Insertii Arhitecturale In Situri Istorice

INSERȚII ARHITECTURALE ÎN SITURI ISTORICE

NOIEMBRIE, 2013

I. INTRODUCERE

II. EXPLICITAREA TERMENILOR ȘI A NOȚIUNILOR RELAȚIONALE

1. Locul

2. Istoric

3. Inserția

4. Renaștere

5. Noul între trecut si viitor

6. Loc și loc istoric

7. Epocă și influențe privind memoria sitului istoric

8. Problemele clădirilor/ansamblurilor/zonelor istorice

III. RE-EVALUAREA CLĂDIRILOR CU VALOARE ISTORICĂ RIDICATĂ CA OBIECT IZOLAT ȘI CA ANSAMBLU

1. Necesitatea și legitimitatea intervenției într-un ansamblu (sit) istoric

2. Modalități de rezolvare ale inserțiilor în ansambluri (situri) istorice

IV. REZULTATE, INTERFERENȚE, RELAȚII

Exemple

1. The German Historical Muzeum

2. “Asimptota” USA

3. Pratt Institute, NY, USA

4. Biserica Sant Francesc, Santpedor, Spania

5. Maidstone Museum, Maidstone, Anglia

V. RELAȚIA VECHI ȘI NOU27

1. Scurt istoric al protecției patrimoniului din România

2. Exemple din București și Brașov

București

1. Sediul Bancorex, Calea Victoriei

2. Biblioteca Centrală Universitară

3. Sediul Uniunii Arhitecților

4. Centrul istoric București

Brașov

1. Sediul SIF Transilvania

2. Turnul Negru din Brașov

VI. CONCEPTE ȘI METAFORE ÎN CONTURAREA IDENTITĂȚII

VII. CONCLUZII

VIII. BIBLIOGRAFIE

I. INTRODUCERE

Subiectul acestei lucrări este o analiză a evoluției unui “loc istoric”, definiția acestuia, precum și analiza noțiunii în funcție de factorii exteriori de influență (create de om), de timp, de factorul psihologico-social, s.a.m.d. Se vor dezbate diferitele aspecte ale co-existentelor de tipul inserțiilor contemporane – locul istoric și efectul benefic sau nefast al acestora asupra imaginii, contextului și al conținutului locului amintit mai sus. Scopul lucrării este acela de a concluziona asupra modului în care o asemenea intervenție este admisibilă – din punct de vedere legislativ, tipologic, moral, estetic. Trebuie, de asemenea, avute în vedere efectele economice și sociale ale acesteia, precum și semnificațiile și implicațiile unui astfel de gest.

Datorită gradului de complexitate al termenului propus spre discuție, considerăm că tipurile de analiză trebuie să fie cât mai diversificate, problema implicând deopotrivă competența arhitecților cât și pe aceea a urbaniștilor (practicieni, teoreticieni sau istorici). De aceea pe parcursul expunerii vom face recurs, prin intermediul lucrărilor unor autorități în materie, atât la perspectiva legislativă, cât și la cea istorică și teoretică, fără a lăsa de o parte nici pe cea semiotică. Literatura de specialitate ne oferă exemple multiple și o variată dezbatere pe temele amintite, analize din toate punctele de vedere. Susținerea topicurilor prezentate va fi făcută pe baza acestei literaturi.

Domeniul cel mai important de la care vom pleca este conservarea, consolidarea, întregirea și “renașterea” locurilor istorice, vom continua cu discutarea problemelor relaționale legate de inserția noului în asemenea zone/ansambluri /cladiri– fie vorba de funcțiune sau de construcție nouă. Dificultatea în asemenea intervenții constă în abordarea corectă și stabilirea datelor de edificare corecte atât în raport cu practica modernă (tehnici, materiale, concepte, necesitați organizatorice), cât și în raport cu informația conținută de locul istoric.

“Primo non noccere” – “mai întâi să nu distrugi” – acesta ar putea fi primul principiu după care putem să ne ghidăm și într-adevăr nu contează dacă construcțiile locului istoric își păstrează funcțiunea sau și-o schimbă, primul principiu după care terbuie să ne ghidăm, este pricipiul prudenței, acela de a nu aduce daune monumentului din nici un punct de vedere. Dimpotrivă, o schimbare survenită în legătură cu locul istoric, este menită a-i sublinia valorile intrinsece și extrinsece.

Orice tip de intervenție trebuie să fie precedată de o analiză complexă privind o multitudine de domenii – analiza care privește păstrarea zonei/locului/clădirii cu valori excepționale istorice pentru generațiile viitoare cu mesajul originar. Analiza de arhitectură este doar una dintre analizele care vor fi efectuate pe locul istoric, analiză care trebuie să conțină date atât despre clădirile/zonele libere studiate cât și despre schimbările propuse – fie în ansamblu, fie în interiorul a ceea ce vom defini “loc istoric”. Analiza arhitecturală este cea mai completă din punct de vedere al laturii fizice a locului istoric și a intervențiilor, dar fiind preponderent empirică, este incapabilă de a pune accent pe valențele sociale, morale, chiar și economice. Analizele efectuate trebuie să conducă la un consens în ceea ce privește intervenția și existentul asfel încât între cele două câmpuri – contemporan și istoric – să se stabilească o evidentă relație de comunicare și completare.

II. EXPLICITAREA TERMENILOR ȘI A NOȚIUNILOR RELAȚIONALE

Demersul teoretic urmărit trebuie construit treptat prin circumscrierea obiectivelor problemei luate în discuție. Astfel, ținem să definim ceea ce considerăm a fi “loc istoric”, relaționat de lucrarea prezentă.

1. Locul

Termenul loc este definit (DEX, NODEX ) din mai multe puncte de vedere, dintre care am ales definițiile considerate cele mai concludente pentru tematica aleasă:

LOC, locuri, s.n. I.

1. Punct, porțiune determinată în spațiu.

2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. (DEX ‘98)

loc (-curi), s.n.

1. Așezare, situație, poziție.

2. Populație; tîrg. (DER- Dicționarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu,profesor la Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966)

Principiul locului în general ne semnalizează o entitate bine definită în spațiu, clar delimitată din toate punctele de vedere, fie acestea fizice, psihologice sau sentimentale. Perpetuarea unui asemenea spațiu bine definit în timp înseamnă un spațiu încărcat cu un înțeles care va fi discutat atât din punct de vedere semantic cât și arhitectural, social, moral, în capitolul “semnificații ale locului istoric”.

2. Istoric

Termenul provine din franceza historique, latina historicus, italiana istorico.

ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s.m., s.n. I. Adj.

1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății).

2. Care se schimbă în cursul timpului.

3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real.

O extrapolare a termenului amintit mai sus se referă la monumentul istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică, este luată sub ocrotirea statului. Locul istoric discutat în prezenta lucrare acoperă și noțiunea de monument istoric, dar acesta nu constituie topicul principal, deoarece preferăm să discutăm despre acele construcții/ansambluri/zone care au o încărcare istorică semnificativă, dar fără a fi trecute pe lista monumentelor istorice.

3. Inserția

Conform DEX (ediția 1998 ), termenul de inserție este definit drept “un strat de material (metalic sau textil) inclus în structura altui material cuprins între fețele de contact pentru a-i mări rezistența la rupere sau la sfâșiere”. Termenul provine din latinescul insertia și a fost preluat, sub aceeași grafie, atât în franceză cât și în engleză, limbi în care cuvântul mai capata și înțelesul “intercalare” sau “adaos”. Definițiile date sunt elocvente și clare, iar termenul “inserție” va fi analizat mai pe larg din punct de vedere al elementului de legătură între alte elemente – o legătură, o fixare, o completare, care permite alcătuirea unui tot unitar și echilibrat.

4. Renaștere

RENÁȘTE, renásc, vb. III. Intranz.

1. A se naște din nou, a lua ființă. ♦ A se arăta, a se ivi din nou, a reapărea. ♦ A se trezi la viață, a se înnoi, a se înviora, a înflori. ♦ A se forma; a se reface. – Re1- + naște (după fr. renaître). Sursa: DEX '98

2. Fig. A reveni sau a face să revină în minte, a (se) trezi în amintire.

3. Fig. A da sau a căpăta putere, vlagă, a (se) umple de viață; a (se) înviora, a (se) anima.

Noțiunea prezentată mai sus se leagă de termenii discutați mai înainte la nivelul intervenției și al îmbinării contemporanului cu cel istoric. Titlul lucrării se referă la readucerea la viață a anumitor valori chiar dacă nu uitate, dar șterse și lipsite de strălucirea de care dispuneau odinioară. Subliniem încă o dată faptul că ne referim mai ales la acele clădiri/ansambluri/zone care nu au fost declarate monumente istorice încă, deci la care nu se referă legile caracteristice ale statului, dar care prin valoarea lor intrinsecă și sentimentală pot

avea un aport considerabil la dezvoltarea și păstrarea identității culturale. De asemenea nu trebuie neglijat aspectul social, impactul unei asemenea schimbări poate aduce o creștere în materie de valoare economică și spirituală.

