Influenta Rusa In Evolutia Social Politica a Statului Roman

 Capitolul I. Argument: 

Subiectul acestei lucrări se vrea a fi un studiu al relațiilor diplomatice sovietico-române, urmarind indeaproape impactul puternic ce l-a avut asupra acestor relații problema Basarabiei. Nu este o noutate istoriografică faptul că aceasta chestiune a fost “mărul discordiei” in relațiile dintre România si U . R. S. S. în perioada interbelică.

Aceasta perspectivă prezintă unele incoveniente. Primul era de natură dimensională. Din acest punct de vedere, am fi asistat la o extindere a cercetarii, ce ar fi depășit limitele inițial stabilite. Situația se explică prin faptul că problema Basarabiei a reprezentat în perioada respectivă un subiect mult mai complex decât o dispută diplomatică între București si Moscova. Prin implicațiile sale internaționale, chestiunea Basarabiei a fost una din problemele “fierbinți” ale Europei postbelice, luând în considerație pasiunea si interesul manifestat de Uniunea Sovietică în revendicarea acestui teritoriu.

Departe de a fi soluționată, prin actul de la 27 martie 1918 si convenția din 28 octombrie 1920, problema Basarabiei a influențat decisiv politica externă românească în raport cu U. R. S. S. Dar este la fel de adevarat că partea sovietică și-a trasat principiile față de România tot din perspectiva acestei probleme. În corelație cu implicațiile sale asupra relațiilor celor două țări cu statele europene și asupra statului Basarabiei în cadrul României Mari, studierea chestiunii teritoriului dintre Prut și Nistru în cadrul relațiilor româno-sovietice constituie o misiune mult mai complexă și anevoioasă.

A doua dificultate în abordarea chestiunii basarabene este aceea că, optând pentru aceasta problematică, pe langă circumsanțele care ar putea favoriza un asemenea demers, exista riscul evident de al compromite.

Problema Basarabiei este o tema care nu se lasă prafuită în arhivele istorice. Mai mult ea a fost terenul pe care s-au dat crâncene “bătălii” istoriografice. Este un rezultat al relației dintre politică și scrierea istorică, iar in cazul acestei probleme, scrierea istorică a fost redusă de mai multe ori la o activitate controlata de politic.

Subiectul relațiilor româno-sovietice a devenit o preocupare majoră pentru istoricii români din perioada interbelică, iar atitudinea antisovietică a fost determinată de ideologia naționalistă. În asemenea circumstanțe, acțiunile istoricilor, s-au raportat la ideologia, limbajul si conceptul dat, factori care au ghidat percepția unor anumite situații în relațiile româno-sovietice.

Tonul în această polemică a fost dat de doi mari istorici români ai momentului: N. Iorga si Gh. i. Bratianu. Efectuând o analiza sumară a lucrărilor acestora privind relațiile româno-sovietice, constatăm că ambii își reprimau ocazional tendința de a se detașa ca istorici, de normele științifice pentru a favoriza realizarea obiectivelor politice pe care România dorea să le atingă. Același caracter l-au avut și multe alte scrieri istorice apărute după Unirea din 1918, care erau chemate să trateze problema Basarabiei de pe poziții naționale. In anii 30 apar cele mai profunde scrieri pe aceasta temă. Avem în vedere, în primul rând, activitatea lui Al. Boldur și Stefan Graur, dar și numeroasele încercări întreprinse de personalitățile politice.

Istoriografia sovietică a fost mai puțin coerentă în interpretarea relațiilor sovieto-romne. Au existat insa lucrari, de genul celor elaborate de V. Dembo, L. Alexandri, sau brosura lui C. Rakovski, care au incercat să formuleze un punct de vedere coerent asupra relațiilor sovieto-române de pe pozițiile Moscovei.

La mijlocul anilor 80 se produce o ruptură in conceptul istoriografic român asupra relațiilor sovieto-române și problema Basarabiei. În 1986 istoricii M. Mușat si I. Ardeleanu editau in două volume lucrarea România după Marea Unire. La prima vedere, autorii par a fi în continuare prosovietici în discursul lor privind relațiile româno-sovietice, însă referirile la chestiunea Basarabiei marchează o schimbare de imagine a istoriografiei românești în această perioadă. Noutatea a constat nu numai în faptul că Basarabia era privită sub toate aspectele ca parte integrantă a României Mari, dar și în noua dimensiune pe care M. Mușat și I. Ardeleanu o ofereau discuțiilor asupra problemei teritoriului dintre Prut și Nistru în relațiile sovieto-române.

După 1989, istoriografia românească a revenit la atitudinea sa firească, fapt care a determinat un salt cantitativ, dar mai ales calitativ nou al scrierilor privind istoria relațiilor diplomatice dintre România și U. R. S. S. Un exemplu relevant este lucrarea istoricului V. F. Dobrinescu Batalia diplomatică pentru Basarabia apărută în 1991. deosebit de importante sunt lucrările istoricilor I. Constantin și F. Constantin, care surprind unele aspecte ale problematicii, în special subtextul internațional al chestiunii basarabene și politica promovata de Moscova față de România în această privintă.

O altă lucrare importantă aparține unor ieșeni, și anume regretatului I. Seftiuc si Em. Bold, România sub lupa diplomației sovietice (1918-1938), foști profesori la Universitatea Alexandru I. Cuza.

Anul 1989 a mai deschis o perspectivă extrem de utilă în vederea cercetării istoriei Basarabiei, în general, și a intervalului interbelic, în mod special. Este vorba despre posibilitatea unei conlucrari între istoricii de pe ambele maluri ale Prutului, posibilitate concretizată prin editarea revistei “Destin romanesc”, un duplex istoric București-Chișinău, cât și a altor inițiative istoriografice commune. Un rezultat al acestui process este lucrarea Basarabia în cadrul României intregite, apărută grație eforturilor depuse de istoricul iesean I. Agrigoroaie și cercetătorul din Chișinău Gh. Palade. Lucrarea lui F. C. Nanu punctează momentele cheie ale raporturilor dintre România și U. R. S. S. în perioada la care se referă cercetarea noastră.

Toate acestea au avut o contribuție deosebită la elucidarea unui aspect istoric controversat cum ar fi problema relațiilor sovieto-romane în perioada interbelică.

În aceasta lucrare ce se intitulează Relațiile româno sovietice 1918-1924, împărțită în trei capitole. În primul Evenimentele ce au dus la ruperea relațiilor diplomatice dintre

România și Rusia, 1917-1918 sunt scoși în evidență, factorii și motivele ce au dus la ruperea relațiilor diplomatice dintre România și Rusia la data de 13 / 26 ianuarie, eu propunând să scot în evidență anumite aspecte cât și evoluția politică și diplomatică dintre cele două țări, România și U. R. S. S. Al doilea capitol se intitulează Raporturile româno-sovietice 1918-1924 și urmaresc raporturile, contactele dintre cele două părți până la Conferința de la Viena din 1924. Al treilea capitol, Conferința de la Viena 1924, cuprinde desfășurarea negocierilor și discuțiilor din cadrul Conferinței de la Viena din 1924.

Am observat că în toată această perioadă 1918-1924, sovieticii nu au recunoscut niciodată că Basarabia ar fi pamânt românesc, nerecunoscând totodată Unirea Basarabiei cu România chiar și după proclamarea principiului “autodeterminării” popoarelor. Ei și-au urmărit scopurile făcând din Basarabia o monedă de schimb, deoarece pentru recunoasterea Unirii Basarabiei cu România cereau tezaurul, de care ei oricum s-au folosit.

Capitolul II Optiunile Romaniei

DepresurareaVienei, datorită intervenției surprinzătoare a regelui polonez Ian Sobieski, a avut consecinte excepționale. Succesul repurtat sub zidurile vechiului burg a apropiat mai bine de un secol două tinere mari puteri: Austria habsburgică și Rusia Romanovilor, de acum încolo într-o mare alianță antiotomană.

„Criza orientală”, odataă începută, avea să-și arate urmările și asupra spațiului românesc. Starea conflictuală austro-ruso-otomană, dar mai cu seamă cea ruso-otomană, prelungită până la sfarșitul Primului Război Mondial, a cuprins nu mai puțin de 11 înfruntări armate majore, dintre care primele 6 până la 1812 și arată clar o criză importantă – succesiunea Imperiului Oriental și eventuala partajare a moștenirii între competitori.

Într-o primă fază, Curtea de la Viena a înscris puncte importante, împingâand forțele otomane până la linia Carpaților. Transilvania astfel eliberată primea în 1691 „Diploma Leopoldină” ; care consacra națiunile privilegiate și „religiile recepte”.

Imperiul otoman a încredințat Principatelor misiuni noi, care presupuneau loialitate absolută: observarea atentă a mișcărilor inamicului și capacitatea de a disponibiliza resurse materiale și umane mult sporite față de trecut, în eventualitatea unui conflict armat.

Pentru că elitele boierești autohtone și principii ridicați din rândurile lor nu se mai bucurau de încredere, s-a hotărât înlocuirea domnitorilor autohtoni cu fanarioți, o aristocrație greacă de dregători, mai ușor de controlat. Stautul fanarioților și-a arătat însă de la început ambiguitatea. Însărcinați de Poartă cu misiuni precise, asupra lor apăsa în primul rând moștenirea greco-bizantină care-i îndrepta spre un ceremonial fastuos, care ascundea condiția lor reală.

Dar asupra loc acționa și succesiunea voievodală românească, potrivit căreia, înauntrul țării sale, puterea domnului era nelimitată în pofida cerințelor din ce în ce mai insistente și imperative ale Porții, a incertitudinii permanente cu privire la durata mandatului lor și, nu de puține ori, a ostilității elitelor autohtone, unii dintre ei, precum Constantin Mavrocordat, au încercat să racordeze Principatele la secolul luminilor, înfăptuind o politică de reforme nu întotdeauna finalizate.

Elitele boierești vor declanșa o mișcare petițională adresată inițial Rusiei, ulterior Austriei, iar la începutul secolului următor și Frantei napoleoniene. Programul încorpora critica severă a regimului turco-fanariot și prezenta o gamă largă de soluții, de la încorporarea Principatelor Rusiei țărăniste și ortodoxe, la consolidarea autonomiei sau, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, la dobândirea independenței.

„Principala trăsătură care deosebește epoca fanariotă de cele premergătoare este noul caracter al dominației otomane, mult mai apăsător atât din punct de vedere politic, cât și economic. Cu instaurarea fanarioților, Principatele sunt complet integrate sistemului politic și militar otoman, încetând a mai avea o politică externă și o diplomație proprie.

Conștienți de greutatea menținerii unei identități politice proprii într-o zonă geopolitică atât de divizată, boierii s-au străduit să internaționalizeze problema Principatelor, transfomându-le în state neutre tampon, menite a preveni ciocnirea intereselor divergente ale Rusiei, Austriei și Turciei.”

Perioada 1821-1848, care deschide epoca modernă în Principate, a consacrat noi dezvoltări. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a pus capăt dominației turco-fanariote și a restabilit domniile pământene. Declanșarea unui nou conflict ruso-otoman, de data aceasta pentru eliberarea Greciei, a fixat proctoratul rus asupra Țărilor Române, a redat Valahiei teritoriul de la Dunăre și a eliberat comerțul românesc de povara „monopolului otoman”.

Revoluția de la 1848 s-a declanșat la Iași, la sfârșitul lui martie, și la Islaz în iunie, după revoluția de la Paris. Programele adoptate reprezentau liberalismul european, toate speranțele guvernului provizoriu din capitala Valahiei îndreptându-se spre Franța și Anglia.

Din păcate, nu posibilii aliați occidentali aflați prea departe și având alte interese, au hotărât soarta Revoluției, ci antanta ruso-otomană. Și în Imperiul Habsburgic s-a desfășurat câte o revoluție în fiecare provincie româneascaă (în Banat, în Transilvania sau în Bucovina), în general dirijate de imperativul afirmării naționale, dar și aici unitatea românească a întampinat multe dificultăți, ca și aceea dintre națiunile oprimate, astfel că în cele din urmă, Habsburgii și Romanovii și-au impus autoritatea. Absolutismul reînnoit se întoarce în Transilvania.

Războiul Crimeii a așezat Țările Române sub o te, astfel că în cele din urmă, Habsburgii și Romanovii și-au impus autoritatea. Absolutismul reînnoit se întoarce în Transilvania.

Războiul Crimeii a așezat Țările Române sub o nouă influență politică și a impus o structură a alianțelor pentru o durată mai lungă a istoriei. Victoria Imperiului Otoman (aliat cu Anglia și Franța) și înfrângerea Rusiei, au creat o situație nouă. Diplomația de la Paris a reactivat „chestiunea românească” , întrucât un stat latin la gurile Dunării și Marea Neagră ar fi stăvilit Rusia in expansiunea ei spre vest, n-ar fi deranjat prea tare Poarta și ar fi dat câștig de cauză boierimii liberale, animatoarea „partidelor naționale” în disputa cu susținătorii vechiului regim.

Victoria Franței asupra Austriei (1859), care consolida hegemonia lui Napoleon al III-lea asupra continentului, dar și reacția lui Cuza a convins Marile Puteri că Principatele sunt suficient de mature ca să-și asume unirea deplină și le-au acordat-o.

Primii ani ai lui Carol I, dominați de instabilitatea politică și chiar de o „criză drastică”, trădează chiar o anumită izolare a României. Reticent față de elitele politice autohtone, noul principe coresponda frecvent cu tatăl său, de la care primea principalele îndrumări. În cele din urmă, va înțelege că, de fapt, credibilizarea sa era strâns legată de dobândirea independenței țării.

Dar, „Declarația de independență” (9 mai 1877) a fost întâmpinată cu răceală sau chiar indiferență în Europa, iar Rusia, care consemnase o convenție militară ca trupele ei să ajungă de pe teritoriul nostru în Balcani, se ferea să accepte orice formă de cooperare.

Jocul complicat al intereselor Marilor Puteri ne-a recunoscut independența, dar cele trei județe din subul Moldovei au fost realipite Rusiei, iar articolul 7 al Constituției a trebuit să fie modificat. Deteriorarea relațiilor cu Rusia a apropiat România, acum independentă, de gruparea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia), după vizite succesive la Viena și Berlin ale regelui Carol și ale primului ministru Ion C. Brătianu.

În preajma Primului Război Mondial, după încheierea celor două conflicte balcanice care avea să stingă practic „criza orientală”, România era o țara stabilă, în plină creștere economică, membră a unei alianțe redutabile. Viitorul ei depindea însă de reunirea tuturor românilor în granițele unui singur stat național.

Constituirea Triplei Înțelegeri (Antanta), a dat naștere unei noi alianțe politice, care într-un viitor apropiat avea să-și dispute întâietatea cu gruparea Puterilor Centrale. Rivalitatea ruso-austro-ungară pentru Balcani și Europa sud-estică reprezenta oportunitatea de atâta vreme așteptată de diplomația de la București de a-și găsi, într-un viitor conflict generalizat, locul potrivit.

Antanta era dispusă să recunoască drepturile noastre asupra Transilvaniei și Bucovinei, ceea ce explică semnarea, doi ani mai târziu, a convențiilor militară și politică și intrarea noastră în Primul Război Mondial.

Între 13 iunie si 13 iulie 1878 s-a desfășurat Congresul de la Berlin. Primul-ministru, Ion C. Brătianu, și ministrul de externe M. Kogălniceanu au transmis Congresului un memoriu în 5 puncte:

„a) Nicio părticică de teritoriu să nu se deslipească de la statul român. b) România să nu servească armatelor ruse ca drum de trecere. c) Principatele României, în puterea drepturilor sale seculare, ia din nou în stăpânire insulele Dunării și gurile Dunării, dimpreună cu Insula Șerpilor. d) România să primească o despăgubire proporțional cu forțele ce a dus în luptă și în forma cea mai corespunzătoare. e) Independența României va fi solemn recunoscută și teritoriul ei declarat neutral.”

Conjunctura anilor 1917-1918, „cascada tronurilor” a adus României beneficii însemnate. Revoluția bolșevică a acordat popoarelor oprimate de vechea monarhie rusă dreptul la autodeterminare. Basarabia s-a unit cu România la 27 martie 1918, împlinind voința națională a Sfatului Țării.

La 7 noiembrie 1917 izbucnește în revoluția bolșevică: în mai puțin de o saptămână, Karenski se recunoaște învins și fuge. Revolutia bolșevică e învingătoare. Este era nouă, regimul societații comuniste, paradisul propăvăduit de atâtea generații de idealiști și vizionari. Rusia are ocazia să experimenteze comunismul și să dovedească valoarea lui practică.

În urma unei propagande foarte intense, care după răsturnarea țarismului și până în octombrie 1917 se resimțea tot mai mult în piețele publice și intreprinderile Petrogradului, unde fruntașii comuniști promiteau mulțimilor, prin lozinci demagogice, fericire generală, bolșevicii au ajuns la putere. Puterea politică pentru ei a fost o adevarată obsesie. “Cine n-a cunoscut ispita de a fi intâiul în cetate – spune filosoful Emil Cioran – nu va pricepe nimic din jocul politic, din voința de a-i supune pe ceilalți pentru a-i transforma în obiecte, la fel cum străin îi va rămâne și meșteșugul disprețului”.

Agravarea situației de pe frontul oriental și desfășurarea evenimentelor politice din Rusia, în cursul anului 1917, au dus la destramarea cooperării militare și la încetarea colaborării diplomatice româno-ruse. Armata rusă a fost lovită mortal de revoluția bolșevică. Pe frontul român, comitetul militaro-revolutionar se declara autoritate supremă și convoacă un congres al tuturor unitaților de pe acest front. Congresul s-a ținut la Roman, iar rezultatul lui a fost bolșevizarea armatei. Soldații ceruseră încheierea imediată a păcii și demobilizarea; în cazul când aceste lucruri nu s-ar realiza, ei anunțaseră că vor părăsi frontul. Krilenko încheie armistițiu cu Austro-Germanii. Pe frontul român, Scerbacev a refuzat să recunoască autoritatea lui Krilenko, a guvernului sovietic de la Petrograd și a armistițiului încheiat de ei. Soldații însă începuseră să-și destituie, să-și degradeze și să-și aresteze ofițerii, înlocuindu-i cu alții aleși de ei, acestea fiind ofițeri inferiori sau simpli soldați analfabeți.

După izbucnirea revoluției ruse din 1917 a fost proclamat “dreptul naționalităților”, chiar a doua zi bolșevicii dând publicității “Decretul asupra păcii”. Folosindu-se de principiul autodeterminării, unele națiuni au pornit să-și creeze state proprii suverane, iar altele să se înapoieze la patria-mamă. Venise, cum scria la sfârșitul secolului trecut Friedrich Engels, “ziua socotelilor” când Rusia “va trebui să restitue…enormele proprietăți furate”. Diplomații români nu o dată au reamintit opiniei publice că după lichidarea Imperiului țarist, Basarabia se cuvenea să fie restituită României. Evenimentele care au urmat Revoluției Ruse din februarie/martie 1917 a stimulat mișcarea de redeșteptare națională a românilor din Basarabia, provincie anexată la imperiul rus in 1812.

După revoluția din marie 1917, asupra careia Ion Gh. Duca, își manifestă scepticismul spunând: “O revoluție în mijlocul unui razboi, asta nu prea-mi place, caut în istorie și nu găsesc nici un caz în care să se fi sfârșit cu bine”, românii din Basarabia au fost cuprinși de aceeași febră a naționalismului ce îi cuprinsese pe finlandezi, estoni, letoni, lituanieni, polonezi, giorgieni, cazaci, ucraineni și mulți alții care-și formaseră propriile guverne autonome. A devenit o chestiune de mândrie pentru fiecare naționalitate să-și afirme propria cultură individuală, propria limbă, creându-și propriile organizații politice, și capacitatea de a se autoguverna și ar fi fost, într-adevăr ciudat, dacă românii, singurii care beneficiau de exemplul inspirator al unei națiuni independente vecine, alcatuită din propriul ei sânge ar fi fost unica excepție. Mișcarea de redeșteptare națională a primit impuls, când, la 3 iulie, Rada Ucraineană din i-a invitat pe reprezentanții Basarabiei să-și prezinte raportul. Ofițerii și soldații Sovietului moldovenesc au replicat că Rada nu are nici un drept să dea ordine altor naționalități și, ca atare, au invitat-o să recunoască autonomia Basarabiei și districtelor Cherson și Podolia, locuite de moldoveni. Rada a obiectat față de includerea districtelor Hotin și Cetatea Alba. Consiliul Moldovenesc, la rându-i a insistat asupra drepturilor sale privind moldovenii de peste Nistru

Mișcarea de renaștere națională a românilor basarabeni este desigur un caz particular al revoluției politice din Europa Orientală. Particularitatea aceasta rezultă nu doar din locul oarecum special pe care îl ocupase Basarabia în Imperiul țarist, ci mai ales din situația ei de zonă a latinității orientale, ținută vreme de un secol în captivitatea slavismului. Aceasta mișcare anunță că venise clipa să scape de cătușele autocrației imperiale. Se implineau astfel profețiile lui Giuseppe Mazzini, care încă înaintea revoluției de la 1848, arată că românii “nu vor izbuti să-și cucerească libertatea și dreptatea, numai dupa ce o sa cada țarul Rusiei și împaratul Austriei. Odată cu prăbușirea țarismului, Basarabia își afirmă imediat individualitatea și își revendică drepturile. În fața poporului român din Basarabia, ca și a tuturor naționalităților din vastul imperiu se impune un fapt dominant: proclamarea solemnă de către Revoluția Rusa triumfătoare a dreptului tuturor popoarelor la autodeterminare.

Presimțind imperativul acestui moment istoric cei peste două milioane și jumătate de români basarabeni au început lupta de desprindere a Basarabiei din Imperiul Rus. Această mișcare a început în luna martie 1917 printr-o entuziastă manifestație de simpatie față de noul regim instalat de revoluția din februarie. Consulul României de la Odesa confirmă: “Un fapt îmbucurator pentru noi, decurgând din noua situație demografică și liberă este, redeșteptarea sentimentului național la românii din Basarabia”.

În martie 1917 s-a constituit Partidul Național Moldovenesc, iar în aprilie 1918, zece mii de soldați moldoveni s-au adunat la Odesa și au votat o rezoluție cerând autonomie largă și crearea unui Consiliu Național (Sfatul Țării). Autoritățile de la Iași, deși circumspecte, nu ezitau uneori să-și arate simpatia față de mișcarea națională din Basarabia. Pe când Ion Gh. Duca însoțea pe malul Prutului o delegație a Crucii Roșii și un grup de diplomați ruși în frunte cu ambasadorul Poklewski-Koziel, privi peste Prut, iar Poklewski îi spune: “Mă prind că te uiți la Basarabia și, că, având în vedere desfășurarea revoluției rusești, te intrebi dacă veți putea redobândi, alaturi de Ardeal și această provincie”. Duca l-a lăsat să ințeleagă singur pe ambasador că observația lui era pe deplin intemeiată. Duca precizează: “să fi citit cu atâta claritate gândurile mele, este că aceleași ganduri îl framantau și pe el. Această confesiune din partea unui diplomat atât de circumspect, ca Poklewski, era dovadă că peste Prut îndoiala pătrunsese în toate conștiințele…”.

La 22 octombrie 1917, Congresul delegaților ostașilor moldoveni cu participare efectivă a partidelor politice, susținute la rândul lor de toate organizațiile profesionale, a proclamat autonomia teritorială și politică a Basarabiei. La începutul lui decembrie 1917, Adunarea locală – Sfatul Țării – proclama autonomia provinciei. In programul Partidului Național Moldovenesc, se arată că, de acum încolo Basarabia, își va cârmui singură viața ei, în interiorul ei, ținând seama de drepturile naționale ale tuturor locuitorilor ei.

