Istoria Publicisticii Romanesti
Introducere
„Există un avantaj pe care romancierul îl are asupra ziaristului, oricât de bun ar fi acesta din urmă: are timpul de partea lui; nimic nu-l grăbește. Pentru mine totul este mască; umbre și lumini mișcătoare, mincinoase. Ce e un fapt? întreabă ziaristul. O ficțiune, răspunde romancierul. Un fapt se fărâmițează asemenea unei bucăți de lemn vechi, se mânuiește, se întoarce. Realitatea, chiar ca reporter, nu cred în ea. Imaginația îți dă posibilitatea să creezi la un nivel de puritate pe care faptul concret nu ți-l permite.”
(Normal Mailer, interviu)
Configurația presei noastre a fost modelată încă de la începuturile ei de prezența unor intelectuali precum cei doi ctitori, Gh. Asachi și Ion Heliade Rădulescu, și simultan, de personalitatea proteică a lui Mihail Kogălniceanu, primul mare ziarist român. Fără sincope, acestor trei le-au urmat B.P. Hașdeu, Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, G. Călinescu, Nae Ionescu, alături de scriitori precum I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Gib. Mihăescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Perpessicius, etc. Din generația care s-a afirmat în anii dintre cele două războaie, Mircea Eliade, C. Noica, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu și Eugen Ionescu sunt exemplele cele mai sesizante ale unei pasiuni ziaristice prezente chiar de la începuturi, preludând sau însoțind în unele cazuri operele lor reprezentative.
Prezența acestor creatori, continuă sau desfășurată pe mai lungi perioade de timp, cu o anume frecvență în paginile cotidienelor, săptămânalelor sau lunarelor, a conferit presei noastre o altitudine intelectuală și o permanență mai presus de faptul cotidian, înscriind-o pe spirala duratei. Ceea ce a dominat multă vreme mentalul colectiv a fost efemeritatea actului ziaristic, repede eliminat de evenimentul apărut în orele următoarele. Uneori – înainte de a ajunge la demnități statale – oameni de cultură au ilustrat și au fost chiar ctitorii unor genuri moderne în ziaristică. Este semnificativ cazul lui I.G. Duca: acesta aduce cronica externă la nivelul unei serioase analize pluridisciplinare, în primul deceniu al secolului XX.
Elementele modernismului se observă odată cu pretențiile de adaptarea la cerințele venite din străinătate, prin cultivarea senzaționalului și unor critici care urmăresc un întreg univers contextual și sunt formatoare de opinii. După primul război mondial, critica de specialitate se profesionalizează, astfel încât nu numai săptămânalele sau lunarele vor găzdui rubrici permanente încredințate aceluiași colaborator, ci și presa cotidiană va chema în paginile ei nume care se dedică integral unui anumit domeniu cultural. Acum, indiferent de format, de structură și de profil apar cronicile care urmăresc fenomenul cultural, iar critica devine o parte componentă a domeniului de creație respectiv. Și vom cita aici pe G. Călinescu, Șerban Cioculescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius pe tărâmul criticii literare; G. Oprescu, Oscar Walter Cisek, Aurel D. Broșteanu, Al. Busuioceanu, Petru Comarnescu, critici de artă; G. Breazul, Emanoil Ciomac, cronicari muzicali; Ion I. Cantacuzino, D.I. Suchianu critici de film; Ion Marin Sadoveanu, Alice Voinescu, Tudor Șoimaru, pe tărâmul teatrului. Domeniile nu erau net delimitate. Unii din cei amintiți, Petru Comarnescu, C. Noica, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, dar și alții practicau o critică multiformă și îmbrățișau în special eseistica, gen care capătă o pondere semnificativă în paginile presei interbelice.
Cap. 1 Spiritul critic modern și ideea de modernitate
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 – 1914, când artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea" academismului secolului al 19-lea. Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernă și cea postmodernă, pe când alții le văd ca două perioade ale aceleiași ere artistice. Moderniștii au crezut că prin refuzarea tradiției ar fi putut descoperi noi și radicale feluri de a crea "un altfel de artă". Arnold Schoenberg a crezut în ignorarea armoniei tonale, tradiționale – sistemul ierarhic de organizare a muzicii care a ghidat acest domeniu pentru mai bine de două secole și jumătate – întrucât a descoperit un mod nou de a organiza sunetul, bazat pe gruparea notelor în rânduri de câte douăsprezece. Această tehnică a rezultat în crearea muzicii seriale a perioadei de după primul război mondial. Artiștii abstracți, inspirați de mișcarea impresionistă și de lucrările lui Paul Cézanne și Edward Munch, au pornit conceptual de la presupunerea că atât culoarea cât și forma – nu reprezentarea lumii naturale – sunt elementele esențiale ale artei vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian și Kazimir Malevich au încercat să redefinească arta ca și aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcția pur descriptivă ale niciuneia din artele vizuale. Acești artiști moderniști au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale și materiale, arta va trece de faza materialistă și va intra într-una spirituală.
1. Primele direcții ale modernismului românesc
Definirea acestuia de către teoreticieni a fost destul de dificilă, din cauza confuziei care se născuse din utilizarea termenilor ‘modernism’ și ‘modern’. Cauzele acestei confuzii au fost ideile de ‘nou’, ‘prezent’, ‘recent’ pe care cele doua noțiuni le vehiculează deopotrivă. Pentru a rezuma concluziile la care s-a ajuns în aceasta privință, Edgar Papu privește modernismul ca o secțiune integrantă a modernului, și anume ,,partea cea mai nouă a modernului’ . De altfel, potrivit acestor idei de noutate pe care le transportă, modernismul aduce cu sine și o distanțare de toate valorile care erau apreciate în secolele trecute, mergând chiar până la extreme, el reprezentând ,,ruperea sistematică a legăturilor cu trecutul, nesocotirea înaintașilor și goana după noutate. Mai mult decât atât, modernismul înglobează toate acele mișcări artistice care exprimă o ruptură de tradiție ,,prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitraditionale, anticonservatoare, de orice spetță, repulsie împinsă uneori până la negativism radical”. Astfel, toate curentele literare postromantice sunt moderniste. Vorbim, deci, despre simbolism, futurism, dadaism, suprarealism, impresionism, ca și despre abstracționism și expresionism, notorii pentru contestarea vechilor valori și repere culturale și, de multe ori, a însăși conceptelor de artă și literatură, așa cum erau ele cunoscute și apreciate.
Eugen Lovinescu și sincronismul
Modernismul este un curent literar inițiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există "un spirit al veacului" care impune o dezvoltare simultană a civilizațiilor, pledând pentru un proces de sincronizare a literaturii romane cu literatura europeană, cunoscut și ca principiul sincronismului. Ideea de la care pornește Eugen Lovinescu este aceea că civilizațiile mai puțin dezvoltate sunt influențate de cele avansate, mai intâi prin imitație, conform "Teoriei imitației" emise de francezul Gabriel Tarde, iar după imitare, prin stimularea creării unui fond literar propriu. În altă accepție, literatura trebuie să "imite" viața în toata complexitatea, să reliefeze bogăția spirituală și sentimentală a oamenilor, prin crearea unor eroi cu intensă și plurivalentă personalitate. Teoria formelor fără fond, enunțată și susținută de Titu Maiorescu, este acceptată și de Lovinescu, dar reconsiderată, acesta fiind de părere că formele pot, în cele din urmă, să-și creeze uneori fondul. În vederea modernizării (înnoirii) literaturii române, Eugen Lovinescu trasează câteva direcții noi în care să se înscrie operele literare, înființând, în acest scop, un cenaclu literar și o revistă numită "Sburătorul". Într-un articol publicat în revista "Sburătorul" (1926), Eugen Lovinescu susține ideea că "existența omului în afara categoriei timpului -fiind o iluzie filozofică, trebuie să intrăm în timp și să ne fixam cronologic. Cum însă talentele nu se provoacă, le vom primi în marginile procedurii lor naturale, ceea ce veghea, însă, îndărătul acestor linii fine este o conștiință critică fermă și o atitudine răspicată față de toate manifestările noastre literare".
‘În esență, modernismul constituie un act spiritual, definit printr-un dinamism specific’ , cunoscut datorită unor note specifice, dintre care menționam o primă notă, și poate și cea mai importantă: puterea de a impune tranziția de la latență la acțiune, de la simulare, așa cum spera Lovinescu, la stimulare.
1.2.Esența modernismului
Istoria spiritului modern începe cu apariția tendințelor raționaliste, laice, ateiste, de demitizare a antichității (A. Marino). Spiritul antitradițional modern se concentrează asupra pozițiilor-cheie din istorie: dogmele, normele, legile, canoanele literare, artistice, ierarhiile oficiale, scările de valori impuse. Astfel, orice gest de independență, de liberalizare, orice act de desprindere de sub prestigiul principiilor, modelelor, normelor, definește o atitudine de tip modern. Modern în artă, de exemplu – adaugă Marino – înseamnă libertate în artă. Libertatea modernă nu are definiție însă, deoarece fiecare individ tinde să-și facă despre conținutul ideii de “modern” și a celei de “libertate modernă” o reprezentare particulară. Această particularitate pluralizează orice fenomen socio-cultural modern. Pluralitatea înseamnă totodată și subiectivism, independență, singularitate, mentalitate și gust interpretabile. Pluralismul duce la relativism, iar modern – după Marino – înseamnă tocmai “o foarte accentuată relativitate”. Modernul reprezintă trecerea de la obiectivism și unicitate, la subiectivism și pluralism. “Modern devine în primul rând nu obiectul, ci modul de receptare a obiectului”. Pentru Marino, tipul omului modern nu este unul integralist, compact, câtă vreme în formarea spiritului modern nu se remarcă participarea câtuși de puțin a tradiției sau a vechiului. Astfel, ideea de modern ilustrează “o sinteză” nu “antiteză”; “o sinteză de inedit și conformism, noutate și clasicitate, actualitate și eternitate”. Ideile clasice, formele vechi trebuie să persiste și să existe în cele noi, viitoare, subliniază Marino. De altfel, criticul Adrian Marino gasește că modernismul transformă ideea de modern într-o valoare de șoc, neoprindu-se la cultivarea unei stări de fapt, ci urmărește afirmarea sa energică. Esența modernismului constă în rebeliunea împotriva ideii de serie, repetiție, model. De fapt, aceasta rebeliune ajunge chiar până la a conferi modernismului un spirit de manifest ce îmbracă forma unor proclamații, chiar sloganuri și vehiculeaza mesaje. Cea mai importanta dintre notele menționate de Marino este însa aceea care susține că modernismul nu este o simplă mișcare browniană, ci un adevărat program teoretic de acțiune, bazat pe principii, într-adevăr, destul de flexibile. ‘Conștiința de a fi modern îmbracă forme lucide, nete, tot mai bine definite. Dintr-un conținut și o calitate modernă se extrage un proiect, o previziune organizată. Uneori chiar un « sistem teoretic », o formulă de artă completă » (A. Thibaudet, Réflexions sur la littérature, 1938). Modernismul reprezintă organizarea și teoretizarea impulsului modernității, programarea actului de a fi modern. În context internațional, termenul desemnează mișcarea literară constituită în spațiul hispano-american la sfârșitul sec. al XIX-lea, în jurul poeților Ruben Dario și Antonio Machado, mișcare orientând poezia spre o estetică a sincerității și rafinamentului. Adrian Marino în ,,Modern, modernism, modernitate”, afirmă: ,,se numește ,,modern” tot ceea ce aparține sferei actualității, recentului imediat, prezentului.” A. Marino realizează o caracterizare de excepție a spațiului temporal istoric modernist, iar concepția sa este una nu des întâlnită în rândul criticilor modernismului. Marino, examinând critic paralel termenii de “clasic” si “modern” ajunge la concluzia unei situații ambigue. El consideră aceste noțiuni, nedisociabile și nici chiar ierarhizabile. Disputa dintre clasic și modern nu este motivată. Azi, nu se poate pune în discuție o superioritate îndreptățită a vreunuia dintre cei doi termeni, din moment ce ambele poziții sunt deopotrivă de viabile, legitime, valabile și egale în drepturi. A. Marino consideră că e absurd a te declara anticlasic sau antimodern, partizan exclusiv al tradiției sau al inovației, apologet al “vechiului” sau al “noului”, din moment ce “adevărul este de partea reciprocității, nu a exclusivismului; a interdependenței, a calității egale, nu diferențiate”. Există o aprinsă dispută între tradiție și inovație, se încearcă inovarea fondului tradițional și clasicizarea actualității. Marino consideră că nici o creație nu e posibilă fără un punct de plecare anterior, tradițional. Nimeni nu poate crea suspendat în aer. ,,A fi epigon este una, creator original în prelungirea unui fir tradițional…cu totul alta.” Marino este tipul criticului mediatic. Are un deosebit simț al echilibrului și este perfect conștient de faptul că nu este posibilă ființarea sufletului filosofic, artistic sau de orice natură, făcând abstracție de caracterul sinequanon al clasicismului sau evitând paranoic descătușarea modernistă. Fără istorie nu putem trăi, iar a fugi de viitor este imposibil. Ca și Călinescu, A. Marino nu ezită să contureze trăsăturile spațio-temporale ale noțiunilor discutate, pentru a dezbrăca aceste concepte de falsele interpretări ce li se fac. “Modernii de azi – spune Marino – sunt clasicii de mâine”, iar “clasicii sun clasici, fiindcă sunt moderni … sensibilității și conștiinței contemporane”. Înțelesul de actualitate, de recent, imediat atribuie conceptului de modern, se află într-o falsă opoziție cu ideea de antic, clasic, învechit, perimat, necorespunzător stadiului actual. Din această pricină are loc o confuzie grăbită a ideii de modern cu cea de contemporan, confuzie nedreptățită, fără câteva precizări însă: un fenomen modern este contemporan, dar nu neapărat și invers. Există manifestări contemporane care au însă un substrat conservator, o mentalitate întârziată, care astfel numai moderne nu pot fi numite. Adrian Marino conștientizează starea de criză a eului modern: personalitatea se dizolvă, conștiința e dominată de stări simultane, contradictorii, irepetabile. Pe plan moral se observă aceeași sincopă: dispariția ideii de normă, apariția derutei, a dezordinii, a moralității, cinismului, a unei incurabile liniști, a unei tăceri absurde, care în literatură se numește: neant, cădere, abis, aventură experiență. Iată de ce omul modern se consideră frustrat, victimă, alienat, căutând disperat salvarea, dar fără a avea certitudinea și siguranța găsirii ei. Astfel apare impulsul spre negație și revoltă, care în termeni moderni se poate numi: contestare, nonconformism.. ,,Contestarea nu este o problemă în sine, devine însă tragedie în momentul în care omul modern se complace în opoziție, refuz și contestație”, afirmă Marino. Dominat de un puternic sentiment al superiorității, omul modern nu ezită la un moment dat să se considere chiar ”mai modern, foarte modern, cel mai modern”. Să nu uităm însă că ceea ce este uneori foarte modern într-o anumită zonă geografică și spirituală poate fi strident, neadegvat, inacceptabil și “depășit” într-o altă regiune, cu altă tradiție și mentalitate, și viceversa. După Marino, ideea de modern este: ”potențial futuristă”, prefigurând viitoarea dezvoltare. De aici și spiritul de anticipare a modernului: “Pictorii care se vor cei mai moderni sunt și cei mai angajați în viitor” (André Malraux în Les voix du silence,1951). Aceste grade de comparație ale spiritului modern vor declanșa “revoluții” mereu inovatoare, deschizătoare de noi drumuri.
