Introducere Privind Evolutia Relatiilor Romano Sovietice In Perioada Interbelica

CUPRINS

Argument

CAP. I. Introducere privind evoluția relațiilor româno-sovietice în

perioada interbelică

Cap.I.1. Aplanarea conflictului româno-rus

Cap.I.1.1.Acordul dintre generalul Averescu și Racovscki

Cap.I.1.2 .O tranzacție inadmisibilă

Cap.I.2.Solidaritatea mișcării muncitorești și democratice din România cu

marea revoluție socialistă din Rusia Sovietică

CAP. II. Stadiul relației diplomatice România- U.R.S.S. în contextul invadării Poloniei și dispariției sistemelor de alianță din centrul Europei (1939)

CAP. III. Modificări de ordin diplomatic pe fondul ultimatumului

Sovietic privind provinciile românești din zona de est a României mari (1940)

CAP. IV. Semnarea PACTULUI TRIPARTIT și consecințele

asupra relației cu Uniunea Sovietică

CAP. V. Concluzii asupra deciziilor diplomației și conducerii României

și lupta pe frontul de Est

Bibliografie

ARGUMENT

Lucrarea „Managementul relațiilor româno-sovietice în contextul celui de-al doilea război mondial / celei de-a doua conflagrații mondiale”, prezintă o temă de actualitate, deoarece în cei aproape 45 de ani de la instaurare și 40 de ani de la răsturnare, acest regim a fost supus judecății poporului român, cum a fost supus judecății tuturor popoarelor lumii fascismul de pretutindeni; a fost supus judecății instanțelor judiciare special constituite imediat după cel de-al doilea război mondial; a fost supus judecății științifico-istorice, sociologice, economice, filozofice, precum și unei analize particulare specifice.

Toate acestea au constituit și constituie dovezi cu mare greutate asupra faptului că omenirea, inclusiv poporul nostru, continuă să mediteze și să tragă concluzii pentru prezent și pentru viitor din ceea ce a fost fascismul, lupta împotriva sovieticilor, sau ororile pe care le-au comis aceștia împotriva umanității.

Aceasta cu atât mai mult cu cât astăzi reziduurile fascismului sau apărarea contra ofensivelor sovietice, își fac din nou apariția pe mapamond, zăngănesc din nou armele care au comis atât de grave crime prin justificarea și îndemnarea la folosirea forței împotriva a tot ceea ce se ridica contra acestuia.

Consultând izvoarele, elaborând raționamentele care se regăsesc în paginile acestei lucrări, am fost animat tot timpul și preocupat mereu de dorința și răspunderea de a fi fidel mereu adevărului, de a oferi celor care vor citi această lucrare imagini cât mai apropiate de adevărul crud, de a nu deforma realitatea chiar dacă ea a fost dură.

Trebuie să precizez faptul că modul de preluare al datelor menționate în această lucrare este concis, concluziile oferă o analiză succeptibilă și pertinentă asupra lucrării iar bibliografia este selectivă și de actualitate, dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2014.

CAPITOLUL I

INTRODUCERE PRIVIND EVOLUȚIA RELAȚIILOR ROMÂNO-SOVIETICE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Lucrarea de față cuprinde componente majore, politice și militare, îndeosebi, ale istoriei României, din perioada interbelică deoarece, plecând de la un interes pentru zona sovietică, prezenta lucrare se vrea a fi o continuare și o completare a datelor din literatura de specialitate.

Cercetarea istorică națională și internațională demonstrează că, deși au trecut multe decenii de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sursele de informare oferă noi și noi direcții de investigare, de studiu și de analiză a unor aspecte de o largă diversitate – militare, politice, logistice, economice, diplomatice și altele, deopotrivă de interesante și semnificative.

Preocupările din ce în ce mai ample ale istoricilor, politologilor, economiștilor, juriștilor și alte categorii socioprofesionale sunt și vor fi determinate în continuare de faptul că nu s-a uitat, nu se va putea uita niciodată, așa cum se subliniază și în literatura de specialitate ,,cel de-al doilea război mondial, prin amploarea sa, prin distrugerile uriașe și pierderile de zeci de milioane de vieți omenești, a constituit cea mai neagră, mai grea și distrugătoare perioadă din istoria omenirii”.

Studierea multitudinii de probleme și fenomene generate de această uriașă conflagrație, care a zguduit întreaga lume de-a lungul a șase ani impune necesitatea stringentă de a releva cauzele care au generat acest război, consecințele lui directe asupra umanității pentru a ne da seama de valoarea inestimabilă a păcii pentru toate popoarele pământului.

Politica a fost promovată după sfârșitul primul război mondial, de țările care erau interesate să evite un nou conflict cu repercursiuni nefaste.

Acestea erau țări mulțumite de tratatele internaționale de pace, iar România făcea parte dintre acestea. Aliații au intervenit pentru ca România să treacă de partea lor.

Conducătorii politici români au ezitat de multe ori deoarece în multe tratate nu erau specificate câștigurile pe care le putea avea România din teritoriile sale aflate sub stăpânire străină, iar armata română nu era suficient de dotată cu armament modern, în special mitraliere și tunuri.

Guvernul român nu a cedat și atunci aliații au fost obligați să trateze. Trebuie spus că a existat o convenție secretă între statul român și Rusia încă din 18 septembrie 1914, prin care Rusia era de acord ca România să ocupe teritoriile locuite de românii de sub monarhia austro-ungară, atunci când credea că este momentul prielnic, în schimbul păstrării unei atitudini de neutralitate.

La începutul anului 1918, România, un stat mic al Europei, cu o populație care depășea cu puțin 10 milioane de locuitori, se afla în conflict cu puterile Triplei Alianțe (Austro-Ungaria și Germania) și cu imensa Rusie sovietică.

Conflictul cu Rusia a devenit însă numai o formulă politică, deoarece, la 2 martie, Germanii intrau în Kiev și începeau marșul spre Odessa.

În aceste condiții dramatice și paradoxale, are loc evenimentul pe care nimeni nu îndrăznise nici măcar să și-l imagineze: la 9 aprilie 1918, Sfatul Țării hotărăște unirea Basarabiei cu România.

Cap.I.1.Aplanarea conflictului româno-rus

Cap.I.1.1.Acordul dintre generalul Averescu și Racovscki

După intervenția energică a armatei române, trupele rusești care părăseau frontal și provocau dezordini grave în Moldova până la Nistru au fost silite să se retragă spre Rusia dezarmate și numai pe drumurile stabilite prin planurile autorităților militare românești.

Aceasta a fost principala formă de lichidare a raporturilor dintre România și Rusia la începutul anului 1918.

După întreruperea legăturilor diplomatice româno-ruse agresivitatea bolșevică a mers mai departe.

Ea nu s-a mulțumit numai cu ștergerea oricăror urme ale vechii colaborări militare din cadrul Alianței, ci a și înlocuit-o cu o veritabilă stare de război.

Sub această agresivitate se ascundea o stratagemă politică bine disimulată prin care conducătorii bolșevici de la Petrograd, ca și ceilalți susținători ai “noului” imperialism rusesc țineau să arate că nu puteau să ierte României loialitatea față de Aliații occidentali, hotărârea de a se opune comunismului și măsurile întreprinse pentru a netezi românilor basarabeni drumul spre autodeterminare până la despărțirea de Rusia.

Mai mult, acesta era un procedeu prin care conducătorii politici „de tip nou” disprețuiau angajamentele guvernelor țariste și ale celor provizorii față de România și chiar față de alte țări capitaliste.

Ecoul acestei linii de conduită anacronică s-a simțit până la sudul Rusiei, mai precis până la zonele din vecinătatea Basarabiei.

Cel ce o preluase și o aplica încărcat de patimă antiromânească era fostul președinte al Partidului Social Democrat Român, Cristian Rackovski, un prieten politic al lui Leon Troțki.

Ajuns ministru de externe în guvernul bolșevik de la Petrograd, „Rackovski – după observația istoricului C. Kirițescu – era în guvernul sovietic pentru afacerile române”.

Mult mai îndeaproape a urmărit Ion Gheorghe Duca traiectoria politică pe care s-a plasat Rackovski în primii ani după ce a părăsit România pentru a intra în serviciile guvernelor bolșevice de la Petrograd și apoi la Kiev.

După lovitura de stat din octombrie 1917, dar mai ales după intrarea trupelor române în Basarabia, Rumcerodul condus de Racovski, devine un fel de avangardă a forțelor politice bolșevice împotriva României.

Dirijat de la Petrograd, el trece la arestarea românilor refugiați la Odessa, închide Consulatul Român și expulzează personalul acestuia, sechestrează parcul de automobile și avioane și confiscă sumele de bani ale românilor depuse la băncile din Odessa.

Sub presiunea îngrijorării pe care i-o producea soarta ostaticilor împotriva României, dacă nu acceptă să treacă la negocierea păcii separate, guvernul român a luat în considerație ideea aplanării conflictului cu Rusia.

În consecință, el se decide să discute prima propunere a Rumcerodului transmisă în prima jumătate a lunii ianuarie 1918, de la Odessa, prin ambasadorul Italian la Iași, baronul Fasciotti.

Pentru a risipi temerile Rumcerodului și a-l determina să înceteze a mai șantaja guvernul român, baronul Fasciotti nu aducea satisfacția așteptată, deoarece era prea vag și neangajat.

Comitetul Executiv al Rumcerodului a transmis guvernului român la 23 ianuarie / 5 februarie 1918, prin intermediul consulilor din Odessa ai: României, Italiei, Greciei, Statelor Unite ale Americii, Serbiei, Franței și Marii Britanii, propunerea de a se forma o comisie din delegați ai Rumcerodului, delegați ai Consulatului Român din Odessa, delegați ai misiunii militare române și ai consulatelor neutre.

Rumcerodul cerea comandamentului militar român să renunțe la orice imixtiune în viața internă politică a Basarabiei.

El mai pretindea României să-și ia angajamentul că va înteprinde și nu va susține ostilități contra Federației Sovietelor Ruse.

În urma cercetării cu luare-aminte a propunerii Rumcerodului, generalul Averescu a pus o rezoluție care, deși foarte clară, a făcut ulterior obiectul multor răstălmăciri tendențioase.

Pe textul propunerilor primate Averescu scria: Se admit condițiile, exceptând prima. Se va cere totuși înainte chiar de începerea negocierilor punerea în libertate a supușilor români de la Odessa.

Acordul dintre partea română și cea rusă a avut valoarea unei declarații comune a mareșalului Averescu și Racvoski asupra stingerii conflictului româno-rus.

Acest acord însă nu a rezolvat vechiul diferend teritorial dintre România și Rusia, atâta vreme cât Rumcerodul considera în notele sale către guvernul de la Iași că Basarabia era un teritoriu al Republicii Federative Ruse.

O asemenea pretenție nu avea nici o valoare juridică, nici politică, mai ales în acel moment când Basarabia era deja independentă.

Asupra ținutului dintre Prut și Nistru, Rusia și Ucraina nu puteau emite vreo pretenție, deoarece prin tratatul de la Brest-Litovski ele nu au cerut să includă Basarabia în granițele lor.

În aceste condiții guvernul român avea tot dreptul să ignore protestele Rumcerodului și ale Colegiului Suprem Autonom, după cum avea dreptul și să refuze orice negociere cu asemenea organizații care funcționau ilegal și nu se mențineau pe teritoriul Ucrainei independente decât cu sprijinul guvernului bolșevic de la Petrograd.

Fiind executanți fideli ai ordinelor lui Lenin, conducătorii organismelor bolșevice de la Odessa nu puteau să fie și nici nu au fost recunoscuți de Rada Centrală a Ucrainei. Prin urmare, ei nu aveau dreptul să trateze cu România în numele Ucrainei.

Instalate în Ucraina de o putere străină și împuternicite să desfășoare o activitate politico-militară samavolnică, aceste organizații nici nu aveau competența de a încheia cu autoritățile românești vre-un accord valabil. Rațiunea pentru care guvernul român a acceptat totuși negocierea și apoi încheierea acordului se găsește cuprinsă în dorința de a-i salva pe refugiații români de la Odessa, de a asigura paza depozitelor sale de muniții și alimente instalate în Basarabia și de a nu lăsa descoperit spatele frontului în care unitățile bolșevice ale ateritoriul Ucrainei independente decât cu sprijinul guvernului bolșevic de la Petrograd.

Fiind executanți fideli ai ordinelor lui Lenin, conducătorii organismelor bolșevice de la Odessa nu puteau să fie și nici nu au fost recunoscuți de Rada Centrală a Ucrainei. Prin urmare, ei nu aveau dreptul să trateze cu România în numele Ucrainei.

Instalate în Ucraina de o putere străină și împuternicite să desfășoare o activitate politico-militară samavolnică, aceste organizații nici nu aveau competența de a încheia cu autoritățile românești vre-un accord valabil. Rațiunea pentru care guvernul român a acceptat totuși negocierea și apoi încheierea acordului se găsește cuprinsă în dorința de a-i salva pe refugiații români de la Odessa, de a asigura paza depozitelor sale de muniții și alimente instalate în Basarabia și de a nu lăsa descoperit spatele frontului în care unitățile bolșevice ale armatei ruse produceau mari dezordini.

Fără a ține cont de aceste realități, guvernul sovietic a reluat la 18 aprilie 1918 protestele împotriva actului unirii Basarabiei cu României, considerându-l „o sfidare a Republicii Federative-Ruse”, o „revoltătoare încălcare a acordului cu Rusia privind evacuarea în decurs de două luni a Basarabiei” și, foarte straniu, un act „lipsit total de puterea dreptului internațional” .

Unul din argumentele invocate pentru susținerea pretențiilor Imperiului Rus asupra Basarabiei este și acela procurat prin interpretarea tendențioasă a acordului încheiat de Racovski cu generalul Averescu.

Interpreții interesați ascund cu bună știință faptul că acest acord a avut nu numai vicii de formă, ci și de fond.

De exemplu, el nu își poate justifica existența prin nevoia de a aplana conflictul militar româno-rus pentru simplu motiv că acest conflict nu a existat, deoarece România nu efectuase nici un act de agresivitate împotriva Rusiei.

Principalul punct al explicațiilor, îl constituie așa-zisa obligație pe care guvernul generalului Averescu o avea.

Și-ar fi luat-o prin acordul încheiat cu Racovski de a retrage în decurs de două luni trupele române din Basarabia.

În cazul explicațiilor s-a lăsat intenționat la o parte rezoluția pe care generalul Averescu a pus-o pe textul ultimatumului primit de la Rumcerod în ziua de 11 / 24 februarie 1918, dar, în schimb, se transforma într-un izvor de neînțelegere deliberată răspunsul fără echivoc pe care biroul guvernului român l-a trimis lui Racovski.

Aliații României din primul război mondial au condamnat semnarea păcii separate de către această țară, și Germania, la începutul anului 1918, deși era evident pentru oricine că România nu putea supraviețui ca stat decât cu condiția acceptării acestui tratat de pace.

Salvarea statului a fost o problemă de viață și de moarte pentru România, dar ea avea să însemne posibilitatea intervenției active a acesteia în înfăptuirea unității naționale, dar și pentru apărarea civilizației europene.

Ceea ce avea să amenințe Europa în preajma încheierii primului război mondial și în anii imediat următori a fost comunismul.

Triumful acestei ideologii în Rusia și transformarea Imperiului Țarist într-un imperiu comunist furniza oamenilor de la Moscova legitimizarea tendințelor mai vechi, expansioniste ale Rusiei.

Cap.I.1.2 O tranzacție inadmisibilă

După ce au impus Triplei Alianțe capitularea fără condiții și au încheiat cu ea, la începutul lunii noiembrie 1918, armistițiul, stale mari occidentale, ca și micii lor aliați, s-au aflat în fața unor grave complicații internaționale cărora le dăduseră naștere instalarea bolșevicilor la putere și retragerea Rusiei din coaliția Antantei. Reacția europeană împotriva bolșevismului a fost mai mult decât hotărâtă, a fost firească.

În marile democrații occidentale curentul antibolșevic își propusese, în primul rând, să nu lase guvernul sovietelor stăpân asupra Rusiei.

Inițiatorii lui se temeau nu numai de pericolul bolșevik, dar și de o eventuală colaborare româno-germană care, după unii analiști, ar fi deservit pentru mult timp toată Europa.

Pentru a preveni consolidarea dominației bolșevice, marile puteri învingătoare au inspirat răscoale împotriva noului regim, au sprijinit forțele militare ale generalilor albagardiști, au organizat blocusul economic și chiar expediții militare împotriva Rusiei Sovietice, cum ar fi de exemplu, cele din Siberia, din zona Mării Negre, din regiunea Petrogradului, de la porturile Arhanghelsk și Murmansk.

Coaliția antibolșevikă a marilor puteri occidentale nu a reușit să-și atingă scopul, în schimb a izolat pentru un timp Rusia de restul popoarelor europene care trăiau sub spaima extinderii comunismului.

Îndeosebi, ea s-a străduit să ocrotească România și s-o apere de bolșevism deoarece era una dintre țările est-europene care se învecina cu Imperiul rus pe o frontieră lungă de aproximativ 1000 de km.

Chiar din momentul reintrării României în război alături de Aliați, adică din 29 octombrie / 10 noiembrie 1918, s-a resimțit profund grija Franței pentru consolidarea rezistenței române împotriva comunismului.

