Imperiul Roman In Timpul Dinastiilor Iulia Claudia Si Flavia

LUCRARE DE LICENȚĂ

IMPERIUL ROMAN ÎN TIMPUL DINASTIILOR IULIA CLAUDIA ȘI FLAVIA

CUPRINS

INTRODUCER

CAPITOLUL I

ISTORIA POLITICĂ A PERIOADEI

CAPITOLUL II

BIOGRAFIILE ÎMPĂRAȚILOR IULIO-CLAUDIENI

ȘI FLAVIENI

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA INTERNĂ ȘI EXTERNĂ A IMPERIULUI ÎN IMPUL DINASTIEI IULIA-CLAUDIA

CAPITOLUL IV

IMPERIUL ROMAN ÎN TIMPUL DINASTIEI FLAVIILOR

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

introducere

Intenția lui Octavianus de instaurare a regimului personal s-a izbit de o serie de obstacole. Astfel, titlul de rege – sau tot ceea ce se lega ori amintea de acesta (numele Romulus, diadema) – erau în măsură să producă o stare de spirit asemănătoare celei ce dusese în anul 44 a.Chr. la uciderea lui Caesar. Senatul își păstrase prestigiul, chiar dacă puterea sa fusese diminuată; a-l ignora sau subestima însemna a atrage ostilitatea marilor familii, cu o clientelă foarte întinsă. De altfel, chiar personalitatea lui Octavian era contestată; se considera că reușita sa se datora doar unui nume, celui de Caesar. Prestigiul său militar era șters și criticat; originea familiei sale inspira puțin respect (tatăl său, C. Octavius, cavaler, fusese primul din familia sa care efectuase un cursus honorum); contemporanii își aminteau că, în cursul războaielor civile, fusese șeful unei facțiuni nemiloase.

De fapt, poziția instituțională a lui Octavian era ambiguă. Din anul 32, prerogativele triumvirale încetaseră. Puterea sa se baza doar pe trei elemente: consulatul, pe care îl primise anual începând din anul 31, dar care nu îi conferea nici o responsabilitate militară; caracterul sacrosanct al tribunatului plebei (36) și puterea tribunicieană (adică puterea de tribun al plebei fără a deține acest rang) pe viață (primită în anul 30 a.Chr.); jurământul de fidelitate pe care i-l prestaseră Italia și provinciile occidentale în toamna anului 32. Dar precaritatea acestei situații este demonstrată de criza din anul 28 a.Chr.: M. Licinius Crassus (nepotul fostului coleg de triumvirat al lui Caesar) solicită triumful și permisiunea să depună spolia opima (obținute în urma uciderii într-o luptă corp la corp a lui Deldo, regele bastarnilor) în templul lui Jupiter Feretrius – fiind refuzat cu obstinație de Octavian.

Dar, în același timp și aceeași măsură, Octavian dispunea și de o serie de avantaje de prima mână. Mai întâi, era fiul (chiar dacă adoptiv) al lui Divus (C. Iulius Caesar); această filiație prestigioasă îl lega nu numai de C. Iulius Caesar, ci și de zeița Venus. În anul 29, el dedică un templu lui Divus Iulius în Forum și inaugurează noua curie, începută de Caesar – Curia Iulia. Octavian dispunea de o armată formidabilă și unică, în urma ralierii trupelor lui M. Antonius (peste 60 de legiuni și numeroase trupe auxiliare); el demobilizează repede mai mult de jumătate și instalează colonii de veterani. De asemenea, dispunea de o avere imensă – provenită din moștenirea de la tatăl său natural și de la cel adoptiv, din prada egipteană și din confiscările și vânzările pe seama adversarilor politici. Era omul cel mai bogat al epocii, practicând o politică de evergetism la scara întregului Imperiu (se apreciază la 1 000 000 000 de sesterți cheltuielile făcute în anii 30-29).

În anul 43 a.Chr., Octavian fusese proclamat imperator. Din anul 40, el transformase acest titlu onorific într-un element al numelui său, atașându-l definitiv persoanei sale, ca un veritabil praenomen: Imp(erator) Caesar.

El apare ca omul victoriei (în 29 este serbat triumful contra Cleopatrei) și omul păcii (la 11 ianuarie 29, templul lui Ianus este închis – pentru a treia oară în istoria Romei; unul din cele mai caracteristice monumente ale domniei sale va fi tocmai Ara Pacis Augustae). Astfel, atuurile de care dispunea Octavian erau numeroase. El a știut să le utilizeze cu abilitate, luând decizii cu scopul (aparent) de a restaura trecutul; “geniul” său politic a constat în intuiția că, pentru a instaura (consolida) regimul personal, trebuie să consolideze instituțiile statului (republicii) – cu scopul (ascuns) de a le goli de conținut.

Anii 28-23 marchează un veritabil compromis instituțional.

În 28, Octavian inaugurează al șaselea consulat, având coleg pe Agrippa. Nefiind niciun eveniment deosebit, cei doi consuli au rămas la Roma. Investiți cu puteri de censori, ei organizează un recensământ (acesta nu se mai făcuse din anul 70 a.Chr.); numărul cetățenilor se ridica la 4 063 000. Senatul este epurat (190 de senatori sunt excluși din înaltul corp legislativ); el numără 600 de membri; Octavian este desemnat princeps senatus (el putea orienta deciziile adunării, fiind primul care își exprima părerea în cursul deliberărilor). El inițiază o serie de legi, creînd impresia că republica a fost restaurată; de aceea, monedele din anul 28 îl numesc libertatis reipublicae vindex.

La 13 ianuarie 27, Octavian cedează toate puterile senatului și poporului roman (Res gestae divi Augusti, 34); era o abdicare regizată, căci senatul îl roagă să rămână la conducerea republicii ! Fapt este că se ajunge la un compromis, care va dura trei secole și va sta la baza regimului politic denumind o întreagă perioadă din istoria imperiului: Principatul. Astfel, Octavian primește comandamentul provinciilor în care staționau trupele; acest imperium proconsulare va fi reînoit din 10 în 10 ani. Senatul primea provinciile pacificate, care nu aveau nevoie de trupe; există însă dovezi ale ingerinței împăratului în afacerile provinciilor senatoriale (cf. edictele din Cyrene).

La 16 ianuarie același an, trei decrete completează acest imperium:

Printr-unul i se decernează titlul de Augustus, pe care Octavian îl va purta ca supranume (titlurile de Romulus și Quirinus au fost respinse, pentru că aminteau prea mult de epoca regală). Augustus era un termen nou, împrumutat din vocabularul religios (Suetonius, Titus Livius). [După altă părere (M. Leglay), acesta ar trebui apropiat de auctoritas – tot ceea face principele fiind în raport cu divinitatea; în Res gestae (34) el notează: “Încă de atunci i-am întrecut pe toți în autoritate (auctoritas), dar n-am avut mai multă putere decât colegii mei în diversele magistraturi”. Din acest an, Octavian își abandonează vechiul nume; el devine Imp. Caesar Divi filius Augustus.

Printr-un alt decret, i se acordă laurii și coroana civică, aluzie la triumful său și la rolul de salvator al colectivității.

Printr-un al treilea decret, se hotărăște suspendarea în curie a unui scut de aur pe care erau scrise patru cuvinte: Virtus, Clementia, Iustitia, Pietas; De la Scipio Africanus, aceste calități corespundeau idealul omului roman virtuos; reafirmarea lor semnifica reîntoarcerea la virtuțile romane.

Regimul părea stabilit, iar Augustus părăsește Roma pentru trei ani (27-24 a.Chr.).

În anul 21, Augustus refuză dictatura, censura pe viață și consulatul perpetuu pe care i-l oferă senatul și poporul; nu acceptă decât misiuni excepționale (puterea censorială în 19, 18, 12). Abandonarea consulatului (el nu-l reia decât de două ori – în anii 5 și 2 a. Chr., pentru a-și prezenta poporului pe nepoții și moștenitorii săi) este compensată prin confirmarea oficială a puterii tribuniciene (primită oficial la 1 iulie 23; reînoită anual la aceeași dată, numărul de ordine servind la socotirea anilor de domnie). Fără a fi tribun al poporului (plebei) (nici nu putea, fiind patrician după tatăl adoptiv), Augustus recuperează puterile tribunilor: caracterul sacrosanct și inviolabilitatea, veto față de deciziile altor magistrați; dreptul de a convoca senatul, dreptul de a propune legi. Mai mult chiar, superioară față de cea a tribunilor, această putere se întindea la scara întregului imperiu (deci nu doar la Roma) și asupra tuturor locuitorilor săi. Imperium, auctoritas și tribunicia potestas reprezintă cei trei stâlpi constituționali ai noului regim.

În anul 12 a.Chr., la moartea lui Lepidus, Augustus este ales pontifex maximus, iar în 2 a.Chr. este salutat de către senat și popor pater patriae – un fel de patron la scara întregului imperiu.

CAPITOLUL I

ISTORIA POLITICĂ A PERIOADEI

Instituțiile republicii – senatul, magistraturile, comițiile – își continuă activitatea. Augustus se prezintă ca un simplu cetățean: situat în afara instituțiilor statului, le lasă să funcționeze normal; dar dacă socotește că trebuie să intervină, o face fără a permite contestația.

În anul 17 a.Chr. (= 737 ab U.c.) s-au sărbătorit jocurile seculare (ele se mai desfășuraseră în 348, 249 și 146 a.Chr.). Războaiele civile împiedicaseră desfășurarea lor la termenul normal; fixându-le în 17 a.Chr., Augustus se baza pe o tradiție, dar și pe certitudinea sa că deschidea o perioadă nouă în istoria romană. De altfel, pentru a celebra această “nouă naștere” a Romei și regăsirea majestății poporului roman, artiști de tot felul – oameni de litere, sculptori, arhitecți – se pun în serviciul principelui.

Pentru biografia politică a lui Augustus, importanță aparte prezintă legăturile sale umane. Astfel, angajat în viața politică printr-un joc al dramei familiale, Augustus și-a utilizat familia ca element al luptei politice: pentru a încheia o alianță și a anihila o opoziție, ori pentru a-și asigura succesiunea. Astfel, căsătorește pe sora sa Octavia cu Marcus Antonius, în 40, încheind cu acesta tratatul de la Brundisium; pe unica sa fiică, pe Iulia, o căsătorește cu nepotul său Marcellus, în 25; obligă pe fiul său vitreg Tiberius să se despartă de soția sa (Vipsania Agrippina) și să se căsătorească (în anul 11) cu Iulia. Rămâne singulară pasiunea lui Augustus pentru cea de-a treia soție – Livia – aparținând (prin naștere și prin prima căsătorie) aristocrației ilustre romane (ginta Claudia); Augustus a adoptat-o prin testament, devenind (la moartea împăratului, a. 14 p. Chr.) Iulia Aigusta (moare în anul 29; în 42, proclamată Diva Augusta).

Dintre colaboratorii lui Augusatus, două figuri se detașează cu deosebire:

C. Cilnius Maecenas (70-8 a.Chr.); originar din Arretium (veche cetate etruscă, unde familia sa domnise cândva), aparținea ordinului ecvestru. Bogat și cu gust rafinat, adept al lui Epicur; protector al poeților Vergilius, Propertius, Horatius; diplomat (negociază tratatul de la Brundisium și pe cel de la Tarentum); totuși, în ultimii ani ai vieții a cunoscut o semidisgrație.

M. Vipsanius Agrippa (64-12 a.Chr.): destinul lui se confundă cu cel al lui Octavian, lângă care se află la Apollonia, Perusia, Naulochus, Actium. Partizan fidel, strateg abil, mare constructor, everget, chiar autor (o autobiografie și lucrări tehnice); acest soldat aspru cu talente multiple și-a consacrat întreaga energie spre a exalta gloria Romei și a Imperiului, a principelui și a dinastiei. Calitățile și devotamentul său determină pe Augustus ca, la moartea lui Marcellus (moștenitorul prezumtiv la tron), să-i dea în căsătorie pe fiica sa Iulia (anul 21 a.Chr.); din această căsătorie se vor naște cinci copii (Caius, Iulia, Lucius, Agrippina și Agrippa Posthumus). Începând din anul 18, Agrippa a fost învestit cu puterea tribuniciană și imperium proconsulare – devenind un fel de coregent al lui Augustus; puterile sale sunt reînoite în anul 13. Moare la întoarcerea sa din Pannonia (a. 12 a.Chr.).