2. Înstrăinare și modernitate, la marginea existenței
Pentru omul modern nimic nu mai este reconfortant decât înstrăinarea și alterarea, ori artificializarea relației cu sacrul nu face decât să-i agraveze, constant, temerile. Cu libertăți variate în podul palmei, omul contemporan se descoperă a nu mai fi în stare să le rostuiască și nici să-și evalueze matricea sacră. E o parodie tristă a esențelor primare, edenice, o redută locuită, după paradigme străine, de măști și contradicții. Se trezește pulverizat, al nimănui și totuși supus celorlalți, alienat de șirul de inadvertențe dintre condiția dată și condiția… meritată, din care nu învață nimic. Unitatea s-a spart, vorbim, mai degrabă, de fragmente și de o re-actualizată teorie a fragmentului. Criza modernă de identitate naște monștri, dar drama vine mult mai de departe, din chiar miezul ființei. Modernitatea a adus cu sine o formă de înstrăinare chiar de sine a individului, un fel de vulgarizare a relației cu tine însuți, de vreme ce nu mai ai timp să te accepți. În același context, se poate pune, într-o cheie nouă, și problema raportului dintre identitate și alteritate, exercițiu tot mai activ în culturile contemporane, probabil din pricina aceluiași handicap semantic sau filosofic: modernitatea, în paradigmele ei comune, nu mai poate acredita una dintre legile fundamentale ale umanității: așezarea indivizilor alături unii de alții; din simplul motiv că astăzi fractura dintre actanții culturii este într-atât de agresivă încât, pierzându-ne capacitatea de a ne ridica, am căzut în cealaltă extremă: tendința negării, a aruncării Celuilalt în marginile existenței. Spiritul angajat nu poate rămâne opac la singurătate, ci și-o asumă. Singurătatea care se revendică din chiar destinul artiștilor iese îmbogățită din operă, depășindu-și stratificările convenționale și reușind să divulge, fie în cheie metaforică, fie în alegorii transparente, matricea existențială care a generat-o. În fond, starea de „a fi singur” definește cel puțin patru sisteme de referință și tot atâtea finalități. Pe de o parte, acea singurătate nativă, intrinsecă ființei, nonpatologică și care instituie solemnitatea așezării în regim de urgență în acele arii existențiale care pot împlini căutările însinguratului ce dorește identificarea de sine cu subteranele profunde, paradigmatice, sacre ale existenței. Este aceasta singurătatea apolinică, imperială, intelectualizată, rece, prin care se presimte, dureros sau reconfortant, divorțul ad infinitum de o lume superficială, construită anapoda de lumea mică a omului, care s-a grăbit să-i fisureze esențele și s-a descoperit ulterior incapabil să mai așeze ceva durabil în loc. Am numi-o apoi singurătatea alienantă, cea a inadaptaților căzuți din tiparele firescului, sincronizați mai de grabă cu nevoia imanentă de ruptură de tot, de ieșire din limitele sociale, de evadare din normă – fie ca tentație de a șoca sau de a epata, fie din necesitatea patologică de a se însingura din pricina nepriceperii rosturilor lumii. Cât despre ceea ce am putea discerne drept singurătate secvențială, căutată, necesară aceasta este poate cel mai sever indiciu privitor la proteismul ființei umane și la sistemul său de apărare. Nevoia noastră cotidiană de a ne regăsi – ca interioritate – dincolo de frontierele sociale, de a ne activa platonicianul „ochi interior” și de a urma un protocol al negocierii sensurilor propriei noastre existențe nu este un capriciu, ci o stare de grație. Singurătatea aceasta omniprezentă și etern necesară este deopotrivă constructivă și temerară. În toate ale sale omul definește o însingurare însoțind alte însingurări, traversează paliere ale individualității, își consumă fascinațiile și căderile într-un regim al singularității și al singurătății. De ce? Explica foarte pertinent Constantin Noica:,, pentru a ne putea regăsi, trebuie mai întâi să ne părăsim… Părăsindu-ne, devenim excepții, ni se cere să umplem golul din noi înșine, destrămăm și recompunem convențiile așezării alături de Ceilalți și, ca finalitate, mizăm pe starea de veghe lucrătoare care ar putea să ne umple, definitiv, ființa”. Nimic din gândul omului nu poate evada de sub incidența singurătății. Dacă omul experimentează începutul și sfârșitul de cale de unul singur – căci exercițiul nașterii și al morții nu este decât șansă bifurcată de absolutizare a singurătății mundane –, am adăuga noi că și marea de gânduri a omului stă sub semnul desăvârșitei singurătăți/singularități. În acest context, gândurile toate ale scriitorilor așezate în carte nu sunt decât povestea unor singurătăți.
3. Modernitatea și tensiunea dintre tradiție și inovație sub imperiul axiologic
Raportul dintre schimbarea socială și cea culturală poate fi investigat prin grila raportului dintre tradiție și inovație, care reprezintă un mecanism universal de evoluție și de schimbare, întâlnit în toate societățile și în toate epocile istorice. Contrastul dintre lumea veche și lumea nouă a fost mai puternic ca oricând în istoria umanității în decursul secolului XX, secol ce a produs schimbări frapante în substanța culturii și în mecanismul social al culturii, atât în ceea ce privește viziunea asupra lumii, formele de expresie simbolică și de cunoaștere, cât și în ceea ce privește infrastructura tehnică a procesului cultural (noi metode de educație, noi mijloace de comunicare și de difuzare a valorilor etc.). Tensiunea dintre tradițiile culturale și noile forme de creație, noile limbaje și viziuni spirituale a fost extrem de puternică în decursul secolului. Totuși, sensul noțiunii de tradiție s-a precizat tocmai în aceste răsturnări care au bulversat peisajul cultural al secolului. Cultura tezaurizează și acumulează valorile, reține ceea ce este durabil în ordine spirituală, transmițînd peste timp operele care “pot învinge timpul”. Este vorba de performanțe care rămân actuale prin semnificațiile lor, care nu și-au consumat mesajul în epoca în care au apărut. Este cazul marilor creatori, care sunt permanent "contemporanii noștri", întrucât exprimă ceva esențial din condiția umană, fie că este vorba de Homer sau Shakespeare, de Eminescu sau Blaga. "Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat", spunea Camil Petrescu. Tensiunea dintre tradiție și inovație este un mecanism interior de evoluție pentru toate culturile. Istoria culturii înregistrează adeseori mutații, răsturnări de perspective, când apar creatori și forțe care revoluționează paradigmele culturale, sistemele simbolice, dar toate aceste schimbări se integrează într-un lanț evolutiv, așa cum s-au petrecut lucurile și în decursul secolului XX. Toate contestările avangardiste s-au istoricizat și au intrat în corpul tradiției culturale. Tradiția nu se identifică mecanic cu trecutul, ci este vorba de o selecție axiologică pe care prezentul o face în corpul acestei moșteniri, aplicând criterii particulare. Valorile culturale, cele care sintetizează o epocă și un mod de a înțelegere a lumii, dobândesc, prin forța lor ideatică și expresivă, un caracter de permanență, devenind repere pentru conștiința unei societăți. Ele sunt mereu reinterpretate, din noi perspective, fiind astfel aduse în circuitul viu al culturii. Unele opere care s-au "uzat" odată cu timpul, s-au istoricizat, dar au avut eficiență în epoca lor, sunt trecute în fondul "pasiv" al culturii; altele rămân vii și active permanent, prin exemplaritatea lor. Acestea sunt valorile de performanță, de mare densitate axiologică și semantică, opere deschise, care solicită și permit noi interpretări. Fiecare epocă cu adevărat nouă proiectează asupra trecutului o altă perspectivă și descoperă în el sensuri noi, iar unii creatori pot fi redescoperiți și revalorizați din perspective inedite. Astfel, progresul cercetărilor de antropologie istorică și de istorie a religiilor a determinat în secolul XX o schimbare fundamentală a imaginii noastre asupra epocilor premoderne și asupra culturilor arhaice, precum și asupra culturilor extraeuropene. Revalorizarea lor nu era posibilă fără o schimbare de atitudine spirituală, care s-a produs în atmosfera de criză a raționalismului clasic și a evoluționismului, în momentul în care și unele curente din arta modernă și-au regăsit surse de inspirație în formele artei primitive. Tradiția reprezintă partea activă a moștenirii culturale, ceea ce rămâne viu din trecut, elementele care acționează modelator asupra prezentului cultural. Tudor Vianu a definit într-un mod expresiv tradiția: "Scurt spus, tradiția este influența muncii cultural anterioare.”, asupra celei prezente". Tradiția este "condensată" în opere și acționează modelator prin instituții de învățământ și de tezaurizare, prin formele educației și prin mecanismele memoriei sociale. Raportul tradiție/inovație este mereu problematizat, este tensiunea esențială a mediului cultural. În raportarea la tradiție, întâlnim două poziții opuse: tradiționalismul, care reprezintă o supraevaluare a culturii anterioare și o devalorizare a prezentului. Ideea că arta secolului XX este o “artă decadentă”, ce cultivă experimentul formal și gratuit, sau că este în bună parte o artă frivolă, de consum, poate fi întâlnită la mulți teoreticieni. Atitudinea de elogiere necritică a trecutului se conjugă adesea cu refuzul inovației și al noilor formele de gândire și de expresie. La polul opus se află atitudinile antitradiționaliste, moderniste, care se afirmă uneori prin negarea în bloc a tradiției culturale, prin glorificarea "noutății" și a avangardei, prin atitudini nihiliste și prin apologia experimentalismului. Cultura română a cunoscut și ea astfel de poziții extreme, care s-au confruntat în forme exclusiviste, alimentând polemici răsunătoare. Vitalitatea unei culturi este probată și de tensiunea acestor poziții antinomice. Este firesc ca, într-o privire retrospectivă, să includem în cultura secolului XX deopotrivă ambele poziții și operele în care ele s-au obiectivat, înfățișând cu obiectivitate motivațiile teoretice, sociologice, axiologice sau conjuncturale pe care s-au sprijinit. Secolul XX este considerat un secol al “rupturilor” față de trecut, un secol ce a dezintegrat “vechile modele ale relațiilor sociale”, în care “valorile unui individualism asocial absolut au fost dominante, atât în ideologia oficială, cât și în cea neoficială, deși cei care le-au promovat deplâng adesea consecințele lor”. Sub fascinația “noutății”, secolul XX se caracterizează printr-o violentă contestare sau “uitare” a tradițiilor, prin “ruperea legăturilor dintre generații, cu alte cuvinte între trecut și prezent”, astfel că la sfârșitul acestui secol putem vedea “pentru prima oară cum arată o lume în care trecutul, inclusiv trecutul din prezent, și-a pierdut rolul”. Sub raport cultural, o primă ruptură s-a produs la începutul secolului, odată cu noile teorii științifice și cu afirmarea avangardei artistice. O a doua ruptură, de dimensiuni și efecte nebănuite, a avut loc în a doua jumătate a secolului, când au apărut – ca urmare a acumulării unor descoperiri științifice, inovații tehnice și a unor experimente artistice – noi structure culturale, noi configurații simbolice, noi atitudini față de universul natural, social și cultural.
Teoreticienii au codificat aceste structuri în concepte precum civilizația postindustrială, “al treilea val” al civilizației, societatea informațională, vorbind de predominanța “audio-vizualului”, de civilizația imaginii, de impactul sistemului mass-media asupra universului cultural etc. Este momentul în care are loc o reacție față de modernism și față de tot ce a însemnat el în epoca modernă, reacție care a dus la ceea ce astăzi se numește cultura postmodernă. Acum nu mai este vorba de reacții împotriva fondului cultural premodern, precum în Secolul Luminilor, ci de reacții împotriva unor formule ce aparțin epocii moderne: modelul științei clasice, pus în discuție de noile descoperiri științifice, modelul de reprezentare artistică, contestat de avangardă, modelul raționalismului clasic în filosofie și principiile evoluționismului social, contestate în planuri diferite (filosofia istoriei, a limbajului și a valorilor, științele umane, filosofia culturii etc.).
Cap. 2 Elemente de modernitate în scrierile, publicațiile, articolele gazetărești
Presa n-a avut la noi doar menirea de a cenzura și a dezvălui relele sociale, de a smulge măștile ipocriziei, demagogiei, de a releva sordidul. În egală măsură presa, fie cotidiană ori săptămânală, lunară, fie politică, socială, culturală, apărând în Capitală (două decenii în capitalele Țărilor Românești, București și Iași), în orașele de provincie sau, până în 1918, în afara hotarelor administrative ale țării – a avut un covârșitor rol constructiv, de afirmare a unor principii ce aveau în vedere viitorul, dezvoltarea ideilor menite să configureze structurile societății românești. De aceea o istorie a presei românești într-o viziune modernă, totală, nu poate fi privită ca un fenomen în sine, ca o suită de apariții și dispariții, reflectând luptele partidelor politice sau dictatul unor regimuri totalitare, ci ca o noua manieră de reconfigurare a structurilor culturale a unei noi tendințe în plină afirmare – modernitatea.
1.Precursorii modernismului în publicistică
Faptul că, după Unirea Principatelor, începem să avem o viață politică, dezbateri parlamentare în care se înfruntă curente contradictorii, face ca ziarele noastre să susțină puncte de vedere diferite legate de problemele care preocupau atunci societatea românească. Dintre ziariștii timpului, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, se distinge Bogdan Petriceicu-Hașdeu (1838-1907), pe care Mircea Eliade l-a numit „gazetar politic”, care „nu făcea gazetărie numai cu talent, ci și cu o vastă informație istorică, economică, juridică și nu scăpăra numai de inteligență, ci avea curaj, «nedependență» și sinceritate. Hașdeu debutase destul de tânăr în gazetăria politică. Intrase și aici pe calea regală a pasiunii, elanului și mirajului – așa cum debutase în toate domeniile de activitate. Era «patriot» și «democrat» și aceste două mari iubiri – de neam și de libertate – nu s-au stins niciodată în sufletul lui uraganic.”
Începutul vieții politice și dorința de modernizare
În același timp, voința reală de modernizare a societății românești a dus și la crearea unor instituții pentru care încă nu existau condițiile funcționării lor. Ceea ce a atras riposta lui Titu Maiorescu. Articolele lui Titu Maiorescu abordează problemele culturale stringente ale vremii: Poezia română – Cercetare critică, Asupra poeziei noastre populare, În contra direcției de astăzi în cultura noastră fac o radiografie nemiloasă a limbajului ziarelor, ortografiei. Dar cultura, care reprezenta unul din factorii progresului țării noastre, a ieșirii dintr-o stare de epigonism, de lipsă a calității, începea să se cantoneze într-un provincialism îngust, stereotip, înstrăinat de limba poporului, de evoluția firească a modului său de a se exprima. De aceea în anul 1868 când publică studiul În contra direcției de astăzi în cultura română, Titu Maiorescu formulează o critică vehementă, perfect exprimată din punct de vedere stilistic, împotriva lipsei „de orice fundament solid pentru formele din afară ce le tot primim”. De aici s-a născut ceea ce a fost numit „teoria formelor fără fond”, teorie care, aprobată sau nu, a străbătut gândirea socială românească până în ziua de azi.
Dimensiunea publicistică eminesciană
Următorul moment al ziaristicii noastre sociale și politice îl constituie activitatea publicistică a lui Mihail Eminescu (1850-1889). În anul 1939 criticul Șerban Cioculescu afirma: „Este totdeauna ciudat și va fi totdeauna mai de necrezut, cum de au putut dăinui laolaltă cel mai mare poet al neamului nostru și cel mai de seamă al lui ziarist.” Cei care au scris despre ziaristica lui Eminescu au subliniat îmbinarea a două teme esențiale: socială și națională. Dimensiunea socială era întemeiată pe afirmarea rolului esențial pe care îl avea în societatea românească țărănimea, singura clasă producătoare și pe atitudinea critică, vehementă a lui Eminescu față de păturile parazitare, de intemediari și profitori, oricare ar fi fost locul lor în ierarhia vremii. Dimensiunea națională era conferită de pledoaria lui Mihail Eminescu pentru păstrarea tradițiilor și întocmirilor specifice poporului nostru, pentru evoluție organică a țării care să asigure o existență armonioasă tuturor fiilor acestui popor. Luciditatea, consecvența, o profundă cunoaștere a subiectului pe care îl tratează, constituie trăsăturile definitorii ale ziaristicii eminesciene.
,,Neamul românesc” dincolo de Sămănătorism
Un loc unic în presa noastră l-a avut ziarul ,,Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga. A existat și a supraviețuit doar pentru articolul cotidian al savantului care își spunea răspicat părerea asupra celor mai diferite aspecte ale vieții, începând cu cele cotidiene, până la momentele de răscruce ale politicii interne și externe, de la portret până la impresii de călătorie, ca și pentru celelalte contribuții ale sale, cum ar fi stenogramele conferințelor ținute la Radio, strânse în volum sub titlul Sfaturi pe întunerec. Pe planul tehnicii ziaristice, cazul lui N. Iorga este singular și constituie expresia contrastelor temperamentale ale lui N. Iorga, despre care vorbește Pamfil Șeicaru. „Oricât ar părea de paradoxal, N. Iorga nu a reușit să realizeze un ziar în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu avea înțelegerea tehnică și nici nu accepta să se încadreze unei tehnici. Limita tot interesul la articolul pe care îl scria el.” Dar diagrama prezenței lui N. Iorga în presa românească, înainte și după primul război mondial, are o semnificație mai largă, esențială, care nu se mărginește doar la personalitatea marelui poligraf. În primul deceniu al secolului XX, N. Iorga a întemeiat o doctrină națională și socială prin săptămânalul Sămănătorul , iar după retragerea sa de la conducerea revistei, prin Neamul Românesc (care apare din 10 mai 1906). Pentru că în această perioadă N. Iorga a mers în deplină consonanță cu timpul său, fiind catalizatorul și simbolul spiritului general românesc de atunci, dominat de problema națională, mai precis, de făurirea României Mari și, după cum am spus, s-a preocupat în egală măsură de „chestiunea țărănească”. De aceea, Pamfil Șeicaru în percutantul portret al ziaristului N. Iorga din care am citat, amintea de articolele acestuia publicate înaintea și la începutul răscoalelor din 19079, ca să se oprească asupra articolelor din Neamul românesc apărute în timpul primului război mondial. Raportate așadar la marile probleme social-politice ale timpului, ideile ,,presămănătoriste’’ ale lui N. Iorga, ale celorlalți care l-au înconjurat, semnificau, măcar ipotetic, o atitudine publicistică înaintată, de opunere față de clasele posesoare ale marilor suprafețe de pământ agricol, privilegiate în viața politică; iar prin munca de culturalizare a populației rurale se putea prefigura și posibilitatea radicalizării gândirii țărănimii în procesul participării ei ca potențial de luptă esențial, alături de proletariat, întru atingerea unor idealuri social-economice și politice comune. Ideile presămănătoriste ale lui Nicolae Iorga au fost înmănunchiate ulterior în volumele Opinions sincères (1899), Opinions pernicieuses (1900) și Un procès de denationalisation (1902), lucrări care au trasat cadrul politic, ideologic și cultural-literar al mișcării sămănătoriste. S-au transpus în practica scrisului opiniile lui N. Iorga, așa cum fuseseră ele formulate? Răspunsul nu poate fi afirmativ în întregime, întrucât de la preconizările făcute până la ceea ce revista și scrierile generate de ea au realizat s-a păstrat o anume distanță și au intervenit corectări de interpretare, datorate unor factori de conjunctură obiectivi dar și unor păreri puțin maturizate ideologic ale lui Iorga însuși.