“Readucerea la viață” a unor clădiri/ ansambluri/zone întotdeauna a reprezentat un subiect cu nenumărate controverse și de regulă cu multiple păreri diferite. Regulile pe care se bazează o conversie sau o inserție sunt clare și bine definite, dar modalitățile de a pune în practică aceste linii directoare enunțate în acestea diferă de la caz la caz.

Conform Cartei de la Veneția, conceptul de monument istoric acoperă deopotrivă un obiect singular, cât și un ansamblu (urban sau rural), care deține în principal calitatea de “martor al unei civilizații, a unei dezvoltări semnificative sau al unui eveniment istoric”. Conform celor spuse anterior, analizăm obiecte arhitecturale și /sau urbanistice care au căpătat valoare și care se diferențiează de monumentele intenționale sau de celelalte lucrări contemporane prin încărcătură sentimentală-emotională-morală care face parte integrantă din valoarea lor.

5. Noul între trecut si viitor

NOU, NÓUĂ, noi, adj. I.

1. Făcut sau creat (relativ) de curând; care apare pentru prima dată. Care apare în locul unui lucru, al unei ființe etc. mai vechi; de azi, contemporan, actual. ♦ (Substantivat, n.) Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen și care, în luptă cu elementele vechi, iese învingător.

2. Cu aspect și conținut schimbat; transformat în bine; reînnoit, refăcut. ♦ Evoluat, perfecționat.

3. Care se adaugă (într-o succesiune) la ceva (de același fel) ce exista de mai înainte, care este încă unul pe lângă cel existent. ♢ Loc. adv. Din nou = încă o dată, iarăși, iar. II. Lipsit de experiență, neexperimentat (din cauza absenței unei practici suficiente). [Pl. și: (f.) nouă] – Lat. novus, -a.
Sursa: DEX '98

4. filoz. Element progresist care apare în procesul dezvoltării. /<lat. novus
Sursa: NODEX

“Înainte de toate noul este cerut atunci când vechea valoare este arhivată și, prin aceasta protejată de distrugerile timpului. Acolo unde nu există arhivă sau unde ea este amenințată în existența sa fizică, este preferată inovației intervenția în continuare a tradititei intacte. Sau se apelează la principii și idei care sunt considerate independente de timp și, în acest sens, oricând nemijlocit accesibile și constante.” Astfel de principii și idei, pretins independente, sunt postulate ca “adevărate” în speranța că vor continua să existe sau vor fi descoperite din nou, chiar dacă încărcarea lor culturală ar fi distrusă. Artă clasică urmează un canon anume sau apelează la mimesisul naturii, astfel că imită, cât mai fidel posibil, natura, care este considerată invariabilă în aspectele sale esențiale. În conseciință, gândirea trebuie să urmeze o tradiție mitologică sau eternele legi ale logicii. Numai când pare asigurată păstrarea tehnică și civilizatorie a vechiului începe interesul pentru nou, pentru că, astfel, el pare să producă opere superficiale, tautologice și epigonice, care nu fac decât să reproducă ceea ce este conținut de multă vreme în arhive. Pentru prima dată noul este cerut – în loc să reprezinte o amenințare – numai atunci când identitatea tradiției este păstrată prin organizare tehnică și medii – nu prin constanta pretins ideală a adevărului – și devine general accesibilă.

În antichitate și în evul mediu european, orientarea spre nou a fost, de regulă, sunt considerate independente de timp și, în acest sens, oricând nemijlocit accesibile și constante.” Astfel de principii și idei, pretins independente, sunt postulate ca “adevărate” în speranța că vor continua să existe sau vor fi descoperite din nou, chiar dacă încărcarea lor culturală ar fi distrusă. Artă clasică urmează un canon anume sau apelează la mimesisul naturii, astfel că imită, cât mai fidel posibil, natura, care este considerată invariabilă în aspectele sale esențiale. În conseciință, gândirea trebuie să urmeze o tradiție mitologică sau eternele legi ale logicii. Numai când pare asigurată păstrarea tehnică și civilizatorie a vechiului începe interesul pentru nou, pentru că, astfel, el pare să producă opere superficiale, tautologice și epigonice, care nu fac decât să reproducă ceea ce este conținut de multă vreme în arhive. Pentru prima dată noul este cerut – în loc să reprezinte o amenințare – numai atunci când identitatea tradiției este păstrată prin organizare tehnică și medii – nu prin constanta pretins ideală a adevărului – și devine general accesibilă.

În antichitate și în evul mediu european, orientarea spre nou a fost, de regulă, condamnată: s-a văzut în ea numai o concesie față de puterea timpului, care abate de la idealul oral sau scris , care este astfel trădat. Însărcinarea principală a gânditorilor a fost neîntrerupta opoziție față de curentul timpului, care distruge pe nesimțite amintirea tradiției, și păstrarea, pe cât posibil, a tradiției originare, netulburată de inovația care o denaturează. Prin urmare, noul poate fi gândit numai ca denaturare sau greșeala, care se întâmplă involuntar, din uitare sau sub presiunea circumstanțelor schimbate. Perseverența activă în nou poate fi înțeleasă din această perspectivă numai ca acomodare lipsită de morală la slăbiciunile memoriei omenești sau la cerințele puterii lumești.

Astăzi s-a extins opinia potivit căreia instalarea noului în modernitate ar fi schimbat-o deplin și ar fi fost cu totul apologetică. Totuși, această schimbare nu este atât de radicală pe cât pare. Diferit de cele mai multe din secolele anterioare, gândirea modernității pornește de la presupoziția ca adevărul universal poate fi revelat în prezent sau în viitor, nu numai în trecut. Sau, altfel spus, că adevărul se anunță ca sens, esență, ființă s.a.m.d., dincolo de tradiție, în realitate.

Domeniul constituit în toate lucrurile ce nu sunt cuprinse în arhivă poate fi desemnat drept spațiu profan. Deci considerăm a fi spațiu profan tot ceea ce este lipsit de valoare, fie ea estetică, istorică sau sentimentală. Spațiul profan este extrem de eterogen, pentru că este compus din diferite lucruri și din obișnuințele relațiilor cu ele. Lucrurile spațiului profan nu sunt propriu-zis păstrate; dacă nu sunt păstrate întâmplător, ele dispar în decursul timpului. În orice caz, ele nu sunt recunoscute de către amenajările ce se îngrijesc de menținerea și păstrarea valorilor culturale ca importante, reprezentative, valoroase și demne de a fi păstrate. Spațiul profan se constituie din tot ceea ce este fără valoare, insignifiant, neinteresant, extracultural, irelevant și efemer. Totuși, chiar spațiul profan servește ca rezervor pentru valorile culturale potențial noi, pentru că, în relație cu ceea ce este arhivat ca valoros cultural, reprezintă alteritatea. De aceea, originea noului este comparația valorizantă între valorile culturale și lucrurile din spațiul profan. Prin aceasta mecanismele noului sunt cele ce reglează relația dintre memoria culturală valorizată, ierarhic construită, pe de o parte, și spațiul profan, lipsit de valoare, pe de altă parte.

6. Loc și loc istoric

[…] “Istoria (Geschichte) ca șir al epocilor în care ființa se dăruiește sau stă în suspendare..” – M.Heidegger, “Heidegger și esența omului, autor Michel Haar, p.12. Este interesant ca Heidegger întotdeauna încercă a găsi originile unor lucruri atât de palpabile ca istoria și existența umană – fizic vorbind – în semantică, o știință despre care putem să spunem orice, dar faptul că ar fi palpabilă, nu. Forța creatoare a omului subzistă prin ființa lui și prin obligativitatea naturală de Dasein(= “fapt-de-a-fi-in-lume”), iar creațiile de orice fel rămân ceva necontrolabil. Este o viziune unică asupra istoriei și a creației de-alungul timpurilor, deoarece ne deschide o altă perspectivă de analiză în ceea ce privește obiectele care sunt încărcate de semnificație și obiectele care nu sunt. Diferențierea – dacă privim din punctul de vedere prezentat de Michel Haar pe baza textelor lui Martin Heidegger – este foarte dificilă, luând în considerare că actul creator este tratat ca un reflex semiconștient, deci noi, ca oameni nu putem să ne pronunțăm asupra lor cu obiectivitate. În același timp, observăm că omul este verigha cheie în ceea ce privește creația – adică obiectele care pot să reprezinte în timp o valoare pur și simplu prin acumularea “memoriei” – dar și din punct de vedere al uitării și renașterii acestor creații. Fără om nu poate există trecut, memorii, istorie, istoric și nici renaștere, reformulare, reinventare, înviere.

