Instaurarea Noului Sistem Economic Dupa Model Sovietic (1947 – 1953

Cap. I. Instaurarea noului sistem economic după model sovietic (1947 – 1953)

1945, finalul celui de al II-lea razboi mondial, poziționa și regăsea statele, națiunile, într-o situație de neconceput. Zeci de milioane de vieți omenești pierdute era prețul suprem pe care omenirea avea să-l plăteasă în cel mai crunt și dureros război mondial. Nici conștiința, care punea presiune pe moralul oamenilor cel mai mult, nici durerea și umilința nu au întarziat să apară în sufletele lor sfâșiate de prăpădul creat de lăcomia și setea de putere care trebuia câștigată cu orice preț. Marile puteri, cuceritorii lumii, Marea Britanie, Statele Unite Ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste priveau în urmă la realizarile militare și la cenușa lăsată în urmă lor de acestea. Atrocitățile și genogidul creat de națiunile trufașe nu avea să aibă nici un termen de comparare, nici urmă de umanitate sau fărâmă de rațiune. Orgolii inimaginabile și ambiții de putere păreau să înece morala și etica unor națiuni pline de ură și ignoranța față de ce s-ar fi putut evita. Calea de întoarcere a celor care reușiseră să supraviețuiască, chinurilor de luptă de pe fronturi, lagarelor de exterminare, de concentrare și internare pe care Germania nazistă și U.R.S.S.-ul le construiseră, avea sa fie una presărată tot de durere și umilință către o lume în ruine. Orașele, asupra cărora războiul își lăsase amprenta, fumegau încă de foc și de durere, de lacrimi și neputință. În liniștea ce se așeza odată cu sfârșitul razboiului încă plutea aerul morții și a distrugerii. Europa trebuia să pornească la un drum al reconstrucției, pe toate planurile economice în primul rând, pentru a restabili economia scazută și suptă de razboi, inclusiv la încercarea de a revenii pe cât posibil la un nivel de trai decent, dar și pe laturi politice și sociale.

Moment culminant și de o însemnatate sporită, în procesul de reconstrucție și de recladire a unui întreg continent aflat în cenușă și noroi, avea să vină între 4-11 februarie 1945, la doar cateva luni ca sfârșitul razboiului să vină. Marii lideri ai celor trei superputeri, Marea Britanie, S.U.A. și U.RS.S., se întalneau la Ialta petru a negocia soarta națiunilor implicate în razboi. Delegațiile celor trei state au fost conduse de către  Winston Churchill, Franklin Delano Roosevelt și  Iosif Vissarionovici Stalin. Aici cei trei au semant un accord, în urma negocierilor purtate în prealabil și la întâlnirea anterioara din Teheran, prin care fiecare stat dobândea ceea ce își propusese la negocieri plus încetarea războiului și anexarea cuceririlor făcute ca prada de razboi. Bazele noii hărți a Europei postbelice au fost puse la Conferința de la Ialta prin semnarea, de catre cele trei părți implicate, a întelegerilor făcute de aceștia. În final fiecare, dintre cele trei puteri, și-au atins obiectivul principal, Marea Britanie îți menținea imperiul colonial, S.U.A câștigă participarea și suportul URSS-ului în Razboiul din Pacific cu Japonia plus influența în negocierile arajamentelor postbelice în relația cu statele europene iar URSS-ul putea să-și extindă teritoriul în țările cucerite în vederea consolidării poziției de superputere și de dominare totală a acestora. Proaspăta hartă a Europei reconturată de cele trei națiuni va crea mai târziu, dupa sfârșitul razboiului, Blocul Răsăriten și cel Apusean, blocuri între care apare ceea ce s-a numit Razboiul Rece. Ambele grupări fiind reprezentate prin alianțe internaționale ca Pactul de la Varșovia, semnat în 1955 pentru partea orientală, respectiv Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pentru gruparea occidentală prin semnarea tratatului în 1949.

URSS-ul va pornii, în 1945, cu pași mari în revendicarea teritorilor cucerite și instaurarea modelului communist la cârma lor. Unul din primii pași va fi cel prin care statele erau constrânse să predea cârmuirea țării partidelor politice comuniste, prin care Moscova putea să le gestioneze spre propria alegere, urmate de plata despăgubirilor de razboi, negociate și stabilite prin intermediul Tratatului de la Paris, semnat în 1947, precum și prin sovietizarea țărilor.