O altă latură a activității lui Augustus se referă la legislația sa; iată ce afirmă în res gestae (8): “Prin noile legi facute din inițiativa mea am readus obiceiurile strămoșești uitate în veacul nostru”. Se pot aminti: lex de maritandis ordinibus (un fel de lege contra celibatului, privind tagma senatorială și pe cavaleri; dar prin lex Papia Poppea se făcea distincție între celibatari și cei fără copii); leges Iuliae de adulteriis coercendis (contra adulterului, cu pedepse aspre pentru încălcarea fidelității conjugale); legi contra luxului și a risipei (multe, totuși, cu substrat politic: ca nu cumva un cetățean să întreacă pe împărat prin aspect exterior ori dărnicie față de popor).). O serie de legi priveau pe sclavi (în legătură cu condițiile în care puteau fi eliberați) (lex pedepse aspre pentru încălcarea fidelității conjugale); legi contra luxului și a risipei (multe, totuși, cu substrat politic: ca nu cumva un cetățean să întreacă pe împărat prin aspect exterior ori dărnicie față de popor).). O serie de legi priveau pe sclavi (în legătură cu condițiile în care puteau fi eliberați) (lex Iulia Sentia, lex Fufia Caninia); printr-un senatus consultum din anul 10 p.Chr., se confirma vechea lege republicană prin care, în cazul când un stăpân era asasinat, toți sclavii din casă erau condamnați la moarte.

Creator al unui nou regim, Augustus a vrut să reformeze societatea romană, urmând trei principii: întoarcerea la morala strămoșească, întărirea coeziunii sociale, serviciul de stat. Dispozițiile imperiale recompun pe plan juridic societatea romană precum urmează: cele două ordine privilegiate (senatorial și ecvestru); cetățenii romani (de la Roma, din Italia și din provincii); latinii; latinii iunieni (sclavi eliberați prin lex Iunia din a. 19, prin metode neformale, în afara măsurilor augustee); peregrinii; dediticii (oameni liberi, dar care nu puteau deveni cetățeni); sclavii. La Roma trăia o masă importantă de cetățeni fără venituri sigure; liniștea acestei plebe trândave și gălăgioase era menținută, în afară de forță (prin gărzile Romei), și prin unele măsuri demagogico-populiste (distribuiri gratuite de grâu – de care beneficiau circa 200 000 de cetățeni, distribuiri de bani, organizări de spectacole).

Desigur, aceste legi au provocat frământări în rândul opiniei publice, a juriștilor și cercurilor intelectuale; istoricul Titus Livius sintetizează această atitudine cu cuvintele: “Noi nu putem suferi nici defectele noastre și nici mijloacele pentru îndreptarea lor” (nec vitia nostra, nec remedia pati possumus) (I, pref., 9). De asemenea, starea de spirit a societății romane este admirabil surprinsă de istoricul Tacitus (Annales I,2): “După ce prin nimicirea lui Brutus și a lui Cassius, republica n-a mai avut nici o armată, iar după ce, în urma zdrobirii lui Sextus Pompeius în apele Siciliei, în urma despuierii lui Lepidus de puteri și în urma pieirii lui Antonius, nici în fruntea partizanilor lui Caesar nu rămăsese vreun alt conducător în afara lui Caesar Octavianus, acesta, renunțând la titlul de triumvir și făcându-se numai consul, se mulțumi doar cu puterea de tribun pentru a se sprijini pe plebei. Îndată ce izbuti să-și atragă de partea sa pe ostași prin recompense, poporul prin împărțire de grâne și pe toți prin binefacerile păcii, Octavianus se ridică treptat-treptat și-și însuși prerogativele senatului, magistraturilor și legilor fără împotrivirea nimănui, deoarece (bărbații) cei mai hotărâți pieriseră fie în lupte, fie în urma proscripțiilor; cât despre nobilii rămași în viață, cu cât se arătau mai aplecați spre slugărnicie, cu atât erau mai înălțați în averi și demnități; dobândind astfel puterea prin noua stare de lucruri, aceștia voiau mai degrabă prezentul sigur în locul trecutului primejdios. Nici provinciile nu se opuneau acestei stări de lucruri. Ele nu mai aveau nici o încredere în cârmuirea senatului și a poporului roman din pricina certurilor dintre cei puternici și a lăcomiei magistraților, din pricina șubrezeniei legilor călcate prin samavolnicii și intrigi și, în cele din urmă, prin mită”.

Ca o reacție la nesiguranța prezentului, își face loc nostalgia după noblețea timpurilor trecute, viața pioasă și simplă a strămoșilor. Așa se face că, după revenirea la Roma, Octavian încearcă să-și convingă concetățenii că a sosit momentul păcii (pax Romana) și al reîntoarcerii la vechile moravuri. Una din primele măsuri a fost restaurarea templelor – în care “păianjenul își toarce pânza” (Propertius, Elegii, II, 6,35).

Astfel, Augustus a reorganizat din temelii instituțiile statului roman, acestea luând un aspect care va dura – cu unele modificări – până la sfârșitul Principatului.

Neavând urmași în linie bărbătească, Augustus a recurs la sistemul adopțiunii; totodată, el s-a orientat spre un sistem de asociere a succesorului său la guvernare.

Primul avut în vedere a fost M. Claudius Marcellus (fiul sorei sale Octavia; el a trăit între 42-23 a.Chr.;); a fost ridicat de foarte tânăr la pontificat; a fost căsătorit în anul 25 cu Iulia, fiica lui Augustus, primind în anul 23 – înainte de vârsta legală – edilitatea. Dar în același an, el murea.

În anul 23, Iulia a fost măritată cu Agrippa; din această căsătorie, în a. 20 se naște Caius, iar în 17 Lucius; în acest an, cei doi copii au fost adoptați de Augustus: ei devin Caius Caesar și Lucius Caesar. În 12 a.Chr. se naște alt fiu al lui Agrippa și al Iuliei (după moartea tatălui său – de aceea este denumit Agrippa Posthumus). În a. 6, Caius Caesar este desemnat consul (dar pentru cinci ani mai târziu), iar cavalerii romani îl proclamă princeps iuventutis; în 2 a.Chr., Lucius Caesar primește aceleași onoruri. Dar în anul 2 p.Chr. Lucius moare, iar în 4 p.Chr. și Caius.

“Fiindcă soarta cea crudă mi-a luat fiii, pe Caius și Lucius, să fie moștenitor Tiberius” – consemnează testamentul lui Augustus. Tiberius se născuse în anul 42. În a. 11, Augustus îl obligă să se separe de soția sa Vipsania Agrippina (fiica lui Agrippa), pentru a se căsători cu Iulia (fiica lui Augustus și văduva lui Agrippa). Asupra noului ginere se cumulează onoruri și sarcini; în anul 6 a.Chr., el primește puterea tribuniciană pentru cinci ani. Dar în același an, din motive personale (relații tensionate cu Iulia) părăsește Roma și se exilează voluntar în Rhodos (unde rămâne opt ani). În anul 2 a.Chr., Iulia este și ea exilată în insula Pandateria.

În anul 4 p.Chr., Tiberius și Agrippa (Posthumus) sunt adoptați de Augustus – sub numele de Ti. Iulius Caesar și Agrippa Iulius Caesar; totodată, împăratul cere lui Tiberius să adopte pe nepotul său Germanicus (fiul lui Drusus, fratele lui Tiberius). În același an, Tiberius primește din nou puterea tribuniciană; în schimb, Agrippa Posthumus, din cauza caracterului său urât, este repudiat și exilat într-o insulă (în anul 8; ulterior, în 20 va fi ucis din ordinul lui Tiberius). În anul 13, Tiberius primește puteri egale cu cele ale lui Augustus. Ordinea succesorală devenea clară: Tiberius, apoi Germanicus.

Augustus a murit în anul 14 p.Chr. la Nola (în Campania); a fost înmormântat cu mare pompă și proclamat divus (cu unele excepții de împărați răi, a căror memorie a fost condamnată de senat, cei mai mulți împărați vor primi onoruri de divi: “trecuți în rândul zeilor”).

Dinastia Iulio-Claudică

După moartea lui Augustus, conducerea Imperiului a rămas în mâinile membrilor (adoptivi) ai familiei imperiale, proveniți din gințile Iulia și Claudia – fără a fi fost vorba de o regulă anume privind succesiunea la tron. Niciunul dintre ei nu s-a ridicat însă la calitățile politice și diplomatice ale lui Augustus. Istoria acestei epoci se regăsește îndeosebi în Analele lui Tacitus și în Viețile celor doisprezece Cezari, biografii (de la Caesar la Domitian) compuse de Suetonius.

Tiberius (14-37) (Ti. Claudius Nero; după adopțiune: Ti. Iulius Caesar; ca împărat: Tiberius Caesar Augustus; refuză praenomen-ul Imp(erator) (Suetonius, Cassius Dio). Tiberius a mimat la început că va urma politica predecesorului său față de senat; astfel, comițiile încetează să se mai adune; senatul devenind cea mai înaltă instituție legiferatoare și cel mai înalt for electoral. Curând a intrat însă în conflict cu senatul, mulți senatori căzându-i victime. În timpul domniei lui se introduce culpa de lezmaiestate (de laese maiestatis) pentru cei ce jigneau memoria lui Augustus; ulterior, legea pedepsea orice aluzie critică la adresa lui Tiberius.

Curând după venirea la putere, dă ordin să fie ucis Agrippa Posthumus; în anul 19, Germanicus moare la Antiochia, născându-se bănuiala că a fost otrăvit de legatul Syriei din ordinul împăratului. Împăratul și-a apropiat pe L. Aelius Seianus, personaj de rang ecvestru, pe care l-a promovat prefect al pretoriului; cuprins de ambiții, acesta va instiga să fie eliminați cei din jurul împăratului: astfel, este otrăvit chiar fiul împăratului, Drusus (cel Tânăr; a. 23); au fost deportați, găsindu-și ulterior moartea, membrii familiei lui Germanicus (Agrippina, fiica Iuliei și a lui Agrippa, văduva lui Germanicus, precum și copiii lor – Nero și Drusus). Împotriva împăratului s-a organizat un complot de către Sejanus, dar a fost descoperit, iar acesta executat. Retras în insula Capri, bătrân și izolat, Tiberius sfârșește sugrumat de Macro, noul prefect al gărzii pretoriene.

În timpul lui Tiberius, au avut loc grave tulburări în armatele de la Dunăre și Rin, potolite cu mare greutate de Drusus și Germanicus.

Caligula (37-41) (C. Iulius Caesar, fiul lui Germanicus; oficial: C. Caesar Augustus Germanicus, uneori Imp. C. Caesar); dezechilibrat mintal, el sfârșește eliminat de un complot.

Claudius I (41-54) (Ti. Claudius Nero Drusus Germanicus; era fratele lui Germanicus; oficial s-a numit Ti. Claudius Caesar Augustus Germanicus, uneori Imp. Ti. Claudius). A fost proclamat împărat de gărzile pretoriene (fiecare soldat fiind recompensat cu 15 000 de sesterți. Domnia sa este întunecată de desfrâul de la curtea imperială (soția sa Messalina este ucisă pentru adulter); liberții (Narcissus, Pallas) sunt atotputernici la curte. S-a recăsătorit cu nepoata sa, Agrippina (cea Tânără, fiica lui Germanicus); a exclus de la domnie pe propriul său fiu, Britannicus (otrăvit apoi de Agrippina) și a adoptat pe fiul Agrippinei, L. Domitius Ahenobarbus (după adopțiune, Ti. Claudius Drusus Germanicus Caesar – viitorul împărat Nero).

Claudius a adus Britannia sub stăpânirea romană; de asemenea, Mauretania și Thracia au fost transformate în provincii. În anul 48, el a acordat ius honorum fruntașilor cetăților din Gallia, deschizând drumul provincialilor către senat; cuvântarea rostită de împărat în senat este redată de Tacitus și este reprodusă de o inscripție pe o tablă de bronz de la Lugdunum (Lyon; CIL, XIII, 1668). În timpul lui, ordinul senatorial (schițat de Augustus) capătă forma definitivă; tot el organizează serviciul militar ecvestru (militiae equestres).

