la 16 septembrie 1926. El cuprindea 6 articole și era însoțit de un protocol privind intenția celor două părți de a dezvolta relațiile economice, de un schimb de scrisori privind ratificarea tratatului referitor la Basarabia și de un schimb de scrisori secrete, prevăzând consultări între Marile State Majore ale celor două state, în caz că deveneau victimele unei agresiuni neprovocate. 15 Pactul nu a condus, însă, la atingerea scopurilor nici unuia dintre cei doi parteneri, dar a determinat o consolidare a situației internaționale și, totodată, a influențat situația internațională în Europa Centrală și de sud-est.

Pactul de amiciție și colaborare cordială din 16 septembrie 1926, nu a antrenat, așa cum am arătat, ratificarea automată sau imediată de către Italia, a tratatului privind Basarabia.

Însă, obținerea ratificării italiene fusese și rămânea un obiectiv important și presant pentru diplomțaia românescă.

În prima jumătate a lunii ianuarie 1927, guvernul român, a considerat că situația internațională îi permitea să reia, spera cu succes, demersurile în această privină.

La sugestiile românești, Mussolini a replicat, la 16 ianuarie 1927, că România trebuia să realizeze acorduri cu Ungaria și cu Bulgaria, eventual sub egida Italiei, pentru ca, astfel, România să compenseze politic Italia în spațiul dunărean pentru pierderile pe care le-ar fi suferit, consimțând ratificarea privind Basarabia. 15 Totodată, Mussolini a comunicat la Budapesta disponibilitatea Italiei de a ajunge la un acord politic cu Ungaria.

În cursul lunilor ianuarie – februarie 1927, au continuat contactele între București și Roma – inclusiv prin implicarea puternică a ministrului italian la București, Durazzo, în favoarea ratificării.

În cele din urmă, Mussolini a transmis premierului român, la 5 martie 1927, că ratificarea italiană urma să se producă peste 3 zile. De fapt, ratificarea italiană s-a produs la 7 martie 1927, printr-un decret – lege, fiind validată de Camera Deputailor, și, apoi, de Senatul Italiei.

Depunerea instrumentelor de ratificare a avut loc la Paris, la 23 mai 1927.

În relațiile politico-diplomatice româno-italiene, în anii 1931 – 1932 s-au detașat ca una din manifestările simptomatice ale situației acestor relații, problemele legate de prelungirea, modificarea sau denunarea pactului de amiciție și colaborare cordială româno-italian, încheiat în 1926.

15 Guvernul italian a decis, la începutul anului 1931, să evite angajarea unui schimb de opinii privind pactul, urmărind să-și menină deschise posibilitățile pentru diferite soluții. În iunie 1931, s-a ajuns, însă, la un schimb de opinii. S-a discutat, între altele, despre modificarea și introducerea unei clauze de neutralitate, dar în cele din urmă, printr-un schimb de note, la 16 iulie 1931, termenul de prelungire a denunării tratatului a fost modificat cu 6 luni. Negocierile din decembrie 1931 – ianuarie 1932 au condus la o altă prelungire de 6 luni.

Pentru vara anului 1932 situația, în legătură cu denunțarea sau prelungirea pactului a devenit mai complexă pentru că, la 18 iulie 1932, expira însuși pactul – încheiat pentru cinci ani– și nu doar termenul de denunțare. Consultările, între diferți diplomați români, pentru precizarea poziției guvernului român, au fost mai intense, un rol important jucându-l N. Titulescu.

15 În cele din urmă, s-a convenit între București și Roma să se procedeze la o prelungire, de data aceasta a pactului, până la 18 ianuarie 1933. Totuși, la sfârșitul anului 1932, în preajma reexaminării din nou a prelungirii pactului, s-a reluat și problema clauzei de neutralitate.

Contactele dintre cele două guverne s-au desfășurat sub influența evoluției situației internaționale, dar vor conduce în cele din urmă, în ianuarie 1933, la o nouă prelungire.

În a doua parte a anului 1932, aveau loc evidente mutații în politica marilor puteri europene și, mai ales, se remarcă tendința acestora și, în primul rând a Italiei, de a constitui un directorat politic în Europa. Situația a fost larg analizată cu prilejul Conferinței de la Belgrad a miniștrilor de externe ai Micii Înțelegeri, din 18 – 19 decembrie, determinând hotărârea celor trei țări de a strânge legăturile lor politice și economice și de a reorganiza Mica Înțelegere conform noilor împrejurări.

Cei trei miniștrii de externe au acordat o deosebită atenție politicii Italiei fasciste, tendințelor de constituire a unui directorat politic al celor patru mari puteri – Franța, Anglia, Italia și Germania – și împărțirii în zone de influență a Europei.