Într-un apel către poporul român, generalul francez Berthelot, denunțând complicitatea germano-rusă, preciza: „Dușmanul nu își încetează execuțiile…. După ce v-au înfometat….. ei caută acum să introducă bolșevismul în patria voastră pe care au martirizat-o atât de mult”.

Convinsă de necesitatea păstrării unei poziții neutre în acea perioadă, România nu s-a amestecat nici în războiul civil din Rusia.

După aproape doi ani și jumătate de la izbucnirea războiului civil din Rusia, mai exact în martie 1920, guvernul român încă mai declara că nu era dispus, așa cum nu fusese dispus nici până atunci, să adere la acțiunea războinică preconizată.

Primul ministrul Vaida-Voievod a dat la începutul lui martie 1920, de la Londra, instrucțiuni categorice ca „trupele române să nu atace unitățile bolșevice”.

El menționa în aceste instrucțiuni că ,,România a fost și este, în ceea privește evenimentele și lupta din Rusia, partizanul principiului abținerii de la orice amestec în treburile interne ale țării vecine”.

Spre sfârșitul aceluiași an, el reamintea comisarului pentru afacerile străine ale Rusiei, G. V. Cicerin, că „din însuși momentul când puterea politică a trecut în mâinile guvernului sovietic, România a păstrat o atitudine de perfectă neutralitate față de evenimentele din Rusia și față de ostilitățile dintre Rusia și alte state limitrofe”.

Toate acțiunile armatei române împotriva unităților bolșevice, scria generalul Averescu, nu au urmărit decât să protejeze România contra dezordinilor care puteau izbucni pe teritoriul ei și să prevină orice invazie din afară.

Prin această linie de conduită, România, concomitent cu atingerea propiilor ei scopuri naționale, s-a constituit și într-o forță de protecție a Occidentului contra extinderii comunismului.

Neamestecul României în războiul civil din Rusia a fost confirmat și de șeful guvernului bolșevic V.I.Lenin, care la începutul anului 1921 declara: „Desigur că după ce la noi a fost lichidat frontal lui Vranghel e mai puțin probabil că România, care într-un moment favorabil pentru ea nu s-a hotărât să ne atace, să pornească la război, să se hotărască să pornească acum”.

Deși refuzase categoric să participle la intervenția armată în războiul civil rusesc, România a rămas totuși ținta unor atacuri înverșunate ale diplomației și chiar ale istoriografiei sovietice.

Neavând argument pe care să își întemeieze atacurile, diplomații ruși recurgeau adesea la răstălmăcirea unor articole din presa română favorabile luptei trupelor albagardiste împotriva bolșevicilor și trăgeau concluzia eronată că România își făurea planuri pentru a se amesteca în războiul civil.

I se reproșa României că primea pe teritoriul ei forțe militare albgardiste care se retrăgeau din fața trupelor bolșevice, că oferea asistență generalului antibolșevic Vranghel că intenționa să acorde ajutor acestui general ca să-și transporte rămășițele sale la Constanța, pentru a reface lupta contra detașamentelor sovietice.

Diplomații ruși, prost informați sau cu rea intenție, învinuiau guvernul României că ar fi purtat negocieri cu generalul Vranghel spre a-i ceda „materialele de război și munițiile rămase de pe urma armatelor ruse pe frontal român”.

În aceste negocieri, care de fapt nu au avut loc niciodată, reprezentantul diplomatic al Rusiei la Londra, Krasin, vedea un act de provocare la adresa guvernului sovietic.

La finalul acestui șir de învinuiri, diplomația rusă ajungea la concluzia că „România era concomitant ostilă” Rusiei sovietice din cauza formei sale de guvernământ și „a principiilor după care se conducea în politica sa internă”.

Completând această concluzie, reprezentantul sovietic la Londra preciza că „atât guvernul de la Moscova, cât și opinia publică rusă în general înclinau a crede că, România trebuie să nutrească gânduri ascunse împotriva Rusiei”.

Pentru a elimina aceste bănuieli neîntemeiate, dar care dominau viața politică a Rusiei la un moment dat, guvernul Român a informat printr-o serie de note diplomatice conducerea de la Kremlin despre adevăratele sale raporturi cu albigardiștii.

Ministrul de externe din acea perioadă, Take Ionescu, după riguroase verificări ale reproșurilor Kremlinului, scria comisarului poporului pentru afacerile străine Cicerin că România nu a violat niciodată regulile neutralității sale, că forțele militare albagardiste care treceau în dreapta Nistrului erau dezarmate, iar soldații și ofițerii internați potrivit legilor internaționale.

Tot el a mai pus la dispoziția guvernului sovietic date concrete care probau faptul că autoritățile românești respingeau ideea acordării de asistență armatelor lui Vranghel despre al căror transfer la Constanța nu se cunoștea nimic.

Teritoriul României, declara ministrul român la Londra, Ciotori „nu poate fi utilizat de armate străine urmărind scopuri care nu corespund cu politica de neutralitate și bună vecinătate” promovată de guvernul român „cu toată strictețea încă de la izbucnirea revoluției ruse”.

Prin reprezentantul său la Londra, Take Ionescu ține, de asemenea, să încredințeze Kremlinul, spre sfârșitul anului 1920, că guvernul român nu v-a ceda nimănui materialele și munițiile rămase de la armata rusă până ce România „nu își va primi despăgubirile cuvenite pentru materialele, mărfurile și tezaurul ei care sunt deținute de Rusia”.

Refuzul de a oferi asistență trupelor albgardiste era totuși compatibil cu adoptarea unor măsuri umanitare, de protejare a refugiaților ucrainieni și ruși împotriva represiunilor bolșevice.

Prin urmare, guvernul român considera că respectarea regulilor neutralității nu îl împiedică să își manifeste spiritul de caritate și „să dea azil temporar refugiaților civili, femei și copii”.

Cu toate asigurările pe care guvernul român le-a dat că va rămâne loial regulilor neutralității, așa cum o dovedesc până atunci, abținându-se de la orice act ostil Rusiei, chiar în momentul când Kremlinul îi declarase război, încordarea dintre cele două state vecine se menținea.

Trupele roșii, acționând potrivit unui plan cu obiective ascunse opiniei publice, s-au dedat la numeroase acte agresive neprovocate.

Pe tot parcursul anului 1921, soldații roșii au făcut multe încercări adesea reușite de a trece Nistrul, după ce executau adevărate tiruri de mitralieră de pe malul rusesc pe cel românesc al fluviului.

Abia spre sfârșitul acestui an încordarea de pe frontiera ruso-română s-a atenuat ca urmare a unei înțelegeri intervenite între misiunea diplomatică a României la Londra, condusă de Ciotori, respectiv cea a Rusiei, condusă de Krasin și Kamenev, potrivit căreia cele două părți își luau angajamentul să se abțină reciproc „de la orice act care ar duce la un conflict ruso-român”.

Evident că nici în perioada premergătoare acestei înțelegeri, nici după ea nu s-a instalat o încredere temeinică între cele două state, și nici nu putea să se instaleze atâta vreme cât guvernul sovietic pregătea o nouă răpire a Basarabiei, fie pe cale „pașnică, fie pe calea forței militare”.

S-a vrut a se crea o stavilă puternică împotriva extinderii comunismului a generat ideea creării unui adevărat baraj politic și militar alcătuit din forțele statelor limitrofe Imperiului Sovietic și consolidat cu asistența militară a marilor puteri învingătoare în primul război mondial .

Ideea creării acestui tip de baraj, denumit cordon sanitar, a fost emisă la București și apoi discutată la Paris în cabinetul ministrului de externe Stepen Pichon.

Potrivit părerii ministrului de externe francez, îmbrățișată și de alte cabinete europene, la realizarea cordonului sanitar trebuiau să participe în primul rând țările din imediata vecinătate a Rusiei sovietice.

Cu îndreptățită mândrie își revendica generalul Iliescu paternitatea ideii de a se crea faimosul cordon sanitar destinat să prevină contaminarea Europei cu molima comunismului.

La începutul anului 1919, când pericolul comunist făcea obiectul unor largi discuții în presa europeană, când opinia publică a țărilor din imediata vecinătate a Rusiei sovietice era cuprinsă de o adâncă îngrijorare și când, ca interpret al opiniei publice românești, regele Ferninad „își exprima teama de comunism atrăgând atenția că nu se ia în considerare destul de serios extinderea lui”, generalul Iliescu făcea ample declarații cu privire la inițiativa sa de a crea un cordon sanitar.

„Încă din 1918 – spunea el – am supus un proiect în care expuneam măsurile care trebuiau luate în Europa Orientală în fața defecțiunii rusești”.

El sublinia faptul că a demonstrat atunci cum Franța trebuia să sprijine statele de la frontiera de est și sud a Germaniei, și anume Polonia, România, Cehoslovacia și Iugoslavia, de a organiza adevărate marșuri de intimidare a forțelor comuniste.

Pentru a se pune bolșevismului o stavilă eficace, generalul Iliescu preconiza „crearea unui front româno-polon și așezarea lui sub un comandament unic încredințat unui mare comandant de oști francez”.

Dar cu toată superioritatea ei economică și militară, coaliția statelor învingătoare și-a dat seama, dar numai după câțiva ani de la încheierea primului război mondial, că izolarea pentru multă vreme a Imperiului rus nu era posibilă și nici avantajoasă.

Începând din anul 1920, tot mai insistent își făcea loc în diferite state europene ideea că „o țară de întinderea Rusiei trebuie să aibă dreptul de a-și alege singură și forma de guvernământ și guvernul”.

Rând pe rând, Rusia aspirase la supremația mondială folosindu-se de panortodoxism, apoi de panslavism.

Pe parcursul anului 1920, dar mai cu seamă în anii următori marile state învingătoare încetează finanțarea blocusului economic și încep să reia legăturile economice apoi diplomatice cu Rusia Sovietică.

Pornind pe această cale desigur și datorită foloaselor pe care le puteau dobândi prin masive investiții în economia sovietică, marile puteri învingătoare au atras după ele o serie de state mici.

Mult timp România nu s-a alăturat acestui curent atât din cauza refuzului Rusiei de a-i recunoaște frontiera Nistrului, cât și din cauză că Franța era rezervată considerând, așa cum declara primul ei ministru Aristide Briant, că nu se pot relua relațiile cu Rusia „câtă vreme nu va fi la Moscova un regim care să reprezinte într-adevăr poporul rus”.

Prin atitudinea sa, România nu s-a abătut de la regula generală a evoluției statelor mici pe traiectoria diplomatică stabilită de Marile Puteri.

Abaterea este doar aparentă și se rezumă la faptul că România din cauza unor litigii teritoriale și financiare a amânat apropierea de Rusia Sovietică urmând exemplul Franței, în timp ce statele celelalte, mai mari sau mai mici decât ea, neavând nici un litigiu de rezolvat au stabilit relații diplomatice cu Rusia mai devreme, urmând exemplul Angliei și Italiei.

Pentru menținerea păcii, care devenea un factor primordial și de consolidare a unității sale naționale, România trebuia să rămână alături de Mari Aliați occidentali, să întrețină raporturi cordiale cu cei ce au semnat tratatele postbelice și să promoveze o politică de bună vecinătate, cu respectarea intereselor ei vitale.

Sintetizând poziția perioadei nesocialiste de la acea vreme, față de problema raporturilor româno-ruse, scoteau în evidență faptul că România nu era preocupată de evenimentele care se desfășurau, dar prin atitudinile ei și prin acțiunile diplomatice dorea să contribuie la restabilirea păcii prin mijloace pacifice.

Contactele româno-ruse au durat aproape doi ani și s-au realizat atât pe cale oficială între guvernele celor două țări, cât și pe cale neoficială între misiunile lor diplomatice.

Din multiplele convorbiri care au avut loc între oficiali, s-a observat că ambele părți doreau să preia legăturile diplomatice și să stabilească un climat de încredere între ele prin aplanarea oricărui conflict la frontiera Nistrului.

Pentru a ajunge la aceste rezultate, reprezentanții celor două țări au căzut de comun acord să urmeze calea discuțiilor directe, bilateral, iar nu aceea a unei conferințe a tuturor țărilor limitrofe Rusiei, cum sugerau englezii.

Guvernul sovietic a aderat în mod expres la această cale comunicând autorităților românești că „numai negocierile directe erau în măsură să ducă la rezultate dorite, să satisfacă interesele ambelor state contractante și să ducă la rezultate dorite, și să le ferească de influențele străine care puteau să tulbure conținutul rezoluțiilor.

Cunoscând vechile tradiții ale diplomației ruse de a se refugia în timpul negocierilor pe terenul impreciziunilor pentru a-și putea justifica tergiversările premeditate, generalul Averescu și Take Ionescu au cerut Moscovei să precizeze bazele pe care ea găsea posibilă începerea tratativelor.

În locul unui răspuns precis, comisarul poporului pentru afacerile străine a comunicat la început părții române că „guvernul rus susține punctul de vedere potrivit căruia pentru stabilirea unor relații prietenești, pașnice, solide între ambele țări, este necesar să se pună în discuția conferinței pe care o preconizăm toate problemele care se intereseze România și Rusia fără nici o excepție”.

Simțind nevoia să reia cu alt prilej această explicație, Cicerin nu s-a decis să părăsească obișnuitele formule evazive și să introducă precizările necesare, ci se mulțumește să declare că: baza pe care guvernul sovietic rus concepe să ducă tratativele cu România se reduce la observarea drepturilor statelor și popoarelor interesate, căci noi nu suntem convinși că pe această bază ușor se poate ajunge la o înțelegere.

La insistențele guvernului român de a formula precis problemele ce urmau să fie discutate, partea rusă a acceptat ca, „în interesul superior al păcii” să restrângă aria acestor probleme și deci să ia în dezbatere stabilirea relațiilor diplomatice între cele două țări, navigația pe Nistru, litigiile teritoriale sau mai precis problema recunoașterii unirii Basarabiei cu România, probleme financiare, adică datoriile reciproce, bazele relațiilor comerciale și lichidarea stării de război între cele două țări.

Dornic să fixeze în prealabil problemele care alcătuiau baza negocierilor ce se pregăteau, guvernul român s-a declarat de acord cu propunerile părții ruse de a discuta: reluarea raporturilor diplomatice cu condiția recunoașterii Basarabiei, stabilirea legăturilor comerciale, navigația pe Nistru și problema datoriilor reciproce.

Prin însăși acceptarea acestei baze a negocierilor guvernul român a refuzat să ridice conferința ce se pregătea probleme pe care le considera rezolvate și care ar fi tulburat în mod inutil relațiile dintre cele două țări.

El a respins de la bun început propunerea rusă de a se lua în discuție problema stării de război din România și Rusia, deoarece ea era artificială, sau mai exact era creată în scopuri provocatoare.

Mult mai îndelungate și mai anevoioase au fost discuțiile în jurul intenției sovieticilor de a înscrie problema Basarabiei pe ordinea de zi a conferinței ce se pregătea.

Fiind foarte delicată, problema Basarabiei a fost abordată cu maximul de prudență dar și cu o neînduplecată fermitate în discuțiile pe care Vaida-Voievod îi cerea să „obțină de la ruși recunoașterea Basarabiei”, trimisul României, Ciotori, își amintește că în discuțiile cu Litvinov trebuia să țină cont de „ideologia care domina sovietele și care determină actele și gesturile lor în relațiile cu restul popoarelor”.

În consecință, diplomatul român trebuia să caute formule pe baza cărora să discute și să obțină ceea ce urmărea să pună pe ruși în contradicție flagrantă cu teoriile și dogmele marxiste.

Menajând susceptibilitățile ideologice ale sovieticilor, Ciotori a luat „ca bază în discuțiile pentru recunoașterea unirii Basarabiei principiul autodeterminării”.

El a folosit cu multă abilitate situația internațională extrem de nefavorabilă sovietelor și mai ales acea stare de spirit aproape de panică ce predomina Rusia în urma știrilor că statele din Apus pregăteau o coaliție împotriva regimului comunist, iar central de concentrare a forțelor antisovietice ar fi fost România.

Diplomația română exploatând aceste împrejurări și folosind principiul autodeterminării acceptat de sovietici și-a apărat punctual de vedere fără să facă vreo concesie rușilor.

În consecință pentru guvernul român a rămas definitiv stabilit că „frontiera României nu este obiect de discuție cu guvernul rus”.

În convorbirea pe care a avut-o Reval cu reprezentantul sovietic Litvinov asupra ordinii de zi a conferinței româno-ruse, diplomatul Filaty a declarat că „guvernul regal nu accepta în nici un caz și sub nici o formă să pună în discuție legalitatea sau caracterul definitiv al unirii Basarabiei cu România”.

Take Ionescu este și mai intransigent când precizează, la sfârșitul lunii noiembrie 1920, că guvernul român nu ar accepta să pună această chestiune în discuția unei eventuale conferințe româno-ruse, nici dacă ar avea asigurarea că Moscova ar recunoaște unirea Basarabiei cu România, fapt pentru care în fața poziției românești diplomații ruși recurg la o stratagemă.

Însă cu multă precizie se exprima diplomatul rus Krasin, la începutul anului 1921, când își arăta convingerea că „problema Basarabiei va fi definitiv reglementată, conform dorinței românilor și că va fi reglementată și problema tezaurului trimis la Moscova, pe care îl considera intact”.

Uneori, în cursul convorbirilor cu diplomații români guvernul sovietic permitea misiunilor sale diplomatice să afirme că partea rusă se gândea chiar să facă o declarație formală despre hotărârea sa de a înapoia României tezaurul.

