Istoria Minoritatilor Etnice In Spatiul Romanesc

Istoria minorităților etnice din spațiul românesc, înainte de anul 1918 este un sector de interes important și interesant, doarece nu este vorba numai de istoria grupurilor minoritate sau a comunităților etnice, privind contribuția pe care aceștia o au în dezvoltarea țării prin relațiile pe care indivizii grupurilor minoritare le-au dezvoltat cu populația majoritară, fie cu țările lor de proveniență.

Privind conceptul de ”integrare”, o definiție concretă oferită de Dicționarul Explicativ al Limbii Române este aceea că …………………………………, însă literatura de specialitate încadrează conceptul de ”integrare”a minorităților etnice ar pute fi privit din mai multe unghiuri. Acest lucru de întâmplă din pricina ultimelor decenii, când cercetătorii au abordat acest termen de ”integrare” a minorităților etnice, prin îndepărtarea diferențelor dintre minorități și grupul etnic majoritar . Înțelegerea termenului de ”integrare” s-a bazat pe omogenizarea societății, prin care minoritățile etnice sunt în acord cu valorile societății care îi găzduiesc, neavând vreo deschidere sau politici specifice din partea statului gazdă. În vremurile actuale, prin termenul ”integrare” se deduce în primul rând un proces de încorporare, cu drepturi egale tuturor minorităților etnice. Grupurile etnice primesc drepturi egale în toate domeniile societății, însă este conservată identitatea, aceasta fiind semnificația conceptului de ”integrare” în actualul contextul de studiu.

Un alt mod de a privi procesul de ”integrare” este faptul că acesta este multidimensional, având în vedere că integrarea minorităților etnice într-o societate trebuie să se petreacă la fiecare nivel și în fiecare domeniu al scoietății. Trebuie să se țină cont nu doar de procesul de integrare economică sau politică, ci de integrarea minorităților etnice chiar și în domeniile sociale, culturale, politice și economice. În ceea ce privește integrarea politică, aceasta se bazează pe evaluarea participării grupurilor etnice la viața politică în țara în care ei își desfășoara activitățile și anume țara gazdă, deasemenea grupurile etnice trebuie să beneficieze de drepturile cetățenești . Integritatea culturală urmărește modul în care minorităților etnice le este dat dreptul de a-și păstra valorile lor culturale autentice, fie că aceștia le manifestă în locurile public, fie în cele private. Deasemenea, pe lângă aceste domenii, se dorește o egalitate socială și economică între membrii grupurilor etnice și restul societății.

Ca exemplu, în cazul unelor state Europene, cum ar fi, Franța și Germania, acestea manifestând o stare de reținere cu privire la spijinirea minorităților etnice, fiind considerate a fi state mai puțin deschise , fiind rezervate în ceea ce privește multiculturalismul. În Germania, minoritățile etnice întâmpină dificultăți în ceea ce privește domeniile politice, economice și sociale. În cazul Franței există deasemenea o poziție potrivnică față de multiculturalism, deși nu se situează pe același palier cu Germania. Statul francez construindu-și națiunea pe un model republican al cetățeniei civice, încercând să armonizeze totul trecând peste etapa dentității etnice și să întărească identitatea de cetățean al Franței. Dacă în cazul Germaniei, un străin nu putea deveni un cetățean al acestui stat, în cazul Franței lucrurile se schimbă, iar un străin poate deveni un cetățean al statului francez, înă cu condiția ca acesta să renunțe la identitatea etnică, înlocuind-o cu cea franceză.

Acestui prim model de integrare a minorităților etnice, multiculturalismului i se opune un alt model care reprezintă un model de incluziune formală a minorităților etnice, fiind dezvoltat de către statele precum Germania și Japonia, întăresc identitatea națională în baza ”legăturilor de sânge”, prin aceasta fiind determinată calitatea de membru al respectivei națiuni.

Făcând referire la conceptul de minoritate, se deduce faptul că la începutul deceniului al treilea al secolului XX- lea, se considera că minoritatea este o ”noțiune abstractă”, care nu implică în mare parte existența unor caracteristici determinate, ci mai degrabă un raport juridic, ale cărui înțelesuri variază, urmând importanța pe care cuomportamentele, dar și prejudecățile sunt specifice unei anumite epoci și unui anumit spațiu geografic. România fiind un stat care se confruntă cu problema minoritară, înca de la începutul ecistenței sale ca stat, mai ales după ce s-a acceptat ca fiind egale toate confesiunile creștine, everiești, care până în acel moment își desfășurau activitatea doar ca simpli oasepți, iar prin Congresul de la Viena din anul 1815, aceștia primesc o serie de drepturi, deși aceste drepturi au fost puse sub controlul statelor germane.

De-a lungul timpului, în spațiul românesc au avut loc numeroase schimbări, prin care diferite popoare își creau propria patrie, contribuind fiecare în felul propriu la ”aspectul” cultural românesc. Datorită relațiilor spirituale și politice cu aceste, dar și datorită nevoilor practice ale vieții de zi cu zi , minoritățile naționale și-au creat o identitate proprie, menită să păstreze coeziunea internă, asigurând o bună colaborare cu ”majoritatea”. Relațiile nefiind întotdeauna amicale, existând numeroase momente pline de tensiune, unele fiind violente, iar ambele tabere au avut de pierdut, atât material cât și spiritual. Venirea acestori grupuri s-a realizat în diferite moduri, fie prin colonizări oficiale, cu scopul militar sau economic, datorită deplasărilor autonome de comunități care își căutau un loc de trai sau un loc în care să își urmeze credința, realizându-se o migrație fără a atreage prea mult atenția.

Contribuțiile acestor comunități au dus la deschiderea spațiului românesc spre o cultura universală, iar contactele pe acre acestea le-au păstrat cu locul de proveniență, au dus la construcția unei culturi românești racordată la patrimoniul cultural european. Rolul străinilor de acest fel au avut o importanță crescută pentru spațiul românesc, mai ales inițiativele domniei de a aduce profesori străini, de la universitățile străine, unde deasemenea s-au format intelectuali români.

Rezultatul acestor contribuții au avut ca efect lărgirea orizontului românesc, îmbogățind cultura, existând de altfel trei mari epoci, primul val aparținând ”proto-istoriei” și ”istoiei vechi”, cel de-al doilea val coincide perioadei Evului Mediu, iar cel de-al treilea val, fiind și cel mai important, coincide ”modernității românești”. Aceste valuri trebuie înțelese fiecare în cadrele cronologice sale proprii.