Interese Geopolitice In Orientul Mijlociu Si Amenintari Contemporane la Adresa Statului Israel. Studiu de Caz Crizele din Siria Si Yemen

CUPRINS

LISTĂ ABREVIERI

ABM – gruparea jihadistă Ansar Bait al-Maqdis

AIEA – Agenția Internațională pentru Energie Atomică; agenție ONU

AIPAC – Comitetul pentru Afaceri Publice SUA-Israel

AMIA – centru cultural evreiesc din Buenos Aires (Asociación Mutual Israelita Argentina)

AP – Autoritatea Națională Palestiniană

AQAP – Al-Qaeda în Peninsula Arabică

BTC – conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan; Marea Carspică – Marea Mediterană

CCG – Consiliul de Cooperare din Golf

CIA – Agenția Centrală de Informații a S.U.A.

CNN – canal de televiziune prin cablu și satelit, Cable News Network

EAPC – companie de operare a transportului produselor petroliere din Israel, Eilat Ashkelon Pipeline Company Ltd.

EIA – Agenția de Informații pentru Energie a Statelor Unite ale Americii, U.S. Energy Information Administration

FMF – Foreign Military Financing / Finanțare Militară Externă

IAF – Forțele Aeriene Israeliene, Israel Air Force

IDF – Forțele de Apărarare Israeliene, Israel Defence Force

IPSA – conducta de petrol irakiană trans-Arabia Saudită

IRGC – Gardienii Revoluției Islamice Iraniene, grupare paramilitară

IS – Statul Islamic

ISIL – Statul Islamic al Irakului și Levantului

ISIS – Statul Islamic din Irak și Siria

JPMG – Grupului Mixt Politico-Militar între Israel-SUA

JSAP – Grupul de Planificare Comună a Asistenței de Securitate între Israel-SUA

KRG – Guvernul Regional Kurd

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

NGL – conducta de gaz lichefiat trans-Arabia Saudită

OEP – Organizația pentru Eliberarea Palestinei

ONU – Organizația Națiunilor Unite

OPEC – Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol

PIB – produsul intern brut

QIZ – Zonă Industrială Calificată

RI – relații internaționale

SI – sistemul internațional

SUA – Statele Unite ale Americii

SUMED – conducta de petrol Suez-Marea Mediterană

UAV – aeronavă fără pilot uman; dronă

UE – Uniunea Europeană

UNDOF – Forțele de Dezangajare ale Națiunilor Unite, forțe de menținere a păcii

UNEF – Forța de Urgență a Națiunilor Unite

UNRWA – agenție ONU pentru ajutorarea refugiaților palestinieni, United Nations Relief and Works Agency for Palestine Refugees in the Near East

UNSCOP – Comitetul Special al Organizației Națiunilor Unite pentru Palestina

URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste / Uniunea Sovietică

WFP – The United Nations World Food Program – agenție ONU

WMD – arme de distrugere în masă

INTRODUCERE

Deși la prima vedere ar putea părea că guvernul actual al Prim-ministrului Benyamin Netanyahu a articulat o schimbare majoră în politica Israelului, ideile sale reprezintă o restaurare a abordării tradiționale a Israelului – atingerea unei păci durabile bazată pe conceptul de securitate. Această politică are fundamentul pe înțelegerea de către guvern a mediului strategic din Orientul Mijlociu și natura conflictului israelo-palestinian.

De la începutul conflictului, chiar înainte de întemeierea statului și de-a lungul timpului, trecând prin Acordurile de la Oslo, disponibilitatea conducerii sioniste de a ajunge la un compromis istoric nu a reușit să îi convingă pe palestinienii să renunțe la angajamentul de ”luptă armată” și la alte forme de opoziție față de dreptul poporului evreu de a trăi în pace într-un stat-națiune al lor, în casa lor istorică, Țara lui Israel.

Elementul care caracterizează politica actuală a Israelului este accentul care se pune cu privire la drepturile naționale și istorice ale poporului evreu în Țara lui Israel. Fără această componentă, argumentele despre securitate și frontiere nu ar mai avea nici un sens.

Israelul, la rândul său, a fost atât de preocupat de pace, pe de o parte, și de securitate, pe de altă parte, încât nu a reușit să motiveze lumii motivul principal al înființării sale – nu este alt motiv decât acela al Holocaustului. ”Cine distruge o viață [evreiască] este considerat a fi distrus o lume întreagă. Și oricine salvează o viață [evreiască] este considerat a fi salvat o lume întreagă.” ”Pacea va veni atunci când arabii își vor iubi copiii mai mult decât ne urăsc pe noi.”

Astăzi, calmul relativ de la frontierele Israelului și din Cisiordania (Iudeea și Samaria) nu ar trebui să fie interpretată greșit. Israelul a acționat non-stop pentru a dezrădăcina infrastructura terorii în multe arii, în timp ce Hamasul a reconstruit sistematic capacitățile sale militare din Gaza, la fel ca proxy-ul iranian Hezbollah în întreg Libanul.

Această lucrare încearcă să prezinte amenințările contemporane la adresa Statului Israel, interesele și implicarea sa în conflictele din Siria și Yemen, și încercând totodată să fie un corectiv la ideea larg răspândită în multe medii internaționale și chiar în unele cercuri limitate din Israel despre ”necesitatea” și chiar ”inevitabilitatea” ca obiectivul atingerii păcii ar impune Israelului să se retragă la periculoasele linii de armistițiu din 1949. Aceste frontiere nu ar aduce pacea – ar slăbi Israelul și ar fi o invitație la război prin negarea necesității unei adâncimi strategice a Israelului și a unei protecții topografice împotriva rachetelor palestiniene și a altor atacuri.

În primul capitol voi prezenta principalele dosare de politică regională (Iordania și Egipt) și internațională (Statele Unite ale Americii), din perspectiva Statului Israel; oferind în același timp un fundament istoric cu privire la relațiile dintre statele în cauză. Primele dintre acestea sunt importante privind creșterea influenței iraniene în zonă și au apărut ca o necesitate a acestui fenomen, iar relațiile Israel–SUA datează încă de la înființarea statului independent democratic-evreiesc Israel la 14 mai 1948 – chiar dacă la acest moment relațiile sunt marcate de unele diferende diplomatice, inclusiv la nivelul celor doi principali reprezentanți, Prim-ministrul israelian – Benyamin Netanyahu, respectiv președintele Statelor Unite ale Americii – Hussein Barack Obama.

Capitolul al doilea este dedicat amenințărilor existente cu privire la securitatea Statului Israel; și a sistemului internațional – în general. Voi aborda problematica Hamas din Gaza și Hebollah din Liban, cu accent pe ambițiile de hegemonie ale Iranului. În acest capitol voi prezenta operațiunile ”Summer Rains”, ”Autumn Clouds”, ”Cast Lead” și ”Protective Edge” – ca răspuns al IDF* contra acestor organizații teroriste care amenință stabilitatea și armonia Statului Israel; a întregului Orient Mijlociu și a întregii securității internaționale, deopotrivă.

Decalajul, nesincronizarea sunt cu atât mai îngrijorătoare pe fondul intensificării reale a discursului anti-Occident, anti-America. Din acest punct de vedere, un articol din ”Middle East Review of International Affairs” semnala faptul că ultima tendință care caracterizează grupările islamiste, din Orientul Mijlociu mai ales, este adoptarea sintagmei ”Jihad global” (nu este vorba, desigur, doar de adoptarea unei denumiri, ci și de acțiuni în consecință). Dacă inițial aceste grupuri puneau accent pe declanșarea revoluțiilor interne, pe încercarea de a înlătura de la putere diferite regimuri – considerate laice, ”păgâne” – din țările respective, acum accentul cade pe ”lupta directă împotriva Statelor Unite, a Israelului și a unor țări europene”.

În capitolul final sunt prezentate conflictele din Siria și Yemen, din perspectiva geopoliticii Statului Israel; cu accent pe importanța Strâmtorii Bab el-Mandeb din perspectiva strategiei Israelului, strâmtoare pe care și SUA dorește să o mențină accesibilă liberei circulații. Voi prezenta diversitatea etnico-religioasă din cele două țări, astfel încât să fie cât mai clare motivele pentru care o pace în regiune necesită timp, dar în același fel necesită și înțelegere față de populație – o populație minoritară, pe alocuri, căreia nu i-au fost respectate drepturile și libertățile cetățenești; motiv pentru care s-au declanșat conflictele, iar revolta a dus la adevărate lupte armate.

Golda Meir a fost un politician israelian și unul dintre fondatorii statului Israel. Aceasta a servit drept al patrulea Prim-ministru al Israelului: ”Nouă nu ne place războiul. Noi nu ne bucurăm de victorii. Ne bucurăm când un nou tip de bumbac este cultivat, și când căpșunii înfloresc în Israel.”

De asemenea, în capitolul trei voi prezenta, nu doar problematica exclamată de gruparea Houthi din Yemenul aparent divizat între șiiți și sunniți, ci și problematica religioasă din Siria alawiților, kurzilor, druzilor și planurile pentru un nou stat, Kurdistan. Consider că, pentru a înțelege amplitudinea unor astfel de conflicte, trebuie să înțelegem cauza apariției lor care, în aceste cazuri, ține de diferențele religioase din lumea arabă.

Bibliografia folosită pentru această lucrare este în principal formată din surse israeliene, respectiv surse americane, pro-viziunii Israelului privind geopolitica în Orientul Mijlociu. Cărți, articole din reviste, informații din mass-media și declarațiile oficialilor pe baza cărora să înțelegem densitatea și importanța subiectului abordat.

Menționez că am ales această tema din nevoia personală de a cunoaște și de a înțelege diversitatea din Orientul Mijlociu și, implicit, insecuritatea pe care o provoacă la adresa SI; întrucât, dincolo de subiectul Statului Israel, modul în care sunt gestionate crizele din această zonă poate oferi un precedent sau începutul unui nou conflict planetar.

În esență, poziția de astăzi a Israelului este sintetizată de actualul Prim-ministru israelian astfel: ”Dacă evreii ar pune jos armele lor astăzi, nu va mai exista Israelul. Dacă arabii ar pune jos armele lor astăzi, nu ar mai exista violență.” ; ”Israelul fără Ierusalim este ca un corp fără o inimă. Inima noastră nu va fi divizată din nou.” ; “Naziștii credeau într-o rasă dominantă. Militanții islamiști cred într-o credință dominantă. Ei nu sunt doar de acord cu privire la care dintre acestea va domina … credința dominantă – asta este cu adevărat despre ceea ce ei nu sunt de acord.”

CAPITOLUL I. Israel și alianțele sale strategice. Principalele dosare de politică regională și internațională

I.1. Israel și alianțele sale strategice

În timp ce prin diverse mutări administrația președintelui Obama își retrage puterea militară și influența din Orientul Mijlociu și ”pivotează” spre Asia, trei actori regionali – Israelul, Iordania și Egiptul – formează o alianță strategică pentru a se proteja împotriva a două amenințări existențiale; cea reprezentată de șiiții radicali islamiști din Iran și cea reprezentată de sunniții radicali islamiști ai Statului Islamic.

Asistența militară israeliană acordată la doi dintre vecinii săi – asistență chiar și de profil redus – este aproape normală în contextul intensificării luptei împotriva Statului Islamic (IS). IS este factorul declanșator principal al neliniștilor din regiunile mai sărace ale Iordaniei și exploatează tensiunile crescânde dintre beduini, palestinieni și alte comunități sunnite ale sale.

Asasinarea pilotului iordanian Moaz al-Kasasbeh de către IS, în luna februarie 2015, a adus lupta Iordaniei împotriva jihadiștilor temporar în prima pagină a ziarelor, dar provocarea reprezentată de mișcarea fundamentalistă la adresa Regatului Hașemit este constantă și de lungă durată. Moartea pilotului a dat Regelui Abdullah o oportunitate de a aduce în fața supușilor săi amenințarea reprezentată de către IS – pe care el ar dori să-l trateze ca pe un dușman extern – deși adevărata amenințare este din interior. IS are mulți membri iordanieni și rămâne populară în unele cercuri, în ciuda acestei atrocități.

Creșterea numărului de jihadiști Salafi iordanieni și mișcările transfrontaliere a acestora, împreună cu cea a altor luptători străini, va amenința tot mai mult regatul. Iordania are nevoie de asistență israeliană, în special de supraveghere avansată și din domeniul informațiilor, de a închide granițele la infiltrările IS și de a putea oricând lansa lovituri aeriene mai eficiente.

Regele Abdullah se confruntă cu o amenințare existențială; în timp ce, pentru Israel, Iordania este crucială, în calitate de zonă tampon moderată și funcțională pe cea mai lungă frontieră a sa de la est. În aceste condiții, considerentele de securitate au prioritate asupra altor litigii, cum ar fi conflictul Israel-Palestina.

Același lucru este valabil și pentru Egipt. Sub autoritatea președintelui Abdel Fattah al-Sisi, frontul luptei împotriva radicalilor islamici s-a lărgit – atât pe străzile din Cairo și din alte orașe împotriva Frăției Musulmane, cât și în Sinai, împotriva grupării jihadiste Ansar Bait al-Makdas (ABM), care a jurat credință Statului Islami. În acest context, dușmanul Israelului, Hamas – protejatul Frăției Musulmane – este, de asemenea, un dușman al regimului egiptean, care acuză gruparea de complicitate cu ABM.

Cooperarea dintre Israel și Egipt privind situația de securitate din Sinai este mai strânsă și mai constantă decât oricând. Armata egipteană, pentru prima dată, a declanșat operațiuni ample de distrugere a tunelurilor din Gaza și discuții intermediate de Egipt privind viitorul Gaza sunt așteptate. Armata egipteană a descoperit 521 de intrări de tunel din Gaza în Peninsula Sinai doar în intervalul decembrie 2014 – mai 2015, inclusiv 63 de deschideri situate între 1 km și 2,8 km de graniță.

La începutul lunii mai 2015, Cairo a afirmat că armata egipteană a ucis 725 de jihadiști în operațiunile din ultimele șase luni. Ca parte a represiunii împotriva jihadiștilor în Sinai, Egipt lucrează pentru a stabili o zonă tampon de-a lungul frontierei sale cu Gaza.

Legăturile de securitate dintre Israel, Egipt și Iordania sunt acum, de asemenea, parte dintr-o alianță mai largă, care include Arabia Saudită; acolo unde preocuparea privind acțiunile IS și a altor grupări jihadiste stă alături de teama unui Iran înarmat nuclear.

Exasperați de nerăbdarea aparentă a administrației Obama de a include Iranul în orice soluție regională viitoare, aliații SUA din Orientul Mijlociu caută să depășească diferențele dintre ele și încearcă să se axeze pe un sprijin pe bază de reciprocitate.

I. 1.1. Alianța strategică Israel – Iordania

I. 1.1.1. Istoricul relațiilor Israel – Iordania

În mai 1948, Iordania a invadat Palestina, împreună cu alte state arabe, și a atacat Ierusalimul evreiesc. În timpul războiului arabo-israelian din 1948, Legiunea Arabă a Transiordaniei a încercat să captureze întregul oraș Ierusalim, bombardând și încercând să taie rezidenților săi evrei contactul cu zona de coastă. Porțiunile de vest din Ierusalim au ajuns sub controlul Israelului numai după ce forțele israeliene au rupt asediul arab impus asupra orașului. În primele patru săptămâni de atacuri arabe, 200 de civili evrei au fost uciși și peste 1.000 au fost răniți în Ierusalim. Dar, în decursul luptelor de apărare, forțele israeliene au reușit să captureze unele suburbii și sate (a se vedea Anexa 1). ,

Apărarea israeliană nu a înregistrat însă un succes în protejarea comunității evreiești din Ierusalimul de Est. Pe 28 mai 1948, cartierul evreiesc din Orașul Vechi a căzut în mâinile Legiunii Arabe. După 10 luni de lupte, un acord de armistițiu a fost semnat la 3 aprilie 1949, divizând Ierusalimul de-a lungul liniilor de încetare a focului din noiembrie 1948 dintre forțele israeliene și cele ale Transiordaniei, cu mai multe zone fără un control clar (no-man’s land). Linia de armistițiu a servit ca o frontieră temporară între ceea ce au fost odinioară două comunități mixte. Vestul Ierusalimului a devenit capitala Israelului, în timp ce Ierusalimul de Est, inclusiv locurile sacre, au fost ocupate de Transiordania, care în 1949 a devenit Regatul Hașemit al Iordaniei. Orașul a fost, în esență, împărțit între două tabere armate despărțite de o linie de front.

După ”Războiul de Șase Zile”, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a pregătit o rezoluție, introdusă de Lordul Caradon al Marii Britanii, pentru a ghida părțile. De atunci, Rezoluția 242 a ONU a fost invocată ca elementul central pentru eforturile de negociere, inclusive pentru Acordurile de la Oslo și ”Road Map” – planul de pace din 2002 al Cvartetului (SUA, UE, ONU și Rusia).

În 1950, Iordania a anexat teritoriile pe care le-a capturat în războiul din1948 – Ierusalimul de Est și Cisiordania. Rezoluția iordaniană emisă la 24 aprilie a declarat ”sprijinul pentru unitate completă între cele două părți ale Iordanului și unirea lor într-un stat, care este Regatul Hașemit al Iordaniei, la al cărui cap domnește Regele Abdullah Ibn al-Husain …”, un act care a fost considerat ca fiind ilegal și nul de către Liga Arabă.

În timp ce Marea Britanie și Pakistanul au fost singurele țări care au recunoscut anexarea – toate celelalte națiuni, inclusiv statele arabe, au respins actul – Marea Britanie a recunoscut doar anexarea Cisiordaniei. Aceasta nu a recunoscut niciodată suveranitatea Iordaniei și a Israelului asupra vreunui sector al Ierusalimului, văzând atât anexarea iordaniană din 1950 cât și anexarea de către Israel a Ierusalimului de Vest drept ilegale.

Mutarea făcea parte din ”Marele Plan al Siriei” al politicii expansionist a Iordaniei, și drept răspuns, Arabia Saudită, Libanul și Siria s-au alăturat Egiptului, cerând excluderea Iordaniei din Liga Arabă. O astfel de propunere a fost împiedicată de voturile Yemenului și Irakului.

La 27 iulie 1953, regele Hussein al Iordaniei a anunțat că Ierusalimul de Est este ”capitala Regatului Hașemit” și formează o ”parte integrantă și inseparabilă” din Iordania. În 1957, Iordania a reziliat tratatul anglo-iordanian, la un an după ce regele a concediat personalul britanic care deservea în armată iordaniană. Acest act de arabizare a asigurat suveranitatea completă a Iordaniei ca națiune complet independentă.

În luna mai 1967, Iordania a semnat un pact militar cu Egiptul. După ce Israelul a lansat un atac preventiv asupra Egiptului și a declanșat ”Războiul de Șase Zile”; în iunie 1967, Iordania și Siria au atacat Israelul și au intrat în război. Ostilitățile s-au încheiat cu o victorie israeliană și capturarea Cisiordaniei (a se vedea Anexa 2 și 3).

În ciuda apelului Israelului către Iordania, forțele iordaniene au lansat baraje de artilerie asupra Tel Avivului și Ierusalimului. Deși forțele israeliene nu au răspuns inițial – nedorind să deschidă un front iordanian, Iordania a continuat să atace și a ocupat sediul ONU din Ierusalim. Forțele israeliene au reușit în două zile au să respingă forțele iordaniene și să recaptureze Ierusalimul de Est.

La 7 iunie 1967, parașutiști IDF au avansat prin orașul vechi spre Muntele Templului și Zidul de Vest, aducând cel mai sacru loc al iudaismului sub control evreiesc, pentru prima dată în 2000 de ani. Există înregistrări sonore ale scenei , comandantul brigăzii, Lt. General Mordechai (Motta) Gur, apropiindu-se de Orașul Vechi și anunțând comandanții companiei sale: ”Stăm acum pe creastă și vedem Orașul Vechi. Peste scurt timp vom merge în Orașul Vechi din Ierusalim, la care toate generațiile au visat. Vom fi primii care vor intra în Orașul Vechi…” și la scurt timp după aceea: ”Muntele Templului este în mâinile noastre! Repet, Muntele Templului este în mâinile noastre!” . Pentru israelienii și evreii din întreaga lume, aceasta a fost o ocazie de bucurie memorabilă.

Perioada de după război a văzut o creștere în activitatea elementelor paramilitare palestiniene (fedayeen) în interiorul Iordaniei. Aceste miliții distincte, înarmate, au devenit un ”stat în stat”, amenințând statul de drept al Iordaniei. Forțele armate ale Regelui Hussein au vizat fedayeen și luptele au izbucnit în iunie 1970. Bătălia în care luptătorii palestinieni din diferite grupuri armate ale Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), au fost expulzați din Iordania este cunoscută sub numele de ”Septembrie Negru” (septembrie 1970 – iulie 1971).

Luptele cele mai grele au avut loc în nordul Iordaniei și în zona Amman, acolo unde o forță siriană (formată dintr-o coloană de blindate) a invadat nordul Iordaniei cu scopul de a susține luptătorii fedayeen. Regele Hussein a cerut de urgență ajutorul Statelor Unite și Marii Britanii pentru a interveni împotriva Siriei. Prin urmare, Israelul a simulat lovituri aeriene asupra coloanei siriene, la solicitarea americanilor. La scurt timp, președintele sirian al-Nureddin Atassi a ordonat o retragere în grabă de pe teritoriul iordanian, trupele siriene suferind și pierderi masive în urma atacurilor aviației iordaniene. Pe 22 septembrie, miniștrii de externe arabi reuniți la Cairo au organizat demersurile privind o încetare a focului începând din ziua următoare. Cu toate acestea, violențe sporadice au continuat până când forțele iordaniene, conduse de Habis Al-Majali, au reușit să expulzeze grupurile de fedayeen în iulie 1971, cu ajutorul forțelor irakiene. La scurt timp, a urmat și expulzarea OEP-ului lui Yasser Arafat.

În 1973, forțele aliate ale Ligii Arabe au atacat Israelul în războiul de ”Yom Kippur” și lupte au avut loc de-a lungul râului Iordan, pe linia de încetare a focului din 1967. Iordania a trimis o brigadă în Siria pentru a ataca unitățile israeliene de pe teritoriul sirian, dar nu au atacat forțele israeliene de pe teritoriul iordanian.

La summit-ul conferinței de la Rabat din 1974, Iordania era acum într-o poziție mai sigură de a accepta, împreună cu restul Ligii Arabe, că OEP era ”reprezentantul legitim exclusiv al poporului palestinian”, renunțând astfel la rolul de reprezentant al palestinienilor din Cisiordania.

Acordul de la Amman din 11 februarie 1985 a declarat că OEP și Iordania vor urmări înființarea unei confederații propuse între Iordania și un viitor stat palestinian. În 1988, regele Hussein a dizolvat parlamentul iordanian și a renunțat la pretențiile iordaniene asupra Cisiordaniei. OEP și-a asumat responsabilitatea și un stat independent cu un guvern provizoriu a fost declarat.

I. 1.1.2. Acordurile politice și economice Israel – Iordania

În Acordul de Armistițiu Israel – Iordania, din 3 aprilie 1949, problemele majore ridicate de Israel erau accesul liber la site-urile religioase evreiești din Ierusalim, rectificarea frontierei, precum și prezența forțelor irakiene din Cisiordania. Iordania a încercat să ridice problema refugiaților arabi și problema trecerii din orașul vechi al Ierusalimului către Bethlehem/ Bethleem. La 3 aprilie, a fost semnat acordul de stabilire a liniei de armistițiu din Cisiordania – transferul către Israel a unei serii de sate arabe în partea centrală a țării și funcționarea unei comisii mixte pentru a pune în practică aranjamentele în Ierusalim.

Urmând ”Războiului de Șase Zile”, între Israel și Iordania au avut loc o serie de reuniuni secrete într-un efort de a negocia pacea, conform ”Negocierilor Secrete de Pace” (4 iunie 1968). Chiar și după mai mult de 30 de ani, Departamentul de Stat nu a declasificat textul integral.

Tratatul de pace dintre Iordania și Israel, semnat la punctul de trecere a frontierei Aqaba-Eilat (octombrie 1994), a fost precedat de o reuniune a regelui Hussein și prim-ministrul Yitzhak Rabin la Washington, trei luni mai devreme, când cei doi lideri au proclamat încheierea stării de război dintre țările lor.

Realizările majore ale Declarației de la Washington au cuprins o serie de acorduri și măsuri concrete, simbolizând noua eră: starea de beligeranță între Iordania și Israel a luat sfârșit; ambele state au fost de acord să caute o pace justă, durabilă și cuprinzătoare, pe baza rezoluțiilor ONU 242 și 338; Israelul se angaja să respecte rolul deosebit al Regatului Hașemit în administrarea lăcașurilor sfinte musulmane din Ierusalim.

Măsurile concrete au inclus crearea de legături telefonice directe, rețele comune de energie electrică, înființarea de noi puncte de trecere a frontierei, accesul liber al turiștilor din țările terțe, precum și cooperarea între forțele de poliție în combaterea criminalității, cu accent special pe traficul de droguri. Acordul, de asemenea, a decis să continue negocierile privind cooperarea economică bilaterală și eliminarea boicoturilor economice, precum și cu privire la deschiderea unui coridor aerian internațional între cele două țări.

Deși, de facto, în război unii cu alții timp de 46 de ani, Israelul și Iordania au menținut contacte secrete și au încheiat acorduri reciproc avantajoase în întreaga perioadă.

Conferința din 1991 de la Madrid a dus la discuții bilaterale publice, culminând cu un tratat oficial (1994) în care ambele țări s-au angajat să se abțină de la acte de beligeranță; pentru a se asigura că nu vor proveni de pe teritoriul lor amenințări cu violență, să depună eforturi pentru prevenirea fenomenului terorismului și să acționeze împreună pentru a realiza securitatea și cooperarea în Orientul Mijlociu prin înlocuirea pregătirilor militare cu măsuri de consolidare a încrederii. Alte prevederi includ alocările resurselor de apă existente, libera trecere pentru cetățenii din ambele țări, depunerea eforturilor pentru a atenua problema refugiaților și cooperarea privind dezvoltarea Văii Iordanului (după ”Războiul de Șase Zile”, începând din 1968, evreii au demarat construcția unor așezări și colonii agricole în regiune). Delimitarea granițelor internaționale, stipulată în tratat a înlocuit liniile de încetare a focului din 1949 și delimitarea este conformă cu limitele Mandatului Britanic (1922 – 1948).

Odată cu ratificarea tratatului de pace, au fost stabilite relații diplomatice depline și, de atunci, relația dintre Israel și Iordania a progresat în mod constant.

În urma unor revolte în Ierusalim privind accesul la Muntele Templului și Moscheea Al-Aksa, la 1 noiembrie 2014, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu s-a întâlnit în secret cu regele iordanian Abdullah al II-lea în capitala Iordaniei, Amman.

Membrii ai Autorității Waqf iordaniene sunt staționați la Moscheea Al-Aksa și contribuie la asigurarea securității. Scopul acestei întâlniri a fost acela de a coordona măsurile de securitate în zona siteurilor religioase între Autoritatea iordaniană Waqf și IDF. La câteva zile după întâlnire, prim-ministrul Netanyahu l-a asigurat pe Regele Abdullah că statutul special iordanian în zona Muntelui Templului nu se va schimba din cauza evoluțiilor recente.

Israel și Iordania au semnat un acord ”istoric” pentru a salva Marea Moartă, concomitent cu construcția unei conducte ”Red – Dead” (Marea Roșie – Marea Moartă), care va furniza apă pentru ambele națiuni (a se vedea Anexa 4).

Denumit ”cel mai important acord de la tratatul de pace încheiat cu Iordania în 1995”, proiectul ”Red – Dead”, convenit în decembrie 2013, va conecta Marea Roșie la Marea Moartă printr-o conductă de 200 de kilometri lungime, și care va transporta 100 de milioane de metri cubi de apă spre nord în fiecare an. Acordul va oferi o soluție de mediu atât de necesară pentru Marea Moartă, o resursă economică importantă pentru ambele părți, oferind beneficii atât mediului de afaceri din industrie, cât și sectorului de turism.

I. 1.2. Alianța strategică Israel – Egipt

I. 1.2.1. Istoricul relațiilor Israel – Egipt

La 14 mai 1948, ziua în care Mandatul Britanic asupra Palestinei a expirat, Consiliul Popular Evreu s-a adunat la Tel Aviv și a aprobat o proclamație prin care s-a declarat crearea unui stat evreiesc în Eretz Israel (”Pământul lui Israel”). Declarația a fost făcută de David Ben-Gurion, șeful executiv al Organizației Mondiale Sioniste.

Nu s-a făcut nici o mențiune cu privire la granițele noului stat. Într-o telegramă oficială din partea Secretarului General al Ligii Statelor Arabe către Secretarului General al ONU la 15 mai 1948: Emiratele Arabe au declarat public că guvernele arabe se găsesc ”obligate să intervină pentru unicul scop de a restaura pacea și securitatea și stabilirea legii și ordinii în Palestina.” (Clauza 10 (e)). În continuare, în Clauza 10 (e) – ”Guvernele statelor arabe confirmă în acest stadiu așa cum a fost declarat în mod repetat de către aceștia și cu alte ocazii, cum ar fi Conferința de la Londra și înainte la Națiunile Unite, în principal, singura soluție justă și echitabilă la problema Palestinei este crearea Statelor Unite ale Palestinei pe baza principiilor democratice … ”. În aceeași zi, armatele Egiptului, Libanului, Siriei, Iordaniei și Irakului au invadat Israelul (a se vedea Anexa 5).

Armata israeliană, aflată în stadiu incipient, a respins atacul arab, extinzând granițele sale, dincolo de partiția originală UNSCOP. Până în decembrie 1948, Israelul controla cele mai multe porțiuni din Mandatul Palestina la vest de Râul Iordan. Restul mandatului consta din Iordania, zona care a ajuns să fie numită Cisiordania (Iudeea-Samaria,West Bank – controlată de Iordania), și Fâșia Gaza (controlată de Egipt).

În 1956, Egiptul a închis Strâmtoarea Tiran pentru transportul maritim israelian, și a blocat Golful Aqaba, prin încălcarea Convenției de la Constantinopol din 1888. Aceasta a fost, de asemenea, o încălcare a acordurilor de armistițiu din 1949. La 26 iulie 1956, Egiptul a naționalizat Compania Canalului de Suez, și a închis canalul pentru transportul maritim israelian. Israel a răspuns la 29 octombrie 1956, prin invadarea Peninsulei Sinai, cu sprijin britanic și francez. În timpul crizei Suez, Israelul a capturat Fâșia Gaza și Peninsula Sinai. Statele Unite și Națiunile Unite au solicitat încetarea ostilităților. Israelul a fost de acord să se retragă de pe teritoriul egiptean. Egiptul a acceptat libera navigație și demilitarizarea Peninsulei Sinai. Forța de Urgență a Națiunilor Unite (United Nations Emergency Force – UNEF) a fost creată și implementată pentru a supraveghea demilitarizarea. UNEF a fost desfășurată numai pe partea egipteană a frontierei, întrucât Israelul le-a refuzat accesul pe teritoriul său.

OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) a fost stabilită mai întâi în 1964, în cadrul unei carte, incluzând angajamentul de ”eliberare a Palestinei care va distruge prezența sionistă și imperialistă …” (Carta OEP, articolul 22, 1968 ).

La 19 mai 1967, Egiptul a expulzat observatorii UNEF și a desfășurat 100.000 de soldați în Peninsula Sinai. A închis din nou Strâmtoarea Tiran transportului maritim israelian, revenind la situația din 1956, când Israelul a fost sub blocadă.

Pe 30 mai 1967, Iordania a semnat un pact de apărare reciprocă cu Egiptul. Egiptul a mobilizat unități militare în Sinai, încălcând liniile ONU (după expulzarea monitorilor de frontieră ONU), și a masat trupe pe granița de sud a Israelului. La 5 iunie, Israelul a lansat un atac preventiv asupra Egiptului. Forțele Aeriene ale Israelului (IAF) a distrus cea mai mare parte a Forțelor Aeriene egiptene într-un atac surpriză, apoi s-au întoarse spre est, distrugând forțele aeriene iordaniene, siriene și irakiene. Acest atac a fost elementul crucial în victoria Israelului din ”Războiul de Șase Zile”. La sfârșitul războiului, Israelul a obținut controlul asupra Peninsulei Sinai, Fâșiei Gaza, a Cisiordaniei (inclusive asupra Ierusalimului de Est), a fermelor Shebaa și a Înălțimilor Golan. Rezultatele războiului afectează geopolitica din regiune la această zi.

Pe 6 octombrie 1973, Siria și Egiptul au organizat un atac surpriză asupra Israelului de Yom Kippur – cea mai sacră zi a calendarului evreiesc. Armata israeliană a fost luată prin surprindere și au fost necesare trei zile pentru o mobilizare deplină. Acest lucru a condus alte state arabe să trimită trupe pentru a consolida poziția forțelor egiptene și a siriene. În plus, aceste țări arabe au convenit să pună în aplicare un embargo asupra petrolului, îndreptat împotriva națiunilor industriale, inclusiv SUA, Japonia și țările din Europa de Vest. Țările OPEC au crescut prețul petrolului de patru ori și au folosit-o ca armă politică pentru a obține sprijin împotriva Israelului. Războiul de Yom Kippur a cauzat o confruntare indirectă între SUA și Uniunea Sovietică. Când Israelul a întors soarta războiului, URSS a amenințat cu o intervenție militară. Statele Unite ale Americii au asigurat o încetare a focului la 25 octombrie.

Războiul de Yom Kippur a început când armatele unite ale Egiptului și Siriei au atacat Israelul în zona Canalului Suez și a Înălțimilor Golan. După câteva zile de lupte grele, în care Egiptul și-a stabilizat trupele pe partea de est a Canalului Suez și sirienii au capturat Înălțimile Golan aproape în întregime, atacul a fost oprit și un contra-atac al forțelor IDF a reușit să împingă înapoi o parte din forțele egiptene, să traverseze Canalul și să ajungă la 101 km de Cairo. Pe Înălțimile Golan, forțele siriene au fost respinse complet și forțele IDF au capturat o enclavă din nordul Înălțimilor, adânc în teritoriul sirian, și recapturând Muntele Hermon (a se vedea Anexa 6).

Un acord de încetare a focului a fost semnat de către Israel și Egipt la 24 octombrie 1973. Un acord de separare a forțelor a fost semnat la 18 ianuarie 1974, în care părțile au convenit să respecte încetarea focului, dispozițiile luate pentru reducerea forțelor și a fost stabilită o forță de urgență a ONU în zona demilitarizată. Forțele israeliene s-au retras la o distanță de 20 de kilometri est de Canalul Suez, iar armata egipteană a retras majoritatea forțelor sale la vest de Canal.

Un acord de dezangajare cu Siria a fost semnat la Geneva la 31 mai 1974, și a inclus, printre altele, implementarea de observatori ONU în zona demilitarizată, modalitățile privind schimbul de prizonieri, și evacuarea de către IDF a teritoriului capturat în timpul războiului de Yom Kippur, ca și a orașului Kuneitra, care a fost capturat în ”Războiul de Șase Zile”.

I.1.2.2. Acordurile politice și economice Israel – Egipt

În urma Acordurilor de la Camp David din 17 septembrie 1978, au fost semnate două acorduri de către președintele Egiptului, Anwar El Sadat și primul-ministru al Israelului, Menachem Begin:

• ”Un cadru pentru pace în Orientul Mijlociu” (A Framework for Peace in the Middle East), care trata situația din teritoriile palestiniene, respectiv:

• ”Un cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și Israel” (A Framework for the Conclusion of a Peace Treaty between Egypt and Israel), care a dus la semnarea în 26 martie 1979 a ”Tratatului de Pace israeliano-egiptean”.

