Istoria Serviciilor Secrete Sovietice sau Rusesti

ISTORIA SERVICIILOR SECRETE SOVIETICE/RUSEȘTI

Istoria serviciilor secrete rusești până în 1917 (1565-1917)

Nu se poate vorbi despre istoria serviciilor secrete rusești fără o scurtă introducere în istoria Rusiei, a modului în care s-a format aceasta, a problemelor cu care au trebuit să se confrunte conducătorii, pentru ca în final să putem înțelege care sunt mecanismele ce au dus la formarea serviciilor secrete, necesitatea acestora.

Istoria Rusiei poate fi divizată în cinci peroade majore și anume: Rusia Kieveană, Rusia Moscovită, Rusia Imperială, Rusia Sovietică și Rusia Post-Sovitică. Rusia Kieveană datează din secolul IX, când primul stat rus centrat la Kiev a apărut sub dinastia Rurik și a ținut până la cucerirea mongolă din secolul XIII. Perioada Moscovită își are originile de la cucerirea mongolă și urmările acesteia, o perioadă în care rușii s-au aflat sub dominație străină pentru mai mult de două secole. Numele acestei perioade vine de la Principatul Moscovei, care în timpul secolului XIV s-a evidențiat ca fiind cel mai puternic dinte Principatele rusești, învingând mongolii și restaurând independența Rusiei. Perioada Moscovită s-a întins de la sfârșitul dinastiei Rurik până la apariția dinastiei Romanov în secolul al XVII-lea. Domnia lui Petru cel Mare marchează începutul erei Imperiale, din anii 1690 până în martie 1917, când dinastia Romanov a fost răsturnată și monarhia în sine eliminată. După căderea dinastiei Romanov (în 1918 țarul, familia sa, și membrii ai familiei extinse imperiale au fost asasinați de către bolșevici) este instaurat un Guvern Provizoriu, iar în octombrie are loc Revoluția Bolșevică, în frunte cu Lenin, aceștia preluând puterea. Scopul bolșevicilor era de a transforma Rusia într-o societate socialistă, scop îndeplinit cu succes până în 1991. Statul înființat de ei a fost denumit Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (Uniunea Sovietică). Ca urmare a desființării Uniunii Sovietice, apare o nouă eră în 1992, denumită în mod general perioada Post-Sovietică.

În ceea ce privește prima poliție politică a Rusiei, aceasta a fost creată de către Ivan cel Groaznic. În 1565 datorită boierilor trădători (ura lui Ivan față de aceștia a crescut după refuzul acestora de a-i jura supunere fiului său, după ce el s-a îmbolnăvit grav, iar Ivan s-a răzbunat prin arestări și execuții, ce au dus la fuga anumitor boieri în Lituania, Letonia sau Polonia) Ivan a împărțit Rusia în două state separate. Opricinina reprezenta domeniul privat al țarului și cuprindea câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Zemșcina reprezenta restul teritoriului, aflat sub conducerea teoretică a boierului Duma. Pe lângă această împărțire, Ivan a creat și o miliție loială, Opricinina, pentru a duce o formă de război civil împotriva nobilimii și proprietarilor din Zemșcina. Opricinina era formată din 6000 de bărbați, îmbrăcați în negru, având ca emblemă un cap de câine și o mătură, simbolizând adulmecarea și îndepărtarea oricărei trădări. Ivan a folosit Opricinina pentru a aresta, tortura și executa pe cei care în viziunea lui i-ar fi putut amenința domnia (nobilimea, clerul, familiile lor), aceștia rămânând cunoscuți în istorie pentru masacrele lor, spre exemplu, orașul Novgorod, unde au fost torturați și uciși mai mult de jumătate dintre locuitori. Opricinina a fost desființată după 7 ani, majoritatea liderilor fiind executați.

Următorul care înființează o organizație destinată combaterii crimei politice este Petru cel Mare, în secolul XVII, numită Preobrajenski Prikaz. În camerele lor de tortură și în celule piereau nu doar nobilii care încercau să scape din serviciul statului, ci și bețivii care făceau glume pe seama țarului. După desființarea acesteia, nu va mai exista până în 1826 o altă poliție politică specializată.

În 1826, țarul Nicolae I, ca urmare a revoltei decembriste eșuate din 1825 (aceștia urmăreau schimbarea țarului și crearea unui nou sistem politic în care să fie abolită iobăgia) pentru a evita eventualele revolte, transformă Secțiunea a III-a a Cancelariei sale imperiale în poliție politică, sub conducerea contelui Benckendorff. Țarul Nicolae I și contele Benckendorff au dorit să abordeze o altfel de strategie față de predecesorii săi, să nu utilizeze aceeași brutalitate a metodelor. Astfel că, simbolul Secțiunii a III-a era o batistă prezentată de țar într-o casetă de sticlă. Țarul dorea ca această Secțiune să “șteargă cât mai multe lacrimi cu această batistă”, fapt ce sugerează rolul asumat de către acesta de “părinte conducător”. Secțiunea a III-a se ocupa de controlul stării opiniei publice, iar pe lângă utilizarea unei largi rețele de informatori, șeful secțiunii avea în subordine un corp de jandarmi, care se ocupau cu securitatea statului.

În timpul domniei țarului Nicolae I apare Codul Criminal (1845) în care se stipulau pedepse pentru cei care instigau la apariția unei lipse de respect față de suveran sau față de guvernul acestuia. În timp ce Europa se îndrepta către societăți mai deschise, în Rusia devenea o crimă nu numai să cauți schimbări politice, ci și să discuți despre acest subiect.