Sfatul Țării, adunarea reprezentativă a tuturor claselor și păturilor sociale din Basarabia declară, la 28 ianuarie 1918, acestă provincie independentă, sub numele de Republica Moldovenească, ce își alegea un guvern republican. Republica Ucraina, în august 1917, a recunoscut la Kiev, Basarabia ca o entitate separată, pe care Ucraina nu pretinde să o includă între frontierele sale, adresându-i-se de mai multe ori sub denumirea de Republica Moldovenească.

Prin “Decretul asupra păcii” se propunea încetarea imediată a ostilităților pe toate fronturile și incheierea păcii fără anexiuni și despăgubiri de război.

La 13/26 noiembrie guvernul Lenin propune Puterilor Centrale tratative pentru încheierea unui armistițiu, ce va fi semnat la 22 noiembrie /5 decembrie 1917 la Brest-Litovsc. Proclamarea principiului libertății națiunilor, prin apelul adresat în 17/30 decembrie 1917 popoarelor și guvernelor țărilor aliate ce viza recunoașterea dreptului la autodeterminare pentru popoarele subjugate, bolșevicii nu faceau decât să se adapteze la situația politică din acel moment istoric și să transforme necesitatea într-o ideologie a lor .

România angajată în primul război mondial, se afla la hotar cu Imperiul Rus, fapt ce o facea ingrijorată de noua situație politică din vecină, deoarece, ca aliați, cele două state vecine trebuiau să-și coordoneze acțiunile. Era absolut imposibil, ca, pe același front, constituit din unități ruse și române, să fie armistițiu in sectoarele rusesti și să continuie acțiunea în cele românești. Armistițiul rus ne târîse și pe noi, oricât am fi dorit să ne împotrivim lui. De aceea între guvernul roman, misiunile aliate și guvernele pe care ele le reprezentau, chestiunea facea obiectul unor discuții foarte încordate. Evident, puterile aliate aveau tot interesul ca Romania să nu încheie armistițiul, dar trebuia să convină că nu există nici un punct de sprijin pentru rezistența pe care ar fi încercat s-o opuie

Fără să țină seama de scopul nemărturisit al publicării “Decretului păcii”, regele Ferdinant a convocat la 19 noiembrie / 2 decembrie 1917 Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a hotărât continuarea razboiului, chiar dacă trupele rusești ar fi încheiat armistițiul cu inamicul .Sub presiunea comandamentelor militare ale Germaniei și Austro-Ungariei, guvernul român de la Iași a fost forțat să urmeze exemplul rușilor, cu privire la încheierea păcii. Armistitiul de la Focșani era o crudă lovitură pe care o primea națiunea și armata română. În plina dorință și putere de a lupta, armata noastră trebuia să pună arma jos, nu înfrântă de dușman, ci trădată de aliat

Una dintre sursele confruntărilor, atât militare cât și diplomatice româno-ruse se gasește în poziția pe care au luat-o bolșevicii față de război în perioada imediat următoare loviturii de stat din 25 octombrie / 7 noiembrie 1917 cât și dorinței lor de extindere a revoluției bolșevice in Moldova. În a doua jumatate a lunii august din 1917, când se purtase cele mai inverșunate lupte de pe frontul român, care au dat dreptul românilor de a se socoti învingători, atitudinea unor unitați rusești a fost cu adevărat criminală, o divizie, aproape completă fugind la primul contact cu inamicul.

Prăbușirea monarhiei dualiste și refuzul hotărât de anu mai putea păstra vechea uniune cu Ungaria postbelică a condus la marea operă unificatoare de la Cernăuți (28 noiembrie 1918) și Alba Iulia (1 decembrie 1918), când Bucovina și Transilvania s-au alăturat țării. Participarea României la Congresul de pace de la Paris în calitate de țară învingătoare a fost încununată de recunoașterea Marii Uniri. Actele plebiscitare din 1918 au așezat pentru o perioadă mai lungă România di nnou alături de democrațiile occidentale.

Vreme de 20 de ani, în pofida mersului sinuos al relațiilor româno-franceze, această țară a fost marea noastră aliată, întreaga politică externă a urmat modelul ei, în vreme ce marii noștri diplomați – Nicolae Titulescu, I.G. Duca sau Grigore Gafencu – au fost filofrancezi convinși. Franța era doar una din marile puteri ale lumii, din păcate departe de a dispune de forța presupusă, iar caracterul privilegiat al relațiilor nostre reciproce avea să ne coste. Atunci când, după căderea Franței în iunie 1940, România s-a aflat față în față cu agresivitatea dezlănțuită a statelor totalitare german și sovietic și a încercat zadarnic să găsească un aliat puternic, niciuna din combinațiile politice și diplomatice de diplomatice nu a mai funcționat.

De la notele ultimative din 26-27 iunie 1940 și până la dictatul de la Viena, România a acceptat cedarea succesivă a Basarabiei și Bucovinei de Nord, a Transilvaniei nord-vestice și a Cadrilaterului (cele două județe din sudul Dobrogei).

Sub presiunea Germaniei, victorioasă în acel moment pe toate fronturile de luptă, erau aduși la cârma țării generalul Ion Antonescu și legionarii (într-o relație politică ce acea să se dovedească de scurtă durată). Alianța cu Germania s-a păstrat și, motivată și de pierderile teritoriale din anul anterior, România a atacat URSS la 22 iunie 1941, până la sfârșitul anului aflându-se în război și cu SUA și Anglia.

După luptele de la Stalingrad, conducătorul statului afirmă că Hitler a pierdut războiul, ceea ce nu l-a împiedicat să rămână alături de el până la sfârșit. Evenimentele de la 23 august 1944 au marcat o spectaculoasă răsturnare. România întorcea armele împotriva Germaniei și aliaților ei și se alătura Națiunilor Unite.

Era însă o socoteală parțial greșită. Noii noștri aliați erau desigur SUA și Anglia, dar în primul rând URSS, care a impus armistițiul din 12 septembrie 1944, a ocupat teritoriul României și i-a pregătit sovietizarea.

Deși contribuția noastră materială și umană a fost impresionantă, nu ni s-a recunoscut statutul și la Paris am negociat tratatul de pace ca țară învinsă (februarie 1947).

În mai 1955, prin semnarea pactului de la Varșovia, alături de celelalte țări socialiste din Europa centrală și sud-estică, România oferea apartenența ei la blocul răsăritean, opus democrațiilor occidentale conduse de SUA și de alianța NATO.

Reîntoarcerea la democrație după evenimentele din dembrie 1989 a fost în mod firesc marcată de aspirația României de a se alătura organizației NATO și Uniunii Europene, încununate de succes.

Se închidea astfel, la capătul unui nou mileniu, o epocă istorică nu lipsită de incertitudini și contradicții, dar care aducea în cele din urmă România acolo unde de drept și de fapt îi era și îi este locul.

„Art. 1 – România și Franța își iau reciproc angajamentul de anu comite, de o parte și de alta, niciun atac sau invaziune și de a nu recurge de o parte și de alta, în niciun ca, la război. (…)

Art. 4 – Dacă toate intențiile pacifice ale Guvernelor român și francez, România sau Franța ar fi atacate fără provocare din partea lor, ambele guverne se vor concentra neîntârziat asupra acțiunilor respective ce ar urma să se exercite în cadrul pactului Societății Națiunilor în scopul salvgardării intereselor legitime naționale, precum și al menținerii ordinii stabilite prin tratate…

„…hotărâți a păstra pacea după atâtea sacrificii (…), președintele Republicii Cehoslovace și Maiestatea Sa Regele României s-au pus de acord pentru a încheia o convenție defensivă…

Art. 1 – În cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei contra unei din Înaltele Părți Contractante, cealaltă parte se obligă a venit în ajutorul părții atacate. (…)

Art. 3 – Niciuna din Înaltele Părti Contractante nu va putea încheia vreo alianță cu o terță putere fără avizul prealabil al celeilalte.”

În pofida eforturilor internaționale, încheierea războiului în 1945 nu a condus spre o pace durabilă. Confruntarea dintre marile puteri a continuat sub o altă formă și cu alți actori: Războiul Rece, ai cărui principali protagoniști au fost SUA și URSS. Reprezentând sisteme politice diametral opuse, democrația occidentală, respectiv totalitarismul stalinist, cele două state au intrat în conflict deschis la scurt timp după încheierea păcii.

Germenii disputei sunt de natură istorică și politică. SUA propunea lumii modelul democrației occidentale și intenționa să susțină o lume postbelică contruită pe principiile Cartei Atlanticului. Crearea ONU era primul pas în acest sens. Principalul obiectiv al URSS era prevenirea unei noi invazii prin crearea unei centuri de securitate constituită din state europene cucerite în timpul ofensivei antihitleriste.

Profitând de o masivă prezentă militară, URSS a refuzat dreptul statelor aflate în zona sa de influență de a organiza alegeri libere, contribuind decisiv la transformarea acestora în „democrații populare”. Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și Germania de Est au fost transfomate în sateliți ai Moscovei, cărora li s-au impus regimuri politice de tip sovietic.

Reacția americană la expansiunea sovietică este rapidă. În 1947, președintele H. Truman lansează doctrina îndiguirii prin care statele europene urmau să primească un substanțial sprijin financiar american. Primele ajutoare de urgență sunt dirijate de către Grecia și Turcia. Prin planul Marshall, asistența financiară oferită Europei occidentale devine sistematică și masivă. Câteva luni mai tărziu, Stalin consolida dominația URSS asupra statelor comuniste recent create.

Doctrina Truman nu a avut numai o componentă economica, ci și una militară. În 1948, 12 state occidentale semnează Pactul Atlantic, în baza căruia, un an mai târziu, se formează Organizația Tratatului Atlaticului de Nord (NATO). Replica militară sovietică nu a întârziat să apară: în 1949, URSS a realizat prima explozie nucleară, iar în 1955 a fost înființată Organizația Tratatului de la Varșovia.

„Războiul Rece” a îmbrăcat forma unei succesiuni de crize politice potențate de o cursă a înarmărilor declanșată între cele două blocuri politice și militare: tentativa sovietică de blocare a Berlinului (1948) sau criza rechetelor (1962).

Războiul Rece a inclus însă și conflicte locale, deschise, precum războaiele din Coreea și cel din Vietnam.

Pericolul războiului nuclear, costurile exorbitante ale cursei înarmărilor, presiunea tot mai accentuată a opiniei publice în favoarea păcii, dar și lecțiile războiului din Vietnam au condus la detensionarea treptată a relațiilor dintre cele două blocuri politico-militare începând cu anii ’70. Destinderea a fost urmată de o a doua fază a Războiului Rece, materializată în susținerea de către URSS a mișcărilor procomuniste din țări ale lumii a treia din Ameria Latină și Africa sau invazia sovietică în Afganistan (1979).

După 1985, președintele Mihail Gorbaciov a redus responsabilitățile Moscovei în lume, recunoscând că reformele interne preconizate nu puteau să fie susținute în paralel cu un program de înarmare care înghițea până la 25% din resursele țării.

„Politica Statelor Unite trebuie să fie aceea de a susține poparele libere care rezistă tentativelor de aservire venite din parte minorităților înarmate și a presiunii externe. (…) Cred că ajutorul nostru trebuie să se concentreze în special în suținerea economică și financiară indispensabilă stabilității economice și unei vieți politice coerente. (…)

Am declarat în fața Congresului că fiecare națiune se găsește astăzi în fața unei alegeri decisive între două moduri de viață opuse. Unul dintre acestea se bazează pe voința majorității și este caracterizat de instituții libere, guvern reprezentativ, alegeri libere, garanții ce asigură libertatea individuală, libertatea cuvântului și religiei, precum și absența oricărei represiuni politice.

Celălalt [mod de viață] se (…) sprijină pe teroare și opresiune, pe controlul presei și al radioului, pe alegeri trucate și pe suprimarea libertății personale.”

Curajoasa decizie de repoziționare a României la 23 august 1944 în raport cu cele două tabere implicate în război, precum și sacrificiile umane făcute până în mai 1945 nu au fost suficiente pentru a salva țara din dictatura în care intrase cu câțiva ani mai devreme. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România era plasată în tabăra statelor învinse.

Capacitatea României de a-si influența destinul politic a fost împiedicată de cinica decizie privind împărțirea lumii în zone de influență, precum și de prezența militară sovietică. Perioada de revenire a regimului democratic în România a fost astfel extrem de scurtă, plasarea sa în zona de influență a URSS dovedindu-se decisivă pentru evoluția regimului politic după 1947. Impus prin forță, regimul comunist a scos pentru o jumătate de secol țara de pe orbita democrației. România a devenit membră a Tratatului de la Varșovia, constituindu-se, direct sau indirect, în parte a Războiului Rece. România s-a aflat în concertul statelor socialiste care au sprijinit decizia lui Stalin de eliminare a Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia.

Deși a făcut primii pași în cadrul proiectului de „destalinizare” a României, Gheorghe Gheorghiu-Dej a rămas fidel puterii sovietice, susținând invadarea Ungariei de către Hrușciov, ca răspuns la revoluția maghiară din 1956, revoluție prin care maghiarii încercau să pună capăt sistemului partidului unic și să obțină retragerea Ungariei din Pactul de la Varșovia ; mai mult chiar, regimul lui Dej a acceptat întemnițarea revoluționarilor maghiari în România.

„În condițiile înrăutățirii situației din R.P. Ungară, (…) următoarele măsuri sunt necesare:

Activitatea politică la nivelul clasei muncitoare ar trebui intensificată pentru întărirea spiritului ce combativitate împotriva planurilor dușmanilor de clasă.

O atenție specială trebuie acordată activității politice în rândul tineretului, al intelectualilor și în mod special în rândul studenților, o categorie foarte sensibilă în a fi influențată de elementele ostile.

Trebuie luate măsuri pentru a întări apărarea organizațiilor regionale și municipale de partid, precum și sediile consiliilor populare.”

Primele distanțări ale României față de politica blocului socialist apar destul de repede. România continua să întrețină relații diplomatice cu Albania și cu China, căzute între timp în dizgrația Moscovei. În compensație, China comunistă a recunoscut drepturile României asupra Basarabiei, adică asupra unei părți din URSS.

Un moment deosebit în istoria României postbelice îl reprezintă obținerea retragerii trupelor ruse din România in 1958. În acest sens, într-o scrisoare adresată CC al PCR, N. Hrușciov aprecia:

„(…) Politica de pace aparținând lagărului socialist a făcut posibilă o singură ameliorare a tensiunii internaționale. Republica Populară Română a obținut mari succese în construcția socialismului și în consolidarea sistemului democrației populare. România are acum forțe armate de încredere, capabile să răspundă provocărilor imperialiste, să apere cuceririle socialiste ale poporului român și să-și aducă contribuția la cauza apărării intereselor comune lagărului socialist.

Prin urmare, în opinia noastră, staționarea trupelor noastre pe teritoriul Republicii Populare Române nu mai este necesară.”

Distanța față de putere sovietică se va accentua după 1964, ca răspuns la proiectul de creare a unei economii transnaționale în spațiul controlat de URSS, proiect cunoscut sub numele inițiatorului său, Planul Valev, în cadrul căruia României i se rezerva rolul de furnizor de produse agricole. Fără a nega principiul, Partidul Muncitoresc Român declara public că nu poate accepta un statut de subordonare în raport cu niciun alt stat sau partid. Este momentul în care România făcea pasul decisiv spre comunismul de tip național.

Anul 1965 aduce o perioadă de relativă destindere atât în plan intern, cât și internațional. Este momentul unor decizii majore precum recunoaștere Republicii Federale Germane, România devenind astfel primul stat socialist cu care Germania capitalistă stabilește relații diplomatice (1967). În acceși perioadă se stabilesc relații diplomatice cu Israelul, iar țara a devenit membră a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale și s-a declarat ferm împotriva cursei înarmărilor, în special a înarmărilor nucleare. Desigur, refuzul României de a participa la intervenția militară a statelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia rămâne evenimentul cel mai discutat și disputat al vremii. A fost discutat admirativ pentru semnificația sa în detașarea României de politica Moscovei, dar disputat din perspectiva a ceea ce s-a întâmplat în România socialistă a anilor următori.

Căci, independența față de URSS a însemnat în același timp consolidarea comunismului național, care a evoluat spre revenirea la practicile staliniste și la izolarea diplomatică a României. Aparenta orientare a României spre Vest a fost brutal infirmată la începutul anilor ’70.

În urma vizitelor efectuate în China și în Coreea de Nord, practicile „revoluției culturale” chineze și modelul nord-coreean de dezvoltare se vor regăsi în politicile economice, sociale și culturale promovate de regimul Ceușescu până în 1989.

Nemulțumirea socială tot mai accentuată datorită crizei economice, cultului exacerbat al personalității conducătorului, politicii demografice și sanitare, atitudinii față de lumea satului a condus la prăbușirea regimului Ceaușescu și, odată cu el, a comunismului în România. Finalul anului 1989 a devenit momentul revenirii României între statele democratice ale lumii.

„Aveți ambasador la Tirana? Faptul că Albania era în conflict ideologic cu toate țările socialiste, în afară de China, era cunoscut, iar România începea să se distingă printr-o poziție aparte. Am spus că toate țările socialiste au relații cu Albania (…), că relațiile noastre sunt normale și că ambasadorul nostru s-a întors acolo după concediu. Semnul trebuia să fie clar: nu suntem în aceeași oală cu Albania, nu suntem un disident zgomotos și violent al lagărului, nu ținem partea nimănui. În privința Chinei nu a cerut explicații, dar a vrut să vadă dacă interpretarea lui e bună: atitudinea României față de China, crede el, e mai mult un prilej de a sublinia modul independent de a acționa al României. Perfect, nici în sfera Chinei nu era cazul să fim înglobați. Despre presă el a spus zâmbind că ea caută subiecte senzaționale. (…)

Ultimul punct de clarificat a fost independența. În trecut, România, a spus Harriman, a fost considerată ca având o politică dominată de Moscova. Independența ce o afirmă ea a creat o atmosferă favorabilă în SUA, unde presa se ocupă de ea pe larg în ultimul timp. Aici am enunțat cât mai exact cele spuse de Dej. Ca țară socialistă, politica noastră e orientată spre rezolvarea intereselor vitale ale țării. Deși presa se orientează spre ele, nu sunt lucruri spectaculoase în atitudinea României. A urma răspunsul lui Harriman, care putea să reprezinte pentru mine încheierea misunii: înțelegem că ceea ce face România nu e de dragul americanilor sau al altcuiva, dar trebuie să constate că unul din efecte este o mai bună atmosferă în SUA. Momentul trebuie folosit pentru îmbunătățirea relațiilor, în special în domeniul economic. SUA privește cu simpatie eforturile României în domeniul economic și este dornică să ne ajute.”

Capitolul III Optiunile Rusiei

Conducerea bolșevică din și Moscova susțineau acțiunile soldaților ruși bolșevizați de pe teritoriul român care comiteau atentate și destabilizau situația internă a Romaniei. S-a creat o puternică criză politică marcată de retragerea haotică de pe front a ostașilor ruși care jefuiau și omorau populația. Anarhia aceasta cuprindea întreg frontul și întreaga Rusie, accentuându-se odată cu venirea, din 25 octombrie 1917, a bolșevicilor la putere. Quartierul general român a luat măsuri pentru a păzi țara pe toate punctele principale ale frontului în direcția Basarabiei. La toate trecătorile peste , au fost așezate posturi militare, care îi opreau pe soldații ruși și îi făceau să-și lase armele și lucrurile furate, îndreptându-i în grupuri spre Basarabia. Interiorul țării s-a împarțit în zone, care se succedau în fâșii paralele, de la Nord la Sud, întinzându-se de la linia frontului până la Prut. Erau opt zone cu centrele în Botoșani, Fălticeni, , Podu Iloaei, Roman, Vaslui, si Bârlad. Fiecare zona era dată în paza unei divizii române, a carei misiune era să supravegheze unitațile ruse din zona respectivă, să împiedice dezertarea lor cu armele și să reprime încercările de brigadaje. Posturi militare puternice, așezate la răspântiile drumurilor mari, opreau cetele de ruși, le dezarmau, le confiscau obiectele furate și îi îndreptau apoi spre drumurile stabilite în program, pentru a trece prin Basarabia în Rusia. O ură profundă, amestecată cu frică față de armata română s-a răspândit atunci între trupele rusești. Evenimentele au luat o întorsătură din ce în ce mai amenințătoare, atât pentru interesele românilor cât și pentru populația indigenă. Dupa cum se vede, românii au încetat să-i mai considere pe ruși ca fiind o armată aliată. Generalul rus Monkewitz scria: “Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele române pe care mai inainte le priveau cu dispreț; căci trupele române, iritate de purtarea incalificabilă a camarazilor lor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe”.

Dezagregarea rapidă a armatei ruse sub impactul revoluției a provocat o puternică stare de anarhie și dezordine; toate drumurile din au fost blocate de grupuri de soldați dezertori, bande înarmate, devastând gările și localitățile învecinate fără milă. Toate aceste suferințe cauzate de retragerea trupelor ruse se adaugau lipsurilor din iarna 1916 / 1917 provocate de prezența masivă a armatelor ruse care rechiziționaseră cea mai mare parte a produselor, ceea ce alături de comportamentul abuziv, asemănător unui ocupant și nu a unui aliat, crease o evidentă atitudine antirusă. În stânga Prutului, valul forțelor bolșevice era atât de mare, încât punea în pericol chiar existența Republicii Democrate Moldovenești. Acest pericol apăruse înca din luna octombrie 1917, când Consiliul Comisarilor Poporului de la Petrograd și-a intensificat acțiunile, atât împotriva trupelor generalului Scerbacev cât și împotriva mișcării de eliberare națională din Basarabia. Cea mai neîmpăcată ostilitate asupra Basarabiei a manifestat Frontatdelul (filiala frontului), adică secția frontului bolșevic, înființată la sfârșitul lunii octombrie 1917, la Chișinău, din care făceau parte și marinarii din flota Mării Baltice, organizați și conduși de S. G. Roschal. Frontandelul se considera guvernul legitim al Basarabiei ca provincie a Rusiei, în calitate de reprezentant al guvernului bolșevic de la Petrograd, negând orice drept guvernului Sfatului Țarii, care era expresia voinței naționale a țării libere. O adevarată teroare a exercitat asupra autorităților legale din Chișinău, șeful statului-major al Armatei Roșii din Basarabia, Nastarum Caabak. După ce ocupase Chișinăul, Caabak a silit Sfatul Țării, spre sfârșitul lunii decembrie 1917, să cheme armata rusă pentru a instaura ordinea în Basarabia. În concepția lui Caabak, idea de ordine cuprindea măsuri pentru lichidarea mișcării de eliberare națională, și, în primul rând lichidarea autorităților centrale din Basarabia cu ajutorul forței armate după modelul pe care îl folosise Lenin la Petrograd unde a dizolvat Adunarea Constituantă în care bolșevicii erau foarte slab reprezentați, și alte organe ale revoluției din februarie 1917.

Dându-și seama că cererea îi va fi respinsă, șeful statului major bolșevic din Chișinău, trece la represiune. Din octombrie 1917 și până în ianuarie 1918, detașamentele de sub comanda lui Nastarum Caabak atacau și trupele generalului Scerbacev trimise in Basarabia pentru menținerea ordinei in spatele frontului.

În timpul acestor dezordini se observă, că pericolul bolșevismului, cel puțin pentru Iași, era foarte mare. Racovsky, desfășurase o anumită activitate antiguvernamentală cu sprijinul Sovietului bolșevic din .