În conformitate cu termenii acordului, Peninsula Sinai a revenit egiptenilor, iar Fâșia Gaza a rămas sub control israelian, urmând să fie inclus într-un viitor stat palestinian. Acordul a prevăzut, de asemenea, libera trecere a navelor israeliene prin Canalul Suez și recunoașterea Strâmtorii Tiran și a Golfului Aqaba drept căi navigabile internaționale.

Israelul – care a fost în mod repetat ținta blocadelor maritime, a atacurilor militare și a atacurilor teroriste organizate din Sinai – a făcut sacrificii economice și strategice mult mai mari decât Egiptul prin concesiile sale (a se vedea Anexa 7).

În timp ce a primit un ajutor suplimentar din partea SUA pentru retragere, Israelul a cedat din profunzime strategică în Sinai. Israelul a renunțat, de asemenea, la controlul direct al benzilor de transport la și de la Eilat, la 1.500 de km de drumuri, case, fabrici, hoteluri, facilități de sănătate și așezări agricole.

Israelul, de asemenea, a pierdut stațiile electronice de avertizare timpurie, situate pe înălțimile de pe Muntele Sinai care furnizau date privind mișcările militare de pe partea de vest a Canalului Suez, precum și cele din zonele situate lângă Golful Suez și Golful Eilat, care sunt vitale pentru apărarea țării în cazul unui atac din est. Israelul a fost nevoit să mute mai mult de 170 de instalații militare, aerodromuri și baze militare după retragere.

Prin cedarea Sinaiului către Egipt, Israelul a renunțat la singura sa șansă de a deveni independent energetic la acel moment. Domeniul petrolier Alma din sudul Sinaiului, descoperit si dezvoltat de Israel, a fost transferat către Egipt în luna noiembrie 1979. La momentul transferului, domeniul era unica și cea mai mare sursă de energie a țării, furnizând jumătate din nevoile energetice ale țării. Israelul, a estimat valoarea rezervelor neexploatate din domeniul Alma la 100 miliarde de dolari, estimând totodată că dezvoltarea continuă ar fi adus independența energetică până în 1990.

Israelul, de asemenea, a fost de acord să înceteze controlul militar în Cisiordania și Gaza, și să retragă trupele din anumite părți ale teritoriilor și să coopereze în sensul unei Palestine autonome. Guvernul Begin a făcut acest lucru, dar arabii palestinieni nu s-au arătat dispuși să recunoască statul Israel.

În 1988, statul evreu a renunțat la Taba – o stațiune construită de Israel în ceea ce a fost o zonă de deșert arid, în apropiere de Eilat. Situația Taba nu era clarificată de către Acordurile de la Camp David. Când o comisie de arbitraj internațional a decis în favoarea Egiptului la 29 septembrie 1988, Israelul a transferat orașul către Egipt.

Israelul are relații diplomatice depline cu Egiptul de la semnarea Tratatului de Pace din 1979. ”Un cadru pentru pace în Orientul Mijlociu”, care a fost semnat la Camp David pe 17 septembrie 1978, s-a adăugat ca anexă la Tratatul de Pace. A doua parte a acordului – cadrul în cauză – solicita continuarea demersurilor Israelului și ale Egiptului care să conducă la crearea unei autorități de auto-guvernare în Cisiordania și Gaza, pentru a oferi autonomie deplină locuitorilor săi.

Totodată, acordul exprimă o aspirație pentru stabilirea altor acorduri de pace între Israel și vecinii săi, în urma tratatului de pace cu Egiptul.

Tratatul de pace a stabilit încetarea stării de război între cele două țări și retragerea forțelor armate și civile din Sinai, în spatele frontierelor internaționale – și a determinat granița permanentă între Israel și Egipt, cu excepția frontierei din Zona Taba, al cărui statut în cele din urmă a fost determinat în 1988.

Tratatul interzice utilizarea forței de către vreuna dintre părți împotriva celeilalte, stabilind că dezacordurile vor fi soluționate prin mijloace pașnice. Tratatul a stabilit, de asemenea, dreptul de liberă trecere prin căile navigabile internaționale, inclusiv trecerea prin Canalul de Suez, Strâmtoarea Tiran și Eilat.

De asemenea, stabilește înființarea unei forțe ONU cu scopul de a preveni încălcarea măsurilor de securitate. În cele din urmă, o forță multinațională de observație (Multinational Observer Force) a fost stabilită, cu sprijinul american, ca urmare a refuzului ONU de a recunoaște tratatul de pace.

În urma tratatului de pace, Israel și Egipt au semnat acorduri de normalizare, cu negocierile privind cele mai multe dintre aceste acorduri continuând până aprilie 1982 – data finalizării retragerii Israelului din Sinai. Aceste acorduri, formulate de un comitet mixt de experți, a prezentat în detaliu diferitele aspecte politice, economice și culturale care necesită normalizare.

În 1989, în urma hotărârii de arbitraj de pe linia de frontieră Taba, Israelul și Egiptul, au ajuns la alte două acorduri: unul a fost legat de stabilirea unei frontiere pe zona de coastă, iar al doilea a fost legat de concesiile pentru turiștii care sosesc din Israel și care trec prin terminalele de la Taba.

Deși Egiptul a fost ostracizat de către alte state arabe în urma semnării tratatului, cele mai multe au restabilit ulterior relațiile cu Egiptul și au redeschis ambasadele lor din Cairo. Sediul Ligii Arabe, care a fost transferat la Tunis, a fost reinstalat în Cairo la începutul anilor 1980.

Ambasade și consulate au fost înființate de ambele țări, și întâlniri între miniștri și oficiali de rang înalt au loc periodic.

În 2004, Egipt și Israel au semnat un acord pentru înființarea unei Zone Industriale Calificate (Qualified Industrial Zone – QIZ) prin care mărfurile produse în comun intrau pe piața americană scutite de taxe, ca parte a Acordului SUA-Israel de Comerț Liber. Ca urmare a QIZ, exporturile israeliene în Egipt au crescut cu 110% în 2005.

În urma izbucnirii violențelor palestiniene (septembrie 2000), relațiile s-au răcit considerabil și Egiptul și-a rechemat ambasadorul, care a revenit ulterior. Chiar și în timpul perioadei de tensiuni, a continuat cooperarea în domeniul agriculturii, iar comitetul militar comun s-a întâlnit în mod regulat.

Volumul schimburilor comerciale este mic, cifrate la circa 236 milioane de dolari – exporturile mondiale ale Egiptului sunt în valoare de aproximativ 12 miliarde dolari pe an, iar cele ale Israelului sunt de aproximativ 30 miliarde dolari – dar creșterea schimburilor comerciale reprezintă o evoluție pozitivă.

În 2005, Israelul a semnat un acord pentru a cumpăra 1,7 miliarde de picioare cubice de gaze naturale egiptene, estimate la 2,5 miliarde dolari pe parcursul a 15 ani, îndeplinind un angajament făcut într-o anexă la tratatul de pace. Acest tratat a fost însă anulat de către Egipt în 2012, invocând faptul că Israelul nu a și-a respectat obligațiile pe care le în temeiul Acordului. Acordul acoperea circa 40% din necesarul de gaz al Israelului.

Proprietarii domeniului de gaze natural ”Tamar” din largul coastelor israeliene au anunțat la 20 octombrie 2014 o înțelegere cu ”Dolphinus Holdings” din Egipt privind vânzarea a până la 2,5 miliarde de metri cubi de gaz în următoarea perioadă de șapte ani. Combustibil va fi livrat spre Egipt prin conducta ”East Mediterranean Gas”, prin care că Israelul a importat petrol din Egipt în trecut. Tranzacția este declarată a fi în valoare de aproximativ 4 miliarde de dolari SUA (3.13 miliarde de euro). ”Noble Energy”, un conglomerat de exploatare a gazelor naturale gigantic, cu baza în Statele Unite, deține 36% din domeniul petrolier ”Tamar”. Exporturile de gaze israeliene sunt de așteptat să aducă în 60 miliarde dolari în venituri in următorii 20 de ani. Aceasta este cea mai mare afacere comercială semnată între Egipt și Israel de-a lungul istoriei.

Mai mult de trei decenii au trecut de când Israelul și Egiptul au semnat tratatul și pacea a fost menținută. Totuși, aceasta este privită drept o pace rece, deoarece relațiile dintre cele două popoare nu s-au îmbunătățit în mod semnificativ și, în urma revoltei naționale din Primăvara Arabă, în anul 2011, s-au chiar deteriorat ușor. Comerțul și turismul sunt în primul rând într-o singură direcție – dinspre Israel către Egipt.

Autoritățile din Egipt au avut un rol important în procesul de mediere dintre Hamas și Israel privind schimbul de prizonieri, fapt care a dus la eliberarea militarului israelian Gilad Shalit, răpit în 2006, în schimbul a 1.027 de prizonieri palestinieni, eliberați între octombrie și decembrie 2011.

Egiptul a mediat mai multe înțelegeri neoficiale de încetare a focului între Israel și palestinieni. Ca și observație, Egiptul este singurul stat național din lumea arabă.

I.1.3. Alianța strategică Israel – SUA

După prăbușirea Uniunii Sovietice și a comunismului, Statele Unite au fost confruntate nu cu un ”vid de putere”, ci cu un ”vid de amenințare”. Vidul de amenințare a stimulat un proces de căutare a unor noi inamici. Pentru unii, noua amenințare o constituie ascensiunea Uniunii Europene sau succesul japonez. Din ce în ce mai mult însă, lumea islamică pare a constitui amenințarea iminentă, o triplă amenințare, de natură politică, demografică și de civilizație deopotrivă. Amenințare politică, în sensul că ar propune un proiect politic concurent, ar constitui o contrazicere a teoriilor cu privire la inevitabilitatea democrației liberale. Amenințare de civilizație, în sensul posibilității de articulare a unei mișcări pan-islamice, cu centrul de greutate în Iran și Sudan. O amenințare demografică, creată de exploziile demografice din țările musulmane, în urma cărora populația musulmană a trecut de un milion, creând presiuni la granițele cu statele învecinate – musulmane sau nu – ori luând cu asalt Occidentul, mai cu seamă Europa.

Relațiile dintre americani și statele din Orientul Mijlociu au ajutat întotdeauna la crearea unui climat propice din punct de vedere al securității mondiale; de departe, relația cu Statul Israel este cea mai durabilă și benefică – nu doar pentru cele două state.

I.1.3.1. Relațiile istorice Israel – SUA

Influența profundă a tradiției evreiești asupra Părinților Fondatori ai Statelor Unite ale Americii poate fi văzută în Constituția Statelor Unite. O astfel de influență nu ar trebui să vină ca o surpriză, având în vedere opinia lui John Adams exprimată într-o scrisoare către Thomas Jefferson: ”Voi insista că evreii au făcut mai mult pentru a civiliza omul decât orice altă națiune.”

Evreii au contribuit direct la Revoluția Americană. Președintele Calvin Coolidge a adus un omagiu rolului lor în Războiul de Independență: ”Înșiși Evreii, dintre care un număr considerabil au fost deja răspândiți în colonii, erau fideli cu învățăturile profeților lor. Credința iudaică este predominant credința libertății.”

Designul original pentru sigiliul oficial al Statelor Unite, prezentat de Thomas Jefferson, Benjamin Franklin și John Adams a descris trecerea Mării Roșii de către israeliți, cu Faraonul Egiptului în urmărirea lor și Moise în picioare, pe partea cealaltă. Motto-ul care trebuia să fie: ”Rebeliunea în fața tiranilor este supunere în fața lui Dumnezeu.” (”Rebellion to Tyrants is Obedience to God”). Un alt sigiliu a fost ales, dar Liberty Bell (Clopotul Libertății – unul dintre simbolurile de referință ale independenței Statelor Unite; se crede că a fost tras pentru a marca citirea în public a Declarației de Independență la 8 iulie 1776) poartă o inscripție din Vechiul Testament: ”Și să proclame libertatea în întreaga țară pentru toți locuitorii ei.”

Israelul și-a declarat independența și Statele Unite ale Americii a fost prima națiune care a acordat recunoașterea ”de facto” noului Stat Evreiesc, la 11 minute de la proclamarea independenței sale (URSS a fost primul stat care a recunoscut ”de jure” Israelul). ”Am avut încredere în Israel înainte de a fi stabilit, am încredere în el acum”, a declarat președintele Harry Truman la 26 mai 1952. ”Cred că are un viitor glorios înainte – nu doar ca un alt popor suveran, ci ca o realizare a marilor idealuri ale civilizației noastre.”

I.1.3.2. Relațiile militare Israel – SUA

Israelul are distincția oficială de a fi un aliat major non-NATO pentru SUA. Ca urmare a acestui fapt, Statele Unite și Israelul fac schimb de informații în domeniul securității și tehnologiei militare.

Din 1976, Israel a fost cel mai mare beneficiar anual de asistență externă a SUA.

În 1983, Statele Unite și Israel au stabilit Joint Political Military Group – un grup politic militar mixt, care se reunește de două ori pe an. Atât SUA cât și Israel participă la planificarea militară comună și exerciții combinate, și au colaborat în domeniile cercetării militare și dezvoltării de noi arme.

În 2009, Israelul a primit 2,55 miliarde de dolari în Foreign Military Financing (FMF) – Finanțare Militară Externă, practic reprezentând subvenții din partea Departamentului Apărării SUA. 26% din acest ajutor militar este destinat pentru achiziționarea de echipamente militare exclusiv de la companii americane.

La nivelul anilor 2011–2014, sumele au depășit 3 miliarde de dolari și acest nivel se menține conform statisticilor furnizate de Departamentul de Stat al SUA până cel puțin în anul 2018 (a se vedea Anexa 8 și 9). În plus, armata SUA susține două stocuri secrete în Israel, pre-poziționate, din cadrul War Reserve, în valoare de 493 milioane de dolari.

Statele Unite au o bază militară care deservește un sistem anti-rachetă în regiunea Negev din sudul Israelului, operată de 120 de membrii din cadrul personalului Armatei SUA.

I.1.3.3. Evoluția alianței strategice Israel – SUA

În 1952, generalul Omar Bradley, șef al Joint Chiefs of Staff – Comitetul Șefilor de Stat Major, considera că Occidentul necesita 19 divizii pentru a apăra Orientul Mijlociu și că Israelul ar putea furniza două. De asemenea, el se aștepta ca doar trei state să poată oferi suport aerian în apărarea Orientului Mijlociu la nivelul anului 1955: Marea Britanie, Turcia și Israel. Analiza lui Bradley a fost respinsă deoarece eșalonul politic a hotărât că este mai important pentru Statele Unite să lucreze cu Egiptul, și mai târziu cu Irakul. Exista temerea că integrarea forțelor israeliene în strategia de apărare al Vestului ar înstrăina arabii. Acest lucru a fost, fără îndoială, de asemenea, un motiv pentru care NATO a refuzat solicitarea de aderare a Israelului și Statele Unite au refuzat să semneze un tratat de apărare bilateral prin care Israelul spera să contrabalanseze alianța occidentală cu statele arabe, care s-a concretizat în cele din urmă prin ”Pactul de la Bagdad” (a inclus Marea Britanie, Pakistanul, Iranul și Irakul – 24 februarie 1955).

Victoria Israelului asupra forțelor arabe reunite în 1967 din timpul Războiului de Șase Zile (5-10 iunie) a determinat revizuirea acestui punct de vedere. În anul următor, SUA au vândut pentru prima dată avioane militare avansate Israelului (F-4 Phantom). Washingtonul a schimbat politica sa din Orientul Mijlociu, căutând un echilibru de forțe care să asigure Israelului un avantaj calitativ asupra inamicilor săi.

Israelul și-a dovedit eficiența în 1970, când Statele Unite au solicitat ajutor în susținerea regimului regelui Hussein al Iordaniei. Dorința Israelului de a ajuta Ammanul, și mișcările de trupe de la granița iordaniană, au convins Siria să retragă tancurile trimise în Iordania pentru a sprijini forțele OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) în timpul lui Septembrie Negru (războiul civil, septembrie 1970-iulie 1971). În plus, sovieticii erau informați ca toți liderii de escadron a Flotei a Șasea se aflau în Israel pentru a coordona activitățile.

De asemenea, de la începutul anilor 1970, a devenit clar faptul că nici un stat arab nu putea sau nu vroia să contribuie la apărarea occidentală în Orientul Mijlociu. ”Pactul de la Bagdad” a încetat teoretic în 1979 (odată cu Revoluția din Iran), dar de-facto era inaplicabil din 1974 (invazia Ciprului de către Turcia), iar regimurile politice din regiune, apropiate de Statele Unite erau slabe, comparativ cu forțele anti-occidentale din Egipt, Siria și Irak. Chiar și după reorientarea Egiptului, survenită în urma semnării tratatului de pace cu Israelul (26 martie 1979, rezultat al acordurilor de la Camp David – 17 septembrie 1978), Statele Unite ale Americii nu au putut conta pe nici un guvern arab privind asistența militară.

Administrația Carter a început să pună în aplicare o formă de cooperare strategică (deși nu a fost menționată ca atare) prin care Israelul devenea eligibil pentru a vinde echipament militar în Statele Unite. Dorința de angajare în eforturi militare limitate, comune, a fost văzută de către președintele Carter ca un mijloc de a recompensa Israelul pentru ”bună purtare” în negocierile de pace cu Egiptul.

Deși încă reticente în a oficializa relația, cooperarea strategică a devenit o preocupare majoră a relației SUA – Israel, atunci când Ronald Reagan a preluat funcția de președinte. Înainte de alegerea sa, Reagan a scris: ”Numai bazat pe aprecierea deplină a rolului critic pe care Statul Israel îl joacă în calculul nostru strategic putem construi fundația pentru zădărnicirea modelelor Moscovei asupra teritoriilor și resurselor vitale pentru securitatea și bunăstarea noastră națională.”

Viziunea lui Reagan a culminat la 30 noiembrie 1981, prin semnarea unui memorandum de înțelegere privind ”cooperarea strategică” – Memorandum of Understanding. Pe 29 noiembrie 1983, un nou acord a fost semnat, ceea ce a dus la crearea Grupului Mixt Politico-Militar – Joint Political-Military Group (JPMG) și a unui grup cu rolul de a supraveghea asistența de securitate, Grupul de Planificare Comună a Asistenței de Securitate – Joint Security Assistance Planning Group (JSAP).

JPMG a fost proiectat inițial pentru a discuta mijloacele de combatere a amenințărilor reprezentate de implicarea sovietică accentuată în Orientul Mijlociu. Acesta a pus tot mai mult accent, totuși, pe preocupările bilaterale cu privire la proliferarea armelor chimice și a rachetelor balistice.

JSAP a fost format ca răspuns la criza economic din Israel de la mijlocul anilor 1980. Este un grup binațional care se întrunește anual la Washington pentru a examina cerințele actuale și viitoare de achiziții militare ale Israelului. Se formulează, de asemenea, planuri pentru alocarea creditelor din SUA privind vânzările de tehnică militară – U.S. Foreign Military Sales – în lumina evaluărilor amenințărilor actuale și a capacităților bugetare din Statele Unite ale Americii.

Un exemplu de cooperare între cele două ramuri a avut loc la 23 ianuarie 1987, când Congresul SUA a desemnat Israelul drept aliat important non-NATO. Această lege a stabilit în mod oficial Israelul ca aliat, și a permis industriilor din domeniul apărării să concureze în mod egal cu țările NATO și cu alți aliați apropiați ai SUA pentru contractele militare destinate a produce un număr semnificativ de elemente de armament.

În aprilie 1988, președintele Reagan a semnat un alt memorandum de înțelegere care să cuprindă toate acordurile anterioare. Acest acord a instituționalizat relația strategic SUA – Israel.

Până la sfârșitul mandatului lui Ronald Reagan, Statele Unite au pre-poziționat echipamente în Israel, au avut loc în mod regulat exerciții comune de formare, a început co-dezvoltarea Sistemului de rachete Arrow (Hetz, operațional) contra rachetelor balistice tactice (1986) și au fost angajate o serie de alte eforturi militare de cooperare.

De atunci, cooperarea strategică SUA – Israel a continuat să evolueze. Astăzi, aceste relații strategice sunt puternice.

Pentru a oferi câteva exemple:

Diplomații americani au raportat în 2014 că Israelul acordă asistență în lupta împotriva Statului Islamic (IS) prin furnizarea către Statele Unite de informații secrete, inclusiv liste de occidentali care au aderat la SI. Israelul a oferit, de asemenea, informații vitale furnizate de dronele care survolează teritorii controlate de SI. Aceste informații sunt apoi utilizate pentru a efectua lovituri aeriene și a planifica atacuri coordonate.

Datorită locației sale strategice și a încrederii incontestabile în calitate de aliat, SUA consideră Israelul ca fiind un loc ideal pentru formarea personalului, întreținere și pre-poziționare de materiale și provizii.

Peste 300 de membri din cadrul personalului Departamentului de Apărare călătoresc lunar în Israel. Exerciții militare comune sunt organizate în mod regulat. SUA a desfășurat exerciții navale mai ample cu Israelul decât cu orice altă țară din Orientul Mijlociu și s-au realizat schimburi de formare care au vizat forțe speciale antiteroriste.

Portul Haifa din Israel a fost declarat ca și facilitate cea mai bună și cea mai cost-eficientă de acest gen din regiune, conform oficialilor de rang înalt ai Marinei SUA. Haifa primește aproximativ 40 de nave militare americane în fiecare an, găzduind mii de marinari și pușcași marini americani. Și cel mai important, Israelul este singura țară din zonă pe care SUA se poate baza cu adevărat pentru a oferi acces liber și neîngrădit la porturile și facilitățile sale.

A fost creat un grup mixt de lucru anti-terorism (Joint Anti-Terrorism Working Group) și o linie telefonică directă a fost stabilită între Pentagon și Ministerul Apărării israelian. De asemenea, Israel pune la dispoziția SUA și alte facilități, inclusiv spitale, domenii de formare, și arii de antrenament în deșertul Negev.

Un studiu a constatat că Israelul poate ajuta Statele Unite în 13 din cele 21 de zone tehnologice critice pe care Pentagonul le-a identificat ca fiind vitale pentru industria de apărare americană. Statele Unite continuă să finanțeze cercetarea și dezvoltarea de sisteme de arme și echipamente militare israeliene, inclusiv rachetele Arrow (Hetz 1 și 2), sistemele Tactical High Energy Laser – lasere tactice de energie ridicată, sistemul de rachete navale Barak pentru auto-apărare, sistemele de protecție reactivă pentru blindate – Reactive Armor Tiles, sistemele de rachete Popeye (Have-Nap) și vehicule aeriene fără pilot.

La începutul anului 1997, Israelul a fost conectat la sistemul antirachetă american de avertizare prin satelit, care oferă Israelului o avertizare în timp real dacă o rachetă tactică este lansată împotriva sa.

Acordurile de cooperare strategice stabilesc Israelul ca un aliat de facto al Statelor Unite, instituționalizând contactele militare directe, mutând cel puțin o parte din derularea relațiilor cu Israelul din Congresul SUA către puterea executivă americană.

I.1.3.4. Diferende Israel – SUA

Decalajele între aceste două țări nu pot fi reduse la un conflict de personalitate dintre actualii lideri (Benjamin Netanyahu și Hussein Barack Obama). Diferențele în interesul și viziunea asupra lumii a celor două guverne sunt din ce în ce mai importante.

”Soluția celor două state”

La Washington, liderii celor două părți au declarat că vor continua să acorde prioritate angajamentului SUA privind securitatea Israelului. Dar președintele Obama nu este singurul oficial american care sprijină public ideea unui eventual compromis israelian cu palestinienii. Fostul președinte George W. Bush s-a descris pe sine în anul 2008, ca fiind ”primul președinte american care a apelat pentru un stat palestinian.” Sprijinul pentru această aspirație rămâne parte a platformei Partidului Republican.

Israelienii, pe de altă parte, chiar și cei care susțin o soluție cu două state, în principiu, sunt mult mai conștienți de provocările care le ridică crearea unui stat viabil care să lege Fâșia Gaza și Cisiordania (Iudeea și Samaria – West Bank), ca să nu mai vorbim de coșmarul politic reprezentat de evacuarea a mii de coloniști israelieni din teritoriul în litigiu. Evacuarea celor 8.600 de coloniști din Gush Katif în august 2005 (dezangajarea israeliană unilaterală din sudul Fâșiei Gaza) nu a reprezentat în fapt decât o sursă de instabilitate la adresa Israelului prin atacurile cu rachete, a provocat pagube economice și distrugeri culturale, pricinuind și o suferință unora dintre cei mai loiali cetățeni ai săi.

Sprijinul pentru o soluție cu două state nu este privită identic de către americani și israelieni. Cu fiecare val de violențe israeliano-palestiniene, acest decalaj devine și mai evident.

Președintele Obama declara în cadrul unei conferințe de presă la Camp David următoarele: ”Cred în continuare că o soluție cu două state este absolut vitală nu numai pentru pacea între israelieni și palestinieni, dar și pentru securitatea pe termen lung a Israelului ca stat democratic și evreiesc”; ”Știu că guvernul care a fost format conține unii oameni care nu cred neapărat în această premisă, dar care continuă să fie premisa mea”, a adăugat acesta. ”Această perspectivă pare îndepărtată acum, dar cred că este mereu important pentru noi de a păstra în minte ceea ce este bine și ce este posibil”, sublinia președinte Obama în mai 2005.

În timpul campaniei electorale din aprilie 2005, primul-ministru israelian Netanyahu a înfuriat mulți lideri occidentali atunci când a declarat într-o serie de interviuri că va face tot posibilul pentru a preveni crearea unui stat palestinian.

Acesta a părut că va renunța după alegeri, explicând într-un interviu că dorește ”o soluție pașnică, durabilă a două state”, dar a adăugat că observațiile sale anterioare au fost o reflectare a schimbării condițiilor de partea palestiniană, arătând spre pactul Autorității Palestiniene (AP) a președintelui Mahmoud Abbas referitoare la intenția de a forma un guvern de unitate cu Hamas.

Purtătorul de cuvânt al lui Obama, de asemenea, a declarat că, din moment ce Netanyahu a declarat că nu mai este angajat la soluția a două state, ”asta înseamnă că va trebuie să reevaluăm poziția noastră în această problemă, și aceasta este ceea ce vom face, mergând înainte.”

Alți lideri au cerut Israelului să se angajeze la ”soluția celor două state”, în special Federica Mogherini (Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate) din partea Uniunii Europene și Secretarul General ONU, Ban Ki-moon.

B. Problema înarmării nucleare a Iranului

Obama și Netanyahu au, de asemenea, opinii opuse cu privire la modul cel mai bun pentru a se asigura că Iranul nu va dezvolta arme nucleare, dar această diferență reflectă ideile divergente în cadrul guvernelor lor cu privire la rolul Iranului în viitor. Pentru administrația Obama, Iranul ar putea deveni într-o zi un agent al schimbării în Orientul Mijlociu. Pentru guvernul Israelului, fanaticii Iranului rămân în controlul ferm al autorităților statului. Israelul consider că Iranul trebuie să rămână izolat până la organizarea unor alegeri pe deplin libere și corecte, iar liderii săi trebuie să recunoască dreptul Israelului de a exista. Negocierile nucleare au lărgit acest decalaj.

La nivelul lunii aprilie 2005, cei doi lideri au exprimat divergențele lor:

”Prim-ministrul Israelului se opune profund [acordului nuclear cu Iranul], cred că a exprimat asta foarte clar” a declarat președintele SUA, Hussein Barack Obama, referitor la acordul-cadrul la care s-a ajuns la Laussanne de către grupul P5+1 (cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU – China, Franța, Rusia, Marea Britanie, SUA – plus Germania) și Iran cu privire la programul său nuclear.

Președintele Obama a continuat: ”Am cerut în mod repetat – care este alternativa pe care o prezentați și care face mai puțin probabil ca Iranul să obțină o armă nucleară? Și încă aștept să obțin un răspuns bun la asta.”

Declarația ulterioară a prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu conține un răspuns : ”Permiteți-mi să reiterez din nou cele două componente principale ale alternativei la această afacere proastă: În primul rând, în loc de a permite Iranului de a păstra și dezvolta capacitățile sale nucleare, o afacere mai bună ar fi reversarea în mod semnificativ a acestor capacități – de exemplu, prin închiderea facilităților subterane pe care Iranul le-a ascuns de ani de zile de comunitatea internațională. În al doilea rând, în loc de ridicarea restricțiilor privind instalațiile și programul nuclear al Iranului la o dată fixă, o afacere bună va lega ridicarea acestor restricții de încetarea agresiunii Iranului în regiune, a terorismului la nivel mondial și a amenințărilor sale de a anihila Israelul.”

I.2. Principalele dosare de securitate regională și internațională

O antantă americano-iraniană care lasă Teheranul cu capacitatea de a produce arme nucleare și care consolidează aspirațiile iraniene pentru hegemonie regională este cea mai gravă provocare pentru securitatea națională a Israelului în viitorul apropiat. Pentru Israel, nici unul dintre celelalte războaie din Orientul Mijlociu și incertitudini nu prezintă o la fel de mare amenințare.

Orientul Mijlociu este într-o criză profundă. Ordinea etatistă, care a stat la baza regiunii timp de un secol, s-a prăbușit. Mai multe state au pierdut monopolul asupra utilizării forței și nu mai sunt în măsură să ofere lege și ordine. Acest lucru este valabil mai ales în Irak, Liban, Libia, Siria și Yemen. Chiar Egiptul, singurul stat arab istoric, are dificultăți în a-și exercita în mod eficient suveranitatea asupra teritoriului său. Majoritatea dintre milițiile care reprezintă o provocare pentru aceste entități statale au o ideologie islamistă radicală, reflectând creșterea influenței islamului politic în lumea arabă.

Spre deosebire de liderii acestor state, care sunt ineficienți și corupți, islamiștii efectuează efectiv servicii populației care-i susține și au reputația în rândurile lor de a fi brutali, dar cinstiți. În februarie 2015, suporterii Statului Islamic redistribuiau pachetele cu ajutoare alimentare furnizate de WFP (The United Nations World Food Program – agenția ONU), în zona Aleppo din Siria. Cu toate acestea, Al-Qaeda din Peninsula Arabică (AQAP), sau așa-numitul Stat Islamic (IS) sunt cu greu agenții adecvați pentru modernizarea teritoriilor pe care le controlează și popularitatea lor condamnă lumea arabă ignoranței continue și sărăciei.

I.2.1. Perspectiva internațională

Declinul lumii arabe a fost însoțită de creșterea puterilor musulmane non-arabe – Turcia și Iran. Ambele țări au în prezent indici pozitivi de dezvoltare economică și afișează în prezent o politică externă ambițioasă, alimentată de impulsuri imperialiste și islamiste.

Sub Recep Tayyip Erdoğan și abordarea sa de tip ”zero probleme”, în cadrul politicii externe, Turcia s-a distanțat treptat de vest. În 2003, de exemplu, Ankara a respins cererea Statelor Unite de a deschide un ”front de nord” împotriva forțelor irakiene. Mai recent, Turcia s-a opus sancțiunilor impuse de Națiunile Unite și Occident împotriva Rusiei și Iranului.

La rândul său, Iranul a avansat cu succes programul său nuclear, în ciuda nemulțumirii comunității internaționale. Evoluțiile recente din Orientul Mijlociu și din afară au permis, de asemenea, Teheranului să stabilească o ”cruce șiită” care se întinde de la Teheran până la estul Mediteranei. Aceasta deschide Iranului nenumărate posibilități de a-și proiecta puterea în Orientul Mijlociu și Balcani, spre nemulțumirea Arabiei Saudite și a altor state arabe sunnite. Succesele proxy-urilor șiiților iranieni din Bagdad, Beirut, Damasc și Sana'a subliniază intențiile Teheranului pentru hegemonie în Orientul Mijlociu.

Prin contrast, influența Statelor Unite în jurul Orientului Mijlociu pare să fie în declin, în primul rând, ca urmare a perspectivelor de politică externă a administrației Obama. Corectarea prezenței prea extinse a Washingtonului în lumea islamică este într-adevăr necesară, dar insensibilitatea la preocupările aliaților săi, cum ar fi Egiptul, Israelul și Arabia Saudită, este distructivă pentru echilibrul regional de putere.

În acest sens, eforturile Washingtonului de a găsi un acord cu Iranul, care legitimează practic statutul său nuclear și ”premiile” acordate Teheranului prin ridicarea probabilă a sancțiunilor impuse pentru rolul său de ”polițist regional” sunt văzute de către Cairo, Riyadh și Ierusalim ca o greșeală strategică colosală. Rezultatul inevitabil va fi în continuare proliferarea nucleară întrucât niciuna dintre aceste țări arabe nu va dori să rămână în urmă cu capacitățile de îmbogățire a uraniului. În plus, instabilitatea regională ar putea duce la și mai multă vărsare de sânge. Bazându-se pe un regim radical și revizionist cum este cel iranian pentru a asigura stabilitatea regional, SUA este posibil să comită o greșeală strategică fundamentală.

I.2.2. Perspectiva Israelului

Implicațiile tulburărilor în curs din Orientul Mijlociu pentru securitatea Israelului sunt mixte. Un Israel democratic și stabil politic este, de asemenea, o putere non-arabă în ascensiune și care devine un jucător în balanța regională de energie. Diferența de putere între puterea națională a Israelului și vecinii săi a continuat să crească, având în vedere că a reușit să prospere economic și să dezvolte o forță militară puternică, ”high-tech”. În plus, armatele puternice din Irak și Siria au dispărut, aducând spre zero probabilitatea unui conflict armat convențional pe scară largă cu Israelul. În plus, statele sunnite pro-occidentale, cum ar fi Egiptul, Iordania și Arabia Saudită văd tot mai mult Israelul drept un aliat împotriva Iranului, precum și împotriva mișcărilor radicale islamiste. Acest lucru vine într-un moment în care Statele Unite este văzut în multe cercuri ca un aliat mai puțin de încredere.

Prin contrast, provocările de mică intensitate s-ar putea intensifica. Problemele interne care afectează statele arabe slăbite le fac din ce în ce mai vulnerabile la islamul radical și la violența teroristă. Pe măsură ce liderii lor își pierd influența în interiorul statelor lor și granițele devin din ce în ce mai poroase, grupurile armate și teroriștii obțin o mai mare libertate de acțiune. Mai mult, statele slăbite pierd controlul asupra aparatului lor de securitate, a arsenalelor naționale de arme convenționale (și non-convenționale), devenind și mai vulnerabile, ceea ce poate duce la apariția unor grupuri din ce în ce bine înarmate, nemulțumiți politic care încearcă să provoace daune Israelului. De exemplu, după căderea lui Gaddafi, sistemele de rachete libiene anti-aeriene SA-7 și arme anti-tanc au ajuns în posesia Hamas care controlează Fâșia Gaza. Statul Islamic folosește în luptă chiar și arme americane, capturate de la armata irakiană.

În mod similar, în cazul prăbușirii regimului Assad, arsenalul avansat sirian de arme convenționale ar putea ajunge cu ușurință în mâinile Hezbollah sau a altor elemente radicale. Aceasta, la rândul său, va spori puterea militară a Hezbollah și Hamas – ambele sunt proxy-uri iraniene situate de-a lungul granițelor Israelului – încurajând reluarea campaniilor lor de violență.