Drept urmare, o estetică a recontructiei nu poate lua ființă fără o etică socială. Și chiar dacă s-ar înfăptui un program de reconstrucție a spațiului național, ținându-se seama numai de statistici și de calcule de amortizare a capitalului învestit, acest program n-ar fi valabil. El ar

rezolva poate unele probleme actuale și minore, lăsând mai departe în negurile indeterminării proiectele de edificare ale marilor lucrări de care are nevoie România. Statistica constată în mod științific prezentul, iar socotelile sunt operațiuni de contabilitate care nu pot întru nimic anticipa asupra viitorului. Statistica și contabilitatea prin esența lor n-au nimic de a face cu generozitatea comunității față de individ și din generozitatea celor care conduc comunitatea, față de Stat. Singură, generozitatea, sub toate formele ei, are darul de a prevedea și de a pregăti viitorul în sensul progresului.

În acceasi ordine de idei, un loc istoric nu poate să ajungă la valoarea lui maximă și la potențialul maxim de exploatare culturală dacă nu este inclus în mentalitatea colectiva ca loc istoric.

Exact această abordare a dus la o lărgire considerabilă a patrimoniului național și mondial, prin “universalizarea valorii de vechime”. Valorile constitutive ale clădirii istorice după A.Riegl, sunt valori care le diferențiază de clădirile/monumentele intenționale, dar care le re-integreaza în compoziția urbană contemporană. Bineînțeles, valorile de rememorare sunt cele mai importante când vorbim de monument istoric, deoarece “casele mai fac ceva acestor vieți, mai pieritoare decât ale lor: le memorează pentru noi/în locul nostru.” Deci memoria locului și timpul fac dintr-o construcție mai mult sau mai puțin obișnuită monument istoric, chiar dacă nu este clasat deocamdată ca atare. O altă valoare esențială a clădirii/monumentului istoric după A.Riegl, este valoarea de contemporaneitate, care se referă mai ales la “impresia unei perfecte integrități, neantamate de către acțiunea distructivă a naturii”.

Trecând de valorile esențiale ale clădirii istorice, ajungem la două concepte adiacente la fel de importante: “timpul clădirii istorice” și “problemele majore ale clădirii istorice” sau “terenuri minate”.

7. Epocă și influențe privind memoria sitului istoric

Am văzut că funcția de vechime a unor ansambluri/clădiri/zone nu este “cotată” atât de bine în cercetarea contemporană ca la începutul secolului XX, dar putem să ne referim la această latură a ansamblului/clădirii/zonei istorice și din alt punct de vedere, și anume din punctul de vedere al timpului, mai precis, din perspectiva “timpului dinaintea casei”, “timpului facerii”,”timpului de după facere” și “timpului dez-facerii”. Într-adevăr nu este o latură științifică și este un subiect adiacent mai îndepărtat decât cele discutate până acum în lucrare, dar prezintă o fascinație pentru cei care cred că omul își lasă amprenta pe un spațiu chiar dacă nu îl însușește în sens demiurgic, ci doar este un simplu utilizator al acestuia. Din acest punct de vedere orice spațiu poate deveni valoros, odată ce a acumulat destule “amprente” ca să devină ceva unic. Neil Leach pledează pentru acest concept într-o lucrare despre Alcatraz, închisoarea devenită muzeu. Leach vorbește de un deținut, Leon “Whitey” Thompson, care cu trecerea timpului s-a identificat aproape total cu celula sa. Până acum am văzut că timpul este un factor important în ceea ce privește memoria clădirii ca atare și memoria locului generat de factorul uman. Leach în schimb încearcă să găsească o legătură mai adâncă între om și spațiul în care acesta “sălășluiește”. Leach vorbește de “mimetic impulse” sau impulsul mimetic, expresie care nu trebuie confundată cu “mimesis”-ul lui Platon, care înseamnă simpla imitare. În contextul folosit de Leach, este vorba de un termen psihanalitic care se referă la o legătură creativă al omului (persoanei) cu un obiect, în cazul de față cu clădirea care devine o valoare istorică. Omul care se identifică cu arhitectura devine o amprentă care întregește identitatea clădirii, oferind enunțul legăturii antropologice. Desigur, în cazul clădirilor istorice există și un alt tip de legătură cu omul, și anume cu omul observator, care oferă la rândul lui un alt fel de amprentă.

Pe de altă parte, Augustin Ioan vorbește despre memoria locului în funcție de “nașterea” acestuia într-un timp îndelungat, “timpul facerii”, exemplul adus fiind catedralele evului mediu care au străbătut secole până la terminarea lor și care “[…] vor continua să dăruiască timp și după terminarea lor.” Avem și explicația acestui enunț:”În primul rând, prin capacitatea ei de a oferi indicii de datare, atât în interiorul propriei sale deveniri lente, cât și în raport cu contextul construit.” Parcurgerea lăcașului de cult, de exemplu a catedralei Wetmister Abbey, observatorul se deplasează atât în spațiu cât și în timp și este martorul unor schimbări de veacuri, ceea ce creează un efect de o accelerare excesivă, cu alte cuvinte, “ceea ce altfel ar fi inaccesibil unei vieți, devine comprehensibil într-o simplă parcurgere a bisericii de la est la vest.” După autor, procesul “facerii” deliberat “amânat”, îi conferă acestor monumente istorice un fel de “imunitate” față de schimbări, deoarece schimbările sunt “înscrise în carnea” lor, o multitudine de decizii, fie și “neconsumate”, etapele virtuale prin care a trecut cladirea ne duc la concluzia ca monumentul “nu mai este atunci doar obiectul final, ci și toate stadiile prin care a trecut până când să fie gata.” În concluzie timpul facerii conferă clădirii istorice o imunitate la schimbările contemporane, dar îi conferă memoria schimbărilor trecutului, o parte esențială din identitatea clădirii istorice.

Iată două lucruri diferite, dar extrem de asemănătoare, care amândouă sunt esențiale în definirea identității unei clădiri istorice. Într-adevăr discrepanța există între cele două noțiuni de memorie a spațiului, având în vedere originea memoriei, dar Kázmér Kovács reușește o sintetizare a funcției identitare din ambele puncte de vedere.

Funcția identitară pare să se compună din elementele celorlalte funcțiuni și ține de “psihosociologia urbană”. Precursorul conceptului de funcție identitară este John Ruskin, căruia îi este atribuită și “democratizarea” conceptului de monument, în contextul adoptării în Anglia sec. al XIX- lea, pentru prima oară, a subspeciei arhitecturii vernaculare ca parte a patrimoniului construit.

Fr. Choay dă o explicație la “democratizarea” excesivă a categoriei de monument în capitolul de încheiere al Alegoriei patrimonilui , spunând că “Morminte, temple, catedrale, case și castele, poduri, uzine, aerogări și centrale electrice nu mai au valoare în sine, ci pentru că noi le-am construit. Ele nu mai semnifică pentru sine, ci se constituie ca material fragmentar al unei reprezentări generice despre noi înșine”. Kázmér Kovács preia acest fragment de text a lui Choay și completând-o cu un alt citat din cartea lui G. Perec, analizează “resorturile subiective care transformă fragmente ale mediului construit în spații definitorii ale unei identități individuale și de grup.” Funcția identitară din punctul de vedere al așezărilor tradiționale capătă o importanță crucială. Este perfect de înțeles în momentul în care acceptăm factorul uman de importanță majoră. În schimb acest punct de vedere este subiectiv în momentul analizei ansamblurilor tradiționale mai mult “empiric” decât pe plan antropologico-sentimental. Funcția identitară în schimb a apărut ca reacție la sentimentul covârșitor de pierdere cauzată de revoluția industrială și are în continuare o strânsă legătură cu conceptul genius loci sau sensul locului. Considerăm important conceptul genius loci în explicitarea termenului identității clădirii/locului istoric, de accea vom face o mică incursiune în analiza amintită mai sus.

Plecând de la conceptul fenomenologic al lui C. Norberg-Schultz care tratează nevoia omului de a se “întoarce la obiecte” și care se bazează pe de o parte pe eseul lui M. Heidegger iar pe de altă parte pe conceptul de spațiu sacru din Antichitatea Romană, încearcă identificarea potențialului fenomenologiei genius loci în cadrul arhitecturii. În lucrarea pomenită, Norberg-Schultz se apropie de temă mai mult din punct de vedere antropologico-demiurgic, ceea ce este de înțeles dacă ne uităm la eseul lui Heidegger. Trebuie amintit însă că interpretarea acestui loc cu “spirit” include și împrejurimile acestuia, ceea ce ne trimite la cercul sau zona de protecție indusă de monumentul istoric, un genius loci cu elemente abundente din trecut, iar “variabilele cele mai importante a căror interacțiune creează sentimentul locului ar fi unitatea și diversitatea elementelor sale componente”. Să analizăm legatura clădire istorică, ca genius loci al relațiilor intraurbane, – care apare implicit ca o “artă a relațiilor” în studiul lui Peter Larkham – și construirea contemporană, cele două concepte care sunt în antiteză de vreme ce definesc două arii diferite cu esențe diferite, două domenii care dacă nu sunt corelate ajung a se distruge reciproc. Aceste relații între vechi și nou duc la “terenurile minate” definite de Kázmér Kovács, prin discutarea problemelor ridicate nu numai de conviețuirea celor două domenii, dar cele apărute în vederea conservării și restaurării clădirilor istorice.