Pe această cale, oarecum subtilă, diplomația rusă încerca să lege soarta Basarabiei de soarta Tezaurului românesc de la Moscova. Ori diplomația românească, paralel cu respingerea propunerii sovieticilor de a pune în discuție unirea Basarabiei, a încercat să obțină de la guvernul Rusiei reînnoirea obligației acestuia de a înapoia Tezaurul României.

Fără să admită vreo legătură între cele două probleme, diplomatul român Ciotori își exprima încă de la primele convorbiri cu rușii speranța „bine întemeiată de a obține tezaurul”.

Promisiunile guvernului sovietic de a recunoaște unirea Basarabiei și de a înapoia tezaurul său, după expresia diplomaților ruși de a încheia un acord asupra chestiunilor teritoriale și financiare cu România, indiferent de scopul în care erau făcute, au folosit și delegației române la conferința păcii să apere drepturile României asupra Basarabiei.

Aceasta a făcut ca mersul convorbirilor cu Rusia să sufere o temporizare, firește, din cauza părții române, care aștepta concursul Consiliului Suprem al Conferinței de pace de la Paris pentru încheierea convenției asupra Basarabiei.

Dar guvernul român, deși recunoștea importanța unui pact cu Rusia, a căutat să tergiverseze convorbirile și cu speranța deșartă că Ucraina ar fi evoluat spre un regim politic „mai aproape de cel românesc” și ar fi servit ca un stat tampon între România și Rusia.

Erau, desigur, speranțe neîntemeiate fiindcă nimeni nu putea garanta că după ce statul ucrainean se consolida nu ar fi ridicat pretenții asupra Basarabiei.

Dar, dincolo de aceste considerații mai mult sau mai puțin valabile, guvernul român se abținea să urgenteze convorbirile și din cauza situației politice neclare din Rusia, care oricând putea să ia o întorsătură imprevizibilă și să se izbească de nulitate acordul româno-sovietic.

Totuși, guvernul României, după ce a convenit cu rușii să se abțină reciproc de la orice acte ostile și după ce a prevăzut posibilitatea reglementării problemei prizonierilor, a acceptat propunerea de a începe negocierile propiu-zise.

În acest scop, ambele părți au căutat cu o insistență greu explicabilă orașul cel mai convenabil desfășurării tratativelor.

După ce guvernul sovietic a propus ca delegațiile să se întâlnească la Harkov, iar guvernul român a propus fie orașul Revel, fie orașul Riga, s-a convenit ca negocierile să se desfășoare în capital Poloniei.

După doi ani de tatonări prudente și de pregătiri minuțioase, conferința româno-rusă și-a deschis lucrările în ziua de 22 septembrie 1921 la Varșovia6.

Mersul discuțiilor, dar mai ales ultimele declarații ale celor două părți au pus în relief adevărata cauză a eșecului conferinței.

Răstălmăcind-o însă guvernul Rusiei a atribuit acest eșec refuzului României de „a include pe ordinea de zi a viitoarei conferințe problema granițelor” între două țări vecine.

Diplomația română nu putea să ia în considerare posibilitatea apariției unor factori politici care să anuleze într-un viitor eventualele înțelegeri.

Refuzul guvernului român de a accepta compromisul periculos propus de Rusia Sovietică nu a exclus posibilitatea unor noi contacte diplomatice între cele două țări în vederea dezarmării reciproce.

Aceste contacte inițiate încă din anul 1920 ajunseseră într-un stadiu avansat spre sfârșitul anului 1922, când la inițiativa Kremlinului, guvernul român s-a declarat de acord să discute problema dezarmării, dar a cerut ca mai întâi să se stabilească de comun acord ca frontiera Nistrului să nu mai constituie obiect de negociere cu Rusia. Condiția pusă de guvernul român a stârnit obișnuita împotrivire a rușilor.

Și totuși negocierile care au început în iulie 1921 și s-au desfășurat alternativ pe vase militare românești și rusești au fost îndelungi, greoaie și fără continuitate.

Cap.I.2.Solidaritatea mișcării muncitorești și democratice din România cu marea revoluție socialistă din Rusia Sovietică

Victoria proletariatului din Rusia, ideile Marii Revoluții Socialiste din octombrie au stimulat adânc spiritual revoluționar al clasei muncitoare și celorlalte mase populare de pe toate meridianele globului, răsunând ca o chemare înflăcărată în realizarea aspirațiilor lor de libertate și progres, la eliberarea de sub jugul social și național.

„Revoluția bolșevistă din Rusia – scriau mai târziu marii istorici ai timpului – fiind prima încercare a proletariatului de a realiza socialismul, ea prezintă pentru mișcarea socialistă din toate țările o importanță evidentă.

Revoluția din octombrie a pus în lumină trăsături generale ale revoluției socialiste, a adus o contribuție istorică la îmbogățirea tezaurului marxismului, experienței mișcării revoluționare internaționale.

Unele suporturi ideologice i-ar fi îngăduit Rusiei să ocupe răsăritul Europei și unul dintre scopurile urmărite era ocuparea Constantinopolului și, odată cu aceasta, posibilitatea de a controla Marea Neagră și de a pătrunde în Marea Mediterană.

Comunismul oferea pe planul expansiunii rusești temeiul ocupării lumii întregi sub lozinca „Proletari din toate țările uniți-vă!”.

Moscova devenea centrul revoluției mondiale, iar propaganda comunistă nu se sfia să facă public dorința acesteia de a răsturna ordinea capitalistă și de a întrona ordinea comunistă sub controlul comisarilor trimiși de la centru, adică de la Moscova.

Deși au încheiat pacea cu puterile centrale la Brest–Litovsk (1918), Lenin și Troțki au inițiat politica de infiltrare a bolșevismului în centrul Europei.

În ultimele decenii, istoricii români au publicat numeroase articole, studii, documente privind manifestările de solidaritate internațională ale oamenilor muncii din România cu Marea Revoluție socialistă din octombrie, precum și o serie de mărturii ale participanților români.

Amploarea mișcării de solidaritate a proletariatului român cu Revoluția din octombrie se grefa pe trainicele sale tradiții internaționale, pe vechile legături revoluționare dintre mișcarea muncitorească din România și cea din Rusia.

În plus, aflată în vecinătatea Rusiei sovietice, influența Revoluției Socialiste din octombrie a fost resimțită imediat și deosebit de puternic în România.

Semnificativ este faptul că chiar și în acele condiții, când trei sferturi din teritoriul României era ocupat de trupele Puterilor centrale și când posibilitățile de cunoaștere a relațiilor din Rusia sovietică erau foarte limitate, știrile cu privire la Revoluția din octombrie au pătruns cu repeziciune în țara noastră.

Militanții socialiști români au ezitat de la început semnificația istorică a memoriabilului eveniment din Rusia, declarându-se de partea revoluției proletare ruse.

Din primele săptămâni ale proclamării puterii sovietice în Rusia, militanții socialiști români aflați pe teritoriul ocupat de trupele germane au editat și difuzat, în condiții deosebit de grele, numeroase manifeste (presa muncitorească fusese interzisă după intrarea României în război) în care se popularizau semnificația Revoluției din octombrie, primele măsuri adoptate de Puterea sovietică din Rusia.

Aceeași simpatie față de revoluția rusă au manifestat-o și masele muncitoare românești din Transilvania, care îndurau jugul asupririi habsburgice.

În România a avut un deosebit ecou decretul asupra păcii elaborat de V.I. Lenin și adoptat de Puterea sovietică din Rusia a doua zi după Victoria Revoluției din octombrie.

Pornind de la condițiile și particularitățile României din acel timp, când cea mai mare parte a țării era cotropită de trupele Puterilor centrale, socialiștii români îmbinau acțiunea de popularizare a Decretului asupra păcii cu lupta activă pentru recucerirea independenței și suveranității țării, pentru desărșirea statului național unitar român.

Decretul asupra păcii, dat de Puterea sovietică din Rusia a avut un larg ecou în România, unde masele erau silite să lupte pentru interesele imperialiste ale Austro-Ungariei, în special în Transilvania .

Declarația drepturilor popoarelor din Rusia – adoptată de guvernul sovietic – cu privire la „egalitatea și suveranitatea popoarelor”, „la dreptul popoarelor la autodeterminare liberă până la separare și formarea de state independente, la desființarea tuturor privilegiilor și a îngrădirilor naționale”, a exercitat o puternică influență în rândul populației românești din Transilvania și Bucovina, ca și în rândul tuturor popoarelor care erau sub jugul asupririi imperiului habsburgic, constituind un imbold în lupta lor pentru emanciparea națională.

În timp ce în țară, pe măsura dezvoltării avântului revoluționar, mișcarea socialistă, concomitent cu popularizarea în rândul maselor a marilor înfăptuiri ale Puterii sovietice din Rusia, a trecut la organizarea acțiunilor de solidarizare cu primul stat socialist victorios din lume, pe teritoriul țării vecine, numeroși revoluționari români, alături de reprezentanții altor popoare, au luptat cu arma în mână, cot la cot cu Armata Roșie, pentru salvarea Revoluției din octombrie.

CAPITOLUL II

STADIUL RELAȚIEI DIPLOMATICE ROMÂNIA- U.R.S.S. ÎN CONTEXTUL INVADĂRII POLONIEI ȘI DISPARIȚIEI SISTEMELOR DE ALIANȚĂ DIN CENTRUL EUROPEI (1939)

Mărturiile istorice menționează faptul că dacă intervenția dinspre sud mai prezenta unele incertitudini, în schimb atacul polonez devenise un fapt împlinit în primăvara anului 1920.

Desfășurat pe un front foarte larg, războiul polono-rus a continuat la început cu succese vremelnice când pentru un beligerant, când pentru altul până în luna august 1920, când comandamentul trupelor bolșevice Tuhacevski a cerut armistițiul, căruia, după îndelungate negocieri, i-a urmat pacea încheiată la Riga în 12 martie 1921.

Prin pacea de la Riga, Polonia și-a fixat frontiera răsăriteană bazată pe principiul etnic pe care Lenin, ca semnatar al tratatului, a admis-o nu pentru că a fost învins, ci din convingerea că ea corespundea unei realități istorice.

La războiul polono-rus armatele române nu au participat, deși între guvernele României și Poloniei se duceau tratative pentru încheierea unei convenții militare, care a și fost semnată la 3 martie 1921.

Tratatul de neagresiune dintre Germania și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, inclusiv Protocolul Secret (Pactul Ribbentrop-Molotov, 23 august 1939) delimitase „sferele de interese” ale celor două puteri.

Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, jumătatea de răsărit a Poloniei, Basarabia (din România) cădeau în aria de expansiune a Moscovei. Dezmembrarea în trei etape a Cehoslovaciei desființase Mica Înțelegere.

Împărțirea Poloniei între Reich și U.R.S.S. anulase alianța defensivă polono-română.

Pactul înțelegerii Balcanice era încă în ființă, dar supus oricând evoluției fronturilor de luptă.

De menționat faptul și observațiile marilor istorici ai timpurilor care specificau că atunci când politica românească nu era în grațiile Varșoviei, ea devenea imediat obiectul unor atacuri foarte violente și destul de caudate, însă atunci când ea urma orbește Varșovia, era considerată independentă.

Dacă din motive care aveau legături cu apărarea intereselor naționale, politica românească avea nenorocul de a nu fi de acord complet cu Varșovia, atunci se specifica imediat că este o politică aservită.

Însă nu trebuie uitat faptul că în anul 1932, toate partidele din România au aprobat atitudinea lui Nicolae Titulescu față de Varșovia.

Totuși, dacă în noiembrie 1932, primele relații ale lui Nicolae Titulescu cu Varșovia au fost mai puțin norocoase, colaborarea acestuia cu Polonia în cursul verii din anul 1933, a fost întru totul satisfăcătoare.

Când s-a ajuns la o înțelegere direct că un U.R.S.S., asupra definirii agresiunii și a termenului de „teritoriu românesc”, Polonia a avut o obiecție care anula toate avantajele posibile ale tratativelor lui Nicolae Titulescu cu U.R.S.S., deoarece aceasta dorea ca tratatul să aibă o valabilitate de numai cinci ani.

Delegatul Poloniei, contele Raczynski, care era pe atunci doar ministru la Geneva a înțeles interesul României de a avea un Tratat cu o durată nelimitată cu U.R.S.S., încât a făcut eforturi insistente pentru a determina Guvernul polonez să abandoneze clauza de valabilitate de cinci ani.

În această direcție, contele Raczynski s-a purtat ca un adevărat aliat al României și a reușit să convingă Guvernul polonez de daunele pe care le provoca României clauzele impuse.

Argumentele lui Nicolae Titulescu au fost convingătoare, deoarece ceea ce s-a semnat în 1926 nu putea fi schimbat. S-a hotărât totuși să se încheie convenții militare cu Polonia numai pentru frontiera Răsăriteană, nu și pentru frontiera apuseană, interpretând caracterul general al Tratatului cu Polonia ca o formă de politețe față de Soviete care, în acest fel, nu mai erau indicate în mod expres drept agresorul posibil împotriva căruia România forma alianțe.

Istoria arată că Rusia a fost întotdeauna aliatul, iar nu dușmanul României.

Este adevărat că, pentru a se asigura în vederea posibilității unei agresiuni din partea U.R.S.S., România s-a aliat cu Polonia; dar în acest caz exista un risc comun, deoarece Polonia și România erau expuse în egală măsură la o eventuală agresiune rusească.

Dar când în 1932, a fost în interesul Poloniei și al Franței de a se apropia de U.R.S.S. prin celebrul Pact de neagresiune din noiembrie 1932, deși reprezentanții politici au obiectat că un asemenea Pact nu poate fi semnat atât timp cât U.R.S.S. mai contesta încă Basarabia, prin cererea de a menționa în Tratat „disputa existentă”, cei doi aliați ai României, în special Polonia, care era aliată în problema basarabeană, au semnat un pact separate cu U.R.S.S. în ciuda faptului că România obiecta, fiind lăsată în totală izolare.

Consecvent adept al conservării păcii și a independenței popoarelor, a statu-quo-ului teritorial, Nicolae Titulescu a militat cu perseverență pentru stabilirea relațiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică, fapt realizat la Geneva, la 9 iunie 1934, unde s-au făcut și schimburile instrumentelor diplomatice.

În nota finală se arată printre altele: „Guvernele țărilor noastre își garantează mutual plinul și întregul respect al suveranității fiecăruia din statele noastre și abținerea de la orice imixtiune, direct sau indirect, în afacerile interne și în dezvoltarea fiecăruia dintre ele și în special a oricărei agitațiuni și oricărui fel de intervențiuni sau de sprijin a acestora”.

În contextual problemelor internaționale care măcinau Europa, datorită atitudinii conciliante a Angliei și Franței pe de o parte, a actelor agresive ale Germaniei și Italiei, precum și a politicii revizioniste ungare pe de altă parte, diplomația românească a făcut un pas pozitiv de mare importanță în privința securității sale.

Tot în același an (1934) vorbind despre cele două convenții, Nicolae Titulescu arată că: „A defini cu precizie agresiunea ca fapt pur și simplu independent de orice considerație teoretică, a preciza cu grijă noțiunea teritoriului asupra căruia agresiunea nu s-ar putea exercita, a se angaja cu fermitate de a nu face operă de agresor, oricare ar fi rațiunile de ordin internațional sau intern care ar putea-o justifica înseamnă a substitui vagilor aspirațiuni de ideal care au stăpânit până astăzi eforturile și ale conducătorilor lor o bază practică și solidă, care constituie punctual de plecare al unei întregi vieți noi”.

După venirea lui Hitler la putere în Germania, în anul 1933, a crescut riscul declanșării unui război și, în același timp, îngrijorarea statelor mici și mijlocii în privința securității lor.

Franța și Anglia, principalele garante ale sistemului de pace stabilit la Versailles, au încercat să atragă Uniunea Sovietică în opera de realizare a securității europene.

În urma negocierilor purtate la Montreux, în Elveția, între N. Titulescu și M. M. Litvinov a fost parafat, la 21 iulie 1936 un protocol care prevedea că cele două țări să își acorde ajutor reciproc în vederea respingerii oricărei agresiuni, cu obligația ca fiecare parte semnatară să-și retragă trupele în interiorul țării respective la cererea guvernului căreia i s-a acordat ajutorul.

Rămăsese în suspensie doar un punct de vedere în care Titulescu condiționa intrarea în vigoare a acordului odată cu aplicarea tratatului franco-sovietic.

Reglementarea nu a mai avut loc, deoarece la 29 august Titulescu a fost înlăturat din guvern.

Nu trebuie uitat faptul că în acea perioadă pe agenda expansiunilor lui Hitler urma Polonia. Danzing-ul și coridorul teritorial erau doar pretexte.

Pentru orașul port la Marea Baltică și coridorul incriminat nu se face război mondial, deși, aparent, acestea au fost pretextele.

Fuhrerul urmărea de fapt să încorporeze statul polonez în sistemul său agresiv în perspective atacării Uniunii Sovietice.

Primau deci atât interesele politice cât și cele economice pentru că Berlinul nu neglijase în calculele sale producția agricolă, zăcămintele de cărbuni și mâna de lucru poloneze.

Deși la 12 februarie 1933, deci la foarte puțin timp de la acapararea puterii, declarase că problema Danzingu-lui, „acest stat sezonier” trebuie urgent rezolvată, Hitler va aplica aceeași tactică a declarațiilor de amiciție și a tratatelor semnate cu statele vecine.

