Istoria Serviciilor Secrete Sovietice Romanesti

ISTORIA SERVICIILOR SECRETE SOVIETICE/RUSEȘTI

Istoria serviciilor secrete rusești până în 1917 (1565-1917)

Nu se poate vorbi despre istoria serviciilor secrete rusești fără o scurtă introducere în istoria Rusiei, a modului în care s-a format aceasta, a problemelor cu care au trebuit să se confrunte conducătorii, pentru ca în final să putem înțelege care sunt mecanismele ce au dus la formarea serviciilor secrete, necesitatea acestora.

Istoria Rusiei poate fi divizată în cinci peroade majore și anume: Rusia Kieveană, Rusia Moscovită, Rusia Imperială, Rusia Sovietică și Rusia Post-Sovitică. Rusia Kieveană datează din secolul IX, când primul stat rus centrat la Kiev a apărut sub dinastia Rurik și a ținut până la cucerirea mongolă din secolul XIII. Perioada Moscovită își are originile de la cucerirea mongolă și urmările acesteia, o perioadă în care rușii s-au aflat sub dominație străină pentru mai mult de două secole. Numele acestei perioade vine de la Principatul Moscovei, care în timpul secolului XIV s-a evidențiat ca fiind cel mai puternic dinte Principatele rusești, învingând mongolii și restaurând independența Rusiei. Perioada Moscovită s-a întins de la sfârșitul dinastiei Rurik până la apariția dinastiei Romanov în secolul al XVII-lea. Domnia lui Petru cel Mare marchează începutul erei Imperiale, din anii 1690 până în martie 1917, când dinastia Romanov a fost răsturnată și monarhia în sine eliminată. După căderea dinastiei Romanov (în 1918 țarul, familia sa, și membrii ai familiei extinse imperiale au fost asasinați de către bolșevici) este instaurat un Guvern Provizoriu, iar în octombrie are loc Revoluția Bolșevică, în frunte cu Lenin, aceștia preluând puterea. Scopul bolșevicilor era de a transforma Rusia într-o societate socialistă, scop îndeplinit cu succes până în 1991. Statul înființat de ei a fost denumit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (Uniunea Sovietică). Ca urmare a desființării Uniunii Sovietice, apare o nouă eră în 1992, denumită în mod general perioada Post-Sovietică.

În ceea ce privește prima poliție politică a Rusiei, aceasta a fost creată de către Ivan cel Groaznic. În 1565 datorită boierilor trădători (ura lui Ivan față de aceștia a crescut după refuzul acestora de a-i jura supunere fiului său, după ce el s-a îmbolnăvit grav, iar Ivan s-a răzbunat prin arestări și execuții, ce au dus la fuga anumitor boieri în Lituania, Letonia sau Polonia) Ivan a împărțit Rusia în două state separate. Opricinina reprezenta domeniul privat al țarului și cuprindea câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Zemșcina reprezenta restul teritoriului, aflat sub conducerea teoretică a boierului Duma. Pe lângă această împărțire, Ivan a creat și o miliție loială, Opricinina, pentru a duce o formă de război civil împotriva nobilimii și proprietarilor din Zemșcina. Opricinina era formată din 6000 de bărbați, îmbrăcați în negru, având ca emblemă un cap de câine și o mătură, simbolizând adulmecarea și îndepărtarea oricărei trădări. Ivan a folosit Opricinina pentru a aresta, tortura și executa pe cei care în viziunea lui i-ar fi putut amenința domnia (nobilimea, clerul, familiile lor), aceștia rămânând cunoscuți în istorie pentru masacrele lor, spre exemplu, orașul Novgorod, unde au fost torturați și uciși mai mult de jumătate dintre locuitori. Opricinina a fost desființată după 7 ani, majoritatea liderilor fiind executați.

Următorul care înființează o organizație destinată combaterii crimei politice este Petru cel Mare, în secolul XVII, numită Preobrajenski Prikaz. În camerele lor de tortură și în celule piereau nu doar nobilii care încercau să scape din serviciul statului, ci și bețivii care făceau glume pe seama țarului. După desființarea acesteia, nu va mai exista până în 1826 o altă poliție politică specializată.

În 1826, țarul Nicolae I, ca urmare a revoltei decembriste eșuate din 1825 (aceștia urmăreau schimbarea țarului și crearea unui nou sistem politic în care să fie abolită iobăgia) pentru a evita eventualele revolte, transformă Secțiunea a III-a a Cancelariei sale imperiale în poliție politică, sub conducerea contelui Benckendorff. Țarul Nicolae I și contele Benckendorff au dorit să abordeze o altfel de strategie față de predecesorii săi, să nu utilizeze aceeași brutalitate a metodelor. Astfel că, simbolul Secțiunii a III-a era o batistă prezentată de țar într-o casetă de sticlă. Țarul dorea ca această Secțiune să “șteargă cât mai multe lacrimi cu această batistă”, fapt ce sugerează rolul asumat de către acesta de “părinte conducător”. Secțiunea a III-a se ocupa de controlul stării opiniei publice, iar pe lângă utilizarea unei largi rețele de informatori, șeful secțiunii avea în subordine un corp de jandarmi, care se ocupau cu securitatea statului.

În timpul domniei țarului Nicolae I apare Codul Criminal (1845) în care se stipulau pedepse pentru cei care instigau la apariția unei lipse de respect față de suveran sau față de guvernul acestuia. În timp ce Europa se îndrepta către societăți mai deschise, în Rusia devenea o crimă nu numai să cauți schimbări politice, ci și să discuți despre acest subiect.

În august 1880, Secțiunea a III-a a fost desființată în urma unei investigații care a dus la descoperirea mai multor probleme de funcționare, fiind înlocuită cu un nou Departament al Poliției de Stat. Acesta este denumit în 1883 Departament al Poliției, fiind responsabil cu securitatea statului. În acea perioadă au survenit schimbări în ceea ce privește crima politică. Aceasta a intrat în responsabilitatea unui Departament Special (Osobîi Otdel) și în responsabilitatea unei rețele de secții de Securitate regionale (Ohrannaie Otdelenie) înființată în 1881. Din acel moment, sistemul poliției politice a început să fie numit Ohrana. Ohrana își făcea singură legea, având dreptul de a cerceta, de a pune la închisoare sau de a deporta după cum dorea. Deși Ohrana avea puteri foarte mari, acestea erau utilizate cu moderație. Spre exemplu, în timpul represiunii din 1880, numai 17 persoane au fost executate pentru crime politice (reprezentând asasinate sau atentate). Unul dintre cei executați a fost Alexandr Ulianov, fratele lui Vladimir, cunoscut sub numele de Lenin, care a jurat atunci să se răzbune pe imperiul țarist.

În ceea ce privește activitatea de informare externă a Ohranei, aceasta consta în supravegherea emigranților ruși. Agenția pentru Străinătate a Ohranei (Zagradecinaia Agentura) care se ocupa cu supravegherea emigranților, avea sediul la Paris (la ambasada rusă de la Paris) deoarece aici era principalul centru de emigrare. Agenția pentru Străinătate și-a început activitatea în 1882, iar în 1884 sub conducerea lui Piotr Rakovski (cel mai influent ofițer de informații externe din istoria Rusiei țariste) ajunge la un nivel complet operational. Agenția utiliza “supravegherea externă” și “penetrația internă” împotriva emigrației ruse. Din Paris era coordonată supravegherea emigrației ruse în restul Europei, prin diferite metode. În Elveția, Agenția plătea trei polițiști din Geneva pentru oferirea de informații iar în Belgia și țările scandinave obțineau informații atât prin poliția locală, cât și cu ajutorul reprezentanților Agenției. De asemenea, emigrarea rusă era supravegheată și în Marea Britanie, Germania, Italia. În 1913, ca urmare a protestelor deputaților socialiști și radicali, ambasada hotărăște să anunțe că agenția privată de detectivi (Brint & Sambain) în mod oficial. Cu toate acestea, Agenția a continuat să funcționeze dar mult mai discret. Rolul Agenției nu a fost doar de a colecta informații, ci erau luate diferite măsuri prin care se influențau guvernele străine și opinia publică și chiar se acționa prin diferite forme de violență pentru a obține rezultatul dorit (spre exemplu, în 1886 agenții au provocat explozia tipografiei Voința Poporului la Geneva, dorind să se creadă că aceasta a fost pusă la cale de anumiți revoluționari trecuți pe linie moartă).

În ceea ce privește rolul jucat de Ohrana în politica externă țaristă, aceasta a fost prima care a dezvoltat metodele de interceptare a convorbirilor și decriptarea mesajelor guvernamentale. Ohrana poseda “cabinet negre” care aveau rolul de a intercepta corespondența privată și cea diplomatică la oficiile poștale din Moscova, Varșovia, Vilnius, Kiev, Odessa etc. Însă, la începutul secolului XIX, utilizarea tot mai frecventă a curierilor pentru corespondența diplomatică a scăzut posibilitatea interceptărilor prin cabinete negre. Mai târziu, spre a doua jumătate a secolului, utilizarea telegrafului electric a simplificat procesul de interceptare. În timp ce SUA, Marea Britanie, Germania nu au avut agenți de decriptare până la primul război mondial, Rusia era liderul mondial al interceptării corespondenței în timpul domniei lui Nicolae al II-lea. Franța era singura țară care concura cu Rusia, dar aceasta nu a reușit să descifreze corespondența diplomatică rusească, în timp ce Rusia a reușit acest lucru. Din 1912, Germania își schimbă codurile diplomatice, Rusia nemaiputând să le decripteze.

Din dosarele Ohranei reiese faptul că, după Revoluția din februarie, din momentul în care Partidul Muncitoresc Social Democrat s-a despărțit în bolșevici și menșevici, în anul 1903, acestea au fost penetrate cu succes. Spre exemplu, între 1908-1909, din cei cinci membri ai Comitetului din St. Petersburg al Partidului Bolșevic, patru erau agenți ai Ohranei. Acesta nu era singurul grup antițarist care era penetrat de Ohrana.

În urma revoluției din februarie 1917, țarismul se prăbușește și Ohrana dispare.

Serviciile secrete sovietice

La 28 iunie 1914, Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei este asasinat de teroriști sârbi, fapt ce a dus la declanșarea primului război mondial, Austria declarând război Serbiei. De partea Serbiei se afla Rusia, iar de partea Austriei se afla Germania, luptele între cele doua izbucnind în august. Datorită faptului că armata Rusiei nu era pregătită pentru un război cu Germania modernă, neavând un număr suficient de puști sau artilerie (recruții fiind adesea aruncați în luptă neînarmați) aproape 3 milioane de soldați au fost uciși, răniți sau luați prizonieri în primul an, astfel că mulți soldați au dezertat în timpul ultimului stagiu al luptei, fiind dezgustați de conducere. Conducerea deficitară a lui Nicolae al II-lea poate, de asemenea, să explice colapsul dinastiei Romanov în 1917. În februarie 1917, datorită faptului că țara suferea de lipsa alimentelor și combustibililor, a numeroaselor greve, a dezertărilor, are loc o revoluție în urma căruia țarul abdică în favoarea fratelui său care refuză tronul. Prin urmare este instaurat un Guvern Provizoriu care se află la conducere până în octombrie când are loc Revoluția Bolșevică în frunte cu Lenin. Deși bolșevicii nu erau cel mai mare partid politic din Rusia (spre deosebire de menșevici și revoluționari) reușesc să preia puterea câștigând susținerea maselor, dar pentru a-și consolida puterea asupra întregii țări urmează o perioadă de trei ani de război civil și o foamete majoră. De asemenea, în 1918 țarul, familia sa și membrii ai familiei extinse imperiale au fost asasinați de către bolșevici. Planul bolșevicilor era ca revoluția lor să declanșeze o revoluție internațională care să desființeze capitalismul mondial (depunând eforturi mari în această direcție, însă fără succes).

La șase săptămâni de la revoluție, în data de 20 decembrie 1917, este înființață Comisia Extraordinară pentru Întreaga Rusie de Combatere a Contrarevoluției și a Sabotajului (Vserosuskaia Hrezviciainaia Komisia po Borbe s Kontrrevoluțîi i Sabotakem) cunoscută sub numele de Ceka, sub conducerea lui Felix Dzerjinski (supranumit Felix de Fier datorită rezistenței sale fizice și a implicării în muncă). Emblema Cekăi era sabia și scutul, scutul reprezentând apărarea revoluției și sabia, uciderea dușmanilor. Ca arme împotriva contrarevoluționarilor erau utilizate confiscarea proprietății, publicarea listelor cu dușmani ai poporului, închisoarea, dar principala armă a Cekăi a fost teroarea. De asemenea, deși Dzerjinski condamna tradiția Ohranei de folosire a agenților provocatori, aceștia au devenit o armă utilizată frecvent de Ceka, Dzerjinski devenind expert în folosirea lor. Spre exemplu, cekistul Golubev, s-a prefăcut că este fost ofițer țarist, reușind astfel să pătrundă în organizația “Uniunea de luptă împotriva bolșevicilor și expediția trupelor generalului Kaldin” descoperind locurile în care aceștia se întruneau, fapt ce a dus la anihilarea întregii organizații cu sprijinul Gărzilor Roșii. Succesul Ceka în penetrarea adversarilor săi derivă în mare parte din imitarea tehnicilor utilizate de agenții țariști (bolșevicii au fost spionați de agenți ai Ohranei încă de la început).

Ceka nu avea scrupule în a aresta soția, părinții sau copiii unui om căutat și în a-i ține la închisoare până când acesta se preda. Acest sistem era folosit și asupra ofițerilor Cekiști care nu urmau ordinele sau făceau greșeli. Dzerjinski era determinat în a nu lăsa un agent nemulțumit sau respins să rămână în viață, înlocuind concedierea agenților care nu se potriveau cu organizația (cum făcea Ohrana) cu moartea, sau închisoarea pe viață. Era evidențiat încă de la început faptul că oricine intra în Ceka, ramânea acolo toată viața, moartea fiind singura ieșire. Ceka avea poziția privilegiată de a nu fi sub conducerea nici unui minister sau ministru, ci responsabil direct Guvernului Sovietic, acest lucru dându-i lui Dzerjinski putere totală.

În mai 1918, este înființată o secție de contraspionaj în cadrul Departamentului Ceka pentru combaterea contrarevoluției, care se dezvoltă în 1921-1922, luând forma unui departament de contraspionaj (KRD), strămoșul Direcției a Doua Centrale din KGB.

Chiar și în timpul în care regimul sovietic se lupta pentru supraviețuire în timpul războiului civil, mulți dintre cei care îi susțineau au fost dezgustați de brutalitatea cu care Ceka desfășura interogatoriile (spre exemplu, pielea era îndepărtată de pe mâinile victimelor pentru a produce “mânuși” din piele de om). Numărul execuțiilor efectuate de Ceka între anii 1917-1921 a deposit 250.000 de morți, dar după victoria din Războiul Civil (1921), dezvoltarea Ceka a cunoscut o ușoară temporizare, puterile ei fiind ușor restrânse.

Prioritățile serviciilor secrete sub Lenin și chiar mai mult sub Stalin au fost marcate de convingerile exagerate că există o conspirație a guvernelor din vest și a serviciilor secrete ale acestora.

