Istoria Germaniei Dupa Caderea Lui Napoleon Bonaparte

În urma căderii lui Napoleon Bonaparte, a fost organizat Congresul de la Viena în 1814, și a fost fondată Confederația Germană (Deutscher Bund), o ligă formată din 39 de state. Dezacordul cu ideile politice ale restaurației au dus la întărirea mișcărilor liberale, care cereau unitate și libertate. Aceste cereri, însă, au fost urmate de noi măsuri de represiune din partea omului de stat austriac Metternich. Zollverein, o uniune tarifară, a contribuit la unificarea economică a statelor germane. În această perioadă, mulți germani erau influențați de principiile Revoluției Franceze, iar naționalismul era o forță în creștere, în special printre tinerii intelectuali. Pentru prima dată, culorile negru-roșu-galben au fost alese pentru a reprezenta mișcarea, aceste culori devenind mai târziu culorile drapelului german.

În contextul unei serii de mișcări revoluționare în Europa, care au avut ca rezultat înființarea republicii în Franța, intelectualii și oamenii de rând au adus revoluția de la 1848 și în pământuri germane. Monarhii au acceptat, în primă instanță, cererile revoluționarilor. Regelui Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei i s-a oferit titlul de împărat, dar trebuia să renunțe la o parte din puterea politică; acesta a refuzat coroana și a respins constituția propusă, ceea ce pe atunci a fost un pas înapoi pentru mișcare. Conflictul dintre regele Wilhelm I al Prusiei și Parlament, care era din ce în ce mai influențat de ideile liberale, a izbucnit pe fondul discuțiilor privind reformele militare din 1862, iar regele l-a numit pe Otto von Bismarck nou prim-ministru al Prusiei.

Din punct de vedere al politicii externe, perioada de aflare la guvernare a lui Bismark poate fi divizată în 4 etape: 1863-1871: unificarea Germaniei; 1871-1880: consolidarea poziției internaționale a Imper. German; 1880-1884: începutul expansiunii coloniale; 1885-1890: expansiune colonială activă. În perioada 1871-1890 pârghiile de politică externă a Imperiului German s-au aflat în mânile cancelarului Otto von Bismarck.

Puterea militara a Prusiei se face simțită în războiul cu Danemarca din 1864, când aceasta din urmă este înfrântă și obligată să cedeze teritoriile disputate  ale ducatelor Schleswig și Holstein. Fricțiunile apărute între Austria și Prusia pentru controlul Confederației Statelor Germane duc, în 1866,  la un război între cele două țări. Spre surpriza tuturor, Prusia zdrobește într-o singură bătălie armata austrică și a statele germane aliate. Pacea încheiată, sub medierea Franței, aduce sub controlul Prusiei multe din statuletele germane: Schleswig, Holstein, Frankfurt, Hanover, Hesse-Kassel și Nassau. Vechea confederație germană se transformă în Confederația Statelor Germane de Nord sub control prusac, iar din acest moment singurele state germane din afara sferei de influență prusace sunt cele aflate la sud de răul Mainz (Baden, Württemberg și Bavaria.)

Ȋn perioada ce precede războiul din 1870, divergențele dintre Franța și Prusia se adâncesc. Ambițiile expansioniste franceze în spațiul german și nordic sunt un eșec, spre deosebire de Prusia, care reușește să anexeze partea de nord a Germaniei. Abilitățile diplomatice ale cancelarui Otto von Bismarck fac din Prusia puterea dominantă în regiune, zguduind balanța de putere existentă din timpul războaielor napoleoniene. Controversele privind frontiera franco – prusacă, încercarea eșuată a Franței de anexarea a Luxemburgului și a Valoniei (partea franceză a Belgiei), fac ca politica externă a acesteia să se radicalizeze, iar politicienii francezi vorbesc tot mai des de declanșarea unui război cu Prusia.