Nero (54-68) (oficial: Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus ; apoi: Imp. Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus); a venit la putere adus tot de pretorieni. După o perioadă de domnie liniștită, când s-a aflat sub influența lui Seneca, Nero a început să se dedea la o serie de extravaganțe și crime, între care uciderea proprie-i mame și a lui Seneca. În anul 54 are loc prima mare persecuție împotriva creștinilor, pe care împăratul dement i-a făcut răspunzători de incendierea Romei. Împotriva lui s-au organizat unele conspirații – reprimate cu asprime. În sfârșit, s-au răsculat chiar pretorienii – cei care țineau în mâini proclamarea împăraților; Nero fuge din Roma și se sinucide.

Trăsăturile acestei epoci au fost admirabil surprinse de Tacitus în Istoriile sale (I, 1-2):

“Mă apuc să scriu despre o epocă plină de întâmplări nenorocite, însângerate de lupte, sfâșiată de răscoale și cumplită chiar în timp de pace; patru împărați răpuși de sabie, trei războaie civile, mai multe purtate în afară și de cele mai multe ori în același timp…Nenorociri și mai mari bântuiau în cetatea de scaun: noblețea, bogățiile și rangurile, primite sau chiar refuzate treceau drept crimă, iar moartea era răsplata sigură a virtuții. Nici câștigurile delatorilor nu erau mai puțin urâte decât faptele lor nelegiuite, în timp ce unii dintre ei dobândeau demnități preoțești și consulare ca simple prăzi, iar alții funcții de procuratori în provincii și puterea la curtea imperială, trecând totul prin ură și teamă. Sclavii erau plătiți împotriva stăpânilor, liberții împotriva patronilor lor, iar cei ce n-aveau dușmani erau loviți de prieteni”. Dar marele istoric adaugă:

“Acest veac n-a fost totuși lipsit de virtuți, încât să nu dea și pilde frumoase. S-au găsit mame care și-au urmat copiii fugari și femei care s-au dus dimpreună cu soții lor în surghiun; au fost rude îndrăznețe, gineri statornici, sclavi neclintiți în credință, cu toate caznele îndurate, oameni de seamă înfruntând cu bărbăție încercările cele mai grele și morți asemănătoare cu ale celor mai slăviți din vechime”.

Armatele din Spania și Italia proclamă împărat pe Servius Sulpicius Galba (9 iunie 68), legatul Hispaniei Tarraconensis; nemulțumiți de el, prertorienii îl ucid (15 ianuarie 69), proclamând împărat pe M. Salvius Otho (Imp. M. Otho Caesar Augustus). Dar armatele din provincii, care descoperiseră și ele arcanum imperii (“secretul puterii”), nu se lasă mai prejos: cele de la Rhin proclamă pe Aulus Vitellius, legatul Germaniei Inferioare, iar cele din Syria pe T. Flavius Vespasianus. Armatele lui Vitellius sosesc în Italia și zdrobesc la Bedriacum (lângă Cremona) forțele lui Otho (care se sinucide); vitellienii au intrat în Roma și s-au dedat la atrocități. Dar armata Pannoniei, condusă de Antonius Primus, care recunoscuse pe Vespasian, se îndreaptă spre Italia, înfrângând la Cremona pe Vitellius (care este apoi ucis). La sfârșitul anului 69, Vespasian este recunoscut de senat, iar în vara anului 70 sosește la Roma.

CAPITOLUL II

BIOGRAFIILE ÎMPĂRAȚILOR IULIO-CLAUDIENI ȘI FLAVIENI

Caius Octavius s-a născut la Roma, la 23 septembrie 63 a.Chr. Tatăl său, Caius Octavius a fost primul din familie care a ajuns senator. A murit când Octavian avea doar 4 ani. Mama sa se înrudea cu persoane importante, fiind fiica Iuliei și sora lui Iulius Caesar, ceea ce i-a permis lui Octavian să facă primii pași spre notorietate. A luat parte , sub comanda lui Caesar, la expediția din Hispania din 46 a.Chr., când avea doar 18 ani, fiindu-i atribuită o funcție militară importantă în expediție de cucerire a Parției pe care Cezar o plănuia. Octavian se pregătea de expediția în Illyricum, când a primit vestea asasinării unchiului sǎu în 44 a.Chr..

S-a întors în grabă la Roma, iar pe drum, a aflat că Caesar l-a adoptat prin testament și a decis să-i răzbune moartea. Sosit la Roma, a descoperit că puterea fusese preluată de Marc Antoniu și Aemlius Lepidus. Au pledat în favoarea compromisului și amnistiei, însă Octavian a refuzat propunerea și a câștigat de partea sa mulți dintre adepții lui Caesar, senatori și câteva legiuni, subminând poziția lui Antoniu. În vara anului 44 i.en., liderul senatului, Cicero, a rostit Filipicele, discursuri înverșunate împotriva lui Antoniu, văzând în tânărul Octavian un aliat util, și astfel, în noiembrie 44 i.en., când Antoniu a părăsit Roma că să preia controlu nordului Italiei, Octavian a fost trimis, cu binecuvântarea lui Cicero, să poarte război împotriva acestuia. Antoniu s-a retras spre vest, în Galia, dar planul lui Cicero de a-l controla pe Octavian nu a dat roade.

În august 43 a.Chr., Octavian a intrat cu legiunile în Roma și a silit senatul să-i ofere titlul de consul. La trei luni după, s-a întâlnit cu Antoniu și Lepidus la Bologna, unde cei trei au ajuns la o înțelegere, formând un al doilea triumvirat, prin care senatul era exclus de la putere. Au urmat proscroptii, fiind uciși mulți senatori opozanți, printre care și Cicero, iar în 42 i.en., triumvirii i-au înfrânt pe Brutus și pe Cassius, asasinii lui Caesar, în Bătălia de la Filippi, în nordul Greciei. Brutus și cu Cassius s-au sinucis, iar în octombrie 40 i.en., învingătorii de la Philippi au ajuns la un nou acord, împărțind între ei Imperiul: Antoniu a luat estul, Octavian a luat vestul, iar Lepidus a luat Africa, nefiind un partener egal. Prin timpul proscripțiilor, a achiziționat o casă de pe Colină Palatină ce-i aparținuse lui Hortensius, executat. Ruinele dezgropate formau două lături ale unei curți cu coloane și includeau o sufragerie, o sala de recepții și două biblioteci. A cumpărat proprietățile adiacente, pe care a ridicat Templul lui Apollo și "Casă Liviei", un apartament de patru camere, cu pereți acoperiți cu picturi elaborate. Pentru a întări pactul, Antoniu a fost nevoit să se căsătorească cu sora lui Octavian, Octavia. Iulius Caesar fusese zeificat, astfel Octavian avea u nstatut privilegiat, putând să-și adauge la nume titlul de "Divi Filius". În anii următori, Octavian și-a consilidat dominația asupra provinciilor vestice s ia scăpat Italia de piratul Sextus Pompeius, fiul lui Pompei, care folosea Sicilia ca baza pentru flota sa. Campania s-a incheiat în 36 i.en., cu victoria navală de la Mylae, repurtată de Marcus Agrippa, comandant priceput și prietenul loial al lui Octavian. Lepidus a venit din Africa să ia parte la bătălia, dar a fost înfrânt când a încercat să preia cu forță de la Octavian comandă legiunilor, fiind neutralizat că forță politică, dar rămas ca Pontifex Maximus până la moartea să din anul 13 i.en. Antoniu și cu Octavian au rămas singurii doi conducători ai lumii romane.

Octavian își întărea reputația în vest, Antoniu își menținea relația cu Cleopatra, regina Egiptului, afișând un stil de viață specifică unui rege elenistic și a divorțat de sora lui Octavian. Cum regii orientali nu erau bine văzuți la Roma, Octavian a profitat de situație. Antoniu a reorganizat provinciile estice, dar prestigiul sau a avut de suferit de pe urmă campaniei eșuate împotriva parților . În iulie 32 i.en., Octavian a obținut pe cale ilegală testamentul lui Antoniu și l-a citit în public. Se aflase că Antoniu a lăsat moșteniri consistente copiilor pe care îl avea cu Cleopatra.

Senatul nu a putut tolera un astfel de testament și a declarat război. Bătălia decisivă a avut loc la Actium, pe coasta de vest a Greciei, pe 2 septembrie 31 i.en. Actium era un promontoriu pe coasta vestică a Greciei, la gură vastului golf Ambracia. Antoniu și-a stabilit tabăra pe partea sudică a intrării, în vreme ce Octavian s-a instalat pe promontioriul nordic, la 8 km de gură golfului. Trupele de uscat erau egale numeric, dar pe mare, Octavian deținea avantajul unei flote mari, călită în lupta, condusă de Marcus Agrippa. Blocada lui Agripa a slăbit poziția lui Antoniu, care a decis să încerce să fugă pe mare. Escadra Cleopatrei a spart linia navelor inamice și Antoniu a urmat-o cu câteva corăbii. Dar grosul flotei s-a predat. Flota lui Antoniu a fost încercuită și a încercat să spargă flota inamică, dar numai câteva corăbii au reușit, restul, împreună cu o numeroasă armată de uscat, s-au predat lui Octavian. Antoniu și Cleopatra s-au întors în Egipt, iar în anul 30 i.en., Octavian a reluat ofensivă. Alexandria a fost cucerită, iar Antoniu și cu Cleopatra s-au sinucis. Tezaurul ptolemeilor a căzut în mâinile lui Octavian, iar Egiptul a fost transformat într-o provincie romană. În urmă victoriei de la Actium, Octavian a devenit stăpânul necontestat al lumii romane.

A înfruntat însă dispută statutului sau constituțional. Neavând de gând să renunțe la putere, dar învățând de pe urmă asasinării lui Caesar, a ajuns la un compromis cu Senatul. Nu putea guverna de unul singur, având nevoie de oameni experimentați în administrație și în afaceri publice. În ianuarie 27 i.en., Octavian a cedat, doar formal, puterea Senatului, numai pentru a o primi integral înapoi, fiind un spectacol regizat de agenții și asociații săi. Octavian și-a păstrat controlul asupra Egiptului, Ciprului, Hispaniei, Galiei și Siriei. A continuat să fie ales consul anual, între 31-23 i.en.. A primit numele de Augustus (sacru, slăvit). În partea estică a imperiului, era denumit "Sebastos". Augustus preferă titlul de "Princeps" (primul cetățean), dar păstrându-și titulatura de "Imperator" (comandant militar suprem). Augustus a pretins că prin restructurare constițională, a reinstaurat republica. Avea puteri excepționale, convingându-i pe senatori să-l accepte ca pe un șef al statului, urmărindu-și propriile țeluri politice. În vara anului 27 i.en., Augustus a părăsit Roma și a locuit până în 24 i.en. în Gallia și Hispania. În 23 i.en., s-a îmbolnăvit. După ce și-a revenit, a decis să schimbe statutul constituțional, renunțând la funcția de consul, pe care l-a mai deținut încă doi ani. Senatul i-a acordat putere tribuniciară pe viață, având dreptul de a convoca senatul, de a propune legi în față adunării poporului și de a respinge orice act legislativ. Și-a reînnoit autoritatea asupra provinciilor, fiind denumit oficial "maius", o funcție mai mare că oricare guvernator provincial. Însă cea de-a două restructurare a întâmpinat probleme: în 22 i.en., Roma a fost lovită de foamete și de ciumă. Poporul i-a oferit lui Augustus un mandat de dictatură, apoi consulat pe viață, înnoit anual. În anul 19 i.en., Augustus a acceptat o putere consulară, mai mare decât a acestora în provincii. Deținea controlul armatei, iar puterea să de nezdruncinat, era întărită și avea o uriașă autoritate morală. Succesul politicii sale era demonstrat de faptul că imptriva lui nu s-a plănuit decât o singură conspirație. Relația cu Senatul a rămas fermă, respectuoasă, Augustus devenind un model de urmat pentru ceilalți împărați. A recrutat oameni din rândul senatorilor, pentru a pune bazele uneiadministrații civile imperiale. A fost încununat în anul 2 i.en., primind un titlu onorifici-Pater Patriae, în semn de apreciere a despotismului sau luminat.