La 20 decembrie 1920, la cea de-a treia aniversare a Cekăi este înființat un Departament Extern (Inostranîi Otdel – INO) având ca principală țintă diplomatică Marea Britanie, deoarece era considerate cheia prin care lumea capitalului ar putea accepta Rusia bolșevică. Pentru a coordona rețeaua clandestine de agenți din străinătate, Comiternul a creat în 1921 un department de legătură internațională – OMS (Otdel Mejdunarodnik Sviazei). OMS recruta comuniști străini și simpatizanți comuniști, care considerau la început că lucreză pentru Comitern, fapt ce a ajutat INO, pentru că exista reticiență în ideea de a lucre cu serviciile secrete sovietice.

Au existat numeroase încercări din partea sovieticilor de a răspândi revoluția, însă în momentul în care încercările în această direcție eșuează, politica sovietică se schimbă. Prioritară nu mai este răspândirea revoluției, ci consolidarea regimului sovietic acasă. Situația din Rusia nu era foarte bună, zone uriașe din ea fiind bântuite de foamete, industria în prag de colaps, ceea ce a dus la apariția revoltelor (spre exemplu, marinarii din garnizoana Kronstadt al căror manifest – “Pentru ce luptăm noi” – indica dezacordul acestora față de Ceka în principal, pe care o comparau cu Opricinina, considerând că aceasta depășea oroarea regimului țarist). În ceea ce privește aceste revolte, vina pentru apariția lor cădea pe guvernele străine. Lenin introduce Noua Politică Economică (NEP) – au redeschis micile întreprinderi private și comerțul, și s-a încercat convingerea oamenilor de afaceri străini să investească în țară. De asemenea, de la accentul pus pe sponsorizarea insurecțiilor revoluționare, acesta cade pe stabilirea de relații economice și diplomatice cu puterile capitaliste. Ceka și urmașii săi, timp de câțiva ani au înregistrat succese împotriva țintelor diplomatice din Moscova, în timp ce în capitalele occidentale s-au dovedit a fi mai greu de penetrat.

Exista și un department de contrainformații al Ceka, KRO, care avea misiunea de a supraveghea misiunile străine. În cadrul KRO se efectuau cursuri de pregătire a agenților, în arta deschiderii valizelor diplomatice, în confecționarea cernelurilor invizibile, în utilizarea drogurilor, precum și în falsificarea sigiliilor oficiale. KRO avea cel mai des misiunea de a intimida persoanele de contact ruse și a salariaților de origine rusă din cadrul misiunilor străine la Moscova. Ulterior, Ceka și succesoarele sale au descoperit faptul că puteau să penetreze mult mai ușor misiunile diplomatice europene situate în afara Europei. După 1921, misiunile comerciale și ambasadele sovietice se multiplică, fapt ce a permis INO să infiltreze agenți operand sub acoperire diplomatică, numiți rezidenți, și având adesea mai multă autoritate decât ambasadorul.

În data de 8 februarie 1922, Ceka este înlocuită cu Direcția Politic de Stat (Gosudarstvenoie Politiceskoe Upravlenie – GPU), încorporat în Comisariatul pentru Afaceri Interne (NKVD). Puterea GPU era limitată la subversiunea politică, având doar dreptul de a investiga, nemaiavând dreptul de a efectua judecăți sumare și de a trimite în lagăre de concentrare prin ordin administrativ. Însă, prin decretele din august și octombrie 1922, GPU recuperează majoritatea atribuțiilor Ceka (dreptul de a exila, de a aresta, și uneori de a executa contrarevoluționari și anumite categorii de criminali).

Progresele tehnologice din domeniul spionajului au fost mai rapide printre puterile occidentale după Primul Război Mondial, în timp ce în Rusia, datorită lipsei de contact cu experți din domeniul tehnologic din alte părți ale lumii, au rămas în urmă cu câțiva ani. Progrese s-au înregistrat în utilizarea micro-fotografiei, în principal datorită unui expert fotografic din fosta Ohrana care s-a alăturat GPU.

După crearea Uniunii Sovietice Socialiste (URSS) în 1923, GPU a fost ridicat la rangul de agenție unională, Direcția Politic Unificat de Stat (Obiedinionie Gosudarstvenoie Politiceskoie Upravlenie – OGPU). În timp ce Ceka a fost creată pentru apărarea Revoluției, GPU, OGPU și urmașele lor au fost fixate în centrul statului sovietic. Decretul din 16 octombrie 1922 acorda putere extinsă OGPU, de a trimite persoanele arestate în exil sau de a împușca pe loc hoții prinși asupra faptei, fără a fi nevoie de o sentință pronunțată de OGPU în acest sens.

Deși Rusia țaristă poseda cenzura care conferise cele mai importante informații secrete din domeniul diplomatic, Rusia sovietică se temea să utilizeze sistemul sofisticat de cifruri și coduri utilizat în perioada țaristă iar cei mai buni criptanaliști țariști fugiseră peste graniță, ceea ce a dus la o superioritate a informației secrete britanice asupra politicii externe sovietice.

După 1926, spionajul corespondenței devine din nou principala sursă de informații secrete în ceea ce privește domeniul diplomației, iar infiltrarea ambasadelor occidentale oferă Rusiei cel mai mare volum de informație secretă din lume, prin utilizarea agenților.

După moartea lui Felix Dzerjinski (datorită unei crize de inimă în 1926) la conducerea OGPU ajunge Viaceslav Rudolfovici Menjinski, acesta fiind ales de Dzerjinski. Deși probabil cel mai intelectual dintre șefii KGB, era o figură mult mai ștearsă în comparație cu predecesorul său. Moartea lui Dzerjinski îi permite lui Stalin să transforme OGPU în propriul instrument de putere, iar sub pretextul luptei împotriva troțkismului (Troțki era considerat de către Stalin principalul adversar al său) a început una dintre cele mai mari crime în masă din istorie, distrugând întreaga generație de bolșevici originali și sute de oameni nevinovați în acest proces.

În 1929, Menjinski are un atac de inimă, în urma căruia iese din activitate pentru doi ani. Își reia activitatea în 1931, dar doi ani mai târziu se retrage definitiv datorită faptului că era foarte slăbit. După Menjinski ajunge la conducere Genrih Grigorievici Iagoda. Acesta a fost responsabil pentru selectarea unora dintre cei mai buni spioni pe care i-a avut Rusia în urmăroarea perioadă. Sub conducerea lui Menjinski – Iagoda, OGPU a avut probleme în domeniul informațiilor externe datorită vulnerabilității sistemelor de cifrare și a lipsei de experiență în folosirea ca agenți a comuniștilor locali (în 1927 s-au produs revelații asupra spionajului sovietic în opt țări). Ca urmare a acestui fapt, a fost adoptat un nou sistem de coduri, care a avut ca rezultat descifrarea de către occidentali doar a textelor de importanță modestă.

În perioada după 1927, Stalin nu avea încredere în nimeni, astfel că a creat un sistem bazat pe teroare. OGPU avea ca principală sarcină tot combaterea contrarevoluției, însă sub Stalin acest lucru a însemnat combaterea opoziției, care venea din partea celorlalți comuniști (au utilizat tehnici de infiltrare și provocare în cadrul partidului).

Anul 1928 aduce primul val de colectivizare. În timp ce închisorile și taberele de concentrare erau folosite pentru pedepsirea crimelor și pentru reeducarea politică a deținuților, pentru prima dată Stalin și asociații acestuia se gândesc să utilizeze munca deținuților în beneficiul economiei naționale. Astfel că, în anii ’30 s-au dezvoltat lagărele de muncă (gulag), toți prizonierii cu sentințe peste 3 ani fiind trecuți sub jurisdicția OGPU. Planurile lui Stalin de colectivizare a agriculturii, la care a participat și OGPU, au fost efectuate cu sânge și lacrimi, aproximativ zece milioane de țărani având de suferit. Familii întregi de țărani erau transportate și abandonate la Cercul Arctic sau în Siberia, datoriță opoziției față de colectivizare.

Tot în această perioadă, Marea Britanie încetează să mai fie considerată principala amenințare, acest loc fiind luat de Franța, considerată de către Stalin principalul pericol de război. Ca urmare a agresiunii externe, care a fost doar reînnoită, OGPU descoperă “comploturi contrarevoluționare” care de cele mai multe ori se soldau cu moartea așa zișilor complotiști.

În 1933 este înființată procuratura URSS cu scopul de a limita excesele OGPU.

Datorită reputației sinistre pe care a capătat-o OGPU, dar mai probabil datorită faptului că Stalin dorea să centralizeze mai mult autoritatea, în iulie 1934, OGPU se integrează în NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), sub denumirea de GUGB (Administrația Principală a Securității Statului) sub conducerea lui Iagoda. Timp de 7 ani NKVD a avut control asupra spionajului, contraspionajului și forțelor de poliție. Aceasta a reprezentat cea mai mare realizare a lui Stalin în domeniul controlului spionajului și a întărit foarte mult serviciul secret sovietic, permițându-i să obțină un grad de coordonare, care a existat în trecut doar în teorie.

Din 1936 urmează o perioadă de doi ani, cunoscuți în Occident sub numele de Marea Teroare, iar în Rusia de Ejovșcina (de la succesorul lui Iagoda, Ejov, care fusese ale de Stalin la conducerea NKVD datorită neîncrederii lui în Iagoda). În această perioadă au existat numeroase procese publice împotriva conspiratorilor din cadrul NKVD, Biroului Politic și din Armata Roșie, care erau acuzați de faptul că doreau să provoace înfrângerea URSS, cu ajutorul serviciilor secrete străine, dar singurele amenințări reale erau reprezentate de tentativele Germaniei și Japoniei de a exploata paranoia lui Stalin și a NKVD-ului. Stalin și Ejov au decimat Înaltul Comandament al Armatei Roșii, iar numărul total al arestărilor (conform unei liste întocmite de KGB) între anii 1935-1940 ar număra aproximativ 19 milioane, 7 milioane murind în gulaguri sau împușcați.

În ceea ce privește activitatea OGPU și NKVD în străinătate, aceasta s-a centrat asupra mișcării Gărzilor Albe și a lui Troțki, prin infiltrarea propriilor agenți în apropierea lor. Stalin avea o obsesie în ceea ce îl privește pe Troțki, dar se pare că acesta nu găsea nici un loc sigur în Europa din care să realizeze opoziție comunistă, obsesia lui Stalin fiind nefondată. Aria de operațiuni a NKVD se întindea până în America de Nord în căutarea troțkiștilor și a trădătorilor. În timp ce sub Menjinski și Iagoda OGPU și NKVD s-au limitat la supravegherea, penetrarea și destabilizarea lui Troțki și a simpatizanților săi, Ejov înființează o “Administrație a Însărcinărilor Speciale” în 1936, care avea misiunea de a efectua asasinate în străinătate, la ordinele lui Stalin. În anul 1938 Ejov este destituit din NKVD și este scos țapul ispășitor pentru toate excesele recunoscute în mod public. La conducere ajunge Lavaria Beria, sub care Marea Teroare devine o teroare selective (acesta utiliza NKVD-ul pentru a procura nenumărate femei – uneori răpindu-le de pe stradă de care abuza sexual, printre care numărându-se și eleve).

În 1939, când încep negocierile între Germania și Rusia (Pactul sovieto-nazist) acestea par a fi dirijate de NKVD. De asemenea, existau negocieri deschise și cu Marea Britanie și Franța, în timp ce negocierile cu Germania erau secrete. Pentru a determina partea germană să încheie un acord mai repede cu Rusia, NKVD strecura telegrame falsificate la ambasada germană de la Londra (spre exemplu conțineau informații cum că negociatorilor anglo-francezi li se ofereau ocazii de negociere mai bune decât se întâmpla în realitate). Însă, Hitler nu avea nevoie de motive pentru a fi convins, deoarece știa că va avea avantaje în urma încheierii unui pact cu Stalin pe când se pregătea pentru cucerirea Poloniei. Astfel că, la 23 august 1939 a fost semnat un Pact de non-agresiune sovieto-nazist, în care erau împărțite sferele de influență.

Rolul NKVD-ului în Polonia ocupată de sovietici a fost, în afară de organizarea unor plebiscituri trucate de unire cu URSS, de a se ocupa de “dușmanii de clasă” (14 categorii de persoane au fost deportate în Siberia și Kazahstan, aproximativ un milion și jumătate). De asemenea, în Statele Baltice (care au intrat în componența URSS în 1940, după efectuarea unor alegeri sub controlul NKVD) NKVD a arestat numeroși “dușmani ai poporului”, urmând a fi deportați în Siberia și Uzbekistan.

În ceea ce privește culegerea de informații secrete din Germania, Stalin a impus restricții, deoarece avea deplină încredere în Hitler, și nu dorea să pună în primejdie tratatul (deși au existat informații de la NKVD și GRU cu privire la pregătirile Germaniei de a invada URSS). În timp ce Stalin avea deplină încredere în Hitler, acesta a făcut toate pregătirile pentru demararea operațiunii Barbarossa (invadarea Uniunii Sovietice).

În februarie 1941, secțiunea de securitate și spionaj a NKVD-ului, fostul OGPU, a fost separat de acesta, luând denumirea de NKGB (Narodnz Kommissariat Gosudarstvennoi Bezopasnosti – Comisariatul poporului pentru securitatea statului) sub conducerea lui Vsevolod Nikolaievici Merkulov. În ceea ce privește INO, acesta obține rangul de directorat, devenind INU (Inostrannoie Upravlenie). În iulie 1941 NKGB este reinclus în NKVD ca GUGB, conducătorul lui, Beria, deținând din nou controlul asupra imperiului informației și securității (acesta a fost cel mai puterni șef al securității din istoria sovietică).

În timpul războiului, când NKVD/NKGB trebuia să fie mai bine informat cu privire la Germania, acesta avea mai multe informații cu privire la aliații Rusiei, în care exista și penetrație sovietică. Spre exemplu, în Anglia, cei mai eficienți agenți au fost “cei cinci magnifici”, dintre care Burgess, Blunt, Philby, Cairncvoss au penetrat serviciile de spionaj britanic, și Maclean. Rolul NKVD nu se rezuma doar la colectarea de informații, ci a întreprins și o serie de acțiuni în vederea influențării opiniei publice occidentale.

În aprilie 1943 NKGB se separă din nou de NKVD. Din 1945, NKGB se implică activ în instaurarea comunismului în Polonia, România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia. Dacă până în 1945 principala țintă a NKVD era Marea Britanie, după acest an (începutul Războiului Rece) principalul adversar devine Statele Unite ale Americii.

În 1946, Beria este numit membru al Partidului Politic și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, și este înlocuit din funcția de șef al NKVD-ului de către Serghei Kruglov (fostul său prim adjunct). Tot în această perioadă, NKVD și NKGB sunt transformate din rangul de comisariate în rangul de ministere. NKVD devine Ministerul Afacerilor Interne (Ministerstvo Vnutrannikh Del – MVD) și NKGB devine Ministerul Securității Statului (MInisterstvo Gosudarstvennoi Bezopasnosti – MGB). La conducerea MGB ajunge Viktor Semionovici Abakumos (acesta îl înlocuiește pe protejatul lui Beria, Merkulos – deoarece Stalin considera că Beria devenise prea puternic). Intenția lui Stalin de a limita influența lui Beria asupra securității statului prin aducerea la conducere pe Abakumos nu a funcționat, deoarece acesta a devenit omul lui Beria.