În ultimii ani, urmările ”Primăverii Arabe” au contribuit la distragerea atenției de la problema palestiniană. În plus, capacitatea Autorității Palestiniene (AP) de a dăuna Israelului, în scopul de a reaprinde interesul internațional este, de asemenea, foarte limitată. Ca urmare, o Autoritate Palestiniană slabă, condusă de Mahmoud Abbas, a ajuns sub o presiune tot mai mare din partea Hamas, popular în rândul populației palestiniene. O eroare de calcul strategic palestinian, ceea ce poate duce la izbucnirea unor noi runde de violență – o posibilitate pe care Israelul nu o poate ignora. Cu toate acestea, până în prezent, Israelul a avut succes în contracararea amenințărilor reprezentate de grupurile militante sub-statale și în limitarea daunelor provocate de către acestea.

Apariția unui mediu strategic nesigur și instabil este să posibil să conducă la surprize strategice. Serviciile de informații israeliene trebuie să răspundă la provocările ridicate de o multitudine de noi actori și lideri ar căror mod de operare este departe de a fi clar. Israelul are un aparat de inteligență mare și sofisticat. Cu toate acestea, nu este imun la surprize.

Tulburările din lumea arabă schimbă, de asemenea, peisajul strategic în bazinul mediteranean estic, arie în care elemente ale islamului radical câștigă controlul. Tunisia, Libia, Sinai în Egipt, Gaza, Liban, Siria și Turcia – toate găzduiesc grupuri cu tendințe islamiste, amenințând astfel accesul (nerestricționat în prezent) către Israel și Occident. Aproximativ 90 la sută din comerțul exterior al Israelului se realizează prin Mediterana, făcând libertatea de navigație în această arie critică pentru bunăstarea economică a Israelului. Mai mult, șansele sale de a deveni independentă energetic și un exportator important de gaze naturale este legată de capacitatea Israelului de a asigura libera trecere pentru comerțul maritim și de a-și apăra domeniile sale de hidrocarburi nou descoperite, Leviathan și Tamar. Aceste evoluții necesită eforturi israeliene suplimentare în domeniul naval. Israelul este angajat în construirea unui sistem de securitate robust pentru câmpurile de gaz și are planuri de achiziții pentru suplimentarea navelor (în mai 2015, Israelul a semnat un acord cu Germania pentru achiziția a 4 nave militare de patrulare).

Ca și în alte părți din Orientul Mijlociu, Ierusalimul consideră că factorul cheie în echilibrul regional de putere este nuclearizarea Iranului. Acest fapt ar ”schimba regulile jocului”, fapt pe care numai Israelul are capacitatea de a-l preveni. Victoria electorală a lui Netanyahu din aprilie 2015 a lăsat la putere singurul lider care ar putea avea curajul politic de a ordona o lovitură militară pentru a împiedica progresul iranian spre dobândirea de arme nucleare. În fapt, victoria sa a fost salutată (în liniște) în capitalele statelor arabe moderate care se simt amenințate de Iran. Arabia Saudită și Egiptul sunt exemple în acest sens.

În consecință, Israelul privește cu nemulțumire efortul administrației Obama de a pune în aplicare o ”mare afacere” cu Iranul. Acest lucru pune Ierusalimul pe un curs de coliziune cu aliatul său cel mai important. Israelul continuă să beneficieze de un rezervor mare de simpatie în rândul populației din Statele Unite, și mai ales în rândul Republicanilor din Congresul SUA. Perioada rămasă până când Președintele Barack Obama părăsește biroul trebuie să provoace leziuni minime parteneriatului strategic americano-israelian. În acest sens, legătura americano-iraniană este cea mai periculoasa provocare pentru securitatea națională a Israelului în viitorul apropiat.

I. 3. Concluzii privind alianțele strategice ale Israelului

I. 3.1. Alianțele strategice regionale ale Israelului

Actualul președinte egiptean, Abdel Fattah el-Sisi, a declarat în 2014, înainte de a fi ales, că ar fi dispus să ia în considerare unele modificări la acordul de pace cu Israelul.

Washingtonul a văzut în mod eronat regimul Frăției Musulmane din Egipt drept unul legitim, doar pentru că a ajuns la putere în urma unor alegeri democratice. SUA promovează în mod tradițional principiile democrației în lume. Obama l-a abandonat pe președintele Mubarak în 2011, și încă ezită să accepte regimul Al-Sisi, care a eliminat Frăția Musulmană.

Tratatul dintre Israel și Egipt, semnat în 1979, a tot fost pus în discuție de la revoluția din 2011 care a dus la răsturnarea fostului președinte, Hosni Mubarak.

Sub regimul fostului președinte, Mohammed Morsi, exponent al Frăției Musulmane, au existat apeluri pentru modificarea urgent a tratatului de pace cu Israelul, un consilier al președintelui islamist declarând că, în forma sa actuală, tratatul istoric menține securitatea națională a ”inamicului sionist”, mai mult decât ajută securitatea națională a Egiptului.

Egiptul are o colaborare mai deschisă cu Israelul acum, chiar raportat la cea avută în timpul regimului lui Hosni Mubarak. Acesta a fost cel care i-a succedat lui Anwar al Sadat, după asasinarea acestuia (25 octombrie 1981). Tratatul de pace din 1979, rezultat al Acordurilor de la Camp David, a fost unul dintre factorii principali care au condus la asasinarea lui Sadat de către Grupul Islamic.

Mohamed Morsi a menținut tratatul de pace, deși el a respins o cerere israeliană pentru o îmbunătățire în relațiile dintre cele două țări, și a retras, de asemenea, ambasadorul egiptean din Israel în semn de protest față de Operațiunea Pillar of Defense din Gaza, la sfârșitul anului 2012.

Organizația Hamas a fost finanțată de Arabia Saudită și activată din Egipt. Acum regimurile acestor țări o văd drept parte a unei mari axe a jihadului sunnit care amenință nu numai Israelul, dar și pe ei.

Frăția Musulmană din Egipt și sponsorii săi de stat – Qatar și Turcia, sunt membri cheie ai acestei structuri de alianță. Fără sprijinul lor, Hamas s-ar fi prăbușit împreună cu regimul Frăției Musulmane din Egipt în 2014. În forma sa actuală, toți văd războiul Hamasului cu Israelul ca un mijloc de restabilire a Frăției Musulmane la putere. Nu întâmplător, la 22 mai 2015, Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a anunțat că încă îl vede pe lider destituit Mohamed Morsi ca președinte al Egiptului, mai degrabă decât pe actualul lider, Abdel Fattah el-Sisi.

Pentru a obține victoria Hamas, Turcia, Qatarul și Frăția Musulmană se folosesc de sprijinul occidental pentru Hamas împotriva Israelului. Ideologic, Hamas este imposibil de distins de Statul Islamic.

Din perspectiva Egiptului, o victorie a Hamas în războiul cu Israel – care ar conduce la conectarea Fâșiei Gaza de Sinai va consolida Frăția Musulmană, Statul Islamic și ceilalți aliați ai lor. O astfel de dezvoltare reprezintă o amenințare critică la adresa regimului egiptean și al celui iordanian.

Cu toate acestea, amenințate de axa jihadului, nici un guvern musulman nu poate fi ”văzut în public” cu israelienii.

Refuzul, și/sau incapacitatea președintelui Barack Obama de a lua măsuri ofensive pentru a distruge Statul Islamic din Irak și Siria, demonstrează Arabiei Saudite și altor țări din Golf că sub administrația Obama, SUA vor permite mai degrabă Statului Islamic să se extindă pe teritoriul lor și eventual chiar să le distrugă, decât să-și readucă forțele militare în Irak.

Este evident faptul că, sub efectul schimbării politicii SUA față de Orientul Mijlociu, sub administrația Obama, regimurile sunnite non-jihadiste au început să reevalueze relațiile lor cu Israelul. Până la președinția Obama, regimurile saudite, egiptene și iordaniene s-au considerat puse la adăpost prin alianța lor cu SUA. Prin urmare, nu au considerat că este necesar sau ori cel puțin de dorit să ia în considerare Israelul ca un partener strategic.

Sub protecția strategică a SUA, regimurile tradiționale sunnite și-au putut permite luxul de a-și menține sprijinul pentru teroriștii palestinieni și de a respinge noțiunea de cooperare strategică cu Israelul, chiar împotriva Iranului, Al-Qaeda sau al oricărui alt dușman comun.

Parteneriatul care a apărut între Israel, Egipt, Iordania și (tacit) Arabia Saudită (lipsesc relațiile diplomatice oficiale) este o consecință directă a abandonului administrației Obama al aliaților tradiționali ai SUA.

Cooperarea strategic a Israelului cu Egiptul, Iordania și Arabia Saudită se datorează intereselor lor comune. Ea nu se poate extinde dincolo de ele. Și aceste țări nu au interese comune în ceea ce privește problema palestiniană.

În plus, solicitările legitime ale Israelului în negocierile cu palestinienii – frontiere ușor de apărat și recunoașterea drepturilor sale suverane asupra Ierusalimului – este ceva ce nici un regim musulman nu poate accepta public – mai ales acum.

Cel puțin pe durata președinției lui Barack Obama, interesele comune pe care Egiptul, Iordania, Arabia Saudită și Israelul le împărtășesc în prevenirea Iranului de la a dezvolta arme nucleare și înfrângerea Frăției Musulmane, respectiv a Statului Islamic – văzute ca amenințări militare și politice majore – pot fi avansate doar printr-o acțiune comună.

Fără acțiunea israeliană, Iranul va deveni o putere nucleară. Această acțiune este posibil să se transforme chiar într-una de ordin militar. În lumina ezitărilor Statelor Unite față de programul nuclear al Iranului, o astfel de operațiune israeliană este efectiv imposibilă fără sprijin regional.

În ceea ce privește Statul Islamic, în acest moment SUA este interesată de cooperarea cu Iranul în lupta contra islamismului radical sunnit.

În schimbul cooperării iraniene, SUA sunt pe punctul să cedeze controlul asupra unor zone preponderent șiite din Irak, inclusiv Basra și Shatt Al-Arab (calea navigabilă) – zona de confluență dintre Tigru și Eufrat, la granița irano-irakiană.

I.3.2. Alianța strategică Israel – SUA

”Am înțeles complet convingerea Israelului că, având în vedere istoria tragică a poporului evreu, ei nu pot fi dependenți numai de noi pentru propria lor securitate”, a declarat președintele Obama în aprilie 2015.

”Dar ce aș vrea eu să le spun este că nu numai că sunt dedicat absolut angajamentului de a-i asigura că aceștia își vor menține superioritatea militară calitativă, și că ei vor putea descuraja în continuare orice potențiale atacuri la adresa lor, dar ceea ce doresc cu adevărat să fac este tipul de angajament pe care l-aș face oricărui, inclusiv Iranului, o clarificare în sensul că, dacă Israelul ar fi atacat de orice stat, noi vom sta alături de ei”, a adăuat acesta în cadrul aceluiași discurs.

În ciuda concesiilor pe tema nuclear iraniană, Obama a recunoscut că Israelul are ”tot dreptul să fie preocupat de Iran”, din cauza declaraților de intenție iraniene de a distruge Israelul, negarea Holocaustului și a altor idei antisemite exprimate în mod deschis.

Diferențele dintre prezentele administrații din Israel și respectiv Statele Unite sunt date în primul rând de dezacordurile privind mijloacele de a atinge același scop final.

În cel mai rău caz, administrația americană (prezentă și viitoare) poate încerca să facă presiuni asupra israelienilor și ar putea chiar reduce nivelul de cooperare (de exemplu, să suspende livrările de arme, să reducă cooperarea strategică), dar legăturile sunt atât de profunde încât alianța nu poate fi pusă într-un pericol major . Spre deosebire de anii 1950 – 1970, președintele SUA nu poate real bloca o cerere de ajutor, deoarece Congresul nu ar sprijini o astfel de acțiune.

Cele mai multe dintre relațiile economice, academice și profesionale între cele două țări sunt imune la capriciile politice. Dezvoltarea în continuare a relației poate fi întârziată, dar evoluția nu poate fi inversată. Pentru Israel, alianța Israel-SUA oferă garanții reale de securitate.

În plus, lobby-ul israelian este cu adevărat influent. Comitetului pentru Afaceri Publice Israel–SUA (AIPAC) este considerat acum drept posibil cel mai puternic lobby de politică externă de la Washington.

Deși influența sa este limitată în principal la aspecte în care Congresul SUA are un cuvânt de spus – în special cele legate de probleme economice – organizația, de asemenea, servește drept gardian spre a descuraja adoptarea unor politici anti-Israel.

CAPITOLUL II. Amenințări la adresa Statului Israel

În decembrie 2014, un raport al serviciului de informații israelian, Shin Bet, a indicat că în primele luni ale anului 2015, dezintegrarea Irakului, Siriei, Yemenului și Libiei în entități rivale se va accelera. Predicția s-a materializat.

Raportul israelian vedea, de asemenea, Egiptul, Arabia Saudită și Turcia devenind state mai autocratice. Și acest fapt, de asemenea, s-a adeverit, în special în Arabia Saudită, unde noul rege, Salman, a început să stopeze unele dintre reformele minore instituite de predecesorul său, Abdullah.

Turcia – până în urmă nu cu mult timp un aliat al Israelului – declara prin președintele Tayyip Recep Erdogan la începutul lunii iunie 2015: Cucerire înseamnă Mecca, cucerire înseamnă Saladin, [cucerire] înseamnă arborarea drapelului islamic asupra Ierusalimului din nou …”

Israelienii au prezis că președintele sirian Bashar al-Assad va guverna peste ceea ce israelienii denumesc “Mica Sirie”, controlând efectiv circa doar 20 -30 de procente din țară. La acest moment, Assad controlează circa 50 la sută din teritoriul național. Israelienii au văzut restul Siriei în mâinile unor grupuri jihadiste, cum ar fi Statul Islamic și Jabhat al-Nusra, cu segmente mici de teritoriu în mâinile kurzilor sirieni și a triburilor sunnite non-jihadiste, toate acestea ducând lupte atât între ele, cât și împotriva guvernului Assad. Raportul recomanda Israelului consolidarea pozițiilor sale în Înălțimile Golan.

De asemenea, raportul Bet Shin vedea Libia fiind împărțită în trei state – Cirenaica în est, Tripolitania în vest, și Fezzan în sudul saharian. Cirenaica este dominată de jihadiști locali care și-au declarat loialitatea față de Statul Islamic și care și-au demonstrat supunerea față de califul auto-declaratului Stat Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi.

Yemenul și Irakul sunt scenele sângeroase ale războaielor civile dintre forțele proxy loiale saudiților și respectiv iranienilor. În Irak, Statul Islamic deține controlul unor porțiuni mari din nordul și vestul țării, comite masacre împotriva kurzilor, a Yazidi, a shiiților, a sunniților care opun rezistență, a creștinilor asirieni, a caldeenilor și turkmenilor, în timp ce distruge siturile lor religioase și istorice.

De asemenea, este demn de remarcat faptul că Statul Islamic, care este acum activ lângă regiunea Ma'an din Iordania și în Peninsula Sinai, locație în care grupul Ansar Bait al-Maqdis, un grup aliat cu Statul Islamic, a vizat personalul de securitate egiptean, având o prezență semnificativă în Iordania și Sinai.

O țară care a respins orice rol în acțiunea militară a Arabiei Saudite este Omanul, care a servit drept punte diplomatică între Occident și Iran, precum și între sunniți și șiiți. Omanul are, de asemenea, un interes în combaterea expansiunii jihadiste în fosta națiune independentă al Yemenului de Sud, care a aderat întotdeauna la un profil secular împotriva radicalizării finanțate din Arabia Saudită, în Hadhramaut, regiunea yemenită de sud, care se învecinează cu Omanul.

Situația de securitate a Israelului

Poziția strategică actuală a Israelului este bună; După căderea regimului lui Hossni Mubarak, tratatul său de pace cu Egiptul rămâne în vigoare. Siria este într-o stare de război civil care rămâne fără o rezolvare pe termen scurt. Un tip de amenințare teroristă ar putea proveni de acolo, dar nici o amenințare strategică nu este posibilă. În Liban, Hezbollah nu pare înclinat să poarte un alt război cu Israelul, și în timp ce capacitatea grupului de a lansa atacuri cu rachete a crescut, Israelul pare capabil să facă față pericolului pe care îl reprezintă, fără a crea o amenințare strategică pentru interesele naționale israeliene. Regimul iordanian, care este aliniat cu Israelul, probabil, va rezista presiunii puse de oponenții săi politici.

Cu alte cuvinte, situația ulterioară de la Camp David, acordurile care au fost semnate, rămân în vigoare. Frontierele Israelului sunt protejate de un atac militar convențional. În plus, palestinienii sunt divizați între ei (în ciuda unui acord de reconciliere Hamas-Fatah din 2014), și în timp ce atacuri intermitente cu rachete din Gaza sunt posibile, nu există nici o Intifada în curs de desfășurare în Cisiordania.

Amenințări la adresa securității Israelului

Prin urmare, Israelul nu se confruntă cu amenințări existențiale, exceptând una: posibilitatea ca Iranul să dezvolte o armă nucleară și sisteme de livrare aferente (conform unor rapoarte, acestea deja sunt disponibile) și de a o folosi pentru a distruge Israelul. În mod evident, un atac nuclear ar fi catastrofal pentru Israel, dat fiind dimensiunile teritoriale mici ale țării. Capacitatea sa de a tolera o astfel de amenințare, indiferent de cât de improbabilă ar putea fi, este o preocupare presantă pentru Israel.

În acest context, programul nuclear al Iranului înlocuiește toate celelalte priorități de securitate ale Israelului. Oficialii israelieni cred că aliații lor, în special cei din Statele Unite, ar trebui să împărtășească acest punct de vedere.

Israelul a menținut o politică extrem de agresivă față de Iran și Israelul dispune de o mare influență la Washington.

Aici s-a dzvoltat lobby-ul izraelian, reprezentat de “American Israel Public Affairs Committee” (AIPAC) și multe alte grupuri pro-Israel, în relații apropiate cu factori de decizie din Congresul SUA, în special din rândul membrilor Partidului Republican.

Israelul este cel care, în mare măsură, prezintă într-adevăr un obstacol major în direcția unui detensionări a relațiile dintre SUA și Iran, dintr-o serie de motive:

Israelul vede Iranul drept o amenințare existențială în cazul armelor nucleare;

Israelul este preocupat de creșterea influenței economice a Iranului în regiune;

Israelul vede Iranul ca rivalul său principal pentru hegemonie în Orientul Mijlociu;

Israelul vede în Iran un potențial partener pentru Rusia, China, India și Pakistan în anii următori.

Deci, Iranul ridică o serie de probleme geopolitice și strategice majore pentru Israel, fiind statul cu potențialul cel mai periculos la adresa sa.

II.1. Hamas în Gaza

II.1.1. Descriere

Mișcarea Hamas este acronimul arab pentru “Rezistența Mișcării Islamice” (Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya). Hamas a controlat Fâșia Gaza începând cu anul 2007. Hamas a crescut din ideologia și practica islamică fundamentalistă a mișcării Frăției Musulmane, care a apărut în Egipt în anii 1920 și a fost înregistrată inițial în mod legal în Israel, în 1978, de către Sheikh Ahmed Yassin, liderul spiritual al mișcării, drept o Asociație Islamică cu numele Al- Mujamma Al Islami. Inițial, organizația a urmat modelul Frăției Musulmane de a acționa în primul rând ca o agenție de asistență socială, care s-a ocupat în special de refugiații palestinieni din Fâșia Gaza și, în timp, a dezvoltat o bună reputație privind îmbunătățirea vieții palestinienilor. Hamas și-a exercitat, de asemenea, influența prin intermediul lăcașurilor de cult. Astăzi, Hamas este direct legat de regimurile din Siria și Iran.

În luna august 1988, Hamas a publicat “Pactul Islamic”, care exprimă clar faptul că organizația se opune existenței Israelului, în orice formă. Acesta prevede că ”nu există o soluție pentru problema palestiniană decât prin jihad (războiul sfânt).” Grupul avertizează că orice musulman care părăsește ”cercul luptei cu sionismului” este vinovat de ”înaltă trădare”. Platforma Hamas solicită crearea unei republici islamice în Palestina, care să înlocuiască Israelul. Musulmanii vor trebui să ”înalțe steagul lui Allah peste fiecare centimetru al Palestinei”, se mai afirmă în respectivul document.

Hamas subliniază că jihadul este mijlocul unic și imediat pentru a rezolva problema Palestinei. Hamas își propune să creeze un stat islamic în toată Palestina. Mijloacele imediat pentru a atinge acest obiectiv este escaladarea luptei armate, și în cele din urmă jihadul, cu participarea nu doar a musulmanilor palestinieni, ci a întregii lumi islamice.

Activitățile violente ale Hamas sunt desfășurate de către două departamente centrale, care au fost înființate înainte de Intifada. Unul este brațul militar al Hamas, creat în 1982 în Gaza de către Sheikh Ahmed Yassin. La începutul anilor 1980, grupul a început acumularea de arme pentru a fi utilizate împotriva Israelului.

Un al doilea braț al Hamas, numit Majd a fost creat de Yassin în 1986 pentru a monitoriza arabii considerați a fi ”colaboratori” ai Israelului sau care nu ar urma doctrina islamica. În 1988, o operațiune similară a Hamas a început în Cisiordania (West Bank).

Aparatul militar al Hamas a suferit mai multe modificări în cursul intifadelor, ca urmare a măsurilor de prevenire și de combatere efectuate de către forțele israeliene ca urmare a atacurilor teroriste efectuate de operativii Hamas. Ultima formă pe care a luat-o acest aparat este Izz al-Din al-Qassam, care este responsabilă pentru cele mai multe atacuri grave efectuate de Hamas din 1992.

Hamas comite atacuri teroriste într-o varietate de forme: lansarea de rachete spre comunitățile israeliene, înfiltrări în comunitățile israeliene pentru a ucide civili israelieni, detonarea unor încărcături explozive împotriva tancurilor și vehiculelor IDF, tiruri îndreptate împotriva vehiculelor civile din Fâșia Gaza, ambuscade asupra soldaților IDF, atacarea navelor israeliene cu bărci-capcană, răpire și tentative de răpire asupra soldaților IDF și, diverse atentate sinucigașe. În plus, agenți Hamas apelează la contrabanda cu arme și transferul de teroriști din Egipt în Gaza, folosind tuneluri subterane.

Public, Hamas încearcă să prezinte o separare între conducerea politică și aripa militară, afirmând că activitatea militară nu servește vreunui scop politic. În practică, ”conducerea militară” formală a Hamas este subordonată conducerii sale politice. Cu toate acestea, acest ”eșalon politic” a organizației teroriste este cea care conduce, instruiește și determină politica grupului, inclusive comanda activităților teroriste.

Odată cu începerea revoltei palestiniene cunoscute sub numele de ”a doua Intifada”, în anul 2000, Hamas și-a exercitat puterea în Gaza prin lansarea sistematică de rachete asupra așezărilor israeliene din Fâșia Gaza precum și asupra orașelor israeliene din afara ei. Hamas a declanșat simultan o serie de atentate sinucigașe în interiorul Israelului. IDF a răspuns conducând o serie de asasinate orientate împotriva conducerii Hamas în încercarea de a distruge conducerea organizației. În martie 2004, fondatorul Hamas, Sheikh Ahmed Yassin a fost lichidat, iar succesorul său numit ulterior, Abdul Aziz al-Rantisi, a fost ucis de IDF în aprilie 2004.

II. 1.2. Amenințarea Hamas la adresa Israelului

II. 1.2.1. Evoluții

În 2005, după mai multe dezbateri, guvernul Primului-ministru Ariel Sharon a decis să retragă în mod unilateral toată prezența israeliană din Gaza, în încercarea de a stopa atacurile teroriste ( a se vedea Anexa 10).

În 2011, a devenit evident că planul lui Sharon a eșuat. Hamas a continut atacurile asupra Israelului și Forțele de Apărare israeliene au fost forțate să invadeze zona de două ori în încercarea de a distruge capacitatea de luptă a Hamas.

Operațiunile “Summer Rains” și “Autumn Clouds”

IDF a reintrat în Gaza în iunie 2006, după ce agenți Hamas s-au înfiltrat în Israel, au atacat un post de armată și l-au răpit pe soldatul Gilad Shalit. Prim-ministrul Ehud Olmert a ordonat armatei să invadeze Gaza, să-l salveze pe Shalit și să distrugă stocurile de arme ale. Operațiunile “Summer Rains” și “Autumn Clouds”, nu au reușit să atingă obiectivele majore stabilite de Olmert. Deși Hamas a fost slăbit de misiunile IDF, organizația nu a fost distrusă și Shalit nu a fost eliberat.

B. Operațiunea “Cast Lead”

În 2007, în urma victoriei Hamas din alegerile legislative palestiniene din 2006, Hamas a preluat în mod violent controlul asupra Fâșiei Gaza și a expulzat membrii partidului Fatah al președintelui palestinian Mahmoud Abbas.

Urmare a tirurilor de rachete Hamas împotriva Israelului, prim-ministrul Olmert a ordonat a doua invazie din Gaza, în decembrie 2008, cu numele de cod “Cast Lead”. În mare parte cu aceleași obiective declarate ca și în operațiunile anterioare, IDF a fost însărcinat cu distrugerea infrastructurii de rachete Hamas și salvarea lui Gilad Shalit. Operațiunea ”Cast Lead” a durat până la sfârșitul lunii ianuarie 2009, înainte de o încetare a focului pusă în aplicare de către Israel. IDF a reușit să lichideze circa 1.000 de operativi Hamas în cele câteva săptămâni de luptă dar obiectivele majore nu au fost atinse.

În octombrie 2011, Hamas a negociat cu Israelul (deși prin intermediari egipteni și germani) pentru eliberarea lui Shalit, în schimbul eliberării a mai mult de 1.000 de deținuți palestinieni din închisorile israeliene, condamnați pentru terorism. Pe 18 octombrie 2011, Shalit a fost returnat în Israel.

În decembrie 2011, printr-un comunicat de presă transmis prin contul său de Twitter, Hamas a susținut că a lansat mai mult de 11.000 de rachete către Israel între 2000 și 2011, de a fi ucis mai mult de 1.360 israeliene și de a fi rănit alți peste 6.400.

În 2012 Hamas a lansat 1697 de rachete asupra Israelului.

Reconcilierea Hamas – Fatah

Pe 24 aprilie 2014, cele două principale facțiuni politice palestiniene – Hamas și Fatah – au semnat un acord de reconciliere. În conformitate cu termenii acordului, cele două părți trebuie să respecte acordurile precedente din cadrul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), să formeze un guvern de uniune și să organizeze alegeri.

La scurt timp după ce s-a semnat acordul de reconciliere, Abbas a declarat că un guvern de uniune palestiniană va recunoaște Israelul. Oficialii Hamas, cu toate acestea, au negat imediat intenția de a recunoaște dreptul la existență al statului evreu.

Liderul Hamas, Khaled Mashaal, a afirmat că Hamas își menține angajamentul de a desfășura jihadul (”războiul sfânt”) împotriva Israelului, în timp ce un alt lider Hamas, Mahmoud Zahar, a adăugat că pactul de unitate nu înseamnă că organizația va recunoaște statul evreu sau că va înceta activitățile sale teroriste.

”Am întors pagina privind această diviziune [cu Fatah]”, a spus Mashaal. ”Hamas a făcut deja sacrificii și acest lucru a fost necesar pentru a fi mai aproape de frații noștri, dar cu invadatorul [Israel] nu vom face nici un compromis.”

Șef-adjunctul biroului politic al Hamas, Moussa Abu Marzouk, a reiterat, de asemenea, că Hamas nu va abandona obiectivele sale teritoriale și naționaliste. ”Am respins și continuăm să respingem orice condiții de derogare de la principiile drepturilor palestinienilor”, a afirmat Marzouk. ”Hamas va rămâne loial dreptului de întoarcere [al palestinienilor în Israel] și la eliberare.”

Sheikh Hassan Youssef, un oficial Hamas din Cisiordania, a menționat de asemenea că reconcilierea nu va schimba poziția Hamas față de Israel. ”Problema recunoașterii este non-discutabilă, atât timp cât [Israelul] ocupă pământul nostru … Hamas nu este responsabil pentru relațiile sale cu Israelul.”

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a condamnat reconcilierea palestiniană și a suspendat participarea Israelului la negocierile de pace conduse de americani: ”[Abbas] a format o alianță cu o organizație al cărui legământ cere musulmanilor să lupte și să ucidă evrei” , a declarat premierul. ”Oricine alege terorismul Hamasului, nu vrea pace.”

Tzipi Livni, negociatorul-șef de pace al Israelului și ministrul Justiției la acea dată, a numit acordul de reconciliere ”un pas greșit” în procesul de pace care ”a aruncat o umbră grea” asupra progreselor. Livni a subliniat că recunoașterea Israelului, încetarea violenței și recunoașterea tuturor acordurilor semnate anterior este o condiție prealabilă pentru orice acord de pace cu palestinienii. ”În fața noastră se află acum o nouă provocare complicată, care îmi este teamă că servește extremiștilor”, a adăugat Livni.

Statele Unite ale Americii a insistat asupra faptului că guvernul palestinian trebuie să rămână angajat în procesul de pace. Purtătoarea de cuvânt a Departamentului de Stat la acea dată, Jen Psaki, a menționat că ”Orice guvern palestinian trebuie să se angajeze fără echivoc și în mod explicit la non-violență, la recunoașterea statului Israel și la acceptarea acordurilor și obligațiilor anterioare.” Ea a adaugat că Secretarul de Stat John Kerry a fost ”dezamăgit de anunțul [de reconciliere]” și că acordul ”ridică probleme cu privire la eforturile noastre de a extinde negocierile.”

Operațiunea ”Protective Edge”

Ca răspuns la răpirea a trei adolescenți israelieni, precum și la o creștere semnificativă a tirurilor provenind din Fâșia Gaza, Israelul a lansat operațiunea ”Protective Edge” la 8 iulie 2014.

În următoarele 50 de zile, Israelul:

a căutat să aducă în fața justiției persoanele responsabile pentru răpirea și uciderea celor trei adolescenți israelieni. Când a avut loc răpirea (12 iunie 2014), oficialii Hamas au negat implicarea, dar trei luni mai târziu au acceptat responsabilitatea;

a luptat pentru a distruge capacitățile teroriste ale Hamas;

a efectuat atacuri aeriene împotriva liderilor Hamas;

a localizat și distrus tuneluri de atac săpate de Hamas pentru a se infiltra în Israel; și

a utilizat sistemul ”Iron Dome” (”Domul de Fier”) pentru a-și apăra cetățenii de atacurile cu rachete și alte proiectile lansate din Fâșia Gaza.

Peste 2.000 de palestinieni au murit în condițiile în care Hamas a folosit tactica standard de lansare a atacurilor din zonele urbane dens populate, folosind civilii drept scuturi umane, și au provocat reacțiile militare israeliene care au decimat Fâșia Gaza.

De-a lungul conflictului, Egiptul a acționat ca mediator în încercarea de a pune capăt violențelor, care a dus la multiple acorduri de încetare a focului. Hamas a încălcat aceste acorduri în mod sistematic, lansând rachete și mortiere în teritoriul israelian la unsprezece ori.

Prin încălcarea sistematică a acordurilor de armistițiu, Hamas a demonstrat că nu este interesat de securitatea cetățenilor palestinieni, pe care i-au pus în mod deliberat în pericol, în scopul de a obține simpatia internațională, atunci când Israelul a fost obligat să răspundă militar (a se vedea Anexa 11).

Pe parcursul operațiunii ”Protective Edge”, au fost lansate 3.356 rachete către Israel din zonele controlate de Hamas. Forțele israeliene au distrus 33 de tuneluri săpate de teroriști și au efectuat atacuri aeriene care au condus la moartea a mai multor lideri Hamas (a se vedea Anexa 12).

Pe 25 septembrie 2014, purtătorul de cuvânt al Hamas, Mahmoud Al-Zahar, a declarat că ”nu vrem stabilirea unui emirat islamic în Gaza, ne dorim un stat islamic în toate Palestina”. Scopul final al Hamas este acela de a distruge poporul evreu și patria evreiască, și prin acest citat Al-Zahar exprimă clar că Hamas nu este în nici un fel interesat de pace, și este interesat doar de distrugerea și suferința locuitorilor Israelului.

Cu toate acestea, în timpul operațiunii ”Protective Edge”, comunitatea internațională a condamnat Israelul, considerând atacurile împotriva Fâșiei Gaza controlate de Hamas drept o demonstrație brutală și inutilă de forță.

II. 1.2.2. Situația actuală

Situația militară a Hamas

După operațiunea ”Protective Edge”, Hamas a revenit imediat la producția de arme și la propaganda anti-Israel. Deși organizația solicită fonduri de la diverse organizații internaționale în scopuri umanitare, au reușit să reînceapă producția de arme, efectuând mai multe teste cu rachete în pe coasta mediteraneană și au reluat reconstrucția tunelurilor de atac.

În decembrie 2014, a fost raportat că Hamas a început construirea de noi posturi de luptă și a trecut la fortificarea bazelor lor de operațiuni. În mai 2015, s-a raportat că Hamas a trecut la reconstrucția sistemului de tuneluri de atac care leagă Fâșia Gaza de teritoriul israelian cu materiale furnizate palestinienilor pentru reconstrucție, dar confiscate de Hamas sau vândute pe piața neagră către Hamas.

Organizația Hamas a depus eforturi suplimentar în modernizarea unităților lor de comando naval, care au operat și în timpul ”Protective Edge”. Încă din 2014, Hamas a antrenat o forță de scafandri, capabilă să lanseze atacuri împotriva centralelor electrice israeliene, a instalațiilor de gaz, precum și a militarilor și civililor israelieni.

Khalil al-Haya, un înalt oficial Hamas, a încurajat membrii Hamas să se angajeze în răpirea soldaților și a civililor israelieni, declarând în aprilie 2015: ”spunem inamicului sionist: sunteți toți o țintă pentru noi și rezistență, vom lupta cu voi până când în cele din urmă vom scăpa de voi și vom lua cât mai mulți captivi posibil pentru a elibera eroii noștri. Oamenii noștri, femeile noastre, copiii noștri toți visează răpirea soldaților și coloniștilor voștri, oriunde s-ar afla. Și este dreptul nostru, (…), și este inamicul sionist responsabil pentru această stare de lucruri”.

Un raport publicat de Wall Street Journal, la 21 aprilie 2015, a detaliat că Iranul a transferat milioane de dolari către aripa militară a Hamas, Brigăzile Al-Qassam, pentru a le ajuta să reconstruiască rețeaua lor de tuneluri teroriste care au fost distruse în timpul operațiunii ”Protective Edge”. Aceste fonduri au fost transferate sub ordinele directe ale lui Qasem Soleimani, comandantul forței Gardienilor Revoluției Islamice iraniene (IRGC) – Quds. În plus față de reconstruirea rețelelor de tuneluri, membri Hamas au folosit fondurile pentru aprovizionarea lor cu rachete.

Deși grupuri precum Hamas și Fatah au continuat să nege faptul, Statul Islamic a început să ia un punct de sprijin în teritoriile palestiniene. Surse de securitate israeliene susțin că la sfârșitul anului 2014 și începutul anului 2015, sute de suporteri Hamas și Fatah s-au alăturat luptătorilor Statului Islamic.

