Implicatii Sociale ale Fenomenului Migrationist Romanesc

Implicații sociale ale fenomenului migraționist românesc

Cuprins:

Capitolul I – Migrația, Dispoziții Generale

Cuprins……………………………………………………………………………………2

Capitolul I – Definiții, Cauze, Efecte ale procesului migraționist

1.1 Definiții ale migrației…………………………………………………………………4

1.2 Cauze ale migrației……………………………………………………………………4

1.3 Efecte ale migrației……………………………………………………………………5

1.4 Tipuri de migrații………………………………………………………………………5

1.5 Forme ale migrației……………………………………………………………………6

1.6 Teorii ale migrației…………………………………………………………………….8

Capitolul al II-lea – Procesul de integrare a migranților în țara de destinație

2.1 Conceptul de integrare……………………………………………………………….14

2.2 Aculturația……………………………………………………………………………17

2.3 Politici de integrare privind migrația la nivel UE……………………………………19

2.4 Politicile de migrație ale României…………………………………………………..24

2.4.1 Imigrația……………………………………………………………………………24

2.4.2 Emigrația……………………………………………………………………………30

2.4.2.1 Etape ale migrației românești…………………………………………………….30

2.4.2.2 Migrația forței de muncă…………………………………………………………32

2.4.2.3 Conceptul brain-drain…………………………………………………………….37

2.5 Migrația de revenire………………………………………………………………….38

2.5.1 Teorii ale migrației de revenire…………………………………………………….41

2.5.2 Remitențele…………………………………………………………………………42

Bibliografie………………………………………………………………………………..44

Capitolul 1

Definiții, Cauze, Efecte ale procesului migraționist

1.1 Definiții ale migrației

Migrația poate fi definită ca o nevoie a omului de a schimba realitatea înconjurătoate, reprezintă ieșirea din rutină, o portiță deschisă către necunoscut.

În literatura de specialitate migrația reprezintă „un fenomen spațial. Oamenii se mută dintr-un loc în altul, singuri sau împreună cu alții. Ei merg pentru o vizită scurtă sau pentru o perioadă mai lungă de timp, pe distanțe scurte sau lungi”. (Tassinopoulos, Werner, 1998: 13).

Cei mai importanti factori ce influențează migrația sunt: condițiile financiare, familia, vârsta, nevoia de cunoaștere, schimbare, mediul social și nivelul de educație.

Majoritatea oamenilor migrează pentru a avea o satisfacție financiară mai mare sau pur și simplu pentru că în țara de origine situația financiară este atât de precară încât nu își pot satisface nevoile primare pentru supraviețuire. Migrația pentru reîntregirea familiei este de asemenea o formă foarte întalnită în toate țările globului. Familia este factorul cel mai important din viața fiecăruia dintre noi și de aceea vrem să fim înconjurași tot timpul de membrii acesteia. Familia ne ofera susținere, înțelegere si acceptare necondiționată. Posibilitatea de a migra ține foarte mult cont de vârsta persoanei. Pesoanele tinere sunt cele care migreaza cel mai mult, cei în vârstă fiind reținuți cu probleme ca starea sanatății, rutina, teama de schimbare, teama de neadaptare. Nevoia de cunoaștere apare la persoanele tinere și la copii, la persoanele care se adaptează foarte ușor la noi medii, sunt comunicative si sociabile. Migranții sunt dornici de a vedea si a cunoaște oameni și locuri noi, de a descoperi noi culturi, tradiții și moduri de viață. În privința mediului social pot afirma că cei mai mulți migranți sunt din meriul rural, cu probleme familiale, proveniți din medii defavorizate, cu studii primare sau fără studii.

1.2 Cauze ale migrației

Unul dintre principalele cauze ale migrației este sărăcia. Cauzată fiind de o rată excesiv de mare a șomajului și în principiu lipsa locurilor de muncă, sărăcia a fost și este principala cauză a migrației. Oamenii decid să migreze pentru a găsi un loc de muncă în vederea satisfacerii nevoilor personale dar și cele ale familiei. Este un fapt știut de noi toți că majoritatea migranților pe lângă îngrijirea propriei persoane, bilunar,lunar sau semestrial trimit bani sau foloase materiale familiei rămase în țara de origine.

Alte cauze ale migrației ar fi razboiul sau conflictele armate dar și dezastrele naturale. În asemenea situații oamenii iși pierd atat bunurile materiale, familia, cât și propria viață. Din această cauză viitorii emigranți pleaca din țara de origine în primul rând deoarece nu se simt în siguranță în propria țară și în al doilea rând pentru a o lua de la capăt și a putea spera la o viață mai bună.

Un alt motiv pentru care oamenii emigrează ar fi lipsa diferitelor drepturi și libertăți. Spre exemplu marginalizarea femeii în țările arabe, interzicerea căsătoriilor între persoanele de același sex, interzicerea consumului de droguri.

1.3 Efecte ale migrației

Un prim efect al migrației ar fi scăderea populației în densitate urmat de îmbătrânirea populației. Datorităunui număr mare de persoane tinere care emigrează, în țara de origine rămâne o majoritate de persoane vârstnice ceea ce duce la următorul efect: țara nu mai beneficiază de forță de muncă iar natalitatea este în scădere. Oarecum, un efect generează la rândul său alte efecte.

Următorul efect ar fi destrămarea familiilor; copii lăsați în grija bunicilor, mame sau tați care își cresc copiii singuri fără ajutorul partenerului/partenerei. Un număr semnificativ al persoanelor emigrante, imediat după plecarea lor din țara de origine, nu mai păstrează legătura cu familia, se îndepărtează, și încep alte relații, formează alte familii în țările gazdă. Astfel familiile rămase în țară nu mai beneficiază de nici un ajutor, financiar sau de natură sentimentală, de la tată/mamă, soț/soție.

1.4 Tipuri de migrații

Pornind de la cauzele generale și particulare care determină deplasarea populației în teritoriu, distingem o mare varietate tipologică a acestei mobilități ce are la bază următoarele criterii:

După mediul rezidențial, migrațiile pot fi: rural-urbane, urban-rurale, interrurale,

intrarurale, interurbane și intraurbane;

După durata și natura deplasărilor deosebim migrații definitive, temporare (sezoniere)

ritmice și diurne;

După criteriul administrativ: interne și externe;

După efectiv pot fi individuale sau pe grupe;

După modul de defășurare: organizat sau neorganizat;

După scop: economic, turistic, pelerinaj.

(Vert, 2001:79)

Tabel 1

Tipuri de migrații

Sursa: VERT,2001: 80

1.5 Forme ale migrației

În prezent există mai multe forme ale migrației cum ar fi: „migrația permanentă legală, migrația temporară legală, studenții, refugiații și azilanții, migrație ilegală de tranzit, migrație ilegală a celor din Europa Centrală și de Est (din România), migrație circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii (legală sau ilegală)”. (Constantin, 2004: 15)

Migrația permanentă legală reprezintă migranții care pleacă din țara de origine către altă țară pentru a se stabili acolo. Acesta se poate stabili într-o țară străină prin căsătărie, ca refugiat sau azilant, prin obținerea unui contract de muncă.

Migrația temporară legală se referă la persoanele care se deplasează într-o țară pe o perioadă delimitată de timp. Un bun exemplu de migrant temporar il prezintă studentul. Studenții sunt primiți in țările gazdă pentru a experimenta noi metode de studiu, pentru a asimila cunoștințe si experiențe pe care nu le pote deprinde in țara de origine sau pur și simplu pentru a interacționa cu alt fel de oameni. Un alt migrant temporar este persoana care obține un contract de muncă în altă țară pe un timp limitat cu sau fără posibilitate de prelungire. Refugianții și azilanții pot locui în țara gazdă temporar până când lucrurile se ameliorează în țara de origine.

Migrație ilegală de tranzit : persoanele emigrează în diferite țări cu scopul de a merge și emigra mai departe. Aceste persoane petrec foarte puțin timp in tara gazdă aceasta fiind doar un intermediar între locul de provienență și locul în care vrea să ajungă.

Migrație ilegală a celor din Europa Centrală și de Est (din România) : cuprinde persoanele care pleacă din țara gazdă și rămân ilegal într-o țară, aceste persoane sunt cele care lucrează pe piața neagră, lucrători stradali sau cerșetori.

Migrație circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii (legală sau ilegală). Migranții merg o perioadă în străinătate, se reîntorc în țară, stau o perioadă după care pleacă din nou. Astfel sunt formate rețelele migratorii prin care cei ce doresc să migreze temporar în străinătate sunt ajutați de migranți anteriori.

Migrația de asemenea mai poate fi: „migrație voluntară, migrație forțată, migrație spontana, migrație contractuală”. (Anghel, R., Horvath coord., 2009: 18)

În timp ce migrația voluntară reprezintă alegerea rațională a individului de a pleca în altă țară fără a fi influențată de alți factori, migrația forțată se realizează datorită unor presiuni asupra individului. Acesta nu pleacă din țară din propria voință ci este oarecum obligat. Migrația contractuală reprezintă migrația care necesită o pregătire, este planificată din timp și migrantul știe fiecare pas care trebuie făcut. Migrația spontană este opusul migrației contractuale. Individul nu stie ce face sau unde merge și nu se pregătește din timp.

Tabel 2

Tipologia migrației

Sursa: Anghel, R., Horvath coord., 2009: 18

„În literatura de specialitate există două perspective asupra migrației interne: perspectiva dezechilibrului și perspectiva echilibrului. Prima susține că migrația se datorează existenței salariilor regionale care nu „golesc” (ajustează, echilibrează) piața, pe când cea de-a doua consideră că variațiile regionale ale salariului chiar „golesc” piața”.(Greenwood, 1997, p. 648-720).

1.6 Teorii ale migrației

Acest subcapitol se axează pe descrierea principalelor teorii ale migrației care sunt: teoria economiei neoclasice, teoria rețelelor de migranți, teoria lui Ravenstein/ Modelul push-pull și noua economie a migrației. Teoriile migrației sunt date de către experții din domeniu care încearcă să înțeleagă și să explice acest fenomen. Șerban Monica (2011: 37) este de părere că teoria economiei neoclasice „privilegiază rolul factorilor economici în explicația apriției fluxurilor de migrație (în varianta macro) și a deciziei de migrație”. Noua economie a migrației se explică prin faptul că decizia de a migra aparține familiei și nu doar individului. Dacă în teoria economiei neoclasice, presiunea era doar asupra individului, în noua economie a migrației, la luarea deciziei de a emigra, participă întreaga familie.