În timpul și după terminarea războiului, NKVD/NKGB se confruntă cu diverse probleme, care au pus în pericol operațiunile secrete din străintătate. Au loc defecții ale agenților dar și breșe în securitatea cifrului (OSS obține 1500 de pagini dintr-o carte de coduri, și deși restituie originalul, Donovan păstrează o copie, pe care o descifrează ulterior – nume de cod Venona). Deși au existat aceste probleme, un succes este reprezentat de obținerea informațiilor despre bomba atomică de la Statele Unite ale Americii (Proiectul Manhattan), ceea ce a determinat obținerea de către Rusia, în 1949 a primei bombe atomice.

În 1947, Direcțiile MGB și GRU pentru informații externe se unesc într-o nouă agenție, Comitetul de Informații (KI), sub conducerea lui Molotov, ca răspuns la înființarea de către SUA a CIA (Agenția Națională de Informații) iar în viziunea lui Stalin, acest demers ar slăbi influența lui Beria. Acest organism se afla sub controlul Consiliului de Miniștri (în mod formal), dar faptul că în fruntea lui se afla Molotov a determinat un control major din partea Ministerului de Externe, iar ambasadorii sovietici au primit funcția de rezidenți locali cu autoritate asupra rezidenților civili și militari. Totuși acest organism (condus de foști ofițeri INU) nu funcționa foarte bine, deoarece informațiile militare fuseseră puse pe locul doi, ceea ce a dus la reintegrarea în GRU a personalului informativ militar în vara anului 1948. În 1951, KI (care păstrase controlul asupra colectării de informații a fost reintegrat în MGB. Deși Stalin dorea reducerea controlului lui Beria, în 1949, acesta îl înlocuiește pe Molotov din funcția de ministru de externe și de președinte al KI, fiind înlocuit de Andrei Vișinski (acesta îl admira pe Beria) sub care influența lui Beria a crescut.

Moscova a primit numeroase informații de la britanici prin intermediul agenților săi, care lucrau la diferite proiecte ultrasecrete precum, detecția submarinelor prin sonare subacvatice de joasă frecvență, la care participa Alister Watson (șef al Secțiunii de Detecție a Submarinelor). De asemenea, rezidența de la Londra obține succese în domenii ale cercetării nucleare, tehnologiei militare și din sistemul de navigație.

După moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, Beria cuplează MVD (Ministerul de Interne) și MGB alcătuind un MVD lărgit aflat sub comanda sa. Beria își consolidează rapid controlul asupra securității statului și numește oameni devotați în fruntea structurilor cheie, spre exemplu, îl pune pe generalul locotenent Vasili Stepanovici Riasnoi în fruntea Direcției Externe. Însă, în iunie 1953, datorită neîncrederii Prezidiului în Beria, are loc un complot împotriva acestuia, condus de Nikita Hrusciov, cu acordul succesorului lui Stalin, Malenkov, în urma căruia Beria este arestat, și ulterior executat. La conducerea MVD ajungând Serghei Kruglov (unul dintre adjuncții lui Beria care îi sprijinise pe complotiști). Din fruntea Directoratului Extern este demis Riasnoi și este pus Aleksandr Semianovici Paniușkin.

În martie 1954, MGB este mutat din MVD și atașat Consiliului de Miniștri, din dorința de a fi păstrat sub control politic. Denumirea MGB se schimbă în KGB (Komitet Gosudarstrennoi Bezopasnosti – Comitetul Securității Statului) sub conducerea generalului Ivan Alexandrovici Serov (fostul adjunct al lui Kruglov). Direcțiile KGB aveau numeroase responsabilități, de la suprimarea disidenților politici la paza granițelor și organizarea peste hotare a campaniilor de propagandă. În cadrul KGB erau comasate contrainformațiile interne și informațiile externe (spre deosebire de Statele Unite, unde existau două agenții separate, FBI și CIA), datorită bazelor ideologice ale regimului care au estompat diferențele dintre inamicul din afara granițelor, și amenințările politice interne, pe motiv că acestea erau mereu de inspirație străină. KGB spiona cetățenii sovietici obținând informații pentru Biroul Politic.

În toamna anului 1958, datorită faptului că reputația lui Serov de măcelar devenea incomodă sub aspect diplomatic, acesta este înlocuit de la conducerea KGB-ului de către Aleksandr Nikolaievici Șelepin. La rândul său, Șelepin este înlocuit în decembrie 1961 de către protejatul său, Vladimir Eftimovici Semiciastni. Sub conducerea lui Șelepin, vechea gardă este înlocuită cu absolvenți de universitate. Acesta declară că “violările legalității socialiste, au fost complet eliminate…Cekiștii pot privi în ochi partidul și poporul sovietic cu o conștiință curată”, urmărind să schimbe imaginea publică a KGB-ului. Tot în această perioadă este reînviat cultul lui Dzerjinski, devenind modelul cekistului lucid și cu inima caldă.

Ofițerii KGB se autointitulau cekiști, și erau plătiți pe data de 20 a fiecărei luni, nu la început, în onoarea zilei de naștere a Cekăi. De asemenea, KGB a adoptat simbolurile Cekăi, sabia și scutul.

În 1967 la conducerea KGB-ului vine Iuri Andropov, principalul scop pentru acestă numire fiind de a apropia KGB-ul de Comitetul Central, deoarece în 1957, acesta a fost șeful Departamentului Comitetului Central pentru Relația cu Partidele Comuniste din Țările Socialiste, iar din 1973 devine membru cu drepturi depline. Andropov a rămas la conducerea KGB-ului timp de 15 ani, iar în 1982, după moartea lui Brejnev devine secretar-general al partidului.

În epoca lui Brejnev, infiltrarea la nivel înalt a serviciilor civile externe, a forțelor armate și a cercurilor informative din Lumea a Treia a fost mai puternică decât în Vest (cu excepția Republicii Federale a Germaniei). Politica sovietică în Orientul Mijlociu urmărea realizarea unui bloc “anti-imperialist” împotriva Israelului și a protectoratului său american, iar în Extremul Orient principala prioritate era de a ține în șah Republica Populară Chineză, încercând să o înconjoare cu un șir de țări pro-sovietice în sud. Însă toate aceste demersuri nu au funcționat.

După moartea lui Andropov, KGB-ul sprijină candidatura lui Gorbaciov, depunând mari eforturi pentru a-l instrui astfel încât să impresioneze Biroul Politic cu nivelul cunoștințelor sale. În martie 1985, acesta este ales secretar general al partidului, sprijinind KGB-ul la rândul său.

Ca parte a încercărilor sale de reformare a Uniunii Sovietice (de exemplu, glasnost), ultimul premier sovietic, Mihail Gorbaciov, a încercat, de asemenea, să reformeze KGB-ul înainte de a fost dizolvat în 1991, dar aceste încercări au fost întâmpinate cu rezistență în ierarhia KGB și în cele din urmă a creat tensiune semnificativă la prăbușirea Uniunii Sovietice. Soarta KGB-ului a fost pecetuită în momentul în care liderul său, colonelul general Vladimir Krucikov, a ordonat agenților KGB să participe la tentativa de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov din 1991. Forțele KGB au înconjurat casa lui Gorbaciov în Crimeea timp de trei zile tensionate înainte de prăbușirea puciului. Uniunea Sovietică s-a prăbușit și fragmentat în 1991, iar KGB a fost dizolvat.

Serviciile secrete rusești

Anii 1991-1995 au văzut dispariția de pe scena politică a mai multor politicieni ruși importanți, inclusiv a lui Gorbaciov. Structuri, precum Partidul Comunist și Uniunea Sovietică s-au destrămat, chiar și armata rusă fiind în dezordine, demoralizată de reduceri bugetare, de corupție și de pierderea misiunii strategice tradiționale. Însă, în ceea ce privește serviciile de securitate, acestea au supraviețuit, deoarece, aceasta a fost o perioadă de luptă politică și tulburări civile, moment în care liderii ruși au depins mai mult ca niciodată de capacitatea lor de a utiliza metodele poliției secrete. În fiecare criză politică, care a avut loc în Rusia de la începutul perestroikăi, serviciile de securitate au avut roluri decisive.

Nu este simplu să supui reformei un serviciu de securitate care de zeci de ani a fost atât de puternic și omniprezent. KGB-ul a reprezentat un element cheie al statului sovietic de când a fost stabilit de Hrușciov în 1954 pentru a înlocui serviciile de securitate staliniste. Dispunând de resurse financiare și tehnice vaste, un personal activ care număra cel puțin 420.000 (fără să menționăm rețeaua mare de informatori și persoanele cu legături întâmplătoare cu KGB-ul), și o arhivă cu informații sensibile din punct de vedere politic, KGB a reprezentat un stat în stat.

La 28 august 1991 a fost dizolvat Colegiul de conducere al KGB-ului, unitățile de luptă ale acestuia fiind transferate Ministerului Apărării, iar pentru a se lămuri rolul jucat de KGB în cadrul tentativei de lovitură de stat a fost înființată o comisie de anchetă. Gorbaciov împreună cu Elțin îl pun la conducerea KGB-ului pe Bakatin, având misiunea de a-l dezintegra. Acesta a încropit un program în trei puncte: (1) "dezintegrarea" sau dezmembrarea pe verticală a KGB-ului pentru a-i sparge monopolul de putere prin divizarea în organizații separate; (2) "descentralizare" pentru a împărți KGB-ul orizontal de-a lungul liniilor geografice pentru a descentraliza secțiunile de contrainformații și securitatea internă în republicile sovietice, și (3) "de-ideologizare," ceea ce Bakatin numit "repudiere a ideologiei Cekiste."

În octombrie Gorbaciov emite un decret pentru desființarea KGB și crearea a trei instituții separate în locul acesteia: Serviciul Interrepublican de Securitate (pentru securitatea internă), Serviciul Central de Informații (pentru informații externe) și Comitetul pentru Apărarea Granițelor de Stat.

Spionajul sovietic, rusesc în SUA s-a bazat mai mult pe agenți americani, care au decis să spioneze pentru ruși. Predispoziția angajaților americani, cu acces la informații clasificate pentru a spiona. Foarte multe informații importante au provenit de la sursele de informații americane. Cele mai importante informații au provenit de la americani.

Încă din noiembrie 1991, Federația Rusă și-a creat propria structură de informații denumită Agenția Federală de Securitate (Agenstvo Federalnoi Bezopasnosti – AFB) subordonată lui Elțîn. După ce a devenit clar că URSS va dispărea, Elțîn semnează un decret prin care

ISTORIA SERVICIILOR SECRETE AMERICANE

Istoria serviciilor secrete americane până la Războiul Rece

Activitatea organizată de intelligence s-a dezvoltat foarte lent în primul secol al Americii, dar după aceasta perioadă a crescut dramatic în complexitate și scop. Extinderea problemelor de securitate au determinat crearea unor organizații de informații permanente la sfârșitul anilor 1800, care vor crește, deși inegal, până la al Doilea Război Mondial, în precursorul sistemului de informații american modern. Acel conflict a produs o explozie a activității de informații, însă, apariția Războiului Rece este cel care a creat și modelat comunitatea de intelligence de astăzi. Provocările legate de intelligence, generate de către Uniunea Sovietică și aliații săi au încurajat dezvoltarea unei varietăți atât a mijloacelor tehnologice de dobândire a informațiilor cât și a organizațiilor stabilite pentru a le gestiona.

Deși crearea CIA este relativ recentă în istoria americană, procesul de culegere a informațiilor a jucat un rol vital dinainte ca Statele Unite ale Americii să îți câștige independența. Generalul George Washington a folosit spioni, agenți secreți, colectarea de informații, și acțiuni sub acoperire în timpul Războiului de Independență – Nathan Hale (ucis de către britanici după ce a fost demascat ca fiind spion) a fost unul dintre spionii formați de Washington. Atât Benjamin Franklin cât și și John Jay au regizat misiuni secrete și operațiuni care au furnizat informații vitale și au contribuit la succesul Americii în Războiul de Independență. Aceste misiuni de informații au implicat agenți și agenți dubli, acte de sabotaj, și raiduri paramilitare împotriva avanposturilor și trupelor britanice. De asemenea, erau utilizate și alte instrumente, precum coduri secrete, propagandă, și răspândirea informațiilor false. În timpul Războiului de Independență, la cererea generalului George Washington, este înființat “Culper Spy Ring”, prima rețea organizată de spioni a Americii, în New York City în 1778, în timpul ocupației britanice a acestuia.

Sfârșitul Războiului de Independență în 1783 a dus la aproape 80 de ani de progres minim în colectarea și organizarea informațiilor, organizarea rămânând o chestiune ad-hoc. În conformitate cu Articolele Confederației, anterioare creerii noii republici în 1789, activitatea de intelligence a atins, probabil, cea mai mare scădere a sa.

Constituția sublinia indirect prerogativele executivului privind intelligence-ul, dar Washington ca prim președinte al republicii le-a scos. Washington a cerut Congresului să stabilească un fond prezidențial pentru activitățile de informații și conexele acesteia, iar în conformitate cu legislația asupra căreia s-a căzut de acord, președintele trebuia să informeze Congresul cât de mult a fost cheltuit, dar cu mici detalii sau nici unul cu privire la cum erau folosite fondurile. Noua lege a ajutat la confirmarea controlului prezidențial asupra intelligence-ului, pe care Congresul o contesta ocazional, dar o respecta în mare măsură, până la jumătatea secolului XX. Washington a afirmat în continuare o prerogativă prezidențială în expedierea primilor "agenți executivi": persoane trimise în străinătate, cu și fără statut oficial, de a investiga aspecte specifice pentru directorul executiv.

De asemenea, acțiunile sub acoperire au apărut ca un instrument activ al guvernului. Președinții tinerei națiuni doreau uneori să influențeze evoluțiile externe, dar în moduri în care să evite conflictele deschise cu țările europene puternice. De exemplu, Thomas Jefferson a autorizat crearea de către oficialii americani a unei armate de mercenari împotriva piraților Barbary din Africa de Nord pentru a salva marinarii americani și pentru a stopa atacurile asupra transporturilor maritime ale Statelor Unite. El a luat măsuri, de a se distanța pe sine și Departamentul de Stat de această operațiune.

În timpul Războiului Civil, atât forțele Uniunii cât și cele ale Confederației foloseau informațiile secrete, cercetași militari, interceptarea poștei, decodificarea telegramelor, și documentelor capturate pentru a obține un avantaj în fața adversarilor. Alte informații au fost obținute prin interogarea prizonierilor capturați și a dezertorilor. Mulți dintre spionii cei mai de succes din această perioadă au fost femei, ale caror case au fost confiscate de către trupele britanice sau care au fost forțate să servească soldați ca bucătari, asistente medicale, sau spălătorese. Ele au fost capabile să ofere informații pe care le auzeau de la soldații care stăteau în casele lor sau care cereau bunuri sau servicii.

În 1889, odată cu începerea ascensiunii Statelor Unite ca putere globală, Departamentul Marinei înființează Office of Naval Intelligence (ONI) și Military Intelligence Division, primele agenții formale de intelligence. Acestea trimiteau agenți în anumite orașe din Europa pentu a colecta informații, plasau surse la oficiile poștale pentru a furniza informații cu privire la conținutul telegramelor relevante, în timp ce alții lucrau în porturi pentru a putea observa activitățile navelor.