În august 1880, Secțiunea a III-a a fost desființată în urma unei investigații care a dus la descoperirea mai multor probleme de funcționare, fiind înlocuită cu un nou Departament al Poliției de Stat. Acesta este denumit în 1883 Departament al Poliției, fiind responsabil cu securitatea statului. În acea perioadă au survenit schimbări în ceea ce privește crima politică. Aceasta a intrat în responsabilitatea unui Departament Special (Osobîi Otdel) și în responsabilitatea unei rețele de secții de Securitate regionale (Ohrannaie Otdelenie) înființată în 1881. Din acel moment, sistemul poliției politice a început să fie numit Ohrana. Ohrana își făcea singură legea, având dreptul de a cerceta, de a pune la închisoare sau de a deporta după cum dorea. Deși Ohrana avea puteri foarte mari, acestea erau utilizate cu moderație. Spre exemplu, în timpul represiunii din 1880, numai 17 persoane au fost executate pentru crime politice (reprezentând asasinate sau atentate). Unul dintre cei executați a fost Alexandr Ulianov, fratele lui Vladimir, cunoscut sub numele de Lenin, care a jurat atunci să se răzbune pe imperiul țarist.

În ceea ce privește activitatea de informare externă a Ohranei, aceasta consta în supravegherea emigranților ruși. Agenția pentru Străinătate a Ohranei (Zagradecinaia Agentura) care se ocupa cu supravegherea emigranților, avea sediul la Paris (la ambasada rusă de la Paris) deoarece aici era principalul centru de emigrare. Agenția pentru Străinătate și-a început activitatea în 1882, iar în 1884 sub conducerea lui Piotr Rakovski (cel mai influent ofițer de informații externe din istoria Rusiei țariste) ajunge la un nivel complet operational. Agenția utiliza “supravegherea externă” și “penetrația internă” împotriva emigrației ruse. Din Paris era coordonată supravegherea emigrației ruse în restul Europei, prin diferite metode. În Elveția, Agenția plătea trei polițiști din Geneva pentru oferirea de informații iar în Belgia și țările scandinave obțineau informații atât prin poliția locală, cât și cu ajutorul reprezentanților Agenției. De asemenea, emigrarea rusă era supravegheată și în Marea Britanie, Germania, Italia. În 1913, ca urmare a protestelor deputaților socialiști și radicali, ambasada hotărăște să anunțe că agenția privată de detectivi (Brint & Sambain) în mod oficial. Cu toate acestea, Agenția a continuat să funcționeze dar mult mai discret. Rolul Agenției nu a fost doar de a colecta informații, ci erau luate diferite măsuri prin care se influențau guvernele străine și opinia publică și chiar se acționa prin diferite forme de violență pentru a obține rezultatul dorit (spre exemplu, în 1886 agenții au provocat explozia tipografiei Voința Poporului la Geneva, dorind să se creadă că aceasta a fost pusă la cale de anumiți revoluționari trecuți pe linie moartă).

În ceea ce privește rolul jucat de Ohrana în politica externă țaristă, aceasta a fost prima care a dezvoltat metodele de interceptare a convorbirilor și decriptarea mesajelor guvernamentale. Ohrana poseda “cabinet negre” care aveau rolul de a intercepta corespondența privată și cea diplomatică la oficiile poștale din Moscova, Varșovia, Vilnius, Kiev, Odessa etc. Însă, la începutul secolului XIX, utilizarea tot mai frecventă a curierilor pentru corespondența diplomatică a scăzut posibilitatea interceptărilor prin cabinete negre. Mai târziu, spre a doua jumătate a secolului, utilizarea telegrafului electric a simplificat procesul de interceptare. În timp ce SUA, Marea Britanie, Germania nu au avut agenți de decriptare până la primul război mondial, Rusia era liderul mondial al interceptării corespondenței în timpul domniei lui Nicolae al II-lea. Franța era singura țară care concura cu Rusia, dar aceasta nu a reușit să descifreze corespondența diplomatică rusească, în timp ce Rusia a reușit acest lucru. Din 1912, Germania își schimbă codurile diplomatice, Rusia nemaiputând să le decripteze.

Din dosarele Ohranei reiese faptul că, după Revoluția din februarie, din momentul în care Partidul Muncitoresc Social Democrat s-a despărțit în bolșevici și menșevici, în anul 1903, acestea au fost penetrate cu succes. Spre exemplu, între 1908-1909, din cei cinci membri ai Comitetului din St. Petersburg al Partidului Bolșevic, patru erau agenți ai Ohranei. Acesta nu era singurul grup antițarist care era penetrat de Ohrana.

În urma revoluției din februarie 1917, țarismul se prăbușește și Ohrana dispare.

Serviciile secrete sovietice

La 28 iunie 1914, Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei este asasinat de teroriști sârbi, fapt ce a dus la declanșarea primului război mondial, Austria declarând război Serbiei. De partea Serbiei se afla Rusia, iar de partea Austriei se afla Germania, luptele între cele doua izbucnind în august. Datorită faptului că armata Rusiei nu era pregătită pentru un război cu Germania modernă, neavând un număr suficient de puști sau artilerie (recruții fiind adesea aruncați în luptă neînarmați) aproape 3 milioane de soldați au fost uciși, răniți sau luați prizonieri în primul an, astfel că mulți soldați au dezertat în timpul ultimului stagiu al luptei, fiind dezgustați de conducere. Conducerea deficitară a lui Nicolae al II-lea poate, de asemenea, să explice colapsul dinastiei Romanov în 1917. În februarie 1917, datorită faptului că țara suferea de lipsa alimentelor și combustibililor, a numeroaselor greve, a dezertărilor, are loc o revoluție în urma căruia țarul abdică în favoarea fratelui său care refuză tronul. Prin urmare este instaurat un Guvern Provizoriu care se află la conducere până în octombrie când are loc Revoluția Bolșevică în frunte cu Lenin. Deși bolșevicii nu erau cel mai mare partid politic din Rusia (spre deosebire de menșevici și revoluționari) reușesc să preia puterea câștigând susținerea maselor, dar pentru a-și consolida puterea asupra întregii țări urmează o perioadă de trei ani de război civil și o foamete majoră. De asemenea, în 1918 țarul, familia sa și membrii ai familiei extinse imperiale au fost asasinați de către bolșevici. Planul bolșevicilor era ca revoluția lor să declanșeze o revoluție internațională care să desființeze capitalismul mondial (depunând eforturi mari în această direcție, însă fără succes).