Teoria rețelelor de migranți susține că relațiile sociale stabilesc legături, furnizând migranților, foștilor migranți sau viitorilor migranți, acces la informații, sprijin la sosirea în țara de destinație, în găsirea unui loc de muncă, a unei locuințe, suport emoțional și social. (Tilly, 1990 în Șerban, 2011 : 59)

Teoria lui Ravenstein/modelul push-pull este teoria care susține că migrația se datorează cel mai mult factorilor economici și se manifestă în etape. „Modelul push-pull menționează faptul că migrația are loc datorită existenței unei serii de factori structurali (de respingere-push) care determină migranții să părăsească regiunile lor de origine, și factori „de atracție” (pull) legați în special de necesarul de forță de muncă sau de salariile superioare”. (Anghel, Horvath, 2009 : 34)

Teoria economiei neoclasice a migrației

Teoria economiei neoclasice a luat naștere in anii ’60 iar inițiatorul acestei teorii a fost Arthur Lewis. Această teorie se poate împărți în teoria economiei neoclasice de nivel macro și teoria economiei neoclasice de nivel micro.

Teoria economiei neoclasice poate fi de nivel macro atunci când „se caută explicații ale migrației la nivelul variațiilor raportului cererii și ofertei de forță de muncă în raport cu cele două spații (de origine și de destinație a migrației) și de nivel micro, atunci când „procedează la o analiză comparativă a salariilor, a job‐urilor”. (Bădescu, 2000: 13)

Din această afirmație se poate deduce că nivelul macro este atunci când în țara de origine cererea pentru forța de muncă este mai mică decât oferta, omul preferă să migreze într-o țară unde cererea este mai mare decât oferta. Prin acest fapt migrantul își asigurăun loc de muncă și un nivel de trai mai bun. Iar la nivel micro, oamenii iau decizia de a migra pe baza comparației salariilor și aleg să migreze în acea tară care li se pare a fi cea mai prielnică (unde vor obține veniturile cele mai mari).

Noua economie a migrației

Noua economie a migrației aduce un nou factor în procesul decizional privind migrația, și anume familia. Decizia de a migra se va efectua la nivel familial și nu la nivel individual.

Această teorie „scoate individul din situația de relativă izolare (individul care decidea singur este înlocuit cu familia/gospodăria), veniturile nu mai contează în termeni absoluți iar economicul încetează de a mai juca un rol fundamental”. (Stark, 1983; Stark și Taylor, 1991 în Șerban, 2011: 44)

Teoria rețelelor de migranți

Rețelel de migranți sunt legăturile interpersonale care îi unesc pe migranți, foști migranți sau viitori migranți. Legăturile pot fi de rudenie sau prietenie, în țările de origine sau de destinație a migranților. (Massey & all, 1993 : 448)

„Ceea ce încearcă rețelele de migranți ca perspectivă teoretică este tocmai integrarea elementelor disparate într-o construcție unitară, bazată pe centralitate rețelelor în explicație și pe evidențierea caracterului dinamic și cumulativ al migrației”. (Șerban, 2011 : 59) Astfel, prin aceste rețele, actualii, viitorii sau foștii migranți comunică între ei, fac schimb de informații despre țara gazdă sau cea de provienență. În acest fel migranții au o sursă sigură de informații în privința cazării, locurilor de muncă disponibile, remunerația, metodele de integrare, drepturile dar și obligațiile pe care acesta le are în țara gazdă.

„Rețelele sociale sunt o formă de capital social pe care oamenii îl pot folosi pentru a avea acces la diferite tipuri de capital”. (Massey, 1998: 42)

Capitalul social reprezintă „suma resurselor actuale sau potențiale care sunt legate de deținerea unei rețele durabile de relații, compuși din cunoaștere și recunoaștere reciprocă, relații care pot fi mai mult sau mai puțin instituționalizate”. (Bourdieu, 1986:249). Datorită apartenenței individului la grupuri sociale, acesta dispune de anumite beneficii: sociale, culturale, economice. Capitalul social este o resursă formată din relațiile dintre persoane, la care putem apela necondiționat. O astfel de persoană ne poate ajuta să ne integrăm într-o țară străină prin furnizarea de informații, învățarea limbii țării gazdă, o locuință temporară în țara gazdă, un posibil loc de muncă.

Teoria lui Ravestein/Factori de respingere-atracție (modelul push-pull)

Ravenstein (1889) afirmă că „elementul fundamental care determină apariția unei migrații este oportunitatea economică externă; volumul migrației scade pe măsură ce distanța crește; migrația nu este un fenomen care se manifestă printr-o singură mișcare, ci în etape; mișcările populației sunt bilaterale; diferențialele migrației (de exemplu, sex, clasă socială, vârstă) influențează mobilitatea unei persoane”. (Journal of the Royal Statistical Society, 1889)

Modelul push-pull, inițiat de Ravenstein presupune: condițiile nefavorabile dintr-o țară, cum ar fi criza economică, lipsa locurilor de muncă, politici de guvernare cu efecte negative asupra cetățenilor, îi împinge pe cetățenii acelei țări să emigreze spre o țară care le poate oferi siguranță, locuri de muncă și o remunerație pe măsură, o țară în care drepturile le sunt respectate. Deci, push semnifică îndepărtarea cetățenilor țării datorită nivelului de trai scăzut, iar pull înseamnă atragerea migranților de către țările puternic dezvoltate prin oferirea unor mai bune unor condiții de trai.

Tabel 3

Modelul push-pull

Sursa: Miftode în Cojocaru, 2004: 9

Legile lui Ravestein susțin că motivul central al migrației este întrunită de oportunități externe; volumul migrației descrește cu distanța; migrația se desfășoară în stadii nu printr‐o propagare continuă; mișcările populației sunt bilaterale; diferențialele migrației (de gen, de clasă, de vârstă etc.) .

Majoritatea oamenilor preferă să migreze pe distante teritoriale mici decât pe distanțe teritoriale mari;

Migrația pas cu pas: poate fi definită ca un ciclu continuu prin care populația din zonele izolate și mai puțin dezvoltate se îndreaptă către zonele populate si care au un grad de dezvoltare ridicat;

Majoritatea cauzelor migrației sunt de natură economică;

Marile orașe se dezvoltă mai mult cu ajutorul migranților decat prin propriile resurse;

Majoritatea migranților sunt adulți;

Părăsirea unei zone de către un migrant atrage un migrant din zona imediat înconjurătoare;

Curentul migrator atrage un contracurent al migrației;

Migranții care pleacă din zonele rurale se îndreaptă spre marile centre industrial‐comerciale;

Locuitorii orașelor migrează mai puțin decât locuitorii din mediul rural;

Bărbații migrează mai puțin decât femeile dar pe distanțe teritoriale mai mari;

Toți oamenii simt nevoia să‐și amelioreze condițiile materiale de viață; (Grigg, 1977: 43)

Teoria Keyneseană

Unul dintre motivele principale ale migrației este depresiunea economică. Prin depresiune economică înțelegem un fenomen care produce schimbări majore în domeniul economic al unei țări și are ca urmări scăderea puterii de cumpărare, creșterea șomajului, falimentul bancar, scăderea prețurilor.

În viziunea lui Keynes, „creșterea cheltuielilor din sectorul public ar duce la creșterea cererii, ar stimula investițiile și ar crea noi slujbe, reducând astfel din severitatea unei depresiuni economice”. (Maftei, 2005: 154)

La trecerea dintr-o perioada de ascensiune economică la o perioadă de depresiune economică există riscul creșterii ratei șomajului care ar putea duce până la incapacitatea persoanei de a-și satisface nevoile primare. Pentru a preveni acest lucru sunt necesare investiții în sectorul public care ar duce la încurajarea noilor investitori și implicit la crearea locurilor de muncă necesare.

Capitolul al II-lea

Procesul de integrare a migranților în țara de destinație

2.1 Conceptul de integrare

Integrarea reprezintă modul în care migranții sunt acceptați și se adaptează în noua societate din punct de vedere social, economic și cultural; a te integra înseamnă a ști să comunici, a interacționa, a-ți face prieteni, a stabili diferite forme de relaționare cu cei din jur. „Integrarea migranților în societatea europeană vizează un echilibru între drepturile acestora și cultura țării de proveniență. Acest lucru aduce beneficii atât pentru țara de origine a migrantului, cât și pentru societatea în care acesta trăiește și muncește”. (Oneașcă, 2013:5)

Integrarea este un proces prin care trece emigrantul pentru a deveni acceptat în societatea gazdă ( Pennix, 2004 : 3). A te integra înseamnă a fi acceptat, dar nu doar atât. Înseamnă a lua parte la tot ce se întâmplă în țara gazdă. A te integra nu înseamnă a fi un personaj pasiv ci înseamnă să te interesezi asupra drepturilor și obligațiilor tale și să le respecți, să încerci să formezi legături si relații, sa fii parte a unui grup.

În viziunea lui Favell (2010 : 2) integrarea se realizează prin „etape practice ale unui proces îndelungat, care invariabil cuprinde proiecția atât a unei profunde schimbări sociale pentru țara gazdă cât și legătura continuă dintre trecut și câteva finalități sociale ideale”. Integrarea se definește prin schimbarea socială la care individul i-a parte și se manifestă, de cele mai multe ori, prin compararea țării gazdă cu țara de proveniență. Integrarea reprezintă „îndeplinirea criteriilor sau standardelor considerate „normale” într-o societate (de exemplu, respectarea legii, loc de muncă, să vorbești limba respectivă etc.), adică să aderi la valorile, credințele împărtășite în acea colectivitate (să aderi la cultura membrilor ei) – cu alte cuvinte, să devii cât mai asemănător în gândire și comportament cu ceilalți membri ai societății. (Necula C. în Alexe I., 2011: 35)

Integrarea socială reprezintă pentru migranți modul în care aceștia se regăsesc în țara gazdă, identitatea și rolurile lor de zi cu zi. Prin integrarea migrantului întelegem procesul prin care o persoană devine membru al unui alt stat prin: cunoașterea și vorbirea limbii, învățarea obiceiurilor, cutumelor și respectarea acestora, interacțiunea și formarea de legături cu cetățenii statului gazdă și participarea la dezvoltarea statului respectiv. Integrarea vizează comportarea indivizilor în cadrul modelelor de norme și conduite. Procesul integrării este un ansamblu de idei, opțiuni, cunoaștere și decizie.