Ȋn 1870 tronul Spaniei devine vacant prin abdicarea reginei Isabella a II a, iar unul din candidați este prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, vărul regelui Wilhelm al Prusiei și fratele domnitorului Carol I al României. Ȋmpăratul Napoleon al III lea al Franței se consideră insultat și cere retragerea candidaturii și scuze imediate din partea Prusiei. Ironia sorții face ca prințul Leopold să fie rudă prin alianța cu împăratul Napoleon, iar sprijinul Franței a asigurat tronul României casei Hohenzollern-Sigmaringen. Prusia își retrage candidatura, dar Franța forțează nota, cerând scuze publice imediate din partea regelui Wilhelm I. Impăratul Napoleon al III lea și ministrul francez de externe, ducele de Gramont, încep o campanie publică de umilire a Prusiei și declară ca orice altă candidatură la tronul Spaniei va declanșa războiul între cele două țări. Ambasadorul Franței, Vincent Benedetti, se întâlnește cu regele Wilhelm la reședința de vacanța a acestuia și îi comunica ultimele solicitări ale Franței. Sec, dar politicos, Wilhelm refuză.

In acest moment intervine geniul machiavellic al  cancelarului von Bismarck, care obține permisiunea regelui de a face publice detaliile întâlnirii. Cancelarul întocmește o relatare care inflamează atâta opinia publică din Frantța cât și cea din Prusia. In celebra telegrama EMS, publicată în Franta pe 14 iulie (ziua naționala a țării), fiecare parte se consideră jignită și nimic nu mai împiedică declanșarea războiului.

Franta declara razboi pe data de 18 iulie 1870, insa politica externa dusa de aceasta in ultimii ani nu ii asigura sprijin extern. Napoleon III se baza pe dorinta de revansa a Austriei si Danemarcei, dar acestea sunt reticente in privinta unei noi confruntari cu Prusia. In Italia opinia publica era impotriva aliantei cu Franta pentru ca aceasta ocupa Roma. Rusia nu vroia sa implice alaturi de fostul inamic din razboiul din Crimeea, mai mult, a incheiat un pact secret cu Germania prin care promitea ajutor militar in cazul in care Austria intra in razboi. Ultima ramasa, Marea Britanie considera ca nu este in interesul ei sa se implice in razboaiele de pe continent. Izolarea Frantei pe plan european este capodopera politico-diplomatica a cancelarului von Bismarck, acesta reusind sa incheie o serie de tratate secrete cu statele germane din sud Bavaria, Baden, si Württemberg, fostele inamice din 1866. Rand pe rand, puterile europene se declara neutre, Franta va fi nevoita sa poarte razboiul singura.

In momentul declansarii razboiului, Franta era macinata de disensiunile interne intre republicani si monarhisti si avea o situatie economica precara. Armata franceza era formata din aproximativ 400.000 soldati, unii veterani ai razboielor din Crimeea, Algeria, Italia si Mexic. Situatia francezilor din punct de vedere militar era grava, tacticile si armamentul, in special tunurile, fiind depasite, lipseau hartile, iar cel mai grav lucru mobilizarea era lenta. Armata franceza era sub comanda directa a imparatului Napoleon III, impreuna cu maresalii François Achille Bazaine, Patrice MacMahon si multi alti generali. Maresalii francezi aveau pareri diferite despre conducerea ostilitatilor, ambitiile lor personale ducand la disensiuni si la o slaba coordonare a armatei.

De celalta parte, Prusia si Confederatia Statelor Germane de Nord, impreuna cu statele germane din sud, se mobilizeaza rapid si in 18 zile armatele prusace si ale aliatilor intra in Franta. Armata coalitiei au mobilizat 1.200.000 rezervisti si dispune de arme redutabile, precum pustile cu chiulasa Dreyse si tunurile cu chiulasa Krupp. In Prusia serviciul militar era obligatoriu si asta explica numarul mare de soldati mobilizati intr-un timp relativ scurt. Factorul decisiv al victoriei Prusiei este comanda armatei, concentrata in Statul Major General al Armatei care raspundea de toate operatiunile strategice si logistice. Statul Major era condus de generalul Leonhard von Blumenthal, iar la comanda efectiva a armatei se afla feldmaresalul Helmuth von Moltke. Statul Major General raspundea doar in fata regelui Wilhelm de deciziile luate, asta usurand mult comanda operationala. Printul mostenitor Friedrich Wilhelm aflat la comanda unei armate de 125.000 soldati se supunea ordinelor date de Statul Major si nu putea trece peste acestea.