La șase săptămâni de la revoluție, în data de 20 decembrie 1917, este înființață Comisia Extraordinară pentru Întreaga Rusie de Combatere a Contrarevoluției și a Sabotajului (Vserosuskaia Hrezviciainaia Komisia po Borbe s Kontrrevoluțîi i Sabotakem) cunoscută sub numele de Ceka, sub conducerea lui Felix Dzerjinski (supranumit Felix de Fier datorită rezistenței sale fizice și a implicării în muncă). Emblema Cekăi era sabia și scutul, scutul reprezentând apărarea revoluției și sabia, uciderea dușmanilor. Ca arme împotriva contrarevoluționarilor erau utilizate confiscarea proprietății, publicarea listelor cu dușmani ai poporului, închisoarea, dar principala armă a Cekăi a fost teroarea. De asemenea, deși Dzerjinski condamna tradiția Ohranei de folosire a agenților provocatori, aceștia au devenit o armă utilizată frecvent de Ceka, Dzerjinski devenind expert în folosirea lor. Spre exemplu, cekistul Golubev, s-a prefăcut că este fost ofițer țarist, reușind astfel să pătrundă în organizația “Uniunea de luptă împotriva bolșevicilor și expediția trupelor generalului Kaldin” descoperind locurile în care aceștia se întruneau, fapt ce a dus la anihilarea întregii organizații cu sprijinul Gărzilor Roșii. Succesul Ceka în penetrarea adversarilor săi derivă în mare parte din imitarea tehnicilor utilizate de agenții țariști (bolșevicii au fost spionați de agenți ai Ohranei încă de la început).

Ceka nu avea scrupule în a aresta soția, părinții sau copiii unui om căutat și în a-i ține la închisoare până când acesta se preda. Acest sistem era folosit și asupra ofițerilor Cekiști care nu urmau ordinele sau făceau greșeli. Dzerjinski era determinat în a nu lăsa un agent nemulțumit sau respins să rămână în viață, înlocuind concedierea agenților care nu se potriveau cu organizația (cum făcea Ohrana) cu moartea, sau închisoarea pe viață. Era evidențiat încă de la început faptul că oricine intra în Ceka, ramânea acolo toată viața, moartea fiind singura ieșire. Ceka avea poziția privilegiată de a nu fi sub conducerea nici unui minister sau ministru, ci responsabil direct Guvernului Sovietic, acest lucru dându-i lui Dzerjinski putere totală.

În mai 1918, este înființată o secție de contraspionaj în cadrul Departamentului Ceka pentru combaterea contrarevoluției, care se dezvoltă în 1921-1922, luând forma unui departament de contraspionaj (KRD), strămoșul Direcției a Doua Centrale din KGB.

Chiar și în timpul în care regimul sovietic se lupta pentru supraviețuire în timpul războiului civil, mulți dintre cei care îi susțineau au fost dezgustați de brutalitatea cu care Ceka desfășura interogatoriile (spre exemplu, pielea era îndepărtată de pe mâinile victimelor pentru a produce “mânuși” din piele de om). Numărul execuțiilor efectuate de Ceka între anii 1917-1921 a deposit 250.000 de morți, dar după victoria din Războiul Civil (1921), dezvoltarea Ceka a cunoscut o ușoară temporizare, puterile ei fiind ușor restrânse.

Prioritățile serviciilor secrete sub Lenin și chiar mai mult sub Stalin au fost marcate de convingerile exagerate că există o conspirație a guvernelor din vest și a serviciilor secrete ale acestora.

La 20 decembrie 1920, la cea de-a treia aniversare a Cekăi este înființat un Departament Extern (Inostranîi Otdel – INO) având ca principală țintă diplomatică Marea Britanie, deoarece era considerate cheia prin care lumea capitalului ar putea accepta Rusia bolșevică. Pentru a coordona rețeaua clandestine de agenți din străinătate, Comiternul a creat în 1921 un department de legătură internațională – OMS (Otdel Mejdunarodnik Sviazei). OMS recruta comuniști străini și simpatizanți comuniști, care considerau la început că lucreză pentru Comitern, fapt ce a ajutat INO, pentru că exista reticiență în ideea de a lucre cu serviciile secrete sovietice.

Au existat numeroase încercări din partea sovieticilor de a răspândi revoluția, însă în momentul în care încercările în această direcție eșuează, politica sovietică se schimbă. Prioritară nu mai este răspândirea revoluției, ci consolidarea regimului sovietic acasă. Situația din Rusia nu era foarte bună, zone uriașe din ea fiind bântuite de foamete, industria în prag de colaps, ceea ce a dus la apariția revoltelor (spre exemplu, marinarii din garnizoana Kronstadt al căror manifest – “Pentru ce luptăm noi” – indica dezacordul acestora față de Ceka în principal, pe care o comparau cu Opricinina, considerând că aceasta depășea oroarea regimului țarist). În ceea ce privește aceste revolte, vina pentru apariția lor cădea pe guvernele străine. Lenin introduce Noua Politică Economică (NEP) – au redeschis micile întreprinderi private și comerțul, și s-a încercat convingerea oamenilor de afaceri străini să investească în țară. De asemenea, de la accentul pus pe sponsorizarea insurecțiilor revoluționare, acesta cade pe stabilirea de relații economice și diplomatice cu puterile capitaliste. Ceka și urmașii săi, timp de câțiva ani au înregistrat succese împotriva țintelor diplomatice din Moscova, în timp ce în capitalele occidentale s-au dovedit a fi mai greu de penetrat.