Christian Rakovschi era membru al Partidului Social Democrat, medic de profesie, de origine bulgar dintr-un sat de la granița vechii Dobroge, fusese unul din conducatorii politicii socialiste din România. Din cauza originii sale neromânești, el imprimase mișcarii socialiste de la noi un caracter nu numai internațional, ci și antinațional. O carte tipărită de el în franceză: “La Romanie des Boyards” este cel mai violent și mai injurios pamflet care s-a publicat vre-o data de un pretins român, împotriva stărilor de lucruri de la noi. După eliberarea sa la 1 mai 1917 de la Iași, acesta s-a stabilit la Odessa, devenind acolo principalul agitator împotriva țării noastre. El a fost considerat de guvernul Brătianu un agitator periculos, fiind expulzat din , dar adus înapoi de guvernul Marghiloman. Odată cu puciul bolșevic, influența lui Rakovski ajunge în scurt timp foarte mare. Acțiunile lui îndreptate spre distrugerea regimului burghez din România devin mai periculoase. Încercările lui urmăresc declanșarea unei insurecții, a unui razboi civil sau a unei invazii militare. Exportul de revoluție era parte a viziunii lui Lenin, Troțki, Kamenev, Zinoviev. Rakovski era un vechi și fanatic adept al constituirii Federației Balcanice. România trebuia să dispară pentru a face loc unei uniuni politice cu , Serbia etc. Anunțând că Rusia sovietică va încheia pace separată cu Puterile Centrale, Lenin își îndeplinea obligațiile luate fața de germani. Efectul imediat este amenințarea gravă că România va disparea de pe hartă. Procesul de bolșevizare și descompunere a frontului rusesc de la noi a început să se accentueze cu o îngrijorătoare iuțeală. De fapt, ne aflam în fața unei adevarate revoluții bolsevice pe teritoriul nostru.

Un alt reprezentant al Partidului Social Democrat, M. Bujor în iulie 1917 înainta un memoriu-apel către Lenin, acesta conținând un proiect al loviturii de stat în România cu ajutorul armatei ruse, iar la 4 decembrie, același M. Bujor, înainta un memoriu similar sovietului din Petrograd. La 15 decembrie 1917, Mihail Gh. Bujor, îl informa pe Leon Troțki că a constituit la Odesa, cu ajutorul Rumcerodului, o organizație cu care cei din Iași aveau strânse legături cu privire la răsturnarea guvernului Brătianu. El era direct interesat despre efectivul militar în oameni, muniție și automobile in caz de revoluție.

Mihail Gh. Bujor, aflându-se la , având o discuție personală cu Lenin, l-a informat pe acesta, despre comisarul Semion Rosal că a fost desemnat să realizeze planul de arestare a Regelui României. Nicolae Iorga menționa că Rosal venise la Iași cu ostași capabili de orice. Acesta avea ca misiune arestarea generalului D. Scerbacev, care era comandantul armatelor ruse pe frontul român. După arestarea acestuia, trebuia să preia comanda trupelor române de pe frontul din și să ocupe Iașul, apoi arestându-l pe regele Ferdinand să poată provoca o revoluție bolșevică in România. Arestarea lui Scerbacev nu s-a putut efectua pentru că o divizie româneasca intreagă se gasea la Iași și o gardă personală de cazaci ucrainieni îl păzea. Propaganda încercată de bolșevici între trupele românești nu a avut succes. Rosal văzând ca aceste încercări ale lui nu au avut izbândă, împreună cu toți cei din jurul lui au hotărât să se debaraseze de generalul Scerbacev, asasinându-l. Atentatul la care a luat parte și ofițerii Aksenow și Cornew n-a reușit pentru că în momentul în care aceștea scoteau revolverele sunt dezarmați de ucrainieni, iar întreg comitetul militaro-revoluționar a fost arestat și încarcerat de trupele românești. Generalul Prezan trece la dezarmarea bolșevicilor care amenințau Iașii în câteva săptamâni lichidând definitiv armata bolșevică, trupele rusești de la Socola, predându-se fără a se opune. Comandantul trupelor din dispunea de forțe suficiente: două regimente de grăniceri, patru de vânători și două batalioane de voluntari ardeleni, cu care se constituise o divizie nouă, a șaisprezecea. Scerbacev dispunea ca trupe așa zise sigure, de formațiunile de voluntari ucrainieni care paradau pe străzile Iașului într-o uniformă de fantezie cu căciuli mari cu fundul albastru.

Intr-o notă a lui Leon Davidovici Troțki către Constantin I. Diamandy, afirmă la 16 / 29 demebrie 1917 că: “autoritățile române printr-un colonel rus și un general român au invitat la pe toti membrii comitetului revoluționar garantându-li-se deplină securitate. La , insă, intreg comitetul a fost arestat. Toți membrii comitetului revoluționar au fost predați autorităților române care au incercat să-i împuște, dar cazacii și-au dat seama și nu au permis acest lucru”. Dezarmarea unităților rusești de la Socola și arestarea comitetului militaro-revoluționar, au fost apreciate drept acte criminale săvârșite de autoritățile române, subliniindu-se că puterea sovietică nu se va abține de la cele mai severe măsuri împotriva conspiratorilor contrarevoluționari români indiferent de ce posturi ocupă aceștia în ierarhia româneasca.

Dezordinile si violențele provocate de ruși pe teritoriul României în urma retragerii lor haotice de pe front, s-au mutat pe teritoriul tânărului stat dintre Prut și Nistru, creând legături noi de solidaritate cu Basarabia. Nemulțumite cu jefuirea proprietăților private, bandele începuseră să primejduiască și interesele române cele mai vitale. Marile depozite române din Basarabia menite să asigure aprovizionarea țării și armatei până la recolta viitoare erau supuse pericolului de a fi jefuite de ruși. La 14 decembrie 1917, în orașelul Leova, pe malul Prutului, garda românească de milițieni, chemată de insuși președintele Upravei locale pentru paza marelui depozit, care conținea aproape 500 de vagoane de cereale, fusese atacată cu focuri de armă de către bande, căpitanul Popilian, comandantul gărzii, fiind ucis. Atentatul mișelesc a provocat intervenția unui detașament român care a ocupat orașelul, a arestat, judecat și executat pe raufăcători. În ce privește ocuparea localității Leova, Troțki își exprimă nemulțumirea tot prin aceeași notă din 16 / 29 decembrie 1917, adresată lui Diamandy (ministru potențiar al României la Petrograd): “am primit o comunicare din partea comitetului revoluționar din Chișinău in legătură cu faptul că trupele române au ocupat mica localitate Leova și câteva sate din Basarabia”. După cum se știe, la 5 decembrie, la ședința Sfatului Țării se prezintă Dr. Ackerman, membru în comisia de aprovizionare din Cahul. Acesta a cerut ajutor românilor, împotriva contrabandelor din oraș și județ. Motivul pentru care armata română ocupase Leova era pentru menținerea ordinii și paza depozitelor de aprovizionare din localitate, depozite care au fost atacate în urma retragerii trupelor rusești și foștilor prizonieri ruși reîntorși din lagărele din Germania și Austro-Ungaria, aceștia provocând o anarhie completă în Basarabia.

Singurul mijloc pentru a ameliora situația era pătrunderea trupelor românești în Basarabia și gonirea bolșevicilor pentru restabilirea ordinii, astfel putându-se asigura aprovizionarea regulată a armatei române. Venind în întâmpinarea acestor cereri, ministrul de război in guvernul de la Iași, generalul Iancovescu, a dat imediat ordin ca o mie de ostași ardeleni cu arme și mitraliere ce vin din Kiev să se oprească la Chișinău pentru paza depozitelor. Un alt detașament, format din trupe de graniceri și ardeleni, în forță de patru batalioane cu efective slabe a fost expediat de la Iași spre Chișinău, spre a întări și a aduce muniția trebuincioasă ardelenilor veniți din Kiev Această masură n-a dat rezultatele așteptate, căci la 6 / 19 ianuarie 1918, în gara Chișinău trupele bolșevice au dezarmat detașamentele soldaților transilvăneni chemate din Ucraina pentru menținerea ordinii în oraș. Sosirea batalionului de ardeleni de la Kiev e anunțată telegrafic de la Tighina șefilor bolșevici, așa că, la sosire gara și împrejurimile au fost ocupate de forțele bolșevice sub comanda lui Kabak. Aici se afla bateria 60-a rusa, regimental patru căzăcesc de cavalerie și companiile de gardă roșie bolșevică. În astfel de împrejurări ardelenii depun armele și se predau. În ajunul aceleeași zile, detașamentul de grăniceri și ardeleni trimis de la la Chișinău este atacat de doua divizii de cavalerie, cu multă muniție și artilerie. Românii lupta cu disperare până noaptea când se retrag în pădurea Durleștilor, iar de acolo urmează în zilele următoare retragerea prin Trușeni, Scoreni, Ulmu, Nemțeni, spre Prut. Prizonierii rămași în mâinile bolșevicilor sunt maltratați și uciși. Ion Inculeț care era președintele Sfatului Țării este arestat împreună cu președintele Consiliului Directorilor, Erhan P. fiind siliți să semneze și să expedieze la Iași , o telegramă prin care cereau să se oprească trimiterea armatelor românești și să se cheme înapoi cele deja trimise.

La Nota comisarului național Troțki de la 16 decembrie , dată tuturor, prin radiotelegraf, Legația română a răspuns astfel: “…divizii întregi rusești …,fără provizii….,se dădeau la prădăciuni și devastări,… provocând ciocniri cu armata”. Guvernul român “deplora “ conflictul cu trupele ruse, el intervenind pentru a evita o adevărată catastrofă împiedicând o demobilizare neregulată, asigurând însăși întărirea trupelor ruse. Guvernul român nu a făcut din toate acestea un obiect de protest, chiar dacă suferințele pricinuite de armatele ruse populației de la sate și orașe au fost foarte mari. Aceste suferințe nu au fost date publicității suportându-se în mod tacit doar pentru a se păstra relațiile dintre România și Rusia într-o bună manieră. Troțki la înmânarea acestei note românești ce cuprindea raspunsul la intervenția în Basarabia, de către C. Ene, s-a arătat ca “având cea mai rece atitudine posibilă”.

Într-o “Notă” a Sovietului Comisarilor Poporului din Rusia Sovietică către guvernul României din 31 decembrie 1917 / 13 ianuarie 1918 sunt transmise reclamațiile regimentului 194, divizia 49, cu privire la comportamentul autorităților române, ele fiind acuzate de ruși că opresc deplasarea regimentelor rusești și capturează rezervele de furaje. Sovieticii cer românilor pedepsirea vinovaților și să dea un răspuns în 24 de ore. Prin telegrama trimisă de Ion I. C. Brătianu către Constantin I. Diamandy din 3/16 ianuarie 1918, expediată seara la , acesta afirma: “Cazul special citat de divizia 49 este o pură invenție. Armata romanească nu a sechestrat nici un furaj și, dimpotrivă a ajutat cu propriile sale rezerve reîntărirea tuturor trupelor rusești.

Autoritățile românești nu au procedat la nici o arestare a comitetelor trupelor rusești. O parte din ofițerii găsiți în spatele frontului au fost aduși către avanposturile dușmanilor, astfel că, după stipularea armistițiului vom avea dreptul de a-i apăra sau păstra”. Măsurile pe care le luase guvernul român împotriva trupelor bolșevice fugite de pe front au atras dupa sine represiunea Petrogradului, considerând evenimentele “crimă contra revoluției ruse”.

La data de 13 ianuarie 1918, a avut loc arestarea ministrului C. Diamandy și altor trei membri ai Legației Romaniei, închizându-i în fortăreața Petropavlovsk eveniment fără precedent în viața diplomatică europeană; aceasta sub pretext de represalii pentru lipsa de atenție pe care guvernul român o da șefilor aleși ai armatelor ruse și comitetelor de soldați. La protestarea indignată a umanității reprezentanților diplomatici din Petrograd, asupra batjocoririi celor mai elementare principii ale dreptului internațional, misiunea româna e pusă în libertate, după trei zile de încarcerare. Ministrul României la Petrograd, Diamandy avertizase asupra intenției Rusiei sovietice, exprimată într-o telegramă transmisă de Troțki de la Brest-Litovsk la Smolnîi, “de a aresta imediat Legația română și misiunea militară română și de a adresa prin radio un ultimatum guvernului român” în legătură cu incidentele petrecute pe frontul din Moldova. I. C. Brătianu, într-o telegramă expediată către , afirmă: “Noi protestăm contra unui asemenea procedeu care surprimă dreptul popoarelor și readuce viața internațională la timpurile cele mai sumbre ale umanității”. Șefii misiunilor diplomatice acreditați la Petrograd, în număr de 20, profound indignați de arestarea domnului Diamandy, ministrul României, își afirmau solidaritatea sentimentelor lor la subiectul violării imunității diplomatice respectată de secole de toate guvernele și reclamau punerea imediată în libertate a acestuia și a celorlalți membri ai Legației. La insistența Legațiilor străine corpul diplomatic român a fost eliberat.

Ambasadorul francez Noulens a arătat că există norme internaționale obligatorii, în virtutea cărora arestarea domnului Diamandy este un act inadmisibil, cu toate că sovieticii încearcă să se justifice afirmând că, rezervele de furaje ale Diviziei 49 de infanterie au fost capturate de români iar deplasarea regimentelor rusești este oprită prin forța armelor. Tovarașul Lenin nu este de acord cu represaliile față de un reprezentant al unei țări care formal nu a declarat razboi, dar care, a încercuit în același timp, lăsând să moară de foame, dezarmând și arestând o întreagă divizie rusească, nu sunt la drept vorbind de neadmis. Domnul Francis, afirmă că, prin eliberarea lui Diamandy se va întări încrederea în guvernul muncitoresc și țărănesc. Ministrul Belgian Destrees presupune că Domnul Diamandy nu poate fi pedepsit pentru delicte pe care nu le-a săvârșit.

Când guvernul român a aflat că la Chișinău domnea teroarea, că detașamentul transilvănean chemat din Ucraina să păzească depozitele de aprovizionare fusese dezarmat de bolșevici, că ofițerii români au fost arestați și că reprezentantul guvernului de la Iași pe lângă Directoratul Republicii Moldovenești a avut aceeași soartă, a hotărât să ia noi măsuri militare. Astfel că, la 8/12 ianuarie 1918, generalul Ernest Broșteanu, dând curs unui ordin expres al Guvernului Român, a trecut Prutul în fruntea unei divizii, îndreptându-se spre Chișinău, intrând în acesta peste cinci zile. Ajuns la Chișinău, divizia generalului a fost pusă la dispoziția Sfatului Țării și a Consiliului Directorilor sub al cărui ordin a și acționat.

În numele Sfatului Țării și al populației basarabene, Inculeț a declarat că primește cu brațele deschise trupele sosite de la Iași într-un moment, când “pe teritoriul Republicii se petrec prădaciuni și omoruri, neputând singuri să le oprim”. Sătenii, îngroziți de anarhia și banditismele bolșevicilor, salutau cu bucurie aceasta armată de frați care vine să aducă ordinea mult dorită și să-i scape de agenții provocatori.

La 25 ianuarie, în gara Călărași, generalul Broșteanu a luat primul contact cu autoritățile republicii, în persoana lui Inculeț, președintele Sfatului Țării care era însoțit de un delegat al orașului, unul al soldaților și unul al mateloților. Broșteanu explică autorităților moldovenești rolul armatei române în Basarabia, dând ordin ca armata română să înainteze, cu mențiunea de a nu se trage, decât dacă armata ar fi atacată. Pe la ora șapte seara, pe când trenuri supraîncarcate cu bolșevici fugeau cu toata viteza spre Nistru trupele brigăzii 21-a române intrau în Chișinău cu muzica în frunte și cu steagurile desfășurate, iar pe altă barieră, intra brigada a 22-a. Oficialitățile basarabene iși exprimaseră sentimentele de recunoștință ale republicii moldovenești către regele, guvernul și armata țării noastre.

Evenimentele petrecute în ținutul dintre și Nistru au determinat Rusia Sovietică să rupă la 13 / 26 ianuarie 1918, raporturile diplomatice cu România. La data de 13 / 26 ianuarie 1918, de la palatul Taurida din , sovietul Comisarilor Poporului a hotărât ruperea relațiilor diplomatice cu România, afirmând: “Acoperită de fărădelegi, oligarhia română a deschis operațiile militare împotriva Republicii Ruse… . Toate relațiile diplomatice cu România, încetează. Legația română și în general, toți reprezentanții autorităților române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră. Tezaurul României aflat în păstrare la Moscova se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român. Se știe că în 1917, în previziunea unei noi ofensive germane, care ar fi putut duce la o ocupare a Moldovei, guvernul de la Iași hotărâse să evacueze Tezaurul Statului și depozitele Băncii Naționale în țara vecină – și atunci, aliata -, Rusia. Scerbacev, fostul comandant șef al frontului român, care s-a ridicat împotriva revoluției, este declarat dușman al poporului și pus în afara legii ”.

Rezultatul surprinzător al intervenției trupelor române în Basarabia, a fost o declarație de razboi, din partea cabinetului de la , pe care totuși guvernul român nu a luat-o în seamă. Este imposibil de ințeles pe ce bază a pretins Sovietul din Petrograd, de a se amesteca în treburile Basarabiei, după recunoașterea solemnă a dreptului absolut și necondiționat al tuturor naționalităților de a se separa de fostul Imperiu, că și după faptul că ei nu incluseseră Basarabia printre Guberniile asupra cărora au pretins autoritate la Brest-Litovsc.

Capitolul IV Implicatiile intalnirii Rusia-Romania

Rușii au început să fie creștinați din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizație. Dar creștinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata și cercetătorul basarabean Ștefan Ciobanu:

„După cum se știe, rușii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creștini pe la sfârșitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor. Procesul însă de creștinare la rușii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii și preoții trimiși din Constantinopol, organizează viața religioasă a rușilor. Creștinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credința nouă, adoptată mai mult ca formă, în viața spirituală a rușilor persistă credințele și superstițiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credință (dvoeverie).”

Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă își are începutul în literatura sud-slavă și cele dintâi opere, cu mici excepții, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.”

Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare și Ecaterina II au civilizat cât de cât țara, care până la ei, dar și după aceea, era foarte înapoiată și barbară, un criteriu de comparație cu nivelul civilizației occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit. În același timp, curtea țarilor imita modelul bizantin, rușii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moștenitor al valorilor antichității greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creștină, distrus de turci în 1453. Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creștinilor ortodocși, țarul se va considera, firește, părintele spiritual al unor populații deosebit de numeroase și variate, locuind pe un imens teritoriu. Bineînțeles că în viziunea țarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl dețin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic. În acest sens, se cuvine menționat faptul că însuși cuvântul „țar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.

Războindu-se permanent cu statele vecine, rușii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puține fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ținta declarată a țarilor ruși era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariția Imperiului otoman și a ultimei speranțe de independență a popoarelor subjugate de el.

Despărțiți inițial de mari spații geografice, românii și rușii s-au întâlnit destul de târziu, și nici atunci relațiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite. S-a făcut chiar o reușită comparație cu relațiile româno-suedeze, și într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între niște popoare despărțite de distanțe apreciabile. Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, și o mostră ar putea fi pasajul următor:

„Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independență și pentru formarea statului său național, a avut cel mai mare și mai efectiv sprijin numai din partea poporului și armatei ruse. Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acțiunile diplomatice, economice, administrative și culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.”

Asemenea afirmații necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber. Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul:

„Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut și are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor. În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul și ruteanul, dânsul puțin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile și moravurile sale.”

Relațiile româno-ruse,până la implicarea Rusiei în lupta dintre marile puteri pentru adjudecarea succesiunii Imperiului Otoman,au avut un caracter sporadic: legături dinastice în timpul lui Ștefan cel Mare,un Tratat de alianță și comerț între domnul Moldovei, Gheorghe Ștefan și țarul Aleksei Mihailovici (1656) și cooperarea politică și militară dintre Dimitrie Cantemir și Petru I consacrată prin Tratatul de la Luck (1711).Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai exact din timpul Ecaterinei a II-a(1762-1796),Rusia se angajează pe frontul sud-est european în efortul de a obtine ieșirea la Marea Neagră și libera circulație prin Strâmtori.Victoria lui Pentru cel Mare (1682-1725) asupra lui Carol al XII-lea al Suediei crease în Europa percepția unei Rusii ca mare putere nordică și chiar se credea că Rusia se va substitui Suediei.Această opinie nu s-a confirmat,Ecaterina a II-a manifestându-și preocuparea pentru extinderea puterii ruse asupra sud-estulul Europei și implicit asupra spațiului carpato-dunărean.Rusia a reușit în urma războiului dintre anii 1787-1792 să impingă frontiera ei la Nistrul de Jos urcând-o apoi pe cursul superior al fluviului în urma celei de-a doua împărțiri a Poloniei în 1793.

Prin urmare la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus și Principatele române s-au aflat într-o vecinătate nemijlocită.
Încălcarea de către Poartă a Hatișerifului din 1802 l-a obligat pe Alexandru I, țarul Rusiei să declare război Porții.Întrevederea dela Tilsit (1807) dintre împărații Alexandru I și Napoleon Bonaparte a pus bazele cooperării franco-ruse.Napoleon și-a dat consimțământul pentru anexarea de către Rusia a Moldovei și Țării Românești fiind elaborat în acest sens și un acord.Poarta Otomană a ignorat înțelegerea celor doi împărați și a continuat războiul.Lipsa tot mai vizibilă a unui deznodământ militar l-a obligat pe Alexandru I să-și modereze revendicările în privința Principatelor dunărene.Atunci când cand campania lui Napoleon împotriva Rusiei a devienit iminentă, s-a încheiat Pacea de la București (16/28 mai 1812) prin care Rusia a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, care a căpătat în cadrul Imperiului Rus denumirea de Basarabia.În 1821 prin dezavuarea mișcărilor lui Alexandru Ipsilanti și Tudor Vladimirescu țarul Alexandru I ratează ocazia de a interveni in Balcani pentru a pune problema împărțirii moștenirii otomane în beneficiul Rusiei însă urmașul său,Nicolae I a valorificat cu inteligență lupta de emancipare a grecilor de sub dominția otomană și în urma războiului ruso-turc (1828-1829) a încheiat pacea avantajoasă de la Adrianopole în 1829.Pentru Principatele dunărene aceasta pace marchează un moment de cotitură în istoria lor și voi prezenta mai departe în ce fel s-au desfașurat în continuare relatiile diplomatice româno-ruse încercând să dau dovadă de cât mai multă obiectivitate în abordarea acestor chestiuni.

După lovitura de stat din octombrie 1917, dar, mai ales, după intrarea trupelor române în Basarabia, Rumcerodul condus de Racovski, devine un fel de avangardă a forțelor politice bolșevice împotriva României. RUMCEROD era denumirea prescurtată a Comitetului Executiv al deputaților soldați, marinari, muncitori și țărani de pe frontul românesc, flota din Marea Neagră și regiunea . Dirijat de la Petrograd, el trece la arestarea românilor refugiați la Odesa , închide Consulatul Român și expulzează personalul acestuia, sechestrează parcul de automobile și avioane, și confiscă sumele de bani ale românilor depuse la băncile din Odesa.

Era o perioadă agitată, căci la 5 ianuarie 1918 bolșevicii au reușit să ocupe Chișinăul, însă o divizie românească a curățat foarte repede orașul. Rezultatul surprinzător a fost o declarăție de război din partea cabinetului de la , pe care guvernul român nu a luat-o, totuși în seamă. Este imposibil de înțeles pe ce bază a pretins Sovietul din Petrograd dreptul de a se amesteca în treburile Basarabiei, după recunoașterea solemnă a dreptului absolut și necondiționat al tuturor naționalităților de a se separa de fostul Imperiu, ca și după faptul că ei înșiși nu incluseseră Basarabia prîntre teritoriile asupra cărora au pretins autoritate la Brest-Litovsk.