Ca și în cazul Austriei ofensiva diplomatică pregătitoare a început abil și mascat, iar guvernul polonez nu avea motive să se teamă.

La 20 ianuarie 1934, ambasadorul Joseph Lipski declarase diplomatului francez Laroche: „În curând nu v-a mai fi posibil un Locarno în est. Direcția de expansiune a Germaniei se va schimba. Suntem liniștiți. Soarta Cehoslovaciei și Austriei nu ne interesează”.

La 26 ianuarie 1934, von Neurath și Lipski semnau, la Berlin „Tratatul de neagresiune germano-polonez”, pe zece ani.

Cele două guverne considerau că „a sosit momentul să înceapă o fază nouă în relațiile politice polono-germane pe calea legăturilor directe între cele două state (…) luând ca punct de plecare menținerea și consolidarea unei păci trainice între țările lor constituie o condiție esențială a păcii în Europa”.

Garantarea păcii cuprinsă în conținutul tratatului le asigura „soluțiile bazate pe o coordonare justă și echitabilă a intereselor reciproce”, domeniul politic, economic și cultural.

Prin semnarea acestui tratat Germania urmărea scopuri politice clare: slăbirea influenței Franței asupra guvernului polonez, mai ales că între aceste două țări exista un tratat de neagresiune semnat la Locarno; atragerea Poloniei în sfera de interese germane, aruncându-i drept momeală promisiunea restituirii, într-un viitor apropiat, a zonelor litigioase cu Cehoslovacia.

Substratul acestui tratat a fost intuit de guvernele vizate direct ca pasibile să suporte consecințele lui.

Guvernul polonez, în special Joseph Beck, ministrul de externe, s-a prins în jocul diplomației naziste, iar fuherul conta pe acest rezultat.

Într-un discurs ținut la Rreichstang la 21 mai 1935, Hitler recunoștea statul polonez „ca o patrie a unui popor cu conștiință națională foarte dezvoltată”. Reichul german și îndeosebi guvernul actual german – releva Hitler – nu au altă dorință decât să trăiască în pace și prietenie cu toate statele vecine.

Evident guvernului polonez i-a surâs declarația cancelarului și, probabil, i-a creat o senzație de liniște, deși se impunea sporirea atenției, deoarece se cunoștea la Varșovia că Partidul național-socialist din Danzing, aripă a N.S.D.A.P-ului, se afla într-o furibundă campanie electorală, ieșind învingător în alegerile din 7 august 1935.

Relațiile germano-polone erau apreciate favorabil atât la Berlin cât și la Varșovia, cu toate că unele evimente internaționale provocaseră suspiciuni din partea Reichului.

Declarația lui Beck, precum că raporturile Poloniei cu Germania erau neschimbate și statornice, nu l-au mulțumit pe Hitler. Nu era însă momentul să își schimbe atitudinea.

La un dineu ce avusese loc, la 24 octombrie 1938, în marele hotel din Berchtesgaden, acesta a angajat convorbiri cu Lipski în privința Danzing-ului și a coridorului, de față fiind și Hewel, diplomatul de legătură a lui Hitler și ministrul de externe.

Șeful diplomației germane a abordat problema fără ocolișuri, comunicând ambasadorului polonez dorința furerhurului de a „readuce” Danzingul în interiorul Reichului, precum și nevoia de a construi o cale ferată și o autostradă extrateritorială care să lege Germania de Danzing.

Guvernului polonez i se promiteau în schimb importante avantaje politice și economice, ca:

● Prelungirea tratatului germane-polon la 25 de ani și garantarea statu-quo-ului teritorial existent;

● Rezolvarea pretențiilor teritoriale asupra Ucrainei subcarpatice în spiritual dorit dorit de Varșovia;

● Asigurarea ieșirii la Marea Baltică;

● Deosebite avantaje economice, și altele.

Lipski a fost surprins nu atât de problemele ridicate în numele Reichului, intuite dinainte de guvernul polonez, ci de modul direct și brutal, cu tonalitate ultimativă, în care a abordat von Ribbentrop aceste convorbiri.

Răspunsul ambasadorului a fost negativ, invocând drept argument tratatul din 1934, declarația guvernului german din 5 noiembrie 1937, cuvântările lui Hitler din ultimul timp în care a repetat depre bunele relații dintre Germania și Polonia.

În zilele de 25 și 26 noiembrie, la cererea părții poloneze, dar prin intermediul Ambasadei Franței la Moscova, a avut loc o întrevedere între M. M. Litvinov și ambasadorul polonez Gryzbowski.

Guvernul sovietic considera că relațiile sovieto-poloneze exprimau destul de fidel conținutul acordului încheiat între guvernele lor în iulie 1932 pe o durată de cinci ani și prelungit până în anul 1945, apreciind că acest stat diplomatic „are o bază suficient de largă pentru a garanta inalterabilitatea relațiilor pacifiste dintre cele două guverne”.

Actul agresiv al Germaniei naziste a alarmat atât guvernele marilor puteri, dar și ale altor state vizate, direct sau indirect, că ar putea fi ținta următoare a agresiunii naziste.

În această cauză a avut câștig de cauză ideea securității colective ceea ce presupunea încheierea unor pacte de asistență mutuală între state pentru a împiedica acțiunile statelor revizioniste.

Politica de securitate colectivă era susținută de două mari puteri ale vremii: Franța și Uniunea Sovietică.

Totodată aceasta reprezenta una dintre ideile principale ale politicii titulesciene.

În acest sens președintele Consiliului Francez, Louis Barthou, declara în Parlamentul României la 12 iunie 1934: „Teritoriul vostru este doar al vostru. Cine ar vrea să ia un centimetru pătrat din el s-ar izbi de rezistența voastră.

Dar concetățeni ai României, rezistența voastră n-ar fi singura. Aveți alături de voi Aliați.

Cel care v-a pronunța împotriva voastră, împotriva unității voastre naționale, împotriva frontierelor voastre legitime, cuvântul revizuire nu-și dă seama că acest cuvânt ar fi sinonim pentru voi cu abdicarea sau trădarea”.

Această declarație a stârnit reacții negative la Budapesta.

Prima intervenție–avertisment a avut-o V. V. Tilea, ambasadorul României la Londra.

La 16 martie, diplomatul român s-a prezentat la sir Orme Sargent, subsecretar de stat adjunct la Foreign Office, dorind să știe dacă Marea Britanie va ajuta România în cazul când ar fi victima imediată a agresiunii germane.

El avertiza că în lunile următoare ar fi posibil ca Germania să treacă la dezmembrarea României, dând o parte Ungariei, „cu scopul final de a stabili un protectorat asupra întregii țări”.

În fața situației incerte, guvernul britanic s-a întrunit la 18 martie și în consens cu guvernul francez, a decis ca România să fie ajutată în cazul când va cădea victima agresiunii germane.

La 20 martie guvernul francez înmânase ambasadorului sir Eric Phipps acordul cu privire la hotărârea de a sprijini România, în care, printre altele, se arăta: „Guvernul român se află actualmente supus de către guvernul Reichului unor exigențe de ordin economic despre care există temerea ca ele să nu fie curând susținute și de o presiune politică și militară, destinată să asigure în fapt Reichului controlul total, atât politic cât și economic, al României”.

Totuși problema cea mai acută pe plan internațional, focalizată în centrul Europei, o constituia în continuare pericolul de război generat de permanentele amenințări adresate Poloniei, fără nici un ocol, de reprezentanți ai Reichului.

Faptul că România nu fusese invitată să adere la Pact a provocat neliniște la București.

Primul ministru Gheorghe Tătărăscu îl informa pe Titulescu despre impresia defavorabilă produsă de situația respectivă în rândul opiniei publice românești.

În răspunsul său, Titulescu afirma că au fost alese statele respective pentru a se diminua riscul unui eșec.

În continuare diplomatul român accentua asupra faptului că fiecare stat semnatar putea trimite invitații de aderare altor state terțe.

În aprilie 1934, ministrul de externe francez Louis Barthou a efectuat un turneu diplomatic la Varșovia și Praga pentru a convinge cele două state de necesitatea unui acord cu Uniunea Sovietică pentru consolidarea sistemului securității colective.

În iunie 1934, omul politic francez a vizitat Bucureștiul și Belgradul unde a obținut acordul aliaților săi în vederea „Pactului Oriental”.

Polonia a acționat în secret pentru eșuarea „Pactului Oriental” deoarece nu era dispusă nici să se alieze cu sovieticii, nici să garanteze frontierele Lituaniei sau pe cele ale Cehoslovaciei.

În iulie 1934, Polonia susținea că trebuie să se consulte mai întâi cu România în privința documentului respectiv pentru a se asigura că dorea și ea să fie inclusă în pact și pentru a obține sprijinul părții române în vederea unei eventuale adeziuni.

Nerealist în acest caz, Titulescu își exprima la 12 iulie 1934, dorința României de a adera la „Pactul Oriental” și speranța că Polonia ar accepta punctual de vedere al Parisului.

Bucureștiul a solicitat oficial la Paris, pe 24 iulie 1934, să adere la „Pactul Oriental”.

Cu acest prilej, francezii și-au „exprimat îngrijorarea ca cererea României să nu împiedice realizarea Pactului Oriental, dar a adăugat că Franța nu poate să-și ia răspunderea de a respinge cererea României”.

Sovieticii insistau ca în acest document să fie inclus angajamentul Uniunii Sovietice și Franței de a-și acorda imediat și reciproc asistența mutuală în cazul unei agresiuni.

„Pactul Oriental” nu a putut fi încheiat din cauza refuzului Germaniei (10 septembrie 1934) și al Poloniei (27 septembrie 1934) de a adera la el, ambele invocând imposibilitatea morală de a ajuta Uniunea Sovietică. În situația respectivă România și-a retras solicitarea de aderare la acest document.

Încercările pentru realizarea „Pactului Oriental” au avut ca finalitate constituirea Înțelegerii Balcanice, care era o grupare a statelor învingătoare în Marele Război sau considerate ca având acest statut, însă incompletă în urma neaderării Poloniei.

Puteau adera și statele învinse în primul război mondial, cu condiția respectării frontierelor care fuseseră stabilite prin Sistemul de Pace de la Versailles.

În perioada 1934-1935, se constată o deteriorare a relațiilor româno-polone.

Adevărata față a politicii externe a Poloniei, a tuturor meandrelor lor voluntariste, într-o perioadă destul de agitată, v-a fi cuprinsă cu mare acuratețe de C. Vișinoiu, izbitoare fiind și predilecțiile acestuia legate de viitorul Poloniei, ceea ce dau o valoare aparte acestor documente.

Astfel într-unul din rapoartele semnate de reprezentantul României, redactat la nici 4 luni de la preluarea postului, cel din 22 mai 1936 în care Vișinoiu surprinde caracterul demersurilor poloneze din acea perioadă, a încercărilor de deturnarea angajamentelor reciproce ale statelor Micii Înțelegeri, a îndepărtării Poloniei de tezele securității colective și apropierea intimă de demersurile față de Germania.

De menționat că numai cu o săptămână înainte, la 15 mai 1936, Vișinoiu transmisese lui Nicolae Titulescu un raport strict confidențial prin care i-a făcut o radiografie de o claritate ireproșabilă privind acțiunile de politică externă poloneză, document care, citit peste ani, se poate constitui într-o filă de referință asupra modului și stilului de redactare uimind și azi, cum a reușit condeiul ascuțit ca un bisturiu al lui Vișinoiu să surprindă sine ira et studio în judecăți exacte și drepte, orientările și coordonatele principale ale politicii unui stat „aliat” cu România încă din martie 1921 cât și cele mai fine articulații legate de manifestare acestei politici.

Păcat că radiografia respectivă a fost cunoscută de prea puțină vreme ori deloc de istoriografia poloneză, care l-a trecut cu vederea pe Vișinoiu.

Ministerul Afacerilor Străine al României, descendenții români, conștientizau, în mai 1936, că politica externă poloneză înregistra „o apropiere progresivă de politica Germaniei, adoptând direct sau indirect punctele ei de vedere în marile chestiuni europene; o dezlipire crescândă de politica Franței și a României pe un plan secundar”.

Vișinoiu informa Bucureștiul despre preocupările și declarațiile ministrului Beck în direcția excluderii „respectului tratatelor” exact ceea ce era sfânt pentru Nicolae Titulescu, Pella, Cretzianu, Gafencu.

Însă, în Polonia, dimpotrivă, era evidentă sublinierea cu indiferență a tuturor violărilor și proclamărilor în presa oficială a fragilității tratatelor; se manifesta un scepticism doctrinar față de Societatea Națiunilor și o colaborare rece și sporadică cu ea.

Era evidentă opoziția la marile teze ale securității colective și preferințe evidente pentru sistemul pactelor bilateral sau declarații favorabile unei modificări a Societăților Națiunilor, pentru a i se răpi caracterul efectiv și general, ce s-ar înlocui cu regiuni. Aceste regiuni ar fi zone de influență și scopul lor s-ar limita la problemele lor particulare, dezinteresându-se de chestiunile care nu cad geografic în regiunea respectivă.

În anul 1937 s-a desfășurat în plan bilateral româno-polon sub dictonul de reînnoire a prieteniei dintre România și Polonia recunoscându-se așadar că raporturile bilaterale s-au aflat într-un real impas, fără a se mai căuta vinovații.

Dar „evenimentul” v-a dura numai un an.

Cererile lui Ribbentrop adresate Poloniei prin Lipski la 24 octombrie, despre care în România nu s-a știut nimic, privind asigurarea unor „facilități” solicitate de Germania în comunicarea acesteia cu nemții din Gdansk, a devenit scânteia care va declanșa pârjolul.

Începutul sfârșitului în bunele relații polono-germane, stabilite în martie 1934, începe odată cu întâlnirea dintre Hitler, Ribbentrop și Beck de la începutul lui ianuarie 1939.

La reuniunea semnalată de Franasovici, se revizuia și politica Poloniei cu alte state, Bucureștiul sperând ca alianța româno-polonă să nu mai stea în umbra raporturilor polono-maghiare.

Șeful diplomației poloneze, după concediul de sărbători și Anul Nou petrecut la Monte Carlo debutează în noul an 1939, în plan extern cu o vizită în Germania unde se va întreține cu Hitler I von Ribbentrop.

În ciuda demersurilor insistente, noul șef al diplomației române, Grigore Gafencu, de a afla prin trimisul român la Varșovia, unele aspecte privind poziția lui Hitler cât și a raporturilor polono-germane, telegramele și informațiile primate de centrala Ministerului Afacerilor Străine de la București au fost până la vizita pe care ministrul român o va face, la începutul lunii martie 1939, la Varșovia, destul de subțiri, în general insignifiate, ca și informarea asigurată direct prin Raczynski la București.

La 4 ianuarie 1939, Bucureștii află la Varșovia că Beck ar fi fost invitat de Hitler în vizită în Germania.

În drumul de întoarcere de la Monte Carlo, unde își petrecuse concediul, șeful diplomației urma să se oprească la Berchtesgaden, pentru a fi primit de Fuhrer și să discute direct cu acesta unele probleme ce vizau ambele țări. În program s-au preconizat întâlniri și cu von Ribbentrop sau Goring.

Imediat ce a aflat de acestea, Gafencu i-a cerut în mod special, printr-o telegramă adresată lui Franasovici, ca – la revenirea lui Beck la Varșovia – să organizeze o întrevedere cu șeful polonez al externelor pentru a cerceta, împreună cu el, printre altele, amănunte ale situației Europei Răsăritene, căutând să lămurească probleme care interesează mai îndeaproape România, acolo unde sunt interese comune.

Gafencu, la 26 ianuarie, când a primit un raport de la Franasovici, din care rezulta răspunsuri nesincere, poziția megalomanică a interlocutorului, foarte multe ambiguități, punerea lui Hitler într-o lumină favorabilă, etc.

În documentele germane se menționează că s-a propus Poloniei pe teritoriul pomerian, spre Gdansk, să se facă construcția unei șosele sau autostrăzi extrateritoriale, a unei linii ferate, a unui port liber, garanții pentru mărfurile poloneze în spațiul de la Gdansk și stabilirea unei convenții bilaterale care să stipuleze clauze consultative, în sensul că ambele țări se vor consulta înaintea unor hotărâri diplomatice importante.

Spre sfârșitul convorbirii Ribbentrop a dat asigurări că problema alipirii Ucrainei Subcarpatice la Ungaria ar putea fi soluționată potrivit dorinței poloneze, condiționând-o de faptul că Polonia va fi de acord cu punctual de vedere german în chestiunea Gdansk-ului.

La 21 martie 1939, Lipski fusese invitat la Ribentrop pentru o nouă rundă de convorbiri pe aceeași temă, Danzing-ul și coridorul, dar fără a se ajunge la vreun rezultat convenabil Germaniei. Presiunile vor continua cu o și mai accentuată duritate, la termene scurte.

La 26 martie Ribbentrop a avut o nouă întâlnire cu Lipski, înmânându-i de data aceasta un memorandum, în care îl avertiza că „punctul de vedere polonez nu poate oferi nici o bază pentru o soluție germano-poloneză”. Singura rezolvare depindea de acceptarea pretențiilor germanilor. Guvernul Majestății Sale a dat guvernului polonez asigurări în acest sens.