În 23 august 1944, ca urmare a deplasării unei delegații române la Moscova, pentru semnarea Convenției de Armistiție cu Națiunile Unite, rușii, conform înțelegerilor secrete cu forțele aliate, se hotărăsc să-și extindă puterea, voiau să aibă controlul total. Prin introducerea comunismului în România aceștia vor reușii ulterior să preia o țară cu resurse și bogății, să-și implementeze propriul sistem economic, politic precum și social dar și să influențeze o istorie pe cât de lungă, pe atât de frumoasă. În România, armata sovietică a intrat mai întai ca armată inamică de ocupație, iar după 23 august 1944, statutul lor s-a schimbat în armate aliate de ocupație. Cum toată Europa de Est, după 1945, va fi ținta ideologiilor comuniste, de comunizare și sovietizare a acestora, sub pretextul menținerii ocupației și de restabilire a păcii, Moscova, a menținut în teritoriul ocupat forțe militare directe ale armatei sovietice cu scop de prezență și dominare totală dar și ca scop de intimidare indirect la adresa regimului de conducere al statului. Instaurarea regimului comunist va începe imediat după sfârșitul celui de al II- lea război mondial cu o evoluție rapidă, constantă și năucitoare, atât pe plan politic, economic cât și social. Acest proces de instaurare a regimului comunist în România fiind parte dintr-un amplu și bine pus la punct plan al Uniunii Sovietice în Europa de Est, asupra tuturor statelor cucerite și dominate în urma celui de-al Doilea Razboi Mondial. Uniunea Sovietică va face presiuni, pe plan politic, pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidului Comunist, recent reintrat în legalitate, partid care fusese interzis în 1924, în vreme ce liderii necomuniști erau eliminați în mod constant din viața politică. Partidul Comunist a luat naștere în 1921, prin desprinderea comuniștilor din partidul socialist, iar în 1924 partidul comunist a fost interzis în Romania pentru că ar fi pus la cale o lovitura de stat în Basarabia. Presiunea sovietică asupra țării noastre și instaurarea comunismului în România s-a facut în etape generale bine puse la cale, gândite și gestionate din unbră de URSS.

Pornind de la instaurarea primului guvern, controlat de comuniști sub conducerea lui Petru Groza începând cu 6 martie 1945, Regele Mihai a fost obligat și constrâns de reprezentanții Uniunii Sovietice în Romania să numească acest guvern condus de comunisti în locul guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu. Cel mai vehement reprezentant sovietic a fost Andrei Vîșinski, adjunctul Ministrului de Externe, el l-a amenintat public pe rege, la acea vreme, cu un mesaj conform căruia daca nu numea un guvern procomunist multi dintre tinerii arestati, de armata sovietică între noiembrie 1944 și februarie 1945, vor fi executați, astfel comuniștii au preluat sub control puterea executivă a țării(guvernul).

Alegerile generale ce au urmat în noiembrie 1946 s-au desfașurat într-un climat de teroare creat de fortele comuniste și aliatii acestora. Comuniștii știau că au puțini simpatizanți și au recurs la intimidarea electoratului democratic pentru a nu se prezenta la vot. Au aplicat și strategia falsificării rezultatelor alegerilor la nivel central prin influenta directă a comisiei centrale. Prin urmare, aceasta a anunțat victoria alianței comuniste (Blocul Partidelor Democratice cu peste 70% din voturi). În realitate alegerile au fost câștigate de P.N.Ț. cu 78%. Aceste date au fost anunțate de liderii național țaraniști în același timp cu datele oficiale, ei folosind procesele verbale din secțiile de votare din țara. Sub aceasta formă comuniștii au luat sub autoritate și puterea legislativă (parlamentul).

O alta etapă din cadrul planului de instaurare a comunismului în Romania a fost distrugerea partidelor democratice (P.N.L., P.N.Ț. și P.S.D.). În 1947 se declanșază un proces împotriva conducătorilor P.N.Ț.-ului (Iuliu Maniu și Ion Mihalache) sub acuzația de tradare și complot împotriva ordinii de stat. Ca urmare a încercării, de catre conducerea P.N.Ț., să trimită în afara granițelor țarii un grup de lideri politici cu scopul de a forma un guvern în exil. Despre această încercare, agenții Securității, controlați de comuniști, au aflat iar tentativa liderilor și grupul conducatorilor țaraniști au fost arestați chiar langă avionul cu care urmau să plece. În urma acestor fapte grupul liderilor țărăniști au fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare în urma unui proces în care au fost învinuiți de înaltă tradare, ulterior și partidul fiind desființat. Membrii și simpatizanții ai P.N.Ț. au fost persecutați și arestați de catre comuniști, aruncați în închisori în condiții inumane, ba chiar și torturați de regim pe motiv de trădare și instigare a populației asupra regimului actual comunist.