În percepția migranților „integrarea constă în cunoașterea limbii țării gazdă (citit, scris), accesul la sistemul de educație și piața muncii din țara respectivă, posibilitățile de creștere a mobilității profesionale prin ridicarea nivelului de educație și a calificării profesionale, egalitatea în fața legii, libertatea culturală și religioasă, respectul față de legile și tradițiile țării în care trăiesc”. (Constantin, 2004 : 39)

„Integrarea semnifică adaptarea grupurilor sociale în noul mediu social, internalizarea valorilor și normelor ansamblului urban și acțiunea grupurilor sociale urbane sau în curs de urbanizare asupra orașului, actiune care are drept scop satisfacerea intereselor materiale și spirituale. Integrarea socială în condițiile urbanizării înseamnă, de asemenea, echilibrul relației dintre cerere (expresia sociala a nevoilor grupurilor sociale) si oferta relațiilor instituționalizate. Pe plan social oferta se materializează în condiții de locuit si servicii, iar pe plan cultural prin crearea de instituții pentru educare și petrecere a timpului liber.” (Florian , 1983: 50-52)

Din punct de vedere legislativ și în contextul imigrației în România, integrarea este definită ca „participarea activă a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de ședere în România și a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European la viața economică, socială și culturală a societății românești, în vederea prevenirii și combaterii marginalizării sociale,respectiv în vederea adaptării la condițiile societății românești”. ( OUG nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare)

Prin studiul EFFNATIS (Effectiveness of National Integration Strategies Towards Second Generation Migrant Youth in a Comparative European Perspective), realizat între anii 1998-2000, o echipă de sociologi au comparat procesul de integrare din Germania, Franța și Marea Britanie. Acest studiu a fost făcut pe copiii migranților cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani din cele trei țări și a avut ca scop măsurarea integrării copiilor migranților din punct de vedere structural, social, cultural și de identitate.

Integrarea structurală reprezintă participarea obiectivă a copiilor migranților la structuri sociale: institutia școală și universitate, apoi acces la piața muncii; integrarea socială reprezintă schimbările lor sociale, fmiliale și amicale; integrarea culturală, hobby-urile lor și practicile culturale, precum și practica religioasă și sistemul de valori; de identitate, modul în care aceștia se identifică cu țara de origine și cu părinții lor dar mai ales în țara gazdă.

Rezultatele acestui studiu au confirmat ca proces de integrare asupra acestei parți de populație este diferit în fiecare dintre cele trei țări. Peste tot copiii migranților au experimentat o aculturație rapidă, în particular dar și prin frecventarea școlară. Limba locală este limba lor maternă, fiind cea mai utilizată, chiar și în interiorul familiei lor.

În evoluția copiilor de migranți există decalaje în procedura de integrare. Există între aculturatie lingvistică și metodele de recreere pe o parte și valorile personale pe de altă parte. Există, de asemenea între integrare structurală și socială, pe de o parte, și integrare identificatorie pe de altă parte, și asta într-un mod diferit în fiecare din cele trei țări. (Schnapper, 2007: 111-112)

Studiul MIPEX este un instrument pentru evaluarea, compararea și îmbunătățirea politicilor de integrare în domeniul migrației privind piața muncii, reunificarea familială, educație, participare politică, rezidență pe termen lung, acces la cetățenie și anti-discriminare. Acesta măsoară politicile de integrare din 31 de țări din Europa și America de Nord. În privința integrarării rezultatele studiului MIPEX ne arată că un individ sau un grup sunt integrați într-o societate atunci când:

Obțin rezultate în domenii ca piața forței de muncă, locuințe, educație, sănătate comparabile cu cele obținute de către membrii comunității gazdă;

Au contacte/ relații active cu membrii propriului grup etnic sau național, cu membrii comunității gazdă, cu funcționarii publici sau furnizorii de servicii;

Dețin un nivel suficient de cunoștințe și abilități lingvistice și culturale care să le permită o funcționare normală în societate;

Trăiesc sentimente de securitate, stabilitate și încredere.(www.mipex.eu/Romania )

Procesul de integrare reprezintă mai multe etape, cu un puternict impact asupra emigrantului. Există trei indicatori ai programului de integrare a migranților: integrarea instituțională, aculturația și adaptarea. (Cormoș, 2011: 79)

Integrarea instituțională reprezintă integrarea în domeniul economic, politic sau familial. Familia este instituția în care se formează personalitatea, prin urmare părinții sunt cei care modelează personalitatea copilului. Integrarea in mediul familial constă în formarea copiilor și modelarea acestora conform criteriilor din țara gazdă. Prin aceasta se asigură integrarea copilului în mediul școlar dar și social, acceptarea acestuia de către ceilalți copii, cetățeni ai țării gazdă. Integrarea în mediul economic presupune integrarea membrilor familiei pe piața muncii în vederea satisfacerii nevoilor iar în domeniul politic reprezintă cunoașterea drepturilor pe care migrantul le are, accesarea serviciilor la care are dreptul în țara gazdă și obligațiile pe care le presupune locuirea în acea țară.

Adaptarea presupune gradul de integrare a migrantului în sistemul de relații sociale. Reprezintă procentul în care migrantul este parte a țătii gazdă, lejeritatea cu care acesta își desfășoară activitatea de zi cu zi, relațiile pe care le-a format cu cetățenii țării gazdă, și felul în care se simte ca membru a acelei țări.

2.2 Aculturația

„Educația multiculturală presupune cunoașterea si acceptarea valorilor și tradițiilor fiecărui grup de către celelalte grupuri care alcătuiesc comunitatea. Accentul este astfel pus pe socializarea și învățarea comună și pe promovarea toleranței și înțelegerii între copiii proveniți din grupuri etnice, cu stiluri de viață diferite”(Voicu în Pop, 2002 : 297). Educația multiculturală se poate practica prin promovarea diversității ca o normalitate, predarea culturii atât în limba țării gazdă dar și în limba de origine a grupurilor sociale, învățarea istoriei, a religiei și a cutumelor țării de origine, vorbirea multilingvă.

Limba reprezintă un aspect important al identității fiecărui om și a nu vorbi limba oficială poate fi o piedică pentru migrant în integrarea sa în țara gazdă. Educația multilingvă îmbunătățește dezvoltarea cognitivă, întărește încrederea în sine și îi dă migrantului de a se identifica drept locuitor al țării gazdă.

Aculturația este „ansamblul modificărilor intervenite în tiparele culturale (patterns of culture) originare, când grupuri de indivizi cu culturi diferite intră în contact permanent. Definiția evidențiază că fiecare cultură constituie un sistem, ale cărui elemente diferite se reelaborează cu prilejul acestor contacte. Ea subliniază faptul că, indiferent de situație (invazie, colonizare, migrație), între cele două culturi există împrumuturi, schimburi și reinterpretări și că nicio cultură nu se impune total celeilalte, în ciuda aportului lor inegal”. (Boudon, 2009 : 12)

Aculturația reprezintă achiziționarea de norme, moravuri și cutume. Migrantul învață obiceiurile țării gazdă, și le însușește și acționează ca o persoană născută și crescută în țara respectivă. „Aculturația reprezintă pentru un grup dispariția totală a culturii lui de origine și interiorizarea completă a culturii grupului dominant. Există trei tipuri de aculturație: spontană, organizată și planificată”. (Otovescu, 2010 : 173-174)

Pentru migranți, aculturația reprezintă însușirea culturii țării gazdă și înlocuirea culturii sale de origine. De exemplu, pentru un român care migrează în Italia, aculturația reprezintă înlocuirea obiceiurile, tradițiilor, a modului de viață cu obiceiuri din țara respectivă. Prin urmare, sărbătorile de iarnă nu și le va mai petrece deghizat în urs, specific poporului nostru, ci și-l va petrece într-un restaurant, servind cina și ciocnind un pahar de șampanie, așa cum se obișnuiește în țara gazdă.

Aculturația spontană se realizează atunci când migrantul intră în contact cu persoane din țara gazdă, schimbă informații și idei ce au legătură cu țara de origine. Aceștia descoperă cultura fiecărei țări prin spusele și dezvăluirile fiecăruia dintre ei.

Aculturația organizată „este doar în beneficiul unui singur grup, ca în cazul înrobirii sau cel al colonizării” (Otovescu, 2010 : 174). Un bun exemplu ar fi cucerirea Daciei de către romani. Așa cum știm din istorie, atunci când Dacia a fost cucerită de către romani, aceștia i-au obligat pe daci să învețe limba și obiceiurile lor și s-au căsătorit cu femeile dacice în vederea uniformizării limbii.

Aculturația planificată reprezintă o aculturație controlată, detaliată, care este organizată din timp. Spre exemplu comunitatea de unguri di România, care învață limba și obiceiurile românești din interes propriu: pentru a comunica mai bine în vederea ascensiunii în plan politic sau pentru a ști să își ceară drepturile.

„Aculturația este un ansamblu de fenomene rezultate dintr-un contact continuu și diferit care antrenează schimbări ale modelelor culturale inițiale ale unuia dintre aceste grupuri sau ale ambelor”. (Cuche în Otovescu, 2010 : 175)

Potrivit lui Berry (Berry et al., 1989: 148) există două dimensiuni fundamentale ale aculturației: păstrarea culturii de origine și învățarea unei noi culture prin apartenența la anumite grupuri. Ținînd cont de răspunsurile migranților la aceste două dimensiuni, Berry distinge patru atitudini culturale: asimilarea – atunci când migranții au o atitudine negativă față de prima dimensiune și o atitudine pozitivă față de a doua; integrarea – migranții au o atitudine pozitivă față de prima dar și a doua dimensiune; separarea – migranții au o atitudine pozitivă față de prima dimensiune și o atitudine negativă față de a doua; marginalizarea – migrantul are o atitudine negativă față de ambele dimensiuni.

Prin asimilare migranții acceptă valorile și tradițiile țării gazdă, se identifică ca și locuitor al țării respective și i-a parte la dezvoltarea socială și economică și culturală a țării. Integrarea există atunci când migrantul alege să-și păstreze propria cultură, propriile tradiții, dar nu îl deranjează să participe și la viața culturală, socială sau economică a țării gazdă. Separarea reprezintă interiorizarea migrantului, păstrarea culturii proprii și neacceptarea culturii țării gazdă în timp ce marginalizarea există atunci când migranții nu sunt interesați nici de cultura proprie dar nici de cea a țării gazdă.

2.3 Politici de integrare privind migrația la nivel UE

Politicile de integrare reprezintă măsurile pe care le adoptă statul în vederea unei bune dezvoltări a migranților pe plan social, cultural sau economic. Integrarea reprezintă modul prin care migrantul se identifică în noua țară, modul prin care comunică și interacționează, rolurile pe care acesta le are.