Situația juridică a Hamas

Uniunea Europeană a eliminat Hamas de pe ”lista neagră” a organizațiilor teroriste desemnate la 17 decembrie 2014. Hotărârea, pronunțată de Tribunalul Uniunii Europene, a declarat că desemnarea Hamas drept organizație teroristă de către UE în 2001 a fost înfăptuită ”nu pe baza actelor examinate și confirmate în deciziile autorităților competente”, ci pe baza ”acuzațiilor privitoare la fapte derivate din afirmații din presă și de pe internet.” Acestă hotărâre a fost emisă după ce oficialii Hamas au atacat decizia includerii lor pe lista organizațiilor teroriste. În ciuda acestei decizii, instanța a decis că efectele acestei delistări vor rămâne în vigoare pentru cel puțin 3 luni, inclusiv înghețarea fondurilor.

Pe 19 ianuarie 2015, Uniunea Europeană a anunțat că va ataca această hotărâre de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, într-o mișcare care a fost salutată de oficialii israelieni. Uniunea Europeană trebuie să furnizeze dovezi că Hamas rămâne un grup terorist și nu poate folosi surse furnizate de către o terță parte, în conformitate cu documentele judiciare.

Cu toate acestea, grupul terorist din Gaza va rămâne pe lista neagră a UE, s-a decis pe 27 martie 2015, ca urmare a apelului intentat: ”Hamas rămâne pe listă ca urmare a apelului Consiliului intentat la sentința din decembrie” a declarat Susanne Kiefer, un purtător de cuvânt din partea Consiliului European.

În timp ce Hamas a deturnat milioane de dolari destinate programelor umanitar în proiecte destinate activităților de terorism, situația civililor care trăiesc în teritoriul palestinian s-a agravat.

II. 1.3. Conflictul Hamas – Egipt

După efectuarea mai multor atacuri în interiorul Egiptului la sfârșitul anului 2014 și începutul anului 2015, un tribunal egiptean a desemnat aripa militară Hamas, Brigăzile Izz al-Din al-Qassam, drept organizație teroristă, în ianuarie 2015. Grupul a fost acuzat de finanțare, planificare, și executare de atacuri teroriste care au dus la moartea a sute de cetățeni egipteni, inclusiv din cadrul personalului de securitate.

Purtătorul de cuvânt al Hamas, Sami Abu Zuhri, a emis o declarație publică în care a respins hotărârea adoptată de Curtea de Probleme Urgente din Cairo, denumind decizia drept ”periculoasă”.

În luna următoare, un tribunal egiptean a decis că organizația Hamas, ca un întreg, este o ”mișcare teroristă” – nu doar facțiunea sa militară. Hamas a luat poziție pe Twitter pentru a emite un răspuns imediat, postând că desemnarea Hamas ca organizație teroristă este o ”mare rușine pentru reputația Egiptului”.

Totodată, Hamas a semnalat că grupul nu mai acceptă Egiptul drept mediator între ea și Israel: ”După decizia instanței, Egiptul nu mai este un mediator în aspectele palestiniano-israeliene”, a declarat reprezentantul grupării pentru Reuters.

Cinci zile mai târziu însă, șeful Hamas, Ismail Haniyeh, a redactat un e-mail în care a declarat că organizația Hamas dorește să facă publică nedreptatea adusă organizației și să stabilească relații apropiate cu Egiptul. Haniyeh a scris că organizația Hamas este ”pregătită pentru orice propuneri care ar putea elimina obstacolele dintre palestinian și frații egipteni”.

Cu toate acestea, Hamas nu este clasificată drept organizație teroristă de către autorităților egiptene la această dată, întrucât la 6 iunie 2015 o curte de apel a decis că ”instanța inferioară nu avea competența de a emite … sentința”.

Reprezentanții Hamas au respins un acord de pace prezentat de coordonatorul special al ONU pentru pace din Orientul Mijlociu, Robert Serry, la 12 martie 2015. Propunerea a fost elaborată de reprezentanți palestinieni – din partea Autorității Palestiniene (AP), israelieni, americani și internaționali, și s-ar fi finalizat prin ridicarea blocadei Israelului asupra Fâșiei Gaza, precum și prin admisibilitatea construcției unui aeroport și al unui port. Acordul de pace a fost propus în schimbul unei încetări a focului pentru o durată de cinci ani.

II. 2. Hezbollah în Liban

Deși ambele părți sunt au semnalizat că nu sunt interesate de escaladarea conflictului în acest moment, evoluțiile viitoare ar putea duce rapid la o confruntare militară deschisă.

Șeful Hezbollah, Hassan Nasrallah, a declarat recent (aprilie 2015) că grupul său nu poate lupta singur cu Israelul, fiind angajat pe mai multe fronturi.

Fiind cel mai mare proxy al Iranului în regiune, Hezbollah a fost înrolat de către Teheran în mai multe conflicte regionale – mai ales în Siria, unde sute de luptători ai săi au fost uciși în luptele cu rebelii sunniți, alături de forțele loiale regimului Assad.

Trupele Hezbollah sunt, de asemenea, desfășurate în număr tot mai mare în Irak, ca parte a eforturilor Iranului de a susține guvernul șiit de la Bagdad împotriva revoltei sunniților conduși de ISIS.

Rapoartele cele mai recente susțin că luptători Hezbollah și “consilieri militari” au fost, de asemenea, trimiși pentru a susține rebelii Houthi în Yemen.

II. 2.1. Raportul militar Hezbollah – IDF

Al doilea război din Liban a fost un conflict cu durata de o lună între forțele israeliene și Hezbollah în vara anului 2006.

Instigat de gherilele Hezbollah care au efectuat un raid transfrontalier, războiul a dus la pierderi grele de ambele părți și în cele din urmă s-a soldat cu un rezultat neconcludent. Luptele s-au încheiat la data de 14 august, odată cu semnarea unui armistițiu intermediat de către Națiunile Unite, iar războiul s-a încheiat oficial atunci când Israelul a ridicat blocada navală asupra Libanului, la 8 septembrie 2006.

De-a lungul ultimilor ani, Hezbollah a activat pentru a-și îmbunătăți capacitățile pentru genul de război în care se așteaptă să lupte iar războiul civil din Siria a schimbat peisajul strategic foarte mult.

Hezbollah a extins masiv dimensiunea și domeniul inventarului său de rachete și proiectile. În 2006, gruparea deținea 13.000 rachete cu rază scurtă și medie, permițându-i să lovească ținte din nordul Israelului. Astăzi ar putea avea peste 100.000 de rachete și proiectile, inclusiv un număr de sisteme cu rază lungă și sisteme cu precizie îmbunătățită, permițându-i să lovească Israelul cu precizie sporită.

Hezbollah se crede, de asemenea, că a făcut și alte îmbunătățiri în capacitățile sale, inclusiv a celor de apărare aeriană și apărare de coastă, cu sisteme achiziționate de la sau prin intermediul Siriei. Foarte probabil și-a îmbunătățit capacitățile sale cu arme antitanc suplimentare. Și-a îmbunătățit profilul său defensiv în sudul Libanului, implementând forțe ofensive și defensive în diferite orașe. În plus, grupul susține că și-a dezvoltat capacitatea de a întreprinde operațiuni la sol ofensive în interiorul Israelului. Potrivit directorului de producție pentru informații militare israeliene, forțele Hezbollah ar putea penetra granița și lupta în nordul Israelului, în cazul unui alt război.

Situația strategică Hezbollah s-a schimbat, de asemenea, în urma angajamentului său de forțe semnificative în Siria, cu o cifră estimată la 5.000 de luptători. Pe de o parte, această situație poate atenua interesul Hezbollah pentru un conflict serios cu Israelul, datorită limitărilor în numărul de forțe disponibile. Pe de altă parte, Hezbollah pare să dispună de armament (rachete și arme antitanc) efective împotriva forțelor IDF lui Israel, și a dobândit experiență operațională în Siria, care ar putea-o face mai eficientă într-un război la sol. Mai mult, grupul ar putea încerca să exploateze noua situație prin operarea de pe teritoriul sirian, lansând atacuri în zona Golan.

Forțele de Apărare Israeliene și-au îmbunătățit semnificativ capabilitățile din 2006, inclusiv prin creșterea capacităților informative și a puterii de foc (aeriene și de artilerie), crescând capacitatea lor de a localiza și lovi obiectivele. Ele și-au consolidat, de asemenea, capacitățile de manevră pe teren prin implementarea de tancuri și transportoare blindate avansate (Merkava IV și respectiv Namer) și prin dotarea unităților de blindate-cheie cu sistemul de auto-protecție Trophy, care poate intercepta proiectile antitanc. Din 2006, trupele IDF s-au antrenat continuu pentru operațiuni de luptă împotriva Hezbollah.

Capacitatea Israelului de a se apăra împotriva rachetelor Hezbollah cu rază scurtă și medie de acțiune a fost, de asemenea, îmbunătățită prin implementarea sistemului “Iron Dome”, în serviciu din 2011. Sistemul de apărare civilă a fost actualizat și testat în ultimele conflicte cu Hamas.

II. 2.2. Evoluții posibile ale unui conflict

Hezbollah

În cazul unui conflict pe scară largă, Hezbollah ar putea efectua o ofensivă majoră, în paralel cu operațiuni defensive. Ofensiv, punctul central al strategiei sale ar putea fi un atac cu rachete și proiectile pe toată adâncimea Israelului. Conform estimărilor serviciilor de informații israeliene, Hezbollah va încerca probabil să lanseze aproximativ o mie cinci sute de rachete și proiectile pe zi, depășind rata zilnică de aproximativ 118 realizată în 2006 – fapt pentru care a fost dezvoltat sistemul defensiv Magic Wand. Poate cel mai important, Hezbollah are acum o gamă de rachete cu rază și precizie mare care pot lovi obiective strategice, cum ar fi aeroporturi și site-uri importante din punct de vedere economic.

O operațiune de acest gen ar putea copleși sistemele antirachetă ale Israelului. Greutatea atacului ar cădea pe zona de nord și într-o măsură mai mică în zona central a Israelului, dar Hezbollah pot acum atinge, de asemenea și obiective din sudul țării.

Grupul ar putea încerca, de asemenea, să penetreze Israelul prin Liban sau Siria. După cum s-a menționat, Hezbollah a amenințat să facă acest lucru într-un conflict viitor, serviciile de informații israeliene au recunoscut amenințarea, iar operațiunile grupului din Siria au îmbunătățit capacitatea grupului de a face acest lucru. În plus, războiul din Gaza de anul trecut a subliniat amenințarea tunelurilor de atac transfrontaliere. În timp ce condițiile de pe frontier cu Libanul nu sunt la fel de potrivite pentru această tactică, Israelul privește cu seriozitate amenințarea.

Defensiv, Hezbollah ar putea încerca să limiteze eficiența operațiunilor aeriene israeliene prin dispersarea forțelor sale în zonele civile și / sau în subteran, și prin utilizarea de arme antiaeriane dispunând, probabil, inclusiv de tipuri noi sau îmbunătățite de rachete sol-aer. Ar putea încerca să stopeze un avans israelian în sudul Libanului bazându-se pe localități fortificate și pe utilizarea sistemelor antitanc.

Israel

Israelul ar putea efectua două operațiuni ofensive majore:

O operațiune aeriană împotriva forțelor de rachete / proiectile și a infrastructurii Hezbollah din întregul Liban;

La scară largă, o operațiune la sol în profunzime, în care mai multe divizii ar ataca în sudul Libanului forțele de la sol ale grupului și forțele sale de rachete / proiectile.

Incapacitatea forței aeriene singure de a anihila amenințarea ridicată de atacurile cu rachete / proiectile va face probabil necesară și o operațiune la sol. Defensiv, Israel va încerca să folosească sistemele active (bateriile Iron Dome și Patriot, respectiv sistemul Magic Wand) cât și cele pasive (de protecție civilă) pentru reducerea efectele atacurilor cu rachete / proiectile Hezbollah. Această evoluție ar însemna, probabil, distrugerea forțelor de lansare din întreg Libanul și capturarea zonelor de lansare din sudul țării.

II. 2.3. Efectele unui conflict

Un conflict militar la sol în sudul Libanului și, probabil, în nordul Israelului, este de așteptat să producă un număr semnificativ de victime în rândul civililor și militarilor, de ambele părți. Prezența civililor în mijlocul operațiunilor la sol – un risc în sudul Libanului – se va solda cu pierderi semnificative de vieți omenești.

Victime civile vor fi înregistrate, de asemenea, în zonele în care vor avea loc atacurile aeriene și cu rachete / proiectile.

Deteriorarea infrastructurii civile poate fi de așteptat atât în Israel cât și în Liban. Din moment ce Hezbollah operează din interiorul zonelor civile, atacurile israeliene ar provoca daune chiar și atunci când sunt folosite măsuri de precauție și tactici de precizie. Infrastructura libaneză, cum ar fi poduri, drumuri și facilități de comunicare vor fi, de asemenea, vizate din cauza utilității lor militare.

Un astfel de război ar provoca probabil perturbări sociale și economice pe scară largă în Israel și Liban. Hamas a fost capabil să realizeze acest lucru pe întreg teritoriul Israelului, recent, în 2014.

În mod similar, războiul din 2006 a demonstrat că operațiunile aeriene israeliene ar provoca în Liban un impact economic și social semnificativ. Un nou război s-ar solda probabil cu atacuri aeriene pe arii mai mari, cu efecte și mai profunde.

II. 2.4. Consecințe politice și strategice la nivel regional

Acceptând ideea că Hezbollah – ca și Hamas – nu pot fi distruse printr-o singură acțiune militară, Israelul se va concentra probabil pe atingerea unor obiective strategice limitate, dar clare, într-un nou război, cum ar fi reducerea substanțială a capacităților militare ale grupului și deteriorarea infrastructurii sale, afectarea reputației sale ca apărător al Libanului, crescând probabil opoziția populară în acest proces față de grupare.

Un conflict extins cu pierderi semnificative ar putea duce la o presiune internă pentru a încheia operațiunea. Un conflict major cu Hezbollah ar putea complica și relațiile Israelului cu Statele Unite. Dacă Israelul inițiază operațiuni pe scară largă, administrația Obama ar putea apela la o politică de abținere, putând chiar prezenta public acțiunea drept un efort israelian de a compromite negocierile nucleare cu Iranul.

Un conflict major ar avea, de asemenea, implicații importante pentru conflictul din Siria. Luptele s-ar putea răspândi în Siria de-a lungul frontierei cu Golanul și să aducă forțele regimului Assad în situația de confruntare direct cu forțele israeliene. Hezbollah ar putea fi, de asemenea, obligată să-și retragă trupele din Siria, în scopul de a stopa ofensiva israeliană din sudul Libanului, fapt care ar duce la slăbirea sprijinului critic oferit Damascului. Dacă grupul suferă pierderi militare majore în fața Israelului, capacitatea sa pe termen lung de a acorda un astfel de sprijin ar putea fi compromisă.

Evaluările actuale conform cărora Israelul și Hezbollah pot gestiona escaladarea unui conflict sunt relative; evaluări similare au fost făcute înainte de toate recentele conflicte din Gaza (2009, 2012, 2014), și eroarea drastică de calcul din partea Hezbollah a declanșat războiul din 2006.

În eventualitatea izbucnirii unui nou conflict, Israelul și Libanul ar fi puse într-o situație dificilă. Un război în 2015 ar fi, probabil, mult mai intens și mai distructiv decât cele anterioare, iar întreg Israelul ar putea fi vizat, nu doar partea sa de nord. Un astfel de conflict ar impune o presiune semnificativă asupra forțelor sale pentru a atinge un succes militar clar, determinând și mai mult părțile să susțină lupta, impunând un nivel mai ridicat de violență.

II. 3. Amenințarea iraniană

O altă problemă semnificativă a lumii islamice este criza conducătorilor. Confruntat cu o percepție ostilă din partea Occidentului, precum și cu fenomene interne greu de controlat – urbanizarea, schimbări demografice, explozie de populație, sărăcie, migrație, dislocări de populație, analfabetism, acces limitat și inegal la tehnologie –, leadership-ul actual se confruntă cu o alegere istorică: între moderație și radicalism. De multe ori, clasa politică fie este intimidată de elementele extremiste, fie recurge ea însăși la un discurs militant, extremist, dar care nu constituie o soluție reală la astfel de probleme. În plus, lipsa de claritate și de stabilitate în lumea islamică le oferă muniție celor care interpretează Islamul exclusiv în termenii violenței și anarhiei. Proliferarea rețelelor extremiste, teroriste, intensificarea legăturilor dintre ele dincolo de frontierele statelor, radicalizarea, printre membrii acestor rețele, a discursului antioccidental, antiamerican sunt realități; faptul că politica de contracarare a lor nu este întotdeauna cea mai potrivită, cea mai înțeleaptă, nu înseamnă că asemenea manifestări sunt mai puțin teroriste sau mai puțin periculoase.

II. 3.1. Ambițiile de hegemonie ale Iranului

Pentru a observa politica hegemonică a Iranului în zonă, m-am concentrat pe declarațiile făcute de către Ali Younesi , consilier al Președintelui iranian Hassan Rohani și anterior Ministru de Informații în guvernul Președintelui Khatami, care subliniază faptul că Iranul este din nou un imperiu, așa cum a fost în trecut, și capitala sa, Irakul, “este centrul patrimoniului iranian, a culturii, precum și a identității sale.” (a se vedea Anexa 13).

Delimitând granițele Imperiului Persan, sau, în cuvintele lui, “ale Iranului Mare”, acesta a inclus teritorii din China, sub-continentul indian, nordul și sudul Caucazului, precum și Golful Persic: “O mare parte a Podișului iranian se întinde în partea de est spre vârfurile din Pamir [munți din Tadjikistan, Kârgâzstan, Afganistan și Pakistan], precum și la marele fluviu Sindh, în partea de nord spre fluviul Amu [Darya], în vest spre vârfurile din Caucaz, precum și în partea centrală spre culmile Alborz și Zagros, cu vedere la Marea Caspică, Golful Persic, și Oman …”

Același oficial observă faptul că, “astăzi Iranul este limitat la [numai] platoul central. Mai multe țări au apărut deja pe platourile de est și de vest. Numele și cultura vastă a Iranului au avut întotdeauna o bună reputație în regiune. Nu putem păstra interesele noastre, securitatea națională și identitatea istorică fără o atenție cu scopul de a influența și granițele regionale ale Iranului …”

Younesi a subliniat că, în ciuda obstacolelor actuale privind unificarea țărilor din regiune sub conducerea iraniană, Iranul nu poate face abstracție de influența regională dacă dorește să-și păstreze interesele naționale.”[Prim-ministrul israelian Benjamin] Netanyahu a recunoscut puterea și influența Iranului; el a spus că Iranul a preluat patru țări din regiune. Dar Iranul încearcă doar să ajute aceste țări.”

Iranul, a spus Ali Younesi, operează în această regiune – în special în Irak, cu scopul de a asigura securitatea popoarelor de acolo, a cărei conexiune la Iran este evidentă din cauza istoriei și culturii sale: ”În situația actuală, Irakul nu este doar în sfera de influență culturală pentru noi… Este, de asemenea, identitatea noastră, cultura noastră, centrul nostru și capitala noastră. Această problemă [a Irakului drept capitala noastră] există astăzi așa cum a existat și în trecut, pentru că la fel cum nu există nici o modalitate de a împărți teritoriul Iranului și Irakului, nu există nici vreo modalitate de a împărți cultura noastră […] trebuie fie să ne luptăm între noi, fie să ne unim. Scopul unei astfel de uniuni nu ar fi eliminarea frontierelor; mai degrabă, toate țările sub influența iraniană ar deveni mai apropiate, deoarece interesele și securitatea lor sunt interconectate.”

Arabia Saudită nu trebuie cu nimic să se teamă de acțiunile Iranului, a adăugat consilierul, pentru că saudiții în sine sunt incapabili de a apăra popoarele din regiune.

El a dat asigurări, de asemenea, popoarele din regiune că Iranul acționează acolo împotriva extremismului islamic reprezentat de ISIS, precum și împotriva wahhabiștilor saudiți (mișcare religioasă, ramură a islamismului sunnit), a Turciei, a seculariștilor, a dominației Vestului, și a sionismului: ”… îi vom apăra de fosilizarea islamică, de takfirism, de ateismul, de noul regim otoman [Turcia], de regimul Wahhabi [Arabia Saudită], de regimurile din Vest, și de sionism.”

Subliniind în continuare, că orice intră în Iran este îmbunătățit prin faptul că devine iranian, în special Islamul în sine, el a adăugat că Islamul în forma sa iraniană-șiită este Islamul pur, din moment ce a vărsat din el toate urmele de arabism, rasism, precum și orice alt element care divizează diferitele grupuri islamice: ”… Chiar și în timpurile când iranienii au fost sunniți, Islamul lor a fost mistic, spre deosebire de Wahhabi; acum, când Islamul [iranian] este șiit, el face parte din <Ahl Al-Beit> – Islamul unității al și prieteniei.”

Politica Republicii Islamice Iran poate fi rezumată în câteva cuvinte aparținând consilierul președintelui: ”Trebuie să încercăm să întindem din nou steagul unității și al păcii islamice – iraniene peste regiune. Iranul trebuie să poarte această responsabilitate, așa cum a făcut-o în trecut.”

II. 3.2. Programul nuclear al Iranului

Istoric și consecințe

Iranul este unul dintre cei mai importanți inamici auto-proclamați ai Vestului și una dintre cele mai grave amenințări la adresa stabilității în Orientul Mijlociu.

Interpretarea extremă a legii islamice de către guvernului iranian, precum și filosofia sa anti-occidentală, inspiră creșterea extremismului islamic din întreaga lume. Iranul este, de asemenea, unul dintre principalii sponsori de stat ai terorismului, furnizând arme către Hezbollah și teroriștilor palestinieni, asigurând totodată refugiu pentru mulți teroriști internaționali, inclusiv lideri Al-Qaeda.

În 2005, Iranul a făcut primele sale progrese în producția de uraniu îmbogățit și a înființat, ulterior, un centru de cercetare nucleară secret cu scopul de a instrui oamenii de știintă în toate aspectele legate de tehnologia atomică. În august 2013, șeful activităților nucleare iraniene, Fereydoun Abbasi Davani, a anunțat că Iranul dispune de circa 18.000 centrifuge funcționale, un număr confirmat de un raport din mai 2013 al AIEA, care a indicat că Iranul a instalat aproximativ 16.600 centrifuge în două facilități principale. Republica Islamică a continuat să eficientizeze procesul de îmbogățire al uraniului, astfel încât să poată converti stocul lor de 6.000 de kilograme de material nuclear fisionabil, slab îmbogățit, în material nuclear pretabil pentru arme nucleare. Analiștii consideră că într-un interval de timp cuprins între câteva săptămâni și nouă luni – de la momentul în care un ordin este dat – este posibilă asamblarea unui dispozitiv exploziv, redus la dimensiunile unei încărcături utile pentru rachete.

Iranul a continuat să dezvolte arsenalul său de rachete cu rază lungă. Ea deține deja rachete capabile să atingă Israelul, unele baze americane din Orientul Mijlociu, zone din Europa de Est și de Sud și peninsula Arabică. În iulie 2012, un raport publicat de guvernul Statelor Unite și semnat de Secretarul Apărării din SUA, Leon Panetta, au prezentat dovezi că Iranul a îmbunătățit continuu acuratețea și letalitatea sistemelor sale de rachete existente. Aceste îmbunătățiri sunt în tandem cu dezvoltarea rachetelor balistice regulate și adăugarea la arsenalul lor militar de ”noi nave și submarine” – indica raportul. Rapoarte secrete din 2013 estimează că Iranul ar putea fi capabil tehnic să testeze o rachetă balistică intercontinentală, la nivelul anului 2015.

Pentru Israel, în special, un Iran înarmat nuclear nu este tolerabil. Nu numai că armele nucleare iraniene ar crea o amenințare existențială la adresa Israelului, acestea ar limita, de asemenea, capacitatea Israelului de a se proteja de proxy-uri teroriste iraniene, cum ar fi Hezbollah și Hamas. Serviciile de informații ale IDF considerau că proxy-ul iranian Hezbollah a acumulat deja aproape 65.000 de rachete și proiectile capabile să lovească teritoriul israelian. Fostul ministru al Apărării, Ehud Barak, a menționat încă din aprilie 2012 că în cazul în care Iranul va deține capabilități nucleare, un atac împotriva Hamas sau Hezbollah ”ar însemna să un atac asupra Iranului” și ar restricționa, astfel, o gamă de operațiuni militare. Prin urmare, în cuvintele Primului-ministru Benjamin Netanyahu, Israelul este ”hotărât să împiedice Iranul să dezvolte arme nucleare; lăsăm toate opțiunile pe masă; și izolarea [Iranului] nu este cu siguranță o opțiune.”

În ciuda alegerii Președintelui Hassan Rouhani – un fost membru al echipei de negociere nucleare al Iranului, care a suspendat temporar programul in 2003 – Iranul se apropie de ”zona de imunitate” – de punctul în care know-how-ul acumulat , materiile prime de care dispune, experiența și echipamentul, vor face ineficient un atac militar cu scopul de a deraia programul său nuclear.

Israel și mulți analiști cred în necesitatea unui regim de sancțiuni internaționale mai stricte, un set de măsuri punitive pentru a convinge conducerea iraniană să renunțe la proiectul nuclear. În absența unor astfel de sancțiuni, sau în cazul în care acestea se dovedesc a fi ineficiente, sau chiar vor fi eliminate, un răspuns militar, ar fi, cel mai probabil, singura opțiune.

Evoluții în negocierile privind programul nuclear al Iranului

Președintele SUA, Hussein Barack Obama, a declarat la 2 aprilie 2015 că un acord istoric a fost atins la Lausanne în ceea ce privește programul nuclear cu Iranul, în cadrul negocierilor ”P5+1”. El a declarat că acordul-cadru nu se bazează pe încredere, ci pe ”o verificare fără precedent.” El a numit acest acord drept ”de departe cea mai bună ofertă.”

Cu toate acestea, compararea textului publicat în limba engleză de către SUA și respectiv textul publicat de Iran prezintă diferențe majore.

”New York Post” a subliniat diferențele care apar despre acord. Aceste declarații, includ unul din partea Ministrului iranian de Externe, Javad Zarif și respectiv șeful diplomației externă al UE, Federica Mogherini, precum și un text iranian oficial, un text în limba franceză, și rezumatul Secretarului de Stat al SUA, John Kerry, care prezintă acordul-cadrul drept o afacere încheiată.

Între timp, textul iranian este atent să afirme că nimic nu a fost aprobat de regimul islamic, și este denumită drept doar o declarație de presă, spre deosebire de textul SUA, intitulat ”Parametrii cuprinzători pentru un plan comun de acțiune” (”Parameters for a Joint Comprehensive Plan of Action”).

Examinând originalele textului american și farsi, ziarul a constatat diferențe majore, inclusiv contradicții clare. În primul rând, în timp ce versiunea SUA spune că Iranul a fost de acord cu diferite condiții, inclusiv reducerea numărului de centrifuge de la 19.000 (deja existente) la 6.500, textul iranian spune că Iranul ”trebuie să poată” să îndeplinească diverse condiții. Textul afirmă că reducerea numărului de centrifuge, de exemplu, este ceva ce se poate face, dar nu s-a angajat nimeni în acest sens.

De asemenea, îmbogățirea uraniului în reactorul (secret) de la Fordow trebuie să fie întreruptă timp de 15 ani, în conformitate cu textul din SUA, în timp ce în versiunea farsi, se afirmă că Iranul ”va fi capabil să facă” acest lucru, dacă dorește să-l facă.

Dar diferențele nu sunt doar o chestiune de nuanță și semantică; în anumite locuri textele prezintă lucrurile complet diferit. Declarația SUA afirmă că Iranul a fost de acord să nu utilizeze centrifuge avansate, care sunt de zece ori mai eficiente ca centrifugele standard. Textul iranian afirmă că ”pe baza soluțiilor găsite, lucrul pe centrifugele avansate va continua pe baza unui plan de 10 ani,” în contradicție directă cu versiunea americană.

Acest punct este crucial, experții anticipând că în cadrul acordului Iranul poate dezvolta tehnologia de centrifugare și să ajungă la un punct în care poate face o cursă scurtă de trei săptămâni pentru a obține o armă nucleară.

Centrala nucleară de apă grea de la Arak este un alt punct de dispută, SUA afirmând că Iranul a fost de acord să demonteze miezul centralei, în timp ce textul iranian spune exact contrariul; facilitatea va rămâne, și, de fapt, urmează să fie ”actualizată și modernizată”.

O altă contradicție se găsește în afirmațiile SUA care susține că vor exista mai multe limitări pentru diferite perioade de timp, inclusiv o limită de zece ani pentru nivelurile de îmbogățire a uraniului, o limită de 15 ani pentru construirea de noi facilități, precum și o limită de 20 ani privind principiile de transparență.

Toate celelalte versiuni, inclusiv textul iranian, textul în limba italiană a lui Mogherini, și textul în limba franceză, nu dau nici o referire la aceste cifre.

O altă diferență între versiunea SUA și toate celelalte este că SUA afirmă că Iranul va lua măsuri pentru a liniști comunitatea mondială, că proiectul său nuclear nu este unul militar – o trimitere la dezvoltarea de către Iran a rachetelor capabile să livreze focoase nucleare. Nici unul dintre celelalte versiuni nu menționează acest punct.

Declarația SUA susține că Iranului i se vor ridica sancțiunile impuse, vorbindu-se de o eliminare treptată, în timp ce spune Iranul sancțiunile vor fi ”imediat încheiate”, un punct referitor la care Zarif a acuzat SUA de minciună.

”New York Post” a subliniat de asemenea trei ”afirmații scandaloase” făcute de Obama atunci când a prezentat acordul-cadru la Casa Albă, vorbind despre aceasta ca fiind un acord ”istoric”.

O astfel de afirmație a fost atunci când președintele Obama a declarat că în momentul în care a preluat pentru prima dată biroul de la Casa Albă, Iranul a avut ”mii de centrifuge”, care ar fi acum limitate la doar 6.000.

Cu toate acestea, în 2008, când Obama a fost ales pentru prima, Iranul a avut doar 800 de centrifuge. În două mandate ale lui Obama – și probabil din cauza politicii sale vis-a-vis de Iran – numărul lor a crescut rapid, în prezent fiind de 19.000.

În al doilea rând, Obama a declarat că noile linii din planul-cadru închid ”toate căile Iranului”, pentru a dezvolta o armă nucleară, mergând spre a explica cele trei ”căi”.

Dar, în chiar declarațiile sale, el a menționat că, indiferent dacă acordul este pus în aplicare, Iranul va avea în continuare capacitatea de a construi o bombă nucleară într-un an. Declarația sa dovedește că acele ”căi blocate” nu ar opri Iranul să obțină un arsenal nuclear.

Într-o afirmație finală, Obama a declarat că SUA are doar trei opțiuni: atingerea acordului pe care l-a prezentat, continuarea sancțiunilor despre care el a afirmat că nu ar aduce nimic sau ”un alt război în Orientul Mijlociu”.

Senatorul de California, Dianne Feinstein, vorbind la CNN, a avertizat că critica deschisă a Prim-ministrului Benyamin Netanyahu la adresa acordului nuclear al Iranului ”s-ar putea întoarce împotriva lui.”

Feinstein, șeful democrat al Comisiei de Informații a Senatului, a declarat că acordul-cadru cu Iranul este ”un acord mai bun, sincer, decât am crezut vreodată că va fi. Cred că acesta poate fi un acord foarte funcțional, practic, și poate semnala o nouă zi.”

”Nu cred că este util pentru Israel să iasă și să se opună acestei ocazii de a schimba o dinamică importantă – care este o dinamică a coborârii – în această parte a lumii”, a spus ea. ”Îmi doresc ca el să se abțină.”

Ca răspuns la afirmația lui Netanyahu că acordul se va dezvolta într-o cursă a înarmărilor în Orientul Mijlociu, Feinstein a declarat că există acest pericol în cazul în care nu va exista un acord.

II.4. Concluzii privind interesele geopolitice ale Statului Israel în zonele de conflict din Orientul Mijlociu

Scopul diplomatic de lungă durată al Israelului, acela de a obține recunoașterea unor frontiere care se pot apăra (”defensible borders”) în orice acord de pace viitor, a devenit și mai presant în ultimii ani. Istoric, începând din 1967, de la Războiul de Șase Zile, guvernele israeliene au insistat în mod repetat că forțele armate israeliene (IDF) nu se vor retrage de pe liniile de dinainte de război, cele cu Cisiordania (West Bank), linii de pe care Israelul a fost atacat. În orice caz, acestea au fost în mod oficial doar linii de armistițiu din 1949, desemnând liniile în care armatele s-au oprit în timpul Războiului de Independență, astfel încât orice nouă graniță politică internațională, încă este nevoie să fie negociată.

În plus, conform limbajului atent elaborat din cuprinsul Rezoluției numărul 242 al Consiliului de Securitate al ONU, care a fost adoptat la cinci luni de la sfârșitul Războiului de Șase Zile, nu se așteaptă din partea Israelului o retragere deplină din toate teritoriile capturate. Bazându-se pe drepturile legale ale Israelului, arhitecții doctrinei israeliene de securitate națională, de la Yigal Allon și Moshe Dayan, până la Yitzhak Rabin și Ariel Sharon, au insistat că Israelul are nevoie de granițe apărabile în Cisiordania pentru a se putea proteja împotriva multitudinii de amenințări cu care se confruntă în Orientul Mijlociu.

Înainte de 1967, ”lățimea îngustă” a Israelului – adică, distanța între orașele de coastă din regiunea centrală și Cisiordania aflată sub ocupație iordaniană – a fost de numai aproximativ 12 km, o adâncime minimă insuficientă pentru apărare în caz de invazie. Israelul este o țară cu un teritoriu de numai 25.900 kmp. Doar dimensiunile mici ale Israelului nu reprezintă baza pentru afirmația privind frontierele apărabile, ci mai degrabă faptul că a fost o victimă a agresiunilor repetate de-a lungul timpului, determinând comunitatea internațională să recunoască acest drept în urma Războiului de Șase Zile.

În 2004, Statele Unite au dat Israelului o scrisoare de garanție prin care au recunoscut dreptul Israelului la ”frontiere apărabile.” Respectivul document a fost semnat de către președintele George W. Bush și a fost susținut de o majoritate bipartizană din ambele camere ale Congresului SUA.

Din acel moment, necesitatea unor granițe apărabile a crescut. Pentru ca frontierele Israelului să ofere siguranță, ele trebuie să ofere un răspuns la patru amenințări cardinale:

un atac militar convențional;

un atac cu rachete și proiectile convenționale;

atacuri teroriste;

un atac neconvențional.

Primăvara Arabă începută în 2011 – care s-a transformat ulterior în ”Iarna Arabă” – a prezentat noi factori în lumea arabă, care vor trebui să devină o parte din calcul Israelului în viitor, în cazul în care se are în vedere retragerea completă din Cisiordania. În primul rând, guvernele centrale ale celor mai multe state arabe au fost grav slăbite, dacă nu chiar în întregime înlocuite. Aceasta însemna că nu mai sunt în poziția de a-și exercita controlul asupra unor mari părți din teritoriul lor suveran.

Israelul are un drept natural și o necesitate istoric dovedită și recunoscută la nivel internațional privind frontiere apărabile prin forțe proprii.