Exista și un department de contrainformații al Ceka, KRO, care avea misiunea de a supraveghea misiunile străine. În cadrul KRO se efectuau cursuri de pregătire a agenților, în arta deschiderii valizelor diplomatice, în confecționarea cernelurilor invizibile, în utilizarea drogurilor, precum și în falsificarea sigiliilor oficiale. KRO avea cel mai des misiunea de a intimida persoanele de contact ruse și a salariaților de origine rusă din cadrul misiunilor străine la Moscova. Ulterior, Ceka și succesoarele sale au descoperit faptul că puteau să penetreze mult mai ușor misiunile diplomatice europene situate în afara Europei. După 1921, misiunile comerciale și ambasadele sovietice se multiplică, fapt ce a permis INO să infiltreze agenți operand sub acoperire diplomatică, numiți rezidenți, și având adesea mai multă autoritate decât ambasadorul.

În data de 8 februarie 1922, Ceka este înlocuită cu Direcția Politic de Stat (Gosudarstvenoie Politiceskoe Upravlenie – GPU), încorporat în Comisariatul pentru Afaceri Interne (NKVD). Puterea GPU era limitată la subversiunea politică, având doar dreptul de a investiga, nemaiavând dreptul de a efectua judecăți sumare și de a trimite în lagăre de concentrare prin ordin administrativ. Însă, prin decretele din august și octombrie 1922, GPU recuperează majoritatea atribuțiilor Ceka (dreptul de a exila, de a aresta, și uneori de a executa contrarevoluționari și anumite categorii de criminali).

Progresele tehnologice din domeniul spionajului au fost mai rapide printre puterile occidentale după Primul Război Mondial, în timp ce în Rusia, datorită lipsei de contact cu experți din domeniul tehnologic din alte părți ale lumii, au rămas în urmă cu câțiva ani. Progrese s-au înregistrat în utilizarea micro-fotografiei, în principal datorită unui expert fotografic din fosta Ohrana care s-a alăturat GPU.

După crearea Uniunii Sovietice Socialiste (URSS) în 1923, GPU a fost ridicat la rangul de agenție unională, Direcția Politic Unificat de Stat (Obiedinionie Gosudarstvenoie Politiceskoie Upravlenie – OGPU). În timp ce Ceka a fost creată pentru apărarea Revoluției, GPU, OGPU și urmașele lor au fost fixate în centrul statului sovietic. Decretul din 16 octombrie 1922 acorda putere extinsă OGPU, de a trimite persoanele arestate în exil sau de a împușca pe loc hoții prinși asupra faptei, fără a fi nevoie de o sentință pronunțată de OGPU în acest sens.

Deși Rusia țaristă poseda cenzura care conferise cele mai importante informații secrete din domeniul diplomatic, Rusia sovietică se temea să utilizeze sistemul sofisticat de cifruri și coduri utilizat în perioada țaristă iar cei mai buni criptanaliști țariști fugiseră peste graniță, ceea ce a dus la o superioritate a informației secrete britanice asupra politicii externe sovietice.

După 1926, spionajul corespondenței devine din nou principala sursă de informații secrete în ceea ce privește domeniul diplomației, iar infiltrarea ambasadelor occidentale oferă Rusiei cel mai mare volum de informație secretă din lume, prin utilizarea agenților.

După moartea lui Felix Dzerjinski (datorită unei crize de inimă în 1926) la conducerea OGPU ajunge Viaceslav Rudolfovici Menjinski, acesta fiind ales de Dzerjinski. Deși probabil cel mai intelectual dintre șefii KGB, era o figură mult mai ștearsă în comparație cu predecesorul său. Moartea lui Dzerjinski îi permite lui Stalin să transforme OGPU în propriul instrument de putere, iar sub pretextul luptei împotriva troțkismului (Troțki era considerat de către Stalin principalul adversar al său) a început una dintre cele mai mari crime în masă din istorie, distrugând întreaga generație de bolșevici originali și sute de oameni nevinovați în acest proces.

În 1929, Menjinski are un atac de inimă, în urma căruia iese din activitate pentru doi ani. Își reia activitatea în 1931, dar doi ani mai târziu se retrage definitiv datorită faptului că era foarte slăbit. După Menjinski ajunge la conducere Genrih Grigorievici Iagoda. Acesta a fost responsabil pentru selectarea unora dintre cei mai buni spioni pe care i-a avut Rusia în urmăroarea perioadă. Sub conducerea lui Menjinski – Iagoda, OGPU a avut probleme în domeniul informațiilor externe datorită vulnerabilității sistemelor de cifrare și a lipsei de experiență în folosirea ca agenți a comuniștilor locali (în 1927 s-au produs revelații asupra spionajului sovietic în opt țări). Ca urmare a acestui fapt, a fost adoptat un nou sistem de coduri, care a avut ca rezultat descifrarea de către occidentali doar a textelor de importanță modestă.

În perioada după 1927, Stalin nu avea încredere în nimeni, astfel că a creat un sistem bazat pe teroare. OGPU avea ca principală sarcină tot combaterea contrarevoluției, însă sub Stalin acest lucru a însemnat combaterea opoziției, care venea din partea celorlalți comuniști (au utilizat tehnici de infiltrare și provocare în cadrul partidului).