În situația creată, România era tratată cu agresivitate de către vecinii din Est, care au încheiat, practic, alianța neoficială. Astfel, nici Ucraina n-a protestat împotriva încercărilor Rusiei de a ocupa Basarabia, nici Rusia nu a protestat contra intenției Ucrainei de a stăpani acest teritoriu. Această situație poate fi explicată prin convingerea Rusiei că Ucraina bolșevizată se va afla mereu în sfera ei de influență pe când Basarabia își putea alege o altă soartă.

La 24 ianuarie / 6 februarie 1918 Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democrate Moldovenești:”Moldoveni și noroade înfrățite ale Republicii Moldovenești! Marea revoluție rusească ne-a scos din întunericul de robie, în care am trăit atâta amar de vreme, la calea slobozeniei, dreptății și frăției! Prin jertfa și osteneala voastră a tuturor, noastră, înfaptuindu-și dreptul dobândit de revoluție de a-și hotărî singură soarta, s-a declarat republica democratică slobodă….”.

În ianuarie 1918, prin decizia guvernului sovietic, la Odesa a fost creat Colegiul Suprem Autonom pentru afacerile Ruso-Române, împuternicit să se ocupe de toate chestiunile privind relațiile cu România. Acest colegiu se forma din Înalta comisie pentru lupta împotriva contrarevoluției române, ucrainene și Rumcerod, fiind organul care trebuia să materializeze agresiunea militară contra României conform planului strategic elaborat de Lenin în baza propunerilor lui M.Bujor

L-a intrarea trupelor române în Basarabia, bolșevicii încercau să insinueieze ca ceea ce s-a întâmplat atunci nu era decât o „invazie”, o „cucerire”, o „agresiune”, o „ocupatie” din partea româmilor. În urma acestor considerații, Rumcerod-ul a luat o atitudine net ostilă, arestând un număr de membri ai Parlamentului român, ofițeri și cetățeni ce rezidau la Odessa. Negocierile cu Rumcerod-ul au început prin oficiile conducătorului corpului diplomatic din Iași, baronul Fasciotti, și prin colonelul Boyle, un ofițer canadian bogat care și-a riscat viața curajos pentru a-i salva pe ostateci.

Prin intrarea trupelor românești în Basarabia, Moscova percepea că ar fi prima intervenție a Antantei împotriva statului sovietic. Sub presiunea îngrijorării pe care i-o producea soarta ostaticilor români din sudul Rusiei și sub amenințarea ultimatumului german care anunța reluarea ostilităților împotriva României dacă nu acceptă să treacă la negocierea păcii separate, guvernul român a luat în considerație ideea aplanării conflictului cu Rusia. În cadrul Colegiului Autonom pentru Afacerile Ruso-Române s-a hotărât acceptarea propunerii colonelului Boyle și a colonelului Arquier, consul dar cu anumite pretenții: guvernul român să evacueze Basarabia și în primul rând căile ferate…,să nu lupte împotriva revoluției ruse și să nu susțină altă forță împotriva ei…,poporul român poate conta pe ajutorul deplin în aprovizionarea cu alimente…,armata română, dacă sub presiunea Puterilor Centrale va fi nevoită să se retragă în teritoriul Republicii Federative Sovietice, ea va găsi protecție și adăpost…,comandamentul român și rus să fie în legătură.

Pe baza acestei hotărâri, Rumcerod-ul, prin Judovski, Brasevan și Voronski, a dat ofertei de mediere a misiunilor militare aliate un răspuns în care se precizează că aplanarea conflictului era posibilă numai în condițiile când: guvernul român se angaja să facă o declarăție formală că va evacua progresiv Basarabia de armatele române, și în primul rând va evacua Benderul și Sebriani… “Armata de ocupație româna” trebuia să fie redusă în decurs de două luni la un detașament de zece mii de oameni al caror serviciu constă în păstrarea depozitelor românești și a liniilor de cale ferată….. Prin ocuparea Benderului armata româna a pus mâna pe un imens material de căi ferate și război în această pradă intra și un depozit de artilerie ce conținea 800 de tunuri. Bolșevicii au suferit mari pierderi în morți și răniți, și au fugit peste Nistru la .

La 20 februarie / 5 martie 1918 a avut loc schimbul de scrisori între partea sovietică și cea română. În realitate, nu este vorba de un conflict ruso-român, formularea fiind incorectă, întrucât, conflictul a fost sovieto-român, deoarece discuțiile au fost purtate de organele sovietice ale Ucrainei, pe de o parte, și reprezentanții români pe de alta parte.

În urma cercetării cu luare aminte a propunerii Rumcerod-ului, răspunsul guvernului român, prin primul ministru român, generalul Averescu, care a scris peste textul ultimatumului, a fost: “Toate condițiile, cu excepția primei, vor fi acceptate”. Se menționează apoi că trebuie imediat “să se pună în libertate prizonierii români”, iar în schimbul repatrierii românilor aflați în Rusia să se elibereze toți rușii aflați în România. Cu prilejul primului schimb de prizonieri care trebuia efectuat fără întarziere, guvernul român cerea să se redea libertatea generalului Coanda și adjuncților săi, deținuți la Kiev, precum și tuturor celorlalți români internați la Odesa.. În vara anului1918 acest raspuns a stârnit aprinse dezbateri în parlament, C. Arion, ministru de externe, învinindu-l pe Al. Averescu că a semnat o asemenea rezolutie. Acesta la rândul său, menționa că în rezoluția să se acceptau: “toate condițiunile…,cu excepția primei, care prevedea “evacuarea imediată a Blenderului”. Averescu încearca să demonstreze că și formularea finală este bună, deoarece, în viziunea să, “dacă nu începi cu Benderul nu poți să continui progresiv evacuarea”. În pofida acestor afirmații în înțelesul său, Al. Averescu a facut un pas nechibzuit, pe care vor încerca să-l folosească ulterior sovieticii

Frederic C. Nanu, în lucrarea să, Politica externă a României 1918-1933 menționează că: “excepția condiției de la clauza 1”, ce cerea evacuarea Blender-ului, ar fi fost o greșeală de redactare, datorită grabei, căci nu avea nici un sens să se mențină o garnizoană într-un oraș de pe frontiera basarabeano-ucraineană, în timp ce se retrăgeau trupele din interior și se lăsau comunicațiile la discreția bolșevicilor; la fel nu se putea continua ceva al cărui început fusese dezaprobat, așa cum a explicat generalul Averescu Parlamentului român, la 24 iunie 1918, așa că evacuarea trebuia să înceapă cu Bender. Aceste detalii sunt importante căci, în cursul negocierilor ulterioare cu sovieticii, acestia s-au referit mereu la o pretinsă acțiune, în această perioadă, din partea guvernului român și garantată de Aliati, pentru a evacua Basarabia. În fine, dacă s-ar fi argumentat că România acceptase să evacueze Basarabia în două luni, timpul limită ar fi expirat la 5 mai, dar deja la 8 aprilie Sfatul Țării votase unirea cu România, iar dreptul trupelor române de a rămâne pe teritoriul românesc nu poate să fie contestat. Unirea voluntară a Basarabiei cu patria mamă era preferabilă anexării, dată fiind intenția României de a redobândi provincia pierdută, și nu existau îndoieli de la Iași în privința dorinței Basarabiei, în cazul în care ar fi lăsată să aleagă liber Majoritatea ziarelor române aveau o atitudine sceptică față de Al. Averescu, deși răspunsul său nu fusese dat publicității. C. Noe, redactor șef la ziarul Sfatul Țării, menționa: “Cu generalul Averescu trebuie să fim foarte circumspecți. În primul rand, el a intrat în politica și ziarul nostru nu împărtășește ideile sale politice. În al doilea rând, în 1907, ca ministru de război, el a procedat la execuția țăranilor răsculați, fără judecată. În al treilea rând, el a încheiat un pact cu bolșevicii, a cărui text nu-l cunoaștem, dar bolșevicii îl acuză că nu a respectat primul punct al convenției – n-a evacuat Basarabia după cum se obligase. V. Harea consideră că generalul Averescu nu poate fi îndreptățit; “Ce fel de general este Averescu, dacă acceptă, în fapt, principiul că pentru a salva niște prizonieri trebuie să ceară pace puterii adverse? Și apoi acești refugiați nu erau dintre cei mai destoinici patrioți. Prezența Armatei Române în Basarabia a fost rezultatul tot unei convenții, dintre Republica Moldovenească și Regatul României. Cum a putut să-i scape generalului acest aspect al problemei și să trădeze partea cealaltă din convenție? Și era vorba de peste două milioane de români…”.

În urma schimbului de note dintre cele două părți, ambele au socotit conflictul încheiat. Într-un proces-verbal din 20 februarie / 5 martie 1918 președintele Colegiului Autonom, Cristian Racovski, comisarul afacerilor externe , Brasevan, și președintele Rumcerodului, Judovski, declarău așa-zisul conflict armat dintre România și Rusia încheiat “pe baza condițiilor propuse de noi în răspunsul nostru din 11 / 24 februarie 1918 și pe baza modificărilor introduse de guvernul român conform declarăției scrise și semnate de generalul Averescu. Acordul dintre partea română și cea rusă a avut, Deșigur, valoarea unei declarății comune a lui Averescu și Racovski asupra stingerii conflictului româno-rus. Textul înțelegerii nu se găsește în arhivele diplomatice românești și nici nu apare menționat ulterior, într-o formă oarecare. Într-un raport din 2 / 15 martie 1918 al căpitanului aviator C. V. Andreescu, înapoiat de la Odessa din misiunea de a obține confirmarea primirii de Rumcerod a Notei de raspuns a guvernului Averescu din 23 februarie / 8 martie, adresat Ministerului Afacerilor Străine, acesta relatează: la 28 februarie / 13 martie, ora 10 a.m., ducându-ma la Rumcerod împreună cu consulul Spaniei, spre a avea o confirmare a primirii tratatului de pace și reînceperea legăturilor diplomatice, nu am mai găsit acolo nimic. Orice autoritate bolșevică dispăruse în timpul nopții…”. În ceea ce privește schimbul de scrisori din 20 februarie / 5 martie 1918, care constituia așa numitul “Acord Averescu-Rocovski”, trebuie precizat că el a fost încheiat între guvernul român și “organizațiile revoluționare” rusești din regiunea Odesa

Acest acord nu a rezolvat vechiul diferend teritorial dintre România și Rusia, atâta vreme cât Rumcerod-ul considera în notele sale către guvernul de la Iași, că Basarabia era un teritoriu al Republicii Federative Ruse. Asupra teritoriului dintre Prut și Nistru nu aveau dreptul de a emite pretenții nici Rusia, dar nici Ucraina, deoarece ele nu au cerut să includă Basarabia în granițele lor prin tratatul de la Brest-Litovsk. Nu era permis deci nimănui să schimbe statutul politic al Basarabiei fără acordul ei.

Angajarea de discuții, într-un moment când marile puteri occidentale nici nu se gândeau să recunoască statul sovietic și duceau tratative cu reprezentanții emigrației ruse și cu “guvernele” fantomă ale contrarevoluționarilor, cărora le promiteau satisfacerea unor revendicări teritoriale, ilustra luciditatea cercurilor conducătoare de la București, care considerau absolut vitală existența unor relații bune cu toți vecinii, indiferent de regimul lor politic intern.

Evenimentele revoluționare au culminat cu decizia de unire a Basarabiei cu România, acest fapt atrăgând atenția diplomaților, marilor puteri. Actul istoric al Unirii din 27 martie 1918, a constituit încununarea luptei de eliberare națională a romanilor din Basarabia, pentru perpetuarea ființei lor nationale.

La 27 martie / 9 aprilie 1918 Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România. În timpul tratativelor de pace de la Buftea, reprezentanții Puterilor Centrale i-au sugerat generalului Al. Averescu că nu se vor opune “anexării Basarabiei de către România, pentru a face mai suportabilă pierderea Dobrogei”, argument cu care Al. Averescu nu a căzut de acord, el dând cunoscuta replica “Voi vreți să ne dați ceea ce este al nostru și să ne luați ceea ce nu este al vostru”.

Lucrările Sfatului Țării s-au deschis cu solemnitate în ziua de 27 martie / 9 aprilie 1918, sub președenția lui Ion Inculeț și în prezența reprezentanților guvernului român, în frunte cu Alexandru Marghiloman. Sfatul Țării era compus din 138 de membri. Împotriva unirii au votat trei: un bulgar și doi ucrainieni și s-au abținut 36. Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost numiți secretari de stat fară portofoliu, iar locul președintelui Sfatului Țării a fost ocupat de Constantin Stere. Acest fapt ne este evidențiat de decretul regal, cu privire la hotărârea Sfatului Țării din Chișinău, din 10 aprilie 1918:

Sfatul Țării din Basarabia, în ședința de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind și 36 de abțineri, următoarea rezoluțiune:

“În numele poporului Basarabiei Sfatul Țării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărească soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama să România.”

Și prezidentul Consiliului nostru declarând că: “În numele poporului român și al regelui, M. S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim și declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci și indivizibilă”. Promulgăm acest vot și această declarăție și ordonăm să fie investit cu sigiliul statului și publicat în “Monitorul oficial” .

Sfatul Țării care votase unirea, rămânea în continuare organul suprem de cârmuire al Basarabiei, fiind subordonat puterii centrale de la București, avand în competența să următoarele funcții: votarea bugetelor locale, controlul tuturor organelor zemestvelor și orașelor, numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul sau împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.

Unirea Basarabiei cu Patria-mama a fost produsul unor condiții concrete, o înfaptuire a adevarului istoric, realizată de voința poporului prin reprenzentanții săi. La 5 / 18 aprilie și 30 martie 1918 au urmat notele de protest ale Rusiei sovietice și Ucrainei. În declarăția lui Cristian Racovski din 30 martie / 12 aprilie 1918, privind unirea Basarabiei cu România s-au înaintat pentru prima data, într-un document oficial, pretențiile autorităților sovietice fața de România, invocându-se nerespectarea pretinsei “înțelegeri din 5 martie , iar votarea Sfatului Țării a fost apreciată ca “o comedie pusă la cale pentru mascarea actelor de samovolnicie asupra muncitorilor și țăranilor basarabeni”.

Relațiile dintre România și Ucraina erau cordiale, în ciuda unei corespondențe prelungite pe tema Basarabiei, condusă totuși pe cel mai civilizat ton. În 30 martie / 12 aprilie 1918, Rada ucraineana a protestat pe lânga guvernul român, nerecunoscând hotărârea Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918. Guvernul român a răspuns la 7 / 20 aprilie 1918, arătând caracterul românesc al provinciei dintre și Nistru respingând totodata pretențiile formulate de Ucraina asupra nordului și sudului provinciei. Conflictul cu Ucraina a continuat deoarece, la 22 aprilie / 5 mai 1918, aceasta a ridicat noi pretenții asupra Basarabiei, pe care guvernul român le-a respins din nou, la 6 / 19 iunie 1918, cu argumente geografice, etnice și istorice.

Neperturbat de guvernul german, guvernul ucrainean a cerut un plebiscit în districtele Basarabiei care conțineau o majoritate ucraineană. Evenimentele ce au culminat cu decizia de unire a Basarabiei cu România au reținut atenția diplomaților marilor puteri. Chestiunea a fost analizata de Inquiry Commission, iar la 29 octombrie 1918 era prezentă și în memorandum-ul, Cobb-Lippman. Prima constată că Basarabia are o populație în majoritate românească. Memorandum-ul, reprezenta programul american pentru forumul păcii, fusese expediat de colonelul Edward House, la 29 octombrie, președintelui W. Wilson.

Inteligence Section din Comisia Americană recomanda în concordanță cu instrucțiunile către președinte și plenipotențiari ca Basarabia să facă parte din statul român. Documentul din 21 ianuarie 1919, constata că Basarabia fusese parte a Țării Moldovei în secolul XIV.

Naționalismul românesc își găsea formula optimă de conviețuire a tuturor românilor în hotarele din 1918. În acest sens, noul stat român nu-și dorea decât o recunoaștere a realității create care să-i ofere stabilitate în eforturile sale de integrare a provinciilor istorice. În Basarabia populația era în majoritate românească, de la 60 la 65%. Numai în zona Hotinului locuia o majoritate compactă de ucraineni, care reprezentau 1 / 6 din populație.

Republica Independenta Sovietică Ucraineană a adresat la 15 februarie și 16 martie 1919, un ultimatum României urmat de o serie de alte note, documente a căror idee fundamentală era nerecunoașterea actului unirii din 27 martie/9 aprilie 1918. Prin ultimatumul dat de Rusia Sovietică la 1 mai 1918, semnat de Gh. Cicerin și Cr. Racovski, se cerea României abandonarea Basarabiei. În cursul lunii ianuarie 1919, Ucraina a lansat o serie de atacuri pe linia Nistrului, în regiunea Hotin. Trupele române din Divizia 9 au reușit să restabilească situația la 1/14 februarie. Gheorghe I. Brătianu afirma: “Situația la Nistru nu părea mai limpede, iar spiritual trupelor aliate trimise la Odesa tot mai nesigur. Bolșevicii înaintau prin Ucraina spre Marea Neagră”.

De această dată, a aparut o ușoară diferență în motivația ultimatumului: România a fost acuzată de a fi anulat cuceririle Revoluției ruse și de a fi restaurat puterea nedorită a proprietarilor de pământ prin violență și teroare. Mai mult decat atât, guvernul român a fost acuzat de a fi încurajat formarea comandourilor de ruși albi antisovietici pe teritoriul său și de a fi permis trupelor germane să-l tranziteze pentru a-i ataca pe sovietici

La începutul anului 1919, Rusia Sovietică și-a reconfirmat vechile intenții de a-și impune dominația în Basarabia. Pentru realizarea acestui scop, guvernul de la Moscova a recurs la urmatoarele măsuri cum ar fi: amplificarea mișcării subversive în regiune, structurând elementele de agitație și propagandă revoluționară. Pregătirea intervenției armate peste Nistru și agitarea “problemei basarabene” de către diplomația sovietică prin note, telegrame oficiale de protest.

Acțiunile subversive au început încă din decembrie 1918, când a fost creat Biroul Basarabean pe lângă C.C. al P.C. din Rusia în componența căruia nu intra nici un român. La Odesa și , pe lângă comitetele părțidului comunist rus, s-au format birouri speciale basarabene, prin intermediul cărora se trimeteau agenți, mijloace și instrucțiuni. La Chișinău a avut loc o conferință regională ilegală de părțid, care a ales “Comitetul regional basarabean al P.C. din Rusia”, acesta fiind dirijat de și B. Borisov.

Propaganda comunistă și pregătirile pentru intervenția armată s-au desfășurat concomitent cu declarățiile oficiale de la Moscova referitoare la Basarabia.

La 1 mai 1919, prin nota guvernelor R.S.F.S. Ruse și R.S.S. Ucrainene, România a fost învinuită că nu și-a retras armata din Basarabia, conform “Acordului” din 20 februarie / 5 martie 1918, că a devenit unul dintre focarele contra revoluției ruse, că vrea să răstoarne puterea sovietică din Ungaria.. În perioada în care exista un front unic ruso-german, România s-a folosit de unitatea acestuia din urmă pentru ca să pătrundă mișelește, la sfârșitul anului 1917, pe teritoriul Basarabiei, unde ea a anulat cuceririle revoluției ruse, a restabilit puterea odioasă a moșierilor, și a consolidat tirania acestora din urmă prin propria să birocrație militară și polițienească(…). Nota, reprezintă un ultimatum, deoarece se propunea: “evacuarea imediată a trupelor române, a funcționarilor și agenților din întreaga Basarabie” în timp de 48 de ore, în caz contrar “ele vor considera că dispun de întreaga libertate de acțiune fața de România”. Această notă a fost înaintată în mai 1919, în contextul a doi factori: 1.) revoltele provocate de bolșevicii ruși și ucraineni în Basarabia pentru a motiva intervenția Armatei Roșii. 2.) Conferința de Pace de la Paris (Comisia pentru revendicările românești, recomanda la 10 februarie 1919, ca forumul să recunoască unirea deja înfăptuită a Basarabiei cu România), iar la 8 februarie, în capitala Franței, Comisia pentru afacerile române și iugoslave, a luat, pentru prima dată, în discuție problema Basarabiei, când au vorbit Sir Eyre Crow (Anglia), Laroche (Franța) și americanul Day. Primul a insistat asupra înscrierii în Tratatul Basarabiei a principiului etnic și național, excluzându-se orice alta formulă. Laroche a insistat în cuvântul său, asupra argumentelor de ordin istoric și etnografic, care stăteau la baza recunoașterii Unirii Basarabiei cu România. Diplomatul farncez constata că, Basarabia fusese ocupată prin forță de Rusia. Laroche aprecia ceea ce declarăse primul delegat al României în legătură cu această chestiune: “nu putem concepe existența neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunare și , ca să ne separe de elementul slav (…). Basarabia reprezintă, pentru noi intrarea casei noastre, în mana altora ea ne-ar periclita însuși căminul”.

Recunoașterea României în hotarele ei firești, ca stat independent de către Conferința păcii de la Paris, ca și celelalte țări membre ale Socieții Ligii Națiunilor, avea să contribuie la consolidarea ei, la apararea independenței și suveranității, la afirmarea mai deplină pe plan internațional.

Chestiunea Basarabiei facea parte integrantă din politica generala a marilor aliați față de Rusia. Pentru a întelege atitudinea “celor mari” cu privire la această problemă vitală pentru noi, și să putem pricepe rolul, pe care era menit să-l joace țara noastră cu privire la politica Europei fața de colosul rus, rol creat de priceperea prim-ministrului nostru care exploatând o conjunctură norocoasă, ce privește politica marilor puteri fața de Rusia sovietică, și anume nerecunoașterea guvernului bolșevic de către acestea.

Abordarea problemei Basarabiei în timpul conferinței de pace a dezvăluit două elemente esențiale: 1). Valorile permanente de ordin istoric, geografic și etnic, oprimate în secolul al XIX-lea, care au apărut în baza puterii naturale odată cu revoluția rusă, valori care au fost recunoscute de civilizația europeană. 2). Considerațiile de oportunitate politică legate de apartenența Basarabiei la problema rusă și relațiile României cu marile puteri care au tratat problema Basarabiei în funcție de interesele proprii.

Comisia pentru problemele românești a abordat din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acel prilej Laroche, a propus o formulă care a fost acceptată și de reprezentanții britanic, italian și american. Câteva zile mai târziu, la 11 martie, Comisia pentru problemele române și iugoslave a adoptat un proiect în legătură cu această problemă, pronuntându-se pentru unirea Basarabiei cu România.

Recomandările Comisiei au fost supuse atenției Consiliului miniștrilor de externe la 8 mai 1919, la o lună după ce experții își sfârșiseră lucrările. Secretarul de stat american, R. , a blocat acceptarea unanimă a raportului obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condițiile în care experții americani le aprobaseră. Diplomatul American a insistat să nu se facă modificări în teritoriul rus fără consimțământul unui guvern rus recunoscut.

La 11 martie 1919, Comisia pentru afacerile române și iugoslave, adoptă urmatoarea formulare a articolului referitor la Basarabia: “Luând în considerație aspirațiile generale ale populației Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, argumentele geografice și etnice, ca și cele economice, comisia susține alipirea Basarabiei la România. E de sperat că această atribuire să se facă sub forma care va apara interesele generale ale Basarabiei, în special în ceea ce privește relațiile ei cu țările vecine și care va garanta drepturile minorităților în conformitate cu prevederile Ligii Națiunilor”.