O analiză a celor patru amenințări principale și o alta a modului în care acestea pot fi tratate, demonstrează că nici liniile din 1967 și nici liniile de securitate (security-fence line) ulterior construite nu pot servi ca o frontieră apărabilă pentru Israel, și că numai suveranitatea israeliană deplină peste Valea Iordanului – ca zonă de securitate de-a lungul râului Iordan, servind drept graniță – poate da garanția de securitate a Israelului. Situația de securitate în zona Înălțimilor Golan a devenit și mai acută în ultima perioadă, voci din eșicherul politic israelian solicitând comunității internaționale recunoașterea anexării Golanului. Evenimentele recente din Siria au demonstrat incapacitatea trupelor de menținere a păcii din cadrul ONU de a-și exercita mandatul în zonă, militari ONU fiind dezarmați sau chiar luați ostatici de către diverse grupuri jihadiste, trupele israeliene participând chiar la operațiuni de salvare a acestora. ;

Israelul urmărește să facă o tranziție de la o politică de ”securitate bazată pe acorduri politice și garanții diplomatice” la una de ”acorduri bazate pe furnizarea de securitate de către forțele militare israeliene, poziționate în zone apărabile.”

În cadrul negocierilor cu Autoritatea Palestiniană, Israelul trebuie să insiste asupra suveranității sale asupra tuturor domeniilor care au o importanță vitală de securitate, chiar ca parte a unei soluții care include un compromis teritorial, și nu trebuie să caute soluții extrateritoriale care se vor dovedi inadecvate.

Nu numai că frontierele apărabile vor permite Israelului să ofere rezidenților săi securitatea de care aceștia au nevoie, dar, de asemenea, acestea vor asigura durabilitatea unui viitor tratat de pace.

În primul scenariu, în care formarea unui stat palestinian ar fi un proces nereușit, acesta ar servi ca o bază convenabilă pentru dezvoltarea infrastructurilor teroriste, așa cum s-a întâmplat în Gaza după retragerea unilaterală a Israelului din 2005.

O astfel de situație ar reprezenta o provocare continuă pentru Israel, care s-ar confrunta probabil cu atacuri repetate ale unor echipe teroriste care vor încerca să penetreze frontiera și/sau atacuri cu rachete de rază lungă, lansate în central teritoriului său, așa cum s-a întâmplat în urma retragerii Israelului din teritoriu.

În al doilea scenariu, care implică întreaga regiune, amenințarea la adresa Israelului s-ar dezvolta la est de viitorul stat palestinian, și teritoriului palestinian ar putea fi folosit ca o bază pentru a ataca Israelul. Radicalismul islamic ar oferi cadrul pentru acest tip de amenințare. Regimul iranian este pe punctul de a obține capabilități nucleare și deja are capabilități de rachete balistice care amenință în prezent Israelul, vecinii săi arabi, ipotetic Rusia și părți din Europa.

Corpul Gardienilor Revoluției Islamice care controlează sistemele cele mai sensibile de arme ale Iranului, inclusiv programul său nuclear, oferă o umbrelă strategică pentru grupurile radicale pe care le mobilizează ca proxy-uri ale sale în Orientul Mijlociu, de la milițiile șiite radicale din Irak, Hezbollah în Liban și Houthi în Yemen, până la Hamas și Jihadul Islamic palestinian în Gaza și Cisiordania.

Un potențial risc asociat acestui refuz al asimilării și modernizării după tipar occidental echivalează, de multe ori, cu refuzul modernității în general, cu întoarcerea la forme de organizare tribală sau feudală, combinate cu încălcarea drepturilor omului, cu înăbușirea oricărei încercări de exprimare a dezacordului, cu aplicarea arbitrară a legilor sau chiar cu absența unor reglementări juridice moderne.

Iranul va continua să exploateze capacitățile sale nucleare – și imaginea sa de putere nucleară – pentru a realiza ambițiile sale pentru hegemonie regională. Regimul iranian își va continua, de asemenea, eforturile concertate pentru a-și exercita controlul în Irak, prin intermediul majorității șiite de acolo, profitând de retragerea trupelor americane.

Iranul a devenit un factor nou și un focar de nesiguranță pe frontiera de est al Israelului, în mare parte datorită rolului său în Irak, care se comportă din ce în ce mai mult ca un stat satelit iranian.

Consolidarea axei radicale șiite, una condusă de Iran, care ar include Irakul, Siria și Hezbollahul în Liban – care s-ar adăuga la activitățile pe care le desfășoară Al-Qaeda și Hamas – ar putea duce la o Iordanie destabilizată.

Mișcările jihadiste s-au relocat în Sinai, creând o amenințare directă la adresa securității Egiptului în sine. Unele dintre cele mai letale afiliate Al-Qaeda din Sinai, având conexiuni în Gaza, au ajuns să submineze securitatea internă a celui mai mare vecin arab al Israelului.

Amenințarea militară convențională este înlocuită de o nouă provocare reprezentată de mișcările jihadiste care nu recunosc frontierele internaționale ale sistemului de state din Orientul Mijlociu. Acesta este un proces pe care Israelul nu-l poate permite.

CAPITOLUL III. Implicarea și maximizarea oportunităților Statului Israel în conflictele din Siria și Yemen

Nici măcar în Orientul Mijlociu nu poate fi vorba de o unitate de abordare sau de acțiune, statele de aici fiind ghidate de interese și priorități naționale divergente. De multe ori, politica externă a statelor musulmane este deteriorată de particularitățile și imperativele zonei în care se află situate, de propriile priorități naționale. Lumea islamică este divizată ea însăși, este străbătută de disensiuni interstatale, deci problema nu ar fi atât ”ciocnirea civilizațiilor”, cât, mai curând, vechea ”ciocnire a intereselor”, mai cu seamă a intereselor economice.

Acordul nuclear dintre marile puteri mondiale și Iran, emergente din discuțiile de la Lausanne, ”confirmă toate preocupările Israelului și chiar mai mult decât atât”, a declarat Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu.

”În același timp, în paralel cu discuțiile care au avut loc în Lausanne, proxy-urile Iranului din Yemen sunt în curs de a ocupa segmente mari de teritoriu în Yemen și încearcă să obțină controlul asupra strâmtorii strategice navigabile Bad el-Mandeb, schimbând astfel echilibrul aprovizionării cu petrol la nivel mondial.”

”După axa Beirut-Damasc-Bagdad, Iranul desfășoară o mișcare de clește în sud pentru a prelua și ocupa întregul Orient Mijlociu. Axa Iran-Lausanne-Yemen este foarte periculoasă pentru umanitate și trebuie să fie oprită”, a mai declarat prim-ministrul.

Chiar dacă forța rămâne un instrument esențial în politica internațională, nu este și unicul. Uneori, folosirea interdependenței economice, comunicării, instituțiilor internaționale și actorilor transnaționali joacă un rol mai important decât forța. Chiar dacă forța militară rămâne un instrument important în politica internațională, războiul și forța nu se mai numără printre primele opțiuni ale unui stat, dar nici nu au dispărut complet.

III. 1. Conflictul din Siria

III. 1.1. Context

Tulburările din Siria au început în primăvara anului 2011, în contextul protestelor ”Primăverii Arabe”, cu proteste la nivel național împotriva guvernului președintelui Bashar al-Assad, ale cărei forțe au răspuns printr-o represiune violentă. Conflictul s-a transformat treptat într-o rebeliune armată.

Opoziția armată – divizată – constă din diverse grupuri care s-au format în timpul conflictului, în primul rând din Armata Siriană Liberă, care s-a format în 2011, și Frontul Islamic format în 2013. În 2013, Hezbollah a intrat în război în sprijinul armatei siriene. În est, statul Islamic al Irakului și Levantului (ISIL), un grup militant jihadist originar din Irak, a făcut progrese militare rapide atât în Siria cât și în Irak, intrând în cele din urmă în conflict cu celelalte grupări de rebeli.

III. 1.2. Compoziția etnico-religioasă și cauzele conflictului

Deși conflictul a început ca o revoltă politică împotriva unui regim autoritar și represiv, acesta a evoluat într-un război sectar între majoritatea sunnită și minoritatea alawită care a condus Siria timp de mulți ani.

Situația s-a transformat în esență într-un război civil sectar intern între alawiții care formează structura majoritară a regimului Assad și sunniți care constituie majoritatea participanților la rebeliune. Este demn de remarcat faptul că alawiții alcătuiesc doar 12% din populație, iar sunniții constituie aproximativ 60% din populația Siriei.

Structura etnică în Siria este una dintre cele mai diverse (a se vedea Anexa 14 și 15) – și complicate – din Orientul Mijlociu. Datele demografice aproximative ale țării pot fi exprimate astfel: arabi sunniți: 60%, arabi alawiți: 12%, kurzi sunniți: 9%, creștini: 13%, alții (druzi – 3%): 6%.

Dinamica etnică este esențială pentru înțelegerea situației din Siria. Regimul sirian al-Assad a condus țara timp de peste 40 de ani, mai întâi prin Hafez al-Assad și din 2000, prin fiul său, Bashar al-Assad.

Există două secte principale în cadrul Islamului, majoritatea sunnită care constituie aproximativ 80% din musulmanii din întreaga lume, și șiiți, care reprezintă aproximativ 20%. Alawiții sunt o mică ramură a șiiților care trăiesc majoritar în Siria.

Alawit înseamnă ”adept al lui Ali” – Ali a fost vărul și ginerele profetului Mahomed și este figura religioasă inițială asupra căruia șiiții și sunniții nu sunt de acord. Alawiții fiind o ramură a Islamului șiit, ei îl consider pe Ali a fi divin, dar, cu toate acestea, există încă unele diferențe reale între cele alawiți și șiiți ”clasici”.

Alawiții cred că așa-numiții Stâlpi ai Credinței Musulmane (cinci îndatoriri necesare fiecărui credincios în cadrul Islamului) sunt simboluri, mai degrabă decât obligații reale. În plus, ceea ce mulți nu-și dau seama este faptul că, deși alawiții se considera șiiți, au o serie de sărbători, dintre care unele sunt de fapt creștine.

Datorită acestui fapt, mulți sunniți nici nu îi consider pe alawiți a fi musulmani adevărați. Prin urmare, din punct de vedere sunnit, această mică sectă alawită care cuprinde doar 12% din populația Siriei hotărăște asupra majorității sunnite, fapt care nu este acceptat din punct de vedere demografic și religios.

Multe din credințele și practicile alawite sunt, de fapt, secrete și sunt protejate de o tradiție numită taqiyya, ceea ce înseamnă dreptul de a ascunde cuiva convingerile reale către exterior, pentru a evita persecuția.

În același timp, dintr-o perspectivă alawită, există frica rezonabilă că în cazul în care s-ar pierde războiul cu rebelii, secta lor nu va fi doar înlăturată de la putere, ci, eventual, va fi supusă unui masacru de către majoritatea sunnită. Având în vedere că o mare parte din decesele înregistrate până în prezent în Siria au fost victime Sunnite ale regimul Assad și a diferitelor grupuri alawite, în opinia noastră devine clar că războiul civil din această țară s-a transformat într-un război sectar între sunniți și alawiți.

Geografic – așa cum se indică în harta etno-religioasă a Siriei (a se vedea Anexa 16) – centrul alawit este concentrat în munții din zona de coastă a Siriei, în provinciile Lakatia și Tartus. Acești munți oferă o barieră naturală de apărare pentru alawiți în cazul în care – unii așteaptă să se întâmple – regimul Assad este în cele din urmă forțat să iasă din Damasc.

De asemenea, este demn de remarcat faptul că există o mare bază navală rusă la Tartus, care este unica prezență militară a rușilor în Marea Mediterană (acord semnat cu guvernul sirian în 1971), ceea ce explică parțial insistența președintelui Rusiei, Vladimir Putin în a acorda sprijin în continuare regimului Assad.

În timp ce alawiții constituie doar 12% din populația siriană, orice acord politic posibil în viitor care vizează Siria va trebui să ia în calcul convingerile religioase, temerile și interesele acestora.

Deși detaliile par ezoterice, sistemul de credință alawit – cel puțin parțial – explică de ce populația alawită din Siria este atât de hotărâtă să lupte pentru Assad. Mulți alawiți consideră războiul civil sirian drept o luptă existențială. Acum, când opoziția siriană este real dominată de sunniții islamiști, populația alawită consideră că se confruntă cu anihilarea și temerile lor sunt într-o oarecare măsură, legitime.

III. 1.3. Implicațiile războiului civil din Siria

Turcia și-a asumat un rol de lider împotriva regimului permițând ramurilor diplomatice și militare ale opoziției de a se organiza pe teritoriul său. Ankara a impus un embargo efectiv asupra armelor în septembrie 2011 și a anunțat un pachet larg de sancțiuni la începutul lunii decembrie.

Aliat vechi al lui Assad, aceasta și-a inversat poziția cu o serie de măsuri care au izolat și au pus presiune asupra regimului. În iunie 2012, Siria a doborât un avion de recunoaștere Phantom RF-4E , iar în august 2012, Turcia a început consultări la nivel înalt cu SUA referitor la planuri de înlocuire a guvernului sirian. Conform noilor reguli de angajare militară, în martie 2014, Turcia a doborât un avion de vânătoare sirian pe zona de graniță.

A permis sistematic luptătorilor ISIS infiltrări de pe teritoriul său, fapt care a culminat cu atacul orașului Kobane în noiembrie 2014 – atac lansat de islamiști cu acordul tacit al Turciei. Trebuie menționat că acest oraș are o populație predominant kurdă.

A refuzat aderarea la coaliția anti-ISIS, iar sprijinul islamiștilor "variază de la cooperarea militară și transferul de arme, până la sprijin logistic, asistență financiară, precum și furnizarea de servicii medicale" – conform unui raport întocmit de Institutul pentru Studiul Drepturilor Omului al Universității Columbia, SUA.

Libanul a avut mult timp o politică oficială de disociere în conflict sirian, dar un aflux crescut de refugiați și focurile transfrontaliere din Siria amenință atragerea țării în criza vecinei sale.

Implicarea în conflict a grupului politic și militar libanez Hezbollah și rolul lor esențial al acestuia în sprijinul guvernului sirian în recapturarea orașului Qusayr, în iunie 2013 și Yabroud în 2014, demonstrează modul în care criza siriană se transformă într-o criză regională pe scară largă.

Liga Arabă, condusă de statele arabe sunnite din Golf, a condamnat ferm răspunsul violent al regimului Assad la proteste și a adoptat sancțiuni.

Liga a introdus un plan de pace, care a cerut guvernului să oprească violența, să elibereze prizonierii, să permită accesul mass-media și să elimine prezența militară din zonele civile. Atunci când guvernul nu a reușit să susțină planul, în ciuda acordului său inițial, Liga a suspendat calitatea de membru a Siriei la 12 noiembrie 2011 și a impus sanctiuni economice la 27 noiembrie 2011. La 19 decembrie, Siria a semnat un acord de pace, mandatând o misiune a Ligii Arabe cu scopul de a observa și de a raporta cu privire la criză, dar Liga a suspendat misiunea sa la 29 ianuarie 2012 din cauza condițiilor ”critice” din țară.

Liga Arabă a încurajat Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite să ia măsuri suplimentare și a numit un trimis special comun cu ONU, pentru a facilita o soluție politică a crizei. În noiembrie 2012, Liga, alături de Consiliul de Cooperare din Golf (CCG), a recunoscut ”Coaliția Națională” a opoziției siriene, o organizație de opoziție formată în aceeași lună din diverse grupuri ale opoziției, în scopul de a avea un model mai cuprinzător și mai reprezentativ, drept ”reprezentant legitim și interlocutor principal cu Liga Arabă și CCG”. Coaliția a luat oficial scaunul Siriei, la summit-ul Ligii Arabe din martie 2013.

Siria se află în centrul Orientului Mijlociu. Din cauza acestei locații centrale, statele din regiune au urmărit îndeaproape evoluția și au căutat să afecteze rezultatul conflictului.

Conflictul din Siria ar trebui să fie înțeles în contextul concurenței regionale între Iran, Turcia și statele Golfului.

Iranul, Irakul, și gruparea șiită libaneză Hezbollah susțin regimul Assad în această criză prin sprijin militar, moral și economic.

Regimul Assad este un aliat vital pentru Iran, semnificativ din cauza rolului său ca linie principală de comunicare cu Hezbollah. Iranul îl sprijină public pe Assad, în particular angajându-se să asigure supraviețuirea regimului. Forțele Qods (forțele special ale Gărzilor Republicane, responsabile cu operațiunile extra-teritoriale) ale Iranului au ajutat în a consilia și echipa forțele de securitate ale lui Assad responsabile cu interceptarea electronică, bruiajul, tehnicile și echipamentele de control a mulțimii. Luptători din Iran și Hezbollah au participat în mod direct la operațiunile de securitate ale regimului. Într-o apariție publică rară, liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, a acuzat chiar Statele Unite că ar căuta să distrugă Siria ”pentru a compensa înfrângere din Irak”.

Între timp, guvernul condus de șiiți din Irak și aliniat din ce în ce mai mult cu Iranul în sprijinul regimului Assad, îngrijorat de faptul că prăbușirea lui Assad poate încuraja triburile sunnite din provincial vecină Anbar spre a se opune guvernului central și a-l transforma într-un vecin sunnit ostil. Prim-ministrul irakian la acea dată (decembrie 2011), Nouri al-Maliki, a oferit sprijinul său clar regimului Assad atunci când a spus că ”Uciderea sau îndepărtarea președintelui Bashar, în orice fel, va exploda într-o luptă internă între două grupuri, iar acest lucru va avea un impact asupra regiunii.” Grupurile sunnite din provincia Anbar au atacat milițiile șiite din Irak și Forțele Qods din Iran care au rolul de a sprijini operațiunile de securitate ale regimului lui Assad. Sprijinul irakian pentru regimul Assad este deci nu numai moral, ci, de asemenea, material.

Între timp, statele din Golf văd o oportunitate în a reduce tot mai marea influență persană prin intermediul conducerii lor la nivelul Ligii Arabe. Deși aceste monarhii au ezitat inițial să condamne un regim autoritar, calculul acestora s-a schimbat. La începutul lunii noiembrie 2011, atunci când s-a dovedit că Assad nu dorește să adopte planul Ligii Arabe de a pune capăt tulburărilor din Siria – prin reluarea operațiunilor ofensive în Homs, Liga a luat măsuri pentru a izola regimul.

Decalajul regional în problema Siriei a apărut prin acțiunile Turciei și a statelor arabe care au acționat împotriva lui Assad, în timp ce Iranul, Irakul și Hezbollah au continuat să sprijine regimul. Încă din 2011, deciziile Ligii Arabe de a suspenda calitatea de membru a Siriei și de a impune sancțiuni au subliniat această ruptură: doar Siria, Liban și Irak nu au votat pentru aceste măsuri.

Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană au adoptat sancțiuni împotriva unor persoane fizice, organizații și împotriva Siriei, ca un întreg.

Uniunea Europeană a impus împotriva regimului sirian sancțiuni economice, inclusiv un embargo asupra armelor, interdicții privind vizele și înghețarea activelor, în mai 2011, și a amplificat de atunci sancțiunile periodic.

În noiembrie 2012, UE a recunoscut Coaliția Națională a opoziției siriene în calitate de reprezentant legitim al poporului sirian, și a lansat ulterior o declarație care făcea apel pentru demisia lui Assad, pentru a permite o tranziție politică, în martie 2013.

În martie 2013, miniștrii de externe ai UE au modificat aceste sancțiuni, ceea ce a făcut posibil ca guvernele europene să ocolească interdicția privind asigurarea aprovizionării non-letale a opoziției. La 28 mai 2013, statele europene au ridicat efectiv embargoul asupra livrărilor armelor către opoziția din Siria și au deschis posibilitatea de a înarma rebelii anti-guvernamentali în timp ce au menținut embargoul asupra vânzărilor de arme guvernului Assad. Doar Marea Britanie și Franța au exprimat posibilitatea de a trimite arme, în timp ce majoritatea statelor membre UE și-au exprimat îngrijorarea că militarizarea va alimenta în continuare violențele.

La 15 martie 2014, Înaltul Reprezentant al UE, Ashton, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la rapoarte care ”au confirmat utilizarea fără discernământ de către regim a crimei, torturii, violului, luării de ostateci și a violenței sexuale. Acestea sunt crime împotriva umanității, crime de război și încălcări flagrante ale drepturilor internaționale ale omului și a dreptului umanitar.”

Cu toate acestea, după cum politica SUA față de Iran a demonstrat, sancțiunile pot afecta regimul, dar nu-l pot răsturna. Mai critic, aceste sancțiuni nu au schimbat în mod demonstrabil tactica sau comportamentul regimului.

Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite nu a fost în măsură să ia măsuri concrete împotriva regimului Assad din cauza veto-urilor rusești și chinezești.

În iulie 2014, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 2165, care nu numai că a reiterat nevoia de încetare a focului în zonele intens populate, dar, de asemenea, a afirmat că guvernul sirian are responsabilitatea principală de a proteja populația siriană. În plus, rezoluția a clarificat faptul că agențiile ONU și alte organizații umanitare necesare ar putea oferi ajutor prin intermediul țărilor vecine și împiedicarea acordării ajutoarelor prin ”blocarea consimțământului pentru deschiderea tuturor trecerilor de frontieră relevante” ar fi o încălcare a dreptului internațional umanitar.

Rezoluția a fost reînnoită în decembrie 2014, autorizând ”agențiile ONU și alte organizații umanitare pentru a oferi ajutor prin țările vecine și de-a lungul liniilor de conflict.” Până la 28 ianuarie 2015 s-au realizat 54 de livrări umanitare, făcute de la adoptarea Rezoluțiilor 2165 și 2191. Cu toate acestea, Consiliul de Securitate, de asemenea, a relevat faptul că livrările peste liniile de conflict au rămas dificilă și că forțele guvernamentale au solicitat ”aprobări pentru materialele medicale în cadrul convoaielor umanitare” și accesul la anumite zone rămâne blocat pentru organizațiile de ajutorare.

Armistiții locale au avut loc în scopul de a furniza ajutor de bază pentru civili, dar nici unul dintre acestea nu a fost de lungă durată.

Rusia și China au atras critici semnificative din partea liderilor arabi și occidentali pentru legăturile lor economice, politice și militare în Siria, și pentru că au respins trei rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU, care invocau responsabilitatea guvernului Assad în violențele din Siria. Interesele comerciale și militare ale Rusiei au consolidat sprijinul Moscovei pentru Assad.

În timp ce China a ezitat să condamne ceea ce ei văd drept problema internă a unui alt stat, Rusia a sprijinit în mod activ regimul lui Assad prin măsuri diplomatice și materiale. Regimul sirian continuă să cumpere arme rusești și să respecte acordurile existente în ceea ce privește exploatarea petrolului și baza navală de la Tartus, câștigând loialitatea Moscovei. De la începutul conflictului, Rusia a luat măsuri care au demonstrat disponibilitatea sa de a bloca posibilitatea unor opțiuni militare ale NATO, prin trimiterea unui grup naval semnificativ la Tartus și prin vânzarea de rachete anti-navă Yankhont către Siria.

Separat, Rusia a făcut încercări de diplomație unilaterală în vederea limitării acțiunilor militare împotriva civililor și pentru a permite o tranziție politică.

La începutul lunii mai 2013, Rusia a anunțat planurile sale de a organiza o conferință de pace comună cu Siria, împreună cu Statele Unite care să intermedieze un acord de pace. În septembrie 2013, Rusia a intermediat un acord privind armele chimice ale Siriei. La 23 iunie 2014, Siria a încheiat livrarea produselor chimice declarate rămase. La 18 august 2014, procesul de distrugere a substanțelor chimice toxice a fost finalizat conform unui plan detaliat de punere în aplicare a acordul ruso-american rezultat din Rezoluția Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (Rezoluția 2118 – 27 septembrie 2013).

III. 1.4. Reacția Statului Israel

Pe Înălțimile Golan, spre deosebire de Yemen, o ofensivă sprijinită de Iran a eșuat. Operațiunile comune ale Hezbollah, Gărzii Revoluționare și a forțelor guvernamentale siriene, menite să îndepărteze forțele opoziției din apropierea graniței Israelului, au fost blocate.

Strategia iraniană este de a combina fronturile libaneze și siriene împotriva Israelului. Dacă Hezbollah evită operațiunile împotriva ”inamicului sionist” de pe teritoriul libanez, deoarece replica militară israeliană ar putea afecta politic Hezbollahul în Liban, zona Înălțimilor Golan este mult mai puțin problematică pentru organizația șiită. În acest teritoriu, pe care iranienii doresc să o stabilească sub controlul lor, un success ar fi o dublă realizare: ar fi afectată serios gruparea Jubhat al-Nusra, principala forță militară de opoziție în sudul Siriei, și crearea unui baze de plecare pentru atacurile directe împotriva Israelului și atragerea sa într-un război de uzură. Însuși Secretarul General al Hezbollah, Hassan Nasrallah, a afirmat într-un interviu că Golanul și sudul Libanului au devenit un front unic.

Atacul aerian israelian din Golan (18 ianuarie 2015), în timpul căruia un general al Gărzilor Revoluționare, Muhammad Ali Allahdadi, și șase agenți Hezbollah (dintre care cinci de rang înalt) au fost uciși, a subliniat eforturile depuse de Iran pe acest front. A fost raportat că atacul a dejucat crearea unei infrastructuri militare majore pe care Hezbollah și Iran intenționa să o folosească împotriva Israelului, sub comanda lui Jihad Mughniyeh, fiului fostului comandant Hezbollah, lichidat anterior, Imad Mughniyeh.

Eforturile iraniene au debutat cu mult timp înainte de luna ianuarie. Inițial, iranienii au vrut să folosească grupuri palestiniene din Siria drept proxy-uri, dar abilitățile lor militare au fost mai puțin impresionante. Ulterior, Gărzile Revoluționare au încercat să folosească celule teroriste aflate sub comanda teroristului Samir Kuntar (fost membru al Frontului pentru Eliberarea Palestinei), dar și organizația sa a fost, de asemenea, afectată de atacurile israeliene.

III. 1.5. Evoluții în cadrul conflictului din Siria

După patru ani de conflict și, în ciuda presiunii internaționale, regimul lui Assad nu a demonstrat disponibilitatea de a demisiona și nu a abandonat strategia de securitate ofensivă.

Acțiunile ofensive pe sectoare limitate a forțelor de securitate siriene este esențială pentru strategia regimului, deoarece nu dispune de suficiente forțe loiale, simultan, în toate zonele-cheie Siriei.

Operațiuni efectuate în orașele de coastă au consolidat relativ controlul regimului asupra centrelor de populație alawită. Insurgența din provincia de nord Idlib este problematică, dar nu reprezintă o amenințare existențială pentru supraviețuirea regimului.

Pe de altă parte, violența sectară și insurgența în jurul Homs au expus limitele strategiei regimului. Luptele din Homs au divizat țara fizic, deoarece acesta se află pe autostrada Damasc-Aleppo și controlează accesul la zona de coastă.

Poziția SUA a fost exprimată oficial în 2011 de Asistentul Secretarului de Stat pentru Orientul Apropiat, Jeffrey Feltman, care a explicat că ”o tranziție ordonată care îl elimină pe Assad de la putere este în interesul nostru de securitate națională” , poziție reafirmată public în 2013 de către Consilierul de Securitate Națională, Susan Rice , afirmând că acest lucru este ”obiectivul corect”.

Surprinzător, la 15 Martie 2015, Secretarul de Stat al SUA, John Kerry, a declarat că ”Trebuie să negociem în cele din urmă (cu Assad). Am fost întotdeauna dispuși să negociem în contextul procesului de la Geneva I” , referindu-se la data de 30 iunie 2012, atunci când a avut loc prima conferință privind Siria. Secretarul de Stat al SUA, de asemenea, a spus că Washingtonul și aliații săi ar putea crește presiunea asupra lui Assad pentru “a-și schimba calculele sale privind negocierile.”

Ambele conferințe sprijinite de ONU -cele de la Geneva I și de la Geneva II s-au încheiat într-un impas între președintele sirian Bashar Assad și opoziția divizată a țării.

La conferința Geneva II din luna ianuarie, Kerry a repetat declarația Președintelui american Hussein Barack Obama, făcută trei ani mai devreme, că ”a venit timpul ca președintele Assad să se retragă.”

Kerry s-a întâlnit la Geneva, la începutul lunii martie 2015, cu Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, pentru a discuta despre modalități de a aduce toate părțile înapoi la masa negocierilor.

”Lucrăm din greu cu alte părți interesate pentru a vedea dacă putem obține un rezultat diplomatic” , a spus Kerry.

Președintele american Barack Obama ”este extrem de preocupat de problemă și s-a concentrat pe ea cu intenția de a vedea ce putem face pentru a schimba dinamica lucrurilor.

Cu toate acestea, lupta pentru Siria (a se vedea Anexa 17) derivă din obstacolele fundamentale la această tranziție. Regimul Assad și forțele sale de securitate loiale au demonstrat că nu au nici o intenție de a renunța la putere, indiferent de izolarea internațională a regimului.

Sancțiunile și sprijinul limitat pentru grupările insurgente relative moderate nu va atinge acest obiectiv, dar opțiunile militare sunt susceptibile de a perpetua un război sectar pe scară extinsă.

În timp ce regimul Assad, probabil, nu vor supraviețui pe termen lung, s-a dovedit capacitatea sa de a susține represiunea și de a rezista presiunii internaționale. Evoluțiile au consolidat argumentul lui Assad că se luptă cu o insurgență Salafistă (doctrină extremistă a Islamismului de tip sunnit).

Statele din regiune continuă să devină mai implicate în ambele părți ale conflictului, ceea ce duce la transformarea crizei din Siria într-o criză regională pe scară largă.

Operațiunile violente ale beligeranților au limitat sever posibilitatea unei soluționări negociate. În timp ce SUA consideră necesar ca Assad să fie înlăturat de la putere, a început, de asemenea, să susțină că, în cazul în care va fi imposibil să răstoarne regimul actual, o schimbare graduală ar fi necesară în Siria. În ianuarie 2015, administrația Obama a propus ca unii membri ai regimului Assad să poată rămâne în funcție pentru a asigura un anumit tip de stabilitate politică.

Reprezentantul special al ONU pentru Siria, Staffan Mistura, a declarat că ”noi factori” ar trebui luați în considerare, ”cum ar fi ISIS”. Luptele dintre forțele guvernamentale siriene și rebeli în perimetrul Înălțimilor Golan a pus în pericol, între timp, linia de demarcație de încetarea focului dintre Siria și Israel, ducând la complicarea operațiunilor de supraveghere a demilitarizării efectuate de Forțele de Dezangajare ale Națiunilor Unite (UNDOF – United Nations Disengagement Observer Force), însărcinat cu monitorizarea acordului. După două răpiri ale membrilor forței de menținere a păcii UNDOF în lunile martie și mai 2013, ONU a trebuit să se confrunte cu țările care contribuie cu trupe (TCC – troop-contributing countries) datorită retragerii militarilor lor din UNDOF din considerente de siguranță. Mandatul misiunii a fost reînnoit la fiecare șase luni începând din 1974 și în prezent se execută până la 30 iunie 2015.

III. 1.5.1. Observații

O minoritate relativ numeroasă în Siria este reprezentată de druzi, care sunt prezenți și în Israel. Religia lor este monoteistă, o ramură derivată din Islamul șiit, originară din Egipt și include o doctrină elaborată de reîncarnare și transmigrare a sufletelor. Acesta împarte cu Islamul șiit doctrina practică taqiya, arta disimulării în medii ostile. În trecut, această practică a însemnat practicarea credinței în maniera cuceritorului sau al grupul dominant unde se aflau la un moment dat, fără apostazie. În timpurile mai recente, unii observatori notează că acest fapt a devenit echivalent cu a fi loiali statului în care își au reședința, inclusiv servind în armata statului respectiv.

Cetățenii druzi ocupă un loc important în cadrul IDF și în politica israeliană. Înainte de înființarea statului Israel, druzii nu au fost recunoscuți drept comunitate religioasă și au fost discriminați de către sistemul judiciar. O minoritate importantă atât în Siria cât și în Israel, un număr important dintre ei este originar din zona Înălțimilor Golan.

În mai 2015, a fost anunțat că batalionul exclusiv druz ”Herev” va fi desființat, permițând astfel militarilor druzi să se integreze în restul IDF, o dorință care a fost transmisă către IDF de personalul din conducerea batalionului și de către liderii comunității druze.

Israelul a eliminat pericolul reprezentat de o Sirie dotată cu arme nucleare, distrugând printr-un raid aerian complexul reactorului nuclear de la Deir ez-Zor (Operațiunea ”Orchard” ) în septembrie 2007. Atacul a fost similar Operațiunii ”Opera”, soldat cu distrugerea reactorului irakian de lângă Bagdad (iunie 1981).

III. 1.6. Hezbollah în conflictul din Siria

Hezbollah prin intermediul liderului său, Hassan Nasrallah, pentru a legitima implicarea organizației sale, a făcut două afirmații esențiale:

• Pretinde că Hezbollah sprijină regimul Assad în scopul de a proteja rezistența palestiniană. În conformitate cu Nasrallah, ”Dacă Siria cade, Palestina va fi pierdută. Rezistența în Palestina va fi pierdută. Gaza, Cisiordania, Ierusalimul vor fi pierdute.”

• Susține că rezistența populară din Siria împotriva brutalității regimului lui Assad este lucrarea puterilor occidentale, al Israelului și al grupurilor teroriste globale, și că în cele din urmă Israelul își propune să cucerească Libanul.

Hezbollah este în Siria pentru trei motive principale: auto-conservare, decalajul sectar-religios și loialitatea față de Iran.

Conservarea regimului Bashar al-Assad în Siria este de o importanță militară vitală pentru Hezbollah. Din cadrul arsenalului sirian, Hezbollah primește o mare parte din capabilitățile sale militare avansate. În plus, Siria acționează drept port de tranzit pentru armele trimise de Iran. Arsenalul Hezbollah include: rachetele iraniene Fajr-3 și Fajr-5, Fatah 110, Zelzal și rachetele siriene de 302mm.

Faptul că Hezbollah a ales să lupte indică faptul că unul dintre principalele sale motivații pentru sprijinirea lui Assad este protejarea intereselor șiite.

Cea mai mare contribuție a Hezbollah la apărarea regimului Assad a fost implicarea în luptele din perimetrul orașului Qusayr. Orașul controlează drumul de la Homs la Valea Beqa'a – fieful Hezbollah, în plus, aproximativ 30.000 de șiiți locuiesc în zona Qusayr. Acesta este motivul pentru oamenii Nasrallah pot fi găsiți luptând în Qusayr, mai degrabă decât în Aleppo.

Menținerea regimului Assad la putere este de o importanță crucială pentru Iran: republica teocratică a ajutat Siria militar, economic și politic, în schimb regimul sirian acționează drept punct de sprijin iranian în Orientul Mijlociu.

Comandantul Gărzii Revoluționare, Mahmoud Ali Jaafari, a afirmat (septembrie 2012): ”Suntem mândri de a apăra Siria, care este o piatra de temelie a luptei împotriva Israelului. Contribuim cu sfaturile și experiența noastră.”

Iranul, cu ajutorul Hezbollah, dezvoltă o ”armată populară” șiită-alawită, care reprezintă ,de fapt, o miliție populară alawită. Potrivit unui raport al generalului-maior israelian, Aviv Kochavi, miliția are aproximativ 50.000 de oameni cu planuri de a crește la 100.000. Aceștia sunt instruiți de Teheran în războiul urban.

Nasrallah și organizația sa și-au deteriorat imaginea în ochii lumii arabe din cauza apărării regimului Assad. Pentru mulți arabi, ”Partidul lui Dumnezeu” a devenit ”Partidul lui Satan”. Este Libanul lor natal, cu toate acestea, este și locul în care acțiunile Hezbollah au pus în pericol un echilibru fragil.