A restaurat clădiri neglijate în timpul războiului civil, a restaurat 82 de temple într-un singur an, a ridicat edificii noi și grandioase că Teatrul lui Marcellus, Templul lui Apollo de pe Colină Palatină, Horologium-ceas solar cu un obelisc egiptean în centur, Mausoleul, Forul lui Augustus cu templul lui Mars Ultor. Eforturile sale au fost sprijinite de Agrippa, care a inițiat proiecte de construcții pe câmpul lui Marte, că Panteonul, repararea sistemului de alimentare cu apă al orașului, construirea a două apeducte, Aqua Iulia și Aqua Virgo. Augustus supraveghea aprovizionarea Romei cu grâne, și a reorganizat capitala în 14 regiuni administrative. Augustus continuă însă să locuiască într-o casă modestă, dar spațioasă, de pe Colina Palatină. Era prudent în privința cultului imperial, interzicând venerarea sa exclusivă. Cultul comun al Romei și al lui Augustus s-a extins în provinciile vestice, însă a refuzat să primească onoruri divine, exceptând titlul de "Divi filius", fiul divinului Caesar.

Statuile și sculpturile au jucat un rol important în crearea noii imagini publice a lui Augustus că prim-cetățean, împărat și mare preot. Ca mare preot, era înfățișat cu privirea modestă sau gânditoare și capul acoperit de toga, prin care scotea în evidență puterea și pietatea, chiar și la bătrânețe. Ca împărat, cea mai memorabilă imagine este statuia din casa Liviei, de la Prima Porta, înfățișat că lider militar, cu brațul întins în gest de comandă, purtând o platoșa ceremonială decorată în basorelief cu o scenă înfățișând înapoierea stindartelor romane de către parți. Sculptura măsoară 2 metri înălțime și încă păstrează urme de vopsea și de aur, având o expresie gravă. Erosul de la piciorul drept al statuiei indică descendența divină a lui Augustus din ginta Iulia al zeiței Venus. Fiind desculț, atestă faptul că statuia a fost sculptată post-mortem, indicând divinitatea împăratului.

Pe fii Liviei, Drusus și Tiberius, nu-i consideră egali și nici veritabili succesori , deoarece aparțineau liniei claudiene. Și-a căsătorit fiica lui Scribonia, Iulia, cu Marcellus. După moartea lui Marcellus, Iulia a fost dată în căsătorie cu Agrippa în 21 i.en., din care s-au născut trei băieți și două fete, iar Augustus și-a concentrat atenția asupra lui Caius și Lucius, fiind adoptați de acesta, iar Agrippa deținea poziția de moștenitor prezumtiv. Dar Agrippa a murit în 12 i.en., iar Augustus s-a simțit nevoit să o dea în căsătorie pe Iulia cu Tiberius anul următor. Dar din cauza neînțelegerilor cu Iulia, Tiberius s-a autoexilat pe insula Rhodos. Caius și-a continuat ascensiunea politică, devenind consul în anul 1, plecând în Siria, reafirmând autoritatea română în Armenia. Ulterior, Caius și cu Lucius au murit. În anul 4, Augustus l-a adoptat pe Tiberius, odată cu Agrippa Postumus, ultimul sau nepot rămas în viață. Tiberius l-a adoptat pe strănepotul lui Augustus, pe Germanicus. Agrippa Postumus a fost exilat pe insula Planasia. Livia i-ar fi ucis pe ceilalți moștenitori, unul după unul. Augustus s-a retras din viață publică, invocând bătrânețea pentru a lipsi de la banchete și de la ședințele senatului. A părăsit Roma în anul 14, cu intenția de a călători cu Tiberius spre Capri, și de acolo spre Beneventum, de unde Tiberius avea să conducă singur Panonia. Augustus s-a îmbolnăvit de diaree pe drum. A stat pe Capri patru zile. A murit în drumul de întoarcere spre Roma, la Nola, pe 19 august anul 14, cu o luna înante să împlinească 76 de ani. Pe patul de moarte, glumea în legătură cu teatrul pe care a trebuit să-l joace, cerând o oglindă, că să fie pieptănat și bărbierit, și și-a rugat prietenii să-l aplaude pentru a arată că și-a interpretat bine rolul. Se laudă că el a găsit Roma un oraș din cărămidă și a lăsat-o că un oraș din marmură.Corpul sau a fost transportat la Roma, pe Câmpul lui Marte, unde a avut parte de funeralii grandioase. Cenușă a fost depusă în Mausoleul din apropiere. Pe doi stâlpi de bronz de la intrarea mausoleului a fost inscripționată o relatare a realizărilor lui Augustus.

Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37), a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.

Fiu al senatorului Tiberius Claudius Nero și al Liviei Drusilla, Tiberius devine, în urma căsătoriei mamei sale cu Octavianus, în 38 î.Hr., fiul vitreg al viitorului împărat Augustus. Tiberius beneficiază de o strălucită educație și începe cariera armelor în calitate de tribunus militum în campania lui Augustus din Hispania împotriva triburilor cantabrilor din anii 26-25. În anul 20 î.Hr. conduce solia romană în Orient, care instalează un rege clientelar Romei pe tronul Armeniei și obține, după încheierea tratatului romano-part, retrocedarea insignelor romane pierdute în bătălia de la Carrhae (53 î.Hr.).

Împreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, Tiberius supune, în anii 15-13, triburile reților și vindelicilor din ținuturile dintre Alpi și cursul superior al Dunării. Între 12-9 î.Hr., cucerește regiunea dintre Alpii răsăriteni și Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice și ilire (viitoare Pannonie) și le alipește provinciei Illyricum. După moartea lui Drusus, preia comanda forțelor romane de la Rin, întreprinzând campanii în Germania dintre Rin și Elba (8-6 î.Hr.). Căsătorit, împotriva voinței sale, în anul 12 î.Hr., cu Iulia, fiica împaratului Augustus, va trebui să se autoexileze 7 ani în insula Rhodos (6 î.Hr.-2d.Hr.) din pricina eșecului căsniciei și a politicii dinastice a lui Augustus. Moartea celor doi nepoți ai lui Augustus, Lucius și Gaius Caesar, îl determină pe împărat să-l adopte și, indirect, să-l desemneze moștenitor la tron pe Tiberius (care își schimbă acum numele de Tiberius Claudius Nero în Tiberius Iulius Caesar).

Numit din nou comandant al forțelor romane de la Rin, Tiberius întreprinde în anii 4-6 campanii la răsărit de fluviu împotriva cheruscilor, chaucilor și longobarzilor, până pe malurile Elbei. După izbucnirea în anul 6 a puternicei răscoale antiromane a triburilor din Pannonia și Dalmația, Tiberius este numit comandant suprem al celor 15 legiuni romane care vor lupta 3 ani până la înfrângerea răsculaților. Între anii 10-12 este din nou în fruntea forțelor romane de la Rin. La moartea lui Augustus, Tiberius îi succede la tronul Imperiului Roman. La 56 de ani, vârstă la care Tiberius îmbracă purpura, personalitatea sa fusese profund marcată de îndelungatele campanii militare. Cei 23 de ani de domnie nu fac decât să-i accentueze pesimismul, suspiciunea și solitudinea. Spirit energic, cumpătat, econom, el continuă politica lui Augustus de întărire a autorității principelui, a îmbunătățit administrația provinciilor, a consolidat starea finanțelor statului.

Pe plan extern, Tiberius renunță la costisitoarea politică ofensivă din Germania, rechemând n anul 16 la Roma pe Germanicus, nepotul său, și stabilind frontiera imperiului pe Rin. Regatele clientelare Moesia, Commagene și Cappadocia sunt transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa și cea din nord-estul Galliei sunt reprimate cu violență de generalii săi. Tiberius moare bolnav în drum spre Roma, la Misenum, pe 16 martie 37.

Caligula (latină: Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus, 31 august 12 d.Hr. – 24 ianuarie 41 d. Hr.), de asemenea, cunoscut sub numele de Gaius, a fost Împărat Roman intre anii 37-41. Caligula a fost un membru al casei conducătoare convenționale cunoscută sub numele de dinastia Iulio-Claudiana. Germanicus a fost tatăl lui Caligula, nepotul și fiul adoptat al împăratului Tiberius, a fost un general de succes și unul dintre cele mai iubite figuri publice din Roma. Tânărul Gaius a primit porecla de Caligula (însemnând "cizma", diminutivul de Caliga, sandală purtată de soldații romani) de la soldații tatălui său în timp ce i-a însoțit în timpul campaniilor sale din Germania. Când Germanicus a murit la Antiohia, în 19 d.Hr., soția sa Agrippina, s-a întors la Roma, împreună cu cei șase copii, unde au fost prinși într-un conflict amar cu Tiberius. Acest conflict a dus la distrugerea familiei sale, cu Caligula ca singurul supraviețuitor. Neatins de intrigile mortale, Caligula a acceptat invitația de a locui la curtea împăratului pe insula Capri, în 31 d.Hr., unde Tiberius se retrăsese cinci ani. La moartea lui Tiberius în 37 d.Hr., Caligula l-a succedat pe bunicul și stră-unchiul său adoptiv. Există câteva surse de supraviețuitori de pe timpul domniei lui Caligula, deși el este descris ca un conducător nobil și moderat în primele șase luni ale domniei sale. După aceasta, sursele se concentreze asupra cruzimii lui, extravaganței și perversiunii sexuale, prezentându-l ca un tiran nebun. În timp ce fiabilitatea acestor surse a fost tot mai mult pusă sub semnul întrebării, este cunoscut faptul că în timpul domniei sale scurte, Caligula a lucrat pentru a crește puterea sa personala de împărat fără restricții. El a inițiat o mare parte din proiectele de construcții ambițioase și locuințe notorii de lux pentru el. Cu toate acestea, el a inițiat și construirea a două noi apeducte din Roma: Claudia Aqua și Anio Novus. În timpul domniei sale, imperiul a anexat Regatului Mauritania și a făcut-o provincie. La începutul anului 41 d.Hr., Caligula a fost primul împărat roman asasinat, rezultatul unei conspirații care implică ofițeri din garda pretoriană, precum și membri ai Senatului roman și a curții imperiale. Scopul conspiratorilor a fost "să folosească ocazia de a restabili Republica Romană", dar planul a fost zădărnicit : în aceeași zi, garda pretoriană l-a declarat pe unchiul lui Caligula , Claudius, împărat în locul lui.

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. – 13 octombrie 54), a fost al patrulea împărat roman al dinastiei iulio-claudice și a domnit din 41 până în 54.

Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) și al Antoniei Minor, frate mai tânăr al generalului Gemanicus, născut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participă până la urcarea pe tron, datorită unei sănătăți mai șubrede și a unor infirmități congenitale, la viața politică, preferând o existență retrasă, consacrată studiului. Este proclamat împărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula și recunoscut apoi de către senat. În timpul domiei sale începe construcția unui sistem defensiv de fortificații pe Rin și Dunăre, provinciile beneficiază de o bună administrare și o bogată activitate edilitară (șosele, apeducte, porturi). Acordarea cetățeniei romane locuitorilor unor orașe din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale.

În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea, în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. După executarea Messalinei, cea de-a treia soție, în 48, acuzată de Narcissus de complot, Claudius se căsătorește în 49 cu Agrippina Minor Iulia și-l adoptă pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua soție.

Nero s-a născut la 15 decembrie 37, în Antium, un orășel italic de la malul marii. Tatăl sau, Gnaeus Dimitius Ahenobarbus, era membru al uneia dintre familiile de vază din vremea republicii. Nero era cunoscut datorită mamei sale, Agrippina, fiica lui Germanicus și sora lui Caligula. Tatăl lui Nero a murit când el avea doar trei ani, iar mama lui a fost exilată de către Caligula pe insulele Ponziane. Însă în anul 41, Claudius, odată cu ascensiunea să la tron, a rechemat-o pe Agrippina la Roma. Cei doi s-au căsătorit în 49, iar între anii 50-51, Nero a fost adoptat și numit moștenitor. În 53, s-a însurat cu fiica lui Claudius, Octavia. În 54, la moartea lui Claudius, Nero, la 16 ani, a fost acceptat că împărat fără opoziție.

