Istoria Spaniei

Se poate afirma că istoria Spaniei începe încă din secolul II î.Hr., perioadă în care Imperiul Roman transformă teritoriul Spaniei în provincie romană, dominație care va dura șase secole. În 711-718, Spania este ocupată de arabi, iar în 1492, prin cucerirea ultimului oraș ocupat de mauri se încheie „la Reconquista” (procesul de recucerire). În 1462, căsătoria regilor catolici – Isabela de Castilla și Fernando de Aragón – marchează începutul unei perioade de prosperitate, încununată de descoperirea Americii de către Cristofor Columb și afirmarea hegemoniei Spaniei în Marea Mediterană.

Secolele XVI și XVII reprezintă apogeul Imperiului spaniol care, sub conducerea Casei de Habsburg, devine prima putere europeană și mondială. Războiul de succesiune la tronul Spaniei (1701-1714) marchează finalul dinastiei de Austria și venirea Bourbonilor. În 1873 se instaurează Prima Republică, care durează până în 1875, când este restaurată monarhia, iar Alfonso XIII este proclamat rege al Spaniei.

În 1931, se instaurează a II-a Republică. Conflictele politice, economice și sociale au culminat, la 18 iulie 1936, cu rebeliunea militară și începutul războiului civil (1936-1939). La 1 octombrie 1936, generalul Francisco Franco Bahamonte își asumă conducerea statului și a armatei, acesta fiind începutul unei dictaturi care a durat 40 de ani, perioadă în care viața politică a țării a fost marcată de scoaterea în afara legii a tuturor partidelor politice, cu excepția Mișcării Naționale .

În 1975, odată cu moartea lui Franco, este reinstaurată monarhia și pe tronul Spaniei urcă regele Juan Carlos I de Bourbon. Tânărul monarh este unul din principalii susținători ai procesului de schimbări către un sistem democratic de inspirație occidentală, bazat pe o reformă politică moderată și având ca punct de plecare legislația franchistă. Primele alegeri democratice au loc în iunie 1977 și sunt câștigate de Uniunea Centrului Democratic – UCD. În 1982, Spania este admisă în NATO, iar în 1986 aderă la UE .

Relația executiv-legislativ

Constituția din 1978 a definit sistemul politic spaniol ca făcând parte dintr-o monarhie constituțională (monarhie parlamentară). Conform acestui document, rolul și puterile Regelui sunt restrânse, printre cele mai importante atribuții regale amintim: reprezentarea statului spaniol în relațiile externe și comandantul suprem al armatei.

Monarhul joacă un rol simbolic, însă, în Spania, monarhia a avut un rol esențial în procesul de democratizare al țării, evidențiat mai ales în perioada loviturii de stat din 23 Februarie 1981, când Juan Carlos înfruntă public forțele de extremă dreapta și grupurile din Armată care au încercat să reimpună un regim dictatorial. Intervenția regelui a dus la căderea rapidă a huntei franchiste, astfel, regele a devenit un personaj popular iar monarhia o instituție legitimă într-un cadru democratic modern .

În sistemul parlamentar spaniol, funcția de conducere este exercitată de către un Prim-Ministru. Acesta numește Vice-Președinții și Miniștri fără a avea nevoie de aprobarea Parlamentului și conduce Consiliul de Miniștri. De asemenea, el poate reorganiza departamentele ministeriale, dizolva Camerele, organiza referendumuri, semna tratate internaționale și poate convoca alegerile. Propunerea Primului-Ministru este făcută de către Rege, care înaintează propunerea Congresului. Această numire este urmarea unui proces de consultare cu reprezentanții diferitelor partide. De obicei, persoana desemnată de Rege este liderul partidului care a câștigat alegerile. Drept consecință, candidatul la conducerea Executivului trebuie să prezinte programul guvernamental în fața Congresului și pentru a fi ales, el trebuie să întrunească majoritatea absolută în primul tur de scrutin. Dacă un candidat nu a obținut majoritatea absolută în primul tur, se vor reorganiza alegeri 48 de ore mai târziu, iar în acest caz va fi suficientă obținerea unei majorități simple.