Anul 1928 aduce primul val de colectivizare. În timp ce închisorile și taberele de concentrare erau folosite pentru pedepsirea crimelor și pentru reeducarea politică a deținuților, pentru prima dată Stalin și asociații acestuia se gândesc să utilizeze munca deținuților în beneficiul economiei naționale. Astfel că, în anii ’30 s-au dezvoltat lagărele de muncă (gulag), toți prizonierii cu sentințe peste 3 ani fiind trecuți sub jurisdicția OGPU. Planurile lui Stalin de colectivizare a agriculturii, la care a participat și OGPU, au fost efectuate cu sânge și lacrimi, aproximativ zece milioane de țărani având de suferit. Familii întregi de țărani erau transportate și abandonate la Cercul Arctic sau în Siberia, datoriță opoziției față de colectivizare.

Tot în această perioadă, Marea Britanie încetează să mai fie considerată principala amenințare, acest loc fiind luat de Franța, considerată de către Stalin principalul pericol de război. Ca urmare a agresiunii externe, care a fost doar reînnoită, OGPU descoperă “comploturi contrarevoluționare” care de cele mai multe ori se soldau cu moartea așa zișilor complotiști.

În 1933 este înființată procuratura URSS cu scopul de a limita excesele OGPU.

Datorită reputației sinistre pe care a capătat-o OGPU, dar mai probabil datorită faptului că Stalin dorea să centralizeze mai mult autoritatea, în iulie 1934, OGPU se integrează în NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), sub denumirea de GUGB (Administrația Principală a Securității Statului) sub conducerea lui Iagoda. Timp de 7 ani NKVD a avut control asupra spionajului, contraspionajului și forțelor de poliție. Aceasta a reprezentat cea mai mare realizare a lui Stalin în domeniul controlului spionajului și a întărit foarte mult serviciul secret sovietic, permițându-i să obțină un grad de coordonare, care a existat în trecut doar în teorie.

Din 1936 urmează o perioadă de doi ani, cunoscuți în Occident sub numele de Marea Teroare, iar în Rusia de Ejovșcina (de la succesorul lui Iagoda, Ejov, care fusese ale de Stalin la conducerea NKVD datorită neîncrederii lui în Iagoda). În această perioadă au existat numeroase procese publice împotriva conspiratorilor din cadrul NKVD, Biroului Politic și din Armata Roșie, care erau acuzați de faptul că doreau să provoace înfrângerea URSS, cu ajutorul serviciilor secrete străine, dar singurele amenințări reale erau reprezentate de tentativele Germaniei și Japoniei de a exploata paranoia lui Stalin și a NKVD-ului. Stalin și Ejov au decimat Înaltul Comandament al Armatei Roșii, iar numărul total al arestărilor (conform unei liste întocmite de KGB) între anii 1935-1940 ar număra aproximativ 19 milioane, 7 milioane murind în gulaguri sau împușcați.

În ceea ce privește activitatea OGPU și NKVD în străinătate, aceasta s-a centrat asupra mișcării Gărzilor Albe și a lui Troțki, prin infiltrarea propriilor agenți în apropierea lor. Stalin avea o obsesie în ceea ce îl privește pe Troțki, dar se pare că acesta nu găsea nici un loc sigur în Europa din care să realizeze opoziție comunistă, obsesia lui Stalin fiind nefondată. Aria de operațiuni a NKVD se întindea până în America de Nord în căutarea troțkiștilor și a trădătorilor. În timp ce sub Menjinski și Iagoda OGPU și NKVD s-au limitat la supravegherea, penetrarea și destabilizarea lui Troțki și a simpatizanților săi, Ejov înființează o “Administrație a Însărcinărilor Speciale” în 1936, care avea misiunea de a efectua asasinate în străinătate, la ordinele lui Stalin. În anul 1938 Ejov este destituit din NKVD și este scos țapul ispășitor pentru toate excesele recunoscute în mod public. La conducere ajunge Lavaria Beria, sub care Marea Teroare devine o teroare selective (acesta utiliza NKVD-ul pentru a procura nenumărate femei – uneori răpindu-le de pe stradă de care abuza sexual, printre care numărându-se și eleve).

În 1939, când încep negocierile între Germania și Rusia (Pactul sovieto-nazist) acestea par a fi dirijate de NKVD. De asemenea, existau negocieri deschise și cu Marea Britanie și Franța, în timp ce negocierile cu Germania erau secrete. Pentru a determina partea germană să încheie un acord mai repede cu Rusia, NKVD strecura telegrame falsificate la ambasada germană de la Londra (spre exemplu conțineau informații cum că negociatorilor anglo-francezi li se ofereau ocazii de negociere mai bune decât se întâmpla în realitate). Însă, Hitler nu avea nevoie de motive pentru a fi convins, deoarece știa că va avea avantaje în urma încheierii unui pact cu Stalin pe când se pregătea pentru cucerirea Poloniei. Astfel că, la 23 august 1939 a fost semnat un Pact de non-agresiune sovieto-nazist, în care erau împărțite sferele de influență.

Rolul NKVD-ului în Polonia ocupată de sovietici a fost, în afară de organizarea unor plebiscituri trucate de unire cu URSS, de a se ocupa de “dușmanii de clasă” (14 categorii de persoane au fost deportate în Siberia și Kazahstan, aproximativ un milion și jumătate). De asemenea, în Statele Baltice (care au intrat în componența URSS în 1940, după efectuarea unor alegeri sub controlul NKVD) NKVD a arestat numeroși “dușmani ai poporului”, urmând a fi deportați în Siberia și Uzbekistan.

În ceea ce privește culegerea de informații secrete din Germania, Stalin a impus restricții, deoarece avea deplină încredere în Hitler, și nu dorea să pună în primejdie tratatul (deși au existat informații de la NKVD și GRU cu privire la pregătirile Germaniei de a invada URSS). În timp ce Stalin avea deplină încredere în Hitler, acesta a făcut toate pregătirile pentru demararea operațiunii Barbarossa (invadarea Uniunii Sovietice).