Finalul glorios și viclean al instaurarii regimului sovietic vine la 30 decembrie 1947, autoritatea comunistă, în frunte cu Gheorghiu Dej și Petru Groza l-au forțat pe regele Mihai I sa semneze actul de abdicare. Regele, fiind amenințat cu moartea și santajat cu executarea unui numar mare de deținuți politici aflați în închisori, arestați în perioada 1945-1946, va semna actul de abdicare. Regelui i-a fost permisă plecarea sa, ulterior, împreună cu mama sa și câțiva apropiați. Tot în aceeași zi, autoritățile comuniste au proclamat Republica Populară Româna în locul Regatului Român. Astfel, comuniștii au înlaturat ultima instituție care mai amintea de regimul democratic, ultimul ghimpe din coasta moscovită, monarhia, garantul constitutiei.

Abdicarea regelui și îngăduirea, de către noul regim, să părăseasă țară împreună cu câțiva apropiați, din familia regală, dar și cu anumite bunuri cerute de acesta, vor da mâna libera noului sistem să acapareze toate palierele, politice, economice și sociale permițând sau creând astfel un mediu propice desfâșurării și implementării planului comunist de acaparare, subminare și sovietizare a poporului român. Cum clasa politică, nou venită la putere, care reușise să se impună și să treacă peste obstacolele noncomuniste, precum și să înlăture pe cei care nu susțineau un astfel de regim, își vor îndrepta atenția către partea cea mai importantă a țării, peste partea economică, peste latura de resurse pe care românia le avea la acea vreme, atât în subsol cât și la suprafață. Drept urmare apar și primele semne ale instaurării regimului sovietic economic, apariția societăților de tip mixt româno-sovietice ca urmare a unui accord între România și Uniunea Sovietică semnat la 8 mai 1945. Acordul, care a fost semnat la Moscova, poziționa clar România în postura de dator platnic asupra despăgubirilor de razboi cerute de catre partea sovietică iar scopul societăților fiind de fapt gestionarea recuperării directe a datoriei de stat catre U.R.S.S.. Însă în realitate sovrom-urile nu făceau altceva decât să mascheze jaful resurselor și al economiei țării și așa secătuite de război. Om politic, profesor de pedagogie și membru corespondent al Academiei Române Onisifor Ghibu socotea societațile româno-sovietice drept  "un capitol al tragediei noastre de astăzi, camuflat sub forma prieteniei "româno-sovietice". Acest citat fiind doar o frază dintr-un memoriu trimis primului ministru, Petru Groza, în timpul în care acesta era încarcerat la Caracal în lagarul de deținuți politici. Tot în contextul aceluiași memoriu vorbește și despre cum considera acesta activitatea sovrom-urilor în țara nostră, socotind că: "sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, cu prețuri derizorii, în timp ce pe piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele".