Constituția întărește poziția Primului-Ministru prin faptul că doar programele celor candidați pentru această funcție sunt dezbătute și votate într-o sesiune parlamentară de învestitură și doar Primul-Ministru poate fi supus votului de cenzură și de învestitură a Parlamentului.

În ciuda vizibilității și a marii responsabilităti a Primului-Ministru, Consiliul de Ministri spaniol reprezintă un organ colegial ce are următoarele responsabilități: aprobarea unor inițiative legislative (de exemplu: decretele legislative regale), reglementarea și punerea în aplicare a procesului legislativ sau aprobarea proiectelor de lege.

În relația executiv-legislativ, prima putere (exercitată de Primul-Ministru) este într-o poziție dominantă în raport cu Parlamentul. În acest caz, avem de-a face cu ceea ce politologii numesc " majoritate guvernamentală", caracterizată de următoarele trăsături: sistemul electoral care suprareprezintă în Parlament partidul care este câștigător, votul constructiv de cenzură, procedura de învestitură a Primului-Ministru și poziția dominantă a acestuia. Alte particularități ale sistemului sunt cele de ordin constituțional: rolul predominant al grupurilor parlamentare în procesul legislativ și în funcționarea Camerelor, o disciplină și o coeziune rigidă a partidelor parlamentare, o influență incontestabilă a liderului de partid la toate nivelurile mentionate .

Guvernul are ca misiune dirijarea politicii interne și externe, precum și a administrației civile, militare și de apărare a statului, exercitând, la cel mai înalt nivel, funcția executivă.

Guvernul este alcătuit din:

Președintele Guvernului: el este considerat superior ierarhic față de ceilalți membri ai Guvernului. Primul ministru este propus și numit de rege, după consultarea și acordul partidelor politice. El are puterea de a nominaliza și schimba toti miniștri și poate propune demiterea Parlamentului. Președintele guvernului (Primul ministru): Mariano Rajoy (din decembrie 2011).

Vicepreședintele sau Vicepreședinții de Guvern: își asumă exercitarea funcțiilor prezidențiale în cazurile de deces, boală sau absență a Președintelui.

Miniștri: de exemplu-Ministrul afacerilor externe: José Manuel García Margallo (din decembrie 2011) .

Tipul și structura Parlamentului. Tipul de sistem electoral folosit

Parlamentul Spaniei este format din două Camere: Camera Deputaților (Congreso de los Diputados), având un număr de 350 de membri și Senatul care are 248 de membri. Alegerea parlamentarilor se face, pentru ambele Camere, odată la patru ani. Pentru alegerea Camerei Deputaților se folosește un sistem de reprezentare proporțională cu scrutin de listă (blocată) organizat la nivelul a 50 de circumscripții electorale.

Pentru alegerea Senatului se folosesc două sisteme: în primul rând, 208 senatori sunt aleși în mod direct în 52 de circumscripții electorale plurinominale (cu patru senatori fiecare), prin așa numitul "sistem cu vot limitat" în care fiecare alegător votează nu o listă de candidați, ci un număr de maximum trei candidați; în al doilea rând, ceilalți 40 de senatori sunt aleși în mod indirect, ei fiind desemnați de adunările legislative ale celor 17 comunități autonome, fiecare dintre acestea având dreptul de a alege un senator la care se adaugă încă unul pentru fiecare milion de locuitori.

Prag electoral. Modul în care votează alegătorul.

Pentru Camera Deputaților există un prag minim de 3% din voturile exprimate la nivelul întregii țări. Acesta este valabil pentru toți candidații competiției electorale, indiferent dacă este vorba de partide politice sau de candidați independenți, întrucât nu există un prag electoral minim, acesta depinzând de numărul populației din regiune.

În cazul alegerilor pentru Camera Deputaților, alegătorul are dreptul să voteze doar pentru o listă de candidați în circumscripția sa. Pentru orașele Ceuta și Melilla, alegătorul are opțiunea de a vota o listă sau un candidat de pe o listă prezentată de un partid. Pentru senatorii care se aleg în mod direct, alegătorul poate vota un număr de maximum trei candidați în circumscripția sa.