La începutul lunii iulie 1919, Brătianu, folsindu-se și de sprijinul delegatului francez, Andre Tardieu, respinge vehement formula prin care Consiliul Suprem oferea guvernului albgardist al amiralului Kolceak, așa zisele părți românești din Basarabia. El atragea atenția autorităților supreme ale conferinței, că această formulă “trezește toate speranțele agitatorilor” ruși, de a răpi din nou Basarabia

Pledoaria lui Brătianu pentru drepturile României asupra Basarabiei, continuă cu alte prilejuri, între care se remarcă prezentarea unui amplu memoriu în fața Consiliului Suprem: “Dacă ar fi vorba, spunea memoriul, de a aplica cu o rigoare absolută, principiul grupului lingvistic sau etnic, România ar fi trebuit să reclame, fără contestație posibilă, unirea cu sutele de mii de români, de limbă, obicei și inimă, care locuiesc în grupuri compacte pe țărmul stâng al Nistrului și dincolo de Bug, până la Nipru”. Ar fi trebuit să revendice sute de mii de români stabiliți, dincolo de Dunăre, în Serbia, între văile Timocului și Moldovei, mai bine de 100.000 pe malul bulgaresc al Dunării, satele românești împraștiate în câmpia ungurească până la Tisa, în mai multe provincii ale imperiului țarilor, și până în depărtata Siberie..

Brătianu a condamnat hotărârea Consiliului Suprem, deoarece ea arăta că marii aliați în loc să respecte drepturile istorice ale României, răsplatind-o pentru eforturile ei de a opri pericolul bolșevic pe Nistru, dar și pentru cooperarea legiunilor transilvanene cu trupele antibolșevice din , ei căutau să recompenseze guvernul generalului Kolceak pe seama teritoriilor basarabene.

Kolceak deși era adeptul integrității teritoriale a fostului imperiu țarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii putea decide asupra teritoriilor care aparțineau unui stat cu care puterile reprezentante nu au fost în razboi.

O privire asupra situației militare din Rusia ar explica cauzele acestei politici a puterilor aliate. Către luna aprilie 1919, în urma ofensivelor armatelor lui Kolceak din , s-a crezut în iminența prăbușirii regimului sovietic. În aceasta situație, se pregatea recunoașterea guvernului Kolceak, așa cum rezulta din corespondența dintre aliați și Kolceak privind problemele legate de chestiunile teritoriale ale Rusiei, inclusiv Basarabia.

La 2 iulie 1919, Consiliul Suprem l-a ascultat și pe reprezentantul Rușilor țariști, ambasadorul Vasili Maklakov. Iscusitul diplomat rus a subliniat că nu poate fi înstrăinată nici o părticică din teritoriul Rusiei, fără consimțământul ei. A afirmat că majoritatea locuitorilor din basarabia nu doresc “anexarea” la România, ca Sfatul Țării nu reprezinta provincia amintită, și că el, Maklakov, este gata să accepte un plebiscit numai în regiunile cu majoritate moldovenească.

Cu prilejul discuției, care a avut loc la 2 iulie 1919, în ședinta Consiliului Suprem, Brătianu a respins și cererea delegatului american Lansing de a se organiza un plebiscit în Basarabia, demonstrând că unirea acestei provincii cu patria mamă a fost perfect legală. El a ținut să atraga atenția delegatului American, că un plebiscit n-ar face decât să renască în Basarabia anarhia și starea de incertitudine pe care România le înlaturase cu atât de mari eforturi.

Reprezentantul S. U. A., R. Lansing, l-a întrebat pe șeful delegației române, Ion I. C. Brătianu, dacă este de acord cu realizarea unui plebiscite în Basarabia. Raspunsul prim-ministrului român a fost categoric: “Sunt, din principiu, contra oricarui plebiscite în Basarabia, pentru că Basarabia este românească și istoricește și etnicește, pentru că în mod liber și-a exprimat voința de a fi unită cu România, și pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitație și neliniște”. El a amintit că ”Rusia a anexat Basarabia pentru a ajunge la Constantinopol. În ziua în care nu va mai avea ca țintă Constantinopolul, Basarabia nu va mai oferi pentru ea nici un interes. Aș putea admite plebiscitul numai când l-ar admite statele mari pentru ele însele”.

În ziarul Adevarul se scria “Daca până acum în problema Basarabiei s-a pus întrebarea, pe cine reprezintă Maklakov, presa franceza dă acum raspunsul: Maklakov apare ca ambasador al Rusiei din partea guvernului lui Kolceak”. Fostul ambasador al Rusiei la se prezenta înaintea conferinței, nu ca un adversar al realipirii Basarabiei la România. Avea rezerve față de preoblema Basarabiei dar numai în două chestiuni. El susținea că nu ar trebui lăsată impresia că România obține Basarabia datorită Germaniei, ci că România, trebuie să-și asigure o recunoaștere și din partea Rusiei, pentru ca viitoarele relații bilaterale să fie bune.

Puterea Sovietică nu a fost recunoscută de marile puteri, de aceea notele trimise de ea, nu aveau caracter juridic ci, veneau în contradicție cu adevarul istoric și cu hotărârile forumului păcii. La 25 mai 1919, guvernele R.S.F.S. Ruse și R.S.S. Ucrainene, au transmis guvernului român, o declarăție referitoare la soarta tezaurului român, în care se spunea ca din momentul desființării frontului rus din România, guvernul român a pus mâna pe un imens patrimoniu militar, feroviar și al Crucii Roșii, ei au dat speculanților pe nimic bunul poporului și, apoi, pentru a șterge urmele fărădelegilor lor, au incendiat depozite și arhive, așa cum a procedat colonelul Sion din Bender. În final, guvernul Rusiei și al Ucrainei își declină orice raspundere pentru soarta valorilor aduse pe timpul guvernului țarist în Rusia.

Problema tezaurului a fost pusă în relație directă cu cea a Basarabiei. Deci, formula “tezaur-Basarabia” a aparut pentru prima dată, nu la Varșovia, ci mult mai devreme, Rusia având o astfel de variantă înca din mai 1919.

În cursul tratativelor de la Viena din august 1921 dintre Filaliti și Karahan, șeful delegației sovietice, acesta din urmă nu se abține să mărturisească lui Filaliti că Basarabia era la drept vorbind un obiect de schimb, fiind dispus să renunțe la posesia ei dacă și Guvernul român ar renunța la Tezaur.

Relațiile romano-sovietice au fost determinate de realitatea politică internă și internațională. Rusia în anii ’20 confruntându-se cu o noua problemă în Polonia era interesată să ajungă la o normalizare în ce privește relațiile cu România. Izbucnirea războiului polono-sovietic la 25 aprilie 1920, față de care România a adoptat în chip firesc, o atitudine de neutralitate, a creat o nouă situație internatională pentru România. Franța a propus României să între în razboi alaturi de polonezi, împotriva sovieticilor, însa guvernul român a respins această propunere. La 14 iunie 1920, postul de radio Moscova a apreciat că primul ministru român Al. Averescu s-a dovedit a fi “destul de prevăzător și prudent pentru a nu se amesteca în această aventură”. Gheorghe Brătianu afirma: “putem spune că această atitudine a noastră nu a fost în detrimentul U.R.S.S.”.

Reflectând asupra acestei situații, V. I. Lenin scria în februarie 1921 despre situația internațională a Rusiei sovietice: “Au mai rămas state, ca România, care n-a încercat să lupte împotriva Rusiei (…)”.

Atacul polonez devine un fapt împlinit în primăvara anului 1920, războiul polono-rus desfășurându-se pe un front foarte larg cu succese de ambele părți. La acest război armatele române nu au participat, cu toate că între guvernele României și Poloniei se duceau tratative pentru încheierea unei convenții militare.

Unele cercuri burgheze de dreapta, din Franța, s-au gândit să grupeze statele din bazinul danubian într-un bloc care să ajute în mod consistent burghezia din Polonia în războiul cu Rusia Sovietică. Astfel în 1920, guvernul francez a făcut presiuni asupra guvernului român pentru a obține participarea României la războiul contra sovieticilor. Într-un raport din 31 martie 1920 al ministrului Franței, Henri Cambon la București, catre Ministrul de Externe se arată: “Am tatonat guvernul român în vederea unui acord care, lăsând Poloniei toata libertatea de mișcare, ar invita România să se întindă de-a lungul Mării Negre. Guvernul român – preciza Henri Cambon – a respins această ofertă, arătând că nu caută aventuri dincolo de frontierele sale”.

Rușii fiind informați de tentativele Franței de a atrage România în război, iau o atitudine mai loială față de români, gândindu-se să facă o propunere oficială României de începere a tratativelor cu privire la relațiile dintre cele două state. Cicerin i-a trimis o telegramă lui Vaida-Voievod, în care s-a referit la necesitatea unei convorbiri prietenești și a încheiat cu afirmația: “guvernul rus consideră că toate diferendele dintre cele două țări pot fi stabilite prin negocieri pașnice iar toate problemele teritoriale pot fi rezolvate prin buna înțelegere”. Guvernul de la București accepta această ofertă, dar cu participarea statelor vecine Rusiei. Deși nu precizase riguros bazele viitoarelor tratative, șeful guvernului român a răspuns la 3 martie 1920 inițiativelor de pace ale comisariatului poporului pentru afacerile străine astfel: “Propunerea dumneavoastra de a începe tratative pentru reglementarea prin buna înțelegere a relațiilor dintre cele două popoare și pentru a stabili între ele relații pașnice și raporturi utile și binefacatoare pentru ambele părți corespunde intențiilor guvernului român.

Oferta de pace a fost un success al tacticei domnului Vaida-Voievod, pentru că el a insistat prin domnul Ciotori, dar și prin intermediul guvernului britanic, ca sovietele să ne ofere pacea. În telegrama din 3 martie 1920, “guvernul sovietic rusesc e de parere, că toate diferendele dintre cele două țări se pot aplana pe cale de negociațiuni pașnice, și toate chestiunile teritoriale se pot rezolva în mod amical.

Îndată după primirea telegramei domnului Cicerin, de la 3 martie 1920, prim–ministrul român a cerut o întrevedere cu reprezentantul Marii Britanii, Loyd George. Vaida-Voievod, a prezentat pe larg stadiul tratativelor cu Rusia, accentuând că “domnul Litvinof a recunoscut, în mod autorizat și oficial, Basarabia ca provincie românească, iar domnul Cicerin confirma, în mod indirect, această afirmație”. El îl roagă pe reprezentantul Marii Britanii, ca să ne facă cu putința tratativele cu sovietele, recunoscând Consiliul Suprem în mod definitiv și în scris reunirea Basarabiei cu mama. La orele 8 și jumatate în seara aceleeași zile prim-ministrul român Vaida-Voievod a primit o “Notă” din partea Consiliului Suprem prin care ne era recunoscută Unirea Basarabiei cu România, dar această recunoaștere nu va putea primi forma legală a unui tratat, până când trupele române nu vor evacua cu totul Ungaria. Rezerva Consiliului Suprem este pe deplin explicabilă și justificativă, pentru că retragerea trupelor este adeseori cerută, fără ca trei guverne române s-o execute.

Autoritățile sovietice erau interesate ca tratativele cu România să înceapă cât mai repede pentru a se putea asigura de neimplicarea acesteia în conflictul ruso-polon. De la primele convorbiri neoficiale de la Copenhaga primul ministru Alexandru Vaida-Voievod comunica într-o telegramă din 20 februarie 1920 reprezentantului diplomatic român desemnat să discute cu rușii:…”Bolșevicii fac oferte de pace pe câtă vreme noi nu ne considerăm în stare de razboi cu ei”, România neimplicându-se în treburile interne ale Rusiei sovietice. Aceeași convingere o impartășește și generalul Averescu în acel moment, când, bizuindu-se pe texte de lege internaționale și pe fapte convingatoare, arată guvernului moscovit că din punct de vedere românesc “starea actuală de razboi cu Rusia n-a existat niciodata, nici de jure, nici de facto”.

Contactele româno-ruse au durat aproape doi ani și s-au realizat atât pe cale oficială între guvernele celor două părți cât și pe cale neoficială între misiunile diplomatice. Cele oficiale s-au purtat între generalul Averescu, Take Ionescu și Vaida-Voevod, acestea reprezentând partea româna și G. Cicerin care a reprezentat fără întrerupere partea rusă. Convorbirile neoficiale s-au purtat între diplomatul român Ciotori și diplomații sovietici: Maksim Litvinov, Krasin și Kamenev, mai întâi la Copenhaga, iar apoi la Londra .

Între 9 și 14 februarie 1920, la Copenhaga au avut loc discuții între D. N. Ciotori și M. M. Litvinov. În instrucțiunile trimise la Copenhaga, Al. Vaida-Voevod sublinia că “pacea trebuia să fie recunoaștere reciprocă a situației de fapt ca o stare de drept internațional și public”. Cu ocazia convorbirilor secrete Litvinov a declarat că Uniunea Sovietică ar recunoaște Unirea Basarabiei cu România într-o conferință viitoare și a lăsat să se înțeleagă, că și chestiunea tezaurului ar fi de asemenea rezolvată în favoarea României.

D. N. Ciotori a avut, apoi, la Londra contacte semioficiale cu Krasin și Klisko, iar primul a declarat că Bucureștiul a adoptat o perfectă neutralitate. Diplomații sovietici au apreciat acest fapt, iar pentru această chestiune guvernul de la Moscova va recunoaște desăvârșirea unității naționale a României.

La Compehaga, Litvinof a ținut să arate, reprezentantului nostru D. N. Ciotori, în repetate rânduri că sovietele nu va putea satisface pretențiile teritoriale ale Poloniei. Cicerin a facut propunerea ca delegația să se întalnească în Rusia, la Karkof, dar această locație a fost refuzată de guvernul român. Guvernul român propune sovieticilor ca punct de dezbatere a problemelor dintre cele două țări Varșovia, însă din cauza relațiilor încordate cu Polonia .

De la primele convorbiri s-a putut observa că ambele părți doreau să reia legăturile diplomatice și să stabilească un climat de încredere între ele prin aplanarea oricarui conflict de la frontiera Nistrului, acest fapt putându-se împlini doar prin negocieri directe. Din dezbaterile parlamentare rezultă că, în timpul guvernului prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, conduse cu rațiune și realism, diplomația română și sovietică erau angajate în tratative încurajatoare pe linia normalizarii relațiilor statale. Vaida-Voievod a expus succint fazele tratativelor, precizând că acestea fuseseră lăsate în stadiul desemnării locului viitoarelor negocieri. Ceea ce a atras o deosebită atenție, era afirmația că în dialogul preliminar aspectele teritoriale nu au mai figurat, fapt interpretat ca o cunoaștere tacită a situației existente .

Acțiunile întreprinse de Alexandru Vaida-Voievod, pe linia restabilirii legăturilor cu Rusia Sovietică, au avut un ecou favorabil în rândul opiniei publice românești, dar și la numeroși oameni politici și militari. Demiterea cabinetului Alexandru Vaida-Voievod, la 13 martie 1920, a însemnat, într-un fel întreruperea tratativelor începute sub bune auspicii cu Rusia Sovietică . Acest eveniment intern a dus la împiedicarea realizării planului inițiat de Vaida-voievod. Pierzând momentul norocos, el nu ni s-a mai oferit în cursul anilor următori, și dacă se poate ceva prevedea în politică, atunci putem afirma, că nici nu se va mai oferi în deceniile viitoare, o a două ocazie atat de avantajoasă .

Noul guvern reprezentat de generalul Averescu, cunoscând vechile tradiții ale diplomației ruse de a se retrage în timpul negocierilor pe terenul impreciziunilor pentru a-și putea justifica tergiversările premeditate, a cerut Moscovei să precizeze bazele pe care ea gasea posibilă începerea tratativelor. În locul unui răspuns concret, comisarul poporului pentru afacerile străine a comunicat la început părții române că “guvernul rus susține punctul de vedere potrivit caruia pentru stabilirea unor relații prietenești, pașnice, solide între ambele țări, e necesar să se pună în discuția conferinței pe care o preconizăm toate problemele care să intereseze România și Rusia fără nici o excepție.

Guvernul român nu s-a grăbit cu reînceperea tratativelor, deoarece împrejurările internaționale ii erau favorabile . Take Ionescu, ministru de Externe al României afirma că recunoașterea hotarului o avem din partea marilor noștri aliați, în opinia să recunoașterea Unirii Basarabiei de către Marile Puteri avea o valoare mai mare decat validarea acesteia de partea sovietică .

Cu toată experiența lui Take Ionescu, aprecia Alexandru Vaida-Voievod în una din ședințele Adunarii Deputaților, el nu a evaluat corect șansa irepetabilă a țării de a încheia cu Rusia sovietică tratatul de normalizare a relațiilor dintre cele două state, într-un moment când diplomația sovietică era interesată în accelerarea și finalizarea tratativelor. Autoritățile române nu erau cointeresate să înceapă convorbiri oficiale cu guvernul sovietic. Take Ionescu era indiferent, fiind puternic influențat de poziția de la , care în octombrie, l-a sfătuit să îi urmeze exemplul și să-l recunoască pe Wranghel. Mai mult decât atât, el era convins că zilele sovieticilor erau numărate și că o înțelegere cu ei prejudicia viitorul guvern față de România, temându-se că o ambuscadă rusă la București, ar deveni un focar al propagandei comuniste.

La data de 6 august 1920, guvernul sovietic a adresat o nouă notă conținând propunerea convocării unei conferințe româno-sovietice, de la care se aștepta “avantaje serioase pentru ambele parți”. Guvernul, a fost supus în Parlament la numeroase interpelări. La 9 august 1920, în numele fracțiunii parlamentare socialiste, deputatul Toma Dragu s-a adresat, la rândul lui, generalului Averescu astfel: “rog pe domnul prim-ministru să raspundă că acceptă această nouă propunere de pace, acceptare care singură este conformă cu dorința unanimă a poporului român” . Gr. Gafencu afirmă că Take Ionescu a declarat , în repetate rânduri, că, “România nu putea promova față de Rusia sovietică altă politică, decât politica marilor săi aliați”. “Take Ionescu nu a trăit destul ca să-și dea seama că această formulă n-a mai însemnat nimic: fiecare aliat a avut față de Rusia sovietică altă politică”, concluziona deputatul român .

Rezultatul acestei divergențe de poziții dintre membrii de frunte ai cabinetului român s-a materializat prin aceea că, deși negocierile nu au fost întrerupte, România s-a retras discret .

Pornind în cuvântul său, de la premisa că raporturile cu statul sovietic făceau parte din marile probleme externe ale României, Alexandru Vaida-Voievod, solicita de asemenea, noului guvern, astfel de inițiative încât să se ajungă la o grabnică stare de bună vecinatate. El reproșa guvernului Averescu indecizia în continuarea și finalizarea negocierilor cu puterea sovietică, într-o perioadă când evenimentele internaționale, ar fi favorizat interesele și drepturile României, și anume, în momentul când acceptarea rezolvarii problemelor teritoriale, pe calea unei înțelegeri amiabile, a echivalat, în înțelesul dat de nota sovietică, cu posibilitatea recunoașterii frontierelor României din 1918.

În septembrie 1920, Boerescu informa Externele că a purtat discuții cu oficialitățile britanice, iar acestea i-au declarat că erau de acord cu discuțiile româno-sovietice “dacă ofertele rusești erau acceptabile”, și că “nu trebuie să le refuzăm”. Premierul Lloyd George aprobând contactele româno-sovietice credea că prin ele Bucureștii vor obține cert de la regimul sovietic actual condiții mai favorabile decât de la un alt guvern imperialist, Vrangel sau altele. Fiind abandonată ideea unei conferințe sovietice la Londra, Lloyd George, recomandă a trata direct cu sovieticii, el părând să țină foarte mult la pacea Româna cu Sovietele și la alianța noastră cu vecinii.

S.U.A. se pronunțase pentru menținerea integrității teritoriale a Rusiei și era gata să discute problemele dintre cele două țări. Această dorință era împărtășită și de Alexandru Averescu, care într-o scrisoare adresata la 23 septembrie 1920 ministrului român de la Varșovia spunea: “Este necesar a se examina în comun condițiile tuturor statelor, intenții pe baza cărora s-ar putea ajunge la relații pașnice cu deținătorii de astăzi ai autorității politice în Rusia”.

În 1920-1921 rușii ar fi fost dispuși să recunoască unirea Basarabiei cu România pentru a putea îndepărta posibila alianță româno-polonă. Treptat bolșevicii au reușit să-și îmbunătățească situația internațională, restabilindu-și potențialul militar și reluând relațiile economice cu țările lumii.

În cursul lunilor septembrie, octombrie și noiembrie 1920 Take Ionescu a efectuat un lung turneu diplomatic în cursul căruia a vizitat capitalele Paris, Londra, Roma, Praga și Varșovia pentru a da lămuriri asupra proiectului sau de a crea o alianță “în cinci”: (România, Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Polonia și Grecia). Problema realizării acestei alianțe în cinci interesa într-o asemenea masură Franța, încât, în aceste zile, presa și oamenii politici declarău că: “România redevenise elementul cel mai important la răsărit”. În Franța, Marea Britanie, Italia și Cehoslovacia, proiectul găsește o aprobare deplină, dar refuzul guvernului polonez, din cauza unor neînțelegeri cu Cehoslovacia, face ca întregul plan să eșueze. Proiectul se va realiza fragmentar prin încheierea unei alianțe româno-polone și a Micii Înțelegeri.

La 28 octombrie 1920, după ce a semnat Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoașterea granițelor comune între statele ce obținuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste, Take Ionescu primea din partea Consiliului Ambasadorilor, tratatul ce recunoștea Unirea Basarabiei cu România. Tratatul a fost semnat la Paris în 28 octombrie 1920 de catre Marile puteri aliate ale vremii, Franța, Anglia, Italia și Japonia, iar prin el ni se recunoștea stăpânirea asupra Basarabiei. “Această știre – scria “Glasul Bucovinei” din Cernăuți – a umplut de bucurie toată suflarea românească. Deosebit de impresionante au fost aceste manifestații în Basarabia, la care a participat însusi primul ministru Alexandru Averescu, întampinat peste tot pe unde s-a dus cu brațele deschise și cu foarte mult entuziasm. Semnarea Protocolului de la Paris a creat o situație nouă și a provocat o declarăție sovietică formală de nerecunoaștere a unirii la 1 noiembrie 1920: “Aflând că între marile Puteri Aliate și România s-a semnat tratatul cu privire la alipirea la aceastpă din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei și Ucrainei declară că ele nu pot recunoaște ca având vreo putere înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în nici un fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”. În răspuns primul ministru Alexandru Averescu și ministrul Afacerilor Străine, Take Ionescu, au telegrafiat la 10 noiembrie ca “Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată și guvernul român nu o pune sub semnul îndoielii. Chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate și care au fost rezolvate prin asa-zisa convenție sunt singurele hotărâri să precizeze relațiile între România și Rusia”. Guvernul de la Moscova a protestat împotriva acestui act internațional.

Alexandru Averescu era de parere însă că, oricât de șubredă și efemeră ar fi fost, o recunoaștere rusească a alipirii Basarabiei, ne putea folosi oricând. Consultat asupra acestei divergențe, Ion I.C. Brătianu împărtășea punctul de vedere al lui Take Ionescu, căci acceptarea propunerii Karahan ar fi riscat să slăbească legăturile noastre de alianță cu Franța și Polonia. Filaliti primi așadar instrucțiuni de a refuza sugestiile lui Karahan. Diplomația română a urmărit cu atenție situația internă din Rusia pentru a-și forma un comportament.