Printre primele sovrom-uri formate în România comunistă s-au aflat Sovromtransport, (1945 – 1954) societate de navigație, Sovrompetrol (1945-1956), Sovromcuarțit (1945-1956) societate care se ocupa cu extragerea și exploatarea uraniului dar și Sovrombanc, Sovromlemn, Sovrommetal, Sovromgaz, Sovromchim, Sovromnaval, Sovromconstrucția, Sovrom Metale Neferoase, Sovromcărbune, Sovromasigurare, Sovromfilm, Sovromtractor, Sovromutilajpetrolier, TARS (Transporturile Aeriene Româno-Sovietice). Toate aceste sovrom-uri, înfințate în urma acordului cu Moscova, aveau ca scop economic să facă profit, pe care ulterior să se împată în mod egal între cele două state, pe o parte ca România să își poată revenii economic după cel de al II-lea razboi mondial și pe de alta parte să poată plătii datoria de stat în valoare de 300.000.000 dolari. Controlul asupra sovromurilor era sub absoluta tutela a sovieticilor, care numiseră în fruntea conducerii fiecareia dintre societăți liderii care împiedicau românilor accesul în socotelile societăților sau la negogierile de exploatare a acestora. În mâinile rușilor au stat aceste sovromuri preț de 7-8 ani, timp în care toată industria românească extractivă de petrol, gaze, cărbune precum și industria grea, chimică, navală, industria de exploatare a lemnului, construcții, transporturi și altele luau drumul Moscovei. Și pe plan extern, practicile sovietice care erau văzute fiind abuzive, determină tări dezvotate și puternice să critice U.R.S.S.-ul pentru modul abuziv prin care exploatează atât România cât și celelalte țări de sub control communist. Constantin I. Brătianu critica vehement în 1945, tirania politico-economică pe care Unuiunea Sovietică o aplica țării noastre precum și altor țării susținând privitor la acea situație faptul că : ” În timp ce germanii ne-au luat toate ouăle de la găini, rușii au mancat mai întâi găinile și acum insistă să le dăm ouă”. Citatul prezentat era doar o mică parte din nemulțumirea lui C.I.Brătianu care, într-o ședință publică, cerea adjunctului ministrului Industrilor, Ion Gheorghe Maurer, să poropună înfințarea comisiilor mixte de verificare a activității sovromurior. Presa străină publica,la rândul ei, la aceea vreme articole cu privire la aspectul deranjant al punerii în practică al acordului, dintre URSS și statele afectate de virusul communist, exprimând părerea publică cu privirea la gigantul sovietic ca fiind ”singurul capitalist din industria românească este Rusia comunistă”. Desfințarea sovromurilor întârzie să apară până în 1953, când la propunerea lui I.Ghe.Maurer, preluată de la C.I.Brătianu, se concretizează în urma tratativelor din care la un an mai târziu, în 31 martie 1954, prin protocolul de preluare doar 8 sovromuri trec în patrimonilul de stat, ulterior restituind României și restul societăților mixte în propietate. România a înregistrat pierderi colosale atât din resursele țării precum și capital care ar fi trebuit să consolideze economia statului român nu visteria lacomului stat sovietic. Prețurile mărfurilor, ale bunurilor de consum precum și a materiei prime erau stabite de comuniști la nivelul prețurilor din anii ”37-”38 iar producția societăților mixte se îndrpta numai spre Rusia în proporție de peste 80%. Investiția părți ruse, în economia și in afecerile interne ale statului, parea să nu se mai amortizeze deloc, ba chiar statul roman era constrâns de situație să importe la rândul ei cele necesare cu un alt preț, mult mai mare chiar și supraevaluat. Comparativ cu cele 300 de milioane de dolari pe care statul român avea să le platească părții ruse aceștia au reușit să sugă și să stafidească țara de peste doua miliarde de dolari prin intermediul acestor sovromuri până la desfințarea acestora și trecerea lor în propietatea statului începând cu 1954. Partidul Muncitoresc Român a profitat la aceea dată de faptul ca Nikita Sergheevici Hrușciov, aflat la putere după moartea lui Stalin din 1953, nu îmbrațișa aceeiași ideologie cu privire la presiunile puse pe căpătâiul țărilor aflate în blocul est-sovietic, acesta fiind un mare susținător al lui Vladimir Lenin, și va aproba trecerea acestora în gestiunea statului român precum și retragerea trupelor militare de ocupație ulterior în 1958. Evaluarea sovromurilor precum și investiția părții ruse în țara nostră avea să atigă cota de peste 9 miliarde de dolari, sumă pe care U.R.S.S.-ul o pretindea statului român să o platească, cu toate că România calculase la doar 3 miliarde de dolari, datorie ce reprezenta investiția părții rusești. Negocierile și tratativele dipolmatice dintre cele două state ajung la un numitor comun, de 5 miliarde de dolari, dar și mai important la faptul că Moscova slăbește controlul exercitat asupra afecerilor interne ale statului precum și a ocupației militate.