Noua organizare a Micii Înțelegeri, decisă la Geneva, la 16 februarie 1933 a fost întîmpinată cu satisfacție în țările și mediile politice antirevizioniste dar a provocat reacții ostile ale unor publicații și chiar campanii de presă și nedisimulate preocupări și nemulțumiri în țările revizioniste. 15 În mod particular, s-a remarcat campania de presă din Italia, în care România și Titulescu – alături de E.Beneș – au fost vizate în mod special.

Diplomația româna, a depus eforturi pentru a anihila sau cel puțin a atenua reacțiile ostile provocate de Pactul de Organizare. În acest sens, Ministrul României la Roma, prințul I. Ghica, a avut întrevederi la Palazzo Chigi cu directorul politic, Gino Butti sau cu baronul Pompeo Aloisi.

României i s-a reproșat inițial că, de fapt, prin noua organizare a Micii Înțelegeri, ea a renunțat la o parte din suveranitate și, ca urmare, tratatul de prietenie italo – român nu mai putea avea aceeași eficiența, iar un nou tratat devenea dificil de încheiat. Nicolae Titulescu, personal, a încercat să înlature nemuțumirea Italiei. În fapt, Mica Înțelegere, în noua organizare contravenea nu doar politicii revizioniste a Italiei, sau a altor puteri mari sau mici, ci și eforturilor italiene de a controla spațiul balcano-dunarean, de a izola Jugoslavia și, prin aceasta, de a slăbi și disona Mica Înțelegere.Însă, prin politica sa – după cum se remarca la Berlin, cu nemulțumire –obținuse contrariul, adică o consolidare a Micii Înțelegeri, a ponderii sale ca bloc. Ca urmare, era firescă nemuțlumirea și chiar furia manifestată la Roma, contra Micii Înelegeri, fapt ce se rasfrângea și asupra României.

Proiectul Pactului în patru a fost lansat de B.Mussolini, la 18 martie 1933, în timpul vizitei unei delegații guvernamentale a Marii Britanii, condusă de Ramsay MacDonald.El presupunea un acord între Italia, Marea Britanie, Frana și Germania, privind rezolvarea, de comun acord, a problemelor politice și economice din Europa. Ideea unui Directorat al marilor puteri nu era nouă.

Dino Grandi, care a fost ministru de Externe al Italiei, în perioada septembrie 1929 – iulie 1932, și, apoi, ambasador în Marea Britanie, până în 1939, sublinia ca la origine ideea era una germană. Ea fusese prezentată Franei, în iulie 1931, la Paris, de către cancelarul Heinrich Buning și, în iulie 1932, la Lausanne, de către cancelarul Franz von Papen, dar a fost respinsă de premierii Pierre Laval, și respectiv, Eduard Herriot. Prin obiectivele sale, chiar și doar prin existența sa, în formula propusă de către Mussolini, „Pactul celor patru” însemna instituirea unui Directorat al marilor puteri, în politica relațiilor internationale, modele ale secolului al XIX-lea.

„Pactul celor patru” constituia, însa, și o amenințare foarte gravă și concretă la adresa ordinii, inclusiv a celei politico-teritoriale, statornicită după primul război mondial și recunoscută de tratatele de pace, în particular, în privina Europei Orientale și de Sud-Est.

15 Nicolae Titulescu a fost împuternicit de catre statele Micii Înelegeri să combată proiectul de „ Pact în patru”, la Paris și la Londra.

La capatul unei acțiuni care a reunit subtilitate diplomatică, inventivitate și fermitate, el a reușit să determine, în cooperare și cu diplomația polonă, o modificare a proiectului inițial, al Pactului în patru – solicitată de Frana, și, în cele din urmă, pactul să fie golit de esența sa revizionistă și să se limiteze la cooperarea între semnatari, pentru problemele care nu aduceau atingere intereselor terților. Lansarea proiectului de „Pact in patru” a dinamizat, consideral, relațiile internaționale, în primăvara – vara anului 1933, în contextul preocupărilor determinate de consecinele politice, comerciale si financiare ale marii crize economice și a instaurării regimului nazist în Germania. Prin urmare, era firesc ca România, care a jucat un rol extrem de activ nu doar regional, ci chiar în politica europeană în anii 1933-1936, în privinta consolidarii Micii Înțelegeri, constituirii Înțelegerii Balcanice, în acțiunile antirevizioniste și teritoriale, de organizare a securitații colective să devină ținta nemulțumirilor lui Mussolini, care au atins apogeul în anii 1935-1936, în perioada sancțiunilor aplicate Italiei, în urma agresiunii fasciste contra Abisiniei.