În timpul Primului Război Mondial, nu au fost finanțate activitățile de intelligence, până în momentul în care Statele Unite a declarat război Germaniei în 1917. În acel an, Congresul a aprobat prima lege federală privind spionajul, iar activitatea de intelligence, atât în timpul războiului, cât și după s-a focusat pe descifrarea codurilor și interceptarea comunicațiilor.

Bombardarea în 1941, a Pearl Harbor, de către japonezi, a reprezentat trezirea la realitatea celor care puneau sub semnul întrebării necesitatea unui sistem centralizat pentru colectarea de informații. Pearl Harbor a reprezentat un eșec major al activității de intelligence, cauzat de analiza incorectă a informațiilor, slaba colectare a acestora, confuzia creată printre diferitele organizații de intelligence și informarea greșită de către sursele japoneze. Eșecul informațional a fost și o consecință a izolării Americii, a falsei impresii de siguranță pe care o aveau datorită faptului că erau un stat insular. În mare parte, datorită a ceea ce s-a întâmplat la Pearl Harbor, au fost luate măsuri pentru crearea unei singure agenții responsabile pentru colectarea informațiilor, care ulterior a devenit CIA.

La 18 iunie 1941, Roosevelt a creat o nouă ramură a guvernului cunoscută sub denumirea de Biroul Coordonării Informațiilor-CIO (Office of Coordinator of Information-COI), sub conducerea lui Donovan. Această agenție era însărcinată cu colectarea și analizarea tuturor informațiilor și datelor legate de securitatea națională. CIO era autotrizat să conducă numeroase activități necesare pentru a obține informații vitale pentru securitatea națională. La șase luni de la Pearl Harbor, în iunie 1942, Roosevelt a desființat CIO și l-a înlocuit cu Office of Strategic Services (OSS). Încă de la început britanicii au fost implicați în construirea agenției, înființând și o școală de pregătire pentru personalul CIO la o fermă în Canada, langă Toronto, oferindu-i lui Donovan informații și sfaturi despre orice subiect pe care îl solicita. De asemenea, ofițerii de informații britanici au fost împrumutați la CIO, iar ofițerii CIO erau trimiși pentru a lucra cu serviciul militar de informații din Anglia. Însă CIO nu a ajuns la cel mai înalt potențial al succesului în munca de informații, în mare parte datorită motivelor de natură internă, celelalte agenții de informații refuzând fie să colaboreze cu acesta, fie nu doreau ca această agenție să intervină în activitățile acestora.

Începutul CIA poate fi regăsit în istoria primei agenții de intelligence a Statelor Unite ale Americii, Office of Strategic Services (OSS). OSS a fost în mare parte creația lui William J. ”Wild Bill” Donovan. Un erou al Primului Război Mondial, Donovan a fost printre primii care a considerat că activitatea de colectare de informații nu ar trebui limitată la perioada de război, ci ar trebui să fie o parte permanentă a eforturilor Statelor Unite pentru a contura o politică externă sensibilă. Activitatea de colectare de informații era considerată o activitate necesară doar în timp de război în Statele Unite, prin urmare fiind responsabilitatea forțelor armate. Fiecare dintre ramurile individuale ale armatei americane avea propriul serviciu de intelligence. Nici o agenție nu era însărcinată cu colectarea și interpretarea informațiilor, precum exista în Marea Britanie. Donovan considera că acest tip de agenție secretă era vitală pentru interesele Americane, și el a fost omul care a condus-o.

Președintele Franklin D. Roosevelt și William Donovan au împărtășit idei similare despre valoarea informațiilor atât în timp de pace, cât și în timp de război. Cu o săptămână înainte de moartea lui Roosevelt în aprilie 1945, i-a scris un memo lui Donovan prin care îl autoriza să continue planurile pentru crearea unei agenții de intelligence care să existe și după al Doilea Război Mondial. Heather Wagner, the CIA, p. 30.

În ceea ce privește activitățile OSS, acestea erau variate și foarte răspândite, însă organizația s-a confruntat încă de la început cu probleme administrative, deoarece serviciul secret britanic-SIS încerca să-și impună autoritatea, ceea ce și reușea. De asemenea, se depindea de britanici și pe partea operațională, executivul operațional special britanic (SOE), care era responsabil pentru organizarea și sprijinirea grupurilor de rezistență, reprezenta un îndrumător al OSS. Această situație s-a schimbat după Ziua Z, când resursele mult mai mari ale OSS au început să fie desfășurate, iar în anumite teatre de război, agenția preluând comanda.

Donovan era dependent de președinte pentru puterea sa birocratică, astfel că nu putea să organizeze operațiuni fără acordul acestuia. Acest fapt reprezintă o problemă în anul 1944, când Donovan decide că Armata Roșie din teritoriile ocupate trebuie să devină o țintă a spionajului Statelor Unite, iar Roosevelt nu era de acord. Însă acest lucru nu îl oprește pe Donovan să îi supravegheze pe ruși, dar fără a putea dezvolta acțiuni semnificative împotriva acestora. Agenția ascensiunea P.50 60

La un an și jumătate de la înființare, în 1944, OSS avea o rețea de colectare de informații care se întindea pe întregul glob, fiind strâns legată de forțele armate americane. “Diversitatea operațiunilor OSS, de la gherilă și unități de commando la analiza academică a informațiilor, oferea OSS o conștiință de sine diferită de cea a altor organizații de spionaj.” Cele mai importante aspect ale OSS-ului erau reprezentate de cercetare și analiză, acestea constituind o caracteristică unică a agenției, ulterior fiind copiate de multe organizații. Analiștii extrăgeau informații din lucrări academice, reviste, ziare și din dosarele corporațiilor americane care opereau în străinătate, astfel erau prezise cu acuratețe anumite aspecte legate de ceea ce urmăreau diferitele state. P.70 71

La doar câteva săptămâni de la terminarea războiului, la 1 octombrie 1945, președintele Harry Truman semnează Ordinul Executiv 9621, prin care desființează OSS. Eugene LipTak p.5

Continuarea unei agenții de informații americane centralizate, odată ce războiul s-a terminat a reprezentat un demers inevitabil. În ciuda extinderii dramatice a OSS între 1941 și 1945 și gama largă de activitate, de la spionaj, sabotaj, și "propaganda neagră" la spargerea codurilor și analiza informațiilor, încă de la început eforturile lui Donovan de a-i asigura permanența și de a o face egală cu alte servicii militare, a generat opoziție din nenumărate fronturi. Richard Immerman p. 3

De la desființarea OSS, până în ianuarie 1946, s-a desfășurat una dintre cele mai înverșunate bătălii birocratice din domeniul serviciilor de informații, centrate asupra întrebărilor precum, cine ar trebui să le conducă, cine să le controleze. Șefii de stat-major doreau ca serviciul de informații militar să fie o component a instituției armatei, în timp ce alții doreau o agenție civilă, dar existau și persoane care doreau doar o concurență mai mare între servicii rivale.

“Confruntate cu aceste poziții, cele două elemente ale OSS care rămăseseră: cercetarea și analiza, sub conducerea dr. William Langer din Departamentul de Stat, și partea operațională, sub generalul de armată John Magruder din Departamentul de Război, au înființat acum Unitatea de Servicii Strategice (SSU) însărcinată cu încheierea operațiunilor OSS. Combinația dintre dezvoltarea Războiului Rece și percepția în schimbare a lui Truman despre Uniunea Sovietică (armatele rusești continuau ofensiva în Europa după 1945) au dus la progresul cauzei centralizării informațiilor.” Datorită creșterii tot mai rapide a ostilităților, Truman a fost nevoit să i-a rapid măsuri, pentru a opri ambițiile imperiale ale Rusiei și a proteja țările libere de oriunde. Agenția, ascensiunea și declinul p. 84 85

Determinat în mare măsură de raportul Eberstadt (însărcinat de către secretarul marinei, James Forrestal pentru a face un raport despre ce reprezenta un Departament al Apărării unificat) efortul inițial a lui Truman, de a ajunge la un compromis, a înclinat în mod semnificativ în fața armatei. În ianuarie 1946 el a creat Autoritatea Națională de Informații (NIA). NIA supraveghea Grupul Central de Informații (CIG), responsabil pentru coordonarea, colectarea, evaluarea, și difuzarea de informații. Nici ANI, nici CIG nu s-ar putea angaja în colectarea sau supravegherea informațiilor interne, și memoul lui Truman nu a făcut nici o mențiune referitoare la operațiunile sub acoperire. Ca prim-director al serviciului de informații este numit amiralul Sidney W. Souers, de către Truman. După Souers ajunge la conducere generalul Vandenberg. Immerman p.5

Când noua Agenție Centrală de Informații s-a ridicat din cenușa OSS-ului, Truman dorea ca ea să îl servească doar ca un serviciu de știri la nivel mondial, livrând buletine zilnice. Truman a afirmat faptul că a fost creată cu intenția de a-l ține pe președinte informat cu privire la tot ce se întâmplă în lume, insistând că nu a dorit niciodată ca CIA să acționeze ca o organizație de spionaj. Tim Weiner p.3

În contextul Războiului Rece, la 27 februarie 1947, Congresului i-a fost trimis un proiect de lege-Actul Securității Naționale-care propunea controlul unificat asupra serviciilor armate într-o nouă instituție militară națională și o Agenție Centrală de Informații, sub supravegherea unui Consiliu Național de Securitate, proiect susținut de Vandenberg. La 1 mai 1947, Truman anunță numirea contramiralului Roscoe H. Hillenkoetter pentru a-i urma lui Vandeberg (noul șef de stat-major al noii aviații), astfel că Hillenkoetter devine cel de-al treilea director al CIA și primul ei șef. Printre sarcinile pe care le avea Hillenkoetter, cea mai importantă era de a înlesni acceptarea CIA-ului în cadrul birocrației și să încerce să reducă împărțirea departamentală care a precedat crearea agenției. “Actul Securității Naționale acorda o poziție superioară directorului, dar nu specifica în ce fel trebuia să-și exercite controlul în afară de instrucțiunile generale pentru a coordona și evalua toate informațiile. Noul Consiliu Național de Securitate, compus din aceiași oameni ca și vechea Autoritate Națională în domeniul informațiilor, moștenise propunerea agentului executiv” (încercarea lui Vandenberg de a deveni agent executiv al Autorității Naționale) și era pregătit să o implementeze, însă Armata și Departamentul de Stat s-au opus vehement iar Hillenkoetter a cerut să fie abandonată. “În următorii cinci ani, Hillenkoetter și succesorului său au reușit să instituie funcția de DCI ca reprezentând mai mult decât un egal al șefilor serviciilor militare de informații, dar nu și ca superioară directorului FBI-ului și, evident, subordonată secretarilor de stat și ai apărării.” Agenția, p.91 94 95

Intensificarea Războiului Rece în 1948, punctat de blocada sovietică de la Berlin și lovitura de stat comunistă, l-au convins pe Truman că securitatea Statelor Unite necesită o reorganizare suplimentară a executivului. Immerman p.13

Noua lege, care a ajutat la modelarea structurii de informații americane în următoarele decenii, a reflectat recunoașterea faptului că în timp de pace, suportul activității de intelligence pentru liderii naționali era vital. A reflectat, de asemenea, dezbateri intense asupra modului cum ar trebui să fie gestionată activitatea de intelligence. Cei argumentând pentru un program de intelligence axat mai mult la nivel național și coordonat la nivel central puneau în evidență amenințările externe. Evitarea unui alt Pearl Harbor, în special în epoca nucleară aflată în curs de dezvoltare, a oferit argumentul pentru a se asigura că informațiile agențiilor de intelligence erau aduse în mod eficient împreună și analizate pentru președinte. În plus, liderii Statelor Unite percepeau Uniunea Sovietică ca pe o amenințare persistentă la adresa securității americane, subliniind nevoia de informații pe timp de pace cu privire la capacitățile și intențiile străine.

Competiția est-vest a afectat foarte mult ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Comunitatea de Intelligence a Statelor Unite spre sfârșitul anilor 1940 constând în CIA, Departamentul de Stat, FBI-ul, Joint Chiefs of Staff, Comisia Energiei Atomice, și Armata, Marina și Air Force. Amenințarea pe termen lung reprezentată de Uniunea Sovietică și aliații săi nu doar au motivat extinderea substanțială a intelligence-ului pe timp de pace; ci de asemenea a modelat programele de colectare și cele analitice și noile organizații create pentru a le gestiona.

Obținerea de informații de la societățile închise, cum ar fi URSS a determinat extinderea colectării tehnice, cu implicații profunde pentru structura de informații din SUA. Securitate strânsă a constrâns sever capacitatea CIA-ului de a recruta și opera spioni pe teritoriul blocului sovietic. În timp ce recrutarea agenților din afara blocului sovietic s-a dovedit mult mai de succes, CIA a avut câțiva observatori la fața locului care raportau despre activitatea sovietică militară sau industrială. Aceasta a crescut dependența de mijloacele tehnice de colectare. Semnalele de informații, spre exemplu, au continuat să ofere informații importante cu privire la evoluțiile militare și de altă natură. Cu toate acestea, în ciuda valorii sale, semnalele de informații constituiau programe separate ale Armata, Marinei, și Air Force, care nu cooperau în mod necesar, problema evidențiată în mod clar în timpul războiului din Coreea. Răspunsul a fost înființarea în octombrie 1952 a Agenției de Securitate Națională (NSA).

Chiar și cu sisteme de colectare îmbunătățite, înțelegerea capacităților și intențiilor societăților secrete din Războiul Rece, necesitau o colaționare și evaluare a informațiilor foarte mare. Mai mult decât atât, rolul tot mai mare al Statelor Unite în lume a însemnat o gamă tot mai mare de probleme la care analiștii trebuiau să facă față. Într-un răspuns de organizare, DCI Walter Bedell Smith a creat Direcția CIA de Informații (DI) în 1952 pentru a gestiona acel set de misiuni analitice. Biroul de Informații și Cercetare (INR) a apărut în 1957 de la unitățile anterioare la Departamentul de Stat, și Agenția de Informații de Apărare (DIA) a fost înființată în august 1961 pentru a coordona mai bine informații militare, inclusiv analizele strategice.

Războiul Rece a produs, de asemenea, un program permanent de acțiune sub acoperire. Liderii Statelor Unite au vrut să evite pur și simplu o confruntare militară între Est și Vest, dar ei încă au căutat să contracareze progresul comunist prin diferite mijloace, precum propaganda, sprijin pentru mișcările politice străine, sabotaj, lovituri de stat, și operațiuni paramilitare. Președintele Truman a lansat programul de acțiune sub acoperire, condus de CIA, dar președintele Eisenhower l-a extins.

De la mijlocul anilor 1900, până la căderea sovieticilor în 1991, provocările sferei de intelligence americane s-a diversificat atât geografic cât și pe fond. Accentul inițial al Războiului Rece pe Europa, a deplasat concurenț a Est-Vest în Lumea a Treia și la aspecte mai largi, precum întreruperi în aprovizionarea cu petrol, terorismul internațional, traficul de droguri, proliferarea armelor, și a mediului.