I.1 Procesul de naționalizare

În perioada 1945-1948 România trecea printr-o etapă de reformare politică, economică și socială. Etapele premergătoare marii reforme comuniste ca abicarea regelui, proclamarea Republicii Polulare Române, reformarea industrială precum și cea monetară lăsa un gol, un dinte știrb în cavitatea economică,reformistă, introdusă de sovietici în statul român. Acest gol urmă să fie astupat în 1948 prin Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, lege privind naționalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi. Și pentru conumiști această nouă etapă reprezenta un pionierat fată de acțiunile acestora, care aveau un precedent, dar și pentru românii care priveau neputincioși la o nouă eră prin care statul condus de proaspătul partid comunist, revenit la putere, transfera în propietatea sa toate bunurile mobile și imobile, zăcămintele subsolului cât și cele ale solului, intreprinderi mari și mici,etc. Conucerea statului român, prin autoritățile comuniste, se folosea la aceea vreme de conceptul propagandist pe care avea să-l înfăputiască așa zisa naționalizare însă în realitate nici unuia dintre cei "naționalizații" cu forța nu au primit nici o formă de compensație materială, morală sau banească pentru bunurile sale. Procesul de naționalizare s-a derulat destul de repede însă în tăcere, poporul fiind pus în fața faptelor implinite fără să abie timp de reacție ori să recurgă la actiuni de revoltă împotriva regimului. Nici punerea sa în practică nu a fost mediatizată ori pusă sub semnul de opțiune sau alegere pentru poporului român. Doar articolul 11 din Constituția Republicii Populare Române făcea referire la un astfel de aspect și spunea : "Cand interesul general cere, mijloacele de productie, bancile si societatile de asigurare, care sunt proprietate particulara a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea Statului, adica bun al poporului, in conditiunile prevazute de lege". În decursul unei singure zile toată industria României, peste 9000 de fabrici, uzine, companii de asigurări, companii miniere și de extracție a petrolului, banci și companii de transport erau trecute în proprietatea statului abuziv, de regimul comunist, fără ca autoritățile să dea explicații sau despagubiri de vreun fel. Totuși reacția presei nu a întârziat să apară, criticând măsurile staliniste ca fiind lacome, însă tot în spiritul propagandist era prezentată acțiunea de naționalizare. Ziarul Scâteia scria în ediția de duminică 13 iunie 1948 – "Intreprinderile smulse din mainile lacome ale exploatatorilor devin bun comun pentru întregul popor". În realitate se urmarea excludera proprietății private precum și a clasei burgheziei care clar era un ghimpe în coasta comunistă. Scrierile vremii precum și în istoria scrisă acea zi va rămâne ca fiind "viinera neagra a burgheziei române" reprezentând odată sfârșitul capitalismului în România precum și începutul dictaturii proletariatului. Procesul de naționalizare, care era mult mai complex, avea să meargă mai departe și pe latura agrară prin procesul de colectivizare din 1949, unde la fel ca în cazul naționalizării s-a urmărit înlăturarea aceleiași clase sociale respectiv în mediul rural. În baza Decretului nr 83 din 1949 procesul de colectivizare prevedea "preluarea" proprietătii private agricole și omogenizarea acestora sub forma de ferme agricole care erau administrate de stat. Ambele procese cu un impact devastator, atât la nivelul economiei de stat cât și la nivel de antreprenoriat precum și al micilor industriași, va deschide calea, în următorii ani, unui nou capitol din evoluția României pe plan economic industrial. 1949 va reprezenta finele instaurării regimului comunist în România, regim care la doar cinci ani de la sfârșitul războiului mondial avea toată țara la picioare. Etapele premergătoare instaurării sistemului politic comunist precum și acapararea acestuia în totalitate, prin înlaturarea tuturor obstacolelor anti-comuniste precum și a celor care le susțineau, au croit în primă fază drumul spre adevăratul scop al Moscovei. Resursele, economia, puterea economică precum și potențialul economic deținut de statul român, ba chiar și poziționarea geografică a acestei țării mijeau mustățile comuniste ale marelui conducător sovietic. Cum puterea politică și frâiele țării erau la cheremul Moscovei "marele jaf" pe care România l-a suportat timp de aproape 45 de ani, până în 1989, a fost înregistrat în această primă parte a instaurării regimului comunist. Totodată procesele de naționalizare și colectivizare, a propietăților private din România, fac ulterior cale liberă unei noi etape, a unui nou episod din care actorii principali sunt chiar resursele naționalizate și puse la dispoziția cotropitorilor sovietici. Legea Naționalizării întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, în iunie 1948, și începutul procesului de colectivizare din martie 1949, au făcut ca treptat statul să devină unicul proprietar de resurse pe care le exploata și distribuia în funcție de propria politică. Au fost multe cazuri în care țăranii s-au împotrivit acestor măsuri ajungându-se chiar la unele revolte, dar au fost înăbușite cu violență, mulți dintre „chiaburi” fiind arestați. Adoptarea Constituției Republicii Populare Române în aprilie 1948 și introducerea sistemului judecătoresc de inspirație sovietică a dus la consolidarea modelului totalitar sovietic. Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii în stat, avea o singură cameră și era supusă autorității P.M.R..