Nero a oferit o donație enormă gărzii pretoriene și a ținut un discurs în față senatului prin care promitea întoarcerea la principiile lui Augustus. Rolul senatului în cadrul guvernării avea să crească, iar senatorii aveau să se bucure de mai multă libertate în exprimarea opiniilor. Discursurile sale au fost scrise de Seneca, un dinstins filosof stoic, exilat în Corsica de Claudius și rechemat să se ocupe de Nero, că preceptor, alături de Afranius Burrus, perfectul pretoriului. Britannicus, fiul lui Claudius, a fost otrăvit la o cină în anul 55. Mama să, Agrippina, a exercitat o enormă influență asupra fiului sau, prin intermediul căruia speră să conducă imperiul. Nero a tratat-o cu considerație și chiar mama să l-a sedus pentru a-l controla mai bine. Dar la începutul anului 55, garda i-a fost retrasă, iar ea alungată din palat. În 59, Nero a poruncit să fie suprimată. După tentative eșuate, a fost în cele din urmă ucisă. Împăratul colinda seara prin oraș, mergând din cârciumă în carciuna cu prietenii săi, jefuiâ oamenii în plină stradă, atacă femeile și fra din magazine și tarabe. Siluia femei măritate și băieți născuți liberi. S-a căsătorit cu amanții săi, Pitagora și Sporus, un copil castrat. Era pasionat de muzică, și îi plăcea să cânte propriile compoziții, acompaniindu-se singur la lira. L-a angajat că profesor pe Terpnus, cel mai mare cântăreț de lira, și organiza concerte private pentru prieteni. Debutul sau public a avut loc în 64, la Napoli, iar teatrul în care organizase recitalul a fost lovit de un cutremur și s-a prăbușit. Suetonius spune că nero avea o voce slabă și înfundată, Dio Cassius îi califică glasul drept leșinat, dar poate era un muzician talentat și priceput. Nero se costumă că un actor de tragedie, susținând un al doilea recital în față plebei interpretând un cântec despre Niobe și alte arii, feminine și masculine, cu soldatil din garda pretoriană standu-i alături, gata să-i poarte lira. Spectacolul s-a întins până seară târziu. Nero se imagina poet și scria poezii.

În 58, Nero s-a îndrăgostit de Poppaea Sabina, căsătorită cu unul dintre tovarășii apropiați lui Nero, Otho Marcus. Otho a fost numit guvernator al Lusianiei, iar Poppaea a ajuns în patul împăratului. A divorțat în 62 de Octavia și s-a căsătorit cu Poppaea. Octavia a fost trimisă în Campania, izolată în Pandateria și acuzată fals de adulter, a fost ucisă, capul ei fiind adus la Roma pentru că Poppaea să se desfete privindu-l. În 63 i-a născut lui Nero o fiica, dar care a murit la 4 luni. În 65, într-un acces de manie, Nero și-a omorât soția însărcinată a două oară în bătaie. S-a însurat cu Statilia Messalina, dar apoi, a început o relație amoroasă cu Sporus, având o asemănare fizică cu Poppaea. A pus să fie castrat și îmbrăcat în veșminte femeiești. Când i s-a cerut să semneze prima sentința la moarte, Nero a comentat "de n-aș fi învățat să scriu niciodată". După moartea lui Burrus, în 62, influență lui Seneca s-a diminuat,fiind dominat de Poppaea și Ofonius Tigellinus, succesor la comandă gărzii pretoriene. Pentru că banii erau pe sfârșite, Nero a mărit dările, momeda s-a depreciat, iar averile bogaților au fost confiscate pentru a îngroșa veniturile împăratului. În 64, Roma a fost devastată de un mare incendiu, izbucnind în apropiere de Circus Maximus. A cuprins 10 din cele 14 cartiere ale orașului, tot centrul Romei și o parte din reședința imperială de pe Colină Palatină.

Nero se afla la Antium când a izbucnit incendiul, dar s-a întors degrabă la Roma pentru a află despre amploarea dezastrului. A ajutat sinistrații, a transformat uneel edificii publice în adăposturi și a oferit grâne ieftine populației. A oferit bani pentru reconstrucție și a impus măsuri stricte pentru reducerea riscului de repetare a incendiilor. Lumea credea că Nero însuși ar fi provocat incendiul că să facă loc pentru Domus Aurea. În toiul incendiului, privea pârjolul din turunul lui Mecenas și se bucură de frumusețea flăcărilor, cântând "Arderea Troiei" și puțini au fost păcăliți atunci când a aruncat vină asupra creștinilor. Acuzat că ar fi ordonat marele incendiu de la Roma , Nero a aruncat vină asupra creștinilor, urmând un val de procese sumare. Mulți creștini au fost crucificați și arși, ca și cum ar fi torțe vii, pentru a ilumina jocurile de circ. Printre victimele persecuției se numără și Sfinții Petru și Pavel ce au fost uciși prin anul 66.

Indiferent de autor, marele incendiu l-a impovorat financiar pe Nero când veniturile erau deja insuficiente. A reluat procesele pentru trădare și s-a ajuns la exiluri, execuții și sinucideri, frică și indignarea raspandindu-se printre senatori și curteni. Un grup format din senatori, printre care și ofițeri din garda imperială, condus de Gaius Calpurnius Piso, a plănuit să-l asasineze în timpul Jocurilor de la Circus Maximus din aprilie 65. Complotul a fost descoerit, astfel, 19 oameni fiind uciși și 13 exilați. Chiar și Seneca a fost acuzat de complicitate la conspirația pisoniana și a fost obligat să se sinucidă. A mai fost dată în vileag o altă conspirație pe când Nero se află în drum spre Grecia, fiind implicați senatori de vază, ca Gnaeus Domitius Corbulo.

Pe plan militar, generalul Gaius Suetonius Paulinus a înăbușit o revoltă a icenilor condusă de Boudica în Britania în 61 și Corbula a purtat ictorii asupra părților în Armenia. La întoarcerea la Roma din 67, relațiile dintre Nero și Senat s-au înrăutățit. Fiindcă a impus impozite împovărătoare, era pe cale să-și piardă susținerea provinciilor. În martie 68, a izbucnit revoltă lui Iulius Vindex, guvernatorul Galiei Lugdunensins, câștigând adeziunea lui Galbă, guvernatorul Hispaniei Tarraconensis. Armatele de la Rin l-au învins pe Vindex la Besancon, în mai 68. L-au proclamat însă împărat pe Verginius Rufus, care a refuzat. Galbă a devenit soluția alternativă. Galbă aștepta în Spania, în timp ce agenții lui au retras toată susținerea de care se mai bucură Nero. Pe 8 iunie, Nero a fugit, fiind abandonat de comandantul pretorian, Nymfidius Sabinus. A sperat că se va îmbarca la Ostia să caute asapost în provinciile orientale. Dar pretorienii au refuzat să-l ajute. L-au părăsit și servitorii. A ieșit în stradă din palat alături de Sporus, și s-a întâlnit cu Faon, unul dintre libertii săi, care l-a pus să se deghizeze și l-a condus la vila să, la câțiva km de oraș. Nero se ascundea într-o cameră din spatele casei, când soldații au venit să-l aresteze. A ales să se sinucidă. L-a chemat pe Epafroditus, secretarul său personal, să-l ajute să se înjunghie în gât, exclamând în același timp "Ah, ce artist piere odată cu mine!". Nero a murit la 9 iunie 68, la numai 30 de ani. Trupul sau a fost depus în mormântul Domitiilor de pe Colină Pinciana. A fost așezat într-un sarcofag de profir și i s-a construit un altar de marmură montat pe o balustradă de piatră. A rămas popular în rândul plebei, mormântul sau fiind decorat cu flori, încă mulți ani după moarte.

Servius Sulpicius Galba (24 decembrie 3 î.Hr. – 15 ianuarie 69) a fost împărat roman din iunie 68 până la moartea sa. A fost primul împărat al Anului celor patru împărați.

Născut la Terracina (Latium) într-o ilustră familie senatorială, Galba devine în anul 60 guvernator al provinciei Hispania Tarraconensis, după o lungă carieră militară. Proclamat împărat de către legiunile sale și recunoscut și de senatul din Roma la 9 iunie 68, sosește în octombrie în capitală. Instaurează un regim de austeritate în domeniul financiar și de severitate în cadrul armatei. Excelent în poziții subordonate și în administrația provincială, Galba nu corespunde însă funcției supreme.

Răscoala legiunilor din Germania îl proclamă împărat la 1 ianuarie 69 pe Aulus Vitellius. Acest lucru îl determină pe Galba să-l adopte pe L. Calpurnius Piso Frugi Licinianus, numindu-l caesar și coregent. Dezamăgit în speranța sa de a fi adoptat, M. Salvius Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i împotriva împăratului. La 15 ianuarie 69, Galba și Calpurnius Piso sunt uciși în for de către pretorieni răzvrătiți.

Marcus Salvius Otho (25 aprilie 32 – 16 aprilie 69) a fost împărat roman din 15 ianuarie până în 16 aprilie 69; a fost al doilea împărat al Anului celor patru împărați.

Inițial a fost unul dintre prietenii lui Nero; după ce, soția sa, Sabina Poppaea, a devenit concubina împăratului, este îndepărtat de acesta din Roma și trimis ca guvernator în Lusitania (58-68). În ianuarie 68 se raliază cu Galba, pe care îl însoțeste în capitală. Dezamăgit de alegerea de către Galba a lui L. Calpurnius Piso Frugi Licinianius drept caesar și coregent, rang vizat de el însuși, Otho profită de nemulțumirea provocată în rândul pretorienilor de refuzul donativului, instigându-i pe aceștia împotriva împăratului.

După asasinarea împăratului Galba și a lui Piso în for, la 15 ianuarie 69, Otho este proclamat împărat de către garda pretoriană, apoi confirmat de Senat. Este aclamat de legiunile dunărene și de cele din Orient, în schimb Germania, Gallia, Hispania și Britannia îl recunosc pe Aulus Vitellius, guvernatorul Germaniei Inferior, proclamat de trupele de aici încă de la 1 ianuarie 69. Scurta lui guvernare se înscrie pe linia ideologiei principatului lui Nero. Trupele trimise de Vitellius împotriva sa traversează la începutul primăverii Alpii, pătrunzând în nordul Italiei. La 14 aprilie 69 are loc la Bedriacum, la nord de Pad, bătălia decisivă dintre armatele lui Otho și cele ale lui Vitellius. Înfrânt, Otho se sinucide, două zile mai târziu, în tabăra sa de la Brixellum.

Aulus Vitellius Germanicus (24 septembrie 15 – 22 decembrie 69) a fost împărat roman din 17 aprilie 69 până în 22 decembrie 69, unul din împărații aparținând Anului celor patru împărați.

Apropiat al împăraților Caligula, Claudius și Nero si in continua competitie pentru prietenia imparatului (Nero) cu Petronius ,consul în 48, guvernator (proconsul) al Africii (61), Vitellius este numit de Galba, în decembrie 68, guvernator al Germaniei Inferior. Proclamat împărat de legiunile din provinciile revoltate împotriva lui Galba (1 ianuarie 69), Vitellius își trimite trupele în Italia. La Bedriacum (14 aprilie 69), în apropiere de Cremona, legiunile lui obțin victoria asupra lui Otho (proclamat împărat la 15 ianuarie 69 dupa asasinarea lui Galba), patru zile mai târziu Vitellius fiind recunoscut împărat și de către Senat.

După proclamarea ca împărat a lui Vespasian, la 1 iulie 69, de către legiunile din Orient, depășit de evenimente, Vitellius rămâne inactiv la Roma. Legiunile trimise de Vespasian, obțin la 24 octombrie o victorie categorică la Cremona. Este ucis la 20 decembrie 69 în timpul luptelor de stradă pentru cucerirea Romei, de forțele lui Vespasian.