Colapsul Uniunii Sovietice a ridicat întrebarea, cât de mult are nevoie acum de intelligence singura superputere rămasă din lume. În cadrul unei larg reduceri a cheltuielilor militare în anul 1990, părți ale Comunității de Intelligence au experimentat reduceri de resurse sau creșteri mai mici. Unii oficiali care favorizau austeritatea, au susținut faptul că incapacitatea de a prezice căderea URSS-ului a demonstrat că rezultatele nu se ridicau la nivelul cheltuielilor. Alții au replicat că spionajul era acum vital pentru abordarea amenințărilor de după Războiul Rece, precum terorismul.

Până la sfârșitul anilor 1990, Comunitatea de Intelligence avea 13 membrii. From revolution to reform p.5-9

Deși Statele Unite ale Americii a efectuat activități de intelligence încă din timpul lui George Washington, până în al doilea război mondial nu a existat o agenție de informații civile. Serviciile militare aveau propriile lor agenții, începând cu Office of Naval Intelligence în 1882, iar FBI s-a implicat în unele aspect ale muncii de intelligence în America Latină în anii 1930. Înainte de al doilea război mondial, aparatele de politică externă, de apărare și de intelligence ale Statelor Unite ale Americii erau fragmentate, lucru normal pentru o țară cu rol limitat pe scena mondială. Însă, odată cu intrarea SUA în război, a apărut necesitatea formării unui serviciu de informații capabil să concureze cu serviciile celorlalte state. Scott Monje, the cia

În 1942, William J. “Wild Bill” Donovan (avocat în New York și erou de război) a fost ales de către Președintele Franklin D. Roosevelt să conducă Office of Strategic Services (OSS). OSS – precursorul CIA – a avut mandat pentru a colecta și analiza informațiile strategice, dar după al doilea război mondial a fost desființat funcțiile sale fiind transferate către Departamentul de Stat și de Război.

După război, președintele Truman și Congresul realizează faptul că Statele Unite nu ar putea face față noilor responsabilități, fără o structură de securitate națională care să raționalizeze luarea deciziilor și să integreze unitățile militare și de informații. Astfel că, în 1947, președintele Truman semnează National Security Act, prin care se înființează Central Intelligence Agency (CIA) – responsabilă cu, coordonarea activităților naționale de informații și corelarea, evaluare și diseminarea informațiilor care afectează securitatea națională.

CIA este separată în cinci componente de bază:

• Directorate of Intelligence (DI) – informațiile incomplete și uneori contradictorii sunt transformate în perspective unice, care sunt transmise președintelui, Cabinetului.

• National Clandestine Service (NCS) – coordonează, evaluează operațiunile clandestine în Comunitatea de Intelligence din Statele Unite ale Americii.

• Directorate of Science & Technology (DS&T)

• Directorate of Support (DS) – furnizează către CIA tot ce are nevoie pentru a-și îndeplini misiunile.

• Offices of the Director (D/CIA) – include departamente care se ocupă cu: afaceri publice, resurse umane, protocol, afacerile Congresului, aspecte juridice, managementul informațiilor, supravegherea internă. www.cia.gov

Odatǎ cu încheierea Rǎzboiului Rece, martor al competiției bipolare acerbe dintre cele douǎ mari superputeri, scena relațiilor internaționale pare a fi mai complexǎ și mai confuzǎ ca niciodatǎ. Aparenta claritate a perioadei Rǎzboiului Rece, un interval de timp cuprins de la sfârșitul celui de-al doilea rǎzboi mondial în 1945 și pânǎ la implozia bruscǎ a Uniunii Sovietice în 1991, a fost înlocuitǎ cu structura unei lumi mult mai complicatǎ decât pare la o simplǎ și superficialǎ analizǎ.

La 6 zile de la atacurile din 11 septembrie 2001, când președintele Bush a emis un ordin de autorizare secretă a CIA pentru a captura și reține suspecții teroriști, agenția avea standarde de interogare care evitau tortura. Cu toate acestea, CIA a recurs la aceste mijloace (deși agenții lor aveau dovezi asupra faptului că acestea duceau de cele mai multe ori către piste false decât să ofere informații folositoare) pentru a obține rapid informații vitale în vederea prevenirii atacurilor. Gopan Ratnam, CIA Ignored Its Own Lessons in Turning to Torture After 9/11, Foreign Policy, 2014

USA Patriot Act din octombrie 2001 a redus dramatic restricțiile agențiilor guvernamentale asupra posibilității de a monitoriza discuțiile telefonice, e-mailul, accesul la fișele medicale și la situația financiară. De asemenea, a reducerea restricțiilor privind culegerea de informații externe în Statele Unite ale Americii, extinderea autorității Trezorăriei de a reglementa tranzacțiile financiare, în special a celor care implică persoanele fizice și entitățile străine.

Pentru CIA, noua doctrină însemnă că restricțiile erau în sfârșit ridicate. Acum puteau să pună în aplicare planul de a merge atât după al Qaeda cât și după protectorii acestora, talibanii, în Afganistan. Pe fondul acelei zile, erau conștienți de faptul că vor primi autorizarea și resursele necasere pentru a duce la îndeplinire ceea ce considerau că trebuie făcut. George Tenet, At the center of the storm. My Years at the CIA, HarperCollins e-book

La 17 decembrie 2004, președintele George W. Bush semnează Intelligence Reform și Terrorism Prevention Act, care a restructurat Comunitatea de Intelligence, prin eliminarea funcției de Director of Central Intelligence (DCI), Deputy Director of Central Intelligence (DDCI) și crearea funcției de Director of National Intelligence (DNI), care supraveghează Comunitatea de Intelligence și Centrul Național de Contraterorism (NCTC). Francis Fukuyama, America la Rǎscruce. Democrația, puterea și moștenirea neoconservatoare, Antet, București, 2006, p. 121.

“Pe 18 iunie 1948, la șase zile după ce rușii au inițiat blocada Berlinului, a fost implementată o recomandare a lui George Kennan, cu privire la CIA. Pe baza a ceea ce era considerat un succes al CIA în Italia (unde democrații creștini fuseseră aleși pentru a forma un govern) și contând pe faptul că la Washington se considera că acesta era meritul agenției, Kennan a recomandat crearea unei alte organizații care să conducă operațiunile sub acoperire. După o dezbatere puternică cu administrația, Consiliul Național de Securitate, care continua să considere CIA în principal un coordinator al informațiilor și nu o unitate operațională, a fost de accord într-un final cu propunerea lui Kennan, după ce George Marshall și Dean Acheson au susținut-o.” Ulterior se aprobă o nouă directive (NSC10/2) prin care se autoriza crearea unui Birou al Proiectelor Speciale (redenumit ulterior Biroul de Coordonare Strategică-OPC) pentru a combate activitatea sovietică și comunistă în general, sub conducerea lui Frank Wisner. OPC era plătit și cuprindea personal din CIA, șeful său era numit de Secretarul de Stat și era subordonat secretarilor de stat și al apărării, ocolindu-l pe directorul CIA.

Responsabilitățile CIA-ului au căpătat o aura suplimentară prin descoperirea spionilor din America și Anglia, dovezile spionajului și ale subversiunii sovietice în Occident modificând presupunerile politice și ajuntând CIA să se impună ca instituție durabilă. Agenția p. 111 112 135

Odată înțeles pericolul sovietic, CIA a început să recruteze dezertori și cetățeni sovietici care trăiesc în Occident. Acestor agenți le-au fost date vieți și trecuturi ficționale și documente corespunzătoare pentru a fi sprijinite poveștile lor dacă era interogați de funcționari sovietici sau poliție. Ei au fost instruiți pentru a oferi informații vitale- identificarea diferitelor tipuri de avioane; trimiterea și primirea de mesaje secrete; utilizarea camerelor ascunse pentru a face poze. Acești agenți secreți au fost apoi trimiși în teritoriul sovietic. Știind că sovieticii ar încerca o strategie similară, CIA s-a concentrat și pe munca de contraspionaj. De asemenea, CIA a recrutat și spioni din țările aliate Uniunii Sovietice, obținând surse de informații în Europa de Est, China și Coreea de Nord.

Datorită modului confidențial și ascuns al muncii sale, succesele CIA-ului erau rareori cunoscute, însă greșelile erau expuse, spre exemplu incapacitatea de a prezice izbucnirea războiului din Coreea în 1950. Ca urmare a izbucnirii războiului Corean, agenții CIA operau în Coreea, China și în zonele apropiate, oferind informații care erau valoroase pentru campaniile militare și care au dus ulterior la o apropiere între armată și CIA.

Sub președintele Eisenhower, directorul CIA Allen Dulles a pus accentul pe operațiunile sub acoperire. El a dezvoltat ramura de contraspionaj a CIA-ului (care lucrează pentru a identifica spioni străini și a-i împiedica să transmită informații mai departe, protejând în același timp operațiunile de informații proprii ale Statelor Unite).

În anii 1960, CIA a început să se concentreze pe utilizarea evoluției tehnologiei pentru a ajuta la procesul de colectare de informații. Deși informațiile politice au rămas vitale, o nevoie similară a existat pentru faptele și datele care ar putea fi obținute prin intermediul tehnologiei. Resursele au fost dedicate pentru a se profita de evoluția electronică, ingineria de zbor, de cercetare spațială, și informatică.

De asemenea, acțiunile sub acoperire au reprezentat o parte importantă a eforturilor CIA în timpul anilor 1960. O astfel de operațiune a fost reprezentată de încercările de a răsturna guvernul lui Fidel Castro în Cuba, deoarece acest dictator avea conexiuni cu Uniunea Sovietică, iar acest lucru reprezenta o amenințare datorită apropierii de pământul american. S-a încercat asasinarea lui Castro și aterizarea unor trupe cubaneze anti-Castro în Bay of Pigs din Cuba. CIA a jucat un rol instrumental în ambele operațiuni, iar eșecul acestora a provocat daune politice CIA-ului.

Președintele Richard Nixon nu avea încredere în CIA, și a preferat să consolideze controlul intelligence-ului Consiliului Național de Securitate (NSC) și directorului acestuia Henry Kissinger. Deși această mișcare reflecta preferința personală a lui Nixon, NSC și CIA se vor confrunta de multe ori cu privire la controlul asupra intelligence-ului sub viitorii.

Până în anii 1970, esența CIA-ului de asemenea s-a schimbat. Nu mai era o agenție dependentă de informațiile obținute din surse umane-spioni și informatori-CIA-ul conducea o mare parte din activitatea sa prin satelit și monitorizarea informațiilor electronic. O intervenție rapidă, dramatică, într-o criză sau o regiune nu mai reprezenta cel mai important aspect; în schimb, informațiile erau colectate ca parte a unui proces pe termen lung, care ar putea dura luni sau ani.

O componentă cheie a succesului CIA-ului a constat în capacitatea sa de a rămâne independentă. Directorul CIA a servit președintelui, dar în general, directorii CIA nu au venit și plecat cu fiecare nouă administrație prezidențială. Cu toate acestea, percepția publică asupra CIA, s-a schimbat în timpul președinției lui Nixon.

La 17 iunie 1972, sediul Comitetului Național Democrat din clădirea Watergate din Washington a fost spart, și probele au evidențiat faptul că angajații Casei Albe, și poate chiar Nixon ar fi putut avea conexiuni cu omul care a pus la cale spargerea. Nixon a încercat să pună CIA-ul să oprească investigația Departamentului de Justiție, declarând că era o problemă ce ținea de securitatea națională. De asemenea, s-a descoperit faptul că câteva persoane care au pătruns în sediul Watergate avea legături cu CIA-ul (doi dintre ei erau foști angajați ai CIA-ului). Scandalul Watergate a dus la demisia lui Nixon și o percepție publică diferită despre CIA. Au început să fie puse întrebări cu privire la ce tip de activități desfășoară CIA-ului, dacă agenția era autorizată să asasineze persoane, și dacă agenții operează în Statele Unite, și de ce. A apărut un conflict (care încă generează dezbateri și astăzi) cu privire la rolul (sau dacă) pe care ar trebui să îl joace o agenție însărcinată cu spionajul, într-o societate deschisă precum America.

Sub președintele Jimmy Carter, marea majoritate a personalului responsabil cu operațiunile clandestine au fost concediați, deoarece acesta nu dorea ca CIA să se angajeze în misiuni sub acoperire. Datorită acestor schimbări, CIA nu a putut să evalueze corect situația din Iran care a dus la revoluția din 1979, stabilirea unui guvern islamic anti-american, și capturarea ostaticilor americani.

CIA la sfârșitul secolului XX a rămas o agenție care se baza foarte mult pe tehnologie, punând un accent mai mic pe sursele de informații umane. Analiza s-a centrat pe expansiunea Sovietică în Afganistan și în America Centrală, și ulterior colapsulului Uniunii Sovietice, pe organizațiile teroriste aflate în creștere.

După 11 septembrie 2001, președintele George W. Bush a autorizat anumite schimbări în structura comunității de infomații. (din proiect) Schimbările urmăreau schimburile de informații între diferitele agenții guvernamentale. Aceste agenții fac acum parte din ceea ce se numește comunitatea de intelligence. În afară de CIA, aceste agenții includ divizia de intelligence a forțelor armate (Armata, Air Force, Paza de Coastă, Marine Corps și Flota Militară), Agenția de Intelligence a Apărării, Departamentul Securității Naționale, Departamentul de Energie, Departamentul de Stat, Departamentul Trezorăriei, Administrația Drogurilor, FBI, Agenția Națională de Securitate, Agenția Națională de Informații Geospațiale, și Oficiul Național de Recunoaștere. Obiectivul este de a stabili legături pentru ca toate informațiile colectate de aceste agenții să fie utilizate pentru a oferi o perspectivă completă a evenimentelor critice pentru securitatea Americii. Heather Lehr Wagner p.50 53 54 56 57 58 59

Spionajul sovietic în Statele Unite ale Americii

Relațiile diplomatice dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii au fost stabilite în noiembrie 1933, într-o perioadă când serviciul de informații militare al Statele Unite era redus ca dimensiuni și dezorganizat și nu dispuneau de o agenție de informații civile. În primul an de existență al ambasadei, aceasta nu poseda nici coduri, nici safe-uri și nici un fel de securitate, comunicațiile cu guvernul american circulau prin intermediul oficiului telegrafic obișnuit și documentele erau lăsate pe mese, la vedere. Ambasada a fost păzită de marinari, la solicitarea ambasadorului William C. Bullit. Pentru a obține informații de la americani, NKVD-ul utiliza “profesoare” care mergeau în camerele diferiților funcționari, recrutând în acest fel cel puțin un funcționar din primul grup de criptanaliști americani, Tyler G. Kent, care a furnizat material de cifru și documente secrete.

Statele Unite au fost foarte vulnerabile penetrației sovietice, fiind furnizată o cantitate enormă de informații serviciilor de criptanaliză sovietice de către spionii NKVD. Ambasada americană la Moscova a fost penetrată atât în timpul cât și înainte de cel de-al doilea război mondial.

În afara faptului că ambasada era vulnerabilă, și reședința ambasadorului (Spaso House) era la fel de vulnerabilă, administratorul rus, Serghei, contribuind la ținerea sub observație a ambasadei, din apartamentul său pe care îl ținea mereu încuiat. Acestuia i-a fost cerută cheia de la apartament abia în anul 1952, de către noul ambasador Bohlen, iar cerința i-a fost îndeplinită după câteva săptămâni, timp necesar pentru a fi îndepărtată aparatura de înregistrare. Serghei a fost retras de la ambasadă ulterior.