8. Problemele clădirilor/ansamblurilor/zonelor istorice

Prima problemă discutată este problema autenticității, deci se leagă strict de vechi, nu și de nou. Problema autenticității este ambiguă și contradictorie.Fr. Choay spune că autenticitatea în domeniul obiectelor arhitecturale este irelevantă ca și criteriu de evaluare, în schimb în cazul obiectelor de artă ca pictura sau sculptura, acesta este esențială. Kázmér Kovács aduce exemplul templelor shinto din Japonia, unde protejarea patrimoniului se întinde doar până la obiectele de artă, fără a proteja suportul material. Kázmér Kovács afirmă că problema autenticității nu este deloc marginală și nu poate fi ignorată, pericolul fiind deschiderea căii exceselor “conservării fetișiste” și “distrugerii modernizatoare”. A doua problemă enunțată de Kázmér Kovács este: problema restaurării.

“Gâlceava” în jurul restaurării a pornit odată cu principiile lui Viollet-le Duc care afirmă că: “A restaura un edificiu, înseamnă a-l readuce într-o stare completă care poate să nici nu fi existat la vreun moment dat”. Principiile lui Viollet-le-Duc atrag după ele apariția doctrinei antiintervenționiste a lui Ruskin și Morris, care declară că restaurarea este “distrugerea cea mai totală pe care o clădire o poate suferi”, iar singura modalitate de a păstra edificiile vechi este aceea de a le conserva “întocmai în starea în care ne-au fost transmise…”. Riscul acestei doctrine este “muzeificarea” patrimoniului.Gh. Curinschi prin definiția adusă restaurării – “restaurarea urmărește să-l readucă [pe monument] fie la aspectul inițial al continuității formale, fie la cel pe care l-a căpătat în cursul uneia dintre etapele valoroase ale existenței sale” – ne reamintește de principiile primei Conferințe Internaționale de la Madrid din 1904, care precizează: “restaurarea trebuie realizată astfel încât să păstreze unitatea de stil, porțiunile de edificiu construite în alt stil decât cel originar urmând a fi păstrate doar dacă nu afectează echilibrul estetic general”. În schimb “coordonatele trasate cu bine măsurată prudență” de către Curinschi denotă un profesionalism care izbutesc “o performanță rară: se constituie într-un îndreptar practic și […] ca sistem de referință teoretic”. Definiția lui C. Brandi poate fi găsită improprie pentru obiecte arhitecturale la prima vedere, dar concluzia lui Kázmér Kovács este că într-adevăr “ restaurarea constituie momentul metodologic al recunoașterii operei de artă, în consistența sa fizică și dubla sa polaritate estetică și istorică, în vederea transmiterii ei către viitor”. Valoarea utilității, proprie arhitecturii, dispare indubitabil în cazul unei categorii aparte a clădirii istorice, cea a ruinelor. Brandi discută și această problemă care doar la limită poate fi numită arhitectură. Formulând invers, doar ajunsă în stare de ruină, arhitectura poate fi monumentificată pe deplin. În ceea ce privește ruinele, aceste “arhive dezgropate, Augustin Ioan scrie: “La limită, dezgroparea “arhivei” (straturile de ruină aflate pe un loc) poate deveni deliberată și, prin efectele ei, agresivă asupra memoriei. Dezgroparea sau neacoperirea totală; pe scurt: vizibilitatea parțială, ca de aisberg a fost o procedură destul de frecvent folosită în reconstrucția post-belică a orașelor care au fost distruse masiv de bombardamente. Reconstrucția cetății Buda, bunăoară, conține astfel de “cioburi” – fragmente de ruină – lăsate ca atare, în locuri și poziții care le fac vizibile ca “nefiind de acolo” (de fapt ceea ce este nou este diferit față de ruină care ea este “originală”).” Un alt exemplu ar fi centrul istoric din Dubrovnik, care a fost reconstituit după bombardamentele suferite la mijlocul anilor ’90 de flota iugoslavă. Nimeni n-a pus problema autenticității sau legitimității reconstruirii acestui oraș. Sau există exemplul noului Teatru “The Globe” din Londra care a fost reconstituit cvasi după cel original folosit de compania lui Shakespeare. Rămâne întrebarea: se poate enunța o regulă universal aplicabilă ca o doftorie pentru orice tip și orice fel de clădire istorică? Sau fiecare clădire care necesită restaurare este unicată în ceea ce privește modalitatea de intervenție și moralitatea metodei, procedurii…

Problema semnificației .

“Apare cu puterea evidenței că toate elementele constitutive ale cadrului nostru construit se acoperă în timp cu straturi de semnificații.” Acest “palimpsest” de semnificații care este obiectul arhitectural și prin excelență monumentul/clădire istorică, face ca nici un obiect construit și nici o categorie de artefact nu poate fi exclusă de la un potențial proces de “monumentificare”. De ce este o problemă semnificația? Răspunsul vine din partea lui Geoffrey Broadbent: “[…] deși [Pevsner] insistă că stilul Modern Internațional “aduce claritate, precizie, îndrăzneală tehnologică și totală negare a ceea ce este de prisos””, nu există scăpare și de accea “visul funcționaliștilor despre o arhitectură ca o mașină, liberă de semnificații, nu a fost niciodată altceva decât un vis.”

Problema criteriilor de evaluare

Pot fi monumentele sau clădirile istorice evaluate după o grilă de criterii universale? Kázmér Kovács prezintă studiul Sandei Voiculescu care, în bună parte rezolvă contradicțiile “inerente domeniului” prin matematizarea problemei. Criteriile stabilite de Sanda Voiculescu sunt : istoric, arhitectural, urbanistic și afectiv, iar din coroborarea evaluărilor rezultă “scorul” edificiului studiat.

După analiza problemelor ridicate de restaurarea monumentelor și a clădirilor cu valoare istorică ridicată, ajungem la întrebarea dacă identitatea acestora este afectată de restaurarea lor? Inversând întrebarea ajungem la o axiomă demonstrată și de analiza precedentă a problemelor legate de restaurare, deoarece metodele folosite pentru a restaura o construcție depind foarte mult de analiza identității acesteia, precum și a ansamblului din care face parte. Ce se întâmplă cu identitatea ansamblurilor lăsate în paragină, zone care nu au fost recunoscute până mai recent ca purtătoare de valori ci doar vechi ?

Recâștigarea identității “pierdute” a monumentului/clădirii istorice din punct de vedere al lizibilității ca și clădire – monument și din punct de vedere al lacunei mentalității colective vizând monumentul/clădirea istorică, înseamnă reabilitare și redefinire funcțională sau o “muzeificare” prin conservarea lor?

III. RE-EVALUAREA CLĂDIRILOR CU VALOARE ISTORICĂ RIDICATĂ CA OBIECT IZOLAT ȘI CA ANSAMBLU

Conceptele contemporane în arhitectură și protecția patrimoniului a adus anumite schimbări în atitudinea față de monumentul istoric și față de clădirile cu valoare istorică ridicată. Un termen vehiculat excesiv este reabilitarea, termen care marchează în genere orice intervenție care are ca efect restabilirea funcționalității existentului construit, în limitele definite de caracteristicile acestuia. Reabilitarea reprezintă o atitudine, o metodologie în raport cu patrimoniul și nu o categorie de intervenție. Intervențiile în ansambluri istorice trebuie făcute cu scop foarte concret, iar acest scop trebuie să fie ameliorarea relațiilor intraurbane, sociale și nu în ultimul rând dezvoltarea urbanistico – economic – socială a zonei respective. Din nefericire în anumite cazuri motivația intervențiilor se pierde în subiectivitatea celor care definesc procedeul intervenției, fapt care duce la o interpretare greșită și o simplă modificare a unei structuri. Acest tip de abordare poate duce la pierderi iremediabile din patrimoniu.

Reabilitarea trebuie să însemne în primul rând o intervenție minimă, adică “valorificarea contemporană a substanței materiale moștenite”. Concluzia la care ajunge Fr. Choay este accea că prezentul sau activitatea patrimonială actuală este o dezvoltare și o transformare a trecutului și în nici un caz o repetare a sa.

În Europa anilor ’70 a evoluat puternic așa-numitul fenomen de “reabilitare a fondului construit”, fenomen care reprezintă o “practică efervescentă” concretizată în schimbarea radicală a opticii asupra conceptului de monument/clădire istorică, ca termen general.

Se urmărea eficientizarea maximă economică a fondului construit, acesta fiind privit ca “resursă reutilizabilă”, a cărei viață poate fi prelungită prin readucerea funcțiunilor sale la zi, adică o redefinire a fondului construit din punct de vedere funcțional. Concomitent cu această perspectivă, atenția acordată “monumentului istoric” și clădirilor istorice, în general, se extinde de la protecția punctuală a elementelor arhitecturale valoroase la întreaga lor relație cu mediul ambiant, natural sau construit, fiind percepute în principal că documente purtătoare de valori particulare ale civilizațiilor urbane tradiționale.