„Primele statistici privind migrația internațională datează din anul 1922, când cea de-a patra Conferință Internațională a Muncii, a recomandat ca fiecare țară membră a Organizației Internaționale a Muncii să adopte o definiție uniform a termenului de „emigrant” și folosirea unei metode uniforme de înregistrare a informațiilor referitoare la emigrare și imigrare. În anul 1953 în cadrul ONU au fost elaborate primele recomandări consistente asupra statisticii migrației internaționale. Ele au fost revizuite în 1976 și 1998. În acest fel s-a putut obține o îmbunătățire a metodelor și tehnicilor de culegere și grupare a datelor”. (Perț, 2002: 9)

Un pas înainte în vederea integrării și a unei bune funcționări a sistemului Uniunii Europene îl reprezintă Tratatul de la Roma, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Principalele obiective propuse în acest tratat au fost: instituirea unei Uniuni Vamale și Tarifare și a unei politici comerciale comune; înlăturarea obstacolelor din calea circulației libere a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor; coordonarea politicilor economice ale statelor membre; apropierea legislațiilor naționale în măsura necesară funcționării Pieței Comune; crearea unor sisteme de finanțare cum ar fi Fondul Social European și Banca Europeană de Investiții. Tratatul de la Roma, pe lângă aceste obiective, s-a bazat pe două mari principii: principiul liberei circulații care promovează libera circulație a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor și a capitalurilor prin eliminarea taxelor vamale și stabilirea unui tarif vamal comun.

Libera circulație a persoanelor cuprinde “libera circulație a lucrătorilor (exclusiv cei din administrația publică), libera circulație a cetățenilor în general și dreptul de stabilire a persoanelor pe teritoriile altor state decât cel de origine” (Nechita, 1996: 81). Persoana care locuia în alt stat decât cel de baștină avea dreptul „de a fi proprietarul unei locuințe, de a fi asigurat social la stat, de a primi alocație familială, de a avea un venit minim garantat, de a primi o locuință, de a beneficia de ajutoare pentru familii numeroase, de a se înscrie la agenții de plasare în muncă, de a încasa alocații de șomaj, de a învăța în școli și de a se forma profesional continuu în întreprinderi, de a urma cursuri universitare, de a adera la mișcarea sindicală pe care o dorește, de a vota și de a fi ales, de a fi plătit pentru munca depusă fără nici o discriminare”. (Trattato che istituisce la Comunità Economica Europea, Art. 48-51)

Principiul Comunitar este prezentat printr-un set de norme care vizează buna funcționare a Pieții Comune cum ar fi: coordonarea politicilor economice, în ființarea unei politici comerciale, să asigure eficiența unei colaborări între statele membre și Fondul Social European.

Actul Unic i-a naștere în anul 1985 sub denumirea de Carta Albă. Ulterior, după ratificarea lui de către toți cei 12 membri ai uniunii, în anul 1987, capătă denumirea de Actul Unic Vest-European sau Actul Unic. Acest act cuprinde următoarele obiective: apropierea taxelor TVA în țările membre ale Uniunii, menținerea controlului vamal la frontierele interne, norme tehnice și calitative în industria farmaceutică, de transport și cea agro-alimentară, , armonizarea politicii sociale mai ales a celor de muncă și de viață, cooperarea monetară între toate statele membre. (Nechita, 1996: 98-99)

Tratatul de la Maastrich intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, reprezentând o nouă etapă în procesul de integrare al Uniunii Europene. Acest tratat creează “o cetățenie europeană adică un cadru de drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, ameliorează funcționarea instituțiilor comunitare și consolidează puterile de codecizie legislativă și de control ale Parlamentului European”. (Fuerera, 2006: 48)

Tratatul de la Maastricht aduce reglementări și precizări noi cu privire la: coordonarea politicilor economice, procedura de supraveghere a coordonării și disciplina bugetară a statelor membre. Prin coordonarea politicilor economice statele membre sunt obligate să „stabilească programe plurianuale de convergență economică care să vizeze asigurarea stabilității prețurilor și echilibrul finanțelor publice”. ( Tratatul de la Maastricht, Art. 109 E : 36). Prin procedura de supraveghere a coordonării, se urmărește evoluția economică a statelor comunitare iar în ceea ce privește disciplina bugetară a statelor membre, acestea trebuie să respecte cele patru principii: „interdicția de finanțare a deficitului balanței de plăți naționale, interdicția totală de a favoriza unitățile publice de către instituțiile financiare, responsabilitatea integrală pentru deficitul respectiv și înlăturarea completă a deficitului bugetar excesiv”. (Tratatul de la Maastricht, Art. 104 A : 23)

Tratatul de la Amsterdam, intră în vigoare în anul 1999 și „ conferă Uniunii puterea de a acționa cu privire la discriminarea bazată pe rasă, etnie, religie,vârstă, handicap și orientare sexuală”. (Favell, Geddes, 1999 : 18). Acest tratat vizează realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție prin vize, azil, emigrare, stabilirea rolurile și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene ca și responsabilități internaționale ale Uniunii. (Fuerera, 2006: 48)

Scopul principal al Strategiei de la Lisabona (2000) a fost ca UE să devină cea mai dinamică și competitivă economie din lume bazată pe cunoaștere, până în anul 2010, capabilă de creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe și mai bune, prin sporirea productivității și a competivității în contextul unei concurențe globale din ce în ce mai intense. Datorită unui obiectiv prea elaborat strategia nu a avut succes; prin urmare aceasta a fost relansată în anul 2005 axându-se pe creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Așadar Strategia de la Lisabona a avut un impact pozitiv asupra UE prin crearea a 18 milioane de noi locuri de muncă, înainte de declanșarea crizei economice, direcționarea de fonduri europene (aproximativ 228 miliarde euro în perioada 2007-2013) pentru investiții în favoarea creșterii economice și pregătirea Uniunii pentru globalizare. (Document de Evaluare a Strategiei de la Lisabona, 2010 : 5)

Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, susține realizarea unui spațiu european comun în care persoanele să circule liber și să beneficieze de o protecție juridică eficace. În vederea controlului frontierelor, azilului și imigrației, Tratatul de la Lisabona atribuie noi competențe instituțiilor europene: să instituie o gestionare comună a frontierelor externe ale UE, să creeze un sistem european comun de azil întemeiat pe un statut european uniform și pe proceduri comune de acordare și retragere a azilului, să stabilească norme, condiții și drepturi în domeniul imigrației legale.

Tratatul de la Lisabona promovează o mai bună integrare prin recunoașterea drepturilor și principiilor sociale, combaterea excluziunii sociale, o protecție socială adecvată. De asemenea recunoaște valoarea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care garantează drepturile sociale ale rezidenților pe teritoriul Uniunii: dreptul lucrătorului la informare și consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de a negocia, dreptul la grevă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecție în caz de concediere nejustificată, dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor, concilierea între viața de familie și cea profesională, securitate socială, protecția sănătății.

Pentru perioada 2010-2014, Uniunea Europeană dezvoltă programul de la Stockholm. Acest program inițiază politici de justiție, libertate și securitate pentru cetățenii UE. În domeniul drepturilor și libertăților, cetățenii UE trebuie să își poată exercita drepturile și libertățile fundamentale definite în Carta Drepturilor Fundamentale ale UE atât pe teritoriul UE, cât și în afara acestuia, știind că le este respectată viața privată și asigurată protecția datelor cu caracter personal.

În privința justiției trebuie facilitat accesul cetățenilor UE la justiție pentru ca aceștia să își exercite drepturile pe întregul teritoriu al Uniunii. De asemenea, se cere dezvoltarea cooperării dintre autoritățile judiciare și recunoașterea reciprocă a deciziilor instanțelor în cadrul UE, atât în materie civilă, cât și în materie penală. Privind dezvoltarea unei strategii de securitate internă pentru UE, pentru a proteja viața și integritatea cetățenilor și pentru a lupta împotriva crimei organizate și a terorismului, programul de la Stockholm are în vedere consolidare a cooperării în domeniul aplicării legii, al gestionării frontierelor, al protecției civile și al gestionării dezastrelor.

Având în vedere gestionarea frontierelor și politicile de acordare a vizelor, pentru a eficientiza accesul resortisanților țărilor terțe în Europa, asigurând totodată securitatea propriilor cetățeni, este necesar un control strict al frontierelor pentru a combate imigrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră. Tot odată trebuie garantat accesul celor care au nevoie de protecție internațională și grupurilor vulnerabile. UE trebuie să dezvolte o politică europeană în domeniul migrației. Această politică trebuie să se axeze pe solidaritate și responsabilitate și să țină cont atât de nevoile țărilor UE, cât și de cele ale migranților, cum ar fi: respectarea libertăților fundamentale și a integrității și securitatea în spațiul european. (Oneașcă, 2013: 11)

Pentru a ajuta țările să controleze problemele migrației și să garanteze noilor cetățeni un loc în societatea democrată, Congresul Uniunii Europene este de părere că: în orașe și comunități este vitală integrarea migranților în viața țării gazdă, în mediul social, în structurile culturale dar să aibă și responsabilitate politică la nivel local. Ideea ar fi de fapt că în fază inițială atât locuitorii nativi cât și migranții să nu aibă doar drepturi ci și obligații. Migranții trebuie să participe la prevenirea agresiunilor, izolării și excluderii sociale. (Council of EU, 2003: 12)

Potrivit Eurostat, Germania a raportat cel mai mare număr de imigranți (592 200) în anul 2012, urmată de Regatul Unit (498 000), Italia (350 800), Franța (327 400) și Spania (304 100). Spania a raportat cel mai mare număr de emigranți în 2012 (446 600), urmată de Regatul Unit (321 200), Franța (288 300) și Polonia (275 600). Ponderea relativă a imigranților nativi în numărul total de imigranți fost cea mai mare din România și Lituania (ambele 79% din totalul imigranților), urmată de Letonia (72%), Portugalia (64%) și Polonia (55%)

Figura 1

Numărul de imigranți ai Uniunii Europene după cetățeni

Sursa: http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Migration_and_migrant_population_statistics

Instrumentele adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite sunt: convenția internațională cu privire la protecția drepturilor tuturor lucrătorilor migranți și membrii familiilor lor (adoptată la data de 18 decembrie 1990); convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială (intrată în vigoare la data de 28 iulie 1970); convenția internațională asupra drepturilor civile și politice (adoptată la data de 20 noiembrie 1974); convenția internațională asupra drepturilor economice, sociale și politice (intrată în vigoare la 20 noiembrie 1974); convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeii (adoptată de România la data de 7 ianuarie 1982); convenția asupra drepturilor copilului (adoptată la 28 septembrie 1990 și republicată în Monitorul Oficial la data de 13 iunie 2001); protocolul pentru prevenirea, suprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special femei și copii (intrată în vigoare la 8 noiembrie 2002).