Marea Britanie a venit cea dintâi în sprijinul recunoașterii Unirii Basarabiei cu România. Relațiile strânse dintre Alexandru Vaida-Voievod și Lloyd George au grăbit decizia Foreign Office-ului de a recunoaște hotărârea Sfatului Țării de la Chișinău, dar Londra nu și-a pus semnatura pe acest tratat pâna când România nu a ratificat Tratatul minorităților și nu a oferit asigurări referitoare la proprietate și la situația cetățenilor britanici din Basarabia. Europa nu putea lăsa nesoluționate problemele ce consemnau statutul juridic al locuitorilor Basarabiei, altfel spus, problema minorităților, precum și pe cele care se interferau cu interesul raporturilor internaționale la navigația fluvială și participarea României la datoria publică a Rusiei. Tratatul din 28 octombrie 1920 mai conținea cateva handicapuri serioase. Angajamentul asumat de Consiliul Suprem, prin decizia din 3 martie 1920 de a acorda tot sprijinul posibil în eventualitate ca rusia sovietică ar ataca frontierele legitime ale României, facea loc hotărârii prin care Moscovei i se dădea dreptul de a pune în discuție unele chestiuni de formă ale suveranității românești în Basarabia. În plus, Consiliul Suprem își rezervă dreptul de a hotărâ asupra cerințelor și revendicărilor Rusiei sovietice, precum și de a examina și decide asupra dificultăților care care ar fi apărut în urma aplicării acestui tratat. Aceasta însemna ca România, liberă a hotărî în celelalte teritorii ale statului, era privată de exercitarea acestui drept în Basarabia, fiindcă se putea pomeni, în orice clipă, în fața tribunalului Consiliului Suprem. Eventualitatea unui aranjament între România și Rusia sovietică urma a fi supusă mediațiunii Marilor Aliați, a căror poziție a fost sesizată cu ocazia tratativelor romano-sovietice din primăvara-vara anului 1920. Părea, deci, firească nedumerirea opiniei publice românești în legătură cu decizia puterilor semnatare de a,…lăsa o portiță libera viitorului guvern rus pentru a se amesteca în unele chestiuni, fie legate chiar și de detaliile tratatului.

Într-o telegrama adresata lui Ciotori, cu îndrumări pentru convorbirile cu Krasin, Take Ionescu l-a informat că, în pofida știrilor privind planurile sovietice de a ataca România cu prima ocazie favorabilă, în ciuda experiențelor neplacute ale negocierilor poloneze în curs, el era pregătit, de asemenea, să negocieze asupra consecinței unirii Basarabiei, cu condiția ca Cicerin să accepte să considere unirea ca un fapt împlinit și să ridice problemele pe care le considera litigioase. M. Arion, prim secretar al legației din Berlin, informa pe ministerul de Externe Take Ionescu că în noiembrie 1920 forțele bolșevice ar fi elaborat, după înfrângerea suferită pe frontul polonez un proiect de organizare serioasă a Armatei Roșii, care fiind acceptat de L. Troțki, ar fi fost pus deja în aplicare. Armata s-ar fi pregatit pentru un viitor atac împotriva Asiei sau Poloniei și României. Acest proiect cuprindea un întreg sistem de reorganizare, măsurile principale fiind urmatoarele: elementele mai puțin sigure urmau a fi demobilizate și trimise la vatră; elementele docile urmau a fi demobilizate, formând în baza lor, detașamente de munca supuse unei discipline severe, pentru a fi utilizate în industria militară; încadrarea elementelor sigure în corpuri de elita; formarea trupelor de luptă exclusive din chinezi mercenari, recrutați de agenți bolșevici trimiși în China. Acești combatanți trebuiau atrași prin salarii mari, prin absolută libertate a jafului și prin independența organizării lor militare

Take Ionescu ar fi trebuit să-i explice lui Krassin, că suntem toți uniți, ca suntem puternici din punct de vedere militar și că nu vom tolera nici o intervenție în afacerile noastre interne. Ciotori a adăugat: “dacă guvernul de la Moscova încearcă să facă neplăceri României, va fi mult mai afectată decât în cazul problemei poloneze. Evoluțiile nefericite din Grecia, au făcut să crească importanța României pentru și Franța.

Tratatul din 28 octombrie 1920 recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei și includea obligația implicită de a acorda asistență României, în cazul unei încercări rusești de a redobândi Basarabia. Acest tratat a fost primit cu entuziasm de către cercurile politice de la București și de opinia publică românească care a considerat, astfel, problema Basarabiei definitiv rezolvată. Alexandru Averescu a declarat că Unirea Basarabiei cu România era recunoscută, iar chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate, soluționate prin convenție, sunt singurele hotărâri care vor determina relațiile între România și Rusia sovietică. În ziarul Adevarul din 25 noiembrie 1920, se afirma că România putea trata cu Rusia sovietică doar pe temeiul recunoașterii Basarabiei și neintervenției reciproce în afacerile interne. “Făcând parte din întelegerea statelor victorioase și având cu ele Convenția, care-i recunoștea suveranitatea, asupra Basarabiei, România nu are nevoie mai mult ca nimeni că o asemenea politică să ia ființă, scria ziarul românesc.

Ziarul “Pradva” scria în martie 1920: “conducătorii noștri au promis României să nu reclame nicicând drepturi asupra Basarabiei. Basarabia a facut parte din România și trebuie să rămâna la România. Ideea aceasta revine sub o formă generală și în declarățiile altor diplomați ruși, dar nici unul n-a arătat cu precizie prețul pe care îl cerea Rusia pentru a recunoaște unirea cu Basarabia, acest preț avea să fie aflat însa la conferința generală româno-rusa ținută la Varșovia. Până atunci diplomații sovietici ofereau în formule generale numai speranțe. Diplomatul rus Krasin, la începutul anului 1921, îsi arăta convingerea că problema Basarabiei va fi definitiv soluționată la o conferință de pace conform dorinței românilor și că tot la această conferință va fi reglementată și chestiunea tezaurului trimis la Moscova, pe care îl considera intact. Într-o telegramă adresată lui Take Ionescu din 14 decembrie 1920, se menționa că deși situația generală politică și militară a Republicii Ruse s-a consolidat sensibil, comparativ cu situația dintr-un trecut chiar și nu prea îndepartat, nazuința ei de pace și hotărârea ei fermă de a stabili relații prietenești cu celelalte state sunt de asemenea natura, încat ea este gata să satisfacă într-o măsură considerabilă doleanțele pe care le-ar exprima guvernul român. Autoritațile române au fost informate despre concentrarea armatelor ruse pe linia Nistrului, Take Ionescu fiind nevoit la 12 decembrie să ceară explicații autoritatilor sovietice, explicații ce au venit abia la 25 decembrie, când Gh. Cicerin asigura ministrul de Externe român că nu au nici o intenție agresivă contra României, concentrările de trupe datorându-se unor motive tehnice, deoarece în sudul Ucrainei staționau trupele sovietice. La 15 ianuarie 1921, Gh. Cicerin a adresat o Nota guvernului român, în care se arăta că dacă totuși guvernul român își menține atitudinea negativă față de examinarea completă a tuturor chestiunilor litigioase, atunci, “am fi gata în interesul suprem al păcii, să limitam programul viitoarei conferințe numai la soluționarea celor mai urgente chestiuni practice, cum ar fi problema reluării relațiilor comerciale și cea a reglementării unor chestiuni imediate, ca de exemplu, cea a navigației pe Nistru”. Obiectivul rușilor era de a iniția mai întâi relații economice pentru a ameliora situația economica. D. Zamfirescu, șef de cabinet la Ministerul de Externe, în amintirile sale menționa că, în urma razboiului civil și a gravei crize economice din Rusia, guvernul sovietic era interesat de a relua legăturile cu lumea civilizată, și dată fiind ostilitatea marilor aliați, s-ar fi mulțumit și cu o recunoaștere din partea unei țări mai mici, cum este România. Guvernul rus dorea să îmbine succesele diplomatice cu cele militaro-strategice și să-și întareasca poziția pe Nistru, slăbind-o pe cea româna, încercând să obțină scoaterea vaselor militare romane de pe râu, pentru a face vulnerabilă frontiera, autoritățile sovietice mizând pe semnarea unui acord provizoriu. G. Rakovski, în telegrama adresata lui Gh. Cicerin la 17 februarie, menționa în cadrul convorbirilor că: “întreaga sarcină va fi ca articolele din tratat referitoare la frontieră să aibă un caracter provizoriu(…) Principalul obiectiv al tratatului trebuie să-l constituie obținerea respectării de către România a unei maxime neutralități față de noi”. Într-o telegramă din 16 februarie 1921, Cicerin a dat asigurări că Rusia ferm hotărâta să nu intervină în afacerile României, era la fel de hotărâtă să nu prejudicieze, în nici un fel relațiile de pace stabilite acum între Rusia și România care, credea el ar putea fi întarite de un tratat.

Oricum schimbul de telegrame între guvernul sovietic și cel român despre care membrii Parlamentului cereau informații, a continuat până în tomna anului 1921 rezultatul fiind Conferința româno-sovietică de la Varșovia.

În cadrul dezbaterilor din vara anului 1921, primul ministru Alexandru Averescu s-a arătat reticent în a face publice detaliile negocierilor cu partea sovietică, nu numai pentru că vederile sale se opuneau dezvăluirii tratativelor diplomatice aflate în curs de desfășurare dar și pentru ca el cunoștea numeroasele dificultăți care însoțeau aceste negocieri neavând certitudinea concretizării lor printr-un accord în timpul mandatului său. Averescu a confirmat însă reluarea tratativelor diplomatice.

Discuțiile romano-sovietice au început la 22 septembrie 1921, atunci când Karakhan l-a invitat pe Filality la o conferință părțiculară. Reprezentantul Bucureștilor, Filality, comunica, la 26 septembrie că delegatul sovietic, Karahan, i-a propus să se scoată din programul viitoarei conferințe problema teritorială și a minorităților și, drept compensație, “să consimțim a nu se trece nici aceea a socotelilor dintre noi”. Ca urmare diplomatul român a ripostat: “Dacă am priceput bine, ne propuneți o târguială. Doriți să faceți din Basarabia o monedă de schimb. Să renunțăm la dânsa”. Răspunsul lui Filality l-a șocat pe Karahan, care a recunoscut: “Da, așa este. Și apoi vă văd că faceți atâta caz pentru mizerabila sumă de o sută de milioane de ruble aur, la care se ridică întregul dumneavoastră stoc metalic. Admiteți sper că Basarabia face mai mult”. Din această discuție se pot observa interesele ascunse ale Rusiei sovietice, dacă România ar consimte să elimine de pe agenda pretențiile sale financiare, Rusia ar renunța la problema Basarabiei și la aceea a minorităților. Astfel se poate observa că Basarabia era o monedă de schimb, pentru tezaur, despre care Krakhan afirmă că nu ar mai exista, din cate știe el nu mai este intact.

Între 22 septembrie și 25 octombrie, la Varșovia, are loc o Conferință preliminară româno-sovietică, care are sarcina de a stabili programul unei viitoare conferințe bilaterale, în vederea normalizării raporturilor dintre cele două state. În total au loc șase ședințe, convorbirile încheindu-se fără a se ajunge la un punct de vedere comun.

La această Conferință, reprezentanții guvernului sovietic au făcut propuneri inacceptabile pentru România, cum ar fi: discutarea chestiunii Basarabiei, delimitarea frontierelor, navigația pe Dunare, chestiunea minorităților, de fapt probleme care erau deja reglementate prin acorduri internaționale, dar pe care Rusia intenționa să le revizuiască. Cu alte cuvinte, rușii doreau să recunoască suveranitatea României asupra Basarabiei, în schimbul recunoașterii guvernului sovietic și a cel puțin 65.000.000 dolari (aur).

Afacerea oferită de ruși fiind refuzată de guvernul român, Karakhan a facut o alta propunere lui Filality într-o întalnire părțiculară: că țara să ar trebui să semneze o întelegere ca, în cazul unui razboi declarat de un alt stat Rusiei sovietice, România să se angajeaza să ramana neutră, pe baza de reciprocitate. El a explicat că guvernul rus trebuie să prezinte poporului o compensație oarecare în schimbul concesiunilor pe care România i le-a cerut; credea în acest context, că masele ar considera o asemenea declarăție ca fiind o justificare suficientă pentru renunțarea la Basarabia. Tot el afirma: “stim că Basarabia va rămâne a voastra, dar pentru a dobândi titlul de proprietate, care vă va fi de mare folos mai târziu trebuie să plătiți.

De la început, Filaliti a arătat că guvernul său “nu primește în nici un caz și sub nici o formă să pună în discuție legalitatea sau caracterul definitiv al Unirii Basarabiei cu România”. mea a continuat diplomatul român, accepta să discute consecințele Unirii, cum ar fi navigația pe Nistru, dar este împotriva abordării problemei așa zise a minorităților, rezolvată prin tratatele de pace. Interesele părții române cereau ca viitoarea conferință să ia în dezbatere: problema tezaurului care se găsea în Rusia; despăgubirile pentru devastarea clădirii și bunurile Legației Române din Petrograd; depozitele bănești pe care comisiiile române de aprovizionare le făcuseră la Banca Rusiei; punerea în libertate a românilor reținuți în Rusia și trimiterea lor în patrie; refugiații civili și militari ruși din armata lui Vranghel în România.

Corespondența dintre Take Ionescu și Filaliti ne dezvăluie clar intențiile României. Primul îi scria lui Filaliti, la 17 octombrie: “Niciodată nu am crezut că tezaurul ne va fi restituit, cum, de asemenea, am știut că guvernul sovietic nu vrea decât să reia relațiile diplomatice cu România. Este evident că am face cea mai mare greșeală dacă ne-am învoi la o asemenea socoteală, în care noi am pierde totul fără a lua nimic”. Corespondența dintre cei doi arată că propunerile sovietice au fost respinse de Take Ionescu. El intuia într-o întelegere de neutralitate cu Moscova o alianță limitată. Parerea lui L. Karakhan că statul român ar avea un interes să obțină de la guvernul sovietic recunoașterea Unirii Basarabiei cu România era considerat de Take Ionescu o speculație politică.

Tratativele au fost întrerupte la 25 octombrie 1921 și nu au mai fost reluate. La 2 noiembrie 1921, Take Ionescu menționa că întreruperea acestora s-a datorat faptului că rușii au adus în discuție problema Basarabiei, care fusese rezolvată de Marile Puteri, în baza hotărârii legitime a Sfatului Țării. D. Pleanila, șeful reprezentației române din Helsingfors, menționa că a fost un noroc al românilor ca au putut găsi un mijloc să rupa tratativele, fără a supăra prea mult pe bolșevici și pe cei care îi susțineau în România. Discuțiile de la Varșovia nu au dus la un rezultat pozitiv. Filality într-o scrisoare expediată lui Take Ionescu, credea că ar fi fost mai bine să nu rupem definitiv tratativele cu rușii și că programul cel puțin ar fi fost mai bine să-l facem fie chiar cu oarecare mici concesiuni.

Cu începere din 1 noiembrie 1921, rușii tot mai frecvent insista asupra așa numitelor drepturi asupra Basarabiei. În Nota adresată lui Take Ionescu din 11 noiembrie, Cicerin menționa că “atâtă timp cât Rusia și Ucraina n-au recunoscut separarea Basarabiei (…) toate problemele referitoare la ea vor fi chestiuni care interesează Ucraina, aliată Rusiei.

În opinia lui V. Harea, “bolșevicii niciodată nu s-au împăcat cu ideea că Basarabia este românească și au folosit-o ca pretext pentru a influența asupra autorităților române pe arena internațională. Rușii s-au agățat de acest pretext pentru a-și impune poziția pe arena internațională. Ei au creat o stare tensionată la hotarul de est. Ministerul de Externe, în luna mai, a fost informat de legația româna din Varșovia că parvin informații referitoare la o posibilă campanie militară împotriva României. Înformații asemănătoare veneau și de la Legația română din . În vara anului 1922, Armata Roșie se concentra la hotarul de est al României, iar în presa straină se publicau articole referitoare la o posibilă campanie a Rusiei, împotriva statelor vecine. Într-o adresare către trupele armate din Ucraina se afirma: “Ostași roșii! Noi suntem un million de oameni. Echipamentul nostrum și conducerea sunt bune. Noi trebuie să mergem spre vest: acolo este pâine, noi nu avem alta soluție.

Se pregăteau acțiuni teroriste împotriva României dirijate de la Odesa. De peste Nistru erau trimiși agenți experimentați care trebuia să formeze detașamente de luptă în care urmau să fie atrași și localnicii.

La data de 10 aprilie 1922 s-a deschis conferința de la Geneva, care se va încheia la data de 19 mai 1922. Încă de la început, participanții își manifestau îndoiala în legătură cu rezultatele ei. “De trei ani – scria ziarul “Argus” – patru sute de milioane de europeni chinuiți au consumat toata puterea lor de atenție urmărind lucrările în nesfârșita serie de conferințe ce s-au succedat și nu s-au ales cu nimic. Îndoiala provenea, în primul rând, din nepotrivirea concepțiilor ce domneau la Paris și Londra; în al doilea rând, din faptul ca la Genova problema fundamentală politică și financiară inclusă în tratate – problema reparațiilor – era scoasă de pe ordinea de zi a discuțiilor; în al treilea rând, pentru că puterea sovietică invitată la conferința era tratată într-o manieră neconvențională și i se impunea restituirea datoriilor contractate de țarism, compensarea pagubelor suferite de capitaliștii străini după Revoluția din Octombrie, restituirea tuturor întreprinderilor și a celorlalte proprietăți străine expropriate. Aceste împrejurări îi face pe sovietici să declare că: “un popor nu este obligat să plătească lanțurile pe care le-a purtat secole de-a rândul”, dar că Rusia sovietică era gata să ducă tratative cu privire la achitarea unei părți din datoriile contractate de țarism, cu condiția să primească credite avantajoase de la puterile occidentale pentru refacerea propriei economii.

Conferința de la Geneva s-a deschis într-o atmosferă de scepticism, îndoială și suspiciune. După cum era obiceiul, s-au ținut discursuri inaugurale, în care n-au lipsit promisiunile, angajamentele sau speranțele într-o soluționare echitabilă a problemelor cu care Europa era confruntată în acel moment.

Reprezentantul sovietic, Gheorghi Cicerin, a oferit sprijinul țării sale în refacerea Europei. El a declarat că guvernul sovietic era dispus să deschidă granițele și să acorde concesiuni economice. Dezbaterile Conferinței de la Geneva nu au fost lipsite de ficțiuni cu toate declarățiile generoase ale participanților.

Scopul conferinței era reluarea relațiilor dintre Europa și Rusia, mai întâi de toate pe teren economic. Douăzeci și nouă de țări europene erau reprezentate, mai toate prin președinții lor de Consiliu sau miniștrii lor de afaceri străine. Conferința constituia o noutate în viața internațională, deoarece la urmau să se întalnească față în față două concepții, două lumi. Nu era vorba neaparat de concepții opuse asupra unor chestiuni teritoriale sau economice, constatate cu alte ocazii, ci asupra însuși fundamentului statelor; de un conflict ideologic inexistent până în acel moment în relațiile internaționale. Pe de o parte era Rusia sovietică, iar pe de altă parte, celelalte state europene.

Comisia de experți occidentali a înmânat delegației sovietice un memorandum, prin acesta cerându-se cum am precizat mai sus, achitarea datoriilor contractate de țarism, compensarea pagubelor suferite de capitaliști prin declanșarea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, restituirea tuturor întreprinderilor și a celorlalte proprietăți straine expropriate. Aceste cereri, respinse de altfel de Gheorghi Cicerin, ca și atitudinea neamicală atât față de Rusia sovietică cât și față de Germania, au determinat luarea în considerare a unei “comunități de soartă” germano-sovietice facilitând așa cum vom vedea, Tratatul de la Rapallo, din 16 aprilie 1922.

Delegația României la această conferință a adoptat din capul locului o poziție fermă, clară față de evenimentele grave ce anuntau cresterea pericolului revisionist în centrul și sud-estul Europei.

Guvernul Brătianu care l-a urmat pe cel al lui Averescu în martie 1922, a adoptat o atitudine relativ independentă, mai realistă în relațiile cu Rusia sovietică. Brătianu a ținut să sublinieze într-o declarație făcută în plen-ul Ședinței din 29 aprilie poziția țării noastre: “Statele reunite la această conferință au venit aici cu scopul pacificării generale: această pacificare nu poate avea loc decât prin respectarea frontierelor stabilite prin tratate”. Șeful delegației române atrage atenția asupra faptului că “nerecunoscând aceste frontiere există riscul de a se alimenta permanent problemele teritoriale de abia rezolvate și de a se perpetua astfel în Europa focarele de conflicte pe care ne-am propus să le stingem”. Brătianu a cerut inserarea în memorandum-ul prezentat delegației sovietice a trei clauze asigurând interzicerea propagandei subversive, recunoașterea frontierei Nistrului și restituirea bunurilor Băncii Naționale. Delegația rusă a respins propunerile românești dar a adăugat că dorește totuși să le discute la momentul oportun. Ei considerau aceasta propunere ca o tentativă ascunsă de a face Rusia să admită tratatele încheiate de alte state. Cu același prilej, Cicerin declară că mențiunea prevăzută în clauza a 13-a din Memomorandum privind raporturile dintre România și Rusia era artificială În ședința din 17 mai 1922, a primei comisii a Conferinței, premierul român a declarat că România garantează tuturor vecinilor săi, inclusiv Rusiei sovietice, angajamente permanente de neagresiune bazate pe statu-qou. Acest angajament a căpătat o pondere internațională la 10 iunie 1922 când guvernul român a reconfirmat, angajamentul permanent de neagresiune față de Rusia, bazat pe statu-quo. România, se arată în acest document că “este gata să extindă acest angajament față de toți vecinii săi, România interpretează acest angajament ca obligând-o să nu atace Rusia, cu trupele sale regulate și bineînțeles să nu tolereze formarea, pe teritoriul sau, a trupelor neregulate de atac contra Rusiei”.

În urma contactelor dintre G. V. Cicerin și Ion I. C. Brătianu, România s-a arătat dispusă să adere la acordul general de dezarmare propus de delegația sovietică, pentru ca la Conferința de la Haga delegația română să facă o declarațtie cu privire la un angajament permanent de neagresiune față de Rusia, bazat pe statu-quo.

În cadrul acestei conferințe de la Genova, delegația româna a prezentat, la 2 mai, un memoriu, prin care a cerut guvernului sovietic restituirea valorilor româanesti depuse la Moscova în timpul primului razboi mondial. Concomitent, la 14 aprilie, Anglia ratifica protocolul de la Paris. Rusia a sperat, ca la Geneva, va obține evacuarea Basarabiei, însă statele participante la Conferința, invocând valabilitatea principiului autodeterminării naționale, au refuzat pretențiile Uniunii Sovietice. În ședința din 17 mai 1922, Ion I. C. Brătianu, conducătorul delegației române, afirmă că România oferă tuturor vecinilor ei, inclusiv Rusiei, angajamente permanente de neagresiune bazate pe statu-quo. În acest context, Gh. Cicerin, reprezentantul sovietic, a declarat că respectarea statu-qou-ului între Ucraina și România, nu echivalează deloc pentru Rusia cu recunoașterea statu-qou-ului teritorial al României și, în părțicular cu recunoașterea ocupării prezente realizată de România. În aceasta idee la 17 mai 1922, în cadrul celei de-a cincea ședinte a Comisiei intaia Cicerin a adus urmatoarele precizari: “chiar daca pactul de neagresiune se bazează pe principiul respectului statu-quo-ului teritorial, acest respect nu trebuie considerat că echivaleaza cu recunoașterea acestui statu-quo. Era prima afirmație publică, din partea reprezentantului oficial al guvernului sovietic, în cadrul unei conferințe internaționale, a nerecunoașterii statu-quo-ului territorial al României, cu privire la hotarul Nistrului care devenea de acum încolo o chestiune subordonată.

Încă într-una din primele ședințe, Cicerin, a ridicat chestiunea Basarabiei. Brătianu, a cerut îndată cuvantul și într-o declarație foarte scurtă dar hotărâtă, a precizat ca acel vechi ținut moldovenesc, s-a rupt de împaratia rusească care-l anexase, s-a proclamat de sine stătător și, apoi, din voința sa nesilită, a cerut alipirea la România. După ședință, Diamandy, s-a apropiat de Cicerin și, intrând în vorba cu el, l-a întrebat daca nu s-ar putea ajunge la o ințelegere între cele două țări ale noastre, recunoașterea de catre guvernul sovietic a faptului implinit peste , putând forma baza unor raporturi bune de vecinatate. Cicerin, l-a ascultat pe Diamandy, fară însa a răspunde, s-a înclinat și a plecat.