1. Necesitatea și legitimitatea intervenției într-un ansamblu (sit) istoric

Autorul maghiar Imre Perényi în cartea denumită “Town centre renewal”(1973), dezvoltă două perspective privind motivațiile care provoacă reabilitarea sau reconstruirea unui centru istoric. Prima este perspectiva clădirilor, iar a doua este aceea a funcțiunii acestora. Evidențiind starea de degradare a fondului construit, autorul ne prezintă următoarele situații:

zone distruse iremediabil: restaurarea sau întreținerea(conservarea) clădirilor ar necesita fonduri mult prea mari, nivelul de degradare a construcțiilor fiind într-un stadiu mult prea avansat

zone (re)folosibile: zone parțial distruse: o parte din clădiri sunt distruse, însă o parte sunt în stare acceptabilă sau nu necesită costuri foarte mari de întreținere; accesele, deși sunt înguste pot fi îmbunătățite

zone istorice care conțin monumente valoroase, dar distruse parțial, trama stradală originală, îngustă, neutilizabilă pentru autovehicule, construcții nefuncționale.

Din perspectiva funcțiunii clădirilor, pentru reconstruirea sau restaurarea țesutului istoric există următoarele aspecte:

dezvoltarea orașului impune necesitatea amplasării mai multor instituții publice și a alinierii zonelor vechi, protejate din punct de vedere funcțional la partea modernă a orașului

necesitatea locurilor de parcare din cauza creșterii numărului de automobile – îngreunarea traficului

necesitatea extinderii și modernizării utilităților publice

calitatea vieții și standardele de viața mult crescute față de deceniile trecute

industriile aflate în centrele orașelor și în special în centrele istorice trebuie relocate

necesitatea conservării valorilor istorice și artistice

Intervențiile ca problemă esențială a centrelor istorice apare și la arh. Gh. Curinschi – Vorona, în lucrarea “Centrele istorice ale orașelor” , în care evidențiază că în centrele istorice intervențiile în general și inserțiile în particular sunt considerate legitime în următoarele cazuri:

traficul de vehicule impropriu cu trama stradală

suprapopularea și/ sau lipsă de salubrizare și confort

clădirile parazitare și fără valoare istorică

alterările spațiilor urbanistice și ale monumentelor propriu – zise care au intervenit de-a lungul timpului prin introducerea unor clădiri lipsite de valoare sau prin refacerea necorespunzătoare a celor vechi

atenuarea expresivității siluetei centrului istoric

folosirea improprie a unor clădiri sub raport funcțional sau al eficienței economice

În anii ’80 se înregistrează o schimbare esențială în ceea ce privește intervențiile în siturile istorice și în optica privitoare la inserțiile punctuale sau monumente punctuale.

Monumentele sunt privite ca “organisme vii”, cu istorie și personalitate proprie. Prin urmare, începe să se acorde o atenție sporită verificării gradului de compatibilitate al noilor funcțiuni cu cele ale funcțiunilor deja existente. Mergând pe ideea că “programul dă climatul unui edificiu” , înainte de repararea unui sit, se prevăd funcțiunile care vor înlocui funcțiunile neviabile.

2. Modalități de rezolvare ale inserțiilor în ansambluri (situri) istorice

Scopul intervențiilor în ansambluri istorice trebuie concretizat prin operațiuni și lucrări care să urmărească, în principal, următoarele aspecte:

valorificarea tramei stradale și sistematizarea traficului, precum și descoperirea valorilor pozitive în structura stradală

valorificarea ansamblurilor și spațiilor libere urbane sub aspect funcțional și estetic

lucrări de demolare și modernizare pentru valorificarea funcțională și economică a fondului de clădiri

soluționarea raportului vechi – nou în cadrul unor ansambluri istorice

remodelarea și restructurarea unor zone cu caracter istoric

valorificarea perspectivelor caracteristice în interiorul ansamblurilor istorice

valorificarea vederilor panoramice și a siluetei centrului istoric

Unul din principiile ce stau la baza legilor protecției și conservării monumentelor enunță ideea că monumentele (obiecte singulare sau ansambluri) trebuie integrate în dezvoltarea economică și socială a localităților. Această condiție poate fi îndeplinită prin rezolvarea arhitectural – urbanistică a zonei respective ,și anume prin măsuri care vizează funcțiunile, estetica, structura și tehnologia.

Carta de la Washington, 1987, consacrată “conservării orașelor și siturilor urbane” specifică foarte clar faptul că atunci când construcția unor noi clădiri este necesară, ea se va realiza doar în condițiile respectării unui așa numit layout spațial, deci a unor termeni ce depind, în primul rând, de scara și de mărimea sitului. Bineînțeles, scara țesutului tradițional trebuie păstrată – principiu enunțat în aproape toate Cartele și Normele de-a lungul timpului – la fel și formele, culorile, preferabil și materialele. În schimb rămâne întrebarea: cum poate să se dezvolte un țesut urban dacă o zonă importantă a orașului este înghețată într-o monumentificare absolută? Pe lângă această dilemă, mai apare și problema nevoii unor zone protejate de a avea niște repere arhitecturale sau puncte de interes, care sunt imperative atât din punct de vedere global al orașului cât și din punct de vedere local, al zonei. În ultimă instanță nu trebuie să uităm de valențele economice al acestor intervenții, care chiar dacă nu sunt extrem de profitabile – depinzând de amplasamentul ansamblului istoric în configurația orașului – trebuie să-și amortizeze investiția îndeajuns de rapid. Totuși, credem că, introducerea de noi elemente arhitecturale nu trebuie descurajată, din moment ce o astfel de intervenție poate participa la valorificarea, revalorificarea, respectiv la “îmbogățirea” potențialului arhitectural al zonei.

Arhitectul Curinschi Vorona detaliază modalitățile de intervenții posibile în siturile istorice, în principal desfășurându-se pe patru direcții:

reconstruirea vechiului – atitudine istoricistă

reinterpretarea vechiului, a fondului construit, a traseelor

intervenție neutră, ce nu contrazice nici istoria, dar nici nu o interpretează

intervenție nouă, cu personalitate, ce “redactează” concepte noi

Primele trei aspecte nu sunt esențiale din punctul de vedere al lucrării prezente, de accea vom dezvolta ultimul subiect și anume intervenția nouă, cu concepte noi, care în principal prezintă două aspecte:

a.) în cazul realizării unei clădiri noi, exact pe amplasamentul celei vechi, dispărute, parte componentă a unui ansamblu istoric:

– clădirea nouă reproduce în mod identic clădirea veche. – Concepția contemporană nu încurajează rezolvările de acest gen, doar în cazul în care clădirea dispărută a avut o valoare deosebită estetică sau memorială și doar dacă există documente elocvente despre construcție – tehnicile de construcție, materialele folosite, culoare, etc. – clădirea nouă reproduce în mod identic volumul și tratarea fațadelor celor vechi sau numai aspectul vizibil dinspre stradă (fațada), diferind structura planurilor, care este moderna – aceasta metodă este de asemenea condamnată, este considerată pastișă.

– clădirea nouă reproduce numai în mare volumul celei vechi sau este înrudită ca scară cu cea veche, tratarea planurilor fiind modernă, iar a fațadelor neutră sau modernă. – această metodă de intervenție este în general acceptată și chiar practicată, dar și acesta cu anumite condiții – volumul nou nu trebuie să altereze imaginea de ansamblu a zonei protejate, respectiv trebuie respectate reglementările legate de materiale, culori, etc. folosite ,date care se regăsesc în reglementările zonelor protejate.

– clădirea nouă nu are nimic în comun cu arhitectură căreia i-a luat locul, fiind, totodată, în contrast izbitor cu întregul context istoric.- s-a practicat și această metodă, cu toate că există o diferență și între contrast și contrast. Există exemple multiple în ceea ce privește contrastul în zonele istorice, contemporaneitatea preferând folosirea atât a tehnicilor noi cât și a materialelor noi și total transparente în inserțiile sau întregirile ansamblurilor istorice.

Profesorul Curinschi nu exemplifică situația printr-o practică românească, ci cu două “rezolvări” din spațiul italian (Veneția: clădirea Bauer- Grunwald și clădirea societății Italia-Lloyd-Triestino-Adriatica), care, în opinia sa “ prin caracterul strident al plasticii lor, creează contraste nefavorabile cu mediul ambiant”. Prin urmare, profesorul nu contrazice propriu – zis conceptul de intervenție contrastantă, atâta timp cât aceasta nu este agresivă, nu diminuează calitățile sau valorile sitului istoric.

b.) includerea unei clădiri noi în textura unui cartier istoric (fără a implica înlocuirea unei clădiri vechi, și deci de reluarea unui amplasament odinioară construit) ar presupune, în viziunea lui Curinschi Vorona, următoarele tipuri de rezolvare arhitectural – urbanistică:

– “clădirea nouă ca volum și tratare a fațadelor imită, mimează, arhitectura celorlalte clădiri ale ansamblului istoric. (…) clădirile ce urmăresc să reia stilul fațadelor clădirilor dispărute(…)pot induce în eroare, existând posibilitatea de a fi confundate cu monumente istorice veritabile.” – în acest caz, este recomandabil să se recurgă la o interpretare a valorilor prezente în contextul construit: fie la stilizarea elementelor compoziționale, fie la adoptarea unor materiale diferite, care să marcheze clar delimitarea dintre noua clădire construită și cele din jur. De asemenea, că acest tip de intervenție ar putea avea efecte defavorabile asupra sitului, deoarece preluarea și (re)interpretarea unor tehnici și/ sau elemente estetice/ decorative aparținând altor timpuri, este însoțită de riscul sporit de a realiza o lucrare de prost gust.