Majoritatea diplomaților americani din anii 30 ignorau eficiența penetrației sovietice. Spre exemplu, colonelul Phillip R. Faymonville, atașat militar din 1934 până în 1939 era considerat de Bohlen ca având o simpatie pentru ruși. Următorul atașat militar, din 1939 până în 1941, maiorul Ivan D. Yeaton, îl considera un captive al NKVD-ului. Când Faymonville pleacă din Moscova, îi cere lui Yeaton să îl angajeze pe fostul său șofer rus (despre care afirmă că i-ar procura contacte utile la Moscova), însă acesta refuză, iar cincisprezece zile mai târziu îl întâlnește îmbrăcat în uniform de căpitan NKVD. Când Yeaton ajunge în Moscova (ca asistent al atașatului militar), acesta este îngrozit de starea securității ambasadei. De asemenea, codurile ambasadei erau compromise, iar funcționarii dădeau mereu petreceri cu fete furnizate de către NKVD. În plus, au existat și tentative de a-l seduce pe ambasador, dar care s-au dovedit ineficiente. Yeaton a criticat atitudinea colegilor săi, însă aceștia nu au fost impresionați. Spre exemplu, în momentul în care a raportat faptul că administratorul francez al ambasadorului Laurence A. Steinhardt (1938-1942), vindea furniturile ambasadei la bursa neagră moscovită, acesta nu a fost crezut.

În 1940 au fost introduse noi coduri, iar Yeaton cere prin intermediul spionajului militar de la Washington, o investigație efectuată de un agent FBI, pentru a se asigura ca acestea nu vor fi compromise. Acesta a descoperit, în momentul în care a vizitat ambasada în timpul nopții, că safe-urile erau deschise, iar cărțile de coduri erau întinse pe masă împreună cu mesajele. Salariații ruși ai ambasadei (erau la fel de numeroși ca și cei americani) aveau numeroase posibilități de acces la cifruri și documente clasificate. Deși agentul FBI a descoperit anumite nereguli, acesta nu a căutat și dispozitive de ascultare, iar când această cercetare a fost comandată în 1944, un electrician al Marinei a descoperit 120 de microfoane în clădirea ambasadei, la o primă verificare.

La mijlocul anilor 30, mai multe celule ale Partidului Comunist din Statele Unite (CPUSA) erau în contact atât cu Comiternul cât și cu spionajul sovietic, iar principala legătură dintre CPUSA și spionajul sovietic era asigurată de Whittaker Chambers (ziarist comunist) trimis în 1933 la Moscova pentru formare în domeniul informativ, lucrând la întoarcere sub controlul lui Sandor Goldberger (fost lider cominternist) sub pseudonimul de J. Peters. Chambers, din 1934 începe să presteze muncă de curierat între Goldberger și o celulă clandestine din Washinghton formată din Harold Ware (funcționar comunist din Departamentul Agriculturii), John J. Abt și Nathan Witt tot din Departamentul Agriculturii, Alger Hiss (Comitetul Special de Investigație a Industriei de Muniții), Harry Dexter White (Departamentul Trezorăriei), George Silverman (statistician guvernamental, iar ulterior a lucrat la Pentagon). Aceștia își motivau acțiunile prin tentația participării la războiul secret dus de Comitern împotriva fascismului.

În timp ce în SUA spionajul sovietic penetrase cele mai multe instituții ale administrației Roosevelt, în Anglia situația nu era atât de bună, deoarece reușiseră să se infiltreze într-un singur minister de la Whitehall. Însă penetrarea Washingtonului nu reprezenta o prioritate pentru Uniunea Sovietică, în comparație cu cea de la Whitehall, deoarece Moscova își păstrase interesul pentru puterile europene și Japonia, iar interesul pentru SUA consta în colectarea de informații despre Germania și Japonia, cât și despre pregătirile pe care aceștia le făceau împotriva rușilor. Această prioritate redusă acordată colectării de informații în Statele Unite este evidențiată și prin nivelul staff-ului utilizat cât și al metodelor.

În 1936, Hiss devine asistenul lui Francis B. Sayre, Asistent Secretar de Stat, căpătând acces la o largă varietate de telegrame diplomatice și militare, oferindu-i lui Chambers mari cantități de documente.

În 1937 Chambers este convocat la Moscova, însă, fiind din ce în ce mai dezamăgit și temându-se pentru propria soartă, acesta își amână plecarea cu nouă luni, iar în 1938 rupe contactul cu NKVD. Spre sfârșitul anului, acesta spunea povestea sa tuturor celor care doreau să-l asculte, însă acesta descoperă că nici FBI, nici administrația de stat nu erau interesați de revelațiile sale. Dacă țara era conștientă de importanța securității, cunoștințele lui cu privire la penetrația sovietică ar fi produs consecințe dezastruoase pentru operațiunile NKVD-ului. Istoria op externe p. 157 158 159 160 161 162

Însă această situație se schimbă cu un an înainte de al doilea război mondial, când Departamentul al IV-lea era interesat de Statele Unite deoarece oferea o bază de operațiuni împotriva unor ținte precum Japonia și Germania. În situația de față, faptul că principalul curier, Chambers, defectase, reprezenta un regres important. În locul lui, principalele rețele ale Departamentului al IV-lea din Washington sunt preluate de către rezidentul NKVD de la New York, Haig Badalovici Ovakimian. O altă problemă consta în faptul că de teama de a nu fi anchetați de FBI, mulți agenți încetaseră să mai furnizeze informații, însă rețeaua de informatori este refăcută, iar Nathan Gregory Silvermaster (funcționar la Administrația Securității Agricole și apoi la Consiliul Economic de Război) aduce cea mai importantă contribuție în acest sens. Curierul grupului lui Silvermaster începând cu anul 1941 a fost Elizabeth Bentley (absolventă de 33 de ani de la Vassar). Aceasta transporta fără probleme documente secrete, fotocopii, microfilme, fiecare lot fiind însoțit de lista pe capitole a materialelor. Ulterior, ea a început să transporte documente și pentru un al doilea grup, condus de Victor Perlo (statistician în Consiliul de Producție pentru Război). Bentley a identificat alți 11 funcționari guvernamentali care au furnizat meterial informativ, printre care cel mai important era cel provenit de la Pentagon. De asemenea, ea a mai identificat alți șapte membri din personalul Oficiului pentru Servicii Strategice (OSS), care lucrau pentru NKVD. Comunicațiile sovietice decriptate ulterior au identificat un număr mai mare de agenți, printre care cel mai important a fost Duncan Chaplin Lee (asistentul personal al lui Donovan).

Un moment important este reprezentat de anul 1944, când Donovan obține din Finlanda o carte de coduri de 1500 de pagini, capturată de finlandezi de la sovietici, acest fapt reprezentând o problemă reală pentru spionajul sovietic, deoarece puteau fi identificați numeroși agenți prin decriptarea comunicațiilor secrete. Donovan nu a dorit să îl înștiințeze pe Secretarul de Stat, Eduard Stettinius, însă alții (posibil agenți NKVD în cadrul OSS) au luat măsurile necesare pentru ca acesta să fie informat. Ca urmare a acestui fapt, Stettinius îl anunță pe Roosevelt, spunându-i că gentlemenii nu citesc corespondența aliaților săi, iar acesta decide ca acea carte de coduri să fie restituită rușilor, însă Donovan face o copie înainte de a o restitui. Aceasta a fost utilizată în 1948 pentru descifrarea unor comunicații din ultimul an de război, ceea ce a ajutat la identificarea unor agenți sovietici din timpul războiului. NKVD/NKGB schimbă sistemul de coduri în 1945.

Un alt agent important pentru sovietici a fost Alger Hiss (asistentul lui Stanley K. Hornbeck, consilier politic la Divizia pentru Orientul Îndepărtat a Departamentului de Stat), controlat în timpul războiului de Isak Abdulovici Ahmerov (șeful ilegalilor din Statele Unite). Ahmerov îl considera cel mai important agent sovietic pe perioada războiului în Statele Unite, pe Harry Hopkins, cel mai apropiat consilier al președintelui Roosevelt. Gordievski a ajuns la concluzia că, Hopkins nu știa ca este folosit ca agent, în ciuda faptului că se întâlnea cu un ilegal NKVD. Acesta era bucuros să se întâlnească cu Ahmerov deoarece, îi transmitea mesaje personale și confidențiale din partea lui Stalin, pentru care avea o admirație extraordinară. Hopkins face o vizită la Moscova, la o lună după invazia germană pentru a evalua nevoile immediate și pe termen lung ale Rusiei în material de război. Influența lui a contat foarte mult pentru promiterea pe care a facut-o Roosevelt cu privire la ajutorul militar din vara anului 1941. Hopkins a acționat din dorința de a preveni o victorie nazistă și nu din atașament pentru cauza comunismului, însă acesta a fost influențat foarte mult de către Ahmerov. Spre exemplu, Yeaton a fost înlocuit din funcția de atașat militar, datorită lui Hopkins. De asemenea, tot datorită lui, a fost trimis la Moscova pentru distribuirea ajutorului american, colonelul Faymonville, care era prosovietic. El a considerat drept cel mai valoros contact la Moscova un bărbat care s-a dovedit a fi căpitan NKVD, a dat pe mâna rușilor documente secrete privind forțele armate ale altor țări europene, distrugând ce mai rămăsese din securitatea ambasadei. Hopkins a reușit să-și impună punctul de vedere, în ciuda obiecțiilor, reușind să îl înlocuiască și pe ambasadorul Steinhardt. Istoria op p. 198 199 200 201 202 203 204 205

“În cursul Marelui Război Patriotic, spionajul științific, politic și militar începe să aibă o influență majoră asupra politicii sovietice. Cea mai importantă informație științifică este cea referitoare la bomba atomică. Primul avertisment asupra deciziei anglo-americanilor de a construi bomba atomică a pornit probabil de la John Cairncross. În octombrie 1940, chestiunea a fost discutată de Comitetul Științific Consultativ Britanic prezidat de lordul Hankey, al cărui secretar particular fusese Cairncross. Discuțiile s-au reluat în vara anului 1941, după declarația lansată prin raportul Comitetului secret Maud, că o foarte puternică armă de război, utilizând Uraniu 235 va putea fi realizată până la sfârșitul anului 1943. Hankey devine membru al Comitetului Consultativ de producție a bombei atomice (nume codificat: The Tube Alloys Project), format în toamna anului 1941. Fără îndoială, Cairncross pusese deja Centrul la curent.”

În 1942, NKVD și GRU înmâneaza un dosar cu rapoarte privitoare la stadiul realizării bombei atomice în Occident, viceprim-ministrului și comisarului pentru industria chimică, M. G. Pervuhin. Ca urmare a acestui fapt, la sfârșitul anului, Comitetul de Apărare al Statului, sub președinția lui Stalin, dă un decret de constituire în cadrul Academiei de Științe, a unui laborator în care să se lucreze la producerea bombei atomice. Istoria p. 221 222

Referitor la “spionii atomici”, primul a fost Klaus Fuchs (doctorand în fizică). Acesta începe să lucreze la laboratorul lui Max Born de la Universitatea din Edinburgh, în anul 1937. În mai 1940, este dus în Canada (în Insula Man), împreună cu alți dușmani străini, în panica Coloanei a Cinicea generată de ocuparea Franței, de unde va fi eliberat la sfârșitul anului. În 1941, acesta este invitat de un alt om de știință german refugiat, Rudolf Peierls, să lucreze în cadrul Universității de la Birmingham, pentru război, fără a fi informat cu privire la misiunea exactă. După ce acesta primește girul de securitate de la MI5, se integrează în proiectul ultrasecret (Tube Alloys) care lucra la realizarea bombei atomice. Tot în acel an, Fuchs își oferă serviciile ca voluntar pentru spionajul sovietic, transmițând informații cu privire la bomba atomică, avându-l ca persoană de legătură pe Simon Davidovici Kremer (cunoscut de Fuchs sub numele de Alexander), un ofițer GRU aflat sub acoperire ca secretar al atașatului militar la ambasada din Londra. În 1942, îi este desemnat un alt controlor GRU, Sonia. Fuchs oferea informații cu privire la progresele pe care le făceau oamenii de știință americani și britanici. Sibley Katherine p. 163

La sfârșitul anului 1943, Fuchs se duce în Statele Unite în calitate de membru al misiunii Tube Alloys, pentru contacte cu participanții la proiectul american echivalent, Manhattan. Sonia i-a dat instrucțiuni pentru a lua legătura cu contactul său din America, Rayomnd (Harry Gold, specialist în chimie industrială, lucra pentru NKVD ca spion industrial și curier, din 1936). În august 1944, Fuchs este trimis să lucreze alături de doisprezece câștigători ai Premiului Nobel, într-un laborator atomic ultrasecret, la Los Alamos lângă Santa Fe, unde se asambla bomba atomică. Acesta transmitea toate informațiile importante NKGB-ului, însă aceste conțineau și erori grave care îi încurcau pe fizicienii sovietici.

În afară de Fuchs, la Los Alamos mai exista un spion sovietic, David Greenglass (22 ani) care lucra la laborator ca mecanic de întreținere al echipamentelor necesare asamblării bombei atomice. Contactul acestuia era tot Harry Gold, căruia îi furniza date științifice, care veneau în completarea celor oferite de Fuchs, cât și detalii cu caracter ingineresc (informațiile lui Fuchs erau lacunare în acest domeniu), pentru care primea o sumă de bani.

„În primăvara anului 1945, sovieticii posedau doi agenți importanți în echipa de cercetare nucleară anglo-canadiană, condusă de profesorul John Cockroft, director al Diviziei pentru Energie Atomică de pe lângă Consiliul Național Canadian de Cercetare de la Montreal. Primul agent recrutat a fost un savant britanic, Alan Nunn May, care începuse să lucreze pentru proiectul Tube Alloys în 1942, luând contact cu GRU la scurt timp după aceea. May se alătură grupului de la Montreal în ianuarie 1943, însă abia la sfârșitul anului 1944 i se desemnează un controlor, în persoana locotenentului Pavel Anghelov, de la rezidența GRU din Ottawa.” Lui May i se cere să obțină probe de uraniu, sarcină pe care acesta o îndeplinește la 3 zile după Hiroshima (9 august 1945). Acesta îi prezintă lui Anghelov un raport asupra cercetării nucleare, două probe de uraniu (U-235 îmbogățit, și un depozit subțire de U-233 pe o mică folie de platină).

Un alt spion atomic important a fost Bruno Pontecorvo. Acesta s-a alăturat echipei anglo-canadiene de cercetare nucleară de la Montreal în 1943. Acesta rămâne în Canada ca cercetător în domeniul nuclear și spion sovietic până în anul 1949, moment în care este transferat la Harwell, unde funcționa un centru britanic pentru energie atomică.