Vespasian, cunoscut și ca Caesar Vespasianus Augustus, sau Titus Flavius Vespasianus (n. 17 noiembrie 9 la Cittareale – d. 23 iunie 79 la Roma), a fost împărat roman din decembrie 69 (Anul celor patru împărați) până în iunie 79. Fondator al Dinastiei Flaviilor, el a fost încoronat într-o perioadă de instabilitate politică (război civil) și criză economică lăsate de Nero la moartea sa.

Fiul unui modest funcționar de vamă, Vespasian a urmat o carieră militară care-l poartă în Germania Superioară, Britania, Africa. În 67 este însărcinat de Nero cu reprimarea răscoalei antiromane a iudeilor (Primului război evreo-roman, sau Marea Revoltă a Evreilor, 66-67, în ebraică : : המרד הגדול ha-Mered Ha-Gadol, una din cele trei revolte majore ale evreilor din Provincia Iudeea împotriva imperiului roman).

Proclamat împărat la Alexandria, la 1 iulie 69 de legiunile din Orient, Vespasian este recunoscut în întregul Imperiu după ocuparea Romei și moartea lui Vitellius (20 decembrie 69), întemeind o nouă dinastie, aceea a Flavilor (69-96). Personalitate energică, lucidă, modestă, Vespasian este preocupat de restabilirea liniștii și securității statului, grav afectate de războiul civil. A reorganizat finanțele și armata, a întărit frontiera Dunării inferioare, creând o flotă în Marea Neagră, a reconstituit Capitoliul și numeroase edificii din Roma distruse și a început construcția Colosseumului.

În august 70, fiul său Titus cucerește Ierusalimul și încheie în 72-73 războiul din Iudeea, care este reorganizată ca provincie de sine stătătoare.

Vespasian a dispus construirea la Roma a sute de latrine publice (vespasiene), pentru care a perceput taxe de folosire. A fost criticat de unii senatori că scoate bani din ceva atât de murdar, la care Vespasian a replicat: „banii nu au miros” (în latină pecunia non olet.

Titus Flavius Vespasianus (30 decembrie 39 – 13 septembrie 81) a fost împărat roman în perioada 79-81.

Născut la Roma, fiul lui Vespasian este proclamat în 69 caesar, devenind din 71, în calitate de prefect al pretoriului, coregent al imperiului. Se remarcă în războiul din Iudeea cucerind în august 70, după un îndelungat asediu, Ierusalimul, centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Ponderat, în relații bune cu Senatul, va fi prezentat de tradiția istorică ca unul dintre cei mai buni împărați (Amor et deliciae generis humani).

A sprijinit înflorirea literaturii și artelor, contribuind la îmbogățirea Cetății Eterne cu monumente de o deosebită trăinicie și frumusețe –Flavium amphiteatrum, cel mai mare amfiteatru roman, cu o capacitate de cca. 50.000 de locuri, inaugurat în 80, cunoscut din evul mediu sub denumirea de Colloseum, termele și arcul lui Titus. În timpul domniei sale o puternică erupție a Vezuviului acoperă sub un strat de lavă și cenușă trei orașe din Campania –Pompei, Herculaneum și Stabiae (august 79) –calamitate în care își găsesc moartea cca. 15.000 de oameni. Îi urmează la tron fratele său, Domițian, desemnat de Titus la 23 iunie caesar și succesor.

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domițian, a fost împărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 până în 96.

Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavii. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de dominus et deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict cu aristocrația senatorială.

Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii: Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior.

Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma și Dacia (89).

La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavii, cade victimă unei conjurații de palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina.

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA INTERNĂ ȘI EXTERNĂ A IMPERIULUI ÎN IMPUL DINASTIEI IULIA-CLAUDIA

Trãsãtura esențialã a acestei perioade, în general pacifice, cu excepția cuceririi sudului Britanniei, o reprezintã continuarea consolidãrii Principatului, cu observația cã în timpul lui Caligula apar unele trãsãturi hellenistice.

În prezentarea istoriei imperiale romane exista tendința de a concentra analiza asupra istoriei împãraților. Împotriva unei asemenea maniere limitative și incomplete a reacționat Mommsen, care accentua asupra necesitãții de a expune istoria romanã a perioadei în cauzã și de a o înțelege ca o istorie a imperiului: o Reichsgeschichte și nu o Kaisergeschichte.

Trebuie spus cã una din marile probleme cu care s-a confruntat Augustus și care a reținut atenția a fost aceea a transferului puterii. Se știe că el a avut doar o fiică, pe Iulia. Din a doua sa cãsãtorie, cu Livia, pe care a divorțat-o de Tiberius Claudius Nero, nu au mai rezultat alți copii, Livia venind însã cu doi fii, Tiberius și Drusus. Ca și alți lideri ai epocii, Augustus a fost foarte preocupat de netezirea drumului pentru putere.

Octavianus a pus mare preț pe legãturile dinastice. Femeile din familia sa au fost unul din obiectele dorinței sale de putere: sora sa, Octavia, a fost cãsãtoritã cu Antonius, el însuși, potrivit lui Suetonius, intenționa sã se cãsãtoreascã cu fiica regelui dac Cotiso și sã i-o dea în schimb pe Iulia, care era doar un copil și care fusese logoditã cu fiul lui Antonius.

Iulia va fi cãsãtoritã însă cu Marcus Claudius Marcellus, care va fi desemnat succesorul lui Augustus. Marcellus va muri foarte repede și Augustus, a cãrui sãnãtate nu era înfloritoare, și l-a asociat la domnie pe capabilul său locotenent, M. Vipsanius Agrippa, pe care l-a căsătorit cu Iulia, din căsătoria aceasta rezultând 4 copii dintre care 2, Lucius și Caius, au fost adoptați de Augustus.

Asociat la tron, Agrippa primește toate competențele lui Augustus, însã moare pe neașteptate în anul 12 a.Chr. În momentul în care cei doi bãieți ai lui Agrippa și ai Iuliei au crescut, Augustus i-a încãrcat de demnitãți, fiind evident planul sãu de a le lãsa succesiunea.

Rolul generalului Agrippa a fost luat de fiii Liviei, Drusus și Tiberius, care vãdesc deosebite calitãți militare. Drusus era iubit de Augustus și de popor; el moare în anul 9 î.Hr. Era cãsãtorit cu fiica Octaviei, Antonia, din cãsãtoria lor rezultând mai mulți copii, dintre care cei mai dotați sunt Germanicus și Claudius (viitorul împãrat).

Germanicus a fost cãsãtorit cu Agrippina Maior, fiica Iuliei și a lui Agrippa. Dupã moartea, în condiții nu foarte clare, a lui Caius și Lucius, singurul care venea în considerare pentru succesiune, dar nedorit de Augustus era Tiberius. În momentul în care Tiberius a intrat în vederile lui Augustus, acesta l-a divorțat de soția sa pe care o iubea și cu care avea un copil, Drusus Minor, și l-a cãsãtorit cu Iulia.

Tiberius a fost obligat de Augustus sã-l adopte pe Germanicus, nepotul sãu de frate. Toate aceste mãsuri erau menite sã asigure transferul fãrã tulburãri al puterii. Desigur că aceste manevre ale lui Augustus au influențat carcterul lui Tiberius, comportarea ulterioarã a împãratului gãsindu-și aici una din explicații. În anul 13, Tiberius a primit un imperium proconsularae maius și tribunicia potestas.

Tradiția literarã (Tacitus 1.1.12, Suetonius, Tiberius 25. 2) aratã cã Tiberius a lãsat Senatul timp de o lunã de zile sã dezbatã asupra împãrțirii puterii. Dintre toate ipotezele avansate am putea lua în considerare și pe aceea cã probabil principatul nu avea forma definitivã.

Situația din primul an al domniei lui Tiberius n-a fost foarte calmã. A avut loc o revoltã a legiunilor din Pannonia, nemulțumite de condițiile serviciului militar, precum și revolta legiunilor din Germania, care au încercat sã-l aducã pe tron pe Germanicus. Acesta, manifestând fidelitate fațã de Tiberius, pune capãt revoltei.

Pentru început, și pentru a îndepãrta armatele de la gândul revoltei, Germanicus întreprinde expediții transrhenane între a. 14 și 17. În cadrul aceluiași imperium maius pe care-l deținea în Occident (în Gallia), a fost rechemat și a primit un imperium maius în Orient, îndepãrtându-l de legiunile din Germania.

În Orient, Germanicus readuce Armenia în sistemul clientelar roman, dar în anul 19 moare în chip suspect, bãnuiala fiind cã a fost otrãvit de guvernatorul Syriei, Piso, la incitarea lui Tiberius. Acesta a încercat sã se disculpe.

Tiberius a lãsat guvernarea în mâinile lui Lucius Cornelius Seianus, omul lui de încredere între a. 21-31. Acesta ajunge sã deținã un imperium proconsulare, consularae, tribunicia potestas. La instigarea lui, soția lui Drusus, fiul lui Tiberius, și-a asasinat soțul. Însã când Seianus a încercat sã intre în familia imperialã, încercând sã se cãsãtoreascã cu soția lui Drusus, Tiberius a reacționat, cerând sã fie executat cu întreaga familie.

Prin procesul de les maiestatis, prin absențele lungi de la Roma și retragerea în insula Capri, ultimii ani ai lui Tiberius au fost anii unei tiranii apãsãtoare și ai unei neglijãri a administrãrii Imperiului. Rãmas fãrã moștenitor direct, Tiberius l-a desemnat drept succesor pe fiul lui Germanicus, Gaius Caesar, având drept cognomen Caligula.

Istoriografia considerã cã acest Caligula (37-41) a dovedit o completã neînțelegere a rolului împãratului pe care nu l-a înțeles ca o datorie, comportându-se ca un autocrat. El a supralicitat rolul armatei asupra instituțiilor statului. În documente, apare ca fiind filius castrorum, pater exercitur. Cere onoruri divine pentru el și pentru surorile lui, mai ales pentru Drussila. Senatul era complet neajutorat fațã de Caligula, care a luat împotriva acestei instituții cele mai drastice mãsuri. Lãsând la o parte marile cheltuieli care au ruinat tezaurul, trebuie spus cã, chiar din lectura tradiției literare, dar mai ales din datele epigrafice și numismatice, se poate spune cã Caligula, ca și Tiberius, a administrat bine Imperiul.

Caligula a procedat la desființarea unor provincii și readucerea lor la statutul de regate clientelare. De exemplu, fiii lui Kotys, rege thrac, ‘tovarãșii de joacã’ ai împãratului, au primit regate în Thracia, Pont, Bosfor, Armenia Micã.

Opoziția împotriva lui Caligula a reușit și la 24 ianuarie 41, acesta a fost asasinat în palatul imperial. Apare o dezbatere în Senat, privitoare la viitorul stat, extrem de interesantã. În timp ce Saturninus și Pomponius Secundus cer restitutio rei publicae liberae, majoritatea Senatului propune alegerea unui alt principe, dar dintr-o altã familie. În timp ce Senatul discuta aceastã problemã, pretorienii au fãcut împãrat pe Claudius, fiul lui Drusus Maior și fratele lui Germanicus.

Claudius (41-54), dupã un donativum generos acordat pretorienilor, a fost salutat drept Tiberius Claudius Caesar Germanicus. Domnia lui a fost o binecuvântare pentru Imperiu. Cu toate cã era socotit un neisprãvit, el era totuși un om cu o întinsã și solidã culturã, având gustul antichitãților, fiind autorul mai multor opere, între care Istoria etruscilor, în 20 cãrți.

S-a constituit, dupã modelul hellenistic, adevãrata administrație a Imperiului. Din liberții sãi, el a constituit un fel de cabinet cu mai multe departamente, eficient și cu posibilitãți de control. Cei mai influenți erau Narcissus și Pallas.

A avut și o slãbiciune – dependența de soțiile sale, el fiind cãsãtorit de 4 ori. Una dintre soții a fost Messalina, iar ultima a fost Agrippina Minor, fiica lui Germanicus și a Agrippinei Maior. Aceasta l-a sedus pe Claudius, care a luat-o în căsătorie, abila femeie urmând un singur scop: urcarea pe tron a fiului ei, Nero. Drept pentru care, în complicitate cu medicul grec Stertinius Xenophon din Kos, ea l-a otrãvit pe Claudius, atunci în vârstă de 83 de ani, pentru a-i netezi drumul spre tron lui Nero.