“clădirea, nouă ca volum, ca scară și ca plastică, tinde să se armonizeze cu celelalte componente ale ansamblului (stradă, piață).” – acest tip de rezolvare este cel mai corect mod de a interveni într-un sit istoric, deoarece noua clădire devine complementară zonei existente și nu reprezintă un element contrastant (în sens peiorativ), contribuind la punerea în valoare a respectivei zone istorice.

“clădirea nouă ca volum și tratare creează un contrast izbitor cu caracterul și scara mediului ambiant istoric. Rezultatul poate fi favorabil, sau dimpotrivă, negativ(…)”. – În spațiul arhitectural românesc se înregistrează totuși și exemple de contrast favorabil, creat prin includerea în cadrul unui sit istoric a unei clădiri net diferite ca volum și tratare ( hotelul Aro din Brașov, autor arh. Horia Creangă).

În consecință, considerăm că orice intervenție de acest fel trebuie să se realizeze fără a implica alterarea calităților sitului istoric, ci, dimpotrivă, să permită evidențierea și potențarea valorilor implicite și explicite ale acestuia: culturale, artistice, de identitate culturală, social – economice sau educaționale.

IV. REZULTATE, INTERFERENȚE, RELAȚII

Exemple

O formă construită este o urmă permanentă în mediul înconjurător; de aceea este necesară analiza felului în care ea intră în relație și dialoghează cu datele sitului și cu rezidenții sau oamenii ce îl activează, respectiv cu modul lor de percepție. În ceea ce ne privește, considerăm că arhitectura are puterea de a transforma societatea, fără a fi exclusiv o entitate de stiluri și forme, ci doar determinată în mod explicit de anumite condiții sociale sau economice. Arhitectura își are viața ei proprie, prosperă sau decade, descoperă noi posibilități și apoi le uită. Este evident faptul că edificarea unui nou obiect arhitectural influențează puternic, din punct de vedere social și economic, zona în care este implementată, aceasta fiind, în fond, și motivația realizării unui demers de acest tip. Exemplele sunt numeroase și evidente, printre cele ce se cuvin a fi menționate se numără și muzeul din Bilbao, proiectat de F. Gehry, în urma realizării acestuia, zona odinioară destructurată, a fost revalorificată primind valențe și atribuții noi, a fost revalorificată, devenind atractivă pentru public ca spațiu de socializare, dar și foarte profitabilă din punct de vedere economic.

Conform atitudinii adoptate în procesul de concepție, noul obiect arhitectural inserat poate crea o paletă variată de relații bilaterale mergând de la neutralitate, indiferență, complementaritate, până la contrast sau agresiune. În practica arhitecturală, relațiile menționate mai sus nu funcționează în mod independent, singular, ci se interferează, în mod evident, de cele mai multe ori.

Neutralitate și indiferența ar putea fi considerate atitudini, respectiv efecte “corecte” dacă nu sunt percepute ca ostile sitului în care se află, dar și datorită calităților estetice și funcționale pe care le dețin. În schimb aceste tipuri de atitudini nu-și îndeplinesc rolul de a valorifica zona.

Complementaritatea pare a se constitui ca procedeu optim, chiar dacă de cele mai multe ori se realizează prin contrast, preferabil fiind ca acesta din urmă să fie rezolvat fără să altereze spațiul care urmează a fi valorificat și/sau revalorificat. La rândul lui, însă, și acest concept de “contrast” implică o serie de riscuri, deoarece este foarte grea găsirea soluției arhitecturale perfecte din toate punctele de vedere și necesită un studiu elaborat al zonei, al vecinătăților amplasamentului în care va fi inserată clădirea nouă și nu în ultimul rând trebuie elaborate o serie de funcțiuni, imagini urbane, perspective esențiale și studii sociologice pentru a ajunge la o concluzie viabilă. Astfel, funcțiunea noului obiect inserat trebuie să fie compatibilă cu zona. Mixarea funcțională este doar una din modalitațile de creștere a standardului unei zone urbane defavorizate (din cauza componentei sociale sau a infracționalității ridicate) și conduce totodată la „flexibilitatea” zonei, excluzând efectul de monotonie.

În cele ce urmează vom prezenta exemple pentru anumite tipuri de concepte dintre cele prezentate mai sus, concepte care sunt viabile în reabilitarea și realitatea contemporană.

1. The German Historical Muzeum

Complementaritate realizată prin contrast de materiale și formă – Berlin, Muzeum Island, The German Historical Muzeum – extensie a Muzeului Armurilor Germane, arhitect: I. Ming Pei – forma elegantă întregește construcția – monument și pare a fi elementul de legătură necesar pentru închiderea ansamblului muzeal

http://german.about.com

2. “Asimptota” USA

“Asimptota” lui Hani Rashid și Lise Anne Couture, USA – o inserție extrem de agresivă din toate punctele de vedere.

http://www.archispass.org

3. Pratt Institute, NY, USA

Pratt Institute, Higgins Hall Insertion, Brooklyn, NY, USA – Steven Holl Architects – un exemplu foarte bun de revitalizare

Home

4. Biserica Sant Francesc, Santpedor, Spania

Restaurarea bisericii Sant Francesc, Santpedor, Spania – David Closes – o renovare îndrazneață prin care arhitectul a reușit să conserve moștenirea istorică a clădirii

http://garrisonhullinger.com

5. Maidstone Museum, Maidstone, Anglia

Maidstone Museum, Maidstone, Anglia – Hugh Broughton Architects – un ansamblu arhitectural eclectic

http://www.archdaily.com

V. RELAȚIA VECHI ȘI NOU

1. Scurt istoric al protecției patrimoniului din România

Abordarea complexei problematici a patrimoniului arhitectural românesc nu se poate dispensa de perspectiva istorică propusă și de studiul arhitectului Kázmér Kovács în lucrarea sa de doctorat “limitele temporale ale monumentului istoric ”. În România, manifestări ale unui interes oficial pentru monumentele istorice apar în jurul anului 1874.

Rezultatele sunt remarcabile în plan practic – calitatea bună a intervențiilor și în plan teoretic, demersurile fiind sincrone cu stadiul de dezvoltare înregistrat în acest domeniu și în restul țărilor europene. În continuarea istoricului, în demersul expunerii teoriei și practicii de restaurare din România, Kázmér Kovács sintetizează, într-un capitol intitulat foarte sugestiv “comunismul restaurator”, atitudinile adoptate în țările vecine comuniste, capitolul referitor la situația românească, se intitulează, însă, la fel de convingător și sugestiv, “comunismul demolator”. Orice libertate de creație fiind restrânsă sistematic, mai cu seamă într-un domeniu ca arhitectura, exponențial în definirea unei culturi. Astfel, mai ales după 1977, tendințele de demolare au devenit preponderente, pretextul folosit fiind cel al “modernizării”. Demersul a fost, din nefericire, susținut și de o parte dintre profesioniști, influențați politic, iar conservarea și restaurarea arhitecturii ca activitate centrală a fost stopată. La începutul anilor ’90 activitatea a fost reluată, iar în 2000-2001 se adoptă legislația și astăzi în vigoare; același autor, în teza sa de doctorat, consideră că această legislație este insuficientă și inoperantă, ea ignorând, de asemenea, și aportul organizațiilor nonguvernamentale.

“Asistăm la o nestăvilită extindere a frontierelor patrimoniului însoțită de diluarea fragmentarea câmpului de semnificații cu care este înzestrat. În consecință, sistemele de evaluare cu care operează cei chemați să inventarieze și să elaboreze strategiile de conservare pentru patrimoniul unei zone date trebuie să se diversifice și ele. Procesul este problematic. Aceasta se datorează, pe de o parte, nevoii de a păstra coerența între centrul doctrinar internațional și “periferia” regională cu patrimoniul său specific. … Însă chiar în cazul existenței unei legislații nuanțate și adaptabile, revine deseori în sarcina restauratorilor de a inventa soluții ad hoc.”

2. Exemple din București și Brașov

Desigur, înainte de a prezenta exemple ale situației actuale din București, trebuie amintit și contextul în care orașul devine ” (…) în orice caz, ceea ce se poate spune e că Bucureștiul a crescut în voia soartei și că fiecare categorie de cetățeni a făcut ce-a vrut sau ce a putut, fără aproape nici o ocrotire a Statului, fără nici un gând director. Deci, singura calitate a Bucureștiului de până acuma a fost că s-a dezvoltat într-o libertate aproape absolută, cu regulamente veșnic călcate sau interpretate în modul cel mai fantezist. Deci, cu toate păcatele sale, cu lipsă de monumentalitate, cu încâlcirea străzilor, cu haosul de stiluri, cu contradicțiile sale, cu aspectele tragice sau hazlii, cu modernismul său caricatural și tradiționalismul lui umoristic, cu înfățișări fie extrem occidentale, fie extrem orientale, Bucureștiul, orașul tuturor contrastelor, e un document autentic pentru cine caută adevărul asupra tendințelor urbanismului românesc.”