1.4.Iorga și pretenția militantismului civic
Propunerea modernistă pe care a realizat-o Iorga rămâne în perimetrul avântului mobilizării pentru răspândirea culturii române. Sub imperiul unui trecut dominat de ,,avântul de odinioară’’, Iorga nu respectă aspectele formale ale pretențiilor gazetărești, punând în principal accent pe mesajul și suflul articolului. Dacă măcar într-o asemenea viziune ideologică și artistică se reluau temele și subiectele care au conferit generației de publiciști și scriitori de la 1848 atributul unui militantism civic și politic activ și vizionar, sub aura unui romantism mesianic, îmbărbătător, ar fi fost meritoriu. Întoarcerea însă la trecut, cu puține excepții, s-a făcut într-o altă direcțiune, luminată și de merite, este adevărat, dar umbrită de un orizont ideologic închistat, fără perspective. Așa, de pildă, militând pentru purificarea, întregirea și răspândirea culturii române, înțeleasă ca limbă și ca datini, obiceiuri și port național, N. Iorga își justifica într-un fel, în articolul ,,O nouă epocă de cultură”, antistrăinismul său, împotrivirea față de ,,nemernica bâiguială străină’’, cerând să se fixeze taxe pentru orice import de carte străină sau repertorii teatrale. Mai mult chiar, în acest gând al său răzbăteau în 1904 și accente critice față de clasele avute, simultan cu sentimentul de solidaritate pentru cei exploatați: ,,Taxe, taxe strașnice pe cei ce stau în străinătate și-și culeg de pe moșii lucrate în sudori de țăranii noștri veniturile cu care caută a speria apusul’’ – cerea el în articolul Boierimea franceză în România, apărut în ,,Sămănătorul’’ din februarie 1904. Bine ar fi fost dacă o asemenea atitudine politică și publicistică dobândea statornicie și extindere, după cum tot binevenită ar fi fost atitudinea de apărare a celor năpăstuiți, ,,țăranii noștri’’, măcar în sensul dezvăluirii neajunsurilor materiale și spirituale de care nu ei se făceau vinovați. Acest lucru ,,Sămănătorul’’ îl va face parțial și, oricum, ocolind esența stărilor de fapt, ba, în unele cazuri, depărtându-se chiar foarte mult de realități, printr-un refugiu în trecutul voievodal al țării, idealizat, devenit paravan sub care se ascundeau – cu voia sau fără voia unor ,,sămănătoriști’’ – contradicțiile de clasă atât în feudalism cât și, mai ales, în prima fază a capitalismului în România. Întoarcerea privirilor către ,,boierul de neam’’, în aureolat de virtuți, în clipa când destinul lui și al clasei lui erau în declin inexorabil și când în pieptul țărănimii române mocneau mânia și dorul răzbunării premergătoare frământării din 1907, marcase treapta de jos a ideologiei sămănătoriste, anacronismul credinței într-o literatură pe ale cărei file, cum spunea în articolul mai sus citat, ,,să cadă deopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne și a sătencei’’. Adică ,,înfrățire’’ între ,,cei de sus’’ și ,,cei de jos’’, pe calea unor ,,cărți pentru popor’’. După primul război mondial, campaniile lui N. Iorga au mers în contratimp cu drumurile culturii, ca de exemplu, campania împotriva pornografiei i-a vizat pe Tudor Arghezi și pe Mircea Eliade. Fără îndoială ziare și reviste de dinaintea primului război mondial, unele chiar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au continuat să apară și după 1918. Unele dintre ele, precum Adevărul, Dimineața, Universul au ocupat un loc central în configurația publicisticii românești, situându-se în prim planul atenției prin calitatea actului jurnalistic. Și-au perpetuat existența reviste precum Viața Românească, Convorbiri literare, Ramuri, Luceafărul, Familia. Numai Viața Românească va continua să aibă o pondere culturală, afirmând idealul de dinaintea primului război mondial, acela al unei literaturi naționale. Publicația nu rămâne închistată în formele primelor două decenii ale secolului, ci se îmbogățește cu ceea ce cultura europenă a produs în tot acest timp. Conducerea este asigurată de G. Ibrăileanu, căruia i se alătură tineri precum M. Ralea, G. Călinescu, D.I. Suchianu.
Terenul modernismului și ,,Literatorul”
Dacă în esență ,,momentul național’’ se suprapunea tradiției, în sensul unui concept cultural larg, același moment fusese însuflețit, la început de secol, pentru a stăvili pătrunderea în cultură a modernismului, al cărui promotor se făcuse Al. Macedonski și revista sa ,,Literatorul’’. Totodată, ,,Sămănătorul’’ se opunea, cum va spune însuși Iorga, unor ,,rele’’ aduse de ,,vremurile moderne’’. Într-un atare context, când, în adevăr, revista și cenaclul ,,Literatorul’’ promovau o artă inovatoare față de tradiție în sensul lingvistic și al formulelor poetice, prefigurând simbolismul, și când mișcarea socialistă își regrupase forțele și își înfiripa publicațiile după ce unii lideri socialiști o părăsiseră, în 1899, ,,Sămănătorul’’ socotea că trebuie să se angajeze într-o activitate publicistică ideologică și literară prin care să apere cultura de idei ,,bolnave’’, izvorând din acel le mal du siècle, și totodată să contribuie, cum editorialul amintit zisese, la o acțiune ,,de înfrățire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorțirea inimilor care tânjesc, pentru redeșteptarea avântului de odinioară în suflete românești’’.
O direcție inovatoare: simbolismul
Alexandru Macedonski, publicistul, poetul, prozatorul, autorul dramatic și teoreticianul, fusese primul în publicistica română care prefigurase, în paginile revistei ,,Literatorul’’, unul dintre curentele incluse în modernism: simbolismul. Similar ,,Convorbirilor literare’’ și ,,Contemporanului’’, ,,Literatorul’’ avea o opoziție estetică proprie, deși se apropia și de ,,Convorbiri’’ (prin relevarea faptului de artă cultivat) și de ,,Contemporanul’’ (prin atitudinea față de faptul social). Originalitatea constă însă în ,,noua școală’’ poetică pe care însuși Macedonski o ctitorise și o susținuse atît teoretic, în articole și studii (Poezie viitorului, Despre poezie, Simțurile în poezie), cât și practic, în unele lucrări (Naiada, Apus, Cu Morții). Precursor al simbolismului, în ,,Literatorul’’ și în revistele-satelit ,,Liga ortodoxă’’, ,,Revista modernă’’, ,,Viața nouă’’, ,,Carmen’’, ,,Revista literară’’ și altele, Al. Macedonski lansase manifeste ale poeziei moderne; după el, poezia viitorului avea să fie ,,muzică și imagine’’ (Poezia viitorului). Opiniile sale au fost discutate și controversate în epocă, polemizate, atât pentru motivul de a se fi constituit într-o ,,direcție nouă’’ (opusă tradiționalismului), cât și pentru pricini de ordin personal (avem în vedere raporturile lui Macedonski cu I.L. Cragiale, Maiorescu, Vlahuță, Mille, Delavrancea, Bacalbașa ,,cei ce au format’’ – zice Macedonski însuși – cabala cunoscută sub rubrica Epigrama lui Eminescu, epigramă pe care autorul Nopților n-a recunoscut-o a fi fost îndreptată împotriva lui Eminescu). De fapt, lunga polemică despre ,,noua direcție’’ în poezie nu trebuie înțeleasă în luminile unor orgolii literare, indiferent ale cui, ci în semnificația ei adevărată, aceea pe care Macedonski o dăduse simbolismului într-o lămurire încă din 1892: ,,Simbolismul – în grecește symbolon – altfel zis semn, este numele modului de a se exprima prin imagini spre a da naștere, cu ajutorul lor, ideii’’. Având printre colaboratori pe Bonifaciu Florescu, D. Zamfirescu, Tr. Demetrescu, Ștefan Petică, Cincinat Pavelescu, încă alții, revista ,,Literatorul’’ trebuia să semnifice, în cele din urmă, publicația care a contribuit la înnoirea tehnicilor poetice, la cultivarea versului liber, a simbolurilor, a luminii, a culorilor, dar și a poeziei sociale, revendicată și nedesmințită chiar în pașoptism (vezi Nopțile lui Macedonski). Ea prefigura curentul simbolist de la început de secol, fundat la ,,Viața nouă’’ a lui Densușianu (1905), și illustrat de poeți remarcabili ca Ion Minulescu, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Elena Farago, Emil Isac, Mihail Cruceanu, Camil Baltazar, George Bacovia, fiecare dintre ei în măsură diferențiată, aducând în paginile presei literare și ale literaturii însăși contribuții proprii, necesare evoluției poeziei române, așa cum judicios a observat Tudor Vianu: ,,Contribuția simboliștilor la extinderea tematicii și a mijloacelor de expresie ale poeziei a fost destul de mare, încât nu este posibil a înțelege pe vreunul din poeții mai de seamă ai ultimei jumătăți de secol, în frunte cu Tudor Arghezi, fără să nu țineam seama de influența simbolistă’’
,,Viața Românească” și saltul către „Raționalism, democrație, europenism.”
Tudor Vianu, urmărind evoluția sau mai bine zis, involuția Convorbirilor în secolul XX, trasează aceasă diagramă: „Convorbirile duc totuși lupta și în această vreme, cu Vieața Nouă și cu Viața Românească. Cea din urmă a reprezentat principiile pe care le afirma în 1930:
„Raționalism, democrație, europenism.” În același timp revista este exemplară pentru
fenomenele de osmoză, de interferență și de sinteză care devin la începutul secolului XX
preponderente în societatea românească. G. Ibrăileanu publicase Spiritul critic în cultura
românească, mai întâi în foiletonul Vieții Românești începând cu 1906, pentru ca apoi studiul
să fie tipărit de aceeași editură în 1909. Deși capitolele erau structurate pe opera unor scriitori
– G. Asachi, C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Al. Odobescu, I.L. Caragiale –
a societății Junimea și a socialiștilor, cartea privea modul cum s-a format civilizația
românească în urma unor influențe succesive: orientale la început, polone în secolul al
XVII-lea, iar din secolul al XIX-lea, europene. „Civilizația europeană, mai ales sub forma și
prin influența franceză, a străbătut până în țările noastre”, spune în încheierea cărții sale
G. Ibrăileanu.
Toate aceste fenomene nu se leagă de o persoană sau alta, de apariția sau dispariția unui animator, ci de schimbarea radicală a peisajului cultural, de întrebările noi care se puneau în fața societății românești. O discuție care a avut loc în deceniul al patrulea este concludentă în acest sens. Pornind de la articolul lui Liviu Rebreanu, Întinerirea Vieții Românești, apărut în România literară al cărei director era, și al unui alt articol semnat de Mihail Sebastian (tipărit în Cuvântul de sub conducerea lui Nae Ionescu) articole prilejuite de mutarea – în 1933 – a revistei Viața Românească de la Iași la București, G. Călinescu noul codirector răspunde celor
care pe un ton deferent sau violent vorbesc despre „dispariția” revistei cu un rol important în
istoria literaturii române. Înainte de a se opri asupra destinului Vieții Românești, Liviu
Rebreanu face câteva considerații de natură generală, cu referiri și la destinul unor publicații
amintite de noi: „O revistă își are epoca ei de strălucire, de influență hotărâtoare, de glorie,
după care urmează faza declinului. Numai un jurnal de informații sau un magazin se pot înnoi
indefinit, și de fapt se înnoiesc la fiecare număr, fiindcă trebuie să urmeze ritmul actualității.
Revistele sau chiar ziarele care au de impus sau de apărat o credință nu pot dăinui mai mult
decât credința respectivă. Convorbiri literare și-au împlinit menirea de când teoriile estetice
ale lui Maiorescu au devenit lucruri curente și unanim acceptate, cel puțin în ce privește un
anumit nivel al literaturii. Sămănătorul a trebuit să moară din clipa când ideologia sa a murit.
Exemplele s-ar putea multiplica la infinit, firește, nu numai în literatura românească. Mercure
de France și-a pierdut aureola odată cu apusul simbolismului etc.” Referindu-se la Viața
Românească, autorul Răscoalei spune: „Temelia ei cea veche s-a sfărâmat. Începe o
construcție nouă, cu un suflet nou. Începe o revistă care a adoptat doar titlul bătrânei reviste
ieșene.”
Gustul pentru elementele șocante și conturul modernității
Una din sursele articolului de analiză social-politică dintre 1918-1947 a fost constituită de viața cotidiană, de faptele diverse. Dar comentariile marilor ziariști nu se mărgineau la reproducerea faptelor, la analiza ipotezelor, ci porneau de la cele întâmplate, înscriindu-le într-un context social, politic, moral, pentru a trage concluzii cu valoare generală. Fără îndoială, ziarele consacrau nu odată pagini întregi acestor evenimente, cu un caracter senzațional: crime pasionale, paricid, banditism, corupție (cel mai sesizant dintre ele fiind așa numita „afacere Skoda”, adică malversațiunile legate de furniturile cu armament), accidente, etc. Conform profilului fiecărui ziar, se puneau în evidență încă de pe prima pagină titluri și subtitluri menite să atragă atenția cititorilor și să vestească noi elemente în desfășurarea anchetei, să prezinte fapte care infirmau sau confirmau ipotezele și chiar certitudinile de până atunci. Procesele, mai ales cele ale unor crime sentimentale (asasinarea actriței Tita Cristescu, crima de la „Wagon-Lits”, crima comisă de Arabella Armășescu) dar și cele legate de Sile Constantinescu, care-și ucisese ambii părinți, erau prezentate cu extrase din rechizitoriu, depozițiile inculpaților, ale martorilor: Pledoariile avocaților, mai ales atunci când aparțineau unor maeștri ai barei (precum Ionel Teodoreanu, I. Valjan, Istrate Micescu) ocupau la rândul lor pagini întregi. Nu odată ziarele luau o atitudine partizană în favoarea victimei, sau a făptașului, evidentă din spațiile acordate uneia sau alteia din părți, din comentariile reporterilor judiciari care urmăreau desfășurarea procesului. Dacă unul din editorialiști sau comentatori se ocupa de asemenea evenimente, nu rămânea la simpla relatare a faptelor. Când Tudor Teodorescu-Braniște scria articolul ,,Ion Păun”, ca urmare a catastrofei feroviare din gara Vintileanca, reamintea toate faptele care conduseseră la accident și la ceea ce se întâmplase după deraierea trenului, arătând că toate erau imputabile ierarhiei superioare a căilor ferate și nu acarului Păun, care începea să fie desemnat ca singurul vinovat. Articolul sfârșea cu afirmația netă și răspicată: ,,Vinovatul nu este altul decât ministrul din acea vreme.” Articolul lui Tudor Teodorescu-Braniște a impus o categorie socială invocată mereu când este vorba de a desemna ca vinovat pe cel mai mic în grad: acarul Păun.
Tot asupra unui fapt divers se oprește și Ghiță Ionescu. Ne referim anume la crima comisă de trei elevi de liceu care au asasinat pe deputatul Eusebiu Popovici. După ce analizează resorturile psihologice ale crimei, ziaristul spune răspicat: „Crimele acestea sunt florile negre ale interegnului social”. Iar L. Kalustian în articolul Amurg social, amintind câteva din crimele vremii, conchide: „Se detașează, net și categoric o ambianță păcătoasă, o atmosferă irespirabilă, cu duh de mlaștină, proprie promiscuităților, fertilă dezastrelor”. Limbajul utilizat face parte din moda de a prezenta mai mult decât frust realitatea. Ca și cum ar fi extras dintr-un texte de Sartre, ne amintește că fără a șoca, nu se poate face presă, ceea ce e extrem de vizibil actualmente, însă perplexitatea noastră e mult prea atenuată.