Libanul a văzut deja deversarea violenței în interiorul propriilor sale granițe, cu rebelii sirieni din cadrul ISIS – care atacă locații de pe teritoriul libanez. Președintele libanez, Michel Suleiman, a cerut ca Hezbollah să-și îndepărteze luptătorii din Siria. ”Dacă ei iau parte la bătălia pentru Aleppo, și mai mult, luptători Hezbollah sunt uciși, lucru care va duce la mai multe tensiuni”, a spus aceasta (22 iunie 2013).

Hassan Nasrallah a afirmat recent (mai 2015) că Hezbollah este într-un pericol existențial – într-o situație similară cu cea din 1982 (Primul Război din Liban) – și că este la un pas de a-și mobiliza trupele într-o bătălie pentru supraviețuire.

Nasrallah a declarat că partidul său este în mijlocul unei lupte existențiale împotriva ISIS și a altor grupuri extremiste în Siria și la frontiera Libanului. De asemenea, o provocare pentru Hezbollah sunt sunniții din Turcia, Arabia Saudită și Qatar, despre care Nasrallah afirmă că și-au unit forțele împotriva grupului șiit libanez.

El a comparat starea curentă a grupării Hezbollah cu cea din 1982, care a urmat ocupației Israelului din sudul Libanului. ”Atunci, la fel ca și astăzi, ne-am confruntat cu o criză existențială”, a spus el. ”Am învins sioniștii și vom învinge grupurile extremiste care luptă acum cu noi.”

Liderul Hezbollah spune că acum este momentul pentru mobilizare. El a cerut tuturor ”celor care se bucură de o reputație de integritate” să contribuie .

Sheik Naim Qassem, liderul adjunct al grupului șiit, crede că Orientul Mijlociu este în pericol de partiție și că nu vede un sfârșit al războiului din Siria, acolo unde luptă alături de președintele Bashar Assad, împotriva insurgenților sprijiniți de dușmanii săi regionali.

”Soluțiile pentru Siria sunt suspendate. Nu există o soluție politică într-o perioadă previzibilă, și, pe câmpul de luptă, este un război de uzură, se așteaptă pentru alte evoluții în regiune, în special în Irak” , a afirmat acesta.

III. 2. Conflictul din Yemen

III. 2.1. Date preliminare

Yemenul nu are importanța strategică a Golfului Persic, dar este de o mare importanță strategică pentru stabilitatea Arabiei Saudite și a Peninsulei Arabice. Yemenul a devenit, de asemenea, baza Al Qaeda în Peninsula Arabă (AQAP) după ce forțele de combatere a terorismului saudite le-au alungat în mare parte din Arabia Saudită. Rămâne cea mai puternică amenințare teroristă pentru Arabia Saudită și alte state din sudul Golfului, și atât Departamentul de Stat cât și Centrul Național de Combatere a Terorismului din SUA au declarat că este cea mai activă mișcare unică extremistă în planificarea unor atacuri teroriste împotriva Statelor Unite. Orice creștere serioasă a ISIS (IS, Daesh – Statul Islamic) în Yemen poate doar amplifica acest fapt.

Instabilitatea din Yemen ar putea foarte bine reprezenta acum o amenințare imediată pentru Arabia Saudită și alte țări, chiar înainte de situațiile de instabilitate din Siria și Irak.

Chiar înainte de războiul civil actual, Yemenul a fost o națiune fără un viitor cert, întrucât: Yemenul are o populație de 26,1 milioane locuitori, cu una dintre cele mai mari rate de creștere a populației din lume. Aproape 63% din populația sa are sub 24 de ani; Este profund divizată între sunniți (65%) și șiiți (respectiv gruparea Houthi) (35%); Se confruntă cu o penurie de apă; O economie orientată spre traficul de droguri (producător de Khat); Se confruntă cu un declin constant în exporturile sale de petrol, având deja rezerve limitate; Venitul pe cap de locuitor a fost de numai aproximativ 2.500 dolari – locul 187 din lume; Rata șomajului direct a fost de cel puțin 35% – locul 188 în lume – șomajul deghizat a fost, probabil, în jur de 50%; Sectorul agricol a fost neproductiv, CIA estimează că aceasta a reprezentat peste 70% din locurile de muncă, dar mai puțin de 8% din PIB; Mai mult de 45% din populație a fost calculată pentru a trăi sub o linie națională a sărăciei, în timp ce elita de 10% a reprezentat peste 30% din consumul național.

Aceste realități economice și societale au dus la un nivel de criză absolută – din cauza diviziunilor politice actuale și a luptelor – și au creat unul dintre cele mai fertile terenuri din lume pentru extremismul politic, terorism, luptele sectare între sunniți și șiiți care au dus la imigrație în căutare de locuri de muncă în Arabia Saudită și alte țări din Golf.

Arabia Saudită, și într-o măsură mai mică Oman, se confruntă cu faptul că Arabia Saudită are o graniță extinsă, de 1.458 km cu Yemenul și Omanul are o graniță de 288 km (a se vedea Anexa 18).

III. 2.2. Importanța strategică

În același timp, legăturile în creștere între Houthi șiiți și Iran reprezintă o altă amenințare atât pentru Arabia Saudită cât și pentru Statele Unite ale Americii. Acest potențial ar putea permite Iranului să implementeze forțele sale aeriene și navale în Yemen. Teritoriul Yemenului și insulele sale joacă un rol critic în securitatea unui punct esențial situat la sfârșitul de sud-est a Mării Roșii, Strâmtoarea Bab el-Mandeb (”Poarta de lacrimi”). (a se vedea Anexa 19).

Este important de notat că există implicații și de altă natură: costul și securitatea mărfurilor care tranzitează prin canalul Suez, securitatea navelor de luptă ale SUA și aliate care se deplasează prin canal, stabilitatea economică a Egiptului, și securitatea portului-cheie al Arabiei Saudite de la Jeddah și facilitățile de export al petrolului în afara Golfului.

EIA (US Energy Information Administration) descrie impactul energetic al strâmtorii, după cum urmează :

Bab el-Mandeb este o gâtuire între Cornul Africii și Orientul Mijlociu, fiind o legătură strategică între Marea Mediterană și Oceanul Indian. Strâmtoarea este situată între Yemen, Djibouti, Eritreea, și leagă Marea Roșie cu Golful Aden și Marea Arabiei. Cele mai multe exporturi din Golful Persic care tranzitează Canalul Suez și conducta de petrol SUMED, cele saudite cu terminalul de la Yanbu [Saudi East-West: (Petroline, NGL – petrol și IPSA – gaz)] și din Sudan (Sudan Oil) trec, de asemenea, prin Bab el-Mandeb (a se vedea Anexa 20).

Strâmtoarea Bab el-Mandeb este largă de 18 mile (28 de km) la cel mai îngust punct al său, limitând traficul tancurilor petroliere pe două canale de 2 mile pentru transporturile inbound și outbound. Închiderea Bab el-Mandeb ar bloca posibilitatea tancurilor petroliere din Golful Persic de a ajunge la Canalul Suez sau la terminalul conductei SUMED, obligându-le la un curs spre sudul Africii, adăugând la timpul de tranzit si costurile aferente. În plus, fluxurile de petrol din Africa de Nord spre sudul Europei și piețele asiatice nu mai pot lua calea cea mai directă prin Canalul Suez și Bab el-Mandeb.

Orice prezență aeriană sau maritimă ostilă în Yemen ar putea amenința întregul trafic prin Canalul Suez, precum și un flux zilnic de petrol și produse petroliere, care conform estimărilor EIA a crescut de la 2,9 MMB / zi în 2009 la 3,8 MMB / zi în 2013.

Statele Unite ale Americii și Arabia Saudită văd controlul asupra Strâmtorii Mandeb și Golful Aden de importanță strategică în scenariul unui conflict cu Iranul, în care Teheranul ar închide strâmtoarea Hormuz pentru tranzitul de petrol și de transport maritim internațional. ”Aproape întreg comerțul Arabiei Saudite este pe cale maritimă, și accesul direct la Marea Arabiei permite diminuarea dependenței de Golful Persic – și de temerile privind capacitatea Iranului de a tăia Strâmtoarea Hormuz” (a se vedea Anexa 21).

Secretarul General al Hezbollah – organizație teroristă în subordinea Iranului, Hassan Nasrallah, a indicat că Houthi și militarii din Yemen sunt capabili de a închide Strâmtoarea Bab el-Mandeb. Unul dintre motivele pentru care ambasadorul saudit la Washington, Adel Al-Jubeir, a subliniat că Houthi nu ar trebui să aibă sub control rachete balistice, echipamente militare grele și baze militare în Yemen este faptul că SUA și Arabia Saudită vor să neutralizeze potențialul Yemenului de a închide strâmtoarea. În acest sens, saudiții au atacat depozitele de rachete ale Yemenului. Scopul atacurilor aeriene nu includ numai prevenirea ca arsenalul de rachete yemenit să fie folosit drept o modalitate de răzbunare împotriva atacurilor saudite, ci pentru a preveni, de asemenea, ca acestea să fie în mâinile unui guvern aliniat cu Teheranul.

III. 2.3. Factorii crizei din Yemen

Ali Abdullah Saleh, fostul președinte al Yemenului, a fost înlăturat de la putere în 2011, ca rezultat al așa-numitei ”Primăveri arabe”. Președintele al Yemenului din 1990 până în 2012, Saleh a servit anterior drept președinte al Yemenului de Nord din 1978, până la unirea acesteia cu Yemenul de Sud care a avut loc în 1990.

La data de 22 ianuarie 2012, parlamentul yemenit a adoptat o lege prin care s-a acordat imunitate lui Saleh , iar acesta a plecat din Yemen (aparent) pentru tratament în Statele Unite. Saleh a demisionat și a cedat în mod oficial puterea adjunctului său, Abd Rabbuh Mansur Hadi, la 27 februarie 2012.

Saleh a fost liderul din spatele loviturii de stat din 2014-15, condusă de forțele șiite Houthi. Membrii unora dintre triburi și o parte a forțelor guvernamentale loiale lui Saleh s-au alăturat Houthi în marșul lor către putere.

Houthi (Ansar Allah) – o mișcare șiită Zaidi (ramură a Islamului funcție de imami recunoscuți 5,12) și care este un grup militant susținut de Iran, a preluat controlul asupra guvernului yemenit printr-o serie de etape în 2014 și 2015, pe care Arabia Saudită și alte țări le-au denunțat ca neconstituționale și le-au declarat drept o lovitură de stat.

Peste 42% dintre yemeniți sunt adepți ai școlii Zaidi al Islamului șiit, alți 2% urmând alte școli șiite. Puterea și influența Houthi au fost amplificate după formarea unei alianțe cu fostul președinte Ali Abdullah Saleh.

În septembrie 2014, luptătorii Houthi au capturat capitala yemenită, Sana'a, răsturnând guvernul lui Hadi. La scurt timp, un acord de pace (cunoscut sub numele de ”Acordul de Pace și Parteneriat”) a fost încheiat între guvernul lui Hadi și Houthi, dar acesta nu a fost onorat de părțile implicate în conflict. Acordul a fost elaborat cu intenția de a contura un acord de împărțire a puterii în noul guvern.

Un conflict pe un proiect de constituție a dus la consolidarea de către Houthi a controlului asupra capitalei yemenite în ianuarie 2015. După demisia din postul său alături de prim-ministru și arestul său la domiciliu timp de o lună, Hadi a fugit în sudul Yemenului, la Aden, în luna februarie. La sosirea în Aden, Hadi și-a retras demisia, spunând că acțiunile Houthi din septembrie 2014 au constituit o ”lovitură de stat” împotriva sa. Până la 25 martie forțele subordonate Sana'a au avansat rapid spre Aden, pe care Hadi a declarat-o a fi capitala temporară a Yemenului.

La 25 martie, Hadi a cerut Consiliului de Securitate al ONU să autorizeze ”țările care doresc să ajute Yemenul oferind sprijin imediat pentru autoritatea legitimă, prin toate mijloacele și măsurile, pentru a proteja Yemenul și a descuraja agresiunea Houthi”.

Ministrul de externe al Yemenului, Riad Yassin, a solicitat asistență militară din partea Ligii Arabe la 25 martie, pe fondul rapoartelor care indicau că Hadi a fugit din capitala provizorie, Aden. La 26 martie, postul de televiziune guvernamental din Arabia Saudită, Al-Ekhbariya TV, a raportat că Hadi a ajuns la o bază aeriană din Riyadh și a fost întâmpinat de către Ministrul saudit al Apărării, Mohammad bin Salman Al Saud.

III. 2.4. Summit-ul Ligii Arabe, Egipt, 28-29 martie 2015

La summit-ul Ligii Arabe care a avut loc la Sharm El-Sheikh, Egipt, în perioada 28-29 martie, președintele Hadi a repetat apelurile sale pentru o intervenție internațională în luptele din Yemen. Un număr de membri ai Ligii au promis sprijinul lor guvernului Hadi în cursul acestei reuniuni.

”Liderii arabi au decis să convină de principiu asupra formării unei forțe militare arabe comune”, a declarat atunci președintele Egiptului, Abdel Sisi, la momentul încheierii summit-ului. Prin comunicatul final se solicită ”coordonarea eforturile și luarea măsurilor necesare pentru a se forma o forță arabă unificată” , capabilă să intervină în țări precum ar fi Yemenul.

Liderul egiptean a declarat că un comitet la nivel înalt va elabora structura și mecanismul viitoarei forțe militare. Se preconizează ca finalizarea activității comisiei va avea loc peste doar aproximativ patru luni.

Rapoartele anterioare au afirmat că armata arabă comună ar putea fi formată din aproximativ 40.000 de militari din cadrul trupelor de elită și ar urma să fie susținută de avioane, nave de război și blindate ușoare.

Există totuși îndoieli cu privire la faptul că toți cei 22 de membri ai Ligii Arabe vor contribui în mod semnificativ la această forță; crearea formațiunilor forței comune ar putea dura luni de zile.

III. 2.5. Operațiunea ”Decisive Storm” (”Furtuna decisivă”)

Într-o declarație comună, statele-membre ale Consiliului de Cooperare din Golf (cu excepția Omanului) au declarat că au decis să intervină împotriva Houthi în Yemen, la cererea guvernului Hadi.

Coaliția condusă de Arabia Saudită a declarat spațiul aerian yemenit drept zonă restricționată, regele Salman declarând că RSAF este în control deplin asupra spațiului aerian (25 martie 2015).

Cele trei motive principale pentru care Arabia Saudită a ales o intervenție militară directă în Yemen: a. Extinderea geografică a Houthi. După ce au preluat controlul asupra capitalei Sana'a, a Houthi (cu sprijin din partea Gărzii Republicane și a Forțelor Speciale loiale lui Ali Abdullah Saleh), au acaparat alte provincii din centru, sud și zonele de coastă ale țării. De asemenea, au preluat Aden, principalul port al Yemenului; b. Houthi a permis accesul influenței Iranului în țară; c. Statele Unite ale Americii a refuzat să intervină. SUA, unul dintre cele mai vechi aliați saudiți, a făcut clar faptul că nu are planuri pentru a restabili echilibrul puterii politice în Yemen. Arabia Saudită a considerat că trebuie să intervină, indiferent de poziția Statelor Unite.

În timp ce Statele Unite au exprimat că nu se vor implica în mod direct, oficialii SUA au confirmat că sprijină acțiunile saudite din Yemen, prin intermediul declarațiilor publice și prin conversațiile telefonice dintre președintele Barack Obama și regele Salman bin Abdul Aziz. SUA și-a exprimat, de asemenea, disponibilitatea de a oferi asistență logistică și de informații la eforturile militare saudite. Cu toate acestea, Statele Unite, nu a anunțat gradul de asistență în această operațiune, pentru a evita provocarea Iranului în lumina negocierilor privind programul nuclear iranian.

Arabia Saudită a început seria loviturilor aeriene, bazându-se pe rapoartele secrete furnizate de Statele Unite ale Americii și pe imagini surprinse în timpul supravegherii aeriene pentru a selecta și lovi diverse ținte, inclusiv stocuri de arme și avioane militare aflate la sol.

Primele atacuri aeriene au vizat baza aeriană militară de la Aeroportul Internațional Sana'a și au distrus o mare parte din apărarea anti-aeriană a Yemenului. Conform oficialilor din Arabia Saudită, raidurile au distrus, de asemenea, la sol, aproape întreaga aviație militară a Yemenului.

În conformitate cu agenția de știri din Arabia Saudită, Al Arabiya, Arabia Saudită contribuie cu 100 de avioane la operațiunea militară din Yemen. Reuters indică faptul că aviația militară din Egipt, Maroc, Iordania, Sudan, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar și Bahrain sunt, de asemenea, participante la operațiune.

Emiratele Arabe Unite au contribuit cu 30 de avioane de luptă, Kuweitul a trimis 15 avioane, Bahrainul a trimis 15 avioane, Qatarul 10, Iordania și Maroc câte șase avioane fiecare, și Sudanul patru avioane.

Parlamentul Pakistanului a votat împotriva acțiunilor militare la 10 aprilie, în pofida unei solicitări din partea Arabiei Saudite de a se alătura coaliției (Pakistanul putea juca un rol cheie întrucât Arabia Saudită în ciuda cheltuielilor masive în armament nu are un corp extins de piloți care să deservească forțele sale aeriene. Arabia Saudită conform unor rapoarte a finanțat programul de înarmare nucleară al Pakistanului).

La 21 aprilie, Ministerul Apărării saudit a declarat că a fost încheiată campania de atacuri aeriene, deoarece acestea ar fi ”eliminat cu succes amenințarea” privind securitatea sa, prezentată de armele grele și rachetele balistice Scud-B (rază de acțiune 300 de km). Acesta a anunțat începutul unei noi etape cu numele de cod Operațiunea ”Restoring Hope” (”Restaurarea Speranței”). Ulterior, într-o adresă televizată, Hadi a mulțumit coaliției arabe pentru sprijin.

Operațiunea are ca scop declarat refacerea țării în paralel cu stoparea mișcărilor operaționale de tip militar ale rebelilor, protejarea civililor și sprijinirea operațiunilor de evacuare și salvare.

III. 2.6. Rebelii Houthi

Rebelii Houthi au fost o forță anti-guvernamentală majoră în Yemen timp de zeci de ani, dar au profitat de slăbirea guvernului central, care nu a reușit să abordeze probleme presante, cum ar fi diviziunile tribale, problemele de natură economică, presiunea provenită din ramura yemenită a Al-Qaeda și altele ( a se vedea Anexa 22).

Liderii Houthi, cum ar fi Issam Al-'Imad, au declarat încă din 2011, că aceștia sunt religios și ideologic influențați de Iran, iar din 2014 a fost observat că ”Abordarea grupului Houthi este în multe privințe similar cu cel al Hezbollah-ului în Liban. În mod similar, având aceiași bază religioasă și fiind sprijinite de către Iran, ambele grupuri urmează aceeași doctrină militară și proslăvesc revoluția lui Khomeini din Iran”.

Grupul a avut între 1.000 și 3.000 de luptători în 2005 și între 2.000 și 10.000 de luptători în 2009. Yemen Post a susținut, cu toate acestea, că au avut real peste 100.000 de luptători. În conformitate cu expertul Ahmed Al-Bahri, Houthi au un total de 100.000-120.000 de adepți, incluzând atât luptători înarmați cât și loialiști neînarmați.

Houthi au afirmat că acțiunile lor sunt îndreptate împotriva extinderii Salafismului (Islamului de tip sunnit – Wahhabist) în Yemen, precum și pentru apărarea comunității lor împotriva discriminării, în timp ce guvernul yemenit a acuzat, la rândul său, că insurgenții intenționează să răstoarne regimul din dorința de a institui legea religioasă Zaidi, să destabilizeze guvernul și să propage sentimentele anti-americane. Guvernul yemenit a acuzat, de asemenea pe Houthi de a avea legături cu susținătorii externi, în special cu guvernul iranian.

La rândul lor, Houthi au contracarat cu acuzațiile că fostul guvern yemenit este susținut de Al-Qaeda și Arabia Saudită, în ciuda faptului că fostul președinte Ali Abdullah Saleh a fost, de asemenea, Zaidi. Diferendele au condus unii analiști să afirme că confruntări ulterioare pot duce la un război sunnit-șiit.

III. 2.7. Considerentele Statului Israel

III. 2.7.1. Considerente economice

Portul Eilat este folosit în principal pentru comerțul cu țările din Extremul Orient. Acesta permite transportul maritim israelian pentru a ajunge la Oceanul Indian, fără a naviga prin Canalul Suez. Blocadele navale egiptene ale Strâmtorii Tiran care controlează accesul la portul Eilat care au dus la două conflicte arabo-israeliene majore: Războiul din Sinai (Criza Suezului,1956) și Războiul de Șase Zile (1967).

Consumul de energie israelian se bazează pe două surse principale: energie electrică și produse petroliere. Produsele petroliere constituie circa 75% din consumul general, folosit în parte, de asemenea, pentru producerea de energie electrică.

Cantități comerciale de petrol nu au fost găsite în Israel, iar economia se bazează pe petrolul brut importat. În intervalul 2009 – 2011, mari cantități de gaze naturale au fost găsite prin foraje marine pe coasta israeliană.

Petrolul israelian este în mare parte importat din fostele țări sovietice, fiind importat prin conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), care leagă Marea Caspică cu Mediterana, și care trece prin Georgia și Turcia.

Conducta Trans-Israel, Eilat-Ashkelon, a fost construită în 1957 și avea rolul inițial de transport al petrolului brut din Iran către Europa. În lungime de 254 km, conducta de 42 de inch care leagă Ashkelon de portul Eilat de la Marea Roșie are o capacitate de transport de 600.000 de barili (96.000 m3/zi), și 1,36 milioane de barili pe zi (210.000 m3/zi) în direcția opusă (poate funcționa în ambele sensuri). Conducta este deținută și operată de către Eilat Ashkelon Pipeline Company (EAPC), care deține, de asemenea, o serie de alte conducte de petrol din Israel.

În 2003, Israel și Rusia au încheiat un acord de a furniza petrol rusesc pe piețele asiatice, livrat prin tancuri petroliere la Ashkelon și apoi reîncărcat pe petroliere în Eilat. Cu alte cuvinte, petrolul este transportat în direcția opusă celei prevăzute în construcția inițială. Acest traseu din Europa către Asia este mai scurt decât cel tradițional în jurul Africii, și mai ieftin decât cel prin Canalul Suez. Petrolul provenit din Rusia și republicile din Asia Centrală și încărcat în porturile de la Marea Neagră, poate fi acum comercializat la prețuri competitive în Asia de Sud și Orientul Îndepărtat. ( a se vedea Anexa 23).

III. 2.7.2. Considerente militare

Yemenul ar putea îngreuna accesul Israelului la Oceanul Indian și, mai precis, capacitatea sa de a desfășura cu ușurință submarinele sale de clasă Delfin până la coastele iraniene din Golful Persic.

În conformitate cu surse israeliene, submarine israeliene înarmate nuclear sunt desfășurate în apropierea țărmurilor Iranului, în permanență, în așteptarea instrucțiunilor de atac din partea Tel Aviv-ului.

Submarinele sunt desfășurate ca răspuns la temerile israeliene că rachete balistice dezvoltate de Iran, Siria și Hezbollah, ar putea lovi locații din Israel. Submarinele din Flotila 7 – Dolphin, Tekuma și Leviathan, Tanin și Rahav (plus un al șaselea în curs de implementare); pot fi desfășurate în zonă.

Submarinele au baza permanentă, în mod normal, în Marea Mediterană. Un Delfin a fost trimis inițial în Marea Roșie pentru exerciții și andocare la baza navală de la Eilat, în iunie 2009, fapt care a fost interpretat ca un avertisment pentru Iran.

Eilat este practic o fâșie de 10 km (6,2 mile) de coastă între Egipt și Iordania, singurele două state arabe care au tratate de pace cu Israelul. Marina a decis, în mai 2010, să păstreze în permanență cel puțin un submarin echipat cu rachete nucleare, ca factor de descurajare.

În lunile noiembrie și decembrie 2011, două raiduri aeriene israeliene împotriva transporturilor de arme din Sudan care aveau destinație Gaza au fost însoțite de activitatea unui submarin israelian în largul coastei sudaneze.

Pe 5 iulie 2013, atacul cu rachete israeliene împotriva portului sirian Latakia – raportate anterior drept atac al Forțelor Aeriene (IAF, Israel Air Force) și care au avut loc în coordonare cu Statele Unite – a fost în fapt un atac cu rachete cu rază lungă, lansate de pe un submarin de clasă Delfin. Atacul a vizat un transport de rachete rusești anti-navă Yakhont cu rază lungă, de înaltă și radarele asociate.

În cazul în care submarinele sunt dislocate la baza navală de la Haifa sau chiar Ashdod, accesul în zona Golfului Persic fie necesită o navigare în mod deschis (la suprafață) prin Canalul Suez controlat de Egipt – așa cum este permis în Tratatul de Pace dintre Egipt și Israel – sau o navigație de lungă durată în jurul Africii.

III. 2.7.3. Relațiile dintre Israel și Yemen

Israelul și Yemenul nu au relații diplomatice. Persoanele cu pașaport israelian sau orice pașaport având o ștampilă israeliană nu pot intra în Yemen, în timp ce Yemenul este definit drept un ”stat inamic” după legislația israeliană. Yemenul a interzis chiar participarea propriilor sportivi la competiții comune cu cei israelieni.

Între iunie 1949 și septembrie 1950, majoritatea covârșitoare a populației evreiești din Yemen a fost transportată în Israel prin Operațiunea ”Magic Carpet” (Covorul Fermecat) – 49.000 de evrei. La ora actuală, numărul evreilor în Yemen este sub 100.

III. 2.7.4. Relațiile dintre Israel și Iran

După Revoluția din 1979 care a dus la înlăturarea Șahului, Iranul a rupt toate legăturile diplomatice și comerciale cu Israelul, iar guvernul islamic nu recunoaște legitimitatea Israelului ca stat.

Un alt punct de cotitură a avut loc la începutul anilor 1990, după înfrângerea armatei irakiene în timpul operațiunii ”Desert Storm”. În acea perioadă, guvernul lui Yitzhak Rabin a adoptat o poziție mai agresivă asupra Iranului, dat fiind tendința acestuia de a deveni o putere regională. Factorii care au contribuit la escaladarea tensiunilor:

Dezvoltarea de către Iran a tehnologiei nucleare, fapt raportat la Doctrina Begin (termenul israelian pentru o politică de atacuri preventive, cu scopul de a preîntâmpina capacitatea potențialilor dușmani de a deține arme de distrugere în masă – WMD, a armelor nucleare în special);

Finanțarea iraniană a grupurilor teroriste Hezbollah (în Liban, activă pe granița cu Israelul), Jihadul Islamic și Hamas (în Fâșia Gaza);

Implicarea în atacuri teroriste (exemple: atacul din 1992 asupra ambasadei israeliene din Buenos Aires și atentatul din 1994 de la AMIA – soldate cu zeci de morți și sute de răniți );

Războiul din Liban din 2006 în care Gărzile Republicane ale Iranului au avut o implicare directă;

Livrările de armament clandestin către gruparea teroristă Hamas din Fâșia Gaza; iar nu în ultimul rând,

Iranul a amenințat permanent cu anihilarea totală a Israelului.

III. 2.8. Situația militară actuală

Pe teatrele de luptă din Yemen, forțele șiiților Houthi și cele ale forțelor armate ale unităților loiale fostului președinte Ali Abdullah Saleh se află în controlul zonelor centrale și de sud.

Lupte sunt în curs de desfășurare pe o serie de fronturi majore. În Aden, Houthi sunt angajați în lupte cu membrii triburilor care sunt susținute de forțele aeriene conduse de Arabia Saudită. În al treilea cel mai mare oraș al Yemenului, Taiz, Houthi sunt angajați împotriva luptătorilor islamiști sunniți. Houthi și aliații lor, de asemenea luptă atât împotriva islamiștilor cât și a triburilor în provinciile Marib și Shabwa.

Forțele din Yemen pe care Arabia Saudită le înarmează se pot transforma ușor în forțe jihadiste, afirmă un expert, deoarece acestea au ”tendințe islamice tradiționale, Whabiste”, care este ”principala bază ideologică a islamismului pentru Al-Qaeda”. ”Singura forță care câștigă ca o consecință a acestui conflict este, de fapt, Al-Qaeda”.

III. 2.9. Poziția Israelului

III. 2.9.1. Considerente

Lumea arabă și-ar putea uni forțele pentru a îndepărta Iranul pe cont propriu și de a ajuta Israelul în acest proces, afirmă Dr. Dan Schueftan, expert pentru Orientul Mijlociu de la Universitatea din Haifa.

”Yemen-ul se dezintegrează. Acest fenomen a avut loc în Irak, Siria și Libia. Acesta este un fenomen care pune accentul pe slăbiciunea societăților din regiune.” Egiptul ar putea fi singura țară din Orientul Mijlociu care a fost stabilă suficient, în timp, pentru a fi văzută ca un stat cu o prezență permanentă.

”În Yemen, înalți funcționari, ajutați de Gărzile Revoluționare din Iran, încearcă să preia o poziție strategică care are o mare importanță pentru întreaga lume”, a explicat el.

”Yemen stă la gura Strâmtorii Bab el-Mandeb, prin care trece o parte semnificativă a petrolului din întreaga lume, de la Golful Persic prin Canalul de Suez, spre Marea Mediterană și în drum spre Europa.”

Yemenul este, de asemenea, vecin cu Arabia Saudită, iar lupta sunnită-șiită se joacă pe solul ei și este un mijloc pentru Iran de a-și extinde influența.

În ceea ce privește Israelul, cel mai important lucru este ca acesta să se coordoneze cu alte puteri regionale pentru a îndepărta amenințarea iraniană. Egiptul, Turcia, Arabia Saudită, Iordania și Maroc sunt de partea Israelului în această problemă.

”Politica americană este parțial confuză și parțial ghidată de cele mai ciudate considerații”, a menționat expertul. ”Politica sa nu mai poate fi de încredere, și, prin urmare statele arabe trebuie să ia problema în propriile lor mâini”.

Schueftan a adăugat că Washingtonul este vinovat de practicarea unei forme de sprijin fără coordonare, creând un vid de putere.

”Pentru prima dată, țările arabe își asumă un rol de conducere, precum și pentru prima dată se vorbește despre crearea unei forțe unite a țărilor arabe care să fie condusă de principalele state sunnite.”

În timp ce amenințarea iraniană în Yemen este un lucru ”foarte rău pentru Israel” – pe termen scurt, a spus el, răspunsul arab este ”foarte încurajator în ceea ce privește considerentele regionale ale Israelului”.

Schueftan a remarcat faptul că nimeni din Israel nu vrea să vadă Israelul implicându-se în prezentele tulburări, dar estimează că asta s-ar putea întâmpla, din cauza relației Israelului cu Egiptul și mai puțin datorită unei înțelegeri publice cu Arabia Saudită.

”În general aceasta este o dezvoltare bună a evenimentelor din perspectiva Israelului,” a concluzionat el, dar a avertizat împotriva unor predicții pripite. ”A pune cuvintele ‘stabilitate’ și ‘țări arabe’ în aceeași propoziție este o eroare sintactică”, a adăugat acesta.

III. 2.9.2. Doctrina guvernamentală

Primul-ministru al Statului Israel, Benyamin Netanyahu, a conturat un plan în timpul discursului său din fața Congresului SUA, la 3 martie 2015, pentru a împiedica Iranul în dobândirea unei arme nucleare.

În discursul său, Netanyahu a chemat la menținerea sancțiunilor existente privind Iranul, până când se concretizează trei condiții esențiale:

”În primul rând, încetarea agresiunilor împotriva vecinilor săi din Orientul Mijlociu, în al doilea rând, încetarea sprijinirii terorismului în întreaga lume, și a treia condiție – stoparea pericolului privind anihilarea țării mele, Israel, singurul stat evreiesc!”

El a respins ideea că președintele iranian Hassan Rohani este un moderat, spunând că regimul este mai extremist ca niciodată.

”Ideologia regimului iranian este adânc înrădăcinată în Islam și, prin urmare, va fi întotdeauna un dușman al SUA. Faptul că Iranul și SUA au un dușman comun în Statul Islamic nu face Iranul un prieten al Americii” , a spus acesta.

Prim-ministrul Benyamin Netanyu și-a încheiat discursul cu următoarele cuvinte : ”Pentru prima dată în 100 de generații, noi, poporul evreu, ne putem apăra. Acesta este motivul pentru care, ca Prim-ministru al Israelului, pot să promit un singur lucru: Chiar dacă Israelul va trebui să stea singur, Israelul va sta. Și înainte ca poporul lui Israel să intre în țara lui Israel, Moise ne-a dat un mesaj care a oțelit hotărârea noastră, de mii de ani. Vă las cu mesajul său – <Fii tare și de neclintit, fără teamă și fără groază de ei.>”

III. 3. Concluzii privind implicarea Statului Israel în conflictele din Siria și Yemen

III. 3.1. Concluzii privind implicarea Statului Israel în conflictul din Siria

În opinia noastră, formula politică pe care o cere Departamentul de Stat al SUA privind situația Siria este nerealistă. Scopul Vestului – în special cel al administrației Obama – de a stabili un câștigător clar, este fără sorți reali de izbândă. Divizarea (partiția Siriei) sau formula unei confederații este o opțiune mult mai realistă și mai nedureroasă, soluție spre care înclină la acest moment inclusiv guvernul de la Damasc.

Este logică pe termen lung protecția drepturilor alawiților, a kurzilor și a druzilor, prin stabilirea de regiuni federale pentru ei. Aceasta este singura cale prin care se poate ajunge la o soluție.

Kurzii pledează pentru un stat care nu există încă – Kurdistanul Sirian (Rojava) și solicită ca factorii politici implicați în problema Siriei să renunțe la paradigma unei Sirii unificate și să ofere popoarelor sale independența.

Kurzii Siriei caută să stabilească o regiune federală similară “Guvernoratului Regional al Kurdistanului Irakian” (Iraqi Kurdistan Regional Government – KRG), așa cum a afirmat reprezentantul formațiunii, Sherkoh Abbas, “pentru a transforma Siria într-un stat federal democratic. O regiune kurdă ar permite drepturi kurzilor.”

Existând posibilitatea ca aceste regiuni să devină state independente, nu ar trebui respinsă propunerea kurdă de a forma o confederație a regiunilor Siriei pe criterii etno-religioase.

Acest aranjament beneficiază, de asemenea, de investirea diferitelor puteri în Siria prin protejarea intereselor alawiților și a aliaților lor din Rusia, Iran și Hezbollah; a kurzilor, a druzilor și aliaților lor – SUA, Occidentul și Israelul; a sunniților și a altor state sunnite arabe.

Filozofia kurzilor este compatibilă cu cea a unei economii de piață libere și cu valorile occidentale. Aceștia doresc relații bune cu țările occidentale, plus relații economice și legături de prietenie în regiune, fără amestec în treburile restului regiunii.

Kurzii împărtășesc cu Israelul aceleași valori de stabilitate, pace și democrație și doresc să prevină ca grupările radicale să obțină un punct de sprijin în zonă.

Viziunea kurdă este cea a unei Sirii democratice și federală cu guverne kurde, alawite, druze și sunnite apropiate de modelul din 1930, atunci când existau cinci mari regiuni.

Aici ne referim la mandatul francez inițial pentru Siria, după primul război mondial. Bazat pe diviziunile etnice, Franța a creat șase regiuni separate. Una dintre acestea a fost o enclavă creștină care mai târziu a devenit Libanul independent. O alta a fost provincia Alexandretta–Hatay, mai târziu anexată la Turcia (a se vedea Anexa 24 și 25).