Bucureștiul este prezentat de către Augustin Ioan ca fiind un câmp de luptă, unde, de-a lungul a aproape 150 de ani, straturi peste straturi ale  modernizării  se suprapun și se înlocuiesc cu violență : peste orașul medieval cu caracteristici turcești, se suprapune (sau este înlocuit de) clădiri în stil eclectic francez, peste care se suprapune neo – românescul, mai apoi modernismul interbelic, apoi apar clădiri proiectate de arhitecți americani. Augustin Ioan merge până acolo în a afirma chiar că starea de « palimpsest(..) straturi peste straturi, calcane, fragmente» a Bucureștilor nu este deloc un fapt lăudabil, așa cum mulți arhitecți afirmă, ci din contră, este o dovadă a incapacității de a susține continuitatea și coerența internă a unui loc. Considerăm că cel mai « grav » strat ce s-a așezat peste București a fost cel al comunismului, care nu doar a implementat construcții, dar a și înlocuit arhitectura, despre ale cărei calități nu putem afla acum, din nefericire, decât din dovezi scrise sau documentare fotografice și din « poveștile » celor ce au apucat să le vadă ( și să le înțeleagă).

Bucureștii anilor ’90 prezenta pentru arhitecți o situație cu totul “nouă”, fiind o perioadă de “bruscă” eliberare de constrângerile anterioare, de factură politic – ideologică, traduse în constrângeri materiale și ale creativității; arhitecții au fost puși în fața unor cereri și posibilități de materializare, a conceptelor lor, bogate atât în formă cât și în conținut (apar materiale noi, programe reinventate, concepte noi); astfel, aproape tot ce s-a construit imediat în perioada postdecembristă poate fi catalogat ca nou, ca “pionierat” raportat la peisajul arhitectural cu care publicul român a fusese obișnuit. Această amplă mișcare de idei a avut ca temă principală și recuperarea și cunoașterea trecutului democratic. Pentru a exemplifica, ne vom rezuma doar la inserțiile în situri istorice și în limite dintre siturile istorice și cele “contemporane”, respectiv la programe cu rol de reprezentare, deci cu impact major asupra zonei în care s-au realizat:

București

1. Sediul Bancorex, Calea Victoriei, a fost una dintre primele construcții de anvergură construite postdecembrist și totodată una dintre cele mai controversate. Între criticile de ordin arhitectural – urbanistic aduse acesteia este că neagă total caracterul Căii Victoriei, atât prin materialele folosite (sticlă reflectorizantă), cât și prin proporții, diminuând, parcă, somptuozitatea clădirii C.E.C.- ului, fiind în același timp și capăt de perspectivă de pe cheiul Dâmboviței și un puternic ax vertical.

perspectivă de noapte

http://www.ebn24.com

perspectivă – oglindirea nefericită a imobilelor din imediata vecinătate http://www.evz.ro

2. Biblioteca Centrală Universitară, piața Senatului și Hotel Majestic, BBM Grup (arh. A. Beldiman, arh.D.Butică, arh. M.Mathe). Această clădire poate fi considerată exemplu “clasic” de contrast al unei clădiri noi în raport cu cea veche pe care o completează; contrast, pe care, personal nu îl considerăm nociv, din următoarele motive : din punct de vedere compozițional ambele preiau onorabil proporțiile și tratarea fațadelor vechii Biblioteci (cornișă, decorații, axe orizontale), dar și al materialelor folosite (cât mai apropiate de cele naturale), precum și a cromaticii adecvate contextului.

www.topub.unibuc.ro

3. Sediul Uniunii Arhitecților (autori: arh Dan Marin și arh. Zeno Bogdanescu), piața Senatului. Un alt exemplu de rezolvare onorabilă a unui contrast necesar datorită faptului că nu s-a optat pentru reconstruirea vechiului, ci pentru revitalizarea sa, înglobarea într-o clădire nouă. Practic, atitudinea adoptată a condus la re – încărcarea cu semnificații a sediului vechi, strania anvelopantă veche părând a fi deopotrivă martor al unei istorii reale, totodată fiind baza, fundația noului. În acest caz, noua clădire nu a fost alipită de cea veche, ci a fost ridicată din interiorul ei, din vechea clădire fiind păstrată doar “anvelopanta”, doar membrana exterioară. Acest tip de contrast, puternic, reprezintă o modalitate prin care ambele clădiri se pun în valoare și totodată un concept aliniat cu cele vest-europene.

www.panoramio.com

4. Centrul istoric București

Revitalizarea zonei centrale a Bucureștiului, în special zona Lipscani, necesită un suport teoretic foarte bine definit, pentru a pune baza unui studiu de fezabilitate. Acest suport este prezentat de către IHS (Institute of Housing and Urban Development Studies România srl), care a pus baza unui studiu și a unui proiect în legătură cu Lipscaniul: Obiectivul proiectului este acela de a oferi suport primăriei municipiului București în pregătirea planului de acțiune pentru realizarea procesului de reabilitare a zonei istorice Lipscani. Studiul oferă (a). cunoștințe în domeniul politicilor de renovare urbană (b). prezentarea aspectelor economice în renovarea urbană (c). impactul schimbării utilizării terenurilor și clădirilor asupra valorii proprietăților (d). cunoștințe privind aspectele relocării, parteneriatul public – privat și finanțarea renovării (e). cunoștințe privind aspectele instituționale ale renovării. Înainte de acest studiu au mai fost câteva tentative de a revitaliza zona centrală, dar au eșuat. Au fost făcute și proiecte care foloseau fonduri străine, care, de asemenea, nu au fost realizate.

www.hotnews.ro

. Având în vedere că este una dintre cele mai pregnante și reprezentative zone istorice din București, ultima insulă rămasă din Bucureștiul de odinioară, realizarea unui astfel de proiect este important nu din punct de vedere economic, ci mai ales fiindcă are o valoare sentimentală, culturală și socială foarte însemnată. În consecință în acest loc este predominant rolul comunității.

Brașov

Spre deosebire de capitală, Brașovul nu este atât de bogat în exemple, problema renovării/restaurării/reabilitării fondului vechi construit fiind tratată mai curând ca o refacere a ceea ce a fost odată, fără a se îndrăzni abordarea inserției.

1. Sediul SIF Transilvania, autor: N. Taric, situat în imediata apropiere a Primăriei Brașov, este unul din puținele exemple de revitalizare a clădirilor vechi, unde s-a apelat la o inserție. Elementul de extindere și noul aparat de intrare se află într-o relație de contrast cu vechea clădire, iar datorită volumul complex adoptat pentru accesul în clădire, s-a creat o relație de subordonare față de vechea clădire

www.adevarul.ro 

2. Turnul Negru din Brașov este unul dintre cele patru turnuri de observație ale Cetății Brașovului, fortificație independentă amplasată în afara zidurilor. Turnul cu zidurile înalte de 10 m, avea un acoperiș piramidal țuguiat și era legat printr-un pod mobil de fortificațiile orașului. Acoperișul inițial nu se mai păstrează, fiind distrus de trăsnet în mai multe rânduri. Acoperișul, existent încă la 1796, datorită vitregiilor timpului, a făcut la 1827 obiectul unei cereri de restaurare, dar, întrucât nu aducea venituri orașului, cererea nu a fost aprobată. Abia în 1900 s-a pus problema restaurării monumentului, efectuându-se o consolidare a zidurilor la partea lor superioară. Restaurarea a avut loc însă de abia în 1996 și reprezintă unul din cele mai bune exemple de restaurare a unui monument. Noul acoperiș urmează întocmai forma celui original, fiind însă realizat din materiale noi pentru a face o diferență clară între elementele originale și noua intervenție.

www.welcometoromania.ro

VI. CONCEPTE ȘI METAFORE ÎN CONTURAREA IDENTITĂȚII

Presupunând că viitorul obiect de arhitectură, ce se vrea o inserție cu proprie identitate, dar mulat pe identitatea vechiului existent în amplasamentul istoric, îndeplinește toate cerințele impuse de legislația protecției și conservării monumentelor, în vederea unei viitoare ridicări a clădirilor cu valoare istorică ridicată la “rang” de monument, acesta va trebui să își asume și felul în care va fi perceput, semnificațiile ce i se vor atribui. Această formă construită, o urmă “permanentă” în mediul înconjurător trebuie deci analizată nu doar în termeni arhitecturali, dar și din perspectivă semiotică. Abordarea fenomenologică a acestei probleme ne-a fost sugerată de Augustin Ioan prin lucrarea sa “Khora”în care afirmă că înțelegerea, perceperea spațiului, inclusiv a celui edificat, se realizează bazându-se nu doar pe metode empirice, ci mai ales, prin “intermediul memoriei afective, a asociațiilor și analogiilor, inclusiv simbolice, care se nasc în mintea noastră în procesul luării în posesie, al folosirii în timp și al rememorării”.Pentru început, propunem ca posibile metafore ale identității deopotrivă conceptele individualizate de limită și legătura.