Avand o armata permanenta, Franta detine initiativa, dar planul trasat de generalul Charles Frossard era sa astepte atacul la frontiera, nefacand mai nimic pentru o ofensiva generala. Pe 28 iulie 1870 imparatul Napoleon III preia comanda Armatei Rinului (100.000 soldati) si asteapta ca mobilizarea sa ii aduca noi trupe. Strategia francezilor se baza pe faptul ca statele germane din sud (Bavaria, Baden, si Württemberg), impreuna cu Austria sa declare razboi Prusiei si sa intervina rapid in razboi. Sub aceasta premiza, francezii trimit un corp de armata sa ocupe Palatinatul Bavariei, aliat al Prusiei. Spre stupefactia francezilor, Bavaria, Baden, si Württemberg declara razboi Frantei si isi mobilizeaza armatele. Austria ramane neutra, cel putin pana cand se va prefigura o victorie clara a francezilor.

Presiunea opiniei publice franceze pentru lansarea unei ofensive, il fac pe Napoleon III sa atace orasul Saarbrücken pe 2 august. Francezii reusesc sa ocupe orasul, aparat de un singur regiment prusac, care se retrage si asteapta intaririle. Pe 3 august armata prusaca, formata din 3 corpuri de armata cu un efectiv total de 350.000 soldati se apropia de frontiera. Generalul Frossard primeste informatii despre apropierea armatelor prusace la 50 km de oras si ordona retragerea. Din acest moment incepe ofensiva prusaca, iar francezii pierd initiativa.

Figura 1: Frontul franco – prusac la 31 iulir

Avansarea rapida a armatelor prusace surprind  pe francezi nepregatiti, corpul de armata al maresalului MacMahon nu stie de apropierea inamicilor. Diviziile franceze ale acestuia raman rasfirate de-a lungul frontierei si nu se face nici un efort pentru regruparea acestora. Pe 4 august armata a III a prusaca, sub comanda printului mostenitor Friedrich Wilhelm, ataca la Weissenburg o divizie franceza. Atacul este slab coordonat, dar fortele net superioare ale prusacilor infrang rezistenta franceza. Urmeaza batalia de la Wœrth, intre armata prusaca numarand 140.000 soldati si corpul de armata al maresalui MacMahon avand 35.000 soldati. Francezii rezista eroic, dar pierd 20.000 soldati (morti si prizonieri) si nu au alta solutie decat sa se retraga. In acesta batalia armatele coalitie germane pierd aproape 10.000 soldati. Batalia purtata de armatele germane este considerata ca fiind “locul de nastere” al Germaniei unificate, facandu-se aluzie la o declaratie mai veche a cancelarului von Bismark care sustinea ca Germania va fi unificata prin “fier si sange”.

Intre timp, armatele  prusace I si II ataca si distrug un corp de armata francez la Spicheren. Armata franceza se regrupeaza si se retrage in fortareata Metz. Pe 16 august aceasta armata de 130.000 soldati incearca sa efectueze o retragere spre pozitiile franceze, dar sunt surprinsi de un corp de armata prusac de 30.000 soldati. Prusacii lanseaza un atac disperat si reusesc sa opreasca retragerea francezilor, contra-atacul cavalerie franceze provoaca pierderi grele prusacilor, peste 15.000 soldati prusaci sunt ucisi in ultima batalie sustinuta de cavalerie in Europa Occidentala.

Pe 18 august armatele I si II ale coalitie germane sosesc si incercuiesc fortele franceze la Gravelotte, langa Metz. Von Moltke avea sub comanda peste 190.000 soldati si 730 tunuri grele Krupp. De cealalta parte maresalul Bazaine comanda 113.000 soldati si avea 520 tunuri grele depasite. In prima faza a atacului, pustile francezilor se dovedesc superioare celor prusace, germanii sunt nevoiti sa se retraga din fata transeelor franceze cu pierderi grele. Noile tunuri Krupp reusesc sa echilibreze balanta si impiedica un eventual contra-atac francez. A doua zi, Bazaine refuza sa atace fortele slabite ale adversarului si ordona retragerea trupelor franceze in fortareata Metz, unde vor capitula 2 luni mai tarziu. Pierderile germane au fost imense, 20.000 soldati morti fata de 7.500 soldati francezi morti si 4.200 prizonieri si au fost cauzate, in primul rand, de atacul nesabuit al unor regimente germane asupra pozitiilor franceze.