15 Evenimentele anului 1936 au condus, însă, și la crearea Axei Roma-Berlin. Aceasta a însemnat o modificare și o anumită cedare a politicii italiene la Dunărea de Mijloc, dar și o schimbare geopolitică importantă pentru țările Europei Centrale și sud-est.

Relațiile româno-italiene, insuficient cercetate și pentru anii 1933-1936, au fost mai puțin abordate în istoriografia consacrată anilor 1936-1939, și nu mai puțin cea privind anii 1940-1943, din cauza puternicului impact al politicii Germaniei naziste. Ceea ce nu inseamnă câtuși de puțin o lipsă de substanță a raporturilor dintre România si Italia, ceea ce dovedesc și numeroasele documente din arhivă. Neutră, ca și România, la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, Italia va intra în război în iunie 1940.Ea nu-și poate respecta,însă, în iunie 1940, semnatura pe tratatul privind Basarabia, în momentul când se producea agresiunea sovietică, dar își încalcă, grosolan, semnatura de pe tratatul de la Trianon, patronând Dictatul de la Viena, din 30 august 1940.

Aderarea României la Pactul Tripartit, în noiembrie 1940, aduce Italia și România în cadrul aceleași coaliții, adversară însă a aliatelor celor două țări din primul razboi mondial-și, din 22 iunie 1941, odată cu intrarea României în război, în acceși tabară beligerantă.

BIBLIOGRAFIE

Anca Stângaciu, Capitalul italian si Banca Nationala a României în perioada interbelica, Cluj-Napoca, Institutul de Istorie A.D. Xenopol, Iasi, 2005.

Anca Stângaciu, Capitalul italian în economia românească între anii 1919-1939, EFES, Cluj- Napoca, 2004 Anca Stângaciu, Investiții și investitori italieni în România (1919-1952), EFES, Cluj-Napoca, 2005 Anca Stângaciu, Capitalul italian și Banca Națională a României în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Istitutul de Istorie A.D. Xenopol, Iași, 2005.

Stangaciu Anca Maria, Investitii ale firmelor italiene in Romania in perioada actuala, ANALELE UNIVERSITATII DIN ORADEA-STIINTE ECONOMICE, Categ CNCSIS B+, nr. 1, 2007

Anca Stângaciu, Sovietizarea Romaniei si finalul investitiilor capitalului bancar italian in Romania, ANALELE UNIVERSITATII DIN ORADEA-STIINTE ECONOMICE, Categ CNCSIS B+, nr. 1, 2007, Anca Stângaciu, Marea criză economică și efectele acesteia asupra investițiilor capitalului italian în economia României, Revista Bistriței, Bistrița, 2005, nr. 17.

Anca Stangaciu, Plasamente ale capitalului italian în structuri bancar-industriale din Vestul României între anii 1919-1929, Orizonturi bănățene, Timișoara, 2004.

Anca Stangaciu, Integrarea Romaniei in structurile UE, EFES, Cluj-Napoca, 2005 Anca Stângaciu, România in contextul integrării în structurile U.E. Relații economice româno-italiene, Ed. 16 Economică 2005, București.

Prof. Univ. Dr. Ion Stanciu, Prof. Univ. Dr. Elena Părăianu, Lector. Univ. Ion Schileru, Merceologie. Calitatea și sortimentul mărfurilor nealimentare, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1998 Sută, Nicolae, Drăgan, G., Istoria comerțului exterior românesc, Ed. Eficient, București,1996 www.bnr.ro http://www.italtrade.com http://roma.mae.ro http://www.insse.ro www.capitalul.ro/marketing www.enel.ro www.adevarul.ro www.arisinvest.ro/strategia_aris , Agentia Romana de investitii, Strategii si Prioritati www.balcanionline.it , Strategie per la Romania

Foresta Romana

Banca Commerciale Italiana e Romena

Banca Commerciale Italiana, Milano

Foresta S.A. Milano

� Anca Stângaciu, România in contextul integrării în structurile U.E. Relații economice româno-italiene, Ed. 16 Economică 2005, București

� Anca Stângaciu, România in contextul integrării în structurile U.E. Relații economice româno-italiene, Ed. 16 Economică 2005, București

� Anca Stângaciu,, Capitalul Italian in economia romanească între anii 1919-1939 Ed. Fundatia pentru studii europene 2004, pg.35-47

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg. 35-47

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg. 35-47

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg.73-127

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg.73-127

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg.73-127

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg.73-127

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg.73-127

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg.73-127

� Anca Stangaciu, op. Cit., pg.179-197

� Anca Stângaciu, op. Cit., pg.179-197

10 � Jahanpour, Farhang (16 iunie 2008). „� HYPERLINK "http://www.payvand.com/news/08/jun/1133.html" �The Elusiveness of Trust: the experience of Security Council and Iran�” (în engleză). Payvand Iran. 10 Accesat la 5 septembrie 2012.