În februarie 1941, secțiunea de securitate și spionaj a NKVD-ului, fostul OGPU, a fost separat de acesta, luând denumirea de NKGB (Narodnz Kommissariat Gosudarstvennoi Bezopasnosti – Comisariatul poporului pentru securitatea statului) sub conducerea lui Vsevolod Nikolaievici Merkulov. În ceea ce privește INO, acesta obține rangul de directorat, devenind INU (Inostrannoie Upravlenie). În iulie 1941 NKGB este reinclus în NKVD ca GUGB, conducătorul lui, Beria, deținând din nou controlul asupra imperiului informației și securității (acesta a fost cel mai puterni șef al securității din istoria sovietică).

În timpul războiului, când NKVD/NKGB trebuia să fie mai bine informat cu privire la Germania, acesta avea mai multe informații cu privire la aliații Rusiei, în care exista și penetrație sovietică. Spre exemplu, în Anglia, cei mai eficienți agenți au fost “cei cinci magnifici”, dintre care Burgess, Blunt, Philby, Cairncvoss au penetrat serviciile de spionaj britanic, și Maclean. Rolul NKVD nu se rezuma doar la colectarea de informații, ci a întreprins și o serie de acțiuni în vederea influențării opiniei publice occidentale.

În aprilie 1943 NKGB se separă din nou de NKVD. Din 1945, NKGB se implică activ în instaurarea comunismului în Polonia, România, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia. Dacă până în 1945 principala țintă a NKVD era Marea Britanie, după acest an (începutul Războiului Rece) principalul adversar devine Statele Unite ale Americii.

În 1946, Beria este numit membru al Partidului Politic și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, și este înlocuit din funcția de șef al NKVD-ului de către Serghei Kruglov (fostul său prim adjunct). Tot în această perioadă, NKVD și NKGB sunt transformate din rangul de comisariate în rangul de ministere. NKVD devine Ministerul Afacerilor Interne (Ministerstvo Vnutrannikh Del – MVD) și NKGB devine Ministerul Securității Statului (MInisterstvo Gosudarstvennoi Bezopasnosti – MGB). La conducerea MGB ajunge Viktor Semionovici Abakumos (acesta îl înlocuiește pe protejatul lui Beria, Merkulos – deoarece Stalin considera că Beria devenise prea puternic). Intenția lui Stalin de a limita influența lui Beria asupra securității statului prin aducerea la conducere pe Abakumos nu a funcționat, deoarece acesta a devenit omul lui Beria.

În timpul și după terminarea războiului, NKVD/NKGB se confruntă cu diverse probleme, care au pus în pericol operațiunile secrete din străintătate. Au loc defecții ale agenților dar și breșe în securitatea cifrului (OSS obține 1500 de pagini dintr-o carte de coduri, și deși restituie originalul, Donovan păstrează o copie, pe care o descifrează ulterior – nume de cod Venona). Deși au existat aceste probleme, un succes este reprezentat de obținerea informațiilor despre bomba atomică de la Statele Unite ale Americii (Proiectul Manhattan), ceea ce a determinat obținerea de către Rusia, în 1949 a primei bombe atomice.

În 1947, Direcțiile MGB și GRU pentru informații externe se unesc într-o nouă agenție, Comitetul de Informații (KI), sub conducerea lui Molotov, ca răspuns la înființarea de către SUA a CIA (Agenția Națională de Informații) iar în viziunea lui Stalin, acest demers ar slăbi influența lui Beria. Acest organism se afla sub controlul Consiliului de Miniștri (în mod formal), dar faptul că în fruntea lui se afla Molotov a determinat un control major din partea Ministerului de Externe, iar ambasadorii sovietici au primit funcția de rezidenți locali cu autoritate asupra rezidenților civili și militari. Totuși acest organism (condus de foști ofițeri INU) nu funcționa foarte bine, deoarece informațiile militare fuseseră puse pe locul doi, ceea ce a dus la reintegrarea în GRU a personalului informativ militar în vara anului 1948. În 1951, KI (care păstrase controlul asupra colectării de informații a fost reintegrat în MGB. Deși Stalin dorea reducerea controlului lui Beria, în 1949, acesta îl înlocuiește pe Molotov din funcția de ministru de externe și de președinte al KI, fiind înlocuit de Andrei Vișinski (acesta îl admira pe Beria) sub care influența lui Beria a crescut.

Moscova a primit numeroase informații de la britanici prin intermediul agenților săi, care lucrau la diferite proiecte ultrasecrete precum, detecția submarinelor prin sonare subacvatice de joasă frecvență, la care participa Alister Watson (șef al Secțiunii de Detecție a Submarinelor). De asemenea, rezidența de la Londra obține succese în domenii ale cercetării nucleare, tehnologiei militare și din sistemul de navigație.

După moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, Beria cuplează MVD (Ministerul de Interne) și MGB alcătuind un MVD lărgit aflat sub comanda sa. Beria își consolidează rapid controlul asupra securității statului și numește oameni devotați în fruntea structurilor cheie, spre exemplu, îl pune pe generalul locotenent Vasili Stepanovici Riasnoi în fruntea Direcției Externe. Însă, în iunie 1953, datorită neîncrederii Prezidiului în Beria, are loc un complot împotriva acestuia, condus de Nikita Hrusciov, cu acordul succesorului lui Stalin, Malenkov, în urma căruia Beria este arestat, și ulterior executat. La conducerea MVD ajungând Serghei Kruglov (unul dintre adjuncții lui Beria care îi sprijinise pe complotiști). Din fruntea Directoratului Extern este demis Riasnoi și este pus Aleksandr Semianovici Paniușkin.