Cauze privind politicile de migrație incorecte: comunicarea neadecvată între factorii de decizie, incoerențe în politicile de migrare legate de anumite tensiuni (tensiunea dintre oferirea posibilității de a obține cetățenie imigranților țărilor gazdă, față de promovarea migrației circulatorii), rolul parlamentelor în generarea de politici de migrare (Feraru, 2011: 82-83)

Prin urmare „politica privind integrarea reflectă dimensiunea colectivă, așteptările societății și este diferită față de procesul concret de integrare, proces care este individual”. (Necula C. în Alexe I., 2011: 35)

2.4 Politicile de migrație ale României

Privind politcile de migrație în România, sunt două mari arii de discuție pe care le putem aborda. Prima ar fi imigrația adică cetățenii străini care locuiesc pe teritoriul României și a doua emigrația, ce semnifică deplasarea cetățenilor români pe teritoriul Uniunii.

2.4.1 Imigrația

În România, politicile de integrare a imigranților se discută an de an și se încearcă dezvoltarea acestora. Centrul de Cercetare și Integrare a Imigranților a lansat în anul 2013 și 2014 Barometrul Integrării Imigranților (BII); acesta cuprinde o cercetare asupra migranților din România în vederea dezvoltării politicilor de integrare a acestora, accesul pe piața muncii și integrare economică, obținerea actelor necesare pentru a locui legal în România, bunăstare și drepturi culturale.

În viziunea autorilor BII, integrarea presupune:

Figura 2

Integrarea imigranților în România

Sursa: BII, 2014:12

În data de 18 iunie 2014, când a fost lansat Barometrul pe anul 2014, Victoria Cojocaru, coordonatoare a echipei de cercetători care iau parte la realizarea barometrului a prezentat câteva puncte pozitive și negative în privința integrării imigranților în România. Prin urmare punctele negative pe care aceasta le prezintă ar fi: un dificit de comunicare inter-instituțional, autorități locale absente, lipsa de preocupare, absența unei viziuni a integrării, lipsă de transparență, deficit de dezbatere publică, absența evaluării permanente, grupul interministerial lucrează în secret( nu există rapoarte sau agende ale întâlnirilor), planuri anuale adaptate cu mari întârzieri.

Punctele pozitive ar fi: bază solidă pentru politici, strategie națională multi-anuală, există o preocupare pentru promovarea diversității și pentru prevenirea segregării și a discriminarii, toate categoriile de imigranți au asigurat accesul în sistemul public de educație în aceleași condiții ca cetățenii români, accesul la asistență socială.

Ținând cont că există mai multe puncte negative decât cele pozitive, coordonatorii acestui proiect propun câteva recomandări: „centralizarea datelor referitoare la străinii din România la nivel național de către toate instituțiile responsabile în cadrul unei baze de date mai detaliate, ținând cont de încadrarea acestora în sistemul public de educație, angajare, accesarea serviciilor medicale și sociale și solicitarea naturalizării; colaborarea inter-insituțională în vederea integării imigranților în domenii specifice (la angajare, în sistemul educațional, accesul la locuință și servicii sociale); centralizarea datelor referitoare la participarea străinilor la cursurile de inițiere în limba română și promovarea cursurilor și informarea imigranților cu privire la acest serviciu la momentul venirii în țara gazdă; centralizarea informațiilor cu referire la școlarizarea străinilor și stabilirea unor măsuri de tip preventiv pentru integrarea și adaptarea la mediu școlar al elevului străin; creșterea numărului de informații adresate străinilor într-o limbă de circulație internațională. ” (C.D.C.D.I, 2014: 17-18)

Privind legislația românească în domeniul imigrației putem afirma că strategia națională privind imigrația 2007-2010 are ca obiectiv principal maximizarea efectelor pozitive ale imigrației și minimizarea celor negative prin imigrația controlată, prevenirea și combaterea imigrației ilegale, azilul, integrarea socială a străinilor .

Ordonanța Guvernului României nr.25/2014 aduce modificări OUG 194/2002 privind regimul străinilor din România care reglementa intrarea, șederea străinilor în România, atât din state membre ale Uniunii Europene dar și din state terțe care pot rămâne pe teritoriul statului român pe baza permisului de ședere. Prin modificările aduse, studenții și elevii străini pot solicita prelungirea dreptului de ședere temporară în scop de studii, pe o perioadă egală cu durata studiilor dacă sunt înscriși la o instituție de stat ori particulară la forma de învățământ zi și fac dovada mijloacelor de întreținere, în cuantum de cel puțin salariu de bază minim brut pe țară garantat în plată, pentru o perioadă de cel puțin șase luni. De asemenea cetățenii străini vor putea fi angajați sau detașați în România în baza unui aviz de angajare/detașare.

OG 25/2014 modifică de asemenea și Ordonanța de Urgență 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României. Asfel, autorizația de muncă, așa cum este definită în OUG nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, cu modificările și completările ulterioare, se înlocuiește cu avizul de angajare sau detașare; în vederea eliberării avizului de angajare sau detașare, angajatorul sau beneficiarul de servicii trebuie să nu fi fost condamnați definitiv pentru infracțiuni prevăzute de Codul muncii ori pentru infracțiuni contra persoanei săvârșite cu intenție, prevăzute de Codul penal. Cu privire la obținerea vizelor solicitarea vizei de intrare în România se va face cu cel mult 3 luni înainte de data preconizată a sosirii pe teritoriul României, iar documentul de călătorie în care urmează să fie aplicată viza trebuie să nu aibă o vechime mai mare de 10 ani; se introduce de asemenea posibilitatea depunerii cererilor de acordare a vizelor prin intermediul prestatorilor externi de servicii, contractați de către Ministerul Afacerilor Externe, iar în situații de urgență cererile de viză să poată fi depuse și la alte oficii consulare decât cele din țara de domiciliu sau reședință în care solicitantul are o ședere legală.

În privința obținerii permisului de ședere se introduce permisul unic, document de identitate eliberat străinului de către Inspectoratul General pentru Imigrări, care atestă dreptul de ședere și de muncă al acestuia în România, iar străinului căruia îi încetează raportul de muncă înainte de expirarea valabilității permisului de ședere (permis unic sau Cartea Albastră a UE) i se poate prelungi dreptul de ședere temporară pentru întreaga perioadă în care beneficiază de indemnizație de șomaj, acordată potrivit legii.

Hotărârea de Guvern 187/2008 privind aprobarea Planului de măsuri pentru revenirea în țară a cetățenilor români care lucrează în străinătate prevede un program de informare publică pentru românii care lucrează în străinătate; organizarea de burse de locuri de muncă în locuri unde există comunități mai mari de români; organizarea și participarea la cursuri de recalificare în vederea găsirii unui loc de muncă; recunoașterea atestatelor profesionale dobândite în țările în care au lucrat; informare cu privire la oportunități de carieră în țară; asistare în găsirea unui loc de muncă conform calificării sau inițierea unei afaceri proprii. (Monitorul Oficial, numărul 163 din 3 martie 2008)

Ministerul Muncii are un set de atribuții privind migrația: este responsabilă pentru definirea, coordonarea și punerea în aplicare a politicilor de cooperare și dezvoltare care contribuie la controlul mobilității/migrației economice pe teritoriul național; elaborează și promovează cadrul legislativ necesar realizării obiectivelor strategice în domeniul mobilității/migrației forței de muncă, a liberei circulații a lucrătorilor cetățeni UE, SEE și Elveția; propune și inițiază, în colaborare cu alte instituții, măsuri legislative și/sau administrative pentru limitarea mobilității/migrației economice ilegale; propune și inițiază măsuri legislative și/sau administrative în vederea integrării socioprofesionale a imigranților în România, asigurând promovarea politicilor de formare profesională, ocupare a forței de muncă, accesul la îngrijire medicală și lupta împotriva discriminării lucrătorilor imigranți și urmărește punerea în aplicare a acestora; participă la negocierea acordurilor bilaterale cu alte state în domeniul circulației forței de muncă și promovează programe de colaborare cu alte state în domeniul mobilității forței de muncă. (MMFPS, 2013 : 28)

În Romania, numărul imigranților a crescut considerabil în ultimii ani. „Până în 2004 acesta era relativ scăzut, majoritatea imigranților provenind din Siria, Iordania, Iran, Egipt, China și Turcia. Începând cu 2005-2006 se remarcă o creștere a numărului de imigranți mai ales din Republica Moldova, China și Turcia. Anul 2007 reprezintă un punct de cotitură în ceea ce privește managementul imigrației în România prin prisma dobândirii statutului de membru al Uniunii Europene. Astfel, până în anul 2010 numărul migranților a crescut de 2 ori și jumătate”. (Alexe, 2011 : 24)

Figura 3

Evoluția numărului de cetățeni UE și SEE în România, perioada 2007-2010

Sursa: Inspectoratul general pentru Imigrări, http://igi.mai.gov.ro/detalii/pagina/ro/Statistici-si-publicatii/147

Conform datelor Institutului Național de Statistică la sfârșitul anului 2008 numărul imigranților temporari cu statut legal în România era de 59804 de persoane, dintre care 33% din țări membre ale Uniunii Europene și 66% din țări terțe după cum urmează:

Tabel 4

Imigranți temporari cu statut legal în România la sfârșitul anului 2008

Sursa: După datele Institutului Național de Statistică, http://www.insse.ro/cms/ro

Anuarul Statistic al României ne arată că, între anii 2006-2011, cei mai mulți cetățenii străini care și-au stabilit domiciliul în România provin din Republica Moldova (25583 persoane), Italia (5644 persoane), SUA (2791persoane), Turcia (2500 persoane),China (2419 persoane) și Germania (2495 persoane).

Tabel 5

Cetățeni străini care și-au stabilit domiciliul în România

Sursa: Anuarul Statistic al României : 78, http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/02/02%20Populatie_ro.pdf

Tabel 6

Cetățeni cu ședere legală în România în anul 2012

Sursa: Inspectoratul General pentru Imigrări, Buletin statistic în domeniul imigrației și azilului, 2012, http://igi.mai.gov.ro/api/media/userfiles/analiza%20statistica%20sem%20I.pdf

2.4.2 Emigrația

Emigrația reprezintă masele de populație care pleacă din țara de origine și iși stabilesc domiciliul (permanent sau temporar) pe teritoriul unui alt stat. Emigrația poate avea loc din mai multe motive: emigrația în vederea obținerii unui loc pentru muncă, emigrația pentru reîntregirea familiei, în scop de studiu, sau doar din pură curiozitate. Cei mai mulți români emigrează pentru a găsi un loc de muncă și mai puțini pentru reîntregirea familiei. Cei care migrează în scop de studiu, de cele mai multe ori, migrează pe o perioadă limitată de timp, puțini fiind cei care rămân în țara gazdă. Emigrația pentru satisfacerea curiozității nu este foarte des întâlnită, doar mică parte din populație, în principal tinerii sunt cei migrează din acest motiv.