I.2. Demararea industrializării și munca forțată

Demararea industrializarii și a muncii forțate în România,conform ploiticilor staliniste, cu precădere după anii 1949-1950, nu avea să deschidă noi orizonturi conceptuale în ramura industrială. Nici noi viziuni de evoluție industrială, nici noi metode revoluționare, în vederea de a obține randament solid la costuri cât mai mici, precum nici diminuarea exploatării forței de muncă umane nu aveau să fie noi politici de industrializare, inedite sau inovatoare, a colosului comunist pe care o impunea poporului român. Cum etapele premergătoare demarării erau înfăptuite iar statul gestiona din propriai sacoșa resursele țării precum și controlul autoritătilor competente aferente fiecărei ramuri, Româmia anilor 50 este luată cu asalt de o nouă etapă, aceea a indistrializarii forțate. Chiar dacă statul român înregistra la aceea vreme o crestere economică scazută, ramura industrială era deja prezenta în economia de stat. Însă în viziunea comuniștilor nu era de ajuns doar atât, se dorea industrializarea la cote înalte cu rezultate pe măsură și fără să fie interesați de costurile morale, fizice și umane. După esecul programului de modernizare rapidă din 1948, valorile, care nu au reușit să fie realizabile chiar dacă în anumite sectoare au înregistrat o creștere de producție, relevau faptul că economia statului roman se confrunta în continuare cu aceleași probleme și deficite. Începutul anilor 50 poziționa economia statului român la umbra necesității unei reforme industriale, care la aceea vreme se desfășura și avea la bază planurile cincinale a le lui Stalin, necesitate acestei reforme care avea în centrul atenției palierul industriei se vor pune în practică ulterior unor conform unor strategii și politicii oficiale ale vremii, cu unele accente și nuanțe de la o etapă la alta. Etapa de reconstrucție și reformare urmarea transformarea țării într-un stat industrial-agrar în care economia să fie una eficientă și care să urmărească lichidarea decalajelor de dezvoltare economică dintre zone, regiuni, județe și egalizarea nivelului dezvoltării economico-sociale a acestora. În primă fază s-a pus accentul pe industria grea în care efortul investițional, realizat prin forțarea investiților în acest sens, a contra balansat în defavoarea consumului populației care a creat dezechilibre majore la nivel sectorial. În ideologia comunista, pe care P.M.R. o îmbrațișa precum o și promova, latura economică dar mai ales performanțele sale erau în centrul atenției autorităților comuniste. Una din lozincile propagandiste făcea referire chiar la faptul că regimul socialist este capabil să asigure nu numai echitatea socială, ci și o creștere economică mai rapidă decât sistemele capitaliste. Dezvoltarea economică de tip socialist, care avea la centrul său și clar una din principalele priorități sale, procesul de industrializare forțată etalau motivațiile ideologice care se contopeau cu cele de exercitatea a controlului politic. În consecință comunismul iși construise imaginea de exponent al muncitorimii industriale, ramură industrială fiind apreciată ca ramură economică purtătoare a progresului iar intreprinderile industriale erau forma de organizare economică cel mai ușor de controlat în cadrul sistemului de comandă. Pentru a face posibila dezvoltarea economică și pentru a asigurarea ritmul ridicat de creștere economică, regimul a căutat să aloce o parte cât mai mare a resurselor disponibile pentru investiții. În aceiași perioadă organismele statului, care erau și ele în proces de reformare, găseau ca soluție o intervenție asupra fondului de venit național. Intervenția autorităților avea la bază divizarea fondului de venit național în două secțiuni, una în care intra fondul de consum și unua în care se forma fondul de acumulare (tabel I.2.1). Constantin Ionete, (1922-2011) mare economist român și membru de onoare al Academiei Române precum și membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României sintetiza politica sistemului comunist privind problema investiților astfel: "Levierul de comandă pentru exercitarea deplină a puterii de decizie în toate sectoarele vieții economice și sociale l-a constituit mobilizarea într-un fond unitar a resurselor de dezvoltare prin investiții, cunoscut sub denumirea de fond de acumulare […]. În economia noastră acest fond a fost dimensionat administrativ prin decizii centralizate pe termene scurte și lungi, ca element structural al utilizării finale a venitului național."