Comisia de experti occidentali a înmanat delegației sovietice un Memorandum prin care cerea achitarea datoriilor contractate de țarism, compensarea pagubelor suferite de capitaliști prin declanșarea Revoluției Socialiste din octombrie 1917, restituirea tuturor intreprinderilor și a celorlalte proprietăți străine expropriate.

Aceste cereri, care vor fi respinse de Cicerin, ca și atitudinea neamicală atât față de Rusia sovietică, cat și față de Germania, au determinat luarea în considerare a unei “comunități de soartă” germano-sovietice, facilitând acordul de la Rapallo din 16 aprilie 1922. În concepția unor politicieni germani care în intimitatea simțirii lor erau profound anticomuniști, o întelegere separată cu Moscova era în stare gandeau ei, să blocheze drumul prăpăstios pe care sistemul de la Versailles împingea Germania.

Ion I. C. Brătianu, menționa ca statele europene au fost invitate la Geneva în baza tratatelor existente, fiind vorba, nu de recunoașterea unui tratat, cum este cazul României, ci a unei realități. Amendamentul lui Ion I. C. Brătianu este inclus în textul memorandumului, deoarece corespundea tendințelor generale de menținere a integrității teritoriale.Pentru România acest lucru avea o dublă importanță. În primul rând, prin Memorandumul înaintat delegației sovietice, toate statele prezente la Genenva, recunoșteau drepturile României asupra Basarabiei după ce anterior ele fuseseră recunoscute de puterile aliate. Mai important era faptul, că pe lângă confirmarea acestor drepturi ale României, Memorandumul, le plasa în ansamblul condițiilor impuse de Europa, coferindu-le o tentă impunatoare. Se constată în acest sens o incontestabilă manifestare a spiritului de solidaritate a statelor participante la Conferința de la Geneva, această solidaritate nefiind lipsită de importanță.

Eforturile României de a solutiona problema Basarabiei în contextul politicii generale a statelor europene la Genova au fost puternic afectate de semnarea la 16 aprilie 1922 a tratatului dintre Germania și Rusia sovietică. Tratatul de la Rapallo, prin care cele două țări reluau relațiile diplomatice și comerciale, au oferit Moscovei o altă perspectivă pentru viitoarele tratative de la Genova. În urma Tratatului de la Rapallo, guvernul german renunța la orice despagubire de război și oferea ajutor pentru refacerea economica a Rusiei sovietice, neexcuzându-se nici intenția ca Tratatul să fie folosit ca “precedent și presiune împotriva învingatorilor europeni. La textul memoriului trimis de participanți la tratative la 2 mai 1922, delegația sovietică a replicat că este surprinsă să vada un conținut înainte de toate clauzele politice. Ea califica drept inadmisibilă cerința de abținere de la orice acțiune ce putea schimba statu-quo-ul politic și teritorial, deoarece consideră această propunere o tentativă ascunsă de a impune Rusiei acceptarea unor tratate deja existente. Formularea punctului 13 al Memorandumului cu privire la raporturile dintre România și Rusia, era considerat de către Gh. Cicerin artificială, diplomatul sovietic privind această chestiune ca parte a problemelor politice și teritoriale existente între cele două părți, care nu putea fi rezolvată decât în mod bilateral. D. Lloyd-George, văzând că tentativele soluționarii problemei ruse au eșuat lamentabil după semnarea acordului sovieto-german, a înaintat propunerea încheierii unui acord de neagresiune prin care s-ar respecta frontierele existente la momentul respectiv. Pactul de neagresiune încheiat la Genova, care avea o valabilitate de opt luni, trebuia să conducă, conform parerii lui D. Lloyd-George, la o soluționare definitivă a problemelor teritoriale europene ale Rusiei. Deși prevedea respectarea statu-quo-ului, tratatul de neagresiune lasă deschisă problema Basarabiei.

Conferința de la Geneva, ca și celelalte care au premers-o, nu și-a atins scopul. Ziaristul englez W. Steed scrie că reuniunea a fost prost pregatită și a tins spre alte obiective decât cele inițiale. Între aliați nu a existat nici o întelegere, conferința devenind un loc de intrigi și contraintrigi și contrapresiuni.

Reîntors în țară, președintele Consiliului de Miniștri, conducătorul delegației române, a prezentat la 19 iulie 1922 în fața Corpurilor Legiuitoare o informație ce se referea atât la rezultatele generale ale Conferinței de la Genova, cât și la noul stadiu al raporturilor româno-sovietice. C. Brătianu a pus în evidență cele două obiective care au îndrumat activitatea delegației române: asigurarea integrității teritoriale și recuperarea tezaurului național depozitat în mâinile unui stat aliat și pe care orice succesor avea obligația morală să-l restituie poporului a cărui muncă și sacrificii le încorpora.

În cursul tratativelor și convorbirilor anterioare cu România, din anii 1918-1922, partea sovietică, susținând teza falsă după care România ar fi fost un stat artificial creat în 1918, prin acte de agresiune și anexiune de teritorii straine, un stat multinațional în care națiunile sunt ținute prin forta, a pretins negocierea teritoriului dintre Prut și Nistru.

Manevrele diplomatice de la Genova au demonstrat imposibilitatea obținerii recunoașterii Basarabiei de către Rusia sovietică la aceste tratative. Conferința încheindu-se fără nici un rezultat, urmând să continuie la Haga.

Între 15 iunie și 20 iulie 1922, a avut loc la Haga, Conferința de Dezarmare, la care a părticipat și Rusia. Guvernul sovietic a fost dispus să negocieze cu România, însă pretențiile sale au crescut proporțional cu întărirea pozițiilor sale pe plan intern și internațional. La acel moment, diplomația română a încercat să promoveze o politică externă mai independentă decât în perioada anterioară. Delegația româna a prezentat o justificare a pretențiilor sale financiare față de Rusia sovietică, care se ridicau la suma de 14.556.000.000 franci-aur, incluzând nu numai bunurile Băncii Naționale, ci și valoarea bunurilor “pierdute” în tranzit spre Rusia sau predate trupelor ruse în timpul razboiului, și pe care Rusia se obliga să le plateasca printr-un număr de înțelegeri speciale. Din punctul de vedere al Rusiei, de a lega recunoașterea Basarabiei de probleme financiare, România avea puține șanse față de alți creditori să obțină satisfacție la Haga. Însă, într-o conversație particulară dintre Litvinov și Diamandy de pe data de 19 iulie 1922, primul a dat speranțe, Diamandy conducând astfel conversația către chestiunile nerezolvate dintre cele două părți exprimându-și opinia că înțelegerea poate fi obținută doar prin separarea problemei Basarabiei, de aceea a bunurilor Băncii Naționale. Litvinov a răspuns ca și el crede ca problemele ar putea fi separate, dar că ele ar trebui să fie rezolvate, în același timp, în cadrul unei înțelegeri generale.

În cadrul tratativelor, de la 19 iulie 1922, M. Litvinov adresa delegației române propunerea de a participa la lucrările conferinței de dezarmare ce urma să se desfășoare la Moscova.

I. Gh. Duca, ministru de Externe a menționat disponibilitatea României de a participa la această conferința cu condiția recunoașterii frontierelor existente. În telegrama trimisă de el, ministrului Nanu, șeful legației României la Berlin se arată: “Guvernul sovietic făcând la Haga, prin intermediul d-lui Diamandy o cerere, oficială guvernului român de a participa cu celelalte state limitrofe la o conferință de dezarmare reciprocă, guvernul român a hotărât de acord cu statele limitrofe ale Rusiei să i-a în considerare propunerea guvernului sovietic, deoarece România nu are nici o intenție agresivă și în ceea ce privește în special Rusia, delegația româna la Viena s-a pronunțat în favoarea unui pact de neagresiune permanent, dar credem că primul act pe calea spre o înțelegere de dezarmare trebuie să fie recunoașterea frontierelor existente.” Moscova a considerat aceasta declarație drept un raspuns negativ, deoarece consideră că problema frontierelor fiind la fel de importantă ca și cea privind dezarmarea, nu poate fi rezolvată, decât în contextul unei soluționări generale a problemelor sovieto-romane. Guvernul sovietic a dorit cu insistență aderarea României la un tratat de neagresiune și dezarmare, deoarece Rusia sovietică, continua să vada în poziția României un pericol Litvinov a declarat ca România a ocupat forțat Basarabia, fără consimțământul Rusiei, iar între România și Rusia nu a existat un tratat ca cel dintre Franța și Germania, cu privire la actul redobândirii Alsaciei și Lorenei de către Franța. Acest fapt nu înseamnă ca ar împiedica Basarabia să rămână României.

România a refuzat să trimită un delegat la conferința asupra dezarmării, care s-a întrunit la 12 noiembrie 1922 la Moscova, în ciuda insistențelor reînoite ale sovieticilor, prin canale poloneze, cât și prin apelurile directe de a discuta toate problemele litigioase. Statul român a informat guvernul sovietic, prin intermediul delegatului polonez, că, fiind credincioasă intențiilor sale pașnice, dorește să adere la un pact de neagresiune, chiar fără a avea o limită de timp. Rusia a insistat asupra inspectării îndeaproape, care teoretic, ar fi trebuit să fie reciprocă, dar în practică ar fi adus beneficii doar pentru Rusia, o prea mare pentru a fi inspectată, astfel nu s-a ajuns la nici o înțelegere. .

Guvernul sovietic acredita ideea că partea română, neliniștită pentru soarta Basarabiei, refuza să reia relațiile cu Rusia sovietică, căutând sprijinul puterilor europene în această problemă. În nota sovietică din 26 noiembrie 1922 adresată lui I. G. Duca, ministrul român de externe, se menționa, ca România este unicul vecin al Rusiei care nu dorește semnarea unui acord cu aceasta, guvernul sovietic interpretând acest fapt, drept un act de ostilitate din partea României, care ar fi dorit astfel să-și păstreze libertatea de acțiune.

Contactele cu diplomația sovietică au continuat și în cadrul altor reuniuni internaționale, așa cum a fost Conferința de la Lausane din 20 noiembrie 1922 / 24 iulie 1923, menită să ducă la discutarea Tratatului de pace cu Imperiul Otoman și statutul stramtorilor Bosfor și Dardanele. România era reprezentată prin I. Gh. Duca și Diamandy, lucrările conferinței s-au desfașurat în trei comisii (prima era însărcinată cu rezolvarea problemelor teritoriale și militare, a două cu protejarea minoritatilor și reglementarea regimului străinilor, iar a treia cu problemele financiare și economice).

Într-o corespondență datată la 15 decembrie 1922, Litvinov în contextual discuției cu diplomatul polonez Radzivill, afirmă că acesta din urmă, a lăsat să se înțeleaga, că cedarea aurului românesc Rusiei sovietice în schimbul recunoașterii Unirii Basarabiei cu România este acceptabilă. Intermedierea Poloniei de această dată devine inutilă deoarece Litvinov afirmă că I. Gh. Duca prezent la , are posibilitatea să se întalnească cu Cicerin, care se afla acolo, și astfel să abordeze problema Basarabiei în ansamblul preocuparilor de la Conferința. Litvinov a exprimat opinia că Polonia a devenit extrem de “interesată în rezolvarea foarte rapidă a conflictului nostru cu România”, făcând presiuni asupra acesteia din urmă, în sensul menționat. Tot el afirmă: “nu este exclusă posibilitatea consemțământului din partea României pentru plebiscit sau arbitraj, dar, în acest caz ea cere restituirea aurului. Analizați împreună cu Rakovski, cum este mai avantajos pentru noi”. Rakovski i-a mărturisit ministrului român de externe că “Basarabia nu era o chestiune esențială pentru Rusia”. După marturiile lui Nicolae Iorga, omul politic sovietic i-ar fi declarat șefului diplomației Bucureștilor că țara sa, “ar renunța la Basarabia, dar din cauza curentelor de opinie publică n-ar vrea să admită de la început”. În cadrul acestei conferințe, România și Rusia și-au făcut cunoscute pozițiile, având loc discuții între I. Gh. Duca, pe de o parte, Cicerin și Rakovski, pe de alta .

Într-o convorbire cu diplomatul român Diamandy, șeful delegației ruse, Cicerin, își arată neliniștea pe care i-o producea gândul că România ar fi putut deveni un instrument al scopurilor dușmanoase ale aliaților împotriva Rusiei. Cicerin a prezentat diplomatului român două posibilități logice sub care puteau fi înfățișate în opinia sa, raporturile romano-sovietice în viitor. Pentru a contracara o asemenea eventualitate, el a propus României încheierea unui pact de neagresiune pe o durata de cinci ani. La obiecțiile lui Diamandy că un asemenea pact n-ar înlătura neînțelegerile, româno-ruse daca diferendul teritorial se menținea, Cicerin a răspuns oferind un aranjament care să se sprijine pe recunoașterea sub o formă oarecare a alipirii Basarabiei în schimbul tezaurului, a bijuteriilor Coroanei Regale și a lichidării datoriilor reciproce.

Oferta lui Cicerin la Conferința de la Lausanne dovedea o dată în plus că Rusia nu voia să renunțe la pretențiile ei. Deși înțelesese că nu poate obține acordul guvernului român. Această propunere nu depășea condițiile puse la Conferința de la Varșovia și nu avea nici măcar consimțământul expres al Kremlinului.

Corespondența dintre Gh. Cicerin, șeful delegației sovietice, și M. Litvinov, devenită accesibilă datorită cercetătorilor Emilian Bold și Ilie Seftiuc, oferă date relevante despre tratativele avute de Gh. Cicerin cu Diamandy, privind problema Basarabiei. Documentele gasite în Arhivele Federației Ruse, concretizează cum am mai afirmat, discuțiile titularului externelor, Cicerin, cu Diamandy și cu corespondentul ziarului Adevarul, Rosenthal. Întrevederea dintre delegatul român C. Diamandy și G. Cicerin, comisarul poporului pentru Afacerile Externe al Rusiei Sovietice, cu privire la reglementarea raporturilor româno-sovietice a avut loc la data de 19 decembrie 1922. Diamandy era un excelent cunoscator al evoluțiilor din viața internațională și din Rusia, fusese ministrul României la Petrograd arestat în timpul revoluției, el a reprezentat cu demnitate România la această întalnire de “sondaj”, tratând cu Cicerin de pe poziții de perfectă egalitate. Din conținutul depeșelor lui Cicerin reiese pe de o parte, dorința României pentru dialog cu Rusia sovietică, pentru reglementarea problemei, devenită “măr al discordiei” în toata istoria contemporană, și anume discutarea problemei Basarabiei. Aceleași documente fac dovada incontestabilă că Rusia sovietică, devenită de la 30 decembrie 1922 U. R. S. S. nu mai era dispusă să trateze cu românii chestiunea Basarabiei în condițiile anilor anteriori. Întărirea puterii Uniunii Sovietice a determinat un comportament mai obraznic față de autoritățile române, ce se manifestă prin acțiuni propagandistice și practice. Acum, guvernul sovietic nega categoric hotărârile Sfatului Țării și a unor acte internaționale care consfințiseră unirea Basarabiei cu România.

Într-o scrisoare din 19 decembrie 1922, trimisă de Cicerin lui Litvinov, ni se arată că: “Românii doresc puternic, în mod evident acorduri cu noi, mai mult decât dorim noi acorduri cu dânșii. Ei nu numai că sunt gata să accepte acum, în mod clar, combinația noastră precedentă de anulare reciprocă a pretențiilor noastre asupra Basarabiei și a pretențiilor românești asupra aurului, datoriilor și valorilor, dar ei sunt gata și pentru un mai larg acord politic”. Cicerin i-a spus lui Diamandy că nu avea nici un fel de împuternicire în chestiunea abordată și anume problema Basarabiei, și că numai Moscova va trebui să hotarasca într-un fel sau altul. Diamandy a răspuns că nici el nu se poate angaja în negocieri. Noi românii, a spus Diamandy, vom examina alte posibilități, iar hotărârile vor fi luate la București și la Moscova. Cicerin era de acord cu el, că întrunirea unei conferințe oficiale se va realiza, atunci când pe calea unor convorbiri preliminare, se va realiza pe baze fundamentale există posibilitatea de a ne întâlni; a evoca conferința fără o clarificare prealabilă a ceea ce abordăm acum nu are nici un sens.

Deplasarea problemei la Moscova însemna refuzul diplomației sovietice de a soluționa amiabil litigiul teritorial, refuz afișat dinainte de guvernul moscovit. Se nega astfel dreptul popoarelor de a-și alege regimul politic, se nega principiul despărțirii unor teritorii de statul asupritor etc. cu care a început așa-zisa Marea Revoluție din Octombrie.

După cum arată I. G. Duca în raportul preliminar prezentat Corpurilor Legiuitoare românești, delegația sovietică, într-o ședința publică a Conferinței de la Lausanne, a facut o propunere oficială României pentru tratative în vederea soluționarii problemelor existente dintre cele două părți. Însă chiar și în aceste condiții, Moscova nu mai era dispusă să trateze problema Basarabiei în termenii formulați anterior. În viziunea lui Cicerin, un acord între cele două părți presupunea modificarea punctului de vedere românesc în problema Strâmtorilor, considerat la Moscova ca fiind antisovietic. I. G. Duca, era caracterizat de Cicerin drept un “nimic”, pentru ca aparase cu consecvența libertatea totala de trecere prin Strâmtori a navelor de război ale puterilor neriverane Mării Negre, opinie identică cu cea a Angliei. Cicerin l-a acuzat în plenul Conferinței că, în problema statutului Strâmtorilor, n-ar apara interesele României, ci ar face jocul Marii Britanii, însă această acuzație era complet deplasată deoarece I. G. Duca era purtatorul de cuvânt al guvernului de la București.

În 1922, poziția internațională a Uniunii Sovietice a continuat să se întarească. Este anul în care imposibilitatea de a ignora prezenta să mai mult timp în Europa obligă Marile Puteri să o invite la conferințele de la Geneva, Haga sau Lausanne. Tratatul de la Rapallo ii permite, mai ales să reînoade legăturile politice cu , în care Rusia a văzut mereu baza libertății sale de acțiune în sud-estul european, și puterea să consolidându-se. Rusia sovietică este mereu dispusă să negocieze cu România, însă pretențiile sale creșteau.

Într-un astfel de climat, de la care se aștepta finalizarea unui proces firesc de normalizare a relațiilor dintre cele două state, au avut loc în vara anului 1923 și la începutul anului 1924, conferința româno-sovietică de la Tiraspol și negocierile de la Odessa pentru semnarea unui protocol commercial, în cadrul caruia s-au constituit comisii mixte pentru asigurarea ordinii în zona de frontiera pe Nistru, iar delegația sovietică a propus crearea, în România, a unei agenții comerciale a U. R. S. S. Cercurile guvernante românești împartășeau , în principiu, punctul de vedere exprimat în Adunarea Deputaților de dr. N. Lupu. Acesta considera că maniera de a aborda întregul pachet de aspecte contencioase ca indivizibil, era pagubitoare. De aceea guvernul trebuie să accepte ca sunt “două chestiuni deosebite. Este chestiunea relațiilor politice una, și este chestiunea relațiilor comerciale alta. Și cred ca relațiile comerciale trebuiau luate înainte. Reflectând la oportunitatea unei rezolvări serioase și temeinice în ansamblul său , deputatul Vespasian V. Pella era convins că, paralel cu reinoirea aliantelor incheiate după razboi, România trebuia să-și păstreze suplețea politicii sale cu statul sovietic.

La începutul anului 1923, s-a agravat situația pe Nistru. Pentru a se rezolva problema conflictelor în aceasta zona, la 5 august 1923, la , s-a întrunit comisia ruso-româna. În instrucțiunile primite de delegația rusă se arată că la negocieri va trebui să se evite prin toate mijloacele decizii și formulări care ar putea duce direct la recunoașterea de către Rusia a cursului Nistrului drept frontiera între U. R. S. S. și România. La 20 noiembrie 1923, la a fost semnat primul acord între România și Uniunea Sovietică, în care s-au indicat măsurile și procedeele pentru prevenirea și aplanarea conflictelor pe Nistru. La 9 decembrie, M. Litvinov menționa într-un interviu acordat ziarului Izvestia că în cadrul tratativelor rușii au respins orice formulări care chiar și in direct ar putea fi interpretate ca o recunoaștere de către ruși a liniei de demarcație existente drept frontieră reală între România și U. R. S. S..

Tratativele au fost continuate la Odessa în perioada 22 noiembrie / 31 decembrie cu scopul stabilirii relațiilor comerciale. Guvernul român a refuzat instituirea unei misiuni comerciale sovietice în România, dar a menționat disponibilitatea de a relua oricând tratativele pe bazele aratate la Genova și Lausanne. În realitate, România a fost nevoită să înceapă tratativele cu Rusia, deoarece era vecină directă, iar în context European, majoritatea statelor deja stabiliseră legături comerciale cu Uniunea Sovietică. Stabilirea relațiilor prin reprezentante comerciale permanente reciproce era inadmisibilă pentru autoritățile române, întrucât în acest mod s-ar fi permis pătrunderea libera a propagandei și agitației comuniste în țara. Pe de alta parte, întrucât ambele părți produceau aceleași mărfuri comerciale, România era interesată în apararea pieței interne. I. G. Duca vedea soluționarea problemei economice în contextul celorlalte.

Ziarul german “Der Tog”, care apărea la Viena, la 5 februarie 1924, menționa că românii ar fi cerut rezolvarea problemelor politice în contextul celor comerciale, însă Rușii ar fi refuzat, deoarece “Rusia a cărei situații se întărește din zi în zi în Europa, pe când România stă în pericol de a fi izolată, – nu arată nici o grabă, deoarece, după ce Europa ar fi facut pace cu ea, nici un stat nu va periclita această pace din cauza României. Ziarul polonez “Rzeczpospolita” din 28 februarie 1924 atenționa: “Faptul că Rusia, simțind un nou vânt dinspre Apus, și-a schimbat brusc atitudinea față de România, este un semn că politica de până acum a Occidentului a fost prea părțială și poate avea mai degrabă o consecință contrară decât speranță.”

Până în anul 1924, guvernul sovietic a fost recunoscut de jure de către țările limitrofe (cu excepia României), prin tratatele ce delimitau frontierele comune, și de către , prin Tratatul de la . Așa cum remarca istoricul britanic Sally Marks, “problema Basarabiei a împiedicat recunoașterea româna. Anul 1924 a fost marcat de recunoașterea guvernului de la Moscova de către Marea Britanie și Italia, în februarie, urmate de Franța, în octombrie, ceea ce și-a pus amprenta și pe atitudinea României, care dorea la rândul său normalizarea raporturilor cu vecinul de la Răsărit.

În urma multiplelor negocieri desfășurate între anii 1920-1923, s-a convenit organizarea unei conferințe româno-sovietice la Viena, începând din ziua de 27 martie 1924. În instrucțiunile date delegației române, șeful guvernului, Ion I. C. Brătianu arăta că raporturile de vecinatate între cele două țări “nu pot exista fără fixarea graniței; or, fixarea graniței înseamnă recunoașterea unirii Basarabieii, care este și trebuie să fie a noastră, astfel că asupra acestei chestiuni nu mai poate încapea nici o discuție.

O dată recunoscută de Anglia, Franța și Italia, guvernul sovietic s-a servit de Conferința de la Viena (27 martie-2 aprilie 1924) ca de un mijloc de propagandă și a provocat eșecul ei, punând condiția inadmisibilă a unui plebiscite în Basarabia și refuzând, astfel, să recunoască legitimitatea actului de la 27 martie 1918 și integritatea teritorială a României.