Modul în care se stabilesc rezultatele și se atribuie mandatele

Stabilirea numărului de mandate care revin fiecărei liste de candidați se face aplicându-se formula d'Hondt (a celei mai mari medii): numărul de voturi primit de fiecare listă de candidați se împarte la un număr de divizori (1, 2, 3, …) egal cu numărul de mandate care sunt de distribuit, după care se împart voturile obținute pentru toate listele de candidați în ordine descrescătoare, aceasta fiind ordinea în care fiecărui candidat urmează să-i corespundă câte un mandat până când sunt epuizate toate mandatele care sunt de distribuit. Pentru orașele Ceuta și Melilla, în care se alege câte un deputat, mandatul este atribuit acelui candidat care obține cel mai mare număr de voturi.

În cazul senatorilor care se aleg în mod direct, atribuirea celor patru mandate din fiecare circumscripție se face în favoarea candidaților care obțin cel mai mare număr de voturi, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținut de fiecare dintre aceștia.

Instituțiile responsabile de adoptarea normelor juridice

Cadrul instituțional în Spania se bazează pe principiul separării puterilor, autoritatea legislativă fiind atribuită unor Cortes Generales [instanțelor generale] și Adunărilor Legislative ale Comunităților Autonome.

Guvernul are putere executivă, incluzând puterea de reglementare și, ocazional, puterea legislativă prin delegare de la Cortes Generales .

Autoritățile locale nu au dreptul a dispune de putere legislativă, însă dispun de putere de reglementare. Inițiativa legislativă revine Guvernului, Congresului și Senatului, Adunărilor Comunităților Autonome și inițiativei populare.

Sistemul legislativ spaniol face o distincție între trei tipuri de legi diferite:

Legi adoptate de Parlamentul național:

Legi organice (Leyes organicas) : Legi referitoare la aplicarea drepturilor fundamentale și a libertăților publice, la aprobarea statutelor comunităților autonome, precum și la sistemul electoral general;

Legi (Leyes): legi aprobate de Parlament în ședință plenară, cu majoritate simplă și care nu se referă la probleme care țin de o lege organică.

Acte adoptate de guvern:

Decrete-lege regale (Reales Decretos-Leyes) : acte adoptate de guvern în caz de necesitate extraordinară și urgentă. Acest act nu se poate referi la funcționarea celor mai importante instituții ale statului, la drepturile, obligațiile și libertățile cetățenilor, și nici la regimul comunităților autonome, nici la dreptul electoral general;

Decrete legislative regale (Reales decretos-legislativos): Parlamentul spaniol poate delega guvernului competența de a adopta acte legislative referitoare la anumite probleme care nu fac obiectul legilor organice și care sunt de o mare complexitate tehnică.

Legi adoptate de parlamentele comunităților autonome:

Aceste legi se situează pe aceeași poziție ca și legile votate de parlamentul național, însă nu sunt aplicabile decât în regiunea respectivă. Între legile adoptate la nivel național și cele adoptate de parlamentele comunităților autonome, nu este vorba de o diferență ierarhică, ci doar de o diferență în ceea ce privește competența. Fiecare comunitate autonomă are competențe legislative diferite, care sunt descrise în statutul său de autonomie.

Regulament

Regulamentele pot fi adoptate de guvernul central, de guvernul comunităților autonome și de administrație, în vederea punerii în aplicare, elaborării sau completării unei legi. Principalele regulamente din sistemul juridic spaniol sunt decretele regale, ordinele ministeriale (órdenes ministeriales), rezoluțiile, instrucțiunile și circularele.

Evolutia partidelor politice.

La moartea lui Franco(25 noiembrie 1975), Spania a cunoscut o tranziție spre democrație și de asemenea o tranziție de la un stat unitar, centralizat la un tip stat federal, întemeiat pe baza Constitutiei. Această schimbare radicală în organizarea statului a fost susținută de către toate partidele.