2.4.2.1 Etape ale migrației românești

Societatea Românească a prezentat decalaeje privin emigrația. În primul rând, putem vorbi despre emigrația românilor în timpul regimului comunist, care era aproape imposibilă. Cei mai mulți emigranți reaușeau să plece din țară ilegal, iar când ajungeau în țara de destinație cereau azil politic deoarece pedeapsa pentru părăsirea țării era capitală. Cetățenii care reușeau să părăsească țara cu forme legale erau reprezentați de persoane cu funcții importante în partidul regimului comunist.

Rotariu, Voineagu (2012 : 199) este de părere că „scopul regimului comunist era de a evita emigrarea în masă a cetățenilor, ce ar fi discreditat regimul atât în exterior, cît și în interior”.

După anul 1989, numărul emigranților începe să crească. Deși încă se practica emigrația ilegală, românii puteau merge într-o altă țară fără a se teme pentru viața lor. În 1990 aproape 97.000 de persoane au plecat definitiv din România, dintre care 60.000 în Germania. Potrivit Eurostat, la sfârșitul anului 2007 aproximativ 1,7 milioane de români locuiau în statele membre ale Uniunii Europene. Astfel, între anii 2008-2010, numărul românilor plecați era de aproximativ 2.300.000 de persoane. (epp.eurostat.ec.europa.eu)

Figura 4

Numărul de români în UE între anii 2001-2010

Sursa: Feraru, 2011 : 20

Conform Băncii Mondiale la sfârșitul lui 2010, România a ajuns la 2,7 milioane de emigranți. În anul 2010 înregistrându-se peste 500.000 de români care au plecat din țară. (http://www.worldbank.org.ro/)

În următoarea imagine putem vedea că pe parcursul anilor, populația rezidentă a României scade în timp ce numărul de emigranți este în creștere. Astfel la 1 ianuarie 2013 numărul de emigranți era de 2, 34 milioane comparativ cu anul 2002 când s-a înregistrat un număr de 1.06 milioane de persoane. Numarul emigrantilor la 1 ianuarie 2013 reprezintă numarul persoanelor care au emigrat din România, respectiv și-au stabilit reședința obișnuită în străinatate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni. (http://www.insse.ro/cms/ro)

Figura 5

Populatia rezidenta la 1 ianuarie 2014 si Numarul estimat al emigrantilor la 1 ianuarie 2013

Sursa: Intitutul Național de Statistică, http://www.insse.ro/cms/ro

2.4.2.2 Migrația forței de muncă

După cum știm, motivul cel mai frecvent pentru care oamenii migrează este pentru a obține un loc de muncă. Munca în străinătate este foarte căutată deoarece oamenii urmăresc dezvoltarea personală și caștiguri financiare mai mari pentru a-și satisface nevoile.

Migrația forței de muncă reprezintă deplasarea oamenilor în afara granițelor țării de originea în vederea căutării și obținerii unui loc de muncă în străinătate. De asemenea aceștia pot pleca din țară având deja un contract de muncă.

Migrația forței de muncă în țările europene, accelerată odată cu aderarea fostelor țări comuniste la Uniunea Europeană și cu liberalizarea accesului la piața muncii în 2014, se distinge, în primul rând, prin caracterul său circular: actorii sociali practică un tip de mobilitate transfrontalieră între țara de origine și una sau mai multe țări de destinație. În al doilea rând, acest tip de migrație intra-UE se desfășoară într-o situație transnațională specifică, ce se definește, printre altele, prin „cadrul comunitar” în materie de politici cetățenie și practici sociale. (Lazăr, Beciu, 2014: 234)

Conform datelor Intitutului Național de Statistică, în anul 2012, românii se aflau pe locul al treilea în topul celor mai mulți căutători în locuri de muncă în Uniunea Europeană, prima fiind Spania urmată de Italia.

Tabel 7

Numărul căutătorilor de locuri de muncă

Sursa: Intitutului Național de Statistică, http://www.insse.ro/cms/ro

Potrivit lui Cormoș, există 3 categorii de migranți care pleaca în strainătate pentru muncă: migranți care au o calificare superioară, migranți cu un nivel mediu de calificare, migranți care nu au nici un nivel de calificare. (Cormoș, 2011: 21)

Migranții care au calificare superioară este categoria cea mai cautată, primește contract de munca nedeterminat sau pe terme lung și este recrutată direct de angajator chiar din ultimul an de studiu. Cei mai căutați migranți din această actegorie sunt cei ce au competente in domenii precum cel al stiintei, tehnologiei, sanatatii, invatamant.

Migranții care au un nivel mediu de calificare sunt cei care pleacă din țară având un contract de muncă, de obicei pe o perioadă determinată la cu prelungire ulterioară. Aceștia de obicei sunt: constructorii, asistența medicală, personalul hotelier

Migranții care nu au nici un nivel de calificare sunt de obicei cei care migrează în speranța găsirii unui loc de muncă, nu au un contract și se mulțumesc să muncească „la negru”. Aceștia sunt cei care muncesc în agricultură, întreținerea animalelor, salubritate, construcții.

Acorduri în domeniul circulației forței de muncă

Conventia intre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Federale Germania privind trimiterea de personal roman din intreprinderile cu sediul in Romania pentru a activa pe baza de contracte de lucrari, semnata la Bucuresti, la 31 iulie 1990, aprobata prin HG nr.167 din 7 martie 1991, publicata im MO nr. 61 din 23 martie 1991; Conventia intre Guvernul României si Guvernul Republicii Federale Germania în legatura cu ocuparea fortei de munca pentru ridicarea cunostintelor profesionale si de limba (Conventia privind personalul muncitor oaspete) semnata la Bucuresti, la 12 mai 1992, aprobata prin HG nr.402/25 iulie 1992, publicata in MO nr.206/ 24 august 1992; Înțelegere între Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei din România și Agenția Federală a Muncii din Republica Federală Germania cu privire la medierea lucrătorilor români pentru prestarea unei activități cu durată determinată în Republica Federală Germania, semnată la Nurnberg la 3 februarie 2005 și la București la 11 februarie 2005, aprobată prin HG 363 /28 aprilie 2005, publicata in MO nr. 427 din 20 mai 2005

Acordul dintre Guvernul Romaniei si Consiliul Federal Elvetian cu privire la schimbul de stagiari, semnat la 25 noiembrie 1999, la Berna, aprobat prin HG 579/3 iulie 2000, publicat in MO 319/10.VII.2000; Acordul dintre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Ungare privind angajarea lucratorilor sezonieri, semnat la Budapesta, la 9 mai 2000, aprobat prin HG nr. 411/ 19 aprilie 2001, publicat in MO nr. 227/4 mai 2001; Acordul dintre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Ungare privind schimbul de stagiari, semnat la Budapesta, la 9 mai 2000, aprobat prin HG nr 412/ 19 aprilie 2001, publicat in MO nr. 230/7 mai 2001; Acord intre Guvernul Romaniei si Guvernul Marelui Ducat de Luxemburg privind schimbul de stagiari, semnat la Luxembourg, la 20 iulie 2001, aprobat prin Ordonanta Guvernului Romaniei nr. 36/ 16 august 2001, publicat in MO nr.511/ 28 august2001.

Acord intre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Portugheze privind sederea temporara in scopul angajarii lucratorilor romani pe teritoriul Republicii Portugheze, semnat la Lisabona la 19 iulie 2001, aprobat prin Ordonanta Guvernului Romaniei nr. 35/16 august 2001-publicat MO nr.511/ 28 august 2001, aprobat prin Legea nr. 12/2002, publicata in MO nr. 101/5 februarie 2002; Acord intre Romania si Regatul Spaniei pentru reglementarea si organizarea circulatiei fortei de munca intre cele doua state, semnat la Madrid, la 23 ianuarie 2002, ratificat prin Legea nr . 464/9 iulie 2002, publicata in MO nr.559/30 iulie 2002; Acord intre Guvernul Romaniei si Guvernul Republicii Franceze cu privire la schimbul de stagiari, semnat la Paris la 20 noiembrie 2003, ratificat prin Legea nr. 192/2004, publicat in MO nr. 486/31.05.2004; Acord intre Guvernul României și Guvernul Republicii Italiene privind reglementarea și gestionarea fluxurilor migratorii în scop lucrativ, semnat la Roma la 12 octombrie 2005, ratificat prinLegea nr. 98/2006, publicata in MO nr. 375 din 2 mai 2006.

Legislația privind migrația în scop de muncă

„Primele măsuri luate de statul român în vederea migrației pentru muncă apar în anul 1996. Ministerul Muncii și Protecției Sociale emite Ordinul 331, al cărui articol prevede obligativitatea întocmirii de către cetățenii români care obțin un contract de muncă în Israel a unei asigurări pentru situațiile de accidentare, îmbolnăvire, psitalizare, asistență medicală, deces, repatriere. Asigurarea era o codniție care trebuia îndeplinită conform Ordinului 311 înainte de obținerea documentelor de ieșire din țară.” (Șerban, 2007 : 29).

În decursul aceleiași luni s-a emis Ordinul 439 care stabilește înființarea primei structuri legate de emigrația pentru muncă din România, și anume o comisie specială care are rolul de coordonare, avizare și verificare a plasării forței de muncă din România pe teritoriul statului Israel.

Prin Legea 156 din anul 2000, statul român încearcă să-și protejeze cetățenii în străinătate prin încheierea de acorduri, înțelegeri, tratate, convenții.