Cele mai multe din articolele cu caracter social-politic comentau evenimentele „la ordinea zilei”: de la declarațiile oamenilor politici, care angajau răspunderea unui partid sau a lor însiși, până la atitudinea unei formații sau grupări. Dar o viață politică oricât ar fi fost de dinamică, oricâte subiecte ar fi furnizat în fiecare zi, impunea observatorului câteva permanențe mai presus de partide și de cei ce le reprezentau. Deși prezentate disparat, cele câteva momente de cotitură în elanul începutului publicisticii românești denotă dorința de a prelua rapid formele importate, dar și ruperea rigorilor prin introducerea elementelor șocante, iar apetența pentru descrierea scenelor crimelor abominabile, așa cum am văzut mai sus, face parte din încadratura de a acapara atenția publicului. Simțul popularizării și dorința de a suscita interesul, nu doar apelând la idealuri naționale, trimit la elementele moderniste venite pe un teren arid, dar doritor să umple formele cât mai repede.
Cap. 3 O istorie a presei românești
Despre istoria presei românești
A face istoria presei românești înseamnă limitarea la un anumit palier, având în vedere extensia temporală mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condițiile istorice în care a avut loc intreaga dezvoltare a societății romanești. Istoria presei românești nu poate fi privită ca un segment în sine, a cărui existență s-a desfășurat paralel cu viața societății, ci ca o parte componentă a acesteia.
Perspectiva noastră asupra trecutului presei, îmbină principiile lungii durate, a metamorfozei și a interferențelor. Și aceasta pentru că presa a prevestit și a reflectat mișcările tectonice interne și externe ce-au privit societatea românească și lumea din afară, dar și nenumăratele fapte diverse care constituie în bine și în rău cotidianul cititorului, a afirmat principii care s-au aflat în sensul mersului înainte al istoriei, al civilizației ce trebuie să cuprindă toate structurile țării noastre, dar a combătut formele spectaculoase, strălucitoare, lipsite de aderență cu fondul național. Presa a demascat tot ce a însemnat deviere de la normele morale, oricine ar fi fost autorul lor, dar nu o dată a trecut din naivitate sau din interes de partea autorilor acestor fapte. A dovedit neînfricare în apărarea unor principii, înfruntând pericole, punând în joc totul, dar s-a și grăbit să îmbrățișeze și să salute noile întocmiri chiar când acestea erau la antipod una față de cealaltă, adică trecerea de la o zi la alta de la democrație la dictatură și de la dictatură la democrație. Presa a fost receptaculul vieții trepidante sau stagnante a societății românești, a avut rolul esențial în informarea, dar și în dezinformarea cititorilor, a contribuit la formarea, dar și la manipularea opiniei publice. A fost un factor colectiv de conștiință, în ciuda abaterilor de la normele morale a unora dintre reprezentanții ei, care clamau aceste principii. Dar mai presus de aceste sinuozități de atitudine, a trecerilor dintr-o tabără în alta, a schimbărilor de opinie în funcție de mutațiile
puterii, în paginile presei a fost ținut treaz spiritul de veghe a unei societăți față de cei ce au
avut în mâinile lor pârghiile de conducere esențiale, ca și față de ci care se aflau pe diferitele
trepte ale exercitării unui mandat permanent sau temporar.
Perioada ascendentă a presei românești
Istoria presei românești a avut un drum ascendent doar un secol, între 1838, data apariției primelor ziare românești și 1938, când începe seria suprimării publicațiilor – Adevărul și Dimineața în primul rând – de către regimul autoritar al Regelui Carol II. Tributară unei imagini vetuste, de esență proletcultistă, privind societatea românească interbelică, se omitea intenționat după 1948 din istoria presei, a culturii noastre în general, perioada celui de-al doilea război mondial.
Pentru prima dată, un articol de analiză politică apare în ziarul Steaua Dunării
(1 octombrie 1855), reprezentând programul acestei publicații și este semnat de Mihail Kogălniceanu, cel dintâi mare ziarist român, cu o viziune largă asupra vieții sociale, a idealurilor care se cereau atinse pentru ca Țările Românești să pășească pe calea progresului, modernității și civilizației. Cu acest program se deschide „calea cea mare” a articolului de analiză politică și socială, care oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra factorilor interni și externi ce marchează momentul istoric, de natură să împlinească dezideratele afirmate în programele Revoluției de la 1848. Faptul că, după Unirea Principatelor, începem să avem o viață politică, dezbateri parlamentare în care se înfruntă curente contradictorii, face ca ziarele noastre să susțină puncte de vedere diferite legate de problemele care preocupau atunci societatea românească.
Dintre ziariștii timpului precum Cezar Bolliac sau C.A. Rosetti, se distinge Bogdan Petriceicu-Hașdeu (1838-1907), pe care Mircea Eliade l-a numit „gazetar politic”, care „nu făcea gazetărie numai cu talent, ci și cu o vastă informație istorică, economică, juridică și nu scăpăra numai de inteligență, ci avea curaj, «nedependență» și sinceritate. Hașdeu debutase destul de tânăr în
gazetăria politică. Intrase și aici pe calea regală a pasiunii, elanului și mirajului – așa cum
debutase în toate domeniile de activitate. Era «patriot» și «democrat» și aceste două mari
iubiri – de neam și de libertate – nu s-au stins niciodată în sufletul lui uraganic. În același timp, voința reală de modernizare a societății românești a dus și la crearea unor instituții pentru care încă nu existau condițiile funcționării lor. Ceea ce a atras riposta lui Titu Maiorescu. Articolele lui Titu Maiorescu abordează problemele culturale stringente ale vremii: Poezia română – Cercetare critică, Asupra poeziei noastre populare, În contra direcției de astăzi în cultura noastră fac o radiografie nemiloasă a limbajului ziarelor, ortografiei.
Dar cultura, care reprezenta unul din factorii progresului țării noastre, a ieșirii dintr-o stare de epigonism, de lipsă a calității, începea să se cantoneze într-un provincialism îngust, stereotip, înstrăinat de limba poporului, de evoluția firească a modului său de a se exprima. De aceea în anul 1868 când publică studiul În contra direcției de astăzi în cultura română, Titu Maiorescu formulează o critică vehementă, perfect exprimată din punct de vedere stilistic, împotriva lipsei „de orice fundament solid pentru formele din afară ce le tot primim”. De aici s-a născut ceea ce a fost numit „teoria formelor fără fond”, teorie care, aprobată sau nu, a străbătut gândirea socială românească până în ziua de azi.
1.2.Presa românească în perioada interbelică
În perioada interbelică, presa românească a cunoscut o evoluție impresionantă, devenind o forță și un factor în dezvoltarea economică și socială a țării. Cele mai importante ziare centrale din perioada interbelică sunt: ,,Universul” – independent, cu tirajul de 150.000 exemplare în 1926 și 200.000 în 1938; ,,Dimineața” – independent, 100.000 ex. – ; ,,Adevărul” – independent, 50.000 ex. – ; ,,Curentul” – politic de dreapta, 40.000 ex.; ,,Le Moment” – independent, propagandă românească, 40.000 ex.; ,,Cuvântul” – independent, 18.000 ex., "Aurora" – Partidul Țărănesc, 15.000 ex.; ,,Dreptatea” – P.N.Ț., 15.000 ex.; ,,Epoca” – conservator, 15.000 ex.; ,,Timpul” – independent și ,,L’Independence Roumaine” – P.N.L, câte 6000 de ex. și ,,Nașa Reć” – tendințe liberale – rusă, 5000 exemplare.
În 1927, cu ocazia celui de-al VI- lea congres al Presei latine, a fost prezentată situația presei din România. În octombrie 1927, existau 709 ziare și 554 reviste. Se remarcă specializarea publicațiilor pe diverse centre de interes. Profilul ziarelor era următorul: politice și de informare, locale, muncitorești și profesionale, industrial-comerciale, agricole, pedagogice, teatru-sport, medicină, științifice, culturale, militare, petrol, modă și buletine oficiale – majoritatea județene. Cele 554 de reviste erau de următoarele tipuri: literare, religie, industrial-profesionale, drept și administrație, învățământ, medicină, științifice, militare, muzică și artă, umor, sociologie, cinema-sport-modă, culturale, pentru copiii și buletine oficiale – majoritatea orășenești.
În cadrul presei noastre din acea perioadă o pondere însemnată o aveau ziarele și revistele naționalităților conlocuitoare, în mod special cea maghiară și cea germană. Spre exemplu, între 1919-1940 pe teritoriul României, în 69 de localități au apărut 1260 de cotidiene și periodice în limba maghiară. Au dovedit o mare stabilitate însă multe ziare și reviste cu data de apariție a primelor numere anterioară lui 1918, unele ajungând până în 1940. Din rândul acestora au făcut parte și cele mai importante organe politice, de informație și opinie, cum ar fi: ,,Temestvari Hirlap" –Timișoara, ,,Bassoi Lopok” – Brașov, ,,Keleti Ujság”, reprezentând spiritul democratismului radical, ,,Ellenzek” mai târziu, va avansa pozițiile radical-burgheze. În mod contrar față de ,,Keleti Ujság”, ziarul ,,Bessoi Lapoc” nu reprezintă acel conservatorism și naționalism, ci democratismul activ.
Dintre publicațiile de limbă germană, cele mai importante au fost cotidianele ,,Kronstädtler Zeitung” din Brașov, ,,Siebenburgisch Deutsches Tageblatt” din Sibiu, urmate de ,,Temestvarer Zeitung” din Tmișoara. Instaurarea fascismului în Germania, o dată cu ascensiunea lui Hitler la putere, a influențat și presa de limbă germană din țara noastră. Populația germană aderase la hotărârile Adunării de la Alba-Iulia, iar presa de limbă germană de asemenea, se declarase în acest sens. În ceea ce privește publicațiile altor naționalități conlocuitoare decât cea maghiară și cea germană, trebuie menționată presa evreiască. Aceasta a ocupat un loc important în cadrul presei interbelice. În 1930, comparativ cu populația majoritară a României reîntregite, 18 milioane de locuitori, în țară trăiau 756.930 de evrei, răspândiți destul de uniform în toate regiunile. Pot fi amintite următoarele publicații: ,,Renașterea”, ,,Muncitorii evrei”, ,,Mântuirea – cotidian național evreiesc”. Existau și ziare independente cum ar fi: ,,Ecoul evreiesc”, ,,Viața evreiască”, ,,Opinia evreiască. România a devenit "Stat național-legionar" și au fost interzise printr-un decret toate publicațiile ce nu duceau o politică legionară. Mai sunt de menționat dintre ziarele altor naționalități conlocuitoare: "Nașa Reć", ‘Părerea noastră’, "Novo Edinstovo" ‘Noua unire’ – în limba rusă; "Nor Arsaulis" ‘Răsăritul nou’; "Paros" ‘Farul’ – în limba armeană; "Ellas","Ethnos" – în limba greacă etc.
Din spectacolul presei românești interbelice făceau parte și un mare număr de reviste cu diferite regimuri de periodicitate dintre care exemplificăm:
*Reviste politico-social-literare : "Adevărul", cu sateliții lui "Adevărul literar – artistic", "Viața românească", "Realitatea ilustrată", "Dimineața", "Revista Fundațiilor Regale", "Convorbiri Literare", "Însemnări ieșene", "Klingsor", "Erdé Helikon" ș.a.
*Economice : "Buletinul statistic al României", "Argus – ziar comercial", "Economia națională", "România economică", "Revista import-export", "Economia nouă", "Viața economică", "România industrială", "Bursa", ș.a. Erau editate și publicații economice redactate în limba franceză, "Economique Roumaine" – continuat de "Economie Roumaine", – începând cu 1940 până în 1944 – organe oficiale ale Ministerului industriei și Comerțului, și în engleză – "Romanian Economist".
*Agricole : "Curierul cooperației sătești din România", "Arhiva veterinară", "Calendar zootehnic", "Exportul animalelor", "Buletinul Camerei Agricole Ilfov", "Bursa horticolă română. Rumänische Garten Börse" (Timișoara). Existau, de asemenea, reviste din multe alte domenii, cum ar fi: istorie și filologie, pedagogie, jurism, administrație – "Monitorul Oficial", militare, medicale, profesionale.
Revistele "Viața Românească", "Însemnări ieșene", și "Revista Fundațiilor Regale" au grupat în jurul lor majoritatea personalităților de mai târziu din cultura românească: N.Iorga, T.Vianu, M.Sadoveanu, G.Ibrăileanu, V.Pârvan, T.Arghezi, Gala Galaction, Camil Petrescu, Paul Zarifopol, George Călinescu, Al.Rosetti, C.I.Parhon, Gr.Antipa ș.a. – cu concursul cărora au perpetuat tradițiile și idealurile culturii naționale, au promovat valorile literaturii interbelice, au popularizat cuceririle științei și au militat pentru idealurile democrației. Din punct de vedere politic, situația în presă a fost influențată de principalele forțe politice care se confruntau în competiția pentru guvernare. Astfel, locul preponderent l-au deținut ziarele Partidului Național Liberal (existent din secolul trecut) și Partidul Național Țărănesc (constituit în 1926 prin fuziunea Partidului Țărănesc din vechea Românie cu Partidul Național Român din Transilvania). Partidul Național Liberal era reprezentat de cotidienele "Viitorul" și „L’Independence roumaine” și revista ,,Democrația, organ lunar al Cercului de studii al acestui partid. Partidul Național Țărănesc a avut ca oficios cotidianul ,,Dreptatea", înființat în anul 1927, și a menținut un timp și un organ al Partidului Național Român, "România". Partidul Conservator dispărând, au dispărut de pe scena presei publicațiile conservatoare. Tendințe conservatoare s-au mai afișat doar în cadrul unei grupări restrânse având ca organ vechiul ziar "Epoca", care însă, se considera independent. Și-au făcut apariția, în schimb, publicațiile comuniste, fiind o rezultantă a presei muncitorești și a celei socialiste. Două dintre cotidienele importante din România interbelică, "Adevărul" și "Dimineața", deși se declarau independente, autointitulându-se democratice, aveau anumite tendințe de stânga, atât prin centrele de interes cât și prin unghiul de abordare.
Pe lângă vechile publicații care au continuat să apară, pe lângă publicațiile noilor partide, minorităților naționale, cotidienelor care exprimau puncte de vedere ale unor personalități, – au existat publicații de extremă dreaptă. Politica cercurilor de extremă dreaptă era expusă în publicații fasciste ca "Sfarmă-piatră", "Porunca vremii", "Cuvântul", "Cruciada românismului", "Buna vestire".
Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, precum și alți foști studenți ai lui Nae Ionescu au debutat în "Cuvântul". Din colectivul de redacție al acestui cotidian politic au făcut parte Pamfil Șeicaru, Cezar Petrescu, Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Adrian Maniu, Isaiia Tolan și Nae Ionescu. În perioada interbelică s-au afirmat mulți ziariști, dintre care unii au rămas și ziariști, iar alții au rămas în literatură. Presa din această perioadă a cunoscut, pe lângă creșterea tirajelor, și o diversificare pe foarte multe dimensiuni, cum am arătat. Ea s-a diversificat și ca atitudine politică, și ca orientare, câmp semantic de desfășurare. Au fost ziare care au durat o lună, un an, sau mai mult, au avut loc deplasări ca ziariști ale unor scriitori: Cezar Petrescu, Ion Vinea, Tudor Arghezi, N.D.Cocea. În acest spectacol al presei românești interbelice s-a desfășurat ca scriitor și publicist Camil Petrescu.
Cap. 4 Publicistica lui Camil Petrescu
Camil Petrescu s-a afirmat în toate genurile literare, inclusiv în filozofie. Scrisul gazetăresc se distinge însă ca preocupare constantă: a apărut în lumea literelor cu un articol, s-a despărțit de ea după ce a încheiat o polemică. De multe ori a declarat că renunță la literatură, și-a anunțat chiar decizia de a nu mai scrie teatru, dar nu a renunțat niciodată la condeiul de gazetar, deși au fost ani – în timpul primului război mondial – când, îngrozit de dezastrul general și preocupat de lucrarea sa filozofică, a semnat doar sporadic. El personal era un vechi și pătimaș cititor de gazete. În numărul ce sărbătorea 50 de ani de la apariția "Universului", citim: "Amintirile cele mai vechi despre mine ale celor care m-au cunoscut sunt pare-se însemnate de acest fapt, bizar pentru ei, că am fost un foarte precoce cititor al ziarelor. Ei mă descriu, amuzați de această imagine, așa de minuscul, la vârsta de șapte ani, când se manifesta dintru început această pasiune, că gazeta desfăcută era mai mare decât mine. N-aș putea preciza dacă gazetele pe care le citeam cu nesaț erau însă "Universul", căci în mahalaua mea absolut toate gazetele se numeau "Univers", iar la vârsta aceea nu mă interesa deloc "capul" gazetei și nici măcar data ei. Rubrica pasionat căutată era intitulată "Lucruri (sau știri) din toată lumea" și corespundea paginii în colțul căreia (…) am colaborat o bună bucată de vreme: "Fel de fel". Cititor asiduu, am trecut pe rând la alte rubrici, la alte pagini, am evoluat până la cărțile documentare și la memorii, dar dragostea mea pentru gazetă e cea dintâi, dominând de departe gustul pentru literatură. De altfel, în ultimul timp, cu greu mai găsesc în mine dispoziții de atenție pentru nuvelă și chiar roman. Mi se pare genul depășit, pe de o parte, sus, de problematica teoretică a cunoașterii, iar jos, indiferent față de tumultul și complexitatea vieții înregistrate de gazetă."