În același timp, se întrevedeau următoarele trei viziuni politice din care Spania ar fi trebuit să aleagă: pe de-o parte, continuistas doreau păstrarea regimului franchist, cu mici schimbări de natură economică dar nu politică: o scurtă perioadă sub conducerea lui Arias Navarro, continuistas formează guvernul spaniol (noiembrie 1975-iulie 1976). Pe de altă parte, rupturistas (moștenitorii celor învinși în războiul civil-stânga) și își doreau o ruptură totală de instituțiile statului franchist și schimbarea totală a Spaniei într-o republică democratică. În final, reformistas propuneau o schimbare graduală către un regim democratic parlamentar.

În iulie 1976, regele Juan Carlos îl însărcinează pe pe Adolfo Suarez , unul dintre reformistas, cu formarea noului guvern. Suarez organizează un referendum în noiembrie 1976 privitor la reformele pe care le propune, iar sprijinul popular masiv pe care îl obține (94 % în favoarea reformelor Suarez), îi conferă acestuia legitimitatea necesară pentru a continua reformele democratice. Calea propusă de reformistas învinge.

În pofida faptului că partidele politice spaniole au existat încă dinaintea promulgării legii asocierii politice, fie activând în clandestinitate ca PCE, fie în exil precum socialiștii PSOE, fie înființându-se la începutul anului 1976, partidele politice intră în legalitate doar după promulgarea legilor Liberei Asocieri din 14 iunie 1976 și 8 februarie 1977. Problema reînființării partidelor politice a fost pusă în discuție înaintea promulgării unei noi Constituții.

Se reînființează partidele politice: reapar PSOE (Partido Socialista Obrera Espanol- Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol) și PCE (Partito Comunista de Espana- Partidul Comunist Spaniol), ambele partide de stânga declarându-se nemulțumite de reformele Primului-Ministru.

La 15 iunie 1977 au loc primele alegeri libere din Spania (s-a votat prin reprezentare proporțională), alegeri câștigate de coaliția condusă de Suarez, UCD(Union de Centro-Democratico- Uniunea Democratică de Centru), care a întrunit 35% din voturi. PSOE, sub conducerea lui Felipe Gonzalez, devine cel mai important partid de opoziție. Partidul Naționalist Basc PNV( Partido Nacionalista Vasco), ca și Partidul Naționalist Catalan ( CiU- Convergencia i Unio) au devenit partide importante în sistem. PCE are un rezultat slab, la fel și AP( Alianza Popolar- Alianța Polulară): 8,23%, condus de un fost ministru al lui Franco, Manuel Fraga.

Noul Cortes avea misiunea de a redacta o nouă Constituție. Cele mai importante puncte de dezbatere erau cele ce includeau rolul Bisericii, educația și sistemul de autonomie locală. Constituția a fost adoptată în Octombrie 1978.

Alegerile din martie 1979 sunt câștigate din nou de UCD, de data aceasta fiind o alianță măcinată de dispute interne, aflată în pragul destrămării. Pe fondul acestei crize politice, Suarez își dă demisia. Alegerile din 1982 au avut o importanță deosebită în consolidarea democrației, ele fiind câștigate de PSOE, realizându-se transferul de putere către stânga democrată. UCD se destramă, rămânând partid succesor CDS( Centro Democratico y Social, sub conducerea lui Suarez), iar partidul care beneficiază de restructurarea voturilor la dreapta este AP-CP (Coalition Popular)- format din vechiul partid al lui Fraga plus aripa creștin-democrată desprinsă din UCD, plus liberalii din Union Liberal dar și alte partide regionale), acesta câștigând 25,4% din voturile anului 1982. Lupta politică se va da de acum încolo între PSOE și AP-CP.

La alegerile din 1986, aceleași partide vor ieși învingătoare, însă, o dată cu demisia lui Fraga de la conducerea partidului, lucrurile încep să se schimbe(decembrie 1986).

Dreapta începe să-și reformuleze programul politic, renunțând la convingerile franchiste și încercând să se alinieze curentelor de centru-dreapta, creștin democrate din Europa Occidentală. Această schimbare aduce și un nou nume pentru AP-CP, care se transformă în PP ( Partido Popular), din 1989 .