2 � Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. 5 Memorii iulie-august 1940. Edit. 5Enciclopedică, București, 1991, p. 171.

5 � A se vedea Mihail Manoilescu, op.cit. p.237.

5 � Cedarea Cadrilaterului Bulgariei a fost consfințită prin tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940

� Mihail Manoilescu, în memoriile sale, scrie: "Cadrilaterul nu a fost dat de bună voie.Un fapt asupra căruia nu s-ar putea îndeajuns insista este că cedarea reală și formală a Cadrilaterului s-a făcut, nu la Craiova, prin tratatul încheiat la 7 septembrie,ci la Viena la 30 august, o dată cu Arbitrajul", op.cit. p.182.

5 � România a pierdut 43.492 kilometri pătrați, cu o populație de 2.385.963.937, din care români 1.171.534 (peste 49 la sută), iar maghiari 910.692 (38 la sută).

� Nicolae Titulescu, Discursuri, Edit.științifică, București, 1967, p. 142-143

5 � George Sofronie, Les antecedents diplomatiques de l'Acte de Vienne. Centrul de studii și cercetări privitoare la Transilvania. Sibiu, 1945, p.5.

� Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică. Vol.II, Edit. Humanitas, București, 1993, p.284. A se vedea și Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român.Edit.Univers enciclopedic, București, 1997, p.379

� H.Bernard,G.A.Chevallaz,R.Gheysen,J de Launay, Les dossiers de la second guerre mondial. -Marabout universite\ Des Presses de Gerard, Belgique, 1964, p.126

� Mihail Manoilescu scrie: "la noi situația ar fi fost mult mai gravă, fiindcă noi aveam ca dușmani și pe unguri, și pe bulgari și pe iugoslavi (care, cum am arătat, erau să intre în România și în zilele ultimatului rusesc), și toți aceștia ar fi luat parte la împărțirea României, dacă am fi refuzat Arbitrajul", op.cit. p.278. 5 A se vedea și George Sofronie, op.cit. p.48.

5 � A se vedea: Florin Constantiniu, op.cit. p.381.

5 � Mihail Manoilescu, op.cit. pp. 105-106.

5 �George Sofronie, op.cit. p.42, nota 1.

� Mihail Manoilescu, op.cit. p.l 18-119

� A se vedea: Mihail Manoilescu, op.cit. p.l60

5 � A se vedea: Mihail Manoilescu, op.cit. p.l60

5 � Ibidem, pp.l 63-164.

� Ibidem, p.170.

17 � Ibidem, p.162

5 � Ibidem, p.163

� George Sofronie, op.cit. p.41

5 � Mihail Manoilescu, op.cit., p.248-249.

� Ibidem, p.248.

� În mai 1939, Kiosseivanov, într-o discuŃie cu Vladimir Potemkin, adjunctul Comisarului Poporului

pentru Afacerile Străine al U.R.S.S., a făcut cunoscut că guvernul bulgar era dispus să participe la

constituirea unui bloc al tuturor statelor balcanice, dar numai după satisfacerea, chiar și parŃială, a

revendicărilor sale, nominalizând în acest sens sudul Dobogei.

� 4 În timp ce Kioseivanov declara că statele balcanice ,,nu trebuie să se mai sprijine pe marile puteri ca în

trecut, când își vărsau sângele pentru alŃii”, Mușanov, președintele Camerei evidenŃia ,,speranŃele ce punea

poporul bulgar în politica inaugurată în Capitala Bavariei”.Concomitent, la Sofia, în faŃa LegaŃiilor statelor

ÎnŃelegerii Balcanice se desfășurau manifestaŃii ostile acestora.

144La Atena, Ioannis Metaxas a proclamat inviolabilitatea frontierelor Greciei la pace și război.

145În acest sens, încă din noiembrie 1938, Nicolae Petrescu-Comnen atrăsese atenŃia, la Londra, asupra

acŃiunii cercurilor revanșarde bulgare și a cerut guvernului englez să intervină la Sofia pentru a continua

politica inaugurată prin acordul de la Salonic.

� În octombrie 1939, M.M.Molotov a declarat ministrului turc de Externe, Saracioglu, că Moscova se

gândea ,,să-și refacă frontiera din 1914”. Apoi Kremlinul a propus Bulgariei să pretindă întreaga Dobroge,

că o va susŃine. În aceeași direcŃie de acŃiune, la 5 decembrie 1939, Potemkin a declarat ambasadorului

francez la Moskova că Odessa devenise ,,un port mort de când a pierdut hinterlandul Basarabiei”

1