Peste câțiva ani, Camil Petrescu scria: "Acest meșteșug al ziarului mi-a fost întotdeauna cu deosebire drag, am căutat să mi-l apropii, încercând să uit că adeseori năzuințele scriitorului, prin tehnica lor cel puțin, se găsesc oarecum în contrazicere cu cele gazetărești și izbânda unei publicații (la noi izbândă înseamnă, date fiind greutățile locului, durată), m-a bucurat întotdeauna." Din copilărie, chiar dacă era timid și interiorizat, Camil Petrescu aducea deja, în școală, o dată cu dovada unei vii inteligențe, bucuria observării exacte a lucrurilor și plăcerea nețărmurită a meditației. Preocupările de mai târziu pentru matematici, cărora le-a dedicat un deceniu de studiu, își au în mare măsură ca punct de plecare această predispoziție nativă a cunoașterii exacte a lucrurilor. Ca gazetar, cu temperamentul său agitat, veșnic frământat de problemele contemporaneității, scriitorul, preocupat să nu piardă nimic din vedere, indiferent de domeniul pe care îl abordează, inițiind discuții, participând la polemici memorabile pentru clarificarea unor situații, găsea în pagina ziarului locul și mijloacele de afirmare potrivite personalității lui. Aici contactul cu realitatea epocii e nemijlocit și permanent, oricâte confuzii datorate conceptelor sale filozofice s-ar strecura în demonstrații.
Se poate spune despre contactul cu realitatea că a constituit într-un fel sursa de energie pentru ziaristul, scriitorul, intelectualul Camil Petrescu. Activitatea în publicistică, risipită în zeci de reviste și ziare, prin pagini obscure, va fi cultivată cu maxim de exigență până la sfârșitul vieții autorului, ca o înaltă îndatorire cetățenească. În primul rând pentru că, după cum îi scria unui prieten francez, ,,Liniștea este o crimă atunci când ai pe umeri responsabilitatea unui popor, și fiecare este responsabil de viitorul poporului său.", iar în al doilea rând pentru că nevoia permanentă de realitate a lui Camil Petrescu trebuia să aibă și o modalitate de exprimare.
Bogata operă publicistică, impresionantă prin puterea scriitorului de a rezista tensiunii cotidiene, va completa profilul poetului, romancierului, eseistului și omului de teatru. Ea se desăvârșește concomitent cu creația literară. Drama lui Ladima, scriitor și gazetar, este o proiecție în afară a experienței lui Camil. Demnitatea pe care artistul a păstrat-o cu jertfe, a rămas și pentru ziarist aceeași normă etică. În paginile romanului "Patul lui Procust", Camil Petrescu a umplut subsoluri întregi cu extrase din unele articole ale sale, atribuindu-le lui Ladima.
1.Debutul în publicistică
Debutul autorului ca publicist are loc în 1913, când semnează un articol în "Rampa", în ajun de bacalaureat, în diverse interviuri dar și într-o notă autobiografică, scrisă în 1955, Camil Petrescu își precizează începuturile carierei: "Activitatea literară mi-am început-o la ziarele "Rampa" și "Facla ale lui N.D.Cocea în anii 1913-1914. Din 1918 am făcut gazetărie profesionistă."
Alături de influența pe care a avut-o mediul în formarea personalității sale, din copilărie, scriitorul va fi tulburat adânc, și pentru toată viața, de originea lui obscură. Dintr-un interviu aflăm: "Copilăria mi-a fost umbrită de dispariția părinților. Tatăl meu a murit înainte de a mă naște, mama s-a dus curând după el. M-am văzut fără rude, fără familie, crescând de capul meu. Mi-am zis atunci: voi studia, m-am pus pe învățat cu temeinicie și cu îndârjire.”
Și astfel, la vârsta la care căutăm și așteptăm fundamentalele aventuri, la vârsta la care lectura aprinde imaginația și o contaminează de o emoție nemăsurată, Camil Petrescu se constituie prizonierul lecturilor sale. Înclinat spre reflecție, el parcurge nu numai opere literare dar studiază filozofia, familiarizându-se cu tezele diferiților gânditori. Adolescența sa e prezidată de o lume de eroi și de gânduri în care crede ca într-o realitate, mai sigură și mai adevărată decât aceea în mijlocul căreia trăiește. Dar cărțile nu l-au protejat în viață, nu i-au oferit stabilitate. Cărțile devin "genul său cel rău", cum avea să le numească mai târziu în repetate rânduri. Din paginile lor s-au înfiripat "relele" sale, acelea care aveau să-l înalțe pe culmi amețitoare, de unde însă contactul cu realitatea l-a prăbușit în mod dureros. În 1914 semna în "Facla" lui N.D. Cocea cu pseudonimul "Raul D." Va publica în 1915 și în revista lui Tudor Arghezi "Cronica", unde va colabora în anii neutralității, student la filozofie fiind și semnând "Radical" și "K.Milll". N.D.Cocea și mai târziu Arghezi, vor fi mentorii săi în ale gazetăriei. Ei l-au descoperit, s-a format ca gazetar cu sprijinul lor și le va purta recunoștință în timp. Îndată după suprimarea "Chemării", apărea sub semnătura lui Camil Petrescu un articol de protest în "Cuvântul Liber". "Ar fi să nu cunoști nimic din frământarea sufletului românesc de la 1910 încoace ca să nu-ți dai seama cât a însemnat pentru cultura românească neastâmpărul lui Cocea". El i-a sprijinit pe Arghezi, Galaction, Iser, Ressu ș.a. În articolul de protest, Camil Petrescu adaugă : "Dar presa, publicistica periodică nu datoresc ele lui Cocea, nu numai pe cele mai buni gazetari tineri de azi, ci un spirit nou în redactare, în curajul de a scrie?" N.D.Cocea va urmări, la rândul lui, în mod constant activitatea tânărului lansat cândva. "Poate că nu mă înșel, citim întru-un interviu din "Litere", dar am impresia că scriitorii noștri bat pământul pe loc, fiindcă după ce au reușit o dată cu o anumită operă, se reediteză la infinit. Sadoveanu, Damian Stănoiu, Liviu Rebreanu, Mircea Damian, Cezar Petrescu mai puțin, Camil Petrescu deloc." Atunci când, ca adolescent, a căutat cu o pasiune aprinsă în universul cărților o răscumpărare și o împlinire, nu le-a putut găsi acolo. Acum însă, revanșa intelectuală o constituie manifestarea cu integritate a însușirilor sale, mai mult decât oriunde, în presa scrisă, în confruntarea cu realitatea. Cu experiența lui timpurie de nedreptățit și cu asemenea predispoziții intelectuale, este explicabil de ce tânărul aruncă o privire aspră asupra înaltei societăți românești, pe care o surprinde de jos, din mulțime, în mișeliile și seducțiile ei. În "Addenda la falsul tratat", el descrie simțămintele pe care le încerca la acea dată:
"Greu aș putea să uit vreodată rădăcinile sociale ale carierei mele de trudnic al scrisului. Student, solicitat de toate contradicțiile și mirajele, mă întorceam, pe înserate, într-o sâmbătă din mai 1916, cu obrajii încinși de invidie și dezgust, cu pumnii strânși de înfrigurare, de la o ,,bătaie de flori” de la ,,rodul al doilea” de la șosea… Ultimele echipaje, cu podoabele florale zdrențuite de "bombardamente", se întorceau și ele, stârnind curiozitatea pietonilor, în picioare, pe perne, evantalii de femei tinere și fete cu obrajii aprinși de bătaie aruncau rămășițele coșurilor, garoafe, mărgăritare, bujori… zdrobite în picioare, corolele erau împinse spre rigolele trotuarului, amestecate cu resturi de ziare pe care privirea ageră a tânărului de douăzeci și doi de ani putea descifra din mers, chiar la ora aceea, titlurile știute dealtfel pe dinafară, despre gigantica măcinare de la Verdun. Înțelegeam atunci că lumea asta nu e "Cea mai bună cu putință"".
2.Camil Petrescu, între politică și policitianism
Sensul articolelor politice semnate de Camil Petrescu în ziarul "Banatul" și în continuarea acestui ziar, începând cu numărul 78, sub titlul "Banatul românesc", nu poate fi înțeles în afara politicii imprimată de partidele existente atunci. Camil Petrescu, care venea din regat și care participase la război, nu putea împărtăși ideea autonomiei Ardealului ca Maniu și Vadea, și când în articolul "Membru al Partidului Național", arăta nonsensul acestei facțiuni, dădea de fapt și soluția pentru continuitatea ei: "Să adune într-o istorie toată activitatea lui [Partidului Național – n.n] de până acum, toate zilele de nobilă suferință și de nemărginit devotament. Pe urmă să organizeze energia de care e capabil într-o nouă direcție, desfăcând vechea rânduire de luptă, pregătind o rânduire nouă pentru o eră nouă de prosperitate pentru neamul românesc." Această continuitate în sens real era necesară, în opinia lui Camil Petrescu, și nu transformarea vechilor idealuri în goana pentru interesele personale. La ziarele ,,Banatul” și ,,Banatul românesc” a colaborat, după cum am menționat în capitolul al doilea, până spre sfârșitul lunii decembrie 1919. Spre deosebire de ,,Banatul” și ,,Banatul românesc”, ,,Țara” este un ziar în care atât articolele lui Camil Petrescu, cât și ale colaboratorilor sunt în majoritatea lor articole politice. În primul număr, care apărea la 16 mai 1920, ni se oferea programul ziarului. Se arăta că partidele politice ajungeau la putere cel mai adesea prin demagogie și, contrar acestei obișnuințe, ,,Țara” voiește să sublinieze că programul său politic nu va fi de simple promisiuni: ,,Domnilor, n-avem nici un program… Ba da, avem unul. Iată-l: Vom sili pe toți ceilalți să-și țină frumoasele lor programe și promisiuni.”
Așadar este un organ independent, de coloratură popular națională, care se anunța a fi un fel de observator critic al vieții politice.
Într-un alt articol din același număr se subliniază, de asemenea, independența ziarului, arătându-se că glasul colaboratorilor lui este neînăbușit de acele dezgustătoare socoteli de cârdășie să poată fi auzit până departe".
Cârdășiile la care se face aluzie în acest articol sunt manoperele celorlalte partide sau facțiuni în afara Partidului Național al Poporului pe a cărui poziție militează în mod indubitabil "Țara". Se pleacă de la perceptul foarte vag de dreptate care, în ultimă analiză, pare că este al țăranului și soldatului, ale căror interese se vădeau a fi susținute de poziția averescană a ziarului. "În loc de program avem o singură deviză, pe care o arborăm ca un stindard. Mai multă dreptate! Dreptate celor care timp de veacuri îndurară cea mai groaznică dintre robii. Dreptate celor care înviorați de caldul răsărit întind mâinile lor sfioase și bătătorite de muncă spre noul soare al neamului nostru. Dreptatea celor care din sudoarea muncii lor, din sângele lor curat care s-a risipit în tot cuprinsul lumii…"Țara va fi alături de ei." Articolul acesta nesemnat dezvăluie verbul aprins al lui Camil Petrescu, soldatul care luptase pentru idealul național. O parte din articolele ce poartă semnătura lui Camil Petrescu au factură polemică. Astfel, o suită de trei dintre acestea este intitulată "De ce am scris la "Banatul românesc."" De ce apare "Țara", în care directorul, polemizând cu conducerea ziarului la care lucrase, dezvăluie de fapt situația politică a timpului. Se arată printre altele că unul din motivele care l-ar fi determinat să plece de la ziarul lui Imbroane a fost faptul că vechiul său prieten politic luase, printr-un gest de restructurare politică, apărarea în Parlament a partidelor istorice, împotriva lui Octavian Goga. Camil Petrescu fiind de partea "Ligii Poporului" ce declarase război partidelor istorice, nu mai putea rămâne la ziarul lui Imbroane. După cum se știe, Liga era condusă de generalul Averescu, P.P.Negulescu, Matei Cantacuzino și Octavian Goga.
Camil Petrescu își justifică gestul părăsirii "Banatului românesc" prin faptul că nu acceptă politicianismul român vinovat de guvernarea alternativă a celor două partide istorice ce a dus printre altele și la dezastrul de la Turtucaia. În concluzie, nu putea admite un "trust al partidelor politice." Mai târziu, Partidul Poporului prin alianța cu partidele istorice se "întărea" în dauna poporului. Această nouă situație la care Camil Petrescu nu aderă cauzează, în cele din urmă plecarea la ziarul "Țara". Mai importante dintre articolele cu caracter de polemică personală sunt: "Răspunsuri scurte și precise pentru inteligența "Banatului"". , și "Răspuns "Banatului"" îndreptat împotriva lui Augustin Coman. Când atacurile polemice încetează la un moment dat, inițiativa venea din partea lui Camil Petrescu, care era conștient de faptul că se cerea românilor, indiferent de nuanțele politice care îi deosebeau, "mai multă unitate și mai multă mobilizare sufletească".
În numeroasele articole politice, ce se situează în afara atacurilor personale, este mereu discutată problema țărănimii. Se deschide o rubrică intitulată "Epistolele mele", unde, de fapt, Camil Petrescu compune scrisori în spiritul celor pe care ar fi trebuit să le trimită țăranii, scrisori semnate Ion Obiditul. Se face elogiul gospodăriei țărănești, gospodărie care explică "taina rezistenței românești pe aci, pe meleagurile acestea" . Voiește o mai strânsă legătură a țăranului cu pământul și cerea oprirea aprobărilor de emigrare în America, pentru că "țărănimea a fost miracolul existenței noastre naționale" .
Gruparea de sub auspiciile căreia milita Camil Petrescu în "Țara", nu era, însă, un partid politic. După o întrerupere a ziarului, întrerupere care a ținut până la 2 decembrie 1920, redacția semna un articol în care spunea printre altele că "Țara" nu face politică de partid. Ideea aceasta era în deplină concordanță cu un articol semnat mai târziu de Dr. Ocatavian Crâșmariu – avocat, care afirma în mod răspicat că "ne trebuiesc oameni, nu partide" . Acest articol este reținut de ceea ce directorul ziarului, care împărtășea această idee foarte apropiată de ceea ce se numea mai târziu în doctrina scriitorului Camil Petrescu "modalitatea persoanei". În același spirit aflăm într-un motto al ziarului amintit o idee a lui Nicolae Iorga: "Domnul Iorga crede că e necesar un guvern de specialiști din care șefii de partide să lipsească și politică să nu se facă.". Se vizează politica partidelor istorice și a Ligii averescane. În conformitate cu această idee, Camil Petrescu semnează cu pseudonimul Grămătic la rubrica "Partidele politice astăzi", unde combate intenția averescană de a da un decret prin care să li se interzică profesorilor și învățătorilor a face politică. Se vorbește și despre un faliment al partidelor istorice determinat, în special, de fluctuația politică.
Plecând de la premiza necesității guvernării democratice, Camil Petrescu dezvăluie caracterul antidemocratic al partidelor istorice și încurajează grupările libere care nu monopolizează viața politică: "Partidele politice mari sunt antidemocratice. Ele sfârșesc totdeauna prin a deveni vaste asociații de cointeresare. Numai federațiile compuse din grupuri libere, care colaborează sincer, garantează prosperitatea statului." Sugestiile care vin din "Țara" sunt îndreptate în special în direcția democrației. "Organizațiile contrarii nu fac decât să pregătească viitorul noului curent politic." Până unde merge democrația pe care o sugerează Camil Petrescu, putem să ne dăm seama de opiniile prezente în articolul "Un act de înțelepciune politică. Cu privire la procesul specialiștilor." Camil Petrescu aprobă greva plecând de la ideea că societatea anilor 1920 nu e cea ideală. Însă din cele două laturi ale mișcării greviste recunoaște numai latura revendicărilor materiale. Este vorba numai de o democrație burgheză.
Pe lângă scopul de a susține un punct de vedere strict politic, "Țara" avea și misiunea patriotică de a observa realitățile bănățene în noua conjunctură. Își propunea să îndeplinească preceptul după care "…gazeta este cinematograful vieții adevărate". Ca intelectual, Camil Petrescu nu a ignorat rolul intelectualității la sate, după cum nu l-a ignorat nici în viața politică. "Un partid țărănesc fără intelectuali ar fi o fabrică fără ingineri, o armată fără generali. Un partid țărănesc nu poate rezista decât prin intelectualii lui." ,,Țara” susținea număr de număr o politică de culturalizare a țărănimii și preconiza apropierea între țărani și cărturari, pentru a se ajunge într-un viitor apropiat la apoteoza unui țăran cărturar.
Ziarul "Țara" este, de fapt, singurul ziar politic pe care l-a condus. A apărut în două serii, 16 mai – 15 iunie 1920 și 2 decembrie 1920 – 17 aprilie 1921, – pentru că, nefiind susținut de nici un partid a întâmpinat mari dificultăți materiale. Ziarul "Țara" este cea mai cuprinzătoare publicație politică a lui Camil Petrescu care, deși aparține tinereții scriitorului, se dovedește a fi destul de matură. În cadrul perioadei timișorene de activitate este cea mai meritorie.