Declarația de garanție dată Poloniei a reagitat cercurile diplomatice din principalele capitale europene. La Moscova ambasadorul Gryzbowski a avut mai multe întâlniri succesive cu Litvinov.

Reprezentantul polonez a fost de acord cu lărgirea bazei de relații cu guvernul sovietic, dar și-a menținut poziția de a evita orice combinație politică comună, invocând aceleași motive.

La 23 august 1939 la Moscova se semnează pactul de neagresiune sovietico-german, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop Molotov, prin care Germania și Uniunea Sovietică își împart sferele de influență în Europa.

Pactul cuprinde și un articol adițional, prin care Uniunea Sovietică capătă dreptul de a anexa Basarabia.

Lipski a fost rugat de Ribbentrop să îl informeze de urgență pe Beck cu privire la propunerile germane.

Tot în același an la 1 septembrie Germania atacă Polonia, declanșând astfel al Doilea Război Mondial. Cea de–a doua conflagație mondială durează până în anul 1945.

Uniunea Sovietică și comuniștii românii au folosit toate mijloacele de propagandă pentru a zugrăvi formațiunile politice românești, existente înainte de lovitura de forță comunistă de la 6 martie 1945, ca fiind corupte, opresive sau fasciste.

La 31 octombrie, Beck a transmis la Berlin în termeni categorici un răspuns negativ în ceea ce privește planul de alipire a Gdansk-ului la Reich, subliniind rolul pe care acest oraș îl joacă în viața economic a Poloniei.

În schimb i-a propus omologului său, ca pe cale amiabilă guvernele din cele două țări să convină printr-un tratat înlocuirea garanțiilor și a privilegiilor asigurate de Liga Națiunilor Orașului Liber, ceea ce ar da minorității germane o mai mare libertate de manifestare culturală, iar Poloniei libertăți economice.

Beck a reamintit părții germane credința lui Pilsudski că Gdansk-ul este „o piatră de încercare” în raporturile bilaterale avertizând totodată că alipirea Gdansk-ului la Reich va duce la un conflict între cele două țări.

La rândul lui, Beck i-ar fi arătat lui Hitler marea nemulțumire a Poloniei cu privire la situația internă din Rusia Subcarpatică, de agitațiile necontenite din regiune și mai ales de faptul că toți agitatorii ucraineni din această provincie, precum și cei veniți în ultimul timp din toate părțile lumii, continuă să agite problema ucraineană într-un mod cu totul ostil Poloniei.

Beck ar fi precizat că dacă respective stare de lucruri ar continua, „nu este exclus ca Polonia să fie nevoită a ocupa această provincie”.

La declarația respectivă, Hitler nu ar fi dat nici un răspuns, Beck reținând aerul unui dezinteres evident cu privire la soarta acestei provincii. Cu alte cuvinte ambasadorul român era pur și simplu dezinformat.

În ceea privește Rusia, Polonia urmează înainte netulburată, de înrâuririle lăturalnice, politica ei simplă, dreaptă și directă de pașnice raporturi de vecinătate.

În ceea ce privește poziția țărilor occidentale față de Rusia, Beck a amintit că acestea nu cunosc Rusia bolșevică, după cum nu au înțeles niciodată imperiul țarist.

Țările occidentale au urmat de la război încoace nenumărate politici diferite și contradictorii.

Astfel, la Londra și la Paris s-a vorbit mai întâi de un cordon sanitar; nimeni nu voia să aibă contact cu Moscova. S-a trecut apoi la o extremă la alta. Rusia a fost primită cu brațele deschise și cu toată încrederea la Geneva.

Franța a vrut să sprijine politica de siguranță pe ajutorul sovietelor. Pactele de asistență mutuală aveau Moscova drept punct de plecare.

De altă parte Germania urma aceeași evoluție în sens contrar. A început printr-o politică de alianță consfințită prin acordurile de la Rapallo. A urmat o politică de strânse raporturi economice. Național–socialiștii au ținut apoi să rupă toate aceste legături și să trăiască pe un picior de război.

Pactul antikomintern, polemicile și amenințările care privesc integritatea Imperiului sovietic, planul Ucrainei mari și celelalte proiecte de dezmembrare a Rusiei, vădesc intențiile agresive ale celui de-al-III-lea Reich față de Rusia.

Polonia e prea apropiată de Rusia și cunoaște prea bine ce poate și ce nu poate Imperiul Sovietic ca să poată urma față de el o politică în zig-zag-uri.

Beck a afirmat că a fost hotărât împotriva pactelor de asistență mutuală: „Suntem tot atât de hotărâți împotriva pactului antikomintern.

Am arătat domnilor Ribbentrop și Ciano argumentele pentru care Polonia nu poate adera la un asemenea pact.

Polonia nu consimte să recunoască dualitatea care dăinuiește la Moscova. Polonia nu recunoaște decât statul sovietic. Înțelegem să avem raporturi politice și economice cu Sovietele de la stat la stat. Nu cunoaștem și nu vrem să cunoaștem internaționala a-III-a”.

Ministrul polonez a evocat faptul că atunci când a fost la Moscova, credincios acestui principiu, nu s-a dus să îl vadă pe Stalin, care deși acesta este dictatorul de fapt al Rusiei, nu are o situație oficială în stat și este numai secretul general al partidului comunist.

El nu vrea să se încurce în treburile Internaționalei a-III-a, deoarece treburile acestea nu privesc decât Ministerele de Justiție și de Interne ale Poloniei.

Autoritățile poloneze țin să opună propagandei bolșevice propiul cod penal și nu pacte diplomatice.

„Dacă am participa la pactul antikomintern, am recunoaște implicit însemnătatea internațională a celei de a-III-a Internaționale” – a explicat Beck, „ar fi o recunoaștere oficială a bolșevismului”.

Orice represiune internă ar putea provoca atunci discuții sau conflicte de ordin internațional.

Polonia este hotărâtă să se țină departe de orice politică, de orice curente de ordine ideologică. Beck a considerat că este cea mai sănătoasă politică pentru Polonia și crede că și pentru România.

Față de Rusia, pactele directe de neagresiune sunt mult mai folositoare decât pactele de asistență mutuală.

Ele sunt, de asemenea, mult mai potrivite decât pactul antikomintern pentru a izola realmente Rusia Sovietică.

Atât prin pacte de asistență mutuală, ca și prin pactul antikomintern, Rusia este atrasă de treburile europene, ca prietenă sau ca dușmană.

Pactele de neagresiune în schimb mențin acolo unde trebuie să rămână în cuprinsul imperiului ei și al hotarului păzit prin obligații de neagresiune.

Aceasta corespunde în totul concepției poloneze despre Rusia Sovietică: Moscova nu este și nu poate fi un element folositor pentru Europa.

După criza din septembrie, care a dus la o încordare între Polonia și Rusia, Varșovia a ținut să restabilească situația de mai înainte, adică de status-quo în raporturile ruso-polone.

Apropierea de Rusia nu a însemnat deci pregătirea unei atitudini ostile împotriva Germaniei, ci numai reabilitarea echilibrului pe care îl socotește atât de necesar și pe care sprijinim politica noastră de independență.

Cu alte cuvinte orice încercare din partea statelor occidentale ca să înfăptuiască o schimbare în direcția păcii a dat greș.

În concluzie Hitler și-a exprimat hotărârea fermă de a rezolva orice problem de ordin politic care nesocoteau ordinele lui.

Dar revenind la hotărârea de a-și atinge obiectivele, Hitler subliniase: „Voi continua această luptă, nu are importanță împotriva cui, până vor fi asigurate securitatea și drepturile Reichului (…).

Există un singur cuvânt pe care nu l-am învățat niciodată: acesta este capitularea”.

Cu toate contradicțiile care se desprindeau din ideile enunțate de fuhrer, un lucru rezulta clar: Hitler dorea război și l-a făcut.

Așadar războiul fusese oficializat. O întrebare persista încă de-a lungul anilor: putea oare fi evitat sau limitat acest crâncen măcel declanșat?

Răspunsul l-au oferit unii din dezlănțuitorii și conducătorii acestei mari conflagrații la procesul de la Nunberg.

Astfel generalul Jodl declarase că: „dacă nu ne-am prăbușit în 1939, acest lucru se datorează exclusiv faptului că în timpul campaniei din Polonia cele 76 de divizii franceze și britanice cărora nu li se opuneau decât 32 de divizii germane, au rămas complet intacte”, iar generalul Keitel completa că „un atac din partea puterilor occidentale n-ar fi întâmpinat decât un simulacru de împotrivire, care cu siguranță că nu ar fi fost eficace”.

În septembrie 1939, însă, armatele franceze și engleze au rămas inactive, în timp ce Wehrmacht-ul lovea fără cruțare armata și poporul polonez.

În seara de 3 septembrie, când războiul se generalizase, Ribbentrop indicase lui Schulemburg să ia legătura cu Molotov și să-i comunice verbal, sub stricta păstrare a secretului, că în câteva săptămâni armata germană va avea sub ocupație întreaga zonă definită de la Moscova ca sferă a intereselor germane.

Va fi posibil ca Wehrmacht-ul să pătrundă și în teritoriul polonez fixat ca zonă de influență sovietică.

Ambasadorul german urma să se înțeleagă cu Molotov dacă nu ar fi recomandabil pentru guvernul sovietic ca la momentul respectiv forțele militare sovietice să pătrundă în această zonă și să o ocupe.

Această acțiune ar fi constituit o ușurare a efortului armatei germane și, deopotrivă, ar răspunde intereselor Uniunii Sovietice, potrivit celor stabilite, de asemenea, la Moscova.

La 17 septembrie, ora 3 dimineața, i s-a înmânat ambasadorului polonez la Moscova, Grazybowski, o notă din partea guvernului sovietic prin care-l anunța că „întrucât Polonia s-a transformat într-un câmp propice pentru diferite întâmplări și surprize ce pot crea o amenințare pentru U.R.S.S. (…), guvernul sovietic a dat dispoziții Comandamentului Suprem al Armatei Roșii să ordone trupelor să treacă frontiera și să ia sub protecție viața și avutul populației din Ucraina de vest și din Bielorusia”. La ora 10 trupele sovietice au trecut la executarea misiunii ordonate.

Spre sfârșitul lunii septembrie curajosul popor polonez încetase rezistența pe teritoriul național.

În zilele de 27 și 28 septembrie au avut loc la Moscova, tratative între guvernele german și sovietic, semnându-se un pact cu privire la frontierele dintre cele două state în urma înfrângerii Poloniei. Se încheiase, astfel, o nouă etapă în zguduirile provocate Europei de Hitler.

Un alt stat dispărea, temporar, de pe harta continentului, dar de data aceasta cu mari jertfe de sânge și de avuție material și spiritual, transformând întreaga lume într-un teatru de război nimicitor.

Diplomația ambelor tabere își va canaliza, în continuare, eforturile spre întărirea alianțelor politico-militare, fiecare sperând în obținerea victoriei.

CAPITOLUL III

MODIFICĂRI DE ORDIN DIPLOMATIC PE FONDUL ULTIMATUMULUI SOVIETIC PRIVIND PROVINCIILE ROMÂNEȘTI DIN ZONA DE EST A ROMÂNIEI MARI (1940)

Ca urmare a celor prezentate în acest capitol, țin să accentuez rolul pe care l-a jucat diplomația românească, cu o privire specială asupra celei de inspirație titulesciană.

Am încercat urmărirea modului în care Nicolae Titulescu, dar și ceilalți diplomați și oameni politici români care i-au urmat sau nu stilul, au crezut sau au refuzat a crede în viziunea lui, au fost sau nu de acord cu opțiunile lui, au căzut pradă mirajului ideii de colaborare-cooperare–coexistență-normalizare, în relațiile cu Uniunea Sovietică sau au crezut în conceptul de securitate colectivă promovată de acesta.

O asemenea politică generoasă fusese promovată după sfârșitul Primului război mondial de către țările interesate în evitarea unui nou conflict de o atare mărime.

Până la venirea lui Hitler la putere, Moscova a dat dovadă de o sinceritate neobișnuită mai târziu în istoria ei, recunoscând deschis că luptă împotriva status quo-ului postbelic, deși această dorință era îmbrăcată în formula revoluției mondiale.

Când, după așteptări inutile și, mai ales odată cu apariția amenințării germane (la care trebuie adăugată și schimbarea doctrinei de politică externă în momentul victoriei definitive a lui Stalin asupra lui Troțki, U.R.S.S. a renunțat, oficial, nu și real, la contestarea realității postbelice, aceasta a preluat conceptul de securitate colectivă și l-a folosit în scopuri personale.

A fost poate cea mai mare iluzie diplomatică folosită de sovietici, cu excepția notabilă a luptei pentru pace, politică începută în perioada interbelică, dar care a atins culmile perfecțiunii imediat după moartea lui Stalin.

În această veritabilă capcană au căzut mai mulți oameni poltici de pe scena

internațională a vremii – Atatürk și Beneš sunt doar două exemple. Printre ei s-a putut număra și Nicolae Titulescu.

Motivele care l-au împins pe o asemenea poziție au rațiuni multiple și controversate: a fost pur și simplu înșelat de oferta sovietică, a considerat că imposibilitatea unei înțelegeri internaționale cu Germania va duce automat la o apropiere între occidentali, pe care România își sprijinea securitatea, iar că țara lui se va găsi complet izolată și abandonată sau a agreat viziunea sovietică despre sistemul de relații internaționale – pentru că excludem posibilitatea ca o persoană atât de profund atașată de valorile lumii apusene să fi fost fascinată de regimul totalitar sau de ideile politice promovate de comuniști.

Credem că importanța unei asemenea teme este mare, mai ales în contextual rediscutării relațiilor dintre Federația Rusă și restul lumii.

Instaurarea dictaturii militare-fasciste în septembrie 1940 și pătrunderea trupelor germane în România au marcat una dintre perioadele cele mai grele din istoria poporului român.

Jaful hitlerist a dezorganizat viața economică, a înrăutățit considerabil situația materială a maselor.

În țară a fost introdus un regim de opresiune și teroare, al cărui ascuțiș era îndreptat îndeosebi împotriva clasei muncitoare, a comuniștilor și a altor luptători antifasciști.

Ruperea părții de nord a Transilvaniei din hotarele naționale și cedarea ei Ungariei hortiste prin dictatul de la Viena din 30 august 1940 au creat în rândurile poporului român o ură puternică împotriva hitleriștilor și hortiștilor.

Subordonarea economiei românești intereselor germane, cu consecințe grave supra avutului național, asupra nivelului de trai al maselor, a dobândit dimensiuni catastrofale odată cu aruncarea țării de către guvernul antonescian în războiul antisovietic alături de Germania Hitleristă.

Războiul antisovietic însemna nu numai îndolierea a zeci de mii de familii, adâncirea sărăciei și mizeriei, ci punerea în pericol a înseși ființei naționale, a destinelor țării și a granițelor.

În ciuda tituror amenințărilor, România se pregătea să înfrunte riscurile unui război cu Ungaria și aliații săi germani.

Concesiile din ce în ce mai mari făcute de Carol al-II-lea și de guvernul român pentru a determina Berlinul să respecte dreptul de autodeterminare, să se țină seama de realitatea etnică din teritoriile pe care vecinii României voiau să le cotropească, întâlnesc rezistența sistematică a lui Hitler.

De aceea, după toate acestea, o nouă orientare politică a României era de dorit și era bine venită cu condiția să accepte amputările teritoriale cerute de vecinii săi: Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria.

La 26 iunie, guvernul sovietic adresează un ultimatum guvernului român prin care se impune, sub amenințarea cu forța, cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei.

Izolată fiind și amenințată și la hotarul său apusean, România cedează, spre nemulțumirea multor oameni politici și militari care preferau o confruntare militară, chiar dacă ar fi fost făcută numai pentru a salva onoarea națională.

Guvernul a fost însă pragmatic: o înfrângere, de altfel inevitabilă, dacă se are în vedere disproporția de forțe dintre România și U.R.S.S., ar fi însemnat cotropirea Moldovei întregi.

De altfel, deși s-au fixat tape de evacuare a armatei și administrației românești, sovieticii au încălcat sistematic programul fixat, cu intenția de a-i provoca pe militarii români să riposteze.

Orice ripostă ar fi fost folosită ca pretext pentru a dezlănțui un conflict, iar sovieticii doreau acest conflict. Cedarea Basarabiei a provocat reacția violentă a Budapestei.

La 27 iunie 1940, se cerea în Consiliul de Miniștri al Ungariei ca România să fie constrânsă să satisfacă pretențiile teritoriale maghiare și se declara mobilizarea armatei.

Prin dictatul de la Viena, România pierdea un teritoriu de 43.492 km2 cu o populație de 2.609.007 locuitori, din care 50,2 % erau români, 37 % unguri, 5,7 % evrei, 2,8 % germani, 4,3 % alții. Dictatul de la Viena a fost socotit nul de către consiliul de coroană.

Pentru a fi valabil, el trebuia să poarte și semnătura celui de al doilea împuternicit din partea guvernului român.

Dictatul a fost semnat numai de ministrul de externe, dar el nu a fost ratificat nici de regele Carol al II-lea și nici de generalul Antonescu.

Mânia și nemulțumirea că o parte din țară fusese abandonată fără luptă a exasperat întreaga opinie public românească.

Vina o purta în primul rând regele și apoi partidele politice care nu făcuseră nimic pentru a preîntâmpina catastrofa.