Pentru Claudius, modelul în politica externã este Augustus, cu o singurã excepție, cucerirea Britanniei (43-44), pânã la Tamisa. În cadrul politicii sale, el dat o mare atenție administrãrii provinciilor, renunțând la politica lui Caligula de a reînființa regate clientelare prin transformarea provinciilor. El a urmat politica contrarã; regatul clientelar al Thraciei devine provincie în 46. Statul clientelar Noricum este transformat în provincie, Moesia – reorganizatã ca provincie imperialã, Achaia și Macedonia – provincii senatoriale. A fost întãritã apãrarea Rinului, centrul apãrãrii frontierei fiind fixat la Mogontiacum (Mainz) și Noviomagus.

Succesorul lui Claudius a fost fiul ultimei sale soții, Agrippina Minor, și anume Nero (54-68). Prin manevrele ei, a reușit sã-și impunã fiul în fața lui Britannicus, fiul lui Claudius.

În domnia lui Nero trebuie observate 2 perioade: prima, bunã – quinquenium (5 ani) – în care a condus sub influența lui Burrus, prefectul pretoriului, a filosofului Seneca și a mamei sale.

În 55, Britannicus, potențialul amenințãtor al tronului lui Nero a fost otrãvit. Urmeazã un șir de asasinate în partea a doua a domniei. În 59, mama lui este asasinatã, iar în 62, a fost asasinatã soția sa, Octavia.

Moartea în 62 a lui Burrus provoacã scãderea influenței lui Seneca și Nero are acum alți consilieri, printre care și Tigellinus, prefectul pretoriului. Datoritã politicii represive împotriva Senatului, fapt reflectat și în apariția unei istoriografii adverse lui Nero, împotriva împãratului se constituie o opoziție activã. În 65 are loc conjurația pisonianã, care urmãrea înlãturarea lui Nero și înlocuirea cu un tânãr aristocrat de remarcabilã ținutã moralã, Piso. În cursul represaliilor, Seneca a trebuit sã se sinucidã.

Unul din momentele importante ale domniei lui pe plan intern este incendierea Romei (18-27 iul. 64). Din cele 14 regiones ale Romei, 7 au fost complet distruse, iar 3 parțial. Responsabilitatea incendierii Romei a fost pusã pe seama creștinilor, datoritã odium generis humanis, de care era animatã. În cursul represaliilor, și-au sfârșit viața și cei doi lideri creștini importanți, Petru și Pavel.

În 66 se produce o altã mișcare împotriva lui Nero, conjurația vinicianã, condusã de Annius Vinicianus (prototipul lui Marcus Vinicius din romanul lui Sienkiewicz, Quo vadis ?).

Un alt eveniment important în domnia lui Nero, și care a constituit și constituie încã un mare subiect de interes pentru istoricii acestui imperiu îl constituie cãlãtoria din Grecia din 66, unde a rãmas un an și câteva luni, pâna în toamna lui 67. Aceastã cãlãtorie, în cursul cãreia grecii i-au lãudat talentul poetic, a provocat dupã unii chiar cãderea lui Nero.

S-a simțit foarte bine aici, grecii fiind maeștri desăvârșiți în adulație, drept pentru care a declarat Hellada liberã de plata oricãror impozite. S-a speculat asupra acestei cãlãtorii, și mai cu seamã asupra dorinței lui de a vizita și Egiptul, susținându-se că împãratul dorea sã mute capitala Imperiului în Orient. Este una dintre interpretãrile curente care se gãsesc în istoriografia cea mai recentã. Trebuie reținut cã, tot în Grecia, Nero a intenționat sã construiascã canalul Corinth în toamna lui 67, începînd chiar demersuri în acest sens. De notat că arhitecții moderni, care au săpat actualul canal Corinth, au găsit lucrările incipiente ale colegilor lor antici, având plăcuta surpriză să constate buna calitate a calculelor lor.

În Gallia au început deja tulburãri împotriva lui Nero. Rechemat din Grecia, el nu a putut face fațã situației, sinucigându-se la 9 iunie 68.

Politica externã neroniană, ca și cea internã, este judecatã în mod pãrtinitor, precum a altor ‘împãrați rãi’, de cãtre tradiția literarã. Lectura atentã a acesteia și completarea ei cu izvoarele numismatice, epigrafice a dus la alte concluzii în sensul cã politica neronianã nu a fost atât de catastrofalã cum a fost prezentatã, ci, dimpotrivã, o seamã de realizãri ale împãratului, ca administrația provinciilor, și-au fãcut efectul multã vreme.

Politica orientalã a lui Nero a vãdit o remarcabilã coerențã și așezãmintele lui de aici au avut o viațã destul de lungã. În 64, Pontul, transformat în provincie de cãtre Pompeius, restaurat ca regat clientelar în vremea lui Augustus, redevine sub Nero provincie romanã.

Confruntarea dintre romani și parți pentru Armenia este rezolvatã de o manierã convenabilã ambelor mari puteri, în sensul cã un dinast part, Tiridates, care domnea în Armenia, devine vasalul Romei, prin încoronarea sa în 66 de cãtre Nero, în capitala Imperiului. Acest aranjament a durat pânã în timpul lui Traian și efectele sale asupra bunelor relații cu parții se vor vedea chiar în anul celor 4 împãrați, când regele parților, Vologaises, i-a oferit ajutor militar lui Vespasian.

Nero planificã expediții în Caucaz și Etiopia, numai cã acestea nu au mai fost realizate. Trebuie menționatã marea rãscoalã din Palestina din 66, declanșată împotriva stãpânirii romane. Cu restabilirea situației a fost trimis acolo Titus Flavius Vespasianus, un general și administrator experimentat, care a primit un comandament extraordinar, fiind ajutat de guvernatorul Siriei, C. Licinius Mucianus.

Vespasianus a organizat represiunea cu mare metodă și, în 68, asediazã Ierusalimul. Aceeași politicã activã de asigurare a frontierelor o desfãșoarã Nero și la Dunãre, fiind de remarcat aici activitatea guvernatorului Moesiei, Ti. Plautius Silvanus Aelianus, care a condus Moesia (57-67).

În timpul lor, aristocrația romanã s-a compromis pentru conducerea Imperiului, fie datoritã decimãrilor, fie prin servilism. Domniile acestor împãrați au fost favorabile poporului și provinciei. Ideea de Principat se consolideazã în contextul în care Senatul pierde legãtura cu armata, care începe sã se provincializeze și sã se regionalizeze, ajungând în forma finalã sub Hadrian, prin recrutarea locală.

Se reliefeazã opoziția între Roma și Imperium. În contextul politicii externe trebuie reținut cã a crescut influența Imperiului în afara frontierelor, împãrații acordând atenție și ‘granițelor invizibile ale Imperiului’, ca să cităm celebra și sugestiva sintagmă a lui E. Kornemann.

Evenimentele premergãtoare sunt inteligibile numai sub unghiul contradicțiilor grupurilor de armate ale Imperiului. La început, dupã tulburãrile care au pus capãt domniei lui Nero, armatele din Occident l-au proclamat împãrat pe respectabilul senator Servius Sulpicius Galba, guvernator al Hispaniei, în vârstã de 70 de ani.

Se pune întrebarea dacã era omul potrivit. Tacitus spune cã ‘el ar fi avut toate calitãțile unui împãrat, cu condiția sã nu fi domnit’. A sãvârșit mari erori. A înlãturat demnitarii neronieni, a reprimat inutil o rãscoalã a flotei, nu a plãtit obișnuitul donativum pretorienilor, a fãcut reduceri de impozite când tezaurul era gol și din scrupul constituțional și-a trimis trupele fidele, legio VII Galbiana, în Pannonia.

La 10 ianuarie 69, neavând copii, el l-a adoptat pe Lucius Calpurnius Piso Frugi Licinianus sub numele Servius Sulpicius Galba Caesar, fãcându-l co-împãrat, adică împărat-coleg.

Aceastã adopțiune l-a nemulțumit pe Otto Salvius, un fost neronian, care l-a ajutat pe Galba să preia tronul. Otto și-a asigura ajutorul praetorilor și al soldaților din flotã și s-a proclamat împãrat. Sunt acum trei împãrați la Roma: Galba, Piso și Otto, și unul în Germania, Vitellius.

La Roma, Galba și Piso sunt asasinați, dupã care Otto a încercat sã trateze cu Vitellius, numai că acesta nu-și mai putea controla situația, fiind controlat de trupele sale. La Bedriacum, Otto iese învingãtor, dar, în a doua, la Cremona, el este însã înfrânt. În fața acestei situații, pentru a nu adânci rãzboiul civil, el se sinucide la 16 aprilie 69. Vitellius e recunoscut la 16 aprilie 69 drept împãrat de cãtre Senat, provinciile estice și vestice. Orașele italiene trãiesc zile grele, datoritã manierei particulare de a exercita ‘politețea’ de cãtre sălbăticitele armate ale Rhinului: jafuri, ucideri, violuri.

Comportamentul lui Vitellius și al trupelor sale a determinat defecțiunea armatelor Dunãrii și Orientului.

C. Licinianus Mucianus, guvernatorul Syriei, general capabil, a refuzat sã fie proclamat împãrat, fiind în vârstã și fãrã copii, în favoarea lui Vespasianus. La 1 iulie 69, Vespasianus este proclamat împãrat în Egipt, după care în Palestina, iar apoi în Syria, pentru ca, în final, și armatele Dunãrii să-l recunoască drept împãrat.

Vespasianus, nãscut la 17 nov. 9 d.Hr. în Italia, aparținea elementului municipal italic. Prin merite personale s-a impus, intrând în ordo senatus, în 51 este consul sufect, iar în 62 proconsul în Africa, dupã ce se distinsese mai înainte ca legatus legionis II Augusta, sub Claudius, în Britannia.

În vara lui 69, în urma unui consiliu de rãzboi de la Beritus (Beirut), s-a hotãrât ca Vespasianus sã rãmânã în Egipt, pentru a-și consolida puterea în aceastã importantă provincie pentru aprovizionarea Romei și, în general, în Orient, în timp ce Mucianus sã plece cu trupele disponibile spre Italia.

În urma bãtãliilor angajate de cãtre armatele Dunãrii, care plecaserã înaintea celor ale Orientului, armata lui Vitellius a fost înfrântã, iar Vespasianus a fost proclamat împãrat.

CAPITOLUL IV

IMPERIUL ROMAN ÎN TIMPUL DINASTIEI FLAVIILOR

Tulburãrile și luptele din ‘anul celor 4 împãrați’ nu au rãmas fãrã urme în istoria Imperiului Roman. Rãzboaiele civile au dat prilej pentru continuarea vechilor rãscoale sau începutul altora noi, ca sã nu mai vorbim de favorizarea nãvãlirilor strãine (Moesia, Pannonia în 69-70). În Pont, Anichetes, fost sclav liber al ultimului rege al Pontului s-a rãsculat sub cuvânt cã vrea sã-l sprijine pe Vitellius.

Vespasianus (69-79) a încredințat fiului sãu, Titus, comanda pentru ultimele operațiuni militare: 6 legiuni, 20 de cohorte, la care se adãugau contingentele vasalilor orientali. Luptele au fost violente, datoritã fanatismului iudaic. I. Flavius, unul din comandanții Iudeii, în Bellum Iudaicum, noteazã cã au fost luați 97.000 de prizonieri și peste 1.000.000 ar fi fost uciși în timpul luptelor ori foametei sau molimei.

În iunie 71, Titus și Vespasianus au sãrbãtorit la Roma un triumf. Iudeea a fost despãrțitã de Syria, devenind provincie imperialã cu capitala la Caesareia. A fost stabilit un fiscus de 2 drahme pe cap de locuitor, un impozit încasat pentru templul lui Iuppiter Capitolinus din Roma.