La începutul anului 1945, unul dintre spionii de la Cambridge, Donald Maclean este numit în postul de secretar I la ambasada britanică de la Washington. Acesta se implică în colaborarea dintre Tube Alloys și Proiectul Manhattan, iar în februarie 1947, ca urmare a competenței sale în domeniul atomic, este numit în postul de secretar asociat al Comitetului Politic Comun, care coordona politica nucleară anglo-americano-canadiană. Persoana de legătură desemnată de NKGB, era Anatoli Gorski, care ulterior îl înlocuiește pe Ahmerov în calitatea sa de controlor al rețelei Elizabeth Bentley. Deoarece aceștia aflaseră de faptul că Golos nu fusese foarte prudent, NKGB-ul se hotărăște să examineze trecutul agenților lui Bentley (datorită legăturii sale cu Golos), și să decidă pe cine mai țin, iar aceasta a fost scoasă din rețea (între timp devenise agent dublu, acceptând să lucreze pentru FBI). Istoria 223 224 225 226 227

În ajunul primei întâlniri a celor Trei Mari (Roosevelt, Stalin și Churchill) la Teheran, generalul Donovan (șeful OSS) acceptă ideea unei colaborări cu sovieticii, în domeniul informațiilor secrete. La sfârșitul anului 1943, Donovan și ambasadorul American în Uniunea Sovietică, Averell Harriman, se întâlnesc cu Molotov (comisarul pentru Relații Externe), iar două zile mai târziu Donovan se întâlnește cu Fitin (șeful INU) și cu Osipov (expertul în materiale subversive). Donovan a făcut o prezentare în fața acestora, cu privire la organizarea și operațiunile OSS. Datorită acestei întâlniri care s-a dovedit a fi un succes (Donovan stârnește interesul gazdelor sovietice), acesta propune înființarea unei misiuni OSS în Moscova și o misiune NKVD la Washington, în vederea schimbului de informații, realizarea unor operațiuni coordonate și să se țină reciproc la curent asupra pregătirilor misiunilor de sabotaj. Această propunere a fost acceptată cu un entuziasm fără egal în relațiile sovieto-americane. Însă, preocupat să nu provoace controverse în anul alegerilor, președintele Roosevelt insită ca directorul FBI, J. Edgar Hoover să nu aprobe o misiune NKVD la Washington, iar în aprilie 1944, i se comunică lui Fitin și Osipov, de către șeful Misiunii Militare a Statelor Unite, generalul Deane faptul că schimbul formal de misiuni a fost amânat. “Deși dezamăgiți, ei doreau să continue schimbul de informații cu OSS prin oficiul lui Deane. În august, misiunea OSS la Londra începe de asemenea să facă schimb de informații cu Cikaiev. Cu toate că NKVD a furnizat suficiente rapoarte pentru a stabili un schimb, iar OSS a fost impresionat la început de noutatea faptului de a primi informație sovietică, schimbul avea să devină în curând unilateral, OSS oferind mult mai mult decât primea. Din când în când, totuși Fitin a furnizat informații de valoare considerabilă, atunci când avea un interes evident de a proceda astfel” (spre exemplu, a oferit detalii cu privire la opt instalații inamice în Germania și Polonia cu speranța ca U.S Air Force va efectua bombardamente asupra acestora). O altă greșeală făcută de Donovan a constat în faptul că a fost de acord să ofere o listă completă cu personalul OSS din Bulgaria, România, Cehoslovacia, Iugoslavia și din zonele ocupate de Armata Roșie, ca urmare a ajutorului oferit de Fitin pentru ca ofițerii OSS și SOE să rămână în Bulgaria la 25 septembrie, când Înaltul Comandament Sovietic le ordonase să plece. Din acel moment toți partizanii din Europa de Est și din Balcani care avuseseră legături cu ofițeri OSS, au fost trecuți pe listele negre NKVD. Istoria p. 229 230 231

La prima întâlnire la Teheran a celor Trei Mari (noiembrie 1943) exista o enormă disparitate între informația de care dispunea Stalin și cea furnizată lui Churchill și Roosevelt, NKGB având agenți și la Londra și la Washington, în timp ce SIS și OSS nu aveau nici un agent la Moscova.

Stalin a avut un avantaj foarte mare față de delegația americană, care a fost practice silită să practice un fel de diplomație deschisă, datorită faptului că, Molotov declară că ar fi în posesia unei informații privitoare la un complot german de asasinare, motiv pentru care delegația americană trebuie să se mute, și pentru a nu crea impresia sovieticilor că există un complot anglo-american (Churchill a propus ca Roosevelt să se mute la ambasada britanică), acceptă invitația presantă a lui Stalin de a locui împreună cu delegația sa într-o clădire a ambasadei sovietice, unde erau amplasate microfoane. Un alt avantaj al lui Stalin era reprezentat de consilierul lui Roosevelt, Harry Hopkins, pe care NKVD-ul îl considera agentul său. Deoarece acesta considera că Rusia este factorul decisiv în război, și trebuie să i se acorde toată asistența, iar în momentul în care războiul se va încheia, aceasta va domina Europa, l-a încurajat pe Roosevelt în tentative de a stabili o relație personală cu Stalin.

La următoarea conferință a celor Trei Mari, la Yalta, din februarie 1945, în cadrul negocierilor economice, concentrate asupra reparațiilor, negociatorii sovietici au fost sprijiniți de Harry Dexter White (cel mai important dintre agenții NKVD) care lucra ca Asistent Secretar al Trezorăriei. White participa activ la formularea politicii americane cu privire la ordinea financiară internațională în lumea postbelică. Acesta facilitează un suport financiar american deghizat pentru Uniunea Sovietică, iar în 1944 furnizează NKVD-ului monstre ale bacnotei tipărite de Trezorărie pentru Germania ocupată. Însă rușii solicit plăcile, cerneala și monstrele de hârtie pentru a tipări bani pe cont propriu, și le primesc, în ciuda faptului că directorul Biroului de Tipărire și Gravare obiecteză. Istoria p. 236 237 238 239

După moartea lui Roosevelt, primul conflict serios dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a fost reprezentat de abolirea libertăților poloneze. Noul președinte, Harry S. Truman, la prima sa întâlnire cu Molotov (23 aprilie 1945) a declarant că relațiile soviet-americane nu se vor mai putea derula “în sens unic”, Molotov s-a albit la față. Deși Harry Hopkins se retrăsese la locuița sa din Washington, este convins de Akhmerov să se implice în detensionarea relațiilor americano-sovietice. Prin urmare, Hopkins este trimis în misiune la Moscova pentru a discuta cu Stalin despre problema Poloniei, în urma căreia Stalin este de acord să accepte orice govern polonez care este dorit de poporul, însă în realitate nu a dorit niciodată acest lucru, și prin intermediul NKVD a fost ales tot un guvern dorit de ei. Deoarece dovezile de încălcare a drepturilor omului de către sovietici în Europa de Est nu mai puteau fi ignorate, până și fidelitatea lui Hopkins pentru perpetuarea relațiilor sovieto-americane a început să se veștejească. Istoria p. 247 248 249

Viziunea Uniunii Sovietice cu privire la Statele Unite se schimbă odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial, devenind în comunicațiile NKGB/MGB “principalul adversar” (Glavni Protivnik), în timp ce Marea Britanie trece pe locul doi.

În perioada războiului, Marea Britanie și America își concentrau energiile asupra războiului din Europa și Pacific, astfel că operațiunile spionajului rus în Vest se desfășurau fără probleme. Însă, după terminarea războiului problemele încep să apară pentru Moscova. Decizia lui Truman de a desființa OSS în septembrie 1945, privează NKGB-ul de o serie de agenți infiltrți în serviciul secret, iar în momentul în care este înființată Agenția Centrală de Informații (CIA), spionajul sovietic trebuie să reînceapă totul de la zero. O altă problemă pe care au întâmpinat-o a fost defecția lui Elizabeth Bentley, care spune FBI-ului tot ceea ce știa despre amplasarea operațiunilor NKGB în Statele Unite. Ca urmare a acestui fapt, FBI-ul începe să investigheze pentru prima dată cu seriozitate dovezile privind spionajul efectuat de Whittaker Chambers, agenții dirijați de ei devenind inutilizabili pentru NKGB. Istoria p. 260 261 Imediat după defecția lui Bentley, NKGB-ul întrerupe contactul cu marea majoritate a agenților americani din timpul războiului, a căror identitate era cunoscută de aceasta. Datorită acestui fapt, FBI-ul nu reușește să găsească dovezi cu privire la spionajul efectuat de către agenții enumerați de Bentley. The sord and the shield p. 143 Anumiți agenți sovietici sunt rechemați în țară, inclusive Akhmerov și Anatoli Borisovich Gromov, primul secretar al ambasadei sovietice și șeeful NKGB. Este posibil ca aceasta să nu fi făcut niciodată pasul de a merge la FBI, dacă nu ar fi murit Golos, iar Akhmerov nu i-ar fi cerut să îi cedeze lui rețeaua de informatori. Silbey Katherine p. 115 117

O altă problemă care pune în pericol operațiunile secrete ale Rusiei în Occident are loc în ultimul an al războiului când se produce o breșă în securitatea cifrului, OSS obținând 1500 de pagini dintr-o carte de coduri NKVD/NKGB, capturată de finlandezi. În afară de această breșă în securitatea cifrurilor sovietice, au mai existat încă două. FBI a capturat versiunea de text normal a unor telegrame sovietice cifrate trimise de la New York la Moscova în 1944.

Meredith Gardner (criptanalist la Agenția de Securitate a Armatei Statelor Unite-AFSA, predecesoarea Agenției de Securitate Națională-NSA) decriptează fragmente din mesajele NKGB-ului, vehiculate în ultimul an de război. În următorii ani, sunt descifrate parțial sau total mii de mesaje NKGB (Venona). Centrul a înțeles faptul că Venona reprezenta o problemă foarte mare pentru rețeaua de spionaj sovietic, cu atât mai mult cu cât nu puteau prezice ce mesaje vor fi decriptate, și prin urmare unde vor apărea problemele. Ca răspuns la această problemă, Kim Philby devine ofițer de legătură SIS la Washington (octombrie 1949), având acces la procesul de descifrare al codurilor. Până când este rechemat în iunie 1951, a avut acces permanent la materialul Venona, putând astfel să alerteze Moscova când erau în pericol de a fi desconspirați agenții săi britanici sau americani. Istoria p. 263 264. Philby primea informații regulat atât de la conducerea CIA, cât și a FBI-ului, fiind foarte bine informat cu privire la operațiunile britanice și ale CIA. Agenția p. 125

“Două situații au provocat anxietate suplimentară la Centrul de la Moscova, ambele legate de domeniul colectării de informații. Prima este reprezentată de penetrația la nivel înalt a principalului adversar. Credința în mileniul sovietic, animând mii de tineri idealiști americani în perioada depresiunii și a celui de-al doilea război mondial, dispăruse din conștiința generației războiului rece. Cu excepția unor infiltrări la nivel redus și-rareori-mediu, în Washingtonul postbelic nu au mai apărut agenți sovietici de talia unor Alger Hiss sau Harry Dexter White.”

În iulie 1947, odată cu înființarea Agenției Centrale de Investigații (CIA), sunt utilizate și proceduri riguroase de control, fapt ce fac imposibilă penetrarea sovietică, iar problema recrutării de agenți sovietici devine mult mai dificilă după război, ca urmare a incompetenței primilor rezidenți sovietici la Washington.

De asemenea, există probleme și în domeniul nuclear, datorită distrugerii rețelei de agenți sovietici. Dacă până la Hiroshima proiectul atomic se afla sub controlul lui Molotov, după acest moment, Stalin încredințează proiectul lui Beria (cunoscut pentru calitățile administrative), sub conducerea căruia toată munca pentru proiect se desfășoară în gulag. Deși în toamna anului 1945 multe dintre secretele bombelor utilizate pe japonezi erau în mâinile sovieticilor, Beria era îngrijorat de scăderea fluxului informativ. Dintre cei doi agenți din jurul reactorului de la Los Alamos, David Greenglass este demobilizat, iar Klaus Fuchs pleacă să lucreze la noul centru pentru energia atomică de la Harwell, utilitatea lui fiind mult diminuată.

În august 1946, prin Actul McMahon este înființată Comisia Statelor Unite pentru Energie Atomică (AEC), iar fluxul de informație din domeniul nuclear este blocat către Marea Britanie (guvernul britanic decide să construiască propria bombă atomică). Însă, în ciuda acestui fapt, Donald Maclean continuă să aibă acces limitat la informația atomică de la Washington (interdicțiile nu se refereau și la materiile prime sau la anularea caracterului secret al informațiilor despre războiul atomic), obținând permisiunea de a vizita încăperile AEC neescortat.

La 25 septembrie 1949, este testată prima bombă atomică la poligonul de testare din Kazahstan, acțiunea fiind un succes. Tot în acea perioadă, Meredith Gardner decriptează un mesaj NKGB din 1944, cu ajutorul căruia este identificat cel mai important dintre spionii atomici, Klaus Fuchs (condamnat la paisprezece ani de închisoare). Un an mai târziu, este descifrat un alt mesaj ce duce la arestarea spionilor atomici americani Julius și Ethel Rosenberg (condamnați la moarte), cât și a lui David Greenglass, fratele lui Ethel Rosenberg. Juluius și Ethel Rosenberg și-au susținut tot timpul nevinovăția, existând și un scepticism în rândul populației cu privire la vinovăția acestora. Acest scepticism a fost stimulat și datorită refuzului Statelor Unite și a Marii Britanii de a face orice referire la Venona în fața tribunalului, acest secret fiind făcut public în anii 80 (nici atunci nu a fost recunoscut oficial).

Datorită luptelor interne pentru putere de la Kremlin și a înființării Agenției Centrale de Informații, primii ani ai războiului și acțiunea Venona coincid cu o perioadă de confuzie în organizarea operațiunilor secrete sovietice externe.

Cum scopul originar al CIA era de a coordona și evalua informația străină din toate sursele, Molotov scoate în evidență faptul că un sistem unificat, civil și militar de externe ar conferi Statelor Unite un avantaj foarte mare față de cel sovietic, care era fragmentat. Ca urmare a acestui fapt, cât și a dorinței lui Stalin de a slăbi puterea lui Beria, Direcțiile MGB și GRU pentru relații externe se unesc într-o nouă agenție, Comitetul de Informații (KI). The sword and the shield p. 144

Nici NSA nu a scăpat de spionajul sovietic, în 1960, existând trei agenți la Fort Meade. Criptanaliștii Bernon F. Mitchell (30 de ani), și William H. Martin (28 de ani) iau contactul cu KGB în decembrie 1959, moment în care le este prezentată o listă cu solicitări din domeniul criptanalizei. Aceștia le oferă sovieticilor informațiile cerute, în timpul unui concediu, din care nu se mai întorc în Statele Unite. La 6 septembrie 1960, aceștia organizează o conferință de presă, cunoscută în istoria serviciilor secrete americane ca fiind cea mai neplăcută, în decursul căreia oferă diferite informații cu privire la activitatea NSA, printre care faptul că agenția decripta comunicațiile propriilor aliați (Italia, Turcia, Franța, Iugoslavia, Indonezia, Uruguay).