În martie 1954, MGB este mutat din MVD și atașat Consiliului de Miniștri, din dorința de a fi păstrat sub control politic. Denumirea MGB se schimbă în KGB (Komitet Gosudarstrennoi Bezopasnosti – Comitetul Securității Statului) sub conducerea generalului Ivan Alexandrovici Serov (fostul adjunct al lui Kruglov). Direcțiile KGB aveau numeroase responsabilități, de la suprimarea disidenților politici la paza granițelor și organizarea peste hotare a campaniilor de propagandă. În cadrul KGB erau comasate contrainformațiile interne și informațiile externe (spre deosebire de Statele Unite, unde existau două agenții separate, FBI și CIA), datorită bazelor ideologice ale regimului care au estompat diferențele dintre inamicul din afara granițelor, și amenințările politice interne, pe motiv că acestea erau mereu de inspirație străină. KGB spiona cetățenii sovietici obținând informații pentru Biroul Politic.

În toamna anului 1958, datorită faptului că reputația lui Serov de măcelar devenea incomodă sub aspect diplomatic, acesta este înlocuit de la conducerea KGB-ului de către Aleksandr Nikolaievici Șelepin. La rândul său, Șelepin este înlocuit în decembrie 1961 de către protejatul său, Vladimir Eftimovici Semiciastni. Sub conducerea lui Șelepin, vechea gardă este înlocuită cu absolvenți de universitate. Acesta declară că “violările legalității socialiste, au fost complet eliminate…Cekiștii pot privi în ochi partidul și poporul sovietic cu o conștiință curată”, urmărind să schimbe imaginea publică a KGB-ului. Tot în această perioadă este reînviat cultul lui Dzerjinski, devenind modelul cekistului lucid și cu inima caldă.

Ofițerii KGB se autointitulau cekiști, și erau plătiți pe data de 20 a fiecărei luni, nu la început, în onoarea zilei de naștere a Cekăi. De asemenea, KGB a adoptat simbolurile Cekăi, sabia și scutul.

În 1967 la conducerea KGB-ului vine Iuri Andropov, principalul scop pentru acestă numire fiind de a apropia KGB-ul de Comitetul Central, deoarece în 1957, acesta a fost șeful Departamentului Comitetului Central pentru Relația cu Partidele Comuniste din Țările Socialiste, iar din 1973 devine membru cu drepturi depline. Andropov a rămas la conducerea KGB-ului timp de 15 ani, iar în 1982, după moartea lui Brejnev devine secretar-general al partidului.

În epoca lui Brejnev, infiltrarea la nivel înalt a serviciilor civile externe, a forțelor armate și a cercurilor informative din Lumea a Treia a fost mai puternică decât în Vest (cu excepția Republicii Federale a Germaniei). Politica sovietică în Orientul Mijlociu urmărea realizarea unui bloc “anti-imperialist” împotriva Israelului și a protectoratului său american, iar în Extremul Orient principala prioritate era de a ține în șah Republica Populară Chineză, încercând să o înconjoare cu un șir de țări pro-sovietice în sud. Însă toate aceste demersuri nu au funcționat.

După moartea lui Andropov, KGB-ul sprijină candidatura lui Gorbaciov, depunând mari eforturi pentru a-l instrui astfel încât să impresioneze Biroul Politic cu nivelul cunoștințelor sale. În martie 1985, acesta este ales secretar general al partidului, sprijinind KGB-ul la rândul său.

Ca parte a încercărilor sale de reformare a Uniunii Sovietice (de exemplu, glasnost), ultimul premier sovietic, Mihail Gorbaciov, a încercat, de asemenea, să reformeze KGB-ul înainte de a fost dizolvat în 1991, dar aceste încercări au fost întâmpinate cu rezistență în ierarhia KGB și în cele din urmă a creat tensiune semnificativă la prăbușirea Uniunii Sovietice. Soarta KGB-ului a fost pecetuită în momentul în care liderul său, colonelul general Vladimir Krucikov, a ordonat agenților KGB să participe la tentativa de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov din 1991. Forțele KGB au înconjurat casa lui Gorbaciov în Crimeea timp de trei zile tensionate înainte de prăbușirea puciului. Uniunea Sovietică s-a prăbușit și fragmentat în 1991, iar KGB a fost dizolvat.

Serviciile secrete rusești

La 28 august 1991 a fost dizolvat Colegiul de conducere al KGB-ului, unitățile de luptă ale acestuia fiind transferate Ministerului Apărării, iar pentru a se lămuri rolul jucat de KGB în cadrul tentativei de lovitură de stat a fost înființată o comisie de anchetă. În octombrie Gorbaciov emite un decret pentru desființarea KGB și crearea a trei instituții separate în locul acesteia: Serviciul Interrepublican de Securitate (pentru securitatea internă), Serviciul Central de Informații (pentru informații externe) și Comitetul pentru Apărarea Granițelor de Stat.

Nu este simplu să supui reformei un serviciu de securitate care de zeci de ani a fost atât de puternic și omniprezent. KGB-ul a reprezentat un element cheie al statului sovietic de când a fost stabilit de Hrușciov în 1954 pentru a înlocui serviciile de securitate staliniste. Dispunând de resurse financiare și tehnice vaste, un personal activ care număra cel puțin 420.000 (fără să menționăm rețeaua mare de informatori și persoanele cu legături întâmplătoare cu KGB-ul), și o arhivă cu informații sensibile din punct de vedere politic, KGB a reprezentat un stat în stat.