Tabel I.2 .1 Împărțirea fondului de venit național în fond de consum și fond de acumulare,1951-1965 (%)

Pe fondul mișcărilor politico-economice s-au gasit în final soluții și resurse de finanțare pentru demararea procesului forțat de industrializare iar un prim pas pentru a susține un asemenea proiect, de o așa anvergură, a fost acela de susținere proprie prin resurse și materii prime proprii la costuri cât mai scăzute. Această nouă etapă avea nevoie de o infrastructură îmbunatățită atât pe cale ferată, navală cât și rutieră. Necestitatea de dezvoltare a infrastructurii a scos la iveală și nevoia de susținere a costurilor de producție, de transport respectiv, în primă fază, de exploatare. Pe toate palierele economice era prezentă dezvoltarea într-un ritm alert. Energia electrică, petrol, gaze, carbuni, lemn, și alte materii prime necesare procesului erau în atenția liderilor comunisti iar ridicarea nivelului de producție era principalul subiect al sedințelor zilnice. Un alt aspect, o altă necesitate o reprezenta forța de muncă necesară îndeplinirii procesului de dezvoltare. Forța de muncă la aceea vreme nu acoperea nivelul impus, ritmului alert de expansiune, chiar dacă în urma procesului de naționalizare și colectivizare multe locuri de muncă s-au pierdut cererea era foarte mare. Pimul mare poiect, care la 25 mai 1949 primea avizul favorabil al Consiliului de Miniștrii, privind demararea lucrărilor, era Canalul Dunare Marea-Neagră. Justificările întemeiate și formulate de Gheorghe Gheorghiu-Dej la ședința din 25 mai 1949 preciza : „Problema construirii canalului a preocupat anumite cercuri legate de vechile regimuri, dar au rămas simple deziderate, pentru că sistemul capitalist nu îngăduia lucrări mari, care nu aveau în vedere profiturile, ci îmbunătățirea situației maselor muncitoare. Nu au fost elaborate nici un fel de lucrări, ci numai niște schițe, care însă nu s-au dovedit de folos nici pentru studiul problemei. […] Este vorba de un complex de lucrări cum nu se mai fac în alte părți și ne-am inspirat din experiența Uniunii Sovietice, având totodată și ajutorul ei fără de care nu am putea executa aceste lucrări. La cererea noastră, guvernul Uniunii Sovietice ne-a trimis un grup din cei mai buni constructori de canale, care să ne ajute la proiectare, la stabilirea liniei canalului, la toate lucrările. În fruntea grupului este un tovarăș cu experiență bogată. Față de ei s-a văzut lipsa de pregătire a specialiștilor noștri, deși unii din ei și-au dat doctoratul în legătură cu un asemenea proiect de canal”. Motivarile etalate și necesitatea unui astfel de proiect aveau la bază o viziune de prosperitate, de dezvoltare economică și socială precum și regională și industrială. Asigurarea unui transport mai ieftin și mai rapid pe apă din și spre Marea Neagră, industrializarea și dezvoltarea economică a regiunii de Sud-Est a țării, crearea unei rețele de irigații cu precadere în parte de Sud și Sud-Est a țării, combaterea secetei și asanarea văii Carasu, regiune care era bântuită de malarie la vremea respectivă, erau mentiuni ale Hotărârii Consiliului de Miniștri.Tot în cadrul sedinței și a Hotărârii Consiliului de Miniștri din 25 mai Ghe. Gheorghiu-Dej preciza și etapele demarării proiectului precum și îmbunătățirile și efectele pe care acest proiect avea să le aducă :  ''Pentru executarea acestor lucrări se vor construi noui căi ferate, șosele, întreprinderi noui industriale și comericale, locuințe, instituții de învățământ pentru crearea cadrelor tehnice necesare, instituții culturale etc, lucrări care cer mobilizarea tuturor forțelor economice ale țării''.

Reuniunea în care s-a anunțat începerea construcției

canalului Dunăre-Marea Neagră 

Foto: (c) AGERPRES/AGERPRES ARHIVA

Ideea unui canal navigabil care să lege Dunărea de Marea Neagră, pentru a elimina ''marele cot al Dunării'', cum este denumit cursul fluviului în aval de Călărași, se regăsea încă de la începutul secolului al XIX-lea. Construirea unui astfel de canal devenise unul dintre principalele proiecte ale administrației otomane, dar a fost abandonat după ce studiile au indicat rezultate nefavorabile construcției precum și costuri uriașe de realizare. Viziunea lui Gheorghiu-Dej, privind scopul acestui proiect și beneficile pe care avea să le aducă, aveau la bază un alt factor de influentă. Chiar și Ion Ionescu de la Brad, agronom și economist menționa, în 1850, în lucrarea sa ''Excursiune agricolă în Dobrogea'' , beneficiile majore pentru agricultură și economie pe care le-ar avea ''dirijarea Dunării pe un nou braț navigabil între Cernavodă și Constanța''.