Pe 30 august nou formata armata Chalons condusa de Napoleon III si maresalul Mac Mahon se indreapta spre Metz pentru a salva armata franceza incercuita. O manevra incompetenta de a flanca armatele inamice duce la batalia de la Beaumont, unde francezii pierd 5.000 soldati si se retrag la Sedan. Aici sunt incercuiti complet, iar Napoleon III se preda pe data de 2 septembrie impreuna cu 100.000 soldati francezi.

Vestea despre predarea rusinoasa a imparatului inflameaza opinia publica. Pe 4 septembrie lovitura de stat condusa de generalul Trochu, Jules Favre si Léon Gambetta rastoarna monarhia si instaureaza republica. Von Bismarck spera ca noul regim va incheia pacea si face o oferta de pace cu conditii moderate tinand cont de situatia din teren. Solicitarea de cedare a unei parti din Alsacia este respinsa cu vehementa de guvernul francez care reinnoieste declaratia de razboi si solicita mobilizarea generala. Comandamentul german considera ca ocuparea Parisului va determina incetarea razboiului si ordona asediul acestuia. La 19 septembrie incercuirea este completa si incepe asediul. Parisul era puternic fortificat si aparat de peste 400.000 soldati, marinari si garzi nationale.

Sugestia cancelarului von Bismarck de a bombarda Parisul este respinsa de regele Wilhelm la insistentele Statului Major German. Solutia gasita de feldmaresalul von Moltke este infometarea orasului pana la capitulare si distrugerea sistematica a forturilor de aparare cu noile tunuri grele de asediu. Comandantul Parisului, generalul Trochu, neavand incredere in fortele franceze, nu face nimic pentru a sparge incercuirea din jurul Parisului. El spera ca prusacii vor ataca Parisul si va respinge atacul provocandu-le pierderi ingrozitoare. Bineinteles ca acest atac nu a venit niciodata.

Intre timp Leon Gambetta scapa din Paris intr-un balon cu aer cald si reuseste sa mobilizeze cateva armate franceze de voluntari in provincie si porneste spre Paris pentru a-l elibera. Lupte se declanseaza intre aceste armate si corpurile de armata prusace trimise in recunoastere. Francezii recuceresc Orleans-ul pe 9 noiembrie, dar ca urmare a capitularii maresalului Bazaine la Metz, noi trupe germane sosesc si intaresc diviziile aflate in lupta. Pe 4 decembrie Orleans-ul cade si armata franceza  de pe Loire este distrusa. Campanii similare sunt in nordul si estul Frantei, unde armatele franceze obtin mici victorii, dar in final sunt distruse.

Pe data de 18 ianuarie 1871 este proclamat Al Doilea Imperiul German (Deuches Reich) si Wilhelm I este proclamat imparat. Imperiul era format din 25 de state germane Situatia din Paris il ingrijoreaza pe noul imparat, francezii forteaza asediul in diferite zone si sunt respinsi cu pierderi mari. Conditiile precare si aprovizionarea insuficienta duc la izbucnirea de epidemii in randul armatei germane. La 25 ianuarie 1871 imparatul ii ordona lui von Moltke sa se puna la dispozitia cancelarului von Bismarck. Acesta ordona bombardarea Parisului cu artileria grea si trei zile mai tarziu guvernul francez solicita un armistitiu.

Armistitiul este semnat la Versallies, iar pacea finala de la Frankfurt (10 mai 1871) duce la pierderea de catre Franta a provinciilor Alsacia si Lorena. Victoria Germaniei a dus la o revoluție în organizarea armatelor europene. Acestea au copiat repede modelul prusac de conducere a armatei prin Stat Major, a adoptat serviciul militar obligatoriu și folosirea căilor ferate și telegrafului în scop militar. Noile tactici de luptă prusace, operațiuni rapide de învăluire, încercuire și distrugere a unei armate, se dovedesc a fi viitorul în materie de razboi. Acest război a dus la sfârsitul cavaleriei ca forță combatantă eficientă, rolul acesteia se transformă în efectuarea de operațiuni de recunoaștere și hărțuire a liniilor de aprovizionare inamice. Forturile de apărare nu mai pot face față unui asediu prelungit în fața noului tip de tun. Tunurile cu chiulasa Krupp, făcute în întregime din oțel, cu o rată mare de tragere și obuze explozive, s-au dovedit extrem de eficiente în distrugerea bastioanelor și forturilor de apărare franceze, mărturie fiind distrugerea fortăreței Strassbourg considerată inexpugnabilă. Noul Imperiu German a devenit forță dominantă în Europa continentală, influența sa crescând enorm.