Un alt agent sovietic din cadrul NSA a fost sergentul Jack E. Dunlap (32 de ani). Acesta devine în 1958 șoferul general-maiorului Garrison B. Coverdale (având privilegiul de a nu fi controlat la ieșirea din Fort Meade), șef de personal la Fort Meade, acționând drept curier pentru documentele ultrasecrete între diferitele secțiuni ale NSA. Acesta a oferit spre vânzare documente NSA (modele matematice și schițe ale celor mai sofisticate mașini de cifruri ale SUA), având acces și la evaluările CIA asupra forțelor militare și rachetelor sovietice în Europa de Est, sub controlul GRU. Acesta devine brusc deosebit de prosper, însă trei ani mai târziu mărturisește ce a făcut, deoarece nu mai suporta stresul unei vieți duble, și ulterior se sinucide prin asfixiere. Istoria p. 319 320

În anul 1960, KGB reușește să stabilească o bază operațională în America Latină (în curtea din spate a SUA), în Cuba condusă de Fidel Castro. Hrusciov decide să instaleze rachetele sale nucleare în Cuba, pentru a-l pune pe Kennedy în fața faptului împlinit, acesta din urmă fiind obligat să îl accepte. Deși în toate situațiile de criză precedente spionajul sovietic fusese mai bun decât cel occidental, în timpul crizei rachetelor, serviciile de informații americane se dovedesc la fel de eficiente. O explicație a acestui fapt constă în apropierea la care se afla centrul de criză față de SUA, iar alta constă în pierderea poziției de lider a spionajului sovietic, datorită creșterii ponderii procedeelor de recunoaștere aeriană (avioane U2) și a satelitului de spionaj a Statelor Unite. În data de 14 octombrie 1962, un U2 în zbor de recunoaștere deasupra Cubei face prima fotografie a unei rampe de lansare pentru rachete balistice (natura construcției a putut fi identificată datorită unui document ultrasecret furnizat de Penkovski), fiind ulterior descoperite încă nouă astfel de construcții. Ca urmare a acestor informații, Kennedy anunță impunerea unei blocade americane vizând o carantină a oricărui material militar ofensiv expediat către Cuba, urmând o perioadă de o săptămână în care ar fi putut oricând să izbucnească un război nuclear. La 28 octombrie, Hrusciov anunță desființarea tuturor bazelor de rachete din Cuba, iar Statele Unite au dat în schimb asigurarea că nu vor invada Cuba, iar rachetele Jupiter din Turcia vor fi retrase. Istoria p. 324 326 327 330 Colonelul Oleg Penkovski din GRU a avut un rol esențial în criza cubaneză, oferind CIA-ului și MI-6, informații de la nivelurile cele mai înalte de decizii sovietice și a înmânat documente ultrasecrete despre planurile sovietice, activitățile, informațiile, evoluțiile militare și sateliți, în decurs de un an și jumătate. Agenția p. 351

În epoca Brejnev, cele mai importante infiltrări ale KGB-ului în Marea Britanie și Statele Unite au fost înregistrate în domeniul interceptării și criptanalizei. În ianuarie 1968, subofițerul John Anthony Walker, în post la comandamentul forțelor submarine din Atlantic (COMSUBLANT) se duce la ambasada Uniunii Sovietice la Washington, unde prezintă un set complet de chei pentru mașina de cifruri KL-47. Acesta a predat o serie de cartoteci cu chei de cifru pentru care a primit suma enormă de 5000 de dolari. Walker a racolat și pe fiul și fratele său maim era la începutul anilor 80. “Acesta a furnizat informații complete și manuale tehnice, utilizate atât în Marină cât și în restul forțelor armate, Departamentul de Stat, CIA și FBI. De asemenea, cercul lui de spionaj a procurat cheile de codificare zilnică utilizate pentru criptanaliza corespondenței curente cifrate, permițând tehnicienilor sovietici decriptarea a un milion de mesaje americane, inclusive cele referitoare la războiul din Vietnam.”

De asemenea, caporalul Geoffrey Arthur Prime, care lucra la stația de criptanaliză a RAF de la Gatow, Berlinul de Vest, și ulterior la procesarea interceptărilor rusești la GCHQ, provoacă daune foarte mari SIGINT-ului american și britanic. Timp de un deceniu, acesta a oferit KGB-ului informații asupra procedurilor operaționale precum și asupra bazelor din țară și din străinătate ale GCHQ. Între 1976-1977, a avut acces la detalii referitoare la două sisteme americane de culegere a informațiilor prin satelit, numite “Big Bird” și “Ryolite”. Cel mai mare volum de informații cu privire la sateliții americani a provenit de la Andrew Daulton Lee (traficant de droguri), care procură rezidenței KGB din Mexico City manualul operational al satelitului Ryolite și date tehnice detaliate asupra altor sisteme satelit, și William Kampiles (lucrase o scurtă vreme la Centrul de Supraveghere de la sediul CIA), care oferă manualul operational al K-11 (Keyhole-cel mai modern satelit de spionaj al Statelor Unite).

“Cazurile lui Prime lui Prime și Walker ilustrează problemele și posibilitățile din cadrul operațiunilor KGB în Marea Britanie și Statele Unite în epoca Brejnev. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cei mai importanți agenți infiltrate ai KGB-ului, cei cinci magnifici în Anglia, Hiss și White în SUA, aveau o puternică motivație ideological și concomitant, perspectiva unor cariere de vârf în serviciul guvernamental. În epoca Brejnev, “cârtițele” ideologice supradotate erau deja de domeniul trecutului. Cei mai importanți agenți penetrate în rândul serviciilor guvernamentale britanice și americane, în anii 70, au fost niște mărunți delincvenți, lipsiți de talent, dar ale căror poziții profesionale, de nivel modest, le permiteau accesul la cele mai importante secrete ale serviciilor de criptanaliză americane și britanice.” Istoria p. 369 370 371 373 374

În perioada destinderii din anii 70, primul department al PGU (Statele Unite și Canada) a continuat să se extindă, fiind singurul departament care controla două rezidențe principale la Washington și New York, conduse de generali KGB, precum și o a treia rezidență în San Francisco, iar în timp ce rezidența de la Londra era diminuată, cele din Statele Unite își dublau dimensiunile, Washingtonul reprezentând inima spionajului politic. Istoria p. 380

Începutul anilor 80 este marcat de o perioadă periculoasă pentu relațiile Est-Vest, de la Criza rachetelor din Cuba. În acea perioadă, are loc Campania electorală în Statele Unite, iar Moscova nutrise speranța că retorica antisovietică a lui Ronald Reagan va înceta în momentul în care acesta va fi ales președintele SUA, precum se întâmplase și în cazul lui Nixon. Însă, retorica antisovietică a lui Reagan provenea dintr-o adâncă convingere, fiind determinat să contracareze acțiunile sovieticilor. Administrația Reagan mărește bugetul apărării cu 10% și adoptă o linie mult mai dură decât cea a lui Carter cu privire la controlul armamentului. Reagan reactivează lucrul la realizarea rachetei MX și a bombardierului B-1 (pe care le suspendase Carter) și dorește să fie efectuată reîntărirea forței de atac nucleară. Brejnev denunță politica lui Reagan într-un comunicat secret prezentat în cadrul unei conferințe KGB, iar Andropov declară că noua administrație se pregătește pentru un război nuclear. Prin urmare, Biroul Politic decide ca serviciile de spionaj să acorde prioritate culegerii de informații militare și strategice privitoare la amenințarea nucleară. De asemenea, Andropov a anunțat că GRU și KGB vor colabora în cadrul unei operațiuni de amploare (RYAN-Raketno-Jadernoe Napadenie-atac cu rachete nucleare). Istoria p. 417 418 419

La data de 25 februarie 1983, Centrul ordonă rezidențelor din Statele Unite să pregătească “măsuri active” pentru a bloca realegerea lui Reagan, în condițiile în care, la Geneva aceau loc negocieri asupra controlului armamentului, iar pentru Moscova orice alt candidat era preferabil îl locul lui Reagan. Era urmărită obținerea oricărei informații care ar fi putut să îl discrediteze pe Reagan, deschiderea de noi canale de difuzare a elementelor compromițătoare, precum și diseminarea sloganului “Reagan înseamnă război!”, însă fără nici p eficacitate.

Ulterior, Reagan lansează Inițiativa de Apărare Strategică (SDI), cunoscută sub denumirea de Războiul Stelelor, care consta în instalarea unui scut defensiv spatial, care urma să utilizeze tehnologia laser în scopul distrugerii rachetelor sovietice în aer, până să atingă țintele americane. Istoria 424

În epoca lui Gorbaciov, perioada de douăzeci de ani de expansiune a serviciilor de informații externe se sfârșește.

În această perioadă, cea mai importantă infiltrare în Statele Unite, a fost cea a lui Ronald William Pelton care lucrase la NSA din 1964-1979, oferindu-și serviciile KGB-ului în 1980. Acesta a furnizat informații detaliate despre activitățile NSA, cât și despre procedeele de securitate utilizate de aceasta. Acesta a dat KGB-ului, un document de 60 de pagini în care erau precizate tipurile de comunicații sovietice cărora li se acorda o atenție prioritară, cum se derula analiza acestora și cu ce rezultate. De asemenea, Pelton a compromis cinci sisteme de interceptare, cel mai important fiind Operațiunea Ivy Bells, în cadrul căreia fuseseră instalate dispositive de ascultare în submarinul sovietic din Marea Ohotsk. Istoria 438 440

În 1989, ca urmare a apariției terorismului, Kriucikov a susținut ideea cooperării dintre KGB și CIA, cât și cu celelalte servicii occidentale, în vederea combaterii terorismului. În acest sens, sunt trimiși doi ofițeri superiori pensionați KGB la o conferință din California, pentru a dezbate împreună cu foști ofițeri CIA problema combaterii terorismului. Istoria p. 457

Deși Occidentul se aștepta ca rușii să producă propria lor bombă, cu toții au fost surprinși de rapiditatea cu care aceștia au realizat acest lucru, ulterior aflând de faptul că acest succes se datora spionajului efectuat în Statele Unite. Ca urmare a descifrării codurilor cumpărate de la finlandezi, devine evident pentru FBI și CIA faptul că aveau de-a face cu un efort de spionaj bine organizat și interconectat în Canada, Anglia și Statele Unite. Agenția p. 124

În perioada de început, în Statele Unite, sovieticii s-au bazat foarte mult pe agenți din rândul membrilor partidului comunist și a simpatizanților politici, însă problema consta în faptul că, majoritatea membrilor din partidul comunist american erau imigranți fără educație și fără acces la informații clasificate. Însă această situație se schimbă odată cu recunoașterea oficială a Uniunii Sovietice de către Statele Unite, în 1934, moment în care Moscova are oportunitatea de a utiliza acoperire diplomatică pentru operativii săi. Ladislav Bittman p.22

Whittaker Chambers și-a început activitatea de spion pentru sovietici, furnizând informații militare și industriale, deși este cel mai bine cunoscut pentru transmiterea documentelor luate din Departamentul de Stat de către Alger Hiss. În 1934, acesta desfășura spionaj politic la Departamentul Agriculturii, și la Trezorărie. În 1937, Chambers se întoarce la spionajul militar, luând contact cu matematicianul Franklin Victor Reno, de la Aberdeen Proving Ground (Maryland), care era un expert în balistică în cadrul bazei. În decursul a patru întâlniri, Reno a predat informații confidențiale despre anumite aeronave. Sibley Katherine p.32 33

Pentru FBI, cel mai uimitor exemplu al operațiunilor Comiternului în Statele Unite, în timpul celui de-al doilea război mondial, nu a fost legat de spionajul militar, sau legat de industrie, ci cel legat de explozivii atomici. Detecția Biroului asupra spionajului sovietic a bombei atomice, va afecta în mod semnificativ aparatul de contraspionaj american în timpul războiului. După aflarea despre proiectul atomic de la John Cairncross, în septembrie 1941, în aceeași lună Morris și Lona Cohen (care furnizau deja informații la Moscova despre mitralierele de pe aeronave) află despre proiectul atomic american. În 1942, Lona Cohen devine curier sovietic, adunând materiale de la Los Alamos, ajutată de fizicianul Ted Hall și încă un fizician neidentificat, al cărui nume de cod era ”Perseus”. Sibley Katherine p. 133 134

În urma încheierii celui de-al doilea război mondial, și descoperirea spionajului militar-industrial efectuat de către Uniunea Sovietică, oficialii americani de contrainformații au devenit mult mai neîncrezători în fostul partener, pe măsură ce noi dovezi apăreau din surse precum Venona. Aici existau înregistrări care confirmau nu doar rolul anumitor spioni bine cunoscuți precum Steve Nelson, dar de asemenea, implicau și agenți până atunci necunoscuți, de la Judith Coplon, la Klaus Fuchs la William Perl. Descoperirea după război, a unei rețele vaste de operațiuni de spionaj ale sovieticilor în timpul războiului, ieșită la suprafață fie din semnalele de informații precum Venona, fie din sursele umane, precum Elizabeth Bentley, Igor Gouzenko și Harry Gold, înțepenește poziția deja ostilă a comunității de intelligence cu privire la Uniunea Sovietică și sporește rapid suspiciunile cu privire la celelalte agenții guvernamentale. Sibley Katherine p. 175

Un alt nume evidențiat de Venona a fost cel a lui Judith Coplon (Sima), un caz de spionaj care încă se desfășura la momentul descoperirii. Aceasta lucra ca analist politic la Secțiunea de Înregistrare a Agenților Străini (FARS) în cadrul Departamentului de Justiție, având acces la înregistrările de monitorizare a suspecților sau a grupurilor, de către FBI. Coplon a fost recrutată de către prietena ei Flora Don Wovschin de la Biroul de Informații de Război, și s-a întâlnit pentru prima data cu reprezentantul NKGB, Stepan Apresyan pe data de 4 ianuarie 1945. Aceasta a primit 25 de ani de închisoare, însă, în urma unui apel făcut în 1952 de către judecătoarea Learned Hand, pe motiv că arestarea sa a fost ilegală, datorită faptului că nu a existat un mandat și nu a fost informată cu privire la faptul că o parte din probele împotriva ei proveneau din interceptarea convorbirilor telefonice ilegale. Ca urmare a acestui fapt, Coplon a fost obligată să nu părăsească Statul New York până în anul 1967, moment în care guvernul a renunțat la cazul împotriva ei. Sibley Katherine p. 188 189 191

Cel mai cunoscut capitol al spionajului sovietic în Statele Unite-cel de-al doilea război mondial-s-a terminat cu condamnarea lui Gold, Fuchs, Greenglass, Sobell, și execuția soților Rosenberg. Deși evenimentele acelei perioade au părut adesea vârful spionajului sovietic în America, acestea reprezentau de departe încheierea poveștii. De la cea de-a doua jumătate a secolului trecut, și până în prezent, Uniunea Sovietică și succesorul ei, Federația Rusă, nu a încetat niciodată să încerce să obțină informații militare și industriale în Statele Unite. De asemenea, succesul șocant a lui Aldrich Hazen Ames și cel al lui Robert Hanssen, au reamintit americanilor faptul că, Serviciul de Informații Externe Rus (SVRR), are un aparat de spionaj foarte eficient. Majoritatea spionilor recenți, spre deosebire de predecesorii lor din cel de-al doilea război mondial, au fost motivați de câștigurile financiare mai mult decât de cele ideologice, chiar și atunci când psihologia și personalitatea au contribuit la spionajul lor, compensațiile financiare au fost foarte rar absente. Silbey Katherine p. 221