Din experiențele politice pe care le avusese Camil Petrescu la Timișoara, după care urmaseră încă trei ani de evenimente, la București scriitorul observă adevărata situație a intelectualului român din perioada interbelică rămas la deriva fluctuațiilor politice din cauza neorganizării lui într-un partid. În legătură cu "Săptămâna muncii intelectuale și artistice". Camil Petrescu preciza că "nu este numai o publicație de alarmă socială și politică", numai o publicație menită să sporească numărul celor ce se vaită, atât de numeroși în țara românească, deosebindu-se de cotidienele ce jucau rolul simplu de oficiu de depunere a plângerilor. Gazeta lui Camil Petrescu își propunea să lupte pentru federalizarea asociațiilor profesionale în "Federația asociațiilor muncii intelectuale". "Săptămâna muncii intelectuale și artistice" își propunea să lupte de asemenea contra abuzurilor, sprijinind asociațiile profesionale fără să devină anexa lor. Camil Petrescu a structurat această gazeta în două mari planuri: unul politic și altul cultural. În planul politic, mai toate articolele converg în jurul problemei noocrației, dezvoltată mai târziu în cartea "Teze și antiteze".
Primul număr al gazetei sublinia în frontispiciu, următorul motto: "Lucrătorii manuali pornesc de la ideea de clasă. Țărănimea o afirmă, burghezia o practică. Numai unii mici intelectuali vor să sugă la oi străine". Primul articol semnat de Camil Petrescu, "Muncitorii intelectuali și ideea de clasă", își propune să dea răspuns întrebării, cum s-a creat burghezia noastră. Critica societății burgheze este, de altfel, sensul major al operei lui Camil Petrescu. Când se declanșează bătălia electorală, totul se pierde într-o moară de vorbe. Nu se înfruntă nici o clipă idei adverse și lupta are aspectul unei parodii, care lămurește definitiv trista condiție a celor ce cred că partidele politice burgheze vor să schimbe ceva:
"Aceasta e sinceritatea politică… O puteți urmări în toate ipostazele vieții noastre politice. E un joc de teatru în care, așa cum Nottara juca datorită marelui său talent, în "Hoții", când pe fratele sublim, care se revolta, când pe cel cu suflet abject de intrigant, cu aceeași cu virtuozitate, tot astfel fruntașii noștri politici joacă alternativ, cu aceeași frenezie, când pe guvernamentalii, care se ajută convinși cu decrete – legi, când pe opoziționiștii indignați, înfiorați în viscerele lor constituționale".
3.Aspecte ale relației presă-literatură în opera lui Camil Petrescu
Preocuparea lui Camil Petrescu de a găsi un principiu care să ordoneze lumea, încercarea sa permanentă de a smulge de sub tirania dezorientării lăuntrice tot ceea ce se supune ''condiției'' de a fi Om, dorința de a descoperi și de a impune cu luciditate o ierarhie a valorilor, în virtutea căreia să învingă adevărul și meritul, binele și dreptatea, dragostea și armonia – toate acestea își au expresia lor ideatică în cele mai valoroase dintre lucrările scriitorului: versurile, dramele, romanele, și cele mai multe dintre eseurile și articolele publicisticii sale.
Opera camilpetresciană ratifică o atitudine netranșantă în fața vieții, un punct de vedere lucid și conștient, adeseori virulent, din care Omul – intelectual de obicei – și ''condiția'' sa sunt evaluate în funcție de o idealitate critică neînduplecată. Romanele sale, ''Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război'' și ''Patul lui Procust'' sunt opere exemplare, reflectând – prin filtrul conștiinței unui intelectual nonconformist și neadaptat – o lume a frustrării. Nu o lume anistorică, ieșită în afara contingentului și a realității, ci o lume românească în desfășurarea și evoluția ei, o lume cu teritoriile ei, cu frământările și dramele care au marcat-o, cu aspirațiile și luptele care au antrenat-o și au propulsat-o în contemporaneitate, și, mai ales, cu psihologia, gândirea și ideile ei. Este, într-un cuvânt, o lume ''vie''. Realitatea, analizată intransigent de gazetar, îi oferă o multitudine de tipologii ce pot fi valorificate ca romancier și nuvelist.
Și, nici n-ar fi putut fi altfel decât ''vie'' această lume reificată, materializată și concretizată în și prin idee, cu procesele ei prin care relațiile dintre oameni îmbracă forma unor legături obiectuale, omul însuși devenind din agent conștient al proceselor sociale, nu doar obiect, simplu obiect asupra căruia se oprește întreaga creație camilpetresciană, ci și instrument . Instrumentul lucid și revelator de fapte, atitudini și idei, într-o perspectivă a idealurilor umanitare absolute, acest instrument numindu-se conștiință.
''Un scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite" ., spune un personaj al romancierului din "Patul lui Procust". Se poate spune că acest scriitor este, în fond, însuși Camil Petrescu.
Întâlnim ideea aceasta de-a lungul lecturilor camilpetresciene, dând direcție actului lucid și de înaltă umanitate al unei opere exemplare. Ladima, din nuvela "Mânușile", spunea că "Menirea scriitorului este să sporească prin scrisul lui conștiința în lume". "Aici e puterea lui… Sporind lumina în lume, el izgonește răul, căruia nu-i priește decât întunericul!" Comparația scriitorului care se identifică prin lampa și lumina ei sugerează și trimite direct la teritoriile cunoașterii și, prin acestea, la lumea însăși: "Scriitorul este o lampă aprinsă care luminează bolțile întunecate unde se plăsmuiesc loviturile nedrepte, ascunzișurile unde foiesc guzganii răului, dedesubturile umede unde colcăie gângăniile lacome. Asta e puterea lămpii, și numai prin actul luminii." Ladima însă, acest Ladima din nuvela amintită, ca și celălalt care îi succede în romanul "Patul lui Procust", e un înfrânt, într-o lume căreia nu-i aparține în realitate, nu i se poate integra. Acestei lumi i se va opune vremelnic cu condiția lui de intelectual cinstit, fără să o biruie și lăsându-se biruit: "Lampă care luptă cu lumina ei, numai cu lumina ei? Ei bine, am fost și eu o asemenea lampă… Ai să citești articolul acesta și ai să vezi (…) potlogăriile care se fac la Ministerul de război… Cum e jefuit cu nerușinare statul… Arătam pe larg, cu amănunte, cu acte care îmi căzuseră în mână reproduse în facsimil, cum unul, Dimianu, …un șnapan… obținuse, cu o simplă aprobare a unui secretar general, pe o petiție timbrată cu doi lei, cedarea gratuită a unor barăci – cazarme de la Bârlad – declarate dintr-un condei "construcții improvizate din nevoile războiului" – cum și a unui imens parc de vehicule declarate "degradate", impunându-i-se numai să curățe cât mai repede terenul, necesar, adăuga rezoluția, unor construcții noi, adesea doar plănuite. Materialul brut valora câteva milioane." Lui Camil Petrescu, scriitorul ca și gazetarul, îi place să spargă ziduri, să deschidă orizonturi, să descopere adevărata față a lumii, să deștepte conștiințe.
Convins că "Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat" ., că "nu se scrie ușor și scrisul nu e o plăcere, ci e chin, e ocnă" că "fiecare contează în literatură prin viața pe care a trăit-o" ., autorul are o percepție acută asupra destinelor artistului și lumii sale, necochetând cu creațiile sale și abordând realitatea fără menajamente. De aici ajung în scrierile sale acele accente de violență, acea impresie că "scriitorul e mereu la pândă", adică "observator lucid și conștient de misiunea sa": "Scriitorii sunt cei care sporesc conștiința în cuprinsul lumii. Lumina gândirii lor îmbogățește vederea generațiilor, smulge tot mai mare întindere din ținuturile stăpânite, de la începuturi, de întuneric, catalizează viața haotică, demască împiedicările tehnice, înfrumusețează trăirea oamenilor, înfrățește pe cei care, pe orice meridian, se apleacă pe marginile cărților. Poate că ar trebui să li se dea numai acestora numele breslei."
În versurile, dramele, romanele și toată publicistica sa în care spiritul polemic și justițiar, dar mai ales dragostea și datoria față de om treceau pe prim plan, Camil Petrescu era un militant, un aprig luptător cu armele inteligenței și ale scrisului, împotriva unei lumi care se împotrivea lumii, adică oamenilor frustrați de drepturile care li se cuvin. Deviza lui putea fi această însemnare din "Jurnalul" său: "Scrii cu sângele și cu nervii tăi, sau nu scrii deloc." Omul și scriitorul erau deplin angajați. Liniștea, tihna, calmul, i-au fost străine o viață întreagă. Ideea referitoare la responsabilitatea față de propriul popor, menționată în capitolul doi al acestei lucrări, era o idee pe care o exprimase și într-un interviu acordat lui Vasile Netea: "…Un scriitor în general trebuie să se preocupe mai puțin de aprecierile de azi, cât de cele de mâine și chiar de poimâine…". Sau: " Timp de douăzeci de ani, am crezut că scriitorul are un rol și bănuiesc că, mai târziu, cei care vor putea să mă citească cu mai multă luare aminte vor descoperi în scrisul meu o orientare de o preciziune nici un moment șovăitoare, în nenumărate articole, și în orice manifestare în legătură cu literatura, care toate duceau la ideea imensei responsabilități a scrisului."
Literatura și, în general, scrisul lui Camil Petrescu sunt socotite chiar de scriitor opere "polemice": "Polemicile sunt cu atât mai cinstite, cu cât sunt mai personale… Polemica este o necesitate pentru că ea este de fapt o manifestare vitală a literaturii. O idee se definește printr-o serie de delimitări. O delimitare presupune întotdeauna o negație. Viața este contrazicere și luptă cu moartea."
În această accepție, este de înțeles spiritul mereu neliniștit al scriitorului, măcinat de atitudini și îndoieli, de contradicții și retractări, niciodată abdicat de la datoriile sale, așa cum îl prezintă cei care l-au cunoscut: ,,Când jignit, când iritat, mai totdeauna nemulțumit, denunțând reprobativ, negând și denunțând fără să se neliniștească de excese, el n-are prudențe tactice, nici rezerve. Ar fi nepotrivit să se creadă că atacurile lui Camil Petrescu poartă pecetea unui individ care se vrea neutru, dimpotrivă…”
4.Publicistica lui Camil Petrescu și problemele limbii
Despre ziarul "Țara", Camil Petrescu scria: "Tot ce cuprinde ziarul acesta e o mărturie nesfârșită de dragoste pentru tot ce e românesc, pentru graiul și scrisul românesc, pentru pământul acesta care a cunoscut robia, dar și gloria, pentru arta noastră și tot ce poartă pecetea românismului. Rostul nostru […] este o dovadă de netăgăduit a setei noastre de a sluji cât mai mult sufletul românesc.
În timp ce a predat limba și literatura română în anul școlar 1919-1920, având titlul de profesor suplinitor, scriitorul a fost și redactor șef la "Banatul" la Lugoj, devenit apoi "Banatul românesc".
În condițiile în care după încheierea primului război mondial, școlile din Timișoara și Banat, ținuturi eliberate în urma războiului, duceau lipsă de cadre didactice pregătite, mai ales pentru învățământul limbii române, Camil Petrescu a devenit repede un militant de frunte în domeniul răspândirii culturii românești. Îndepărtat din activitatea profesorală din motive ținând de adversitate politică, scriitorul își continuă activitatea de publicist, ca director al revistei "Limba română" și al ziarelor "Banatul românesc" și "Țara". Aceste publicații sunt printre primele apărute sub administrație românească.
Câtă vreme "Banatul românesc" a fost redactat de Camil Petrescu, ziarul s-a făcut ecoul permanent al suferințelor celor năpăstuiți: muncitori, funcționari mărunți, învățători, profesori, ziariști. Aflăm în "Banatul românesc" aceeași luptă pentru concordie între naționalitățile conlocuitoare, pentru unificarea spirituală a cetățenilor țării, pentru cunoașterea realizărilor culturale de peste Carpați, luptă ce va fi continuată și în "Limba română" și "Țara". E demn de notat că în coloanele ziarului "Banatul românesc" chiar și în ultimele numere îngrijite de Camil Petrescu, se publică din creațiile scriitorilor de peste munți: Victor Eftimiu ("Isus pe cruce" și "Pace Vouă"), Ion Pilat ("Solie"), I.C.Visarian ("Veche cunoștință"), Al.T.Stamatiad ș.a.
Primul număr al revistei "Limba română" a apărut în ziua de 22 ianuarie 1920, redacția și administrația fiind în Str.Cetății, Nr. 8, probabil locuința directorului revistei, care era redactorul și singurul ei colaborator. Revista poartă ca subtitlu cuvintele: "Foaie pentru minte, inimă și literatură", condusă de Gheorghe Barițiu.
Publicația își propunea să apară de trei ori pe săptămână dar, din cauza dificultăților materiale, a apărut și de două ori. Paginile erau structurate în trei coloane: una în limba română, alta în germană și a treia în maghiară. Coloanele în germană și maghiară erau traducerea ad literam a celei române. Pentru germană și maghiară, Camil Petrescu a avut doi colaboratori al căror nume nu este consemnat în paginile publicației.
Trebuie să menționăm că "Limba română" se adresa principalelor naționalități existente în acele locuri. În articolul program intitulat "Câteva lămuriri inevitabile", directorul revistei, Camil Petrescu, precizează scopul publicației:
"Revista se adresează populației de toate categoriile sociale din partea locului, pentru care limba română, limba statului, are încă multe necunoscute.
Ne-am gândit la bietul parlamentar, care simte că dreptatea aspră e de partea lui și aprobarea în Parlament de partea celui care mânuiește o limbă mai mlădioasă, mai sonoră, mai tăioasă.
Ne-am gândit la truditul profesor care și-a deformat sufletul tot chinuindu-se să-l facă să încapă în platoșa unei limbi străine.
Ne-am gândit la ofițerul care va trebui să comande în românește: scurt, precis, și fără ezitare.
Ne-am gândit la școlarul care, înfrigurat în primăvara tinereții, caută cuvintele înaripate care să îmbrace avânturile lui neînfrânate.
Și ne-am gândit și la dv., frumoasă și elegantă doamnă care aveți la îndemână atât de puține cuvinte fine, insinuante și calde ca să exprimați toată umbra și lumina sufletului dv. ușor tulburat (nu conturbat) și de aceea apare "Limba română"".
Potrivit scopului anunțat, chiar în primul număr Camil Petrescu deschide o rubrică cu titlul "Cum vorbește Octavia", asupra pronunțării corecte a cuvintelor și asupra folosirii lor în vorbire și scriere. Sunt lecții de ortoepie și vocabular. Constatând că vorbirea localnicilor e împestrițată de cuvinte străine și pronunțarea lor se resimte de influența puternică mai ales a limbii germane, Camil Petrescu combate aceste stări de fapt. De exemplu, de pronunțare:
"nu penziune, ci pensiune
nu conziliu, ci consiliu
nu zupă, ci supă
nu esemplare, ci exemplare
nu esamen, ci examen
nu esemplu, ci exemplu"
Pentru a da o idee despre felul cum lucra gazetarul Camil Petrescu pe cele trei coloane, redăm un fragment:
"Prima coloană: "Cum vorbește Octavia, lecții adhoc. Înainte de a publica acest curs, mă hotărâsem să îl țin oral. Am anunțat la gazete. Dimineața, la cafea, Octavia, fata gazdei mele, m-a și întâmpinat:
Aș vrea să mă insinuez și eu!
Am privit-o întrebător: Cum? Unde vrei să te insinuezi și dta? Dar nu e frumos să te insinuezi, domnișoară Octavia, am adăugat râzând"
Coloana a doua, din dreapta, același text în germană:
"Wie spricht Octavia – Adhoc Lectionen
Bevor ich diesem diesem Kurs veröffentlicht hätte, entschloss ich mich denselben in einem öffentlichen Saale mündlich vorzutragen. Morgens zum Frühstück begegnete mir Octavia, die Tochter meines Wirtes mit den Worten: (ich möchte auch teilnehmen) Sie wollen auch hineindrängen?
"Aber fräulein Oktavia es shickt sich nicht (teilzunehmen) sie hineinzudrängen, entgegnete ich lachend… "
Și același text în limba maghiară pe ultima coloană.
Această rubrică a fost completată, în câteva numere, cu alta numită "Cum scriu autoritățile", în care, după ce s-a subliniat cât de stricată e limba română în actele oficiale ale Banatului, s-au dat modele de chitanțe, adrese, procese verbale, rapoarte, etc. Începând cu Nr. 6 din 3 aprilie 1920, revista deschide o nouă rubrică "În clasă", pentru profesori și elevi, dându-se modele de conversații la lecții, exemple de conjugări, declinări ș.a., un adevărat curs de gramatică pornind de la cele mai elementare noțiuni.