Caseta 1

ART. 3 din Legea 156/ 2000

Sursa: http://www.monitoruljuridic.ro/act/lege-nr-156-din-26-iulie-2000-privind-protectia-cetatenilor-romani-care-lucreaza-in-strainatate-emitent-parlamentul-publicat-n-23620.html

Prin acest act, Ministerul de Externe devine principala instituție responsabilă de protejarea cetățenilor români care lucrează în străinătate. (Șerban, 2007 : 32)

Numărul persoanelor sprijinite în domeniul ocupării forței de muncă a crescut în fiecare an, până în 2013, de la cifra anuală de aproximativ 10 milioane, înregistrată înainte de 2010 la circa 15 milioane de cetățeni. Din 2010 până în 2013 s-au creat 400 000 de noi locuri de muncă prin sprijinul acordat de UE întreprinderilor mici și mijlocii. În anul 2012, în Uniune lucrau mai mult de 15 milioane de cetățeni străini, reprezentând 7% din totalul forței de muncă. Dintre aceștia, mai mult de 6 milioane erau cetățeni ai unui alt stat membru UE, iar aproximativ 9 milioane erau cetățeni ai unor țări din afara UE.

În anul 2004, Hotărârea de Guvern 1326 introduce un nou capitol în atribuțiile Ministerului Muncii privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate.

În domeniul protecției cetãțenilor români care lucreazã în strãinãtate Ministerului Muncii, Solidaritãții Sociale și Familiei are următoarele atribuții

Caseta 2

Hotărârea de Guvern 1326

Sursa: http://www.monitoruljuridic.ro/act/hotarare-nr-1-326-din-19-august-2004-pentru-modificarea-si-completarea-hotararii-guvernului-nr-737-2003-privind-organizarea-si-functionarea-ministerului-muncii-solidaritatii-sociale-si-familiei-54799.html

2.4.2.3 Conceptul brain-drain

Expresia „brain-drain” a fost utilizată pentru prima dată la începutul anilor 1950, de către Reprezentanții Societății Regale din Londra, pentru a descrie fluxurile de știință și tehnologie dinspre Marea Britanie spre Canada și Statele Unite. În viziunea lui Massey et all., termenul “migrația creierelor” semnifică “migrația selectivă a persoanelor talentate și educate din națiunile sărace către cele bogate”. (Massey et all., 1998 : 36)

Termenul de brain-drain semnifică pierderea de capital uman cu un coeficient mare de inteligență în favoarea țărilor puternic dezvoltate pe plan economic, social sau politic. Un număr mare de emigranți inteligenți presupune o pierdere mare pentru orice țară și poate avea ca efecte scăderea economică, creșterea ratei sărăciei, scăderea veniturilor, lipsa personalului calificat, reducerea productivității.

Țările care se confruntă cu o scurgere masivă de inteligență sunt țările foste comuniste, care au probleme economice, sociale și politice. După 1990, aproximativ 40000 de persoane cu un nivel înalt de educație au emigrat din Iugoslavia. Numărul total al emigranților din Iugoslavia, România și Bulgaria a fost, în acest timp, de un milion de persoane. Cu acest fenomen se confruntă și unele țări dezvoltate din punct de vedere economic: tineri absolvenți francezi se îndreaptă spre Marea Britanie, Statele Unite ale Americii sau Canada iar din Germania, în anul 2005 au plecat 144.814 de persoane. (Ailenei, D., 2009 : 55)

Shiff M. și Wang Y. susțin că „3 din fiecare 7 persoane cu studii superioare trăiesc în afara țării lor de origine. Mai mult decât atât, migrația creierelor pentru toate țările în curs de dezvoltare (7,4%) este de două ori mai mare față de țările cu venituri mari (3,5%) și diferența de școlarizare este aproape de patru ori mai mari (4,9% față de 1,3%)”. (Shiff & Wang, 2008: 2-3)

În țara noastră, fenomenul „brain-drain” i-a amploare de la an la an. Datorită unui număr relativ mare de absolvenți ai studiilor superioare și a unui număr mic de locuri de muncă în domeniile în care s-a absolvit, tinerii din România migrează spre o țară cu un statut economic mai ridicat pentru a găsi un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit, cu o remunerație pe măsura pregătirii și a calității muncii prestate.

2.5 Migrația de revenire

Migrația de revenire reprezintă întoarcerea migrantului în țara de origine a acestuia. Prin revenirea în țara sa, migrantul se hotărăște să nu mai locuiască în țara gazdă, ci să revină în locul său de proveniență pentru a începe o altă etapă a vieții sale.

După Cormoș (2011: 29) migrația de revenire poate fi: voluntară (migrantul decide singur că vrea să se întoarcă în țara de origine, revenirea este bazată pe hotărârea migrantului), forțată (migrantul revine în țara de origine în urma unei hotărâri judecătorești), prin expulzare (migrantul este înlăturat cu forța de pe teritoriul statului în care se află).

Conform studiului „Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești”(2011) efectuat de Manuela Stănculescu, Victoria Stoiciu coord., numărul migranților reveniți a crescut față de numărul migranților rămași în străinătate mai ales între anii 2008-2009, iar principalele țări din care emigranții români s-au întors au fost Spania și Italia.

Figura 7

Migranți rămași în străinătate/migranți reveniți

Sursa: Stoiciu, 2011 : 67

Figura 8

Țări din care migranții români au revenit

Sursa: Stoiciu, 2011 : 68

„Reintegrarea în țara de origine a fost analizată de unii cercetători în relație cu următorii factori: contextul reintegrării în țara de origine; natura experienței trăite în țara de destinație și durata optimă a migrației, în raport cu obiectivele personale și cu diferențele salariale între țările de origine și de destinație”. (Dustmann, 2003 în Vlase, 2011 : 158)

Persoanele care a trecut prin experiența migrației pot suferi schimbări de identitate prin: adaptarea într-un nou mediu social, acceptarea unor modele de referință din alte medii/ grupuri sociale, integrarea și asimilarea într-un alt grup profesional sau într-un alt colectiv de muncă, însușirea altei limbi, noile relații sociale, acceptarea și însușirea altor norme, reguli și principii de viață. (Cormoș, 2011: 78)

Un studiu realizat de către Cătălin Luca (2012) evidențiază că persoanele cele mai afectate de migrația de revenire sunt copii migranților. Prin urmare, copii reveniți în țară au probleme de adaptare și de integrare socială. „Aproximativ 10% dintre copii reîntorși prezintă probleme de adaptare și integrare socială, iar pentru 17% readaptarea este asocială cu stări de rușine, tristețe, teamă sau abandon. Peste 6000 de copii reîntorși prezintă probleme de natură psihologică și emoțională. Se estimează că numărul de copii cu probleme grave emoționale și psihologice cauzate de migrația de revenire va crește cu 1000 de copii în fiecare an.” (Luca, 2012 : 151)

Tabel 8

Motivele migrației de revenire

Sursa: Luca, 2012: 59

2.5.1 Teorii ale migrației de revenire

Una dintre principalele abordări asupra fenomenului revenirii migranților o constituie migrația de revenire din perspectiva teoriei economiei neoclasice a migrației. În acest sens, reîntoarcerea migranților este „rezultatul unei experiențe nereușite, care nu a produs beneficiile așteptate”(Cassarino în IJMS, 2004 : 225). Cu alte cuvinte, migrația de revenire este văzută ca un eșec personal sau familial. Migrantul nu a reușit să își atingă obiectivele propuse și se întoarce în țara sa pentru a încerca aici ceea ce nu a reușit acolo.

O altă abordare asupra migrației de revenire se realizează din punct de vedere a noii economii a migrației. Prin urmare revenirea este privită „ca o poveste de succes” (Cassarino în IJMS, 2004 : 256), deoarece această teorie susține că oamenii pleacă în străinătate pe o perioadă determinată de timp. Astfel, ei se întorc în țară deoarece și-au îndeplinit obiectivele propuse.

Abordarea structurală a revenii migranților ne arată cât de importantă este decizia de reîntoarcere și reintegrarea migrantului în țara sa. Abordarea structurală a revenirii migranților „se axează pe măsura în care revenirea poate avea sau nu un impact asupra societății de origine a migranților odată cu reîntoarcerea lor acasă”. (Cassarino în IJMS, 2004 : 259)

Cerase (1974 : 251) identifică patru tipuri de revenire: revenirea determinată de un eșec – se referă la persoanele care nu s-au putut integra în țara gazdă datorită prejudecăților și stereotipiilor; revenirea tradiționaliștilor – reprezentată de migranții care înainte de plecare si-au planificat reîntoarcerea ca niște persoane cu mulți bani pentru putea cumpăra orice ar dori; revenirea persoanelor aflate la vârsta de pensionare – sunt migranții care revin în țară pentru a-și petrece anii de pensionare, după un lung șir de ani de muncă; revenirea inovatorilor – se referă la acele persoane care vor să schimbe ceva în viața lor, și pentru asta folosesc toate mijloacele, inclusiv cunoștințele dobândite în altă țară.

Transnaționalismul se manifestă prin „contacte sociale regulate și susținute în timp dincolo de frontierele naționale”(Portes et al., 1999 : 219). În acest caz, revenirea nu reprezintă finalul procesului migraționist. Migrația continuă chiar dacă persoana revine în țara sa natală și constă în schimbarea socială, culturală și economică prin care trece migrantul. Un proces greu pentru acesta datorită comportamentelor si credințelor dobândite pe perioada cât a fost plecat și schimbarea acelor comportamente în funcție de cerințele țării în care se află.

Teoria rețelelor sociale „vede persoanele returnate ca fiind purtători tangibili și intangibili de resurse”(Cassarino în IJMS, 2004 : 265). Actualii sau foștii migranții sunt deținători de informații importante pentru viitorii migranți. Cu ajutorul acestor informații persoana care vrea să emigreze deține cunoștințe despre țara gazdă și știe ce să facă sau cum să se comporte în momentul în care procesul de migrație este în desfășurare. Potrivit lui Knoke și Kuklinski (1982 : 12) „un anumit tip de rețea leagă un set definit de persoane, obiecte sau evenimente. Setul de persoane, obiecte sau evenimente pe care o rețea este definită posedă unele atribute: identifică membri din aceeași clasă, cu aceleași scopuri determinante”.

2.5.2 Remitențele

Remitențele sunt transferuri bănești, efectuate de către migrant în vederea ajutorării familiei rămase în țară. După Puri & Rotzema (1999 : 2), remitențele reprezintă „o parte a câștigurilor muncitorilor migranți internaționali, trimise din țara de destinație spre țara de origine”.

Remitențele pot reprezenta un mod de comunicare indirectă prin care migrantul se simte aproape de cei dragi. Prin transferurile bănești, acesta încearcă să compenseze lipsa din cadrul familiei. Este o metodă de a dovedi că încă face parte din acea familie și de a-i asigura pe membrii acesteia că este alături de ei, că le oferă ajutor și suportul financiar necondiționat.