Articolul 2 stipula faptul că „Intrarea în acțiune a fiecăreia dintre cele două țări se va face numai când Franța va fi intrat în acțiune. Litvinov nu a fost de acord cu prevederea respectivă.

Aceasta era asemănătoare cu cea din articolul 4 al tratatului de asistență mutuală dintre Cehoslovacia și Uniunea Sovietică încheiat la 16 mai 1935 care condiționa acordarea ajutorului sovietic de intervenția Franței pentru sprijinirea Cehoslovaciei, în eventualitatea că ea ar fi căzut victima unei agresiuni neprovocate.

Krestinski, adjunctul lui Litvinov, justifica refuzul ministrului de externe sovietic prin faptul că Franța avea o alianță cu Polonia și francezii ar fi refuzat să acorde ajutor în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi fost agresată. La fel, nici România nu ar fi putut să ajute Uniunea Sovietică luptând împotriva Poloniei.

Acest articol făcea referire la sincronizarea prevederilor tratatului cu acțiunile Franței, în cazul în care prevederile tratatului ar fi fost puse în aplicare.

În articolul 3 se prevedea faptul că „Guvernul U.R.S.S. recunoaște că în virtutea diferitelor sale obligații de asistență, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în U.R.S.S. fără o cerere formală a guvernului U.R.S.S.

Din cuprinsul acestui articol se poate desprinde posibilitatea acordată de Titulescu trupelor sovietice de a trece Nistrul, pentru a tranzita teritoriul României

în drumul lor spre apus.

În articolul 4 se arată că „La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum la cererea guvernului U.R.S.S., trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul U.R.S.S. la vest de Nistru.

În baza acesteia, Nicolae Titulescu a fost acuzat că ar fi permis intrarea Armatei Roșii în România și implicit ocuparea țării, că nu exista nici o garanție care să împiedice Uniunea Sovietică să ocupe România.

Ministrul de externe român răspundea acestor acuzații în felul următor: „Așa cum înțeleg eu Pactul de asistență mutual cu U.R.S.S., noi am fi cerut asistență trupelor sovietice numai în caz că ar fi fost în joc interesele românești și numai atunci când inamicul s-ar fi aflat deja pe teritoriul României. Altminteri în absența unei cereri formale din partea noastră, Nistrul ar constitui nu o frontieră, ci o veritabilă barieră.”

Subscriem acestui punct de vedere conform căruia nu există nici o garanție solidă, cu privire la obligativitatea retragerii trupelor sovietice la est de Nistru.

Considerăm că ministrul de externe român a greșit văzând în Uniunea Sovietică garantul independeței și integrității României. Stalin a dorit neîntrerupt recucerirea României.

Un exemplu în acest sens este reprezentat de răspunsul categoric dat de Litvinov, la cererea din 1937 a lui Victor Antonescu, succesorul lui Titulescu, prin care se solicita recunoașterea de către Uniunea Sovietică a unirii Basarabiei cu România: „Nu vă vom recunoaște Basarabia niciodată, dar nu vă vom plictisi cu ea. Dacă însă veți face vreodată politică germană, v-o luăm imediat”.

O altă dovadă în acest sens este reprezentată de Litvinov făcută lui Titulescu la Talloires tot în anul 1937: „Vrem ca potențialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus și nu german. De aceea țin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice și militare care ne vor fi disponibile”.

Literatura de specialitate menționează faptul că istoricii ruși, în pofida diferențelor de opinii, constată o trăsătură important în istoria Rusiei.

Cu alte cuvinte, Basarabia constituie o bandă de teritoriu destul de largă, limitată de Nistru și Prut, întinzându-se la sud până la Marea Neagră.

După ce a fost smulsă în 1812 de către Rusia din Principatul Moldovei, care se afla sub suzeranitatea Turciei, Basarabia s-a separat de Rusia în 1918, după cea de-a doua revoluție rusă și s-a reunit cu România. Rusia actuală nu recunoaște separarea Basarabiei.

Ca urmare, pentru aceasta s-a creat o situație controversată din punctul de vedere al dreptului internațional.

În aceasta constă ceea ce se numește chestiunea basarabeană. Litigiul are ca obiect găsirea unui răspuns la întrebarea – cui trebuie să aparțină Basarabia: României sau Rusiei?

Din punctul de vedere al partidelor politice de dreapta, conducerea țării comisese greșeli diplomatice de neiertat. Pe plan militar guvernanții făcuseră prea puțin, încât România era neînarmată.

Situația internă era critică. Pe lângă obișnuitele greutăți economice întâmpinate de orice guvern, se adaugă și situația disperată a refugiaților din Basarabia și Bucovina și a celor din Transilvania.

În privința politicii externe, în situația creată, în toamna anului 1940, România era izolată și nu putea avea ca alianțe Rusia și puterile Axei.

Antonescu excludea o alianță cu Rusia, care ocupase Basarabia și Bucovina de nord.

În afară de aceasta, Rusia nu respecta niciodată tratatele și dacă ieșea învingătoare, nu s-ar fi dat înapoi să cucerească alte pământuri românești.

Germania garantase frontierele României și, având o armată, România putea să recupereze cel puțin o parte din teritoriile pierdute.

În vizita făcută de Antonescu în Germania, la 11 iunie 1941, a fost discutată colaborarea româno-germană în războiul contra Rusiei Sovietice.

Cele două provincii istorice – Basarabia și Bucovina – au fost organizate sub forma unor guvernatoare, beneficiind de o largă autonomie.

Prin decretul de la 19 august 1941, regiunea dintre Nistru și Bug (Transnistria) au fost puse sub administrație civilă românească fără a fi anexată la statul român.

Evoluția războiului din Est, inițial favorabilă a cunoscut o cotitură după înfrângerea Stalingrad în luna februarie din anul 1943.

În martie 1944, trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, ocupând Basarabia, Bucovina și nordul Moldovei.

La 14 aprilie, U.R.S.S. de comun acord, cu SUA și Marea Britanie – a transmis condițiile de armistițiu cu România. Aceste condiții vizau:

● Ruptura cu germanii și lupta comună a trupelor române și a trupelor aliate, inclusiv Armata Roșie, împotriva independenței și suveranității României;

● Repararea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea teritoriilor sovietice de către România;

● Restabilirea frontierei româno-sovietice de după tratatul din 1940;

● Înapoierea tuturor prizonierilor sovietici.

În acest context, mareșalul Antonescu nu a acceptat aceste condiții, sperând într-un rezultat pozitiv în negocierile sovieto-române de la Stockolm.

Ofensiva sovietică pe frontul Iași-Chișinău, declanșată la 20 august 1944, ruperea frontului româno-german au determinat opoziția să acționeze energic.

Așadar, cu multe zile înainte de începerea ofensivei rusești, comandanții unităților românești au comunicat că Rușii fac pregătiri, că se concentrează armament greu. Soluția propusă: să se retragă pe malul drept al Donului.

Se scurta frontal, aveau în față un obstacol natural, aprovizionarea s-ar fi făcut în condiții mai bune. Ofensiva rusească a început pe frontul Armatei a 3-a în ziua de 18 noiembrie.

În urma Conferinței de la Casa Blanca (14-24 ianuarie 1943) unde Rooselvet a lansat nefericita formulă a capitulării necondiționate, tratativele cu aliații nu-și mai mai aveau nici un rost.

Bătălia decisivă pe frontul de est avea să se desfășoare, începând cu 5 iulie 1943, în zona Kursk-Orel.

La 20 august rușii au dezlănțuit o nouă ofensivă. Trebuie precizat că frontul româno-german era slăbit, deoarece fuseseră luate cele mai importante unități blindate germane din România și transferate în Polonia, unde rușii porniseră o mare ofensivă.

Cu toate astea România nu fost salvată la 23 august 1944, ea a fost trădată. Prin actul din ziua respectivă, România nu a mai fost trădată ca un aliat care a contribuit la înfrângerea nazismului.

În felul acesta, jertfa de pe câmpul de luptă nu a fost luată în considerație, România neprimind dreptul de stat cobeligerant.

Prin proclamarea unilaterală a armistițiului de către regele Mihai s-a comis cea mai mare trădare din istoria României.

Armata română a fost trădată și imobilizată de propiul ei șef, în timp ce se afla în luptă cu inamicul, un act fără precedent în istoria militară.

Fără să țină seama de proclamația regală, armata sovietică a continuat să se considere în stare de luptă cu România, cu toate că nimeni nu se opunea deplasării acesteia. În Răsărit, românii au luptat pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, cotropite de ruși.

O nouă ofensivă, inițial legată de șantajul resurselor, iar acum deschis militară, este în curs de desfășurare, cu tendințe de creștere în viteză.

Se îndeplinește astfel „profeția” făcută de clasicul studiului relațiilor internaționale Henry Kissinger: „America a avut bătaie lungă atunci când a oferit ajutor Rusiei în perioada de după Războiul rece; însă după ce Rusia își va reveni din punct de vedere economic, e mai mult ca sigur că presiunile ei asupra țărilor vecine vor începe să crească”.

Scrisă imediat după prăbușirea lagărului socialist, Diplomația nu ne interesează pentru competențele ei în predictibilitatea actualei situații internaționale – în care noi ezităm să ne recunoaștem vreo pricepere –, ci mai mult pentru faptul că citatul de mai sus era redactat spre comparație referitor la politica externă sovietică în perioada interbelică.

Într-adevăr, situația de atunci prezintă multe similitudini cu cea de astăzi, cea mai gravă fiind sentimentul de nesiguranță ce s-a instalat după 1936 și s-a agravat treptat spre 1939.

Procesele-spectacol de la Moscova ar fi putut constitui un moment al despărțirii opiniei publice, prilej excelent de a fixa preferințele politice ale ziarelor românești și ale publicului căruia i se adresau. Doar că lucrurile nu au stat deloc în acest fel.

Nimeni nu a fost realmente interesat de ceea ce se întâmpla la Moscova. Drame de conștiință și mari rupturi ideologice, ca în Franța, nu s-au produs. Partide de la periferia vieții politice au exprimat șterse proteste, neluate în seamă de nimeni.

În aceste condiții, este dificil de spus dacă presa își îndeplinea cu adevărat cea mai importantă funcție ,,aceea de a crea un public, adică o «comunitate imaginară», un ansamblu de oameni delocalizați, nelegați prin mecanisme sociale ori prin dependențe economice, un ansamblu de oameni care însă împărtășesc aceeași preocupare de a fi în contact cu mass-media și, prin aceasta, cu alte milioane de oameni“.

Presa nu și-a îndeplinit rolul, anume acela de a sublinia de suficient de multe ori un anume eveniment, pentru ca cititorii să se considere implicați într-un fel sau altul, iar acela să poată deveni mai ușor o știre, adică ceva ,,care-i face pe oameni să vorbească“.

Preocupările s-au extins de la evenimentele fixe ale proceselor publice la imaginea generală a Uniunii Sovietice în societatea românească.

Cercetarea se axează cronologic, de această dată, mai mult pe anii 1930 – pentru că de atunci, cel puțin teoretic, nimic nu mai stătea în calea cunoașterii reciproce. Evităm folosirea foarte apăsată a termenului de opinie publică, deoarece este destul de nebulos, dar trebuie precizat că am considerat în această categorie toate persoanele care au exprimat vreo opinie în legătură cu problemele în discuție, indiferent de situația lor socială, așezarea geografică, educație etc

Într-un studiu dedicat sociologiei cognitive, Alban Bouvier, preluând și adaptând un concept formulat de Albert O. Hirschman, se referă la o ,,retorică a intrasigenței“, care se aplică atât discursului ,,reacționar“, cât și celui ,,progresist“

Astfel, am adoptat viziunea ideologică ce presupune considerarea comunismului drept adept al ideii de progres (marxism-leninismul este progresist, măcar la nivel declarativ) și am aplicat invers metoda de mai sus, ceea ce ne-a permis să selectăm „subiecți” interesanți, plasați în ambele zone ale politicului – așa am realizat că Alice Voinescu, în ciuda ortodoxismului și monarhismului său profesate public, era un om de stânga.

Cel mai adesea, eventualele păreri s-au exprimat în numele unor instituții cu varii preocupări, așa că au trebuit incluse și acestea, lărgind astfel sensul și aria de exprimare.

În mare însă, există două zone predilecte care și-au spus părerea. Una este constituită din lumea diplomaților, care a intrat în contactul cel mai direct și mai apropiat cu Uniunea Sovietică. Altul este mediul gazetăresc, care, prin natura meseriei trebuie să informeze cititorii și să le influențeze opiniile.

Acestora li se adaugă unele lucrări literare, considerate de referință. Întoarcerea din Rusia a lui André Gide și Spovedania pentru învinși a lui Panait Istrati sunt celebre pentru revolta intelectuală împotriva regimului stalinist.

Deși nu aparțin literaturii române, pentru faptul că au fost traduse în limba română, și probabil și citite, au fost luate în considerare.

Le-am atașat și altele, printre care U.R.S.S. azi a lui Alexandru Sahia, care cu siguranță a fost masiv citit, dacă nu la momentul publicării (atunci, mai ales, nu), prin anii ’50, cu certitudine. Dificultățile din relațiile politice româno-sovietice s-au reflectat, de-a lungul timpului, și în istoriografia consacrată problemei.

În fapt, acestea încă nu au fost tratate echilibrat și echidistant, în condițiile absenței unei sinteze generale dedicate subiectului.

Dacă la data evenimentelor, polemica domina atât publicațiile românești, cât și cele sovietice, după al Doilea război mondial, cele două istoriografii se aliniază, într-o primă fază în subordonarea totală față de imperativul ideologic al marxismleninismului12, iar în perioada următoare în evitarea completă a oricărui subiect problematic, cazul cel mai edificator fiind absența totală a Basarabiei din discuție.

Referindu-se exact la această problematică, tânărul istoric Simion Gheorghiu afirma, într-un studiu foarte recent, că, în perioada postbelică, „au fost supuse unei metamorfoze cu finalitate politică momentele ,,delicate din relațiile româno-ruse și româno-sovietice”.

CAPITOLUL IV

SEMNAREA PACTULUI TRIPARTIT ȘI CONSECINȚELE

ASUPRA RELAȚIEI CU UNIUNEA SOVIETICĂ

Lunga perioadă de pace europeană, de la Congresul de la Berlin și până la războaiele balcanice, a corespuns cu o perioadă de puternică dezvoltare a capitalismului, de trecere a principalelor puteri la imperialism, fapt care a determinat o restructurare radicală a sistemului relațiilor internaționale.

În această epocă obiecte de dispută nu au fost numai îndepărtatele țări de peste mări și continente.

Țările mici independente sau autonome din sud estul Europei au continuat și în această etapă să fie obiectul expansiunii marilor puteri europene, în primul rând a Rusiei, Austro-Ungariei și Germaniei.

România desigur nu a rămas în afara acestor influențe și interferențe de rivalități.

Iată de ce istoricii timpurilor au scos la lumină o mulțime de monografii consacrate vieții politice din România, la sfârșitul secolului al-XIX-lea și începutul secolului XX, rezultatele muncii lor în cercetarea istorică a unui domeniu dificil, dar care rezervă celor pe care-l abordează multe satisfacții; domeniul politicii externe și în special cel al relațiilor României independente cu Tripla Alianță, mai ales cu Imperiile centrale, care „absorbeau” aproape, relațiile politice și economice ale vechii Românii.

Prezentarea mai complexă a relațiilor externe ale României apare în cazul unor probleme în care au fost implicate, odată cu România, și alte țări: recunoașterea independenței României, problema Dunării, războaiele balcanice.

Perioada pe care o dezbat în acest capitol este relativ stabilă în politica externă a României, prin faptul că orientarea imprimată de Tratatul secret de alianță româno-austro-ungar din 1883, la care au aderat imediat Germania și mai târziu Italia, a rămas neschimbată timp de trei decenii.

P. P. Carp și alți fruntași conservatori au luptat pentru această orientare și în anii neutralității României dar aceasta reprezintă o altă perioadă, cum altă perioadă este și războiul.

De-a lungul timpului, istoricii s-au străduit să surprindă contradicțiile orientării României spre Imperiile Centrale, pozițiile diferite în sânul claselor dominante în jurul acestei orientări, subliniind concomitent și elementele noi care apar la începutul secolului XX în politica Angliei, Franței și Rusiei față de România.

Dintotdeauna istoricii au cercetat ansamblul factorilor de natură obiectivă și subiectivă care au determinat îndreptarea politicii externe a României spre Puterile Centrale de-a lungul celor trei decenii de existență a tratatului de alianță și au căutat să evite interpretări unilaterale.

Orientarea politicii românești spre Austro-Ungaria și spre Germania, care o sprijinea, era grav subminată de o contradicție de neîmpăcat: existența între granițele monarhiei habsburgice a peste trei milioane de români care priveau la țara liberă și sperau să se adune laolaltă cu frații de peste Carpați. Același gând îl nutreau și românii din țara neîntregită.

Contradicția amintită a prilejuit numeroase momente de încordare în relațiile româno-austro-ungare și, în cele din urmă, a făcut ca tratatul de alianță să-și piardă valabilitatea, iar evenimentele să evolueze spre starea de război dintre România și Puterile Centrale în anii 1916-1918.

Germania a sprijinit Austro-Ungaria dar și-a urmărit propriile interese: consolidarea dinastiei de Hohenzollern, împiedicarea întăririi influenței Rusiei în țara noastră și în Peninsula Balcanică, un loc important în comerțul exterior al României.