Restul Siriei a inclus un stat pentru druzi în partea de sud, un stat alawit pe coastă, și a separat nordul și sudul, cu capitale în Damasc și Aleppo. În scenariul lui Abbas, kurzii ar primi propria lor autonomie și numărul regiunilor federale ar putea fi o temă deschisă pentru discuții.

Siria se îndreaptă într-o direcție care face dificil să se stabilească un astfel de stat, dar aceasta nu împiedică ideea înființării unei regiuni kurde federale. Chiar Henry Kissinger a afirmat că Siria este un stat eșuat, de care ar trebui să ți se permită să te desparți.

Soluția ar duce la o Sirie foarte slabă, descentralizată și confederală, cu resursele generale – între regiuni – împărțite funcție de o formulă.

Cu toate că condițiile de securitate se deteriorează în Irak, Regiunea Kurdistanului a rămas relativ sigură și prosperă, în mare parte datorită aparatului său de securitate. Regiunea are propria sa armată – Peshmerga, o agenție puternică de securitate internă – Asaesh, și o rețea mare de informatori în fiecare sat și oraș.

Israelul este în situația de a oferi sprijin pentru cauza kurzilor, nu numai pentru a ajuta principalul său aliat – SUA împotriva unui insurgențe în creștere; dar, de asemenea, cu scopul formării unei alianțe non-arabe puternice în regiune. Acest lucru ar submina în mod clar relația Israelului cu Turcia, care în nici un caz nu vrea să accepte un Kurdistan sirian, respectiv irakian, puternic. Această mișcare ar putea încuraja kurzii spre a-și declara independența, amenințând delimitarea actuală a frontierelor Turciei.

Aspirațiile kurde par să reflecte unele dintre obiectivele stipulate de propria ”Declarație de Independență” a Israelului.

Istoria relațiilor dintre kurzi și israelieni datează din anii 1960 și Israelul este conștient că un stat kurd independent ar putea deveni ceea ce Netanyahu a numit recent un ”aliat moderat” în regiune. La 29 iunie 2014, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a declarat că țara sa va sprijini crearea unui stat kurd.

Israelul a instruit luptători kurzi în anii 1960 și 1970 pentru a lupta contra guvernului irakian, iar în 2004, prim-ministrul Ariel Sharon a avut întâlniri cu liderii kurzi Jalal Talabani și Massoud Barzani.

Există asemănări între lupta kurzilor pentru independență și lupta poporului evreu. De asemenea, orientarea pro-occidentală a Guvernului Regional Kurd (KRG) este o bază bună pentru relațiile dintre kurzi și israelieni.

Kurdistanul irakian a efectuat deja două livrări de petrol către Israel, în 2014 și 2015, în ciuda opoziției atât al guvernului central irakian, care nu recunoaște guvernul israelian, cât și al Statelor Unite ale Americii.

Războiul din Siria a introdus în calculul geopolitic câteva elemente în favoarea Israelului; aspecte ce le voi detalia în cele ce urmează:

Posibilă divizare a Siriei va elimina în întregime posibilitatea unui atac convențional repurtat de armata guvernamentală siriană împotriva statului Israel.

Eventuala apariție a unei zone autonome kurde în Siria sau ulterior chiar al unui stat kurd care să includă și o parte din actual Sirie ar aduce un nou aliat regional Israelului și țărilor democratice. Deși relative slab înarmați, aceștia au reprezentat militar forța cea mai eficientă în luptele la sol, din cadrul grupărilor așa-zis moderate.

Slăbirea majoră a forțelor Hezbollah, obligate să desfășoare acțiuni de luptă în interiorul Siriei pentru a proteja regimul lui Bashar al-Assad, îndepărtează pericolul deschiderii unui nou front.

Redeschide discuțiile privind recunoașterea internațională a anexării Înălțimilor Golan de către Israel, solicitare care apare din ce în ce mai des în cercurile politice israeliene. Israelul a anexat Golanul în 1981, ceea ce-l transformă oficial în ”proprietate a Israelului”, din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, anexarea nu a fost încă recunoscută de către vreuna din țări. În ceea ce privește poziția Statelor Unite, a țărilor din Europa, și ONU – Golan este un ”teritoriu sirian ocupat”.

III. 3.2. Concluzii privind implicarea Statului Israel în conflictul din Yemen

Poziția statului Israel referitoare la conflictul din Yemen coincide cu cea a Statelor Unite ale Americii din următoarele considerente:

Sprijinirea principalului aliat strategic: Administrația SUA sprijină Arabia Saudită în acest conflict. Sprijinul SUA privind poziția saudită se datorează presiunilor acestora asupra administrației SUA. Administrația SUA nu a avut nici o altă opțiune, deoarece gruparea Houthi sprijinită de Iran nu reprezintă o forță politică semnificativă. Sprijinul administrației SUA pentru poziția Arabiei Saudite va ajuta la evitarea de către administrație a tensiunilor cu noul regim din Arabia Saudită. Succesul Arabiei Saudite în ceea ce privește impunerea stabilității în Yemen este benefică pentru SUA în cele din urmă.

Echilibrul intereselor regionale: susținerea SUA pentru mișcările saudite are o asociație mai largă, care survine din faptul că prin susținerea Arabiei Saudite în Yemen, SUA este capabilă să sprijine în mod indirect poziția Iranului în Irak. În timp ce aviația saudită și din alte țări participante iau parte la atacuri aeriene împotriva Houthi în Yemen, aviația SUA poate ataca locații din Irak ale Statului Islamic (IS) și să ofere acoperire aeriană pentru luptători șiiți și pentru militarii iranieni care luptă în Irak. În plus, în cazul în care administrația SUA susține poziția Arabiei Saudite, negociatorii americani pot încerca reducerea decalajelor privind programul nuclear al Iranului. Aceste mișcări ale administrației SUA sunt o încercare de a menține un echilibru în relațiile sale cu Iranul, viitorul regiunii, și de a stabiliza axa Washington – Riyadh.

Menținerea libertății căilor de navigație: Prin sprijinirea Arabiei Saudite, Statele Unite, de asemenea, urmăresc să asigure libertatea căilor de navigație pe apropiate locațiilor de operațiuni militare și economice, cum ar fi Strâmtorile Bab el-Mandeb și Hormuz. Acestea sunt două dintre cele mai importante căi navigabile din lume, și sunt considerate cele mai importante pentru transportul de petrol din Golful Persic prin Canalul Suez. Aceasta explică de ce comandantul forțelor americane în regiune, generalul Lloyd Austin, a confirmat într-o audiere recentă din Senatul SUA că Statele Unite doresc să asigure Bab el-Mandeb și să-l păstreze deschis pentru libera circulație . Nu în ultimul rând, mișcările militare ale Houthi creează o mare posibilitate ca Iranul să obțină un cap de pod în regiune și automat de a obține controlul celor două strâmtori, care ar pune în pericol interesele SUA.

Evitarea prăbușirii strategiei SUA față de Al-Qaeda și IS: Conform unor surse de informații, a existat o coordonare directă între Washington și Houthi în ceea ce privește atacurile cu drone (UAV) efectuate de către CIA, după capturarea capitalei Sana'a. Sprijinul continuu al Arabiei Saudite garantează capacitatea Washingtonului de a dezvolta strategii în mod eficient împotriva ramurii Al-Qaeda din Peninsula Arabică. Administrația consideră că aceasta este o parte activă a războiului său împotriva terorii, și urmărește în continuare evitarea faptului ca Yemenul să devină un bastion al IS.

Prevenirea repetării modelului cu privire la venirea la putere a unui grup armat în regiune: Arabia Saudită a intervenit împotriva Houthi imediat după lansarea operațiunii lor de capturare și control al orașului-port Aden. Acest lucru înseamnă că Yemenul este de fapt sub conducerea grupului Ansaruallah (Houthi), care a ajuns la putere prin răsturnarea legitimității președintelui Abd Rabbuh Mansour Hadi. Lipsa sprijinului SUA poate lăsa o impresie de suport pentru Houthi în cadrul populației. Aceasta fapt va deschide ușa altor grupări armate din regiune, care ar putea replica strategia Houthi. Astfel se explică existența unei coordonări prealabile între Washington și Riyadh înainte de lansarea operațiunii, care, potrivit oficialilor americani, a detaliat desfășurarea operațiunii și obiectivele acestuia.

Pe scurt, poziția Israelului raportat la conflictul din Yemen este unul de sprijin politic față de poziția Statelor Unite – aceea de susținere a operațiunilor militare conduse de Arabia Saudită și a aliaților săi împotriva grupării șiite Houthi din Yemen, pentru a menține deschisă navigației fără riscuri a Strâmtorii Bab el-Mandeb – de importanță strategică pentru Israel și pentru a stopa creșterea influenței Iranului în regiune.

CONCLUZII

Astăzi Israelul se confruntă cu o serie de amenințări distincte de securitate care includ amenințarea iraniană, amenințările militare directe asupra granițelor sale și riscul infiltrărilor teroriste. Amenințările curente de securitate la adresa Statului Israel pot fi sintetizate după cum urmează:

Amenințarea existențială majoră de astăzi la adresa Statului Israel se datorează eforturilor Iranului de a obține arme nucleare;

Nu există nici o îndoială că o armă nucleară iraniană ar reprezenta o amenințare majoră pentru Israel. Regimul iranian – în ciuda imaginii sale “moderate” promovată de actualul președinte Hassan Rouhani – își menține angajamentul față de distrugerea Israelului. Acordul interimar încheiat de marile puteri cu Iranul în 2015 este controversat.

 Cu toate acestea, angajamentul SUA și a altor țări și organisme internaționale în cadrul negocierilor au făcut aproape imposibil pentru Israel de a acționa unilateral, în mod eficient, împotriva intențiilor Iranului.

La axa Beirut – Damasc – Bagdad s-a adăugat recent și Sana'a, capitala Yemenului. Axa Iran – Lausanne – Yemen aduce sudul extrem al Orientului Mijlociu sub controlul unui Iran potențial înarmat nuclear, fapt care periclitează grav interesele militare și economice ale Israelului.

Un efect secundar al amenințării nucleare iraniene a fost acela de amplificare a intereselor comune dintre Israel și statele musulmane sunnite, în special cu statele din Golf, precum ar fi Arabia Saudită, care se simt amenințate în mod similar de către Iran.

Hamas și alte grupări armate islamiste reprezintă o amenințare serioasă;

Ceea ce este acum cunoscut sub numele de Fâșia Gaza este o zonă din fostul Mandat Britanic pentru Palestina, care a fost invadată și ocupată de Egipt după retragerea militarilor britanici și declararea independenței de către Israel în 1948. Egiptul a guvernat întotdeauna Gaza ca pe o entitate separată, și nu a fost niciodată integrată în Egipt. Egiptul a păstrat controlul asupra Fâșiei până când aceasta a fost capturată de Israel în timpul Războiului de Șase Zile din 1967.

  După retragerea/dezangajarea unilaterală a Israelului (2005), începând din anul 2006 mai mult de 6.000 de rachete au fost trase asupra Israelului din Gaza. În timp, aceste atacuri au escaladat, determinând operațiunile militare israeliene din Gaza – Operațiunea Cast Lead în 2009, Operațiunea Pilar of Defense în 2012 și Operațiunea Protective Edge în 2014. Aceste intervenții au dus la reducerea atacurile, dar nu s-au soldat cu eliminarea amenințării.

Fâșia Gaza a fost, de asemenea, originea unor raiduri menite să răpească soldați și civili israelieni pentru a fi utilizați ulterior ca instrumente de negociere.

La fel de important ca numărul și intervalul crescut de lansare, este și gradul de sofisticare al rachete utilizate. În multe cazuri, acestea nu sunt, așa cum de multe ori s-a susținut, dispozitive artizanale, ci mai degrabă rachete de fabricație iraniană și siriană, care au fost introduse în Gaza prin intermediul tunelurilor din Egipt. Grupuri armate palestiniene din Fâșia Gaza, precum Hamas și Jihadul Islamic Palestinian, au acum rachete cu o rază de acțiune de 150 de km, punând zone din Tel Aviv și Ierusalim în pericol.

Simultan cu efectuarea operațiunilor militare vizând reducerea amenințării, Israelul a dezvoltat sisteme defensive, exemplu fiind Iron Dome (Cupola de Fier) – un sistem unic de apărare antirachetă. După implementarea sa, Iron Dome a interceptat sute de rachete direcționate către orașele israeliene, fapt care explică numărul mic de victime înregistrate.

Destabilizarea Egiptului a amplificat anarhia în Peninsula Sinai, creând o nouă amenințare la adresa securității Israelului. Sinaiul a fost folosit ca bază de către grupuri armate islamiste cu scopul de a lansa incursiuni în Israel și într-un număr de incidente, de a lansa atacuri cu rachete asupra regiunii sudice.

Hezbollah reprezintă o altă amenințare majoră;

Astăzi, amenințarea din Liban provine de la Hezbollah, o miliție șiită strâns legată de Iran și de regimul Assad din Siria.

Gruparea Hezbollah a fost implicată într-un număr mare de atacuri teroriste, atât împotriva oponenților săi politici, în Liban, cât și împotriva unor ținte israeliene și evreiești din străinătate. Un exemplu notoriu a fost atacul din 1994 de la AMIA, un centru comunitar evreiesc din Buenos Aires. În urma unui atac terorist care a ucis cinci turiști israelieni și șoferul lor de autobuz în Bulgaria, la Burgas, în iulie 2012, Uniunea Europeană a adăugat aripa militară a Hezbollah pe lista sa de organizații teroriste.

Astăzi Hezbollah este forța militară și politică cea mai puternică din Liban, care controlează sudul Libanului, și joacă un rol esențial în cadrul guvernului libanez. O forță ONU desfășurată pe frontieră, destinată prevenirii reînarmării Hezbollah, s-a dovedit ineficientă, și rachetele Hezbollah continuă să fie o amenințare.

Cu toate acestea, războiul civil sirian a schimbat termenii dezbaterii. Sprijinul Hezbollah pentru regimul Assad – care a angajat un număr mare de luptători pentru a susține regimul – a înstrăinat gruparea de cei mai mulți dintre musulmanii sunniți, inclusiv de palestinieni, precum și de un număr crescut de libanezi care se opun influenței siriene din țara lor. Intervenția sa în conflictul din Siria a dus, de asemenea, la slăbirea capabilităților sale militare.

Războiul civil din Siria a adus, de asemenea, extremiști înarmați afiliați unor grupuri jihadiste și apropiate de Al-Qaeda în apropiere de frontierele de nord ale Israelului, care prezintă un viitor potențial pericol pentru securitatea Israelului.

Politica externă israeliană este în principal influențată de situația strategică a Israelului, de conflictul arabo-israelian, și respingerea dreptului la existență a Israelului de către majoritatea statelor arabe. Obiectivele consacrate ale politicii israeliene sunt, prin urmare, de a depăși izolarea diplomatică și pentru a obține recunoașterea internațională.

Ca multe alte state, de-a lungul istoriei sale, Israelul a practicat simultan o diplomație deschisă cât și secretă pentru a promova principalele obiective naționale.

Un element cheie în supraviețuirea Israelului o reprezintă armata sa. În octombrie 2014, IDF a fost listată de Business Insider Magazine drept armata cea mai puternică din Orientul Mijlociu, și, de asemenea, a listat forța sa aeriană în topul celor mai bune din întreaga lume. Aviația israeliană a fost clasată din punct de vedere calitativ pe primul loc în întreaga lume datorită ”activității spațiale, avioanelor de luptă avansate, dronelor high-tech înarmate, și arsenalului lor de arme nucleare”. Chris Harmer, un analist senior de la Institutul de Studiul de Război a fost citat de Business Insider declarând că “De la pilot la pilot, de la aeronavă la aeronavă, aviația israeliană este cea mai bună din lume”.

Pentru a-și asigura succesul, doctrina IDF, la nivel strategic este una defensivă, în timp ce tacticile sale sunt de tip ofensiv. Având în vedere lipsa adâncimii teritoriale a țării, IDF trebuie să poată lua inițiativa, atunci când consideră necesar și, în cazul în care este în atac, de a transfera rapid frontul de luptă pe teritoriul inamic. Deși a fost întotdeauna numeric depășită de dușmanii ei, IDF și-a menținut un avantaj calitativ prin implementarea sistemelor de armament avansate, dintre care multe sunt dezvoltate și fabricate în Israel pentru nevoile sale specifice. Resursa principală a IDF, cu toate acestea, este dată de calitatea soldaților săi. IDF include soldați din peste 70 de țări, peste 1/4 din aceste recruți provenind din Statele Unite ale Americii. Formată din trupe terestre, aeriene și navale, misiunea IDF are un atribut unic: ”Pentru a apăra existența, integritatea teritorială și suveranitatea statului Israel.”

Guvernul s-a angajat în achiziții de tehnică militară militare, în exportul de arme și asistență militară, în cooperarea privind schimbul de informații cu aliații săi, în schimburi comerciale, în importul de materii prime strategice, precum și în schimbul prizonierilor de război și alte aranjamente pentru eliberarea de ostatici. Aceasta a urmărit, de asemenea, să încurajeze creșterea imigrației evreiești în Israel și de a proteja comunitățile evreiești vulnerabile din diaspora.

În abordarea sa privind situația din regiunea Orientului Mijlociu, strategia Israelului confirmă dorința puternică a țării de a căuta stabilitatea: temându-se de instabilitatea care a urmat Primăverii Arabe, declanșate în 2011, Israelul s-a concentrat pe politici pro-status-quo și de risc minimalist față de evoluțiile din regiunile Orientului Mijlociu. Acest fapt este datorat parțial de îndoielile israeliene copleșitoare cu privire la potențialul regional pentru democratizare, guvernul evitând să joace joc vreun rol în tranzițiile arabe.

Actualul guvern israelian respinge criticile din partea comunității internaționale cu privire la politicile sale, considerând că Israelul trebuie să se ridice în picioare pentru el însuși. ”Oricine poate înțelege ce se va întâmpla dacă vom asculta de cei care ne sfătuiesc pentru dezangajare [din Ierusalim] sau din părți ale sale” , a declarat recent Prim-ministrul Benjamin Netanyahu. ”Știm ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, atunci când un teritoriu este evacuat, devine violent și barbar”.

”Este important să spunem că acest pământ este al nostru, tot acest pământ este al nostru. Nu am venit aici pentru a ne cere scuze pentru acest lucru.” , a afirmat în mai 2015 Tzipi Hotovely, Ministrul adjunct al Afacerilor Externe, care a citat, de asemenea, comentariul celebrului învățat evreu Rashi privind cartea Genezei, în care acesta a scris că Tora începe cu descrierea creării lumii, deci în cazul în care națiunile lumii acuză evreii că au furat țara lui Israel, ei pot răspunde că întreaga lume aparține lui D-zeu și acesta a ales să le dea Israelul evreilor.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie generală

a. cărți:

Böwering Gerhard, Crone Patricia, The Princeton Encyclopedia of Islamic Political Thought, Princeton University Press, 2013

Chinkin Christine, Freya Baetens, ”Sovereignty, Statehood and State Responsibility”, Cambridge University Press, 2015

Dobrescu Paul, Geopolitica, Ed. a 2-a, Ed. Comunicare.ro, București, 2008

Hall W. David, The Genevan Reformation and the American Founding, Lexington Books, USA, 2005

Learden Steven L., Council of War, A History of Joint Chiefs of Staffs, Office Of The Director, Washington DC, 2012

Lind Nancy S., Bernard Ivan Tamas, Controversies of the George W. Bush Presidency: Pro and Con Documents, Greenwood Publishing Group, USA, 2007

Nye Joseph S. Jr., Viitorul puterii, Editura Polirom, Iași, 2012

Syrkin Marie, A Land of Our Own : An Oral Autobiography, G.P. Putnam, New York, 1973

Zamorano Carlos, God Bless America: Foundation for Greatness, Xlibris Corporation, USA, 2010

Aaron W. Stone, Dispensationalism and United States Foreign Policy with Israel. Thesis ( M.A. ) – University of Texas at Arlington, 2008, http://hdl.handle.net/10106/919, p.4.

b. articole:

Jimmy Carter Library, ”Framework for the Conclusion of a Peace Treaty between Egypt and Israel”, accesat la data de 10.05.2015, http://www.jimmycarterlibrary.gov/documents/campdavid/frame.phtml ,

Jimmy Carter Library, ”The Framework for Peace in the Middle East”, 17 September 1978, http://www.jimmycarterlibrary.gov/documents/campdavid/accords.phtml , accesat la data de 10.05.2015.

Miliband, President & CEO of the International Rescue Committee, IRC statement on renewal of UN Security Council resolution 2165 on humanitarian access in Syria, 17.10.2014, http://www.rescue.org/press-releases/irc-statement-renewal-un-security-council-resolution-2165-humanitarian-access-syria-2 , accesat la data de 8.06.2015.

Parlamentul European, The Peace and National Partnership Agreement, 21.09.2014, http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2014_2019/documents/darp/dv/darp20141204_05_/darp20141204_05_en.pdf , accesat la data de 7.06.2015.

Peter Salisbury, Research Paper: Middle East and North Africa Programme; Yemen and the Saudi–Iranian Cold War, February 2015, document accesat la data de 9.06.2015, http://www.chathamhouse.org/sites/files/chathamhouse/field/field_document/20150218YemenIranSaudi.pdf

PRESS RELEASE, 3157th Council meeting, Foreign Affairs COUNCIL OF THE EUROPEAN UNION, 7849/12, PRESSE 117, 22.03.2013, p.15, document disponibil la adresa http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/foraff/129252.pdf , accesat la data de 7.06.2015.

Resolution 2165 (2014) Adopted by the Security Council at its 7216th meeting, on 14 July 2014, Consiliul de Securitate ONU, S/RES/2165 (2014), 14.07.2014, http://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3CF6E4FF96FF9%7D/s_ res_2165.pdf , document accesat la data de 8.06.2015.

Resolution 2165 (2014) Adopted by the Security Council at its 7216th meeting, on 14 July 2014, Consiliul de Securitate ONU, S/RES/2165 (2014), 14.07.2014, http://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B-6D27-4E9C-8CD3CF6E4FF96FF9%7D/s_ res_2165.pdf , document accesat la data de 8.06.2015.

S T A T E M E N T by EU High Representative Catherine Ashton on the 3rd Anniversary of the Syrian uprising, 140315/01, 15.03.2014, http://eeas.europa.eu/statements/docs/2014/140315_01_en.pdf , document accesat la data de 8.06.2015.

Security Adviser Rice on Why U.S. Must Act in Syria, Remarks by National Security Advisor Susan E. Rice at the New America Foundation Washington, D.C., Misiunea SUA de la Geneva, 9.09.2013, https://geneva.usmission.gov/2013/09/10/security-adviser-rice-on-why-u-s-must-act-in-syria/ , accesat la data de 8.06.2015.

The Middle East Media Research Institute, MEMRI, Special Dispatch No. 5991, ”Advisor To Iranian President Rohani: Iran Is An Empire, Iraq Is Our Capital; We Will Defend All The Peoples Of The Region;Iranian Islam Is Pure Islam – Devoid Of Arabism, Racism, Nationalism”, Print report, Washington, DC 20038­7837, 9 Martie 2015, http://www.memri.org/report/en/print8471.htm , accesat la data 5.06.2015.

February 2015 Monthly Forecast, Security Council Report, Consiliul de Securitate al ONU, 30.01.2015, http://www.securitycouncilreport.org/monthly-forecast/2015-02/syria_16.php , accesat la 8.06.2015.

Bibliografie specială

a. cărți:

Bard Mitchell G., Pipes Daniel, ”How Special Is the U.S.-Israel Special Relationship”, Middle East Quarterly 4, No.2, 1997

Bard Mitchell Geoffrey, Moshe Schwartz, One Thousand and One Facts Everyone Should Know about Israel, Rowman & Littlefield, 2005

Bickerton Ian J., Carla L. Klausner, A Concise History of the Arab-Israeli Conflict, Prentice Hall, Michigan, 2002

Bottaro Jean, History for the IB Diploma: The Arab-Israeli Conflict, Cambridge University Press, 2012

Charles D. Smith, Palestine and the Arab-Israeli Conflict, New York, Bedford, 2006

Cordesman, Anthony H., ”Iran's Rocket and Missile Forces and Strategic Options”, Rowman & Littlefield, Political Science, 2015

Durham Robert B., ”False Flags, Covert Operations, & Propaganda”, Lulu.com, 2014

Feige Michael, Settling in the Hearts: Jewish Fundamentalism in the Occupied Territories, Wayne State University Press, 2009

Goffredo Stefano, Zvy Dubinsky, ”The Mediterranean Sea: Its history and present challenges”, Springer Science & Business Media, 2013

Goni Uki, The Real Odessa: How Peron Brought The Nazi War Criminals To Argentina, Granta Books

Hertsog Chaim, Shlomo Gazit, The Arab-Israeli Wars, Vintage Publishers, 2005

Hitchcock Mark, Iran and Israel, Harvest House Publishers, USA, 2013

Inbar David, Tzva Yarden, Bemilhemet Yom Hakkipurim, The Jordanian Army in the Yom Kippur War, Shwadran, Tel Aviv, Israel

Jeffrey Feltman, Hearing on U.S. Policy Towards Syria, US Senate, Project on Middle East Democracy, 9 Noiembrie 2011, p.1, http://pomed.org/wp-content/uploads/2011/11/POMED-Hearing-on-U.S.-Policy-Towards-Syria1.pdf , document accesat la data de 8.06.2015.

Karsh Efraim, The Arab-Israeli Conflict: The 1948 War, Rosen Publishing Group, New York, 2009

Khouri Fred J., The Arab-Israeli Dilemma, Syracuse University Press, USA, 1985

Korn David A., The Making of United Nations Security Council Resolution 242, Institute for the Study of Diplomacy, Washington DC, 1992

Marshall Edgar S., Israel: Current Issues and Historical Background, Nova Publishers, USA, 2002

Martin Gilbert, Jerusalem in the Twentieth Century. J. Wiley & Sons, New York, USA, 1996

Mearsheimer John J.; Walt, Stephen M., The Israel lobby and U.S. foreign policy (1st ed. ed.), New York: Farrar, Straus and Giroux, 2007

Meir-Glitzenstein Esther, ”The "Magic Carpet" Exodus of Yemenite Jewry: An Israeli Formative Myth”, Sussex Academic Press, 2014

Montefiore Simon Sebag, Jerusalem – The Biography, Vintage Publishers, 2012

Norman E. Saul, ”Historical Dictionary of Russian and Soviet Foreign Policy”, Rowman & Littlefield, 2014

Pipes Daniel, Greater Syria: the History of an Ambition, Oxford University Press, New York, 1990

Potter Lawrence G., Sick Gary G., Schofield R., ”Arabian Boundary Disputes”, Palgrave Macmillan, History, 2004

Price Randall, Fast Facts on Middle East Conflict, Harvest House Publishers, Oregon, 2003

Rabinovitch Abraham, Yom Kippur War, Random House Inc., New York, 2005

Russell Jesse, Cohn Ronald, Operation Orchard, Book on Demand, USA, ISBN 5511991651, 2012,

Shenker Israel, Mary Shenker Mary, As Good as Golda : The Warmth and Wisdom of Israel's Prime Minister, McCall, New York, 1970

Spector Leonard S., Cohen Avner, ”Israel's Airstrike on Syrian Reactor: Implications for the Non Proliferation Regime”, Arms Control Association,Vol. 38, No. 6, 2008, lucrare disponibilă la adresa http://www.worldcat.org/title/israels-airstrike-on-syrias-reactor-implications-for-the-nonproliferation-regime/oclc/5792382824&referer=brief_results , accesat la data de 27.05.2015

Stein W. Kenneth, Heroic Diplomacy: Dadat, Kissinger, Carter, Begin and the Quest for Arab-Israeli Peace, Psychology Press, 1999

Stone Aaron William, Dispensationalism and United States Foreign Policy with Israel, ProQuest, Texas, USA, 2008

Surhone Lambert M., Timpledon Miriam T., Marseken Susan F., Operation Opera, VDM Publishing, USA, 2010

Wittstock Alfred, The World Facing Israel – Israel Facing the World, Frank & Timme GmbH, Berlin, 2011

b. articole:

*** ”1979: Israel and Egypt shake hands on peace deal”, BBC News, 26 March 2005 http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/ stories/march/26/newsid_2806000/2806245.stm , accesat la data de 12.05.2015

*** ”About Gilad Shalit”, Haaretz, http://www.haaretz.com/misc/tags/Gilad%20Shalit-1.476999 , accesat la 7.06.2015.

*** ”Al-Qaeda in the Arabian Peninsula (AQAP)”, Council Foreign Relations, 19.03.2015, http://www.cfr.org/yemen/al-qaeda-arabian-peninsula-aqap/p9369 , accesat la data de 7.06.2015

*** ”Arab League agrees to create joint Arab military force – Egypt’s president” , 29.03.2015, http://rt.com/news/245009-arab-joint-force-agreed/ , accesat la data de 7.06.2015

*** ”Bătălia care a reunificat Ierusalimul”, preluat de AlfaOmegaTV de la Jerusalem Dateline 57, December 19, 2014, https://www.youtube.com/watch?v=abn3eqW6b9I , accesat la data de 16.06.2015

*** ”Camp David Accords”  – Israeli Ministry of Foreign Affairs http://www.mfa.gov.il/mfa/foreignpolicy/peace/guide/pages/camp%20david%20accords.aspx , accesat la data de 10.05.2015.

*** ”Confirmed: Israel to Supply Gas to Egypt in $4 Billion Deal”, Arutz Sheva 20 Octombrie 2014, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/186340 , accesat la data de 12.05.2015.

*** ”Gulf countries respond to Yemen developments”, 26.03.2015, in The National UAE, http://www.thenational.ae/uae/gcc-statement-gulf-countries-respond-to-yemen-developments , accesat la data de 7.06.2015.

*** ”Hamas: Background & Overview, Hamas: Table of Contents | "Glory Record" | Hamas Charter”, The Jewish Virtual Library, Hamas http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Terrorism/hamas.html , accesat la data de 10.05.2015.

*** ”Hezbollah Aids Assad Regime’s Crackdown, Shows True Colors as a Terrorist Organization”, 21.07.2013, https://www.idfblog.com/hezbollah/2013/07/21/hezbollah-aids-assad-regimes-crackdown-shows-true-colors-as-a-terrorist-organization/ , accesat la data de 7.05.2015.

*** ”Hezbollah chief: Islamic State poses ‘existential threat’ akin to Israel”, 24.05.2015, in Times of Israel, http://www.timesofisrael.com/hezbollah-chief-islamic-state-poses-existential-threat-akin-to-israel/ , accesat la data de 7.06.2015.

*** ”Hezbollah may call ‘general mobilization’ against IS”, 23.05.2015, in Times of Israel, http://www.timesofisrael.com/nasrallah-says-general-mobilization-me-be-needed-to-fight-is/ , accesat la data de 7.06.2015.

*** ”Hezbollah sees no end to Syrian war, Mideast at risk of partition”, in Jerusalem Post, 23.05.2015, http://www.jpost.com/Middle-East/Hezbollah-sees-no-end-to-Syria-war-Mideast-at-risk-of-partition-403846 , accesat la data de 7.06.2015.

*** ”Hothi / Houthi / Huthi, Ansar Allah al-Shabab al-Mum'en / Shabab al-Moumineen” (Believing Youth), Global Security Organisation, 2.02.2015, http://www.globalsecurity.org/military/world/para/shabab-al-moumineen.htm , accesat la data de 18.05.2015.

*** ”Houthis Capable of Attacking Saudi Arabia, Hezbollah Leader Says”, in Sputnik News, 7.04.2015, http://sputniknews.com/middleeast/20150407/1020553715.html , accesat la data de 7.06.2015.

*** ”Iraqi Kurdistan's Texas oil tanker unloads in Israel”, in Jerusalem Post, 27.02.2015, http://www.jpost.com/Middle-East/Iraqi-Kurdistans-Texas-oil-tanker-unloads-in-Israel-392427 , accesat la data de 10.06.2015.

*** ”Israel – Egypt Bilateral Trade Grows 53% Between 2008 and 2011”, Israel Commercial Mission, Embassy of Israel Washington, DC USA, April 30, 2013, http://itrade.gov.il/us-dc/2013/04/30/israel-egypt-bilateral-trade-grows-53-between-2008-and-2011/ , accesat la data de 12.05.2015.

*** ”Israel gets fifth ‘nuclear-capable’ sub”, in Russia Today, 30.04.2013, http://rt.com/news/israel-dolphin-submarine-nuclear-598/ , accesat la data de 10.06.2015.

*** ”Israel’s Navy Receives the Fifth Dolphin Submarine”, 29.04.2013, http://defense-update.com/20130429_israels-navy-receives-the-fifth-dolphin-submarine.html , accesat la data 10.06.2015.

*** ”Kerry: US 'Will Have to Negotiate With Assad' to End Civil War”, Arutz Sheva-Israel National News, 15.03.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/192634, accesat la data de 8.06.2015.

*** ”Kobane attackers came from Turkey, claims Turkey's main Kurdish party”, 29.11.2014, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/turkey/11262748/Kobane-attackers-came-from-Turkey-claims-Turkeys-main-Kurdish-party.html , accesat la data de 7.06.2015.

*** ”Livni laments Palestinian reconciliation pact”, in Times of Israel, 24.04.2014, http://www.timesofisrael.com/livni-laments-palestinian-reconciliation-pact/ , accesat la data 10.05.2015.

*** ”Obama: Prospect of two-state solution seems distant”, in AFP, 15 mai 2015, http://www.timesofisrael.com/obama-prospect-of-two-state-solution-seems-distant/ , accesat la data de 17.05.2015.

*** ”Report: Israel to deploy nuclear-armed submarines off Iran coast”, in Haaretz, 30.05.2010, http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/report-israel-to-deploy-nuclear-armed-submarines-off-iran-coast-1.293005 accesat la data de 10.06.2015.

*** ”Syria's Alawites, a secretive and persecuted sect”, in Reuters, 2.02.2012, http://www.reuters.com/article/2012/02/02/us-syria-alawites-sect-idUSTRE8110Q720120202 , 6.06.2015.

*** ”Terrorism: Bombings in Argentina”, in Jewish Virtual Library, updated 30.04.2015, https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Terrorism/argentina.html

*** ”The complete transcript of Netanyahu’s address to Congress”, in Washington Post, 3.03.2015, http://www.washingtonpost.com/blogs/post-politics/wp/2015/03/03/full-text-netanyahus-address-to-congress/ , accesat la data de 6.06.2015.

*** ”The Covenant of the Hamas: Main Points”, in Israel Ministry of Foreign Affairs, 18 August 1988, http://www.mfa.gov.il/mfa/mfa-archive/1980-1989/pages/the%20covenant%20of%20the%20hamas%20-%20main%20points%20-%2018-aug-8.aspx , accesat la data de 6.06.2015.

*** ”Transcript of Benjamin Netanyahu's address to the 2014 UN General Assembly”, in Haaretz, 29.09.2014, http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.618308 , accesat la data de 10.05.2015. 

*** ”UN Shocked as ISIS Commandeers its Food Aid”, in Arutz Sheva, 3 Februarie 2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/190868 , accesat la data de 18.05.2015.

*** ”US 'Will Have to Negotiate With Assad' to End Civil War”, Arutz Sheva-Israel National News, 15.03.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/192634, 8.06.2015.

*** ”US: Nusra Front detained UN forces in Golan Heights”, in Times of Israel, 29 August 2014, http://www.timesofisrael.com/us-nusra-front-detained-un-forces-in-golan-heights/ , accesat la 7.06.2015.