Sub conducerea lui Jose Maria Aznar, în 1993, PP obține un procent electoral apropiat de PSOE, care câștigă totuși alegerile. La alegerile din 1996, PP obține cel mai mare număr de mandate în Congres și devine partidul de guvernământ( în alianță cu Partidul Catalan, Partidul Naționalist Basc și alte câteva partide regionale). Va pierde guvernarea abia în 2004 , socialiștii revenind la putere sub conducerea lui Zapatero.

PSO: Inapoi la guvernare: 2004-2011- PSOE revine la putere atașând un proiect ambițios de dezvoltare sociala, punând in prim-plan cerintele momentului din Spania.

Această etapă a PSOE în guvern are două etape distincte:  În prima fază, principalele măsuri ale guvernului au fost retragerea trupelor spaniole din Irak, trimiterea de trupe în Afganistan și promovarea Alianței Civilizațiilor, în arena internațională. De asemenea, dezvoltarea unei agende progresive cu acțiuni, cum ar fi legalizarea căsătoriilor între homosexuali, Legea privind promovarea autonomiei personale și de îngrijire pentru persoanele în situații de dependență, Egalitatea între femei și bărbați, creând instanțele împotriva violenței femeilor, , a încercat procesul de pace cu ETA, legea anti-fumat. 

Partidul Popular- in 2011 a obținut majoritatea absolută în urma alegerilor parlamentare desfășurate în Spania.

Partidul Popular a obținut 185 de locuri în Parlamentul de la Madrid, în timp ce socialiștii (PSOE), aflați la putere de peste șapte ani, au obținut 119 locuri. Victoria conservatorilor era de așteptat, în condițiile în care Spania a fost grav afectată de criza economică și de șomaj. 

 Guvernul socialist a devenit extrem de nepopular după adoptarea măsurilor de austeritate. Partidul Popular intenționa să reformeze negocierea colectivă a contractelor de muncă, astfel încât salariile să nu mai crească automat odată cu inflația, ci în funcție de productivitate. În plan financiar, analiștii anticipau că Popularii ar putea forța băncile să recalculeze valoarea proprietăților imobiliare la actualul preț al pieței și apoi ar putea solicita fonduri pentru recapitalizarea băncilor de la fondul de salvare european. Spania, a patra economie a zonei euro, trebuia să se mențină în limitele deficitului convenite cu Europa.

Modelul organizatoric al administrației comunităților autonome:

Apariția comunităților autonome a reformat structura administrației periferice/teritoriale a statului(a cărui bază este provincia). Din punct de vedere al relațiilor dintre comunitățile autonome și provincii se pot menționa următoarele tipologii autonome:

Orașele autonome Ceuta si Melilla, precum și cele trei mici insule (Islas Chafarinas, Penon de Alhucemas și Penon de Velez de la Gomera) sunt administrate direct de către Guvernul central spaniol și sunt denumite “Locuri de Suveranitate”. Comunitățile autonome se divid în 50 provincii (47 provincii în Spania peninsulară și 3 provincii în Spania insulară). Fiecare provincie este condusă de un Guvernator civil și de o Deputație provincială. Provinciile se împart în sectoare juridice, iar acestea în municipii.

-comunități uniprovinciale: al cărui teritoriu coincide cu cel al unei singure provincii, fiind provincii cu entitate regională istorică precum: Asturias,Madrid, La Rioja, Navarra.

-comunități pluriprovinciale: alcătuite din provincii limitrofe, având caracteristici istorice, cultural, economice commune: Andalucia, Aragon, Țara Bascilor, Galicia.

-comunități insulare: este cazul arhipeleagurilor Canare și Baleare, care în trecut erau organizate în mai multe provincii.

-comunități intra și extra provinciale: în primul caz fiind vorba de Ceuta și Melilla, ce se pot organiza sub forma de comunități autonome, în ciuda faptului că teritoriul lor nu îl depășește pe cel al unei provincii. Aceste două orașe aflate sub suveranitate spaniolă, dar aflate în Africa, sunt integrate Comunității Andaluze. În cel de-al doilea caz este vorba de despre acele comunități extraprovinciale care se află în afara organizării provinciale, așa cum este cazul Strâmtorii Gibraltar,aflată sub suveranitate britanică; se speră că aceasta va face din nou parte din teritoriul spaniol .