Italia nu s-a manifestat decât rareori cu inițiative proprii în politica față de țara noastră. Ea și-a secundat în general partenerii pentru alianță, fapt criticat în lucrările scrise de autori italieni, până în momentul în care diplomația peninsulară a început degajarea de Puterile Centrale și a intuit pentru sine importanța României ca factor politic și militar.

Cu toate contradicțiile existente între România și Puterile Centrale, cercurile responsabile românești din vremea aceea au considerat necesar „scutul” oferit de Germania și Austro-Ungaria, într-o perioadă în care interesele monarhiei habsburgice și Rusiei se ciocneau cu putere în sud-estul Europei. În această înfruntare Anglia, Franța și Italia nu au fost spectatori pasivi.

După părerea istoricilor numai faptul că noul cancelar al Rusiei Nicolai Karlovici Giers care a preluat oficial această funcție în 1882, era favorabil Germaniei a împiedicat un război ruso-austro-ungar.

Nu este vorba de o subliniere specială pentru a se înțelege la ce grad de încordare au ajuns relațiile ruso-austriece din cauza faptului că ambele imperii hrăpărețe își disputau dominația în sud-estul Europei.

Austro-Ungaria și-a realizat pe etape politica sa în Balcani, profitând de o conjunctură politică favorabilă – teama noilor state independente față de expansiunea țaristă în sud-estul Europei, înaintarea rusă în Asia Centrală care absorbea în mare măsură preocupările diplomației Rusiei și spriijinul activ al Germaniei.

Germania avea propriile sale interese în Peninsula Balcanică și a fost activă în această parte a Europei, însă a preferat să împingă întotdeauna pe planul întâi Austro-Ungaria, pentru a evita un conflict deschis cu Rusia, în momentele în care Reichul german trebuia să evite asemenea conflicte.

Contractarea influenței ruse în sud-estul Europei era necesară politicii germane pentru promovarea propriilor interese aici.

Germania urmărea aceasta prin consolidarea dinastiei de Hohenzollern în România, prin atragerea țării noastre în alianța cu Imperiile centrale, prin acapararea unor poziții economice importante, cât și prin prezența germană în comerțul pe Dunăre și în comisiile de control ale navigației pe fluviu.

Negocierile pentru semnarea tratatului de alianță austro-german s-au purtat în august 1879 la Gastein între Bismark și contele Andrassy, ministrul de externe al Austro-Ungariei.

Literatura de specialitate menționează faptul că în 1879 s-a încheiat Dubla alianță germano-austro-ungară.

Pentru a sublinia faptul că Tripla Alianță era îndreptată pe atunci numai împotriva Franței și Rusiei, la 28 mai 1882 reprezentanții celor trei puteri semnatare au adoptat la Viena o Declarație în care se stipula că tratatul nu era în nici un caz îndreptat împotriva Angliei.

Odată cu semnarea Tratatului Triplei Alianțe, sistemul preconizat de Bismark pentru încercuirea Franței și timorarea Rusiei s-a desăvârșit.

Tripla Alianță la care, din 1883, a participat și România a durat peste trei decenii dar în condițiile izbucnirii primului război mondial numai doi dintre parteneri au mers împreună.

Dar nu acest lucru este important pentru cele relatate, ci faptul că existența Triplei Alianțe a influențat puternic situația internațională în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, determinând Franța și Rusia să adopte contramăsuri în anii 1891-1893.

În ultimul an al vieți sale Engels a avut posibilitatea să constate că marile puteri s-au împărțit deja în grupări politice rivale care-și disputau întâietatea pe continentul european și în afara lui.

În condițiile rivalității ruso-austriece și alianței austro-germane, în condițiile unei expansiuni puternice ale celor trei mari puteri în sud-estul Europei a trebuit să se desfășoare în mod obiectiv politica externă a României.

Conducătorii politici ai României de atunci au acționat în general cu multă prudență și au luptat pentru consolidarea tânărului stat român independent.

Conștienți de faptul că România se afla la interferența sferelor de interese a unor mari puteri expansioniste ca Austro-Ungaria și Rusia, conducătorii României s-au străduit să evite conflicte de anvergură cu aceste mari puteri iar în unele cazuri în care au fost amenințați cu forța au trebuit să cedeze.

Acești conducători reprezentau interesele burgheziei și moșierimii, clasele dominante de atunci, dar, în mod obiectiv, interesele burgheziei românești, care ocupase un loc în primul plan al vieții politice și economice, cereau apărarea și consolidarea independenței politice și economice a României.

Se știe că după 1878 România a continuat să se dezvolte pe calea capitalismului, iar acest fenomen a impus aplicarea de către guvernul român a unor măsuri de încurajare a industriei naționale, apărare a comerțului exterior și a libertății navigației pe Dunăre.

În toate aceste probleme vitale România a intrat în conflict cu politica expansionistă a monarhiei austro-ungare.

După 1878, timp de 10 ani, orientarea politicii externe a României a fost imprimată de Partidul liberal în frunte cu I. C. Brătianu.

Însă nici după părăsirea puterii de către liberali, orientarea României spre Puterile Centrale nu s-a schimbat, deși conservatorii, din considerente tactice, au făcut mult zgomot, în opoziție fiind, pe tema neutralități României.

Conservatorii au înnoit în 1892 alianța României cu Austro-Ungaria și Germania.

O mare influență asupra politicii externe a României a exercitat principele și apoi regele Carol I de Hohenzollern, în mod natural atras de țara sa de baștină.

Un rol important în discutarea problemelor de politică externă și de prezentare a lor în fața opiniei publice românești l-a avut presa oficială și opoziționistă precum și Camerele.

În coloanele presei și în parlament s-au afirmat de multe ori puncte de vedere pe care guvernul nu le putea rosti, iar indignarea față de politica expansionistă austro-ungară și față de oprimarea românilor ardeleni se manifesta fără rețineri.

De-a lungul timpului istoricii au ținut cont de acest fenomen și au căutat să-l confrunte cu politica oficială care fără îndoială purta răspunderea pentru soarta țării.

În mod obiectiv în fața României independente erau sarcini importante pe care diplomația română s-a străduit să le îndeplinească.

Era vorba de înlăturarea unor puternice greutăți care stăteau în calea recunoașterii interdependenței României de către Germania, Franța, Marea Britanie, de stabilirea graniței pe uscat cu Bulgaria, de apărarea libertății Dunării și comerțului exterior și de creare a unor condiții de securitate pentru existența României.

În perioada după 1878, România a stabilit relații de bună vecinătate și prietenie cu Bulgaria și Serbia, a dezvoltat relațiile comerciale cu Grecia și Turcia.

În relațiile cu Rusia, guvernul român a adoptat o atitudine corectă dar politica rusă în Balcani a provocat multă neliniște la București, fapt care a făcut ca relațiile dintre cele două țări să fie lipsite de cordialitate.

România independentă, cu tot necazul provocat de atitudinea Franței în chestiunea recunoașterii independenței și în chestiunea Dunării, a continuat relațiile politice, economice și culturale cu această țară latină.

Recunoașterea independenței României de către cele trei mari puteri europene – Germania, Anglia și Franța, la începutul anului 1880, marca și sfârșitul conflictului de interese româno-german în chestiunea răscumpărării căilor ferate.

Prin această răscumpărare, bancherii și cercurile germane interesate își vedeau asigurate beneficii importante într-o afacere care „lânceza” de mulți ani și nu mai promitea mare lucru.

De-a lungul timpului marile puteri au continuat să acorde un interes deosebit problemelor europene, dar în același timp s-a intensificat și expansiunea colonială a acestora.

Noțiunea de „opinie publică” începuse să apară cu o mare frecvență în rapoartele diplomaților străini din capital României.

În primul avertisment oficial al regelui Carol, de la începutul lui decembrie 1913, dat puterilor centrale asupra „imposibilității” aplicării clauzelor tratatului secret de alianță în caz de război se invocase opinia publică.

După cum am arătat în cercurile diplomatice din Viena și Berlin își explicau însă starea de spirit din România mai ales prin propaganda desfășurată de Antantă, subapreciind astfel stăruința legitimă a poporului român în direcția desăvârșirii unității statale.

Desăvârșirea unității statale cu sprijinul Antantei reprezenta, odată ce guvernul român era legat de Tripla Alianță printr-un tratat secret, o reorientare totală a politicii sale externe.

Dar acest lucru constituia un joc periculos pentru cercurile diriguitoare din țară, atât pe plan intern cât și pe cel extern, putând determina pe de o parte o criză constituțională, datorită orientării net progermane a regelui Carol, iar pe de alta, în cazul în care cărțile nu ar fi fost bine sau la timp jucate, să pună în pericol integritatea de stat a regatului român.

Războaiele balcanice nu au marcat un moment de tensiune între România și Tripla Alianță luată în ansamblul ei.

Evenimentele din anii 1912-1913 au provocat mai degrabă o anumită criză a Triplei Alianțe, a raporturilor dintre monarhia habsburgică pe de o parte și ceilalți aliați inclusiv România pe de alta.

Încă la începutul secolului diplomația de la Ballplatz a fost continuu urmărită de dilema luării unei atitudini față de statul român în contextual evoluției situației din sud-estul Europei: să sprijine politica sud-dunăreană a guvernanților de la București, în speranța de a evita pe această cale spre sud privirea opiniei publice românești, îndreptată în permanență în direcția Transilvaniei, variantă care ar fi avut însă ca urmare trecerea definitivă a Bulgariei de partea Rusiei, sau să urmărească o apropiere de Sofia în vederea încercuirii Serbiei și a contracarării influenței Petersburgului în Balcani, soluție care ar fi putut pune însă în și mai mare măsură sub semnul întrebării viabilitatea alianței româno-austro-ungare.

Diferiții titulari ai portofoliului de la Ballhausplatz au încercat să răspundă la această întrebare printr-o soluție de compromis, politică care a suferit până la urmă un mare eșec prin felul în care a fost încheiată criza balcanică, marcând în vara anului 1913 triumful punctului de vedere al factorilor de răspundere din capital României.

Politica balcanică a guvernanților de la București, cu o pondere în conținutul raporturilor dintre România și puterile Triplei, nu poate fi nici un caz apreciată drept expresia unui așa-zis „imperialism” românesc.

Stadiul de dezvoltare al economiei țării nu se găsea în faza ultimă de dezvoltare a capitalismului.

România „nu participa la împărțirea pieții mondiale” ci „făcea obiectul acestei împărțiri” alături de toate celelalte state mici din sud-estul Europei.

„Monopolurile imperialiste își disputau locul pe piața românească, iar o parte a teritoriului țării noastre se afla încă sub ocupație străină”.

În fața României se punea așadar în mod obiectiv, ca și în fața statelor sud-dunărene, care își disputau și ele de altfel unele teritorii, problema desăvârșirii unității statale.

În condițiile raportului de forțe socio-politice existent la începutul secolului al XX-lea, această problemă a evoluat pe linia consolidării statului în direcția burghezo-națională.

Politica balcanică a României din primul deceniu și jumătate al secolului al XX-lea, pentru care guvernanții români au solicitat în continuu sprijinul Triplei Alianțe, se plasează în acest context, al nedefinirii încă a frontierelor naționale, al amintitului exclusivism mutual, propriu micilor state din sud–estul Europei, determinat de calea de dezvoltare a problemei naționale, impusă de realitățile economice și politice din cadrul fiecărei comunități ce au generat un anumit mental caracteristic etapei de desăvârșire a unității statale în limitele societății burgheze.

Și totuși un acord direct cu Viena nu a fost niciodată dorit la București, deoarece el a fost condiționat de diplomația de la Wilhelmstrasse pentru a putea da un răspuns afirmativ demersurilor guvernanților români în vederea ajungerii la o alianță cu Germania în condițiile internaționale din penultimul deceniu al secolului trecut.

În acel moment nici nu s-ar fi putut pune de altfel pe plan politico-diplomatic problema desăvârșirii unității statale a națiunii române.

Un factor de presiune cu mare pondere, în sensul reorientării politice externe a României, l-a constituit opinia publică, atitudinea maselor populare preconizând, conform unor interese de clasă deosebite, metode și modele diferite de realizare a unui ideal care aparținea în mod obiectiv întregii națiuni.

În condițiile raportului de forțe social-politice din România în ajunul primului război mondial, atunci când evenimentele în plină desfășurare din Europa deveniseră mai mult decât favorabile, oamenii politici români au folosit cu abilitate noile elemente apărute în viața internațională în vederea desăvârșirii unității statului național român, corespunzătoare aspirațiilor întregului popor.

Atacul sovietic de la 17 septembrie 1939 și ocuparea unei jumătăți din suprafața Poloniei de către armata roșie a trezit o puternică neliniște la București.

Politicienii români din care unii își aminteau destul de bine modul de manifestare a acestei armate în timpul primului război mondial, Constantin Argetoianu fiind printre cei care cunoscuse personal drama retragerii românilor de la Odessa și manifestarea comuniștilor în felurite ipostaze.

El se confruntase ca ministru de interne averescian nu numai cu ei ci și cu doctrina lor.

Cu siguranță și rapoartele de la punctele de frontieră primite la București prin care se consemna că rușii amenință cu sălbăticie populația din teritoriul ocupat în Polonia, amenințarea că va fi împușcată orice persoană care încearcă să treacă granița în România a dat anumite frisoane.

Mai mult se știa că bandele armate constituite din țărani ucraineni de pe teritoriul polon ocupat de ruși atacă și jefuiesc casele locuitorilor de origine polonă, motiv în plus de panică.

Și alte semnale indicau din plin că rușii după intrarea pe teritoriul polonez ca eliberatori păstrau aceleași năravuri din 1917-1918.

Toate acestea și nu numai, îl determină pe Armand Călinescu să îi convoace la 19 septembrie pe ambasadorul francez, A. Thierry și pe ministrul englez Sir R. Hoare, la Consiliul de Miniștri pentru a le prezenta punctul de vedere al României cu privire la consecințele înaintării Sovietelor spre centrul Europei și ale extinderii pericolului comunist.

Le-a amintit, totodată, și despre pericolul social ce se poate ivi prin recrudescența agitațiilor comuniste.

Lipsa de interes și de clarviziune a diplomaților occidentali, lipsiți de acea experiență nefericită prin care vecinii rușilor trecuse nu o dată, s-a remarcat în răspunsul lor. Pentru aceștia, doar problema germană rămânea pe primul plan.

Mai mult, sovietele vor deveni în viitorul nu îndepărtat un ajutor prețios pentru înfrângerea Germaniei.

Consulul român de la Lvov a informat centrala MAS că, la 19 septembrie, atacul blindatelor rusești a înlăturat rezistența orașului, iar trupele poloneze din zonă s-au retras spre frontierele cu Ungaria și România. Atunci, Armand Călinescu îi va convoca, separat, și pe ceilalți șefi de misiuni diplomatice: italiană și germană abordându-le aceeași temă: pericolul rusesc.

Amintim că Partidul Comunist Român, minuscul cum era, la 20 septembrie 1939, crearea unui curent ostil poziției de neutralitate.

Nu după mult timp, în circulara 28554 din octombrie 1939 va elogia „actul eliberator al puterii sovietice”, subliniind că statul polonez a dovedit că nu-și poate avea viabilitate. (stat multinațional cu 40% minorități, supuse unui regim de „cea mai sălbatică asuprire”).

La 21 septembrie 1939, Grigore Gafencu informa Legația României de la Berlin că l-a primit pe Fabricius, la cererea diplomatului german; acesta i-a transmis mulțumirile personale adresate de von Ribbentrop, pentru modul corect în care România și-a îndeplinit îndatoririle de stat neutru.

Iată cum s-a ajuns de la amenințări fățișe la mulțumiri în momentul în care

profesionalismul își spune cuvântul.

Grigore Gafencu l-a rugat pe Fabricius să transmită satisfacția care a pricinuit mulțumirile respective mai departe, și anume, la Moscova, unde înrâurirea Germaniei este azi atât de însemnată.

„Înțelegând că fac aluzie la înaintarea trupelor rusești în Ucraina poloneză, scria Gafencu – domnul Fabricius îmi spune că este convins că Germania nu va pierde niciodată un contact strâns cu noi”.

„Îi răspund că nădăjduiesc și eu că Germania nu va face marea greșeală în aceste împrejurări de a nesocoti interesele atât de însemnate care o leagă de hotarele noastre răsăritene, de populația germană din Basarabia și de Gurile Dunării.

Amintesc din nou domnului Fabricius că dacă azi raporturile noastre cu Rusia, deși ne-am străduit să le păstrăm cordiale, sunt totuși departe de a fi amicale, aceasta se datorește atitudinii leale pe care am avut-o față de Germania probate de înțelegerile verbale dintre domnnii Hitler, Göring, Ribbentrop și mine – înțelegeri verbale în care dl. Fabricius a avut prilejul să poată constata cât de precis – în ce ne privește – le-am îndeplinit. Dl. Fabricius s-a declarat complet de acord cu spusele mele.

Am adăugat atunci că dat fiind că raporturile noastre cu Rusia au fost înrâurite de atitudinea noastră rezervată pe care am păstrat-o pentru a nu stânjeni bunele noastre raporturi cu Germania și pentru a ține cuvântul dat conducătorilor germani, am vrea să știm azi dacă putem conta pe sprijinul prietenesc al Germaniei pentru a nu avea nici un fel de neplăcere din partea Rusiei.