Anii 1991-1995 au văzut dispariția de pe scena politică a mai multor politicieni ruși importanți, inclusiv a lui Gorbaciov. Structuri, precum Partidul Comunist și Uniunea Sovietică s-au destrămat, chiar și armata rusă fiind în dezordine, demoralizată de reduceri bugetare, de corupție și de pierderea misiunii strategice tradiționale. Însă, în ceea ce privește serviciile de securitate, acestea au supraviețuit, deoarece, aceasta a fost o perioadă de luptă politică și tulburări civile, moment în care liderii ruși au depins mai mult ca niciodată de capacitatea lor de a utiliza metodele poliției secrete. În fiecare criză politică, care a avut loc în Rusia de la începutul perestroikăi, serviciile de securitate au avut roluri decisive.

Încă din noiembrie 1991, Federația Rusă și-a creat propria structură de informații denumită Agenția Federală de Securitate (Agenstvo Federalnoi Bezopasnosti – AFB) subordonată lui Elțîn. După ce a devenit clar că URSS va dispărea, Elțîn semnează un decret prin care

ISTORIA SERVICIILOR SECRETE AMERICANE

Istoria serviciilor secrete americane până la Războiul Rece

Activitatea organizată de intelligence s-a dezvoltat foarte lent în primul secol al Americii, dar după aceasta perioadă a crescut dramatic în complexitate și scop. Extinderea problemelor de securitate au determinat crearea unor organizații de informații permanente la sfârșitul anilor 1800, care vor crește, deși inegal, până la al Doilea Război Mondial, în precursorul sistemului de informații american modern. Acel conflict a produs o explozie a activității de informații, însă, apariția Războiului Rece este cel care a creat și modelat comunitatea de intelligence de astăzi. Provocările legate de intelligence, generate de către Uniunea Sovietică și aliații săi au încurajat dezvoltarea unei varietăți atât a mijloacelor tehnologice de dobândire a informațiilor cât și a organizațiilor stabilite pentru a le gestiona.

Deși crearea CIA este relativ recentă în istoria americană, procesul de culegere a informațiilor a jucat un rol vital dinainte ca Statele Unite ale Americii să îți câștige independența. Generalul George Washington a folosit spioni, agenți secreți, colectarea de informații, și acțiuni sub acoperire în timpul Războiului de Independență – Nathan Hale (ucis de către britanici după ce a fost demascat ca fiind spion) a fost unul dintre spionii formați de Washington. Atât Benjamin Franklin cât și și John Jay au regizat misiuni secrete și operațiuni care au furnizat informații vitale și au contribuit la succesul Americii în Războiul de Independență. Aceste misiuni de informații au implicat agenți și agenți dubli, acte de sabotaj, și raiduri paramilitare împotriva avanposturilor și trupelor britanice. De asemenea, erau utilizate și alte instrumente, precum coduri secrete, propagandă, și răspândirea informațiilor false. În timpul Războiului de Independență, la cererea generalului George Washington, este înființat “Culper Spy Ring”, prima rețea organizată de spioni a Americii, în New York City în 1778, în timpul ocupației britanice a acestuia.

Sfârșitul Războiului de Independență în 1783 a dus la aproape 80 de ani de progres minim în colectarea și organizarea informațiilor, organizarea rămânând o chestiune ad-hoc. În conformitate cu Articolele Confederației, anterioare creerii noii republici în 1789, activitatea de intelligence a atins, probabil, cea mai mare scădere a sa.

Constituția sublinia indirect prerogativele executivului privind intelligence-ul, dar Washington ca prim președinte al republicii le-a scos. Washington a cerut Congresului să stabilească un fond prezidențial pentru activitățile de informații și conexele acesteia, iar în conformitate cu legislația asupra căreia s-a căzut de acord, președintele trebuia să informeze Congresul cât de mult a fost cheltuit, dar cu mici detalii sau nici unul cu privire la cum erau folosite fondurile. Noua lege a ajutat la confirmarea controlului prezidențial asupra intelligence-ului, pe care Congresul o contesta ocazional, dar o respecta în mare măsură, până la jumătatea secolului XX. Washington a afirmat în continuare o prerogativă prezidențială în expedierea primilor "agenți executivi": persoane trimise în străinătate, cu și fără statut oficial, de a investiga aspecte specifice pentru directorul executiv.

De asemenea, acțiunile sub acoperire au apărut ca un instrument activ al guvernului. Președinții tinerei națiuni doreau uneori să influențeze evoluțiile externe, dar în moduri în care să evite conflictele deschise cu țările europene puternice. De exemplu, Thomas Jefferson a autorizat crearea de către oficialii americani a unei armate de mercenari împotriva piraților Barbary din Africa de Nord pentru a salva marinarii americani și pentru a stopa atacurile asupra transporturilor maritime ale Statelor Unite. El a luat măsuri, de a se distanța pe sine și Departamentul de Stat de această operațiune.

În timpul Războiului Civil, atât forțele Uniunii cât și cele ale Confederației foloseau informațiile secrete, cercetași militari, interceptarea poștei, decodificarea telegramelor, și documentelor capturate pentru a obține un avantaj în fața adversarilor. Alte informații au fost obținute prin interogarea prizonierilor capturați și a dezertorilor. Mulți dintre spionii cei mai de succes din această perioadă au fost femei, ale caror case au fost confiscate de către trupele britanice sau care au fost forțate să servească soldați ca bucătari, asistente medicale, sau spălătorese. Ele au fost capabile să ofere informații pe care le auzeau de la soldații care stăteau în casele lor sau care cereau bunuri sau servicii.

În 1889, odată cu începerea ascensiunii Statelor Unite ca putere globală, Departamentul Marinei înființează Office of Naval Intelligence (ONI) și Military Intelligence Division, primele agenții formale de intelligence. Acestea trimiteau agenți în anumite orașe din Europa pentu a colecta informații, plasau surse la oficiile poștale pentru a furniza informații cu privire la conținutul telegramelor relevante, în timp ce alții lucrau în porturi pentru a putea observa activitățile navelor.