O suită de articole, publicate sub titlul generic "România de azi, pași spre viața românească" și-a propus, "să îndrume pe noii cetățeni ai României spre orizonturile și adâncurile vieții românești de astăzi". Și, întradevăr, cetățenii au fost informați despre viața politică și culturală de peste munți, dar numai la suprafață, "adâncurile" au rămas necunoscute, în parte chiar lui Camil Petrescu.
De la 4 februarie și până la 20 martie, revista și-a întrerupt apariția, din cauza grevei muncitorilor tipografi. Gazetele timpului de la Timișoara și de peste Carpați consemnează, zi de zi că multe nemulțumiri acumulate au izbucnit. Grevele muncitorilor de toate categoriile, procesul îndelungat al socialiștilor, agitațiile partidelor care se organizau și reorganizau intră în fizionomia agitată a acelui an.
Revista "Limba română" s-a menținut în afara acestor frământări dat fiind caracterul ei strict cultural.
Numărul din 10 aprilie al revistei "Limba română", An I, Nr. 7, în cadrul editorialului "Paștile", reproduce texte ale mesajul înflăcărat al scriitorilor H.Barbusse, Roman Rolland și George Duhamel, constituiți în grupul Clarté, prin care cheamă pe toți intelectualii lumii la "masa înfrățirii", la alcătuirea unei ligi internaționale a intelectualilor.
Cu Nr.13 din 19 iunie, revista, care a luptat cu mari dificultăți materiale, care a fost scrisă în întregime de neobositul Camil Petrescu, și-a încetat apariția anunțându-și cititorii că de la 1 septembrie 1920 va apărea ca supliment al foii de literatură și critică socială "Țara", al cărei director a fost tot Camil Petrescu. Ultimul articol semnat de Camil Petrescu în revista "Limba română" e o recenzie semnal a manualului de istorie a literaturii române al profesorilor M.Dragomirescu și G.Adamescu.
Deși "Limba română" în scurta ei apariție – 22 ianuarie-19 iunie 1920 – nu și-a putut îndeplini scopul anunțat de directorul ei, revista și-a deschis însă o cale spre cunoașterea limbii noastre și a vieții spirituale de peste Carpați. Este o operă de pionierat.
Un aspect deosebit al activității de publicist la Timișoara a lui Camil Petrescu a fost strădania de a populariza în aceste locuri pe cei mai de seamă scriitori contemporani.
A publicat și în "Țara" poezii ale lui Gheorghe Topârceanu, Ion Minulescu, Ion Pilat, fiecare fiind însoțită de o sumară informație bibliografică. Din poeziile lui George Topârceanu a publicat "Balada chiriașului grăbit", "Testamentul" și "Catrene".
Polemica începută după plecarea de la ziarul "Banatul românesc" ("Răspunsuri scurte și precise pentru satisfăcut inteligența "Banatului" "; "Răspuns "Banatului" , îndreptat împotriva lui Augustin Coman") se continuă în jurul multor subiecte. Unul dintre aceste subiecte este chiar scrierea corectă în limba română. Astfel cu pseudonimul "Grămătic", Camil Petrescu semnează articolul "Banatul dă lecții de gramatică sau: Chelului tichie de mărgăritar îi trebuie" ., în care , printre altele, se enumerează anumite observații cu privire la stricarea limbii, strânse într-o listă care se încheie cu concluzia: "Iată câteva mărgăritare de pe chelia admirabilului meu confrate."
Pe același ton continuă și într-un alt articol intitulat ,,Cu privire la o lecție de gramatică. Bietul domn Cosma."
Când atacurile polemice încetează, la un moment dat, inițiativa venea din partea lui Camil Petrescu, care era conștient de faptul că se cerea Românilor, indiferent de nuanțele politice care îi deosebeau, mai multă unitate și mai multă mobilizare sufletească."
Preocuparea lui Camil Petrescu asupra problemelor limbii române, împotriva scrisului elaborat va fi exprimată și în multe din articolele care au urmat, la diverse ziare. În eseul din "Delimitări critice", subintitulat "Limba literară", după ce cu voluptate descoperă erori și numeroase nepotriviri de termeni, Camil Petrescu conchide: ,,Căci o limbă e literară, e frumoasă atunci când exprimă precis ceea ce vrea autorul. Asupra ei trec în cazul acesta toate calitățile de gândire, sentiment, nuanță în sensibilitate, tonalitate". Parcurgerea unor articole publicate de Camil Petrescu ne conduce cu gândul spre clara înrudire cu Eminescu, cu publicistica acestuia. Această încredere nestăvilită spre adevărul despre om și societate, același mod de a scruta lucrurile și lumea în substanța, profunzimea și radicalitatea lor, aceeași obstinată dorință de a ajunge la un număr de principii ferme care să susțină edificiul unei societăți. ,,Avem de a face, cum spunea un cercetător , cu unul din cele mai profunde examene aplicate societății românești, iar în Camil Petrescu trebuie să vedem pe unul din cei mai viguroși și înzestrați gazetari, de la Eminescu încoace."
Cap. 5 Publicistica eminesciană. Analiză
Profilul publicisticii eminesciene – stil și expresivitate
Deși am dedicat mai mult decât un capitol publicisticii camilpetresciene și evoluției stilului publicistic al autorului interbelic, am considerat că analiza textuală trebuie să se întoarcă la originile publicisticii autentice românești și anume la articolele eminesciene. Așadar, scopul și obiectivele anzlizei vor fi de identificare în publicistica eminesciană a câtorva aspecte esențiale pentru palierul transmiterii mesajului, în articole de atitudine politică și socială.
În Dubla intenție a limbajului și problema stilului, publicat ca introducere la volumul Arta prozatorilor români (1931), Tudor Vianu scria: ,,Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social.” (Loc. cit., E.P.L., 1966, p.11-12). Eminescu este cel mai mult cunoscut pentru poezie, însă din ce în ce mai puțin pentru operele sale publicistice și implicare socială imensă. În faptul lingvistic, urmându-l pe Vianu, se reflectă în omul care îl produce și sunt atinși, în acest fel, toți oamenii care îl cunosc. În legătură cu expresivitatea, cum spune și I. Coteanu (Stilistica funcțională a limbii române, vol. I, Editura Academiei, București, 1973, p. 73), aceasta constituie unul dintre cele mai dezbătute capitole ale stilului și stilisticii, pentru că, printre altele, ea se identifică, pe de o parte, cu afectivitatea, pe de altă parte, cu estetica. Nu intră, în atenția rândurilor de față, discutarea în amănunte a acestei probleme. Vom reține, aderând la ea, poziția lui M. Rifaterre, după care în expresivitate intră intensificarea reprezentării (a imaginilor), conotația estetică, dar și coloratura afectivă (Apud I. Coteanu, Op. cit. I, p. 72). De altfel, la această opinie aderă și alți cercetători, precum Stephen Ullmann, spre exemplu. I. Coteanu formulează însă o idee interesantă despre expresivitate în general. Iată ce scrie cercetătorul român: ,,…de la orice definiție a expresivității am porni, organizarea mesajului apare ca o activitate exclusivă a creatorului acestuia, exclusivă, dar nu independentă, nu în sine și pentru sine, ci în sine și pentru destinatar. Iar puțin încolo adaugă: ,,Intențiile și efectele conținute în mesaj ne conduc fie spre ideologia participanților la actul comunicării, fie spre determinarea condițiilor social-culturale particulare ale efectuării acestui act, fie, în sfârșit, spre calitățile intrisece ale mesajului. E posibil chiar să se simtă nevoia nu numai de toate elementele mai sus înșirate, ci și de altele, de exemplu, de conoașterea modului general de apreciere a unor construcții, expresii sau locuțiuni etc.” (Op. cit., p.76)
Totuși, deși e asociat cu expresivitatea unui text, stilul nu este însă numai expresivitate! (Ibidem, p.77). În acest sens, ca fenomen lingvistic, stilul are o sferă mai largă de cuprindere, mai ales în cazul stilului individual, care implică, în primul rând, o anumită concepție despre lume.
Vorbind despre opera eminesciană, în integralitatea ei, întâlnim atât toate variantele funcționale ale limbii noastre literare, cât și atributele specifice ale stilului individual al scriitorului, manifestat, se înțelege, cu variate mijloace, în funcție de tipul de text elaborat (referențial, al cărui obiect e realitatea convențională, exprimată in limbaj preponderent denotativ, și pseudo și transreferențial, al cărui obiect e o construcție imaginară, adică ceva ce nu s-a petrecut, dar ar putea să se petreacă, fie in lumea de toate zilele – pseudo-referențială – , fie intr-o lume posibilă, cu alte legi –transreferențială – și care folosește un limbaj conotativ, simbolic).
Imensa majoritate a textelor publicistice ale lui Eminescu o alcătuiesc textele referențiale, ele dezbătând probleme ale realității sale contemporane, într-un limbaj cu precădere denotativ, dar, sub aspect stilistic, în aceste texte se întâlnesc variate elemente lingvistice, prin care personalitatea publicistului nu numai că exprimă, dar se și exprimă, adică dă expresie viziunii sale despre lume și societate și, cu impresionantă pregnanță expresivă, reacțiilor sale de ordin psihic, temperamental. Faptul acesta conturează publicisticii eminesciene un profil aparte, în care dezbaterea de idei se concretizează în texte aflate într-o zonă specială, texte cu o expresivitate care implică și vădite elemente de tranzitivitate, dar și o vizibilă coloratură afectivă, deseori
componente lingvistice cu o conotație estetică, în stare să potențeze (să intensifice) aspectele comunicate, sau imaginile realităților economice, sociale, politice etc. discutate.
Structura textului publicistic eminescian
Preponderent, textele cu caracter publicistic ale lui Eminescu sunt riguros construite.
Trecând de problematica tratată (economică, istorică, socială, politică etc.), ele pornesc de la formularea clară a obiectului dezbaterii, urmand apoi un traseu bine conturat și consecvent al dezvoltării problemei, întotdeauna fundamentată pe o temeinică documentație, pe inducție, folosind un discurs publicistic in care sunt puse la contribuție cele mai variate procedee de textualizare, de la elementele de figurație poetică, implicând diverse semnificații (umoristico-ironice, sarcastice), până la silogisme și reducerea la absurd a opiniilor adversarilor.
Există mai multe texte in care tehnica organizării lor apare in intreaga ei specificitate, în special cele conscrate masivei imigrații izraelite, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, problemei romanilor din Transilvania, aflați sub dominația imperiului austro-ungar sau aceea a românilor bocovenieni și problema cedării Basarabiei.
Studiul polemic Basarabia (publicat in Timpul, nr. 3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878, iar in ediția Eminescu, Opere, X, p. 56-70), arată, poate mai mult decat toate articolele scrise de poet, serioasele cunoștințe istorice ale lui Eminescu și talentul său in folosirea polemicii de idei, pe de altă parte. Acest studiu, cu reale virtuții stilistice, este judicios porționat, după criterii geo-cronologice, în șase capitole: I.Numele și întinderea ei; II.Veacul al cincisprezecelea; III.Veacul al șaisprezecelea; IV.Veacul al șaptesprezecelea; V.Veacul al optsprezecelea; VI.Veacul al nouăsprezecelea. Izvoare. In acest amplu text, o palpitantă pledoarie pentru romanitatea provinciei, Eminescu răspunde atacurilor presei țariste îndreptate împotriva României, în
problema retrocedării celor trei județe: Cahul, Ismail și Bolgrad, din sudul Basarabiei, revenite la Moldova in 1856, demonstrând că istoria provinciei este foarte veche, începand într-o epocă în care Imperiul Țarist nu-și întinsese stăpânirea până la Nistru. Primul fragment citat se referă la un document mongol, aflat intr-o culegere alcătuită de medicul Fazel-Ullah, poreclit Rașid, la porunca sultanului Mahmud Gazon Khan.
Acest medic, scrie Eminescu, sub anul 1240 povestește următoarele: În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munții Galiții, pentru a intra în țara bulgarilor și a ungurilor. Orda care merge spre dreapta, după ce trecu țara Aluta, îi ieși înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan și Buri au mers asupra sașilor și i-au învins în trei bătălii. BugeK trecu din țara sașilor peste munți, intrînd la Kara-Ulaghi și a bătut popoarele ulaghice. Așadar, continuă Eminescu, principii tătari au bătut pe Kara-Ullaghi, adică pe negri-valahi (Kara-Iflak), ba înaintea unuia i-a ieșit o armată comandată de Basarab-ban (Opere, X, p.57). Deci, Basarabia își trage numele de la banii Basarabi, comandanți ai vlahilor, în luptele cu triburile asiatice, duse incă de prin anii 1240. Iată un alt fragment din textul lui Eminescu, care,
referindu-se la insinuările că Rusia ar fi cucerit Basarabia de la niște cîrduri care locuiau sub corturi și care erau pe jumătate sălbatici, adică de la tătari, Eminescu scrie, după ce aruncă, in
treacăt, o ironie (tătarii d-lui X, cari ar fi fost în trecut les possesseurs legitimes, erau cam ciudați în felul lor ) la adresa acestei minciuni, în vadită contradicție cu cronologia faptelor
istorice (rușii ajunseseră la Nistru, mult timp după ce Basarabia, cu cetățile sale aflate pe acest fluviu, se afla sub domnia voievozilor moldoveni): În Suceava domnește Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) și la Cetatea Albă (Akkerman). Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă și ne spune că, voind să tracă Nistrul, a trebuit să plătească pentru
trecătoare un bir, pe care moldovenii și lituanii și-l împart la încheierea socotelilor (Ibidem, p. 58).
Așadar, întregul text despre Basarabia este o succesiune de referiri la documente, folosite ca argumente incontestabile, în susținerea românității provinciei și a dreptului românesc asupra ei, documente și argumente insoțite de cuvinte și expresii figurate, cu Expresivitatea și comentarii acide:
Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea rușilor. Pentru a răspunde și la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianța
de la Lusc dintre Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir ne-a costat domnia națională și un veac de înjosire și mizerie, iar cea mai nouă alianță dintre Rusia și noi a început a aduna
nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduți în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre și în fine existența poporului românesc
pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura și a fi mulțămitori. (Ibidem, p.70) Eminescu se referă, in ultimele randuri ale citatului, la răpirea Basarabiei, prin prevederile
tratatului de la Berlin, incheiat de marile puteri,după războiul de la 1877. Uneori, expresia publicistului capătă accente evident patetice și de multe ori retorice, in pasaje in care adevărul argumentat pe bază de document se impletește cu suferința morală pricinuită de ambiția unor mari puteri.
Românii din Ungaria este un text la fel de amplu, ca și acela consacrat Basarabiei și e tot atât de riguros compartimentat în patru părți, dezbătând, în ansamblu, problematica legată de originea romanică și continuitatea românilor din Transilvania, de statutul lor social-politic sub stăpânirea străină, respingând, argumentat, denaturările de ordin istoric ale istoriografiei maghiare.
Stilistic, textul conține în mod evident, patos polemic, susținut de toate procedeele de expunere argumentată: documente istorice, demonstrația logică, ironia, expresia figurată etc. Chiar începutul textului se înscrie, evident, în registrul discursului polemic. Adversarii drepturilor istorice ale românilor transilvăneni, stăpâniți de pasiuni șoviniste – scrie Eminescu – s-au pus pe terenul contradicțiunilor și al surprinderilor, nu se sfiesc a zice azi că albul e negru și mîne că negrul e alb și așa mai departe. (Opere, X, p.657) Față de propaganda maghiară că toate naționalitățile din Ungaria se bucură de toate drepturile, Eminescu se exprimă ironic: Albă ca ziua bună, verde ca speranța în bine și roșie ca floarea parfumului este dar situațiunea și pozițiunea naționalităților, prin urmare și a românilor, privite prin prismele colorate ale droaiei pomenite de ziare și exclamă: Dacă ar fi așa! (Ibidem,p.657).