Anul 1924 este unul de referință în relațiile româno-sovietice, acest fapt fiind confirmat de derularea unor evenimente, care au marcat natura relațiilor între cele două țări în perioada interbelică. De-a lungul celor șase ani care se scurseseră de la Unirea Basarabiei cu patria-mamă contactele diplomatice româno-sovietice si-au dovedit o anumită utilitate, dar nu au reușit să aducă celor două parți soluțiile așteptate. Inițierea acestor contacte fie de o parte, fie de cealalta arată că interesul restabilirii legăturilor diplomatice dintre și Uniunea Sovietică era reciproc și poate pană la un punct la fel de acut.

Stabilirea unor raporturi de prietenie și bună vecinătate dintre România și Rusia Sovietică a preocupat în cel mai înalt grad guvernele, diplomația și opinia publică românească.

În acel moment, sprijinul Franței, alianța militară cu Polonia și apartenența la Mica Înțelegere erau suficiente României pentru apararea frontierelor sale, dar diplomația românească înțelegea că o soluție durabilă nu poate izvorî decât din stabilirea unor raporturi normale cu statul sovietic, bazate pe recunoașterea reciprocă a suveranității și integrității teritoriale. În contextul recunoașterii U. R. S. S. de un număr însemnat de state din Europa și s-a conturat organizarea Conferinței politice româno-sovietice de la Viena. Reuniunea programată pentru începutul lunii martie 1924 a fost amânată la data de 27 martie 1924, timp în care a avut loc un schimb de scrisori între I. Gh. Duca și Gh. Cicerin, primul exprimându-si speranța în restabilirea raporturilor normale cu U. R. S. S.. Înca înainte de începerea lucrarilor, ministrul de externe I. Gh. Duca s-a prezentat în fața Adunării Deputaților, pentru a face bilanțul unei perioade scurte, dar rodnice, de tratative, în care el vedea o pagină preliminară, de un bun augur, a viitoarei reuniuni: “De când suntem la guvern – evoca el faptele – noi am manifestat și la Genova și la Lausanne, și pe urmă cu ocaziunea încheierii convențiunii pentru înlaturarea conflictelor pe Nistru, care este în plină aplicațiune în momentul de față, și cu ocaziunea negocierilor comerciale de la Tiraspol, întâi și de la Odessa în urmă, dorința noastră de a restabili raporturi normale cu Rusia. În aceleași simțăminte delegații noștri au plecat la Viena”.

Cu prilejul fiecărei nogocieri, cele două părți reafirmau nu numai necesitatea unei politici de bună vecinătate, dar și hotarârea de a-și apăra cu înverșunare punctele de vedere diametral opuse. Divergențele româno-ruse acumulate în cursul unui întreg secol, dar agravarea dupa primul război mondial, au intrat la începutul anului 1924 într-o fază care impunea fie aplanarea lor definitivă, fie deslușirea lor în vederea delimitării exprese a pozițiilor aflate în conflict. Era momentul când Uniunea Sovietică, abia ieșită din izolarea postbelică prin semnarea pactului de la cu , voia să dobândească o cât mai amplă recunoastere internațională. Or, momentul pătrunderii Uniunii Sovietice în spațiul diplomatic european impunea și României obligația de a cauta o cale pentru asigurarea frontierei sale răsăritene. În consecință, România vroia să știe dacă pentru asigurarea frontierei sale pe Nistru se putea bizui pe renunțarea Uniunii Sovietice la Basarabia sau în caz contrar pe încheierea unor alianțe cu statele occidentale.

Se părea că un nou contact diplomatic ar fi putut să ofere guvernelor Uniunii Sovietice și României prilejul de a explica sincer și pâna la capăt punctele lor de vedere și să clarifice odată pentru totdeauna atât esența divergențelor care le separau, cât și direcția dezvoltării ulterioare a relațiilor dintre cele două țări.

Inițiativa acestei noi întâlniri a aparținut guvernului sovietic. Primele semne ale inițiativei sovietice apar în timpul dezbaterilor din comisia mixtă sovieto-română convocată în vara anului 1923 la Tiraspol pentru „soluționarea incidentelor de frontieră”. Într-una din ședințele comisieii șeful delegației sovietice a declarat spre satisfacția părții române că guvernul de la Moscova “dorește să ajungă la o conferință” generala care să reglementeze toate problemele controversate dintre Uniunea Sovietică și România.

Bizuindu-se pe consimțământul statului român de a participa la o asemenea conferință, Consiliul Comisarilor Poporului de la Moscova a emis în luna ianuarie 1924 ideea semnării protocolului încheiat la tratativele comerciale sovieto-române de la Odessa numai după conferința politică proiectată. Asupra locului unde avea să se desfașoare lucrările acestei conferințe s-au purtat îndelungi discuții, nu pentru că alegerea lui era dificilă, ci pentru că guvernul Uniunii Sovietice nu voia să-l găsească prea repede.

La începutul anului 1924, în perioada premergătoare Conferinței, în cadrul Uniunii Sovietice a fost organizată o puternică mișcare antiromânească în problema Basarabiei. La 2 martie 1924, la Moscova, în localul Teatrului “Mozaic” a avut loc un miting a 800 de basarabeni refugiați pe teritoriul U. R. S. S., care au protestat împotriva “ocupării nelegitime” a Basarabiei de către România. Participanții la miting au cerut crearea unei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești și unirea ei cu U. R. S.S. Presa moscovită a declanșat o campanie înverșunată împotriva României. Oficiosul “Izvestia” afirma într-un editorial că “anexarea” Basarabiei de către România contravene dreptului istoric, menționând că generalul Averescu, la 5 martie 1918, a semnat cu împuternicitul sovietelor, Rakovski, un tratat de pace prin care România se obligă să evacueze trupele din Basarabia în două luni. Cu toate acestea, scria cotidianul, România a procedat la anexarea Basarabiei printr-un șantaj politic, prin violența cea mai grosolană și prin falsificarea de documente. Ziarul vienez “Rosta” a dat publicității o “Rezoluție” a întrunirii a 600 de refugiați Basarabeni care protestând împotriva „ocupanților” s-ar fi adresat guvernului sovietic după ajutor pentru “unirea Basarabiei cu Ucraina”.

Această dezinformare avea drept scop discreditarea României pe arena internațională, deși majoritatea ziarelor vieneze au menționat că aceste informații nu corespundeau relității, având ca tentă propagandistică și de ațâțare a maselor. Concomitent cu apariția acestor articole în presă, diplomația sovietică a încercat cu orice ocazie să amintească “chestiunea” Basarabiei.

Conferința de la Viena s-a deschis la 27 martie 1924, orele 15,30 de către ministrul federal al afacerilor externe al Austriei, Gruneberger. Prima ședință a avut un caracter protocolar.

Delegția sovietică la Conferința de la 27 martie 1924, de la Viena, a fost condusă de Krestinski, ambasador la Berlin, iar cea română de C. Langa-Rășcanu, ministru la Atena. Prima ședință, din dimineața zilei de 28 martie, a fost consacrată alcătuirii agendei de lucru, dar insistența neașteptată a lui Krestinski: ca problema teritorială să apară în fruntea listei – urmată de chestiunea economică și financiară, juridică si politică – nu prevestea nimic bun pentru succesul lucrărilor. La a doua ședință, de după-amiază, Langa-Rășcanu a arătat clar că România își menține refuzul de a începe convorbiri privind suveranitatea asupra Basarabiei. Apoi Karenski i-a înmânat un memorandum scris, în care el expunea argumentele obișnuite ale sovieticilor: că Rusia nu a luat Basarabia de la România în 1812, care nu exista în acea vreme; că guvernul român fusese de acord, în 1918 să evacueze provincia; că Sovietul basarabean (Sfatul Țării) nu are nici un drept să decidă destinul Basarabiei; că tratatul de la Paris din octombrie 1920, nu deține validitate juridică și așa mai departe.

Într-adevăr, dată fiind natura sa, Sfatul Țării nu avea dreptul să hotărască o problemă atât de vitală pentru o țară întreagă, ca problema uneia sau alteia dintre formele de existență politică a Basarabiei. Sfatul Țării avea un caracter temporal și special confirmat prin hotărârea Congresului țărănesc al Basarabiei, cât și prin nenumărate declarații ale Sfatului Țării însuși.

Sesizând faptul că tratativele alunecau într-o direcție intolerabilă, delegația română, după o serie de consultări, a prezentat la 31 martie 1924 răspunsul la memoriul delegației U. R. S. S., din 28 martie 1924. Memoriul delegației române prezenta un interes deosebit, ținând cont de amploarea și profunzimea dezbaterii problemei Basarabiei din momentul când aceasta a dvenit mărul discordiei raporturilor româno-ruse până la momentul Conferinței de la Viena. Din introducerea acestuia reiese clar că, dacă guvernul român ar fi dat crezare informațiilor care i-au parvenit în mod indirect de la partea rusă privind organizarea plebiscitului în Basarabia, el ar fi refuzat să trimită delegați pentru începerea negocierilor pe aceste principii.

Constatând grave erori în interpretarea istoricului problemei Basarabiei, declarația delegației române a ținut să arate, în primul rând, că de fapt Basarabia a fost răpită în 1812 Moldovei printr-un act de violență asupra poporului ei cu consimțământul Imperiului Otoman, care nu exercita, în ultimă instanță, decât drepturi de suveranitate asupra sus-numitului stat moldovean. Se arată în continuare că în urma războiului din Crimeea, din 1856, puterile europene au retrocedat statului moldovean trei districte ale Basarabiei răpite României prin politica imperialistă a Imperiului Rus la încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878.

Utilizând analizele și statisticile timpului, dintre care multe alcătuite de istoricii si funcționarii ruși, memoriul arăta că în cadrul imperiului rus Basarabia rămânea în continuare o unitate politică distinctă, in ciuda politicii de rusificare. Masa compacta a majoritații poporului Basarabiei și-a păstrat caracterul național moldovenesc si, implicit român.

În cea de a doua parte a memoriului partea română a dat un răspuns la cererea sovietică privind organizarea plebiscitului în Basarabia. Amintind că plebiscitul, așa cum este el propus pentru Basarabia, nu a fost practicat în condiții similare de către guvernele sovietice, delegația româna a menționat că Rusia sovietică, prin constituția politică a sovietelor și principiile pe care le-a proclamat încă de la început, a recunoscut caracterul național al unei populații ca suficient pentru constituirea unei formațiuni statale independente. Guvernul român considera insistența delegației Uniunii sovietice în probleme privind plebiscitul ca o atitudine îndreptată în special împotriva sa. Dacă statul român ar fi acceptat plebiscitul ar fi intrat într-o contradicție flagrantă cu aliații săi, readucând în discuție problema Basarabiei după ce a încheiat cu aceștea un tratat prin care a fost recunoscută unirea Basarabiei cu România.

În cea de a treia și ultima ședință, ținută la 2 aprilie 1924, punctele de vedere diametral opuse s-au afirmat din nou, delegația sovetică cerând în mod imperios organizarea unui plebiscit în Basarabia, ca unic criteriu de stabilire a apartenenței acestei provincii la România sau la U. R. S. S. Până atunci, a precizat șeful delegației sovietice, guvernul său “continuă să considere Basarabia ca o parte a teritoriului U. R. S. S., dat fiind că acesta nu poate recunoaște că anexarea Basarabiei în 1918 de trupele regale ale României prin forță și violență, ar putea crea pentru coroana României oarecare drepturi asupra Basarabiei”.

Prin declarația din 2 aprilie 1924, partea sovietică a ales să insiste pe organizarea plebiscitului, negând în continuare drepturile istorice în soluționarea problemei Basarabiei. Delegația română constata că delegația U. R. S. S. refuza să-și modifice punctul de vedere cu privire la plebiscit și se îndepărtează astfel de bazele de negociere fixate la Lausanne. Guvernul U. R. S. S. își ia deci asupra sa întreaga răspundere în ce privește soarta conferinței.

În acest climat delegația U. R. S. S. a anunțat închiderea ședinței, în calitate de președinte, și, o dată cu aceasta, conferința însăși.

Lucrările Conferinței de la Viena au fost urmărite cu interes de opinia publică internațională, dornică în restabilirea păcii, înțelegerii între state pe baza sistemului tratatelor de pace de la Paris. Întreruperea tratativelor a provocat oarecare îngrijorare în rândul unor state europene, și îndeosobi în rândul celor din centru și sud-estul continentului. Astfel ziarul polonez “Kurijer Poranny” din 3 aprilie 1924 scria: “Polonia este legată printr-o alianță cu România și de aceea aventura d-lui Krestinski de la Viena lovește nu numai în România, dar indirect și în Polonia”.

Conferința de la Viena a fost precedată și de o susținută campanie de presă în statele revizioniste, net ostilă României, campanie care încerca să prezinte această ca pe o creație a tratatelor de pace, o care a “anexat” prin forța armelor teritorii “străine” ce nu-I aparținuseră niciodată.

Negocierile de la Viena nu s-au putut încheia cu rezultate fericite. La întrebarea adresată de Alexandru Vaida-Voievod cu privire la desfășurarea tratativelor, ministrul de externe confirma că, printr-o telegramă, ambasadorul Constantin Larga-Rășcanu a raportat suspendarea acestora. “Constatându-se divergența completă între cele două teze, delegații au căzut de acord ca lucrările conferinței să fie închise”, preciza reprezentantul guvernului, dar el ținea să adauge imediat: “România actuală este gata – să se știe – să reia raporturile normale cu Rusia sovietică”, dar, desigur, pe bazele conturate în Corpurile Legiuitoare, adică a “respectării integrității teritoriului nostrum actual”, principiu asupra căruia nu încăpea nici o tranzacție.

Capitolul V Concluzii

Istoricul relațiilor româno-ruse, de mai bine de două sute de ani, cunoaște multiple modalități de exprimare. Însă ceea ce a marcat decisiv evoluția lor a fost confruntarea dintre două mișcări profound antagoniste care își au originea la începutul secolului al XIX-lea: naționalismul românesc și expansionismul rus. Anexarea Basarabiei în 1912 de către Imperiul Rus a fost începutul unui conflict, care nu și-a găsit soluția nici până în ziua de azi. Era inevitabil ca tendința românilor de a se integra într-un stat unitar să-i aducă în opoziție cu Rusia țaristă, care îngloba un teritoriu național ce le aparținea de drept. Diferența punctelor de vedere prin care cele două părți își justificau drepturile asupra Basarabiei atesta tot mai mult că problema teritoriului dintre Prut și Nistru devenea piatra unghiulară a relațiilor româno-ruse. Atât Congresul de la Paris din 1856,cât și cel de la Berlin din 1878 au demonstrat iremediabilitatea pozițiilor dintre cele două părți în ceea ce privește Basarabia.

Primul Razboi Mondial a schimbat profound datele problemei. Grație unui concurs favorabil de circumstanțe, reușea integrarea tuturor provinciilor sale istorice. În acest sens, noua statalitate românească nu-și dorea decât o recunoaștere a realității create, care să-i ofere posibilitatea unei integrări cât mai armonioase a acestor teritorii. În cazul Basarabiei – primul teritoriu românesc revenit la România Mare -, acest proces a fost deformat substanțial. Privită prin prisma istoriei interbelice, opțiunea Basarabiei pentru unirea cu România nu a fost doar o problemă internă românească. Acest lucru s-a întâmplat din cauza interesului deosebit manifestat față de acest teritoriu de Uniunea Sovietica, formată în urma dezagregării Imperiului Rus, care a plasat abil tendințele sale expansioniste sub forma internaționalismului proletar.

Tangenta problemei Basarabiei cu cea rusă a generat României multiple motive de neliniște. Chiar dacă Conferința de Pace de la , care făcea începutul unei noi construcții internaționale, dădea câștig de cauză României în această problemă. Puterile Aliate nu puteau neglija un factor atât de important în relațiile internaționale cum era Rusia. Soluționarea problemei Basarabiei a demarat, de aceea, sub auspiciile unei politici ezitante a Aliaților. Aceștia, chiar dacă recunoșteau justețea actului din 27 martie 1918, nu doareau să provoace Rusia într-o problemă care intra în sfera sa de influență. În al doilea rând, cercurile politice de la București erau îngrijorate de reacția Rusiei sovietice față de Unirea Basarabiei cu România, care din această cauză a rupt relațiile diplomatice cu statul român. Moscova a contestat permanent atât valabilitatea revenirii Basarabiei la România, considerându-l un act de forță din partea acesteia, cât și autoritatea diferitelor acte internaționale care confirmau acest fapt.

Pozițiile celor două părți în problema Basarabiei erau ireconciliabile din cauza modului diametral opus de vedere. Adevărul istoric era, incontestabil, de partea României. De aceea, Bucureștii au acceptat tratativele cu Uniunea Sovietica doar pornind de la recunoașterea acestui fapt împlinit. România considera problema Basarabiei definitiv soluționată în favoarea sa, primordială fiind tranșarea problemelor ce decurgeau din realizarea Unirii. În acest sens, partea româna s-a ciocnit de refuzul guvernului sovietic de a recunoaște aceasta realitate. Argumentele istorice, etnografice și geografice erau defavorabile Moscovei în susținerea pretențiilor sale asupra Basarabiei. Din acest considerent, U.R.S.S. și-a fundamentat revendicările pe două principii: litera dreptului internațional și tendința de a se afirma, în relațiile internaționale, ca mare putere.

Juridic, Rusia și, ulterior, U.R.S.S. n-a recunoscut drepturile României asupra Basarabiei. Acest fapt a fost conștientizat și de Puterile Aliate, care au lăsat în convenția din 28 octombrie 1920 o portiță pentru o eventuală înțelegere sovieto-română. După 1924, puterile europene au înțeles interesele U.R.S.S. în această problemă, de aceea au devenit reticente în a-și asuma un angajament față de frontiera de est a României. În mediile politice și diplomatice occidentale s-a statuat concepția că o soluționare diplomatică a problemei Basarabiei era tot mai dificilă, în condițiile menținerii pretențiilor sovietice asupra acestui teritoriu. Explicația acestei atitudini își are locul în contextul creșterii treptate a influenței internaționale a statului sovietic, revenit în prima scenă a politcii europene.

Cercurile politice și diplomatice românești au conștientizat și ele faptul că, în relațiile cu adevărul istoric era insuficient în lipsa unei reglementări juridice clare a situației Basarabiei. România a dorit semnarea unui tratat cu U.R.S.S., dacă acesta ar fi cuprins o recunoaștere a Nistrului ca forntieră românească. Izolarea internațională în problema Basarabiei, precum și consecințele dezastruoase ale acțiunilor subversive sovietice în provincie făceau vitală o astfel de înțelegere. Însă, intențiile Moscovei, în comparație cu principiile ce ghidau politica externă sovietică, nu și-au găsit o soluționare favorabilă. Moscova a devenit după 1917 un pol aparte în viața internațională, construindu-și politica sa externă în dependență de ideologia care guverna . Cu excepția perioadei de debut a existenței sale, când Rusia sovietică era dispusă, din motive de oprtunism, să renunțe la pretențiile sale asupra Basarabiei, Moscova a dorit în permanență să mețină deschisă această problemă, pentru a o soluționa la momentul oportun în favoarea sa. Privind relațiile sovieto-române din această perspectivă, constatăm că perioada dintre cele două conflagrații mondiale nu a fost decât un lung armistițiu între cele două părți asupra problemei Basarabiei.

Posibilități pentru soluționarea acestei probleme au existat. În 1920 renunțarea la pretențiile sovietice asupra Basarabiei ar fi putut fi obținută în condițiile unui tratat prin care s-ar fi stabilit relațiile diplomatice româno-sovietice. În 1921, recunoașterea Unirii Basarabiei de către Rusia sovietică trebuia să includă un tratat de neutralitate și abandonarea pretențiilor privind restituirea tezaurului. În condițiile în care România nu avea intenția de a ataca statul sovietic, iar șansele de a recupera tezaurul erau minime ea ar fi renunțat la puțin, în comparație cu semnificația internă și international pe care ar fi oferit-o recunoașterea formală de către Rusia sovietică a frontierei Nistrului. Atunci când, la Lausanne, C. Diamandy arata atitudinea favorabilă a Romaniei față de propunerile sovietice privind anularea reciprocă a pretențiilor sovietice asupra Basarabiei și a celor românești asupra tezaurului, era de acum prea târziu. Începând cu această perioadă, constatăm o deviere progresivă a poziției sovietice în problema Basarabiei de la conciliatorism excesiv la intransigență absolută.

BIBLIOGRAFIE

Al. V. Boldur, Basarabia și Relațiile Româno-Ruse (Chestiunea Basarabiei și dreptul internațional), București, Editura Albatros, 2000,

Constantin Botoran, Tratativele româno-sovietice din anii 1920-1924 pentru recunoașterea unirii Basarabiei.În Cugetul, 1993

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României1916-1919, vol. III, București, Editura Casei Școalelor

Dascovici Nicolae, ș. a., Interesele și drepturile Romaniei în texte de drept internațional public, Iași, Editura Tipografia Concesionară Alexandru Terek, 1936

Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomației sovietice (1917-1938), Iași, Editura Junimea, 1998

Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Editura Humanitas, 1992

Frederic C. Nanu, Politica externă a României 1919-1933, Institutul European Iași, 1993

Gh. I Bratianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919, în lumina corespondenței diplomatice a lui I. C. Brătianu, București, Editura Corint, 2001,

Gherman Pântea, Mărturii ale unui participant la Conferința româno-sovietică de la Viena ( 1924 ) (I), în „Revista istorică”, tom 1, nr. 4, 1990,

Ion. Agrigoroaiei, Gheorghe Palade, Basarabia în cadrul României întregite, 1918-1940, Chișinău, Editura Universitas, 1993

Ion Ardeleanu, Mircea Mușat, op. cit., vol. II, partea I, 1918-1933

Ion Bitoleanu, Politica externă a României Mari în dezbaterile Parlamentului 1919-1939, Editura Monograf, Constanța, 1995

Ion Calafeteanu, Istoria politicii externe românești în date, Editura enciclopedică, București, 2003,

Ion M. Oprea, România și Imperiul Rus 1900-1924, vol. I, București, Editura Albatros, 1998

Gh. Duca, Memorii, vol. IV, Războiul partea a-II-a (1917-1919), București, Editura Machiavelli, 1994,

Ion Constantin, Romania, Marile Puteri și problema Basarabiei, București, Editura Enciclopedică, 1995

Ioan Scurtu, Istoria românilor între anii 1918-1940. Documente și materiale, Editura Universității din București, 2001

Lidia Pădureac, Relațiile româno-sovietice (1917-934), Chișinău, Editura Prut Internațional, 2003

L. Lupas, Istoria Unirii Românilor, București, Editura Scripta, 1995

Mircea Malița, Un parteneriat româno-american născut în Războiul Rece, 1963

Mircea Mușat, I. Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

M. Ștefan, F. Tănăsescu, Lenin contra Regelui Ferdinand. In: Magazin Istoric, nr. 10, 1993,

N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut și în prezent, f.l., 1946,

Octavian Țâcu, Problema Basarabiei și relațiile sovieto-române, în perioada interbelică (1919-1939), Chișinău, Editura Prut International, 2004

Relațiile româno-sovietice. Documente 1917-1934, Vol. I, București, Editura Enciclopedică, 1999

Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică, vol. I, București, Editura Humanitas, 1993

Ștefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, București, 1989

Valeriu Florin Dobrinescu, Bătalia diplomatică pentru Basarabia 1918-1940, Iasi, Editura Junimea 1991

Vlad Georgescu, Istoria românilor, 1989

Victor Atanasiu, s. a, România în primul război mondial, București, Editura. Militară, 1979

Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României1919-1940, Editura Humanitas, București, 1991

V. V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României, noiembrie 1919-martie 1920, Sibiu, Editura Tipografia Poporului, 1925

Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, București, 1915