Resentimentele Franței față de infrangerea umilitoare din război au dus la apariția curentului “revansist”. După pacea de la Frankfurt-1871, principalul scop al activității diplomatice bismarkiene a constat în consolidarea hegemoniei germane pe continentul european. Pt realizarea acestei priorotăți, cancelarul german a stabilit următoatele direcții în plan politiv extern: Slăbirea forțelor politice interne ale Franței; Izolarea Franței pe arena internațională; Consolidarea relațiilor cu Rusia; Ameliorarea raporturilor cu Austro-ungaria; Accesul la piețele de desfacere europene și mondiale; Atragerea Italiei într-o viitoare alianță monarhică. Bismarck a depus eforturi pentru a nu permite crearea unei alianțe franco-ruse, care ar fi putut deteriora poziția Germaniei în plan internațional. În 1873, în urma eforturilor depuse de Bismarck, a fost creată Alianța celor 3 împărați: un pact consultativ al Germaniei, Rusiei și Austro-ungariei, care nu a fost durabil, dar pentru moment a reușit să mențină Franța în izolare. În anii 70-80 raporturile franco-germane au avut un caracter deosebit de tensionat datorită înfrângerii suferite de Franța în 1871 și pierderea de către aceasta a Alsaciei și Lorenei. În timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, Bismarck a ocupat o poziție ostilă Imperiului Țarist și a susținut revendicările Marii Britanii Austro-ungariei privind revizuirea stipulațiilor Tratatului de la San-Stefano. Bismarck a condus Congresul de la Berlin în 1878 în decursul căreia Rusia a fost lipsită de unele achiziții pe care urma să le obțină prin Tratatul de la San-Stefano. Un rezultat al Crizei Orientale de la sf. anilor 70 a fost acutizarea contradicțiilor ruso-austriece și ruso-germane, precum și apropierea dintre Austro-ungaria și Germania. Dat fiind faptul că Alianța celor 3 împărați s-a destrămat definitiv în 1878, iar politica externă a Germaniei era orientată spre o colaborare cu Austro-ungaria, în 1879 Bismark a semnat un tratat de alianță cu casa de habsburg. Tratatul era orientat atât împotriva Franței, cât și a Rusiei. În 1882 la tratat a aderat și Italia, formîndu-se astfel, Tripla Alianță. Concomitent, dorind să evite o apropiere franco-rusă și profitând de acutizarea raporturilor ruso-britanice, Bismark a reușit în 1881 să reînnoiască Alianța celor 3 împărați, căreia i s-a conferit forma unui tratat de neutralitate a statelor semnatare. În anii 80-90 Imperiul german s-a încadrat în lupta pt reîmpărțirea sferelor de influență. Politica colonială a lui Bismark a avut un caracter incisiv, deoarece s-a limitat la acțiuni care să nu trezească dezacordul celor mai importante puteri coloniale. Prin promovarea unor relații cordiale cu Marea Britanie și colaborările ocazionale cu Rep. Franceză, Germania amîna revanșa franceză împotriva Berlinului și sporea confruntarea anglo-franceză în problemele coloniale, pregătind terenul pt o viitoare politică colonială de proporții, care va demara după 1890, odată cu demiterea lui Bismark din funcția de cancelar.

Majoritatea istoricilor care au studiat problematica susțin că succesul unificării germane se datorează abilității lui Bismarck de a exploata disensiunile internaționale dintre restul puterilor europene. Napoleon al III-lea s-a implicat în războaiele pentru unificarea Italiei, iar armata franceză a avut un rol decisiv în bătăliile de la Magenta și Solferino. Noul împărat a acceptat ulterior să primească din partea Piemontului ducatele Nisa și Savoia. În același timp, a ordonat construirea unei flote moderne de război, pe care, a prezentat-o cu mândrie cuplului regal britanic Albert și Victoria, în timpul unei vizite a acestora în Franța, întărind și mai mult suspiciunile engleze cu privire la o nouă încercare a vechiului rival de redeveni o putere de prim rang în Europa. La toate acestea s-au adăugat declarațiile publice făcute de Napoleon cu privire la necesitatea unor schimbări aduse tratatelor de după 1815, în speță, unele modificări teritoriale în favoarea Franței, care, dorea recuperarea malului stâng al Rinului.