Plan de amplasament și delimitare scara 1:5(1950)

Canalul Dunăre Marea-Neagră avea să fie primul proiect de construcție din perioada comunistă. La construcția canalului au muncit,în permanentă, aproximativ 50.000 de oameni. Aceștia erau deținuți obișnuiți, care aveau de executat pedepse iar lucrul la canal le mai scurta din sentință, ori deținuți politici, care fuseseră încarcerați pe motive de tradare, subminare, ori de cele mai multe ori pentru faptul ca nu erau de acord cu sistemul și adepții pro-comuniști. Acești oameni, care erau considerați adversari ai regimului, erau obligați și constrânși, prin diferite metode, să lucreze în condiții inumane la înfăptuirea marelui proiect. Cu mâinile goale, fără scule și echipamente speciale muncii, în climatul aprig și specific al Dobrogei, dar și fără mașinării de mare tonaj, deținuții erau obligați la munca grea și silită, la program de lucru prelungit și nenormat precum și la condiții mizere de cazare și igenă. În 1953, după doar patru ani de la demararea marelui proiect, lucrările sunt oprite. Se realizaseră doar câțiva kilometrii din totalul de 95.6 km, iar marele proiect înghițise mii de vieți omenești. ''Canalul'' sau ''munca la canal'' va ajunge ulterior metodă de constrngere ori pedeapsă aprigă pentru cei ce se împotiveau regimului sau celor care săvârșeau diferite infracțiuni însă aspectul cel mai dramatic îl reprezintă faptul în care ''Canalul'' se trensformase în locul unor tragedii umane de nedescris.

Un al doilea proiect pentru susținerea demarării industrializării forțate din România anilor ''50 ar fi Lacul de acumulare și Barajul de la Bicaz. În 1950 guvernul comunist a aprobat ''Planul de electrificare a țării'', ce urmărea alimentarea cu energie electrică a satelor și orașelor din Moldova, precum și dezvoltarea industriei în această parte de țară. La baza construirii barajului a stat proiectul inginerului Dimitrie Leonida, care a propus încă din 1915 statului roman realizarea unei astfel de constructii. Proiectul inginerului Dimitrie Leonida a fost însă redimensionat după cel de al doilea razboi mondial, regimul dorind construirea unui baraj uriaș și a unei salbe de 12 hidrocentrale pe râul Bistrița, de la Poiana Largului și până la Bacău. Gh. Gheorghiu-Dej, care vedea procesul de industrializare unilateral, în discursurile sale, insista mereu asupra tezei leniniste conform căreia dezvoltarea industriei grele permite asigurarea independenței economice și politice: „progresul țării noastre este în directă și nemijlocită legătură cu progresul industrializării țării și de tăria industrială a țării depinde în mare măsură însăși independența statului”. Prim-secretarul P.M.R a fost principalul promotor al punerii în practică a unui proiect care data din perioada interbelică, cel referitor la electrificarea țării. „Fiecare pas înainte în dezvoltarea industriei noastre socialiste și în mecanizarea agriculturii, este frânat de lipsa de energie electrică” – arăta Gh. Gheorghiu-Dej. În plenara C.C. al P.M.R. din 26 octombrie 1950 a fost aprobat planul de electrificare pe 10 ani, propus de liderul P.M.R. În cadrul acestui proiect se preconiza construirea de centrale termo și hidroelectrice în aproape toate regiunile țării, crearea unei puternice industrii electrotehnice capabile să producă mașini și utilaje moderne necesare dotării centralelor electrice construite, crearea unei vaste rețele naționale de interconexiune, a unei rețele de tensiune înaltă, medie și joasă, pregătirea cadrelor necesare etc.

Politica economică și aplicarea acesteia, în vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, au creat un serios dezechilibru în dezvoltarea economiei, în principal între industrie și agricultură. Investițiile masive într-un segment al industriei, care s-au dovedit în unele părți lipsite de eficacitate, au condus la scăderea fonduiui de consum, situație care s-a reflectat în nivelul de trai foarte scăzut al populației. Cu toate acestea, nu pot fi negate unele progrese care au condus la creșterea produsului social și a venitului național, cu toate consecințele care decurg de aici în privința potențialului economic al țării, al posibilităților de acumulare și investiții și chiar al lărgirii colaborării economice cu străinătatea. Autorii care au scris despre România anilor ’60 (Ghiță Ionescu, Vl. Tismăneanu, Stelian Tănase, St. Fischer-Galați, John Michael Montias, J.F. Brown, Kenneth Jowitt sau David Floyd) sunt de acord că independența afișată de P.M.R, după 1960, a fost, la origine, o rezistență economică.

Cap. II „Destalinizarea” și politica de industrializare (1953 – 1965)