Comunitățile autonome funcționează în baza unui statut de autonomie, care cuprinde: denumirea, delimitarea, organizarea și competențele unei comunități. Statutele sunt norme instituționale de bază, care sunt recunoscute de stat și incluse în ordinal său juridic .

Situația politică internă 

Guvernul de centru-dreapta, instalat după alegerile legislative anticipate din iunie 2011, este condus de Mariano Rajoy și este sprijinit în Parlament de o majoritatea absolută a Partidului Popular. Pentru prima dată în guvernarea democratică (post 1978), socialiștii (PSOE) nu dețin majoritatea din legislativ. Strategia de guvernare adoptată de Președintele Rajoy este dezvoltată pe câteva axe principale: reforma muncii, stabilitatea bugetară, reforma sistemului financiar, controlul deficitului și consolidarea fiscală.

Parlamentul: (Las Cortes Generales) este bicameral, cu un mandat de patru ani. În Parlamentul actual sunt reprezentate 13 formațiuni politice.

Congresul Deputaților are 350 de membri. Deputații sunt aleși din fiecare provincie în baza reprezentării proporționale. Partidul Popular (PP), de centru-dreapta deține 186 de locuri, Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE), de centru- stânga, ocupă 110 locuri, alte partide – 47de locuri. Președinte: Jesús Maria Posada Moreno (PP).

Senatul este compus din 266 de membri, cu atribuții mai limitate decât ale deputaților atât în plan legislativ, cât și în ceea ce privește controlul guvernului. Președinte: Pío García Escudero (PP) .

Afaceri europene:

Spania a devenit membră a Comunităților Europene la 1 ianuarie 1986, cererea de aderare fiind depusă în 1977. Aderarea la UE a condus la reducerea diferențelor de dezvoltare și de nivel de trai între Spania și țările membre. Spania a fost nevoită să opereze ajustări structurale profunde, în special restructurare industrială și reorientarea către sectorul serviciilor. O alta consecință a dobândirii statutului de membru UE o reprezintă și consolidarea instituțiilor democratice. Spania este prima țară din lume care a acordat dreptul la căsătorie și la adopție pentru cuplurile homosexuale.

Spania a deținut Președinția UE în 1989 (semestrul I), 1995 (semestrul II), 2002 (semestrul I) și  2010 (semestrul I). Președinția spaniolă din 2010 a îndeplinite două obiective majore: implementarea prevederilor Tratatului de la Lisabona, prin sprijinirea noilor instituții create, și coordonarea economică a statelor membre UE pentru a demara procesul de recuperare economică.

Domenii de interes pentru Spania în cadrul UE: cercetare și dezvoltare, politica agricolă comună, politica de coeziune, justiție și afaceri interne (migrație ilegală și trafic de persoane), energie și schimbări climatice, politica externă.

Reprezentarea în instituții europene:

Comisia Europeană: Joaquín Almunia, vice-președinte, comisar pentru concurență

Consiliul UE: 27 voturi

Parlamentul European: 54 europarlamentari

Comitetul regiunilor: 21 reprezentanți

Comitetul Economic și Social European: 21 reprezentanți

Relații internaționale:

Politica externă spaniolă este subsumată combaterii efectelor crizei economice, prin politici de atragere de investiții și consolidarea credibilității economice a Spaniei.

Politica externă spaniolă urmărește consensul în relațiile internaționale și întărirea instituțiilor internaționale, precum ONU, pentru a putea răspunde riscurilor globale. De la momentul aderării la UE, la 1986, Spania s-a implicat activ în problematicile europene. Relațiile cu America Latină și cu SUA, Orientul Mijlociu, nordul Africii, cu economiile emergente din Asia și combaterea sărăciei se înscriu, totodată, între obiectivele diplomației spaniole.

Spania a deținut un rol activ în ansamblul eforturilor internaționale pentru pace, recent în Libia, Somalia, Liban și Afganistan.

Spania este stat membru al UE, NATO, ONU, OSCE, Consiliul Europei .