Acest sprijin prietenesc este cu atât mai firesc cu cât, repet, conducătorii germane au recunoscut deschis, adevărul pe care și noi îl știm, că la Gurile Dunării interesele României corespund întocmai intereselor germane.

O Românie Partidul Comunist din România în anii celui de al II-lea război mondial, ediție Germania și pentru Rusia.

Domnul Fabricius spune că a comunicat aceste lucruri în mai multe rânduri la Berlin, dar îmi cere voie să le comunice din nou direct din partea mea”.

Grigore Gafencu, informează totodată, Legației României la Berlin și despre convorbirea dintre Molotov și ministrul plenipotențiar român, Nicolae Dianu, cu privire la poziția sovietică față de acțiunile românești de primire a refugiaților poloni și a avioanelor poloneze, încercând să liniștească orice susceptibilități rusești, subliniind faptul că România a respectat întru totul regulile neutralității.

Gafencu a afirmat tranșant că membrilor fostului guvern polon li s-a fixat reședința la Slănic (Moldova) și li s-a interzis de a urma sau a întreprinde orice activitate politică.

„Am fi bucuroși – menționa ministrul român de externe – să înlesnim tranzitul prin țară a acestor personalități. Regulile de neutralitate după interpretarea juriștilor noștri, ne cer însă să-i reținem în țară. Aceasta este și concepția guvernului german care ne-a adus-o în repetate rânduri la cunoștință.

Am fi bucuroși să cunoaștem în această privință interpretarea pe care o dau juriștii ruși regulilor de neutralitate”.

Mai menționa Gafencu că: „în țară domnește cea mai deplină liniște și ordine. Guvernul care reprezintă în aceste împrejurări opinia publică în întregimea ei, este hotărât să păstreze mai departe o strictă neutralitate, să se abțină de la orice act de ostilitate sau de agresiune și să întărească cu toți vecinii raporturi cât mai pașnice”.

Chiar în momentele respective liniștea a fost puternic perturbată de crima comisă de legionari asupra premierului, Armand Călinescu, în plină zi.

În acest fel, țara a fost pusă la noi încercări, iar orice act de anarhie, indiferent din partea cui venea, devenea și mai nociv.

Tratamentul umanitar al populației civile poloneze, și nu era deloc greu să devii din militar civil în acele momente destul de tulburi, o dovedește faptul că mass-media românească a dat publicității știrea că refugiații civili polonezi pot părăsi România. Pentru a facilita plecările s-au înființat birouri de eliberare a biletelor de tranzit la Cernăuți, Pașcani, Roman, Bacău, Focșani, Fălticeni, Iași, Vaslui etc. Așadar, orice polonez care avea cea mai mică intenție de a pleca se putea debarasa „de azilul românesc”.

În același timp, ministrul de interne comunica organelor în subordine că în urma intervenției Ministerului Afacerilor Externe s-a aprobat plecarea din România a refugiaților polonezi care au mijloace personale de călătorie. Cu alte cuvinte: puteau pleca refugiații și cu bunurile pe care le aveau.

Vizele pentru plecare se vor da de poliție fără drept de ședere și posesorii acestor vize, urmează ca în timp de maxim 15 zile să se prezinte la punctele de ieșire din România, fără să li se perceapă nici o taxă.

Alianța cu puterile Triplei a stat în centrul diplomației românești timp de trei decenii în ciuda curentului contrar și unanim al opiniei publice din România ce milita în direcția desăvârșirii unității statului național, expresie a unui proces ireversibil.

Aderarea României la Tripla Alianță, cu treizeci de ani în urmă, corespunsese, însă la vremea ei unor imperative stringente.

În stabilirea coordonatelor politicii externe românești din ultima parte a veacului trecut a stat, după cum s-a demonstrat, un complex de factori determinați de liniile generale de dezvoltare ale economiei românești, de etapa în care ajunsese procesul de constituire a statului național român cât și de raportul de forță existent în Europa.

CAPITOLUL V

CONCLUZII ASUPRA DECIZIILOR DIPLOMAȚIEI

ȘI CONDUCERII ROMÂNIEI ȘI LUPTA PE FRONTUL DE EST

Dacă prin analiza științifică a fenomenelor prezentate în capitolele anterioare, se poate aprecia că istoriografia românească a realizat pași importanți, în ceea ce privește situația României în timpul regimului politic instituit la 6 septembrie 1940 și abolit prin lupta armată a poporului român la 23 August 1944 realizările se situează sub cota necesităților.

În studierea acestui fenomen extrem de complex, care presupune demonstrarea opoziției ireductibile dintre regimul politic fascist și poporul român, se cere pe lângă o vastă analiză a tuturor factorilor care stau mărturie realităților și o riguroasă poziție științifică, obiectivitate în interpretarea fenomenelor, evitarea oricăror elemente subiective și poziții preconcepute.

Aceasta se impune cu atât mai mult ținând cont de literatura de specialitate și analele istoriei, potrivit căreia „poporul român a demonstrat dintotdeauna că nu a avut nimic comun cu clica militaro-fascistă care a împins țara, alături de Germania Hitleristă, împotriva Uniunii Sovietice, poporul român afirmându-și, în ampla luptă antifascistă și din acești ani, „glorioasele tradiții de luptă pentru independență și de sprijin al luptei altor popoare împotriva dominației străine, pentru libertate și independență”.

Hotărându-mă la întreprinderea de față a datelor expuse, în această lucrare, am fost animat de dorința și răspunderea de a reproduce concret fapte și documente și de a analiza științific, prin prisma gândirii și metodologiei materialist-dialectice și istorice, unul dintre cele mai grave fenomene cu care s-a confruntat poporul român: fascismul la putere, regimul de dictatură militaro-fascistă instaurat în septembrie 1940.

Este știut faptul că datorită luptei poporului român, pentru apărarea cuceririlor democratice împotriva faptelor de extremă dreaptă, fasciste, atât din afară cât și din interior, pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a României împotriva politicii de revizuiri teritoriale promovate de Germania, Italia, Ungaria, etc „ascensiunea fascismului a putut fi împiedicată până în 1938”.

Regimul dictaturii regale a lui Carol al-II-lea a netezit însă calea fascismului prin abolirea multora dintre atributele democrației burgheze – existent până atunci – și prin promovarea unei politici față de Germania nazistă, dar el nu a avut trăsăturile unui regim fascist.

Marea Unire din 1918, care a marcat încheierea procesului de formare a statului național unitar român, a determinat importante mutații pe calea perfectării cadrului instituțional democrat-burghez; regimul politic democrat-burghez din România a stimulat dezvoltarea pe cale modernă în spiritual general al programului pașoptist al reformelor.

Așa cum se poate deduce din paginile acestei lucrări, consider însă că esența unui regim politic poate fi definită nu numai după ansamblul mecanismului prin care se impune voința și interesele unei clase sociale, respectiv ale clasei sau claselor dominante, ci și după cadrul instituțional sau obștesc prin care o grupare politică, preluând puterea de stat, își impune voința asupra întregii societăți, asupra națiunii; reglementează raporturile dintre clase și grupuri sociale, forțe aflate în câmpul politic al societății într-un anume moment istoric.

Cu alte cuvinte, statul ca mecanism, ca instrument de exercitare a puterii poate exprima și impune voința și interesele nu numai unei clase dominante, ci și a unor grupuri sociale ori politice (gradual, cu intensitate diferită), împotriva ansamblului societății, a națiunii.

Astfel am ajuns la concluzia că au fost și sunt regimuri politice care nu emană de la o anumită sau anumite clase sociale, ci și de la grupuri sociale – nu neapărat constituite în partide – care, socialmente, aparțin tuturor sau mai multor tipuri de clase sociale ori grupuri socio-profesionale existente în societate în momentul istoric dat.

Regimul politic din România de după septembrie 1940 nu a fost nici emanația și nici nu a exprimat voința vreunei clase sociale strict determinate.

Figurat vorbind acesta nu a fost un „regim social-politic”, în sensul că nu a avut o bază social de clasă determinată, el a fost un „regim politic” care se sprijinea pe o seamă de grupuri politice de extremă dreaptă, fasciste, care proveneau din toate straturile societății românești.

În realitate și regimul fascist din România, ca și din celelalte țări europene, a apărut ca o diversiune a cercurilor celor mai reacționare ale claselor exploatatoare cu misiunea de a înăbuși mișcarea revoluționară, democratică a maselor și a salva orânduirea social-politică bazată pe clase antagoniste, pe propietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producție, pe exploatarea omului de către om, pe asuprirea politică a covârșitoarei majorități a națiunii de către o infimă minoritate la care erau asociate elemente situate la periferia societății, provenind din toate categoriile sociale.

În ceea ce privește esența regimului politic instituit în septembrie 1940 se impune sublinierea că el a întrunit trăsăturile unui regim de dictatură militaro-fascistă, așa cum este definit și în analele istoriei.

Desigur, pentru înțelegerea fenomenelor complexe implicate în definirea esenței fasciste a acestui regim – ca și a celorlalte din Europa: Italia, Spania, Portugalia, Ungaria.

Această definiție a fost inspirată, aproape la modul absolut, de realitățile variantei germane a fascismului, adică a nazismului considerat ca fiind „cea mai reacționară varietate de fascism (…) un sistem guvernamental de banditism politic (…), barbarie și bestialitate medieval (iar) față de alte popoare și alte țări fascismul (german și italian) înseamnă agresiune nestăvilită”.

Dar, raportată la alte țări unde s-au instituit regimuri fasciste, ca de exemplu România, această definiție nu are un corespondent în realitate.

În România nu poate fi vorba despre „cele mai imperialiste elemente ale capitalului financiar”, deoarece ea nu era nici țară imperialistă și nici nu era dominată de capitalul financiar, cum lucrurile se petreceau în Germania și chiar în Italia, mari puteri capitaliste ajunse în faza imperialist de evoluție a capitalismului, promotoare a agresiunilor și expansiunii teritoriale, practice preluate și promovate de regimurile fasciste respective.

România nu numai că nu a constituit un subiect, un factor al agresiunilor și expansiunilor teritoriale, ci a fost, ea însăși, un obiect al acestei politici promovate de marile puteri fasciste, imperialiste, precum și de alte țări cu regimuri fasciste interesate în expansiuni teritoriale pe seama României.

O caracteristică deosebită, însă, implicată și în definirea regimului din România, este cea a violenței, a practicilor teroriste.

Știut este că fascismul, îndeosebi nazismul, a preluat și exercitat puterea în stat apelând mai ales la violență, folosită în toate demersurile ei, până la paroxism.

În imaginea generațiilor care s-au confruntat cu nazismul, în general cu fenomenul fascismului între cele două războaie mondiale, și mai cu seamă în timpul celei de-a doua conflagații mondiale, precum și a generațiilor imediat următoare, profilul fascismului a rămas imprimat prin ceea ce a dominat în practica acestuia – teroarea, violența cu arma politică, ca argument de ultimă instanță în confruntarea cu adversarul, fie real, fie imaginar.

Supralicitarea violenței de către unele regimuri fasciste ca cel din Germania, Ungaria, etc., până la holocaust, a fost și o expresie a politicii agresive, expansioniste, anexioniste a acestora pe seama altor popoare și țări.

Fascismul a preluat aici politica revizionistă a cercurilor celor mai reacționare ale burgheziei imperialiste pe care a realizat-o, apelând cu deosebire în plan intern la violență împotriva forțelor democratice, revoluționare ce se opuneau acestei politici și la agresiuni militare, în plan extern.

Dar fascismul, atât sub aspect teoretic, conceptual, cât și ca practică social-politică, nu s-a redus la violență.

Fascismul, în esența lui politică și ideologică, a constituit o mare diversiune a cercurilor celor mai reacționare ale claselor dominante, exploatatoare în rândurile maselor muncitoare pe linia așa-zisei reorganizări a societății capitaliste – obiectiv împărțită în clase antagoniste – pe baze unitare lichidând, prin intermediul statului, diferențierile sociale, granițele dintre clasele antagoniste fără schimbări în structura propietății, în relațiile sociale și de producție, în sistemul de repartiție, în însăși natura orânduirii social-politice bazată pe propietatea privat-capitalistă asupra mijloacelor de producție; realizarea așa-numitei „națiuni totalitare” prin subordonarea „socialismului”, „naționalului”, supralicitând, dar și deformând „naționalul”, totul realizându-se prin contopirea, la intervenția statului fascist, a claselor existente în așa-numita „națiune unitară”, „popor unitar”, în rândurile căruia urma să domnească „armonia”.

Judecând prin prisma celor menționate mai sus, regimul politic din România anilor 1940-1944 nu se situează în categoria regimurilor fasciste identice celui german sau chiar italian, el constituind o altă varietate, un alt tip de regim fascist, cu numeroase elemente particulare.

De altfel, nici regimurile fasciste din țările unde s-a născut fascismul – Italia și Germania – nu au fost identice nici în structurile și nici în formele, mijloacele de exercitare a puterii.

SUMMARY

Work „Romanian Relationship Management” presents a topical issue since almost 45 years in power and 40 years after overthrow the regime has been subjected to the judgment of the Romanian people, as all peoples of the world under judgment fascism everywhere, the judecîții undergone special courts established immediately after the second World War; scientific judgment was subject to historical, sociological, economic, philosophical, and Special analysis.

All this has been and still is evidence of great weight to the fact that humanity, including our people continue to think and draw conclusions for the present and for the future of what was fascism, the fight against the Soviets, or the horrors they committed them against humanity.

The more so as the day residues defense against fascism or Soviet offensives, make their appearance on the world again, rattling the new weapons that have committed such serious crimes and skill justifiable use of force against everything that stands against thereof.

Referring to sources, developing the philosophy found in the pages of this book, I was always lively and always concerned with desire and responsibility to be always faithful to the truth, to give those who read this paper files as close to the raw truth of not distort reality even though it was tough.

I must say that the way of taking the data included in this work is the concise analysis concluziile oferă succeptibil and pertinentă the paper and the bibliography este selectivă and de actualitate, giving this work the quality of being present at a session in 2014.

BIBLIOGRAFIE

DINU C. GIURGESCU, România în al doilea război mondial, București, Editura ALL, 1999.

NICOLAE TITULESCU, Politica externă a României, București, Editura Enciclopedică, 2004.

LEONIDA LOGHIN, Mari Conferințe Internaționale (1939-1945), București, Editura Politică, 1989.

MARIUS HRIȘCU, De la dispute la reconciliere: relațiile româno-sovietice (1932-1936), Iași, Editura PIM, 2010.

GHEORGHE ZAHARIA, Tradiții de solidaritate internaționalistă Româno-Sovietică, București, Editura Politică, 1977.

JOSEF CONSTANTIN DRĂGAN, Istoria Românilor, București, Editura Europa Nova, 1999.

ALEXANDRU V. BOLDUR, Basarabia și Relațiile Româno-Ruse, București, Editura Albatros, 2000.

ALEXANDRU–MURAD MIRONOV, Vremea încercărilor: relațiile româno-sovietice, București, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2013.

LEONIDA LOGHIN, Mari conferințe internaționale: 1939-1945, București, Editura Politică, 2000.

REUBEN H.MARKHAM, România sub jugul sovietic, București, Fundația Academică Civică, 1996.

ION M. OPREA, România și imperiul Rus: 1900-1924, vol I, București, Editura Politică, 2010.

coord. MIHAI MANEA, Istoria Românilor – îndrumător cronologic, București, Editura Politică, 2011.

Ghe. Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu Zoner, România și Tripla Alianță, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 2001.

NICOLAE MAREȘ, Alianța Româno Polonă între destrămare și solidaritate, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2010.

MIHAI FĂTU, Contribuții la studierea regimului politic din România, București, Editura Politică, 1984.

BIBLIOGRAFIE

DINU C. GIURGESCU, România în al doilea război mondial, București, Editura ALL, 1999.

NICOLAE TITULESCU, Politica externă a României, București, Editura Enciclopedică, 2004.

LEONIDA LOGHIN, Mari Conferințe Internaționale (1939-1945), București, Editura Politică, 1989.

MARIUS HRIȘCU, De la dispute la reconciliere: relațiile româno-sovietice (1932-1936), Iași, Editura PIM, 2010.

GHEORGHE ZAHARIA, Tradiții de solidaritate internaționalistă Româno-Sovietică, București, Editura Politică, 1977.

JOSEF CONSTANTIN DRĂGAN, Istoria Românilor, București, Editura Europa Nova, 1999.

ALEXANDRU V. BOLDUR, Basarabia și Relațiile Româno-Ruse, București, Editura Albatros, 2000.

ALEXANDRU–MURAD MIRONOV, Vremea încercărilor: relațiile româno-sovietice, București, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2013.

LEONIDA LOGHIN, Mari conferințe internaționale: 1939-1945, București, Editura Politică, 2000.

REUBEN H.MARKHAM, România sub jugul sovietic, București, Fundația Academică Civică, 1996.

ION M. OPREA, România și imperiul Rus: 1900-1924, vol I, București, Editura Politică, 2010.

coord. MIHAI MANEA, Istoria Românilor – îndrumător cronologic, București, Editura Politică, 2011.

Ghe. Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu Zoner, România și Tripla Alianță, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 2001.

NICOLAE MAREȘ, Alianța Româno Polonă între destrămare și solidaritate, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2010.

MIHAI FĂTU, Contribuții la studierea regimului politic din România, București, Editura Politică, 1984.