*** ”Yemen president in safety' as rebels advance”, The Guardian, 25.03.2015, http://www.theguardian.com/world/2015/mar/25/anti-government-militia-captures-airbase-yemen

*** ”Yemen, CIA World Factbook”, Central Intelligence Agency, 6.12.2013, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ym.html , accesat la data de 7.06.2015.

*** ”Yemen's Hadi challenges Shiite 'coup' after fleeing Sanaa”, in Daily Mail, 21.02.2015, http://www.dailymail.co.uk/wires/afp/article-2962740/Yemens-Hadi-leaves-Sanaa-weeks-house-arrest-aide.html , accesat la data de 7.06.2015.

*** Ahmed Al-Bahri, Expert in Houthi Affairs, Interviewed by Hakim Almasmari,Yemen Post, 10.04.2010, http://yemenpost.net/Detail123456789.aspx?ID=3&SubID=1723&MainCat=4 , accesat la 20.05.2015

*** Iran: Statement by PM Netanyahu, Israel Ministry of Foreign Affairs, 12 Aprilie 2015 și 13 Aprilie 2015, http://mfa.gov.il/MFA/PressRoom/2015/Pages/Iran-Statement-by-PM-Netanyahu-12-Apr-2015.aspx , accesat la data de 18.05.2015.

*** Israel Ministry of Foreign Affairs, PM Netanyahu's speech to a joint session of the US Congress, 3.03.2015 , Communicated by the Prime Minister's Media Adviser, accesat la data de 16.05.2015, http://mfa.gov.il/MFA/PressRoom/2015/Pages/PM-Netanyahus-speech-to-Congress-3-March-2015.aspx .

*** Israeli-United States Relations (report by Clyde R. Mark, Congressional Research Service. Updated 17.10.2002), http://www.policyalmanac.org/world/archive/crs_israeli-us_relations.shtml , accesat la data de 20.05.2015.

*** Ministry of National Infrastructures, Energy and Water Resources – Israel, Israel’s Fuel Economy, 2015, accesat la data de 10.05.2015, http://energy.gov.il/English/Subjects/Subject/Pages/GxmsMniIsraelsFuelEconomy.aspx .

*** Security Cabinet statement, PM Netanyahu: “Whoever chooses the terrorism of Hamas does not want peace.”, in Israel Ministry of Foreign Affairs, 24.04.2014, (Communicated by the Prime Minister's Media Adviser), http://mfa.gov.il/MFA/PressRoom/2014/Pages/Security-Cabinet-statement-24-April-2014.aspx , accesat la data de 10.05.2015.

*** The AIPAC Briefing Book, 2015 Edition, 114th Congres, document accesat la data de 20.05.2015, http://www.aipac.org/~/media/Publications/Policy%20and%20Politics/AIPAC%20Analyses/Issue%20Memos/2015/Briefing%20Book%202015%20final.pdf

**** ”‘2,300 Humvees in Mosul alone’: Iraq reveals number of US arms falling into ISIS hands”, in Russia Today, 2.06.2015, http://rt.com/news/263769-iraq-isis-humvees-weapons/ , accesat la 2.06.2015.

Aaskelon Pipeline CO. LTD., ”Company profile”, Israel, 2015, http://eapc.com/about-us/company-profile/, accesat la data de 5.06.2015.

Adrian Blomfield, ”Syria: fall of Bashar al-Assad will bring war to Middle East, warns Iraq”, The Telegraph, 4 Decembrie 2011, accesat la data de 7.06.2015 http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/8934317/Syria-fall-of-Bashar-al-Assad-will-bring-war-to-Middle-East-warns-Iraq.html

AFP, ”EU keeps Hamas on terror list despite court ruling”, 27.03.2015, in Israel News, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4641700,00.html , accesat la data de 10.05.2015

Ajamu Baraka, Middle East expert to RT, ”Saudi Arabia training tribal ground force in Yemen – report”, Russia Today, 30.04.2015, http://rt.com/news/254369-saudi-training-yemen-tribes/ , accesat la 15.05.2015.

Alex Fishman, ”Hamas' revamped naval commandos could pose a problem for Israel”, Yedioth Ahronoth, 14 Martie 2015, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4636374,00.html, accesat la data de 10.05.2015.

Alexander Metelitsa – contributor, ”Oil trade off Yemen coast grew by 20% to 4.7 million barrels per day in 2014”, U.S. Energy Information Administration, publicat la 23.04.2015, http://www.eia.gov/todayinenergy/detail.cfm?id=20932 , accesat la data de 7.06.2015.

Alexandra Valiente, Wayne Madsen, ”Yemen and Israel’s Future Vision of the Middle East”, 27 martie 2015, in Syria 360, https://syria360.wordpress.com/2015/03/27/yemen-and-israels-future-vision-of-the-middle-east/ , accesat la data de 5.06.2015.

Amos Hare and Aluf Benn, ”U.S. deploys radar system at Israel base to detect Iran missiles, Team of 120 members to man first permanent presence of U.S. military personnel in Israel”, Haaretz, 28 Septembrie 2008, http://www.haaretz.com/print-edition/news/u-s-deploys-radar-system-at-israel-base-to-detect-iran-missiles-1.254709 , accesat la data de 15.05.2015.

Amos Harel, ”Behind Nasrallah's message: Syria, Iran and Hezbollah are one united front”, Haaretz, 2.01.2015, http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/.premium-1.640043 , accesat la 8.06.2015.

AP, ”Hezbollah hiding 100,000 missiles that can hit north, army says”, Times of Israel, 13.05.2015, http://www.timesofisrael.com/hezbollah-hiding-100000-missiles-that-can-hit-north-army-says/ , accesat la data de 6.06.2015.

Ari Soffer, ” Egyptian Army Destroyed 521 Gaza Tunnels over Last 6 Months”, in Arutz Sheva, 27 May 2015, accesat la data de 29 mai 2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/195889#.VYPgEfntmko.

Ari Soffer, ”Nasrallah Admits Weakened Hezbollah No Match for Israel”, Arutz Sheva, 12 April 2015, accesat la data de 10.05.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193926 .

Ari Yashar, ”US Versions of Nuclear Deal Contradict Each Other”, Arutz Sheva-Israel National News, analysis from New York Post, 6 Aprilie 2015, accesat la data de 5.06.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193705

Armin Rosen, Jeremy Bender, Amanda Macias, ”The Most Powerful Militaries In The Middle East”, Business Insider, 27.10.2014, http://www.businessinsider.com/most-powerful-militaries-in-the-middle-east-2014-8?op=1 , accesat la data de 9.06.2015.

Arri Sofer, ”Netanyahu: World Closing its Eyes to Iranian Aggression”, Arutz Sheva – Israel National News, 30.03.2015, accesat la 6.06.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193393 .

Avi Bar-Eli, ”Israel proposes crude pipeline from Georgia to Eastern Asia”, in Haaretz, 17.01.2008, http://www.haaretz.com/print-edition/business/israel-proposes-crude-pipeline-from-georgia-to-eastern-asia-1.237415 , accesat la data de 7.06.2015.

Avi Issacharoff, ”Abbas to announce his Hamas-backed government will recognize Israel”, in Times of Israel, 25.04.2014, http://www.timesofisrael.com/abbas-to-announce-his-hamas-backed-government-will-recognize-israel/ , accesat la data de 10.05.2015.

Avi Issacharoff, ”On the Syrian Golan, unlike in Yemen, an Iranian offensive fails”, in Times of Israel, 28.03.2015, http://www.timesofisrael.com/on-the-syrian-golan-unlike-in-yemen-an-iranian-offensive-fails/ , accesat la data de 8.06.2015.

Barak Ravid, ”Report: Netanyahu, Jordan's King Abdullah secretly meet amid Jerusalem tensions”, in Haaretz, 3.11.2014, accesat la data de 10.05.2015, http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.624247.

Barak Ravid, Nir Hasson, ”Netanyahu: Israel will continue to build Jerusalem and keep it united”, in Haaretz, 20.05.2012, http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/netanyahu-israel-will-continue-to-build-jerusalem-and-keep-it-united-1.431563 , accesat la data de 10.05.2015.

Chana Ya'ar, ”Morsi Adviser Calls to Change Israel Peace Treaty”, in Arutz Sheva, 17.10.2012, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/161009 , accesat la data de 10.05.2015.

Christopher P. Cavas, ”Israel’s Deadliest Submarines Are Nearly Ready”, in Intercepts, 14.09.2014, http://intercepts.defensenews.com/2014/08/israels-deadliest-submarines-are-nearly-ready/ , 10.06.2015.

Con Coughlin, ”Iran Rekindles Relations With Hamas”, in Wall Street Journal, 21.04.2015, http://www.wsj.com/articles/iran-rekindles-relations-with-hamas-1429658562 , accesat la 10.05.2015.

Cynthia Blank, ”Obama: If You Mess With Israel, America Will Be There” – In NY Times interview Obama says he understands Israel's concerns about Iran nuclear deal, in Arutz Sheva, 9 Aprilie 2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193846 , accesat la data de 20.05.2015.

Daren Butler, ”Turkey shoots down Syrian plane it says violated air space”, Reuters, 24.03.2014, http://www.reuters.com/article/2014/03/24/us-syria-crisis-airplane-idUSBREA2M09X20140324 , 6.06.2015

David Alexander,”U.S. will work to ensure Bab-el-Mandeb strait remains open: U.S. general”, 26.03.2015, http://news.yahoo.com/u-ensure-bab-el-mandeb-strait-remains-open-152013663–business.html , accesat la data de 7.06.2015.

David Horovitz, ”5,000 Hezbollah troops in Syria, with 5,000 more set to join them”, in Times of Israel, 26.05.2015, http://www.timesofisrael.com/5000-hezbollah-troops-in-syria-with-5000-more-set-to-join-them/ , accesat la data de 6.06.2015.

David L. Phillips, ”Why is Turkey supporting Islamic State fighters in Iraq?”, CNBC, 13.08.2014, http://www.cnbc.com/id/41371568?redirect=1 , accesat la data de 7.06.2015.

David Miliband, President & CEO of the International Rescue Committee, IRC statement on renewal of UN Security Council resolution 2165 on humanitarian access in Syria, 17.10.2014, http://www.rescue.org/press-releases/irc-statement-renewal-un-security-council-resolution-2165-humanitarian-access-syria-2 , accesat la data de 8.06.2015.

Dr. Theodore Karasik, ”Russia’s Plight During the Arab Spring: Libya and Syria”, Institute for Near East and Gulf Military Analysis, 12.04.2011, http://www.inegma.com/e-report.aspx?page=11 , accesat la 8.06.2015.

Eilat Aaskelon Pipeline CO. LTD., ”Reverse Flow Project”, Israel, 2015, http://eapc.com/reverse-flow-project/ , accesat la data de 5.06.2015.

Elad Benari, ”Haniyeh: Hamas Will Continue 'Armed Resistance' Against Israel”, in Arutz Sheva, 17.04.2015, accesat la data de 10.05.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/194217 .

Elad Benari, ”Obama: 'Two-State Solution' Best for Israel's Security”, Arutz Sheva, 15 Mai 2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/195443 , accesat la data de 17.05.2015.

Elad Benari, ”Sisi: If Needed, We'll Amend Peace Treaty with Israel”, 12.05.2015, in Arutz Sheva, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/180512 , accesat la data de 10.05.2015.

Elad Benari, Sunday Times, ”Report: Israel Struck in Syria from the Sea”, in Arutz Sheva – Israel National News, 14.07.2013, accesat la data de 10.06.2015. http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/169888 .

Eldad Beck, ”Erdogan: 'Liberate Jerusalem' from the Jews”, in Ynet News, 1 Iunie 2015, Berlin, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4663579,00.html , accesat la data de 5.06.2015.

Elhanan Miller, ”We will never recognize Israel”, in Times of Israel, 27.04.2014, http://www.timesofisrael.com/hamas-official-denies-group-could-recognize-israel/ , accesat la 10.05.2015.

Fredrik Dahl, ”Iran has 18,000 uranium centrifuges, says outgoing nuclear chief”, Reuters, 17 August 2013, http://www.reuters.com/article/2013/08/17/us-iran-nuclear-centrifuges-idUSBRE97G0AQ20130817 , accesat la data de 20.05.2015.

Gedalyah Reback, ”Syrian Kurdish Leader: Break Syria Up into Separate States”, in Arutz Sheva – Israel National News, 9.04.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193839 , accesat la data de 9.05.2015.

Gil Ronen, ” Netanyahu Holds Secret Meeting with Abdullah over Temple Mount”, Arutz Sheva, 1.11.2014, accesat la data de 10.05.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/186953 .

Gil Ronen, ”Egyptian Court Declares Hamas a Terror Group”, Arutz Sheva, 28.02.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/191939 , accesat la data de 10.05.2015.

Gil Ronen, ”Sen. Feinstein: Bibi Should 'Contain Himself' on Iran Deal”, Arutz Sheva, 5 Aprilie 2015, accesat la data de 5.06.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193687 .

Gili Cohen, ”IDF to disband Druze battalion after more than 40 years’ service”, Haaretz, 19 Mai 2015, http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/.premium-1.657084 , accesat la data de 7.05.2015.

Greg Botelho, ”Egyptian court rules that Hamas is not a terrorist organization”, CNN, 6.06.2015, http://edition.cnn.com/2015/06/06/middleeast/egypt-hamas-terrorist/ , accesat la data de 7.06.2015.

Harriet Sherwood, ”Egypt cancels Israeli gas contract”, The Guardian, 23.04.2012, http://www.theguardian.com/world/2012/apr/23/egypt-cancels-israeli-gas-contract , accesat la data de 12.05.2015.

Henry Kissinger, ”Syrian intervention risks upsetting global order”, The Washington Post, 2.06.2012, http://www.washingtonpost.com/opinions/syrian-intervention-risks-upsetting-global-order/2012/06/01/gJQA9fGr7U_print.html , accesat la data de 17.05.2015.

Herb Keinon, ”Hotovely: This country belongs to us, all of it”, in Jerusalem Post, 21.05.2015, http://www.jpost.com/Israel-News/Politics-And-Diplomacy/Hotovely-This-country-belongs-to-us-all-of-it-403819 , accesat la data de 10.06.2015.

Herb Keinon, ”Israel cancels planned peace talks meeting after Fatah-Hamas unity deal announced”, in Jerusalem Post, 24.04.2014, http://www.jpost.com/Diplomacy-and-Politics/Israel-cancels-planned-peace-talks-meeting-after-Fatah-Hamas-unity-deal-announced-350203 , accesat la data de 10.05.2015.

Herb Keinon, ”Serry: Time to replace 242 with new ‘peace architecture’”, in Jerusalem Post, 26 Martie 2015, http://www.jpost.com/Middle-East/UN-Israeli-settlements-may-have-already-killed-two-state-solution-395288 , accesat la data de 10.05.2015.

Israel Ministry of Foreign Affairs – Jordanian Annexation of West Bank, Resolution adopted by the House of Deputies, Amman, 24 April 1950, IV.10, Jerusalem and the Holy Places. https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Peace/jorannex.html, accesat la data de: 20. 05.2015.

Jack Moore, ”Turkey's Erdogan: 'Morsi is Egypt's president, not Sisi' ”, in Newsweek, 22.05.2015, http://europe.newsweek.com/turkeys-erdo-morsi-egypts-president-not-sisi-327640 , accesat la 22.05.2015.

Jeffrey White, ”A War Like No Other: Israel vs. Hezbollah in 2015”, in Policy Analysis, The Washington Institute Org., 29.01.2015, http://www.washingtoninstitute.org/policy-analysis/view/a-war-like-no-other-israel-vs.-hezbollah-in-2015 , accesat la data de 10.05.2015.

Joanna Paraszczuk, Yaakov Katz, ”Sudanese media report on Israeli air strikes”, in Jerusalem Post, 25.12.2011, http://www.jpost.com/Middle-East/Sudanese-media-report-on-Israeli-air-strikes , accesat la 10.06.2015.

Justin Jalil and JTA, ”Spurred by Obama, PM sets out terms for ‘better’ Iran deal”, in Times of Israel, 12 Aprilie 2015, http://www.timesofisrael.com/netanyahu-denounces-bad-iran-nuclear-deal/ , accesat la 17.05.2015.

Luis Martinez, ”Israel Hasn't Asked For Access to US Arsenal Stored in Israel”, in ABC News, Jul 15, 2014, http://abcnews.go.com/blogs/politics/2014/07/israel-hasnt-asked-for-access-to-us-arsenal-stored-in-israel/ accesat la data de 20.05.2016.

Mahdi Darius Nazemroaya, ”War on Yemen: Where oil and geopolitics mix”, in Russia Today, 9.04.2015, http://rt.com/op-edge/248269-yemen-oil-saudi-mandeb-strait/ , accesat la data de 7.06.2015.

Manuel Almeida, ”Profile: Who are Yemen’s Houthis?”, in Al Arabiya News, 8.10.2014, http://english.alarabiya.net/en/perspective/profiles/2014/10/08/Profile-Who-are-Yemen-s-Houthis-.html , accesat la data de 10.06.2015.

Martin Chulov, ”Syrian town of Qusair falls to Hezbollah in breakthrough for Assad”, The Guardian, 5.05.2013, http://www.theguardian.com/world/2013/jun/05/syria-army-seizes-qusair , articol accesat la data de 7.06.2015.

Michael Wilner, ”Congress enshrines Israel in a new class of ally”, Jerusalem Post, 4.12.2014, http://www.jpost.com/International/US-House-of-Representatives-passes-bill-declaring-Israel-major-strategic-partner-383616 , accesat la data de 15.05.2015.

Michael Wilner,”Obama: Framework deal on Iran nuclear program 'best option' for Israel”, Jerusalem Post, 2.04.2015, http://www.jpost.com/Middle-East/Obama-calls-Iran-nuclear-framework-agreement-a-historic-good-deal-396028 , accesat la data de 5.06.2015

Mitch Ginsburg, ”Iran doesn't think world will use force to stop its nukes, army intel head says”, in Times of Israel, 14.03.2013, http://www.timesofisrael.com/sanctions-making-iran-leaders-think-twice-army-intel-head-says/ , accesat la data de 6.06.2015.

Mitchell Bard, Israel-Egypt Relations: Background & Overview of Peace Treaty, https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Peace/peace_with_Egypt.html

Mitchell G. Bard, ”U.S. Middle East Policy, U.S.- Israel Strategic Cooperation, Evolution of Strategic Alliance”, accesat la data de 16.05.2015, https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/US-Israel/evolution_of_strategic_coop.html .

Mitchell G. Bard, U.S.-Israel Strategic Cooperation: Evolution of Strategic Alliance, https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/US-Israel/evolution_of_strategic_coop.html , accesat la data de 20.05.2015.

Mitchell G. Bard, U.S.-Israel Strategic Cooperation: Evolution of Strategic Alliance, update 30.04.2015, https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/US-Israel/evolution_of_strategic_coop.html , accesat la data de 10.05.2015

Moshe Yaalon, Jerusalem Center for Public Affairs, ”Israel’s Critical Requirements for Defensible Borders”, 2015, http://jcpa.org/requirements-for-defensible-borders/ , accesat la 7.06.2015.

Neil MacFarquhar, ”Arab League Votes to Suspend Syria Over Crackdown”, in New York Times, 12 Noiembrie 2011, http://www.nytimes.com/2011/11/13/world/middleeast/arab-league-votes-to-suspend-syria-over-its-crackdown-on-protesters.html?_r=0 , accesat la data de 7.06.2015.

Nicholas Blanford, ”Hezbollah close to cutting off key route for Syrian rebels, refugees”, The Christian Science Monitor, 14.03.2014, http://www.csmonitor.com/World/Security-Watch/2014/0314/Hezbollah-close-to-cutting-off-key-route-for-Syrian-rebels-refugees , accesat la data de 7.06.2015.

Paddy Allen, ”Iron Dome: how Israel's missile defence system works”, The Guardian, 9.07.2014, http://www.theguardian.com/world/interactive/2011/apr/11/israel-iron-dome-missile-defence-interactive , accesat la data de 10.05.2015.

Raphael Ahren, ”Kurds in Iraq deserve independence, Netanyahu says”, in Times of Israel, 29.06.2014, http://www.timesofisrael.com/kurds-in-iraq-deserve-independence-netanyahu-says/ , accesat la data de 10.06.2015.

Roi Kais, ”Nasrallah: If Syria caves, Palestine will be lost”, in Yedioth Ahronoth, 25.03.2013, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4383982,00.html , accesat la data de 7.05.2015.

Shimon Cohen, Tova Dvorin, ”Yemen Conflict Could be Good for Israel, Says Expert”, Arutz Sheva – Israel National News, 31.03.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193431 , accesat la data de 17.05.2015.

Siraj Wahab, ”Hezbollah ‘operating in Yemen’ with Houthis”, in Arab News, 28 Martie 2015, http://www.arabnews.com/saudi-arabia/news/724391 , accesat la data de 10.05.2015.

Smadar Perry, ”Yemen is just part of Iran's Mideast master plan”, Yedioth Ahronoth, 28.03.2015, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4641659,00.html , accesat la data de 7.06.2015.

Stuart Winer, ”Hezbollah admits fighting Islamic State in Iraq”, in Times of Israel, 17.02.2015, http://www.timesofisrael.com/hezbollah-admits-fighting-islamic-state-in-iraq/ , accesat la data 7.06.2015.

Stuart Winer, ”IDF credited with saving Irish troops from jihadists on Golan”, Times of Israel, 7.09.2014, http://www.timesofisrael.com/idf-credited-with-saving-irish-troops-from-jihadists-on-golan/ , accesat la data de 7.06.2015.

Suleiman Al Khalidi, ” Jordan, Israel agree $900 million Red Sea-Dead Sea project”, Reuters, 26.02.2015, http://www.reuters.com/article/2015/02/26/us-mideast-economy-water-idUSKBN0LU23Z20150226 , accesat la data de 10.05.2015.

Taboola, ”Israel: 'Magic Wand' missile defense system to go operational in months”, in I24News, 1.04.2015, http://www.i24news.tv/en/news/international/middle-east/66257-150401-army-scenario-1-200-rockets-daily-from-hezbollah-in-case-of-war , accesat la data de 10.05.2015.

The Embassy of Israel to the United States, Press Room, ”PM Netanyahu addresses AIPAC Policy Conference 2012”, accesat la data de 5.06.2015, http://embassies.gov.il/washington/NewsAndEvents/Pages/PM-Netanyahu-AIPAC-Conf-2012.aspx .

Thomas Grove, ”Russia sending warships to its base in Syria”, Reuters, 28.11.2011; *** ”Russia delivers anti-ship cruise missiles to Syria: report”, Reuters, 1.12.2011, http://www.researchomatic.com/free-membership/what-are-the-causes-of-syrian-uprising-121325.html , accesat la 8.06.2015.

Tova Dvorin, ”Netanyahu, Herzog Spar Over Keeping Jerusalem United”, Arutz Sheva-Israel National News, 18.05.2015, accesat la 10.06.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/195568 .

Tova Dvorin, ”Obama: No 'Good' Alternative to Iran Deal”, in Arutz Sheva, 12 Aprilie 2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193901 , accesat la data de 18.05.2015.

US Department of State Archive, Foreign Relations 1964-1968, Volume XX, Arab-Israeli Dispute 1967-1968, Documents: 187. Memorandum From Director of Central Intelligence Helms to President Johnson; 188. Telegram From the Department of State to the Embassy in Jordan; 189. Telegram From the Department of State to the Embassy in Israel, accesat la data de 12.05.2015, http://2001-2009.state.gov/r/pa/ho/frus/johnsonlb/xx/2669.htm .

US Department of State, Foreign Military Financing Account Summary, http://www.state.gov/t/pm/ppa/sat/c14560.htm , accesat la data de 15.05.2015.

Uzi Baruch, ”Take a Sneak Peak at Israel's Secret Submarine Fleet”, in Arutz Sheva-Israel National News, 29.03.2015, accesat la data de 10.06.2015, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/193350 .

Uzi Dayan, Jerusalem Center for Public Affairs, ”Defensible Borders to Ensure Israel’s Future”, 2015, accesat la data de 7.06.2015. http://jcpa.org/Defensible_Borders_to_Ensure_Israels_Future/ .

Yaakov Amidror, Jerusalem Center for Public Affairs, ”Defensible Borders for a Lasting Peace, Israel's Requirement for Defensible Borders”, 2005, http://www.defensibleborders.org/amidror.htm , accesat la data de 10.06.2015.

Yaakov Lapin, ”IDF releases Cast Lead casualty numbers”, Jerusalem Post, 26.03.2009, http://www.jpost.com/Israel/IDF-releases-Cast-Lead-casualty-numbers , accesat la data de 10.05.2015.

Yaakov Lapin, ”Israel to purchase four navy patrol boats from Germany”, in Jerusalem Post, 11.05.2015, http://www.jpost.com/Israel-News/Israel-purchases-four-German-made-warships-to-help-protect-Mediterranean-gas-rigs-402721 , accesat la data de 15.05.2015.

Yaakov Levi, ”Bennett: The World Needs to Recognize the Golan is Ours”, in Arutz Sheva – Israel National News,7.06.2015, accesat la data de 10.06.2015. http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/196393.

Ynet and News Agencies, ”Netanyahu: Iran-Lausanne-Yemen axis must be stopped”, Yedioth Ahronoth, 29.03.2015, accesat la 6.06.2015, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4642030,00.html .

Zoav Zitun, ”IDF Operation Protective Edge in numbers”, in Yedioth Ahronoth, 5 August 2014, http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4555441,00.html , accesat la data de 10.05.2015.

c. din alte surse:

Leviticul 25:10

Talmud, Sanhedrin 4:5

ANEXE

Anexa 1. Linia de armistițiu – anul 1949

Sursa: http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/History/49lines.html

Anexa 2. Linia de armistițiu – anul 1967

Sursa: http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/myths3/MFboundaries.html

Anexa 3. Războiul de Șase Zile – anul 1967

Sursa: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/History/jermunimap.html

Anexa 4. Marea Roșie – Marea Moartă – acord Israel-Iordania – anul 2013

Sursa : https://ameooo.files.wordpress.com/2011/03/dead-sea-11.jpg

Anexa 5. Invadarea Israelului – anul 1948

Sursa : http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/History/1948_War.html

Anexa 6. Războiul de Yom Kippur – anul 1973

Sursa : http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/History/73warmap.html

Anexa 7. Concesiile Israelului privind Peninsula Sinai – Camp David anul 1978

Sursa : https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Peace/peace_with_Egypt.html

Anexa 8. Statistica Departamentului de Stat al SUA – plan pentru asistența militară

Sursa : http://www.statista.com/statistics/209368/proposed-us-military-aid-to-israel

Anexa 9. Istoricul ajutorului american pentru Israel – perioada 1949-2014

Sursa : https://en.wikipedia.org/wiki/Israel%E2%80%93United_States_relations

Anexa 10. Planul de dezarmare din Gaza

Sursa : http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/3634245.stm

Anexa 11. Hamas în Sediul ONU – imagine din satelit

Sursa : http://acdemocracy.org/wp-content/uploads/2014/08/Hamas-Urban-Warfare-Tactics.pdf

Anexa 12. Planul tunelurilor Hamas

Sursa : http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Peace/protectivetunnelmap.html

Anexa 13. Amenințarea iraniană – Hegemonie în Orientul Mijlociu

Sursa : http://nypost.com/2015/02/01/the-iranian-dream-of-a-reborn-persian-empire/

Anexa 14. Compoziția etnico-religioasă din Siria

Sursa : http://www.isracast.com/pages/bigimage.aspx?id=3363

Anexa 15. Diagrama grupurilor religioase din Siria

Sursa : http://www.understandingwar.org/sites/default/files/PieChart13Dec.jpg

Anexa 16. Harta etnico-religioasă a Siriei

Sursa : https://en.wikipedia.org/wiki/Sectarianism_and_minorities_in_the_Syrian_ Civil_War#/media/File:Syria_Ethno-religious_composition..jpg

Anexa 17. Lupta pentru Siria

Sursa : http://commons.wikimedia.org/wiki/File:GolanHights-UNDOF.jpg

Anexa 18. Harta geografică a statului Yemen

Sursa : http://geology.com/world/yemen-satellite-image.shtml

Anexa 19. Strâmtoarea Bab el-Mandeb – ”Poarta de lacrimi”

Sursa : http://www.kidsmaps.com/geography/Africa/Topographical/Gulf+of+Aden+Map

Anexa 20. Marea Roșie – Transport maritim și tranzit de petrol; Bab el-Mandeb

Sursa : http://www.businessinsider.sg/war-in-yemen-could-threaten-one-of-the-worlds-most-important-oil-choke-points-2015-3/

Anexa 21. Arabia Saudită – petrol și gaze naturale

Sursa : http://www.eia.gov/beta/international/analysis.cfm?iso=SAU

Anexa 22. Steagul grupării Houthi cu traducerea liniilor de text inscripționate

Sursa : https://en.wikipedia.org/wiki/Houthis#/media/File:Houthis_Logo.png

Anexa 23. Sistemul de transport petrolier – Eilate-Ashkelon

Sursa : http://www.planetenonviolence.org/Georgie-Un-Pipeline-BTC-Tres-Protege-par-les-USA-Et-Israel_a1649.html

Anexa 24. Tratatul de la Sèvres pentru un Kurdistan independent – anul 1920

Sursa : https://en.wikipedia.org/wiki/Early_Kurdish_nationalism#/media/File:Kurdistan 1920.png

Anexa 25. Planuri privind granițele unui ipotetic stat kurd

Sursa : http://mondediplo.com/maps/kurdistanborders

Anexa 26. Codul de etică al IDF

(Israel Defense Force – Tzva Hahagana LeYisra'el – Tzahal)

1. Misiunea IDF

Să apere existența, integritatea teritorială și suveranitatea statului Israel. Să protejeze locuitorii din Israel și să combată toate formele de terorism care amenință viața de zi cu zi.

2. Etica IDF

Forțele de Apărare Israeliene sunt forțele militară ale Israelului. IDF este subordonată direcțiilor autorităților civile democratice și legilor statului. Scopul IDF este de a proteja existența statului Israel și independenței sa, și de a contracara toate eforturile inamice de a perturba modul normal de viață din Israel. Soldați IDF sunt obligați să lupte, să-și dedice întreaga putere și chiar să-și sacrifice viața pentru a proteja statul Israel, cetățenii și rezidenții săi. Soldații IDF vor opera în conformitate cu valorile și ordinele IDF, în timp ce vor adera la legile statului și la normele demnității umane, și vor onora valorile statului Israel drept stat evreiesc și democratic.

A. Spiritul IDF – Definiție:

Spiritul IDF este cartea de identitate a valorilor IDF, care trebuie să stea drept temelie a tuturor activităților pentru fiecare soldat IDF, în serviciul regulat sau de rezervă. Spiritul IDF și liniile directoare de operare rezultate din aceasta reprezintă codul etic al IDF. Spiritul IDF va fi aplicat de către IDF, soldaților săi, ofițerilor săi, unităților și corpurilor sale pentru a modela modul lor de acțiune. Ei se vor comporta, educa și evalua pe ei înșiși și pe alții în funcție de Spiritul IDF.

B. Spiritul IDF – Origini:

• Tradiția IDF și a moștenirii sale militare drept Forță de Apărare ale Israelului;

• Tradiția Statului Israel, a principiilor sale democratice, a legilor și instituțiilor sale;

• Tradiția poporului evreu de-a lungul istoriei sale;

• Valorile morale universale fundamentate pe valoarea și demnitatea vieții umane.

3. Principala Doctrină a IDF:

A. Puncte de bază

• Israelul nu își poate permite să piardă nici un singur război;

• Defensivă la nivel strategic, fără ambiții teritoriale;

• Dorința de a evita războiul prin mijloace politice și o postură de descurajare;

• Prevenirea escaladării conflictelor;

• Determinarea rezultatului războiului în mod rapid și decisive;

• Combaterea terorismului;

• Un raport foarte scăzut al pierderilor.

B. Pregătirea pentru Apărare

• Armată de mici dimensiuni în stare de luptă, cu o capacitate de avertizare timpurie, forțe aeriene și marine regulate;

• Mobilizare eficientă a rezervelor și un sistem de transport eficient.

C. Trecerea la contra-atac

• Coordonarea multi-arme;

• Transferarea rapidă a luptei pe teritoriul inamic;

• Realizarea rapidă a obiectivelor de război.

4. Codul de conduită al IDF

Se definesc trei valori fundamentale de urmat pentru toți soldații IDF, precum și zece valori secundare (primele fiind cele mai importante, celelalte apar sortate în ordine alfabetică ebraică):

A. Valorile de bază

Apărarea statului, a cetățenilor și a rezidenților săi – ”Scopul IDF este de a apăra existența statului Israel, independența și securitatea cetățenilor și rezidenților statului.”

Dragostea de patrie și loialitate față de țară – ”La baza serviciului în IDF stă iubirea patriei și angajamentul și devotamentul pentru statul Israel – un stat democratic, care servește ca o casă națională pentru Poporul Evreu – pentru cetățenii și rezidenții săi.”

Demnitatea umană – ”IDF și soldații săi sunt obligați să protejeze demnitatea umană. Fiecare ființă umană este de valoare, indiferent de originile sale, religie, naționalitate, sex, statut sau poziție.”

B. Alte valori

Tenacitate în urmărirea scopului privind îndeplinirea misiunilor și obținerea victoriei, Responsabilitate, Credibilitate, Exemplul personal, Viața umană, Puritatea Armelor, Profesionalism, Disciplina, Camaraderia, Simț al misiunii.

Viața umană – ”Militarii IDF vor acționa într-o manieră judicioasă și sigură în toate acțiunile lor, prin recunoașterea valorii supreme a vieții umane. În timpul luptei, ei înșiși și camarazii lor se vor pune în pericol numai în măsura necesară pentru a îndeplini misiunea lor.”

Puritatea Armelor – ”Soldatul va folosi armamentul și puterea sa numai pentru îndeplinirea misiunii și numai în măsura necesară, el își va menține umanitatea, chiar și în timpul luptei. Soldatul nu va angaja armamentul și puterea sa pentru a. face rău necombatanților sau prizonierilor de război, și va face tot ce poate pentru a evita afectarea vieții, corpului, onoarei și proprietății lor.”

În 2005, Asa Kasher și Amos Yadlin au publicat un articol în ”Jurnalul de Etică militară” sub titlul:

5. ”Etica militară de luptă contra terorismului: O perspectivă israeliană”.

Până în ziua de astăzi, ”Spiritul IDF” (cf. supra) este considerat unicul cod moral care se aplică în mod oficial pentru trupele IDF.

Cele 11 puncte-cheie evidențiate în articolul de mai sus:

1. Acțiunea militară pot fi luată numai împotriva țintelor militare;

2. Folosirea forței trebuie să fie proporțională;

3. Soldații pot utiliza numai armele care au fost emise de către IDF;

4. Oricine se predă nu pot fi atacat;

5. Numai cei care sunt instruiți corespunzător pot interoga prizonieri;

6. Soldații trebuie să acorde demnitate și respect pentru populația palestiniană și pentru cei arestați;

7. Soldații trebuie să acorde îngrijire medicală adecvată, atunci când condițiile o permit, pentru ei și pentru dușmani;

8. Jaful este absolut și total ilegal;

9. Soldați trebuie să arate respectul cuvenit pentru site-urile religioase și culturale și pentru artefacte;

10. Soldații trebuie să protejeze lucrătorii de ajutor internațional, inclusiv proprietatea și vehiculele lor;

11. Soldații trebuie să raporteze toate încălcările acestui cod.

_________________________________________________________________________