Intrând în polemică cu organele de presă liberale, Eminescu pornește de la o anumită situație politică petrecută în Italia, unde regele însărcinase cu formarea unui nou guvern pe un oarecare Depretis, etichetat de presă ca bărbat de stat luminat, progresist și liberal-moderat, membru al centrului, plin de idei practice și de vederi nimerite, și nu pe un alt politician, un oarecare domn Sella, un soi de arhon slugeriul Sandu Napoilă, giubeliu, și-n zilele de azi nu mai merge, scrie Eminescu. Acesta e sâmburele parabolei, căreia publicistul nostru îi găsește și învățătură: Vedeți, cam tot lucrul acesta s-ar putea întîmpla și în România. Pentru a face o politică pură românescă, iar nu una agreată străinilor, M. Sa Domnul, binecugetînd, nu se va adresa la cutare și cutare, ci neapărat la un om luminat, progresist, liberal-moderat, membru al centrului, cum am zice noi, plin de idei practice,de vederi nimerite. ( Opere, X, p.156-157)
După cum ușor se poate vedea, pornind de la calitățile atribuite de presa guvernamentală românească omului politic desemnat pentru a forma un nou guvern italian, Eminescu construiește un laitmotiv, care va fi reluat, sistematic, pe parcursul textului, într-o punere în pagină specifică, în manieră prozodică verslibristă, doar cu unele mici modificări. Alte mofturi a ieșit la modă pe vremea noastră, confirmă publicistul. Azi trebuie să ai vederi democratice, pur liberale, moderațiune în libertate, c-un cuvînt să fii: un om din partidul centru, cum am zice noi. (Ibidem, p.157) Și, după câteva rânduri, el reia ,,învățătura” parabolei sale parodice: Adică bate șeaua să priceapă – d. Brătianu, pentru că, în continuare, prin adresare directă către fruntașul liberal, să formuleze un hazliu avertisment, dar a cărei conotație se încheie în registrul derizoriului peisajului politic românesc: Ia pildă, d-le Brătianu, de la nenorocitul Cairoli. Italia ne e în multe asemănată nouă. Italia a avut pe Dante, noi pe Prodănescu, ea o papalitate celebră, noi pe părintele Gr. Musceleanu, ea pe Beccaria, noi pe Athanasiad. Ce mai vrei dar d-le Brătianu? În țări care se aseamănă atît de mult, nu mai merge nici cu vederile radicale, nici cu reacția ruginită. Nu mai sînt agreate. Dacă d-ta ți-ai schimba sistemul, dacă în locul unor domni ca Conforti și Zanardelli, te-ai adresa la bărbați politici cu altă greutate și altă pricepere, la un om luminat, progresist, liber-moderat, membru al centrului, cum am zice noi, atunci poate, poate că n-ai fi constrîns să-ți dai demisia. (Ibidem p.157) Și, în fine, ca în mai toate textele sale polemice, Eminescu conchide, în notă irenică: Și în priveliștea lumii aceștia oamenii se poartă după temperamentul lor. Cel melancolic plînge, cel vesel rîde – cel născut cu caracter statornic și predispoziții sKepticoase fluieră. (Ibidem, p.158) În concluzie, textele publicistice eminesciene sunt construite cu artă, ele au un fir roșu bine conturat, pus în evidență de o tehnică compozițională specifică și care variază de la un text la altul, în funcție de problema abordată, de patosul trăirii, întotdeauna subordonat adevărului și discreditării minciunii și calomniei. Toate acestea conferă stilului textelor publicisticii lui Eminescu atribute inconfundabile: credibilitate, vivacitate și expresivitate.
Oralitatea stilului eminescian
Prin prisma scopului de a informa, comenta, polemiza în sfera evenimentelor care privesc în mod direct societatea și membrii acesteia publicistica, în sensul general al termenului, de totalitate a textelor destinate pentru a fi tipărite în organe de presă cu apariție regulatăfolosește, într-un mod specific, resursele limbii comune, cu alte cuvinte, varianta funcțională a limbii care se numește stil publicistic. Prin comunicarea directă și încercarea de a exprima cât mai acut mesajul, acest stil implică într-un mod propriu elemente lingvistice aparținând tuturor stilurilor funcționale ale limbii. Nici publicistica lui Eminescu nu face excepție. Stilurile apărute în cotidiane de mare audiență în epocă, precum ziarul Timpul, îmbrățișează texte, de mai mare, sau mai mică întindere, dominant referențiale, care informează, sau dezbat probleme foarte variate tematic, folosind un limbaj denotativ, dar cu multiple elemente ținând de varianta orală a limbajului, care cum se știe, implică, în mod natural, și valențe expresive și, nu rareori, chiar estetice. ,,Oralitatea publicisticii eminesciene este o evidență ce se impune de la sine și este determinată de intenționalitatea informativ-persuasivă a stilului ce-i este propriu.”
Frecvente sunt cuvintele vechi (așa numitele arhaisme), care conferă limbajului acea culoare locală, in textele in care publicistul discută probleme de ordin istoric, dar nu numai. Iată un număr de exemple: predment, pentru „afacere”, termen întâlnit în vechile documente românești, ca și altele de fapt; izvod (în sintagma „izvodul averilor”) pentru „sursă” („însemnare”, „manuscris”, „text”); vavilonie, pentru „încurcătură” (în expresia „vavilonie curată”); hulă, „ocară” (termen întâlnit și în Glossă); nimărui, forma rotacizată a lui „nimănui” (în propoziția : „nu dăm nimărui lecțiuni de morală politică”); niciodinioară, „niciodată”; trupina „tulpina” (în formularea ironică la numele lui V.A. Urechia: „a adăugat la trupina cuvantului sufixul –i-a (Urech-i-a, foarte semnificativ pentru strigătele metamorfozatului rege Midas”, Opere, X, 160); ortana cu sensul figurat de „confrerie” (în formularea : „ortana roșilor de toate nuanțele” (Ibid., 173); ipochimen „ persoană”, „individ” („ipochimene după chip și asemănare”, Ibid.); sinet, „act”, „document” („un sinet iscălit la o bancă”…, Ibid., 181); sprafcă „cercetare”, „anchetă” („au făcut sprafcă la caserie, la cutia comunei”…, Ibid., 194); scoposit „propus” („ajuns la rezultatul scoposit” Ibid., 196); amerințat, formă rotacizată a lui „amenințat” (poporul e „amerințat a devein pradă tuturor adunăturilor”…, Ibid., 256); pișicherlîc „șmecherie”, „șarlatanie” („pesimiștii se vor revolta impotriva pișicherlicului”, Ibid., 342); anaforă, „raport scris adresat unui demnitar („o anaforă a veliților boieri”); velit („de rang înalt, mare”); ofis „decret domnesc” („un ofis a lui Grigore Vodă Ghica”); mîglisiri, „a linguși”, „a amăgi” („au siluit prin miglisiri”, Opere, XIII, 124); palinodie „retractare”. Eminescu, referindu-se la poezia populară și apreciind-o pentru simplitatea „simțământului”, „a gândirii” și naturalețea limbii, scria : să sperăm că tot se vor mai găsi suflete cari să nu fie jignite de simplitatea unui cuvânt vechi, ci vor preferi a se adăpa mai bine la izvorul curat ca lamura și mai prețios ca aurul al poeziei noastre populare, decât să bea din izvoarele de apă de zahăr cu portocale. Eminescu mergea, în această privință, pe linia gândirii unor Alecu Russo, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, prețuiți, la superlativ, in Epigonii. Lăsând la o parte creația poetică, discutată din belșug în exegeza eminesciană, nici publicistica lui Eminescu nu se abate de la dezideratul căutării originii limbii populare a cărei expresie strălucită este poezia populară. In textele publicistice ale scriitorului se întâlnesc cuvinte și expresii populare cu multiple valori expresive, de la fixarea pregnantă a unei idei, a unui sentiment sau a sensului euristic al unei situații, pană la exprimarea sugestivă a unei reflecții sapiențiale.
Materialul faptic e de o bogăție copleșitoare, pentru că nu e text in care să nu se intalnească cuvinte și expresii de largă circulație populară, ceea ce conferă „partiturii” o mare varietate lexicală, impreună cu alte tipuri de cuvinte și expresii cu vădit caracter polemic, cuvinte „crude”, „tari” (invective), apoi zicători, proverbe etc.
Oralitatea și efemeridele facțiuni politice
Există, în publicistica eminesciană, diverse fragmente în care se vizează ambiguitățile vorbăriei avocățești, considerate cele mai pregnante dovezi ale policitianismului.
Astăzi, mulțumită propășirii civilizației, foiește în sînul poporului român un număr nenumărat de acești răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă și mai vrednic a-ți spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când în viața practică, advocatul are ,,să ia” de la badea Mușat, atunci două și cu două fac nouă; cînd are ,,să-i dea”, patru și cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! E vorba de dat și de luat, și după aceea, de cînd cu formele astea nouă, a trebuit să-și mai piarză badea cîte ceva din rugina lui. S-a încărcat Mușat de Doamne-ajută, a intrat în cîrcotă cu avocatul, începe să spună și el una-două: ,,Măi neiculiță-n sus, măi omule-n jos, așa să trăiești, mai socotește o dată, că nu face atîta…” Și cu cît badea nu se lasă, cu atît se încarcă mai rău socoteala. În zadar țipă dreptatea în bietul om, geaba tot arată el răbojul și face socoteală lămurită și dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia iar la zor cu gură de Tîrgoviște și bietul Mușat, dacă vede și vede, ca să scape de tăcăitura cea de moară stricată, încheie cearta cu: ,,Poate, domnule avocat, o fi și cum zici dumneata”… Vorbă multă sărăcia omului! Cu vorbele nu se face brînză, nici apa de gîrlă oțet de trandafiri, și: Dreptatea ,,una”, este sfîntă, ca și adevărul adevărat – ,,unul”.
Aducând vorba la efemeridele „facțiuni” politice, Eminescu continuă :
Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una în alta veni și întrebarea că ce-o fi aceea Centrul ? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că Centrul este o nimica toată, un grupușor, un grupuleț, mic la stat mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coajă umflată și lustruită dar fără miez și așa mai departe câte știam și vedeam și noi ca tot târgul.
Aceste exemple sunt suficient de elocvente pentru a demosntra oralitatea textelor publicistice eminesciene. Textele sunt spumoase, virale, pline de cuvinte și expresii neaoșe, cu ziceri populare, cu formule de adresare specifice, cu multiple comparații fruste, hâtre, în spiritul
umorului moldovenesc ușor zeflemitor, cu aluzii la anecdotica folclorică. Dar de mare efect expresiv este construcția textelor ca o conversație cu un auditor imaginar, impunându-le forța de atracție pe care o are stilul colocvial, procedeu folosit de Eminescu în articolele politice (la Curierul de Iași și la Timpul).
Atitudinea afectivă și retorica
Cum am putea vorbi despre textul publicistic funcțional, dacă nu am menționa una idintre cele mai importante caracteristici și anume retorica. La Eminescu, verva scriiturii e exprimată prin nenumăratele interogații și exclamații retorice, care implică receptorul mesajului în miezul cald al dezbaterii, de obicei polemice, ca, spre exemplu, interogațiile în cumul, din fragmentul cu vizibile accente de pamflet, la adresa celor din păturile suprapuse:
Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni cari pe calea statului voiesc să cîștige avere și onori, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît organizarea cea mai simplă, posibilă a nevoilor oamenilor? Ce sînt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulînd cite trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină cunoștință? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atîtea cunoștințe pozitive pe cît are un învățător de clase primare din țările vecine și care cu toate acestea pretinde a fi mare politic și om de stat?
Suita de interogații (retorice) citată, rămane integral valabilă și neperisabilă, atestând-o actualmente în textele ziarelor. Drept răspuns, desigur, indirect, Eminescu, folosește o exclamație: Ciudată țară, într-adevăr! sau O, batjocura batjocurilor! Menționam, mai sus, că Eminescu face, deseori, referiri, în polemicile cu politicienii vremii, sau în articolele în
care discută probleme din diferite domenii ale vieții sociale, la anecdotica populară, care-i era familiară, ca și întreaga bogăție și expresivitate a limbii vorbite de popor. Relatarea
unor anecdote pe parcursul textelor publicistice dau acestora, pe lângă o deosebită culoare, în tentă umoristică, și o evident forță argumentativă. Anecdotele conturează, în textele în care
apar, și o expresivitate poetică de necontestat, în măsură să producă, pe parcursul lecturii, starea estetică autentică. Apelul la anecdotă este motivat de Eminescu prin faptul că, adeseori,
în focul polemicilor, condeiul îi este mânat la asprimi de limbaj și că, povestind întâmplări exemplare, poate mănținea o atitudine rece în discuție.
Concluzii
Publicistica românească, așa cum precizam și la începutul lucrării nu poate fi cu exactitate încadrată într-o istorie, pentru că nu este un fenomen cu o singură cauză, sau, mai mult cu determinări cunoscute în totalitate. Modul în care am decis să abordez acest subiect, referă, în primul rând, la momentul declanșării atitudinii politice și sociale în publicistica românească, deoarece în această etapă putem identifica cel mai bine elementele stilului funcțional publicistic. Publicistica românească are parte de o dezlănțuire de forțe odată cu momentul modernismului care ridică liniile, chiar dacă uneori pe cele ale formelor fără fond, la nivelul celor de peste graniță și încearcă să facă salturi majore în dezvoltarea culturii de la acea vreme. Dacă am stabilit capătul analizei noastre prin atitudinea socială și politică afișată și promovată în ziarele vremii, trebuie precizat că presa începuse să își construiască, pe lângă rolul mobilizator din perioada pașoptistă, o atitudine critică, polemică, plină de întrebări care să atragă atenția asupra unor fapte importante. Presa începea să își ia rolul de paznic al opiniei publice și acest fapt este cel care descrie cel mai bine ceea ce putem considera de actualitate – stilul publicistic în care includem oralitatea, retorica, aluziile, persuasiunea, patosul și rafinarea limbii pe care nu o putem omite, pornind chiar de la exemplul lui Camil Petrescu. Din punct de vedere lingvistic, publicistica românească este unul dintre motoarele de reformare a limbii, prin transmiterea rapidă și crearea unei coeziuni a gândirii cititorilor. Liniile majore ale opiniei sunt trasate prin presa vremii, în aceeași măsură în care sunt aplicate și acum, la nivel mult mai subtil și poate chiar și mai riscant, direcțiile formatoare ale opiniei publice.
BIBLIOGRAFIE
ACADEMIA Română – Alexandru Macedonski volumul III. Publicistica ,editura Univers Enciclopedic Gold;
ALCAN, F. – Tarde Gabriel: L'opinion et la foule, Paris, Felix Alcan, 1922 și Les lois de l'imitation, Paris, 1985, p.210-211;
ANTIP, Constantin – Istoria presei române, Academia "Sf. Gheorghe", Facultatea de Ziaristică, București, 1979;
BRANIȘTE, Andrei – Falimentul partidelor politice!, în "Țara"; An I, Nr.35;
BUCUR, Marin – Camil Petrescu, "Meșteșugul gazetăresc", "Gazeta", An IV, 1937, nr.904, 14 martie, în prefață la "Opinii și atitudini", Editura pentru literatură, 1962, pp.VI.
CĂLINESCU, G.- Opere, Publicistică, II, 1933-1935, Academia Română, 2006, ediție coordonată de Nicolae Mecu, pp. 125-128 și nota pp. 1223-1224.
CIOCULESCU, Șerban – Eminesciana, Editura Minerva, 1985, studiul Ziaristul, pp. 119-129;
DASCĂLU, Nicolae "Revista de istorie", -Tomul 34 (1981), Nr.7, Evoluția statistică a presei în România interbelică; "La Presse des minorites nationales dans la Roumanie de deux guerres"(1919-1939), pp.1268.
DEODAT, Teodoru – Publicațiile periodice agricole românești, (1923-1944);
DUCA I.G., Lumea la început de veac, Editura Eminescu, 1994.
ELIADE, Mircea – Introducere la Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Scrieri morale și politice, Fundația pentru Literatură și Artă, „Regele Carol II”, 1937, tom. I, p.LVIII);
KALUSTIAN, L. – Conspirații sub cer deschis, Editura Eminescu, 1976, pp. 271-274;
KULLER, Harry – "Presa evreiască bucureșteană", Ed. Hasfer, București, 1956;
MAIORESCU, Titu Critice – Editura Vivaldi, 1997, cuvânt introductiv de Valeriu Râpeanu, pp. 96-104, Teoria formelor fără fond, pp. 101-102.
MALRAUX , André – Les voix du silence [Voices of Silence] (1951, in English 1953);
MARINO, Adrian – Modern, modernism, modernitate, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969. Calinescu.
MIHĂILESCU, Florin – Camil Petrescu, Suflet național, în vol. Aesthesis carpato-dunărean, București, Editura Minerva, 1981, p. 167.
NETEA, Vasile – "De vorbă cu Camil Petrescu" (interviu)în "Vremea", XV, 686, 14 februarie 1943, pp.6-7, apud. Elvin B., "Camil Petrescu, studiu critic", Editura pentru literatură, 1962, pp.107.
NOICA , C., Devenirea întru ființă, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 181
PAPU , Edgar – Soluțiile artei în cultura modernă, Buc., C. Sc., 1943;
PETRESCU, Camil – "Note zilnice" (1927 – 1940), Ed. Cartea românească, 1975, pp.161.
PETRESCU, Camil – ,,Țara", An II, Nr.43, 6 martie 1921, apud. Florica Ichim, "Publicistică", volumul I, Ed. Minerva, 1984, pp.335.
SERGHI, Cella – "Despre Camil", "Viața românească", Nr.5, 1972.
SIMION, Eugen – "Timpul trăirii, timpul mărturisirii", Ed. Cartea Românească, 1976, pp.62;
ȘEICARU , Pamfil – ,,Istoria Presei” (Editura Paralela 45, ediție de George Stanca);
THIBAUDET, Albert, Reflexions sur la litterature / 1874-1936.(1938), Gallimard;
VIANU ,Tudor – Filosofia culturii, în Opere, vol. 8, Editura Minerva, 1979, p. 245
XXX – N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Editura Arta Grafica, 1993 și Editura Lider, 1999;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Publicisticii Romanesti (ID: 151214)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.