Conform datelor IFAD (2006), în Europa valoarea transferurilor bănești în anul 2006 a fost de 51 miliarde de dolari. Astfel, în Europa Centrală suma a fost de 14 miliarde de dolari iar în Rusia și Europa de Est a fost de 26 miliarde de dolari; restul de 11 miliarde fiind în Europa de Sud. Astfel, primele cinci țări, după valoarea remitențelor primite au fost: Rusia-13.7 miliarde, Ucraina-8.4 miliarde, România-4.7 miliarde, Polonia-4.7 miliarde și Serbia-3.6 miliarde. (IFAD, 2006 în Robila, 2010 : 112)

Cu trecerea timpului valoarea remitențelor a crescut și Banca Mondială estimează că în 2010 remitențele erau în valoare de 440 miliarde de dolari, dintre care 325 miliarde de dolari au fost trimiși către țările în curs de dezvoltare, care implică 192 milioane migranți sau 3,0% din populația lumii. (http://go.worldbank.org/NPD63OTRR0)

În anul 2005 statisticile arătau că remitențele trimise de migranți către România au fost în valoare de 4697 milioane EURO, în 2008 ajungându-se la suma de 7765 milioane EURO iar apoi urmând să scadă la suma de 4230 milioane EURO în anul 2013.

Tabel 10

Transferuri bănești ale românilor din străinătate

Sursa: Lazea, 2014 : 7

Bibliografie

Tassinopoulos, A., Werner, H., Mobility and migration of labour in the European Union and their specific implications for young people, Thessaloniki, 1998 Published by CEDEFOP – European Centre for the Development of Vocational Training

Vert, C., Geografia populației: teorie și metodologie, Ed. MIRTON, Timișoara, 2001

Constantin, D., L., Fenomenul migraționist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European din România, București, 2004, disponibil la adresa: http://www.ier.ro/sites/default/files/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf accesat la data 07.11.2014

Anghel, R., G., Horvath, I., Sociologia Migrației – Teorii și studii de caz românești, Iași, Editura Polirom, 2009

Greenwood, M., J., Internal migration in developed countries, Amsterdam ,1997

Șerban, M., Politici și instituții în migrația internațională – migrația pentru muncă din România 1990-2006, 2007, București. Ed. Fundația Pentru O Societate Deschisă

Ilie Bădescu, Migrația internațională ca problemă socială, 2000

Massey, D., Arango, J., Hugo, G., Kouaouci, A., Pellegrino, A., Taylor, J., (1993), Theories of international migration: a review and appraisal.

Massey, D. et all., Worlds in motion. Understanding international migration at the end of the milennium, Oxford, Oxford University Press, 1998

Bourdieu, P., 1986, Distinction. A social critique of the judgement of taste, London, Routledge

Ravenstein, G. E., The Laws of Migration în Journal of the Royal Statistical Society 52, no. 2 (June 1889)

Miftode V., în Cojocaru M., Organizația internațională pentru migrație – Migrația și efectele ei în plan familial, București, Nr. 1.443, 2004

Grigg, D.B., Journal of Historical Geography, 1977

Maftei, M., John Maynard Keynes și keynesismul în Economia Seria Management, Anul VIII, Nr. 2, 2005, disponibil la link-ul următor: http://www.management.ase.ro/reveconomia/2005-2/15.pdf accesat la data de 20 octombrie 2014

Oneașcă, I., Politica de migrație a Uniunii Europene – implicații pentru piața muncii, București, 2013

Pennix, R., (2004), Integration process of migrants in the European Union and policies relating to integration disponibil la http://www.esiweb.org/pdf/turkeynetherlands/RinnusPenninx.pdf accesat la data de 13 noiembrie 2014

Favell, A., Integration and nations: the nation-state and research on immigrants in Western Europe disponibil la http://www.sscnet.ucla.edu/soc/faculty/favell/grete.pdf accesat la data de 13 noiembrie 2014

Necula, C., în Alexe, I., coord., Studiu asupra fenomenului imigrației în România. Integrarea străinilor în societarea românească, Ediție Electronică, 2011 disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/ewsi/UDRW/images/items/docl_20205_22190363.pdf accesat la data de 13 noiembrie 2014

Florian, A. R., Procesul integrării sociale, Ed. Științifică si enciclopedică, București, 1983

OUG nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare disponibilă la adresa: http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/ORDONANTE-DE-GUVERN/OG44-2004.pdf

Qu'est-ce que l'integration?, Dominique Schnapper, Ed. Gallimard, 2007, Paris

www.mipex.eu/Romania

Cormoș, C. V., Migratie si identitate, Schimbări identitare, colective și individuale ca urmare a migrației internaționale, Ed. Universității Ștefan cel Mare din Suceava , 2011, Suceava

http://www.efms.uni-bamberg.de/prineffe.htm

Voicu, B., în Pop, L. M., Dicționar de politici sociale, Ed. Expert, București, 2002

Boudon, R., (coord.) et all, Dicționar de sociologie, București: Univers Enciclopedic Gold, 2009

Otovescu, D., Sociologia culturii, 2010, Ed. Beladi, Craiova

Cuche, D., La notion dans les sciences sociales, Ed. La Decouverte, Paris, 1996 în D. Otovescu, Sociologia Culturii, Ed. Beladi, 2010, Craiova

Berry, J. W., Kim, U., Power, S., Young, M., & Bujaki, M. (1989). Acculturation studies in plural societies in Applied Psychology: An International Review, Volume 38, Published by Blackwell Publishing Ltd, Oxford, UK, 22 Jan 2008

Perț, S., Pavelescu, F., Circulația forței de muncă în condițiile pre-aderării la Uniunea Europeană, 2002, Ed. Academia Română, București

Nechita, V., Integrarea Europeană, Ed. Deșteptarea, Bacău, 1996

Trattato che istituisce la Comunità Economica Europea, Art. 48-51 disponibil la asresa: http://eurlex.europa.eu/legalcontent/IT/TXT/PDF/?uri=CELEX:11957E/TXT&from=FR

Fuerera, A., Manualul Uniunii Europene (ediția a III-a, revăzută si adăugită), 2006, Ed. Universul Juridic

Tratatul de la Maastricht, 1993

Favell, Geddes, European Integration, Immigration and the Nation State: Institutionalising Transnational Political Action?, European University Institute, 1999, Santo Domenico, Italy

Document de evaluare a Strategiei de la Lisabona, 2010, Comisia Europeană

europa.eu/legislation_summaries/institutional_affaires/treaties/lisbon_treaty/ai0022_ro.htm

europa.eu/legislation_summaries/institutional_affaires/treaties/lisbon_treaty/ai0023_ro.htm

Council of Europe, Foreigners integration and participation in EU, Sthutgard, 15-16 september, 2003, No. 90,

http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Migration_and_migrant_population_statistics

Feraru, P. D., Migrație și dezvoltare – Aspecte socio-economice și tendințe, Ed. Lumen, Iași, 2011

Voicu, O., Barometrul Integrării Imigranților, Ediția 2014

http://www.cdcdi.ro/

Alexe, I., Studiu asupra fenomenului imigrației în România. Integrarea străinilor în societatea românească, 2011, Oficiul Român pentru Imigrări.

Monitorul Oficial, numărul 163 din 3 martie 2008

Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și persoanelor Vârstnice, Regulament de funcționare, 2013

Inspectoratul general pentru Imigrări, http://igi.mai.gov.ro/detalii/pagina/ro/Statistici-si-publicatii/147

Institutul Național de Statistică, http://www.insse.ro/cms/ro

Anuarul Statistic al României, http://www.insse.ro/cms/files/Anuar%20statistic/02/02%20Populatie_ro.pdf

Inspectoratul General pentru Imigrări, Buletin statistic în domeniul imigrației și azilului, 2012, http://igi.mai.gov.ro/api/media/userfiles/analiza%20statistica%20sem%20I.pdf

Rotariu, T., Voineagu, V., (2012), Inerție și schimbare, dimensiunea sociale ale tranziției în României, Iași, Polirom

epp.eurostat.ec.europa.eu

http://www.worldbank.org.ro/

Beciu, C., Lazăr, M., Reprezentări mediatice ale migrației forței de muncă –Migrația forței de muncă în contextul crizei economice. Redefinirea mediatică a unei probleme publice disponibil la adresa http://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.3-4-2014/04-CBeciu.pdf

http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/relatii-bilaterale-si-organizatii-internationale/34-acorduri-bilaterale-in-domeniul-circulatiei-fortei-de-munca

http://www.monitoruljuridic.ro/act/lege-nr-156-din-26-iulie-2000-privind-protectia-cetatenilor-romani-care-lucreaza-in-strainatate-emitent-parlamentul-publicat-n-23620.html

http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=ro&catId=89&newsId=1943&furtherNews=yes

http://www.monitoruljuridic.ro/act/hotarare-nr-1-326-din-19-august-2004-pentru-modificarea-si-completarea-hotararii-guvernului-nr-737-2003-privind-organizarea-si-functionarea-ministerului-muncii-solidaritatii-sociale-si-familiei-54799.html

Ailenei, D., Diminuarea Inegalităților – Condiție esențială a coeziunii economice și sociale, Academia de studii economice, București, 2009 disponibil la adresa: http://www.coeziune.ase.ro/files/Lucrare%20faza%203.pdf

Schiff, M., Wang, Y., Brain Drain and Productivity Growth: Are Small States Different?, February 2008, IZA Discussion Paper No. 3378, Germany, disponibil la adresa http://ftp.iza.org/dp3378.pdf

Stănculescu, M., Stoiciu, V., coord., 2011, Editura Friedrich‑Ebert‑Stiftung, București, Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești

Dustmann, 2003, în Vlase, I., Migrația de întoarcere a românilor din Italia-Studiu de caz în Vulturu, Vrancea, în Calitatea Vieții XXII, NR. 2,

Luca, C., Remigrația copiilor români, Ed. Asociația Alternative Sociale, Iași, 2012

Cassarino J. P., Theorising Return Migration: The Conceptual Approach to Return Migrants Revisited în International Journal on Multicultural Societies (IJMS), Vol. 6, No. 2, 2004

Cerase, F. P., Expectations and reality: a case study of return migration from the United States to Southern Italy, 1974, în International Migration Review, No. 8

Portes, A., et al., The study of transnationalism: pitfalls and promise of an emergent research field, 1999, in Ethnic and Racial Studies, No. 22

Kuklinski, J. H., Knoke, D., Network Analysis, Sage University Paper, London, 1982

Puri, S., Ritzema, T., Migrant worker remittances, micri-finance and the informal economy aspects and isues, Geneva, 1999

Robila, M., Immigrant families, New York, Routledge, 2010

http://go.worldbank.org/NPD63OTRR0

Lazea, V., România și migranții,WorldBank, 2014