Una dintre primele semnificații ce pot fi atribuite inserției și implicit identității vechiului și noului , spațiului istoric și celui contemporan, este acela de limită. Vom folosi termenul de limită în general în sensul de limită temporală sau în sensul limitei ariei de influență a unui monument istoric. și vom expune două interpretări ale acesteia, conform opiniei arhitectului Vlad Gaivoronschi, expuse în lucrarea “Mătricile spațiului tradițional”.

a.) limită=pod/ punte= legătură

“Nu întâmplător, tetrada heideggeriană se întrupează în locul numit pod. Semnificațiile podului depășesc stricta sa utilitate. El este prin excelență un loc al traversării unei limite, iradiind un spațiu în jurul său (…). Podul leagă deci două maluri traversând o limită(…). În mod paradoxal deci, podul este legătura, dar este și obstacol în același timp; avem aici de a face cu dublul sens simbolic al punții, întărit fiind și de posibilitatea parcurgerii sale în două sensuri opuse(…)”

Asemenea podului, clădirea istorică este deopotrivă limita dintre două spații – spațiul vechi și contemporan, dar și modalitate de comunicare, de dialog între cele două prin intermediul unui element punctual, care este chiar clădirea istorică. Acesta face legătura între două spații cu date definitorii total diferite, obiectul de arhitectura modernă îndeplinind un dublu rol: acela de inserție în sit istoric, dar și pe acela de articulație – comunicare între spațiul nou implementat și spațiul istoric preexistent.

Punctul de legătură este comunicare și stabilește un raport ierarhic între cele două spații, inevitabil, unul dintre ele devenind dominant. Simbolismul legăturii ierarhice înseamnă un echilibru complementar dat de elementele alcătuitoare, iar elementul nou arhitectural are rolul de liant în găsirea relațiilor – chiar dacă nu perfecte, măcar – rezonabile între diferitele părți ale ecuației.

b.) limită= prag

“pragul semnalizează și pregătește la rândul său trecerea. El este loc al deschiderii limitei, zonă a penetrației sale, dar și spațiu al selecției și barierei sociale. El este caracterizat printr-o limită a sa proprie și este obiect al unor dispozitive materiale și simbolice particulare(…) pragul are un caracter selectiv în sens magic și social…noțiunea de spațiu intermediar se regăsește la niveluri diferite de scară, de mărime și complexitate; putem vorbi despre regiuni intermediare exterioare spațiului locuit al casei, precum și spații interioare intermediare… în cadrul unei structuri urbane mai complexe, bogăția spațiului intermediar este conferită de ierarhizarea spațiilor deschise exterioare, de la cele mai mici până la cele mai largi.”

Într-adevar, limita clădirii istorice impune respectarea pragului acestuia, un spațiu de pregătire care îl „prevestește”, care îl „protejează” și care îi conferă aura de mister care este aproape obligatorie când vorbim de atmosfera clădirii istorice. Pragul înseamnă și o trecere transcendentală dintr-o perioadă în cealaltă, o parcurgere mentală a veacurilor sau deceniilor care doar prin clădirea istorică pot fi experimentate.

VII. CONCLUZII

Relația de complementaritate structurală dintre inserție și sit sau ansamblu istoric este, desigur, o temă greu de realizat, nu numai din cauza legislației dificile pe care trebuie să o respecte, cât și datorită faptului că îmbină două categorii ale termenului general de arhitectură , respectiv protecția monumentelor și edificării propriu zise (proiectarea contemporană). Tema este grea deoarece noul obiect construit trebuie să fie în primul rând compatibil cu cel vechi, fie prin discreție, totuși nu șters, fie prin contrastant, totuși nu agresiv, să aibă personalitate, totuși să nu subordoneze valorile arhitecturale din zonă, în fine, să răspundă cerințelor arhitecturale, urbanistice, sociale și economice ale vremii, totuși să nu destructureze situl.

Formarea în primă instanță a unei echipe pluridisciplinare sau multicriteriale care atacă problema și analiza sitului sau amplasamentului din toate punctele de vedere necesare este primul pas, și în același timp cel mai important. « Diagnozele detaliate » de care vorbește Rodica Crișan, au rolul de a concluziona asupra problemelor și implicațiilor acestora în mediul clădirii istorice sau în zona protejată studiată. Riscul apare la interpretarea acestei diagnoze, apărând factorul de subiectivism, născând câteodată două opinii total diferite dintre care una va fi inevitabil eronată. După stabilirea acestor date extrem de importante, următorul pas trebuie să fie stabilirea temei de proiectare, acesta având rolul stabilirii concrete ale limitelor în care intervenția se poate încadra, funcțiunea sau funcțiunile acesteia, modalitățile de abordare în ceea ce privește semnificația, reprezentarea fizică. « Produsul finit » trebuie să fie o legătură între istorie și contemporaneitate, un punct de comunicare, de tranzit și nu neapărat o afirmație puternică a unei personalități, un punct de legătura și nu o dominantă.

VIII. BIBLIOGRAFIE:

1. CHOAY, FRANÇOISE, Alegoria patrimoniului, editura Simetria, 1998

2. CRIȘAN, RODICA, Reabilitarea locuirii urbane tradiționale, editura Paideia, 2004

3. GAIVORONSCHI, VLAD, Matricile spațiului tradițional, editura Paideia, 2002

4. KOVÁCS, KÁZMÉR, Timpul monumentului istoric, editura Paideia, 2003

5. NORBERG-SCHULZ, CHRISTIAN, Architecture: presence, language, place, editura Skira, 2000

6. NORBERG-SCHULZ, CHRISTIAN, The Phenomenon of Place, editura Kate Nesbitt, 1996

7. PERÉNYI, IMRE, town centres,planning and renewal, Akademiai Kiado-Budapest, 1973

8. AUGUSTIN IOAN,

O (nouă) estetică a reconstruirii, editura Paideia, 2002

(Pre)texteritorii, www.liternet.ro

Khora, editura Paideia, 2000

Struțo – cămilă a locului public românesc, articol

Genius loci. Djinn al locului. Loc(in)toxic(at)- teme ale arhitecturii din România în secolul XX, editura institutului cultural român, 2003

9. LEACH, NEIL, Observations on Alcatraz:Towards a Theory of Identification for Architecture, articol

10. G.M. CANTACUZINO, Despre o estetică a reconstrucției, editura Paideia, 2001

11. NANCY, JEAN-LUC, Comunitatea absentă, editura Idea Design&Print, 2005

12. SURSE FOTO: http://german.about.com

http://www.archispass.org

Home

http://garrisonhullinger.com

http://www.archdaily.com

http://www.ebn24.com

http://www.evz.ro

http://www.topub.unibuc.ro

http://www.panoramio.com

http://www.hotnews.ro

http://www.welcometoromania.ro

VIII. BIBLIOGRAFIE:

1. CHOAY, FRANÇOISE, Alegoria patrimoniului, editura Simetria, 1998

2. CRIȘAN, RODICA, Reabilitarea locuirii urbane tradiționale, editura Paideia, 2004

3. GAIVORONSCHI, VLAD, Matricile spațiului tradițional, editura Paideia, 2002

4. KOVÁCS, KÁZMÉR, Timpul monumentului istoric, editura Paideia, 2003

5. NORBERG-SCHULZ, CHRISTIAN, Architecture: presence, language, place, editura Skira, 2000

6. NORBERG-SCHULZ, CHRISTIAN, The Phenomenon of Place, editura Kate Nesbitt, 1996

7. PERÉNYI, IMRE, town centres,planning and renewal, Akademiai Kiado-Budapest, 1973

8. AUGUSTIN IOAN,

O (nouă) estetică a reconstruirii, editura Paideia, 2002

(Pre)texteritorii, www.liternet.ro

Khora, editura Paideia, 2000

Struțo – cămilă a locului public românesc, articol

Genius loci. Djinn al locului. Loc(in)toxic(at)- teme ale arhitecturii din România în secolul XX, editura institutului cultural român, 2003

9. LEACH, NEIL, Observations on Alcatraz:Towards a Theory of Identification for Architecture, articol

10. G.M. CANTACUZINO, Despre o estetică a reconstrucției, editura Paideia, 2001

11. NANCY, JEAN-LUC, Comunitatea absentă, editura Idea Design&Print, 2005

12. SURSE FOTO: http://german.about.com

http://www.archispass.org

Home

http://garrisonhullinger.com

http://www.archdaily.com

http://www.ebn24.com

http://www.evz.ro

http://www.topub.unibuc.ro

http://www.panoramio.com

http://www.hotnews.ro

http://www.welcometoromania.ro