De cealaltă parte, Anglia nu a considerat nici un moment Prusia o amenințare la adresa echilibrului european. În 1864, guvernul britanic ar fi putut interveni in favoarea Danemarcei, atacată de Prusia și Austria, dacă ar fi acceptat să facă unele concesii Franței și Rusiei. Țarul dorea ca Anglia să accepte oficial reîntoarcerea flotei militare ruse în Marea Neagră iar Napoleon al III-lea spera la o atitudine britanică favorabilă în privința recuperării malului stâng al Rinului. În final, politicienii englezi, la insistențele reginei, au preferat să nu intervină și au abandonat cauza daneză. În septembrie 1865, Palmerston, într-o scrisoare către ministrul de externe, lordul Russell, își exprimă clar convingerea că o Germanie unită în jurul Prusiei, putea reprezenta o contrapondere atât pentru ambițiile franceze cât și pentru cele ruse. În 1866, în timpul războiului pruso-austriac, Londra a preferat să urmeze o politică de strictă neutralitate, deși regina Victoria a cerut o intervenție militară de partea Austriei iar la sfârșitul conflictului franco-prusac din 1870-1871, Gladstone declara că înfrângerea francezilor însemna eliminarea celei mai mari amenințări continentale la adresa Angliei.

Anglia nu a întreprins nici o acțiune oficială de sprijinire a Prusiei sau a politicii lui Bismarck. Totodată, unificarea germană a fost în ultimă instanță rezultatul victoriilor răsunătoare de pe câmpul de luptă. În mod surprinzător, acestea nu au fost efectul superiorității militare prusace, tehnice și tactice. Deși implicată într-un război pe două fronturi, în Boemia și Italia, și cu capacitatea de luptă serios afectată de lipsa de comunicare dintre ofițerii de origine germanică și trupele alcătuite din soldați recrutați din întreg Imperiul Habsburgic, Austria a fost foarte aproape să obțină o victorie cu caracter decisiv la Sadova. Situația nu era disperată nici după pierderea bătăliei iar după întoarcerea prințului Albrecht din Italia, armatele austriece au reușit să se stabilizeze pe linia Dunării, și astfel, să-l forțeze pe Bismarck să dorească încheierea unei păci cât mai rapide. În timpul războiului franco-prusac, armata prusacă a fost la un pas de dezastru în bătălia de la Gravelotte-St. Privat, situația fiind salvată doar de indecizia comandanților francezi în a ordona un contra-atac rapid, și de eficiența noilor tunuri de oțel Krupp.

Succesele militare au fost de asemenea determinante în triumfurile politice ale lui Bismarck pe plan internațional și mai ales pe plan intern. Până înainte de războiul cu Austria, situația politică a lui Bismarck a fost una extrem de precară. Cancelarul a fost un om detestat atât de majoritatea liberală din Parlament, cât și de conservatori, care îl considerau lipsit de principii. El nu a fost agreat nici de armată, care nu accepta nici o imixtiune politică civilă în chestiunile militare, iar datorită antipatiei familiei și anturajului regal a fost la un pas să fie demis. La început, singurul său sprijin real a fost regele Wilhelm dar după victoriile din conflictele cu Danemarca și Austria, situația sa politică s-a stabilizat iar mulți din adversarii săi declarați s-au transformat în partizani ardenți. Pe plan internațional, unificarea germană nu a adus nici o schimbare de sistem, Bismarck transformându-se la rândul său într-un adept al principiului echilibrului de putere, în încercarea de a legitima și conserva pe plan internațional avantajele obținute de Germania până la 1871.

Bismarck este considerat un maestru al mașinațiunilor diplomatice, însă dacă analizăm cazurile în care s-a confruntat direct cu diplomația britanică, criza luxemburgheză din 1867 și cea a căilor ferate belgiene din 1868, el a fost complet depășit. Pentru Londra, o Germanie unită în jurul Prusiei nu a fost decât o altă opțiune în îndeplinirea principalelor obiective strategice ale intereselor de stat, stăvilirea ambițiilor franceze și ruse.