La 17 aprilie 73 este cuceritã fortãreața Massada de la Marea Moartã, fiind apãratã de secta sicarienilor, una dintre cele mai fanatice din acel timp. Nu este de mirare cã în lumea iudaicã s-a ajuns la o urã extraordinarã fațã de romani, care au distrus Ierusalimul și au silit pe evrei la exod. Unul dintre semnele acestei uri este și Apocalipsa lui Ioan.

Triburile de batavi ca și alte triburi germanice aflate sub conducerea lui Iulius Civilis se vor rãscula împotriva Romei. Rãscoala se va extinde și prin alãturarea trupelor auxiliare de pe Rin și din provinciile alãturate. Trupele romane de la Rin, a cãror indisciplinã crescuse, se rãscoalã și ucid pe legatul H. Flaccus și pe alți ofițeri. Se naște în mintea rãsculaților ideea unui Imperium Gallicum. Rãsculații au pus în primejdie linia renanã. De la Vindonissa a plecat o armatã comandatã de Cerialis contra rãsculaților de la congresul de la Reims, care propune generalului roman coroana Imperiului Gallic. Generalul refuzã aceastã onoare și continuã marșul, înfrângându-i pe rebeli.

Restabilirea ordinii Imperiului permite lui Vespasianus sã abordeze frontal problema refacerii și reînnoirii statului. El era înzestrat cu toate calitãțile necesare unei asemenea întreprinderi. Era ostil extravaganțelor și a reușit sã ținã armata în frâu. Reduce cohortele pretoriene de la 16 la 9 și acordã funcția de prefectus pretorio fiului sãu Titus, o noutate absolută. Pentru a marca încheierea rãzboaielor închide, în 71, porțile templului lui Ianus.

Succesiunea era siguratã. Titus a fost consul de 7 ori, a primit imperium proconsulare și tribunicia potestas, în timp ce Domitianus, al doilea fiu, primește consulatul de 6 ori.

Obiectivul pe care și l-a propus Vespasianus era foarte greu; finanțele erau epuizate; dezordinea se generalizase; armata se sãlbãticise și trebuia adusã la disciplinã; trebuia creatã o nouã elitã conducãtoare, pentru cã cea veche, compromisã, nu mai putea fi luatã în seamã. Anul celor 4 împãrați a desăvârșit decimarea clasei conducãtoare.

Vespasian a completat ordinul senatorial cu noi membri, mai cu seamã din ordinul ecvestru și dintre ofițerii sãi, mãrind numãrul de homines novi. Deoarece multe familii nobile dispãruserã, a numit noi patricieni: Gneus Agricola, Marcus Ulpius Traianus, tatăl viitorului împărat Traian, Marcus Annius Verus, tatãl viitorului împărat Marcus Aurelius.

Exista și o opoziție împotriva lui Vespasianus, resturi ale aristocrației senatoriale care agita încã lozinca republicii libere, avându-l ca lider pe Helvidius Priscus, stoic, ginerele lui Thrasea Paetus, filosoful executat de Nero. În 71-74, Vespasianus a ordonat expulzarea din Roma și Italia a filosofilor cinici și a astronomilor. Filosofii confundau domnia cu tirania.

La începutul domniei sale, Vespasianus (Suetonius, Vespasianus, 16. 3) ar fi spus cã ar avea nevoie de 40.000.000.000 sesterți pentru a repune Imperiul Roman în funcțiune. Cifra este consideratã exageratã, de aceea G. Budé propune cifra de 4.000.000.000, iar S. Mazzarino pe cea de 400.000.000. Vespasianus crește numãrul impozitelor și anuleazã toate privilegiile pentru Achaia, Rhodos, Samos, Byzantion. Cele 3 impozite speciale: fiscus Iudaicus, Alexandrinus, Asiaticus au constituit noi surse de venit pentru finanțele imperiale, alimentate și din venituri obținute chiar din Italia. Vespasianus a construit foarte mult, nu numai în Italia, ci și în provincii: la Roma, templul lui Iuppiter Capitolinus, Templul Păcii și Colosseum, iar în provincii, șosele și poduri. El a încurajat și artele și științele: astfel, Quintilian este primul deținător al unei catedre de retorică, plătite de stat.

Vespasianus l-a avut ca model pe Augustus și în ceea ce privește administrația. Sub Flavieni, romanizarea a fãcut mari progrese în Occident, unde multor orașe li se acordã ius Italicum. Vespasianus a întemeiat noi colonii: Scupi în Moesia, Caesareea în Palestina etc. A crescut numãrul de nobili provinciali în Senat, dar și în magistraturile din Roma. În 80, Quintus Pactumeius Fronto, originar din Africa, este consul.

Bengtson îl considerã o strãlucitã apariție în seria împãraților romani. General strãlucit și excelent administrator, a fost o extrem de plãcutã surprizã, întrucât se arãtase dur cu opoziția, iar în timpul tatãlui sãu fusese înconjurat de derbedei, bãtãuși și alții eiusdem farinae etc.

Suetonius îi atribuie celebra afirmație: ‘Prieteni, am pierdut o zi’, pe care o rostea dacă în acea zi nu săvârșea vreo faptă bună. Suetonius îl numește amor ac deliciae generis humani. Scurta sa domnie a fost încercatã de douã mari catastrofe: un incendiu în Roma și erupția Vezuviului, care a acoperit orașul Pompeii.

A murit la 13 septembrie 81, succesorul lui fiind fratele sãu, Domitianus, aclamat împãrat la 14 sept. 81.

Tradiția literarã este cu totul nefavorabilã lui Domitianus și din ea este greu de a reconstitui un portret veridic: poezia de curte este encomiastică, iar Senatul a declarat damnatio memoriae. Mai multe indicații serioase oferă epigrafia, deși nesemnificativă datorită martelării inscripțiilor și numismatica.

În judecarea domniei lui Domitianus trebuie sã ținem seama și de personalitatea lui psihicã, întrucât tatãl sãu l-a ținut departe de exercitarea vreunei autoritãți efective, astfel încât se poate observa și un proces de defulare a sentimentelor lui. De aici, și aplecarea către astrologie.

Nu este, deci, de mirare cã la Domitianus s-au vãzut mai limpede anumite trãsãturi de conducere autocraticã. Așa cum se știe, în judecarea domniei și a caracteristicilor acesteia s-a insistat asupra expresiei întâlnitã în propaganda imperialã dominus et deus, socotitã adesea o noțiune centralã pentru concepția despre dominație și putere a lui Domitianus.

Fr. Taeger, pe care K. Christ îl considerã cel mai bun cunoscãtor al cultului stãpânitorilor în antichitate, spunea cã aceastã expresie nu reprezintã divinizarea sau autodivinizarea lui Domitianus, ci numai supralicitarea onorurilor divine acordate stãpânitorului.

Domitianus (81-96) a avut de 17 ori demnitatea de consul, iar din 85 este censor perpetuus, prin care exercita un control riguros asupra Senatului. Din 83, aparițiile sale publice sunt numai în costum triumfal, însoțit de 24 de lictori. A manifestat interes și pentru artã. A întemeiat o sãrbãtoare ce se celebra la 5 ani, numitã agon Capitolinus, dupã modelul Jocurilor Olimpice.

A inițiat jocuri anuale pentru Minerva, protectoarea principatului sãu și a Imperiului. Minerva nu era sãrbãtoritã ca la greci. Este vorba despre acea Minerva pe care Cicero o considera custos Urbis, adică ‘protectoarea cetãții’. K. Christ sublinia cã Domitianus dezvoltase o întreagã ideologie care, punând în relație pe Flavieni cu Augustus, aratã cã, în realitate, ultimul flavian nu poate fi considerat ca aparținând liniei Caligula-Nero, întrucât la el nu se observã nicio rupturã cu tradiția romanã, chiar dacă sunt prezente unele elemente hellenistice.

Fundamentele teoretice și juridice al imperiului lui Domitianus se întemeiau, ca și la Vespasianus și Titus, pe punerea la contribuție a tuturor potestates și competențelor Principelui, așa cum rezultau ele din lex de imperio Vespasiani.

Suetonius, Domit. 8, este nevoit sã spunã urmãtoarele: ‘Împãrți dreptatea cu grijã și zel, dând de cele mai multe ori audiențe extraordinare la tribunalul sãu din for… Stigmatizã pe judecãtorii vânduți și hotărârile lor… Știu așa de bine sã stãpâneascã pe magistrații Romei și pe guvernatorii provinciilor, că niciodată n-au fost mai moderați și mai drepți, pe când dupã el îi vedem, în cea mai mare parte, acuzați de tot felul de crime’. Tot Suetonius, ibidem 7, vorbește de preocuparea împãratului pentru bunul mers al economiei, el intervenind chiar în dirijarea producției, solicitând dezvoltarea anumitor activitãți productive.

Relațiile cu Senatul sunt extrem de încordate, el reprimând orice opoziție, și cea mai bunã imagine asupra acestor raporturi o constituie istoriografia senatorială, care-l trece pe Domitianus între ‘împărații răi’. Un exemplu sugestiv în acest sens, îl constituie operele lui Tacitus și Cassius Dio.

Referitor la problema creștinilor, trebuie avut în vedere cã Apocalipsa lui Ioan a fost scrisã în timpul sãu, ea exprimând limpede ura adâncă a iudeilor față de romani. K. Christ este de pãrere, pe bună dreptate, cã marile conflicte dintre creștini și Imperiu din secolul al III-lea au fost reproiectate asupra ‘împăratului rău’, Domitianus.

Înfrângerea revoltei din Palestina și a celei de la Rin a impus ca devizã ‘siguranța frontierelor Imperiului’. Realizarea primului limes pe Rhin este un semn clar al trecerii Imperiului la o politică externă defensivă determinată.

Doar în Britannia mai au loc campanii ofensive. În a. 71-74, aici a acționat Q. Petillius Cerialis, iar între a. 74-77, Sex. Iulius Frontinus. Dacă judecăm după Tacitus, Agricola, operă care este un elogiu al socrului său, cele mai importante rezultate le-a obținut Cn. Iulius Agricola, guvernatorul Britanniei între a. 77-84, care a purtat nu mai puțin de 7 campanii, al căror rezultat a fost dintre cele mai strălucite: în 85, romanii ajunseserã la poalele Highland-ului, Wales fusese pacificatã, iar la Isca, Eburacum și la Inchtuthtill s-au construit castra legionum.

Frontiera rhenană. În 69 existau 7 legiuni. 4 au fost dizolvate și una mutatã, fiind aduse altele noi. Unitãțile auxiliare au fost mutate la alte puncte de granițã. Castrele de la Bona, Vetera, Argentoratum au fost reînnoite. În 73, Vespasianus realizeazã o legãturã pe Rhinul superior și Raetia vesticã, teritoriul nou cucerit fiind întãrit cu castela. Tacitus numește aceastã reginue Agri Decumati.

Între 77-78, cca. 8 legiuni de la Rhin întreprind o expediție împotriva bructerilor; populația este exterminatã, iar profetesa Veleda este capturatã. Pe Rhinul mijlociu sunt construite mai multe castre pentru unitãțile auxiliare.

În 83-85 Domitianus îi înfrânge pe chatti, un trib împotriva cãrora se duce din nou în 88, atunci când va înfrânge rebeliunea lui Saturninus, comandantul armatei districtului militar Germania Superior care îi avea pe germani de partea lui.

În 89, Domitianus organizeazã cele 2 districte militare, Germania Superior și Inferior, în 2 provincii, Germania Superior și Inferior. În anul 90, Domitianus a continuat activitatea tatãlui sãu și în final, neputând ajunge pe Elba, Flavienii au încercat o soluție minorã în locul celei majore, prin care actualele landuri Bavaria Sudicã și Baden sunt incluse în Imperiu.

În timpul lui Domitianus este limpede cã centrul de greutate se mutã de la Rhin la Dunãre, în urma refacerii, fie și numai parțialã, a puterii dacilor. Este limpede cã Dacia reprezenta pentru Imperiu un caz special, întrucât, datoritã forței lui Decebal, acesta nu putea fi ținut în șah ca orice alt rege clientelar de la frontiere; trebuiau alte soluții pentru menținerea Daciei.

Între alte lupte de la Dunãre trebuie menționate și cele contra iazygilor, încheiate în 92-93, când Domitianus și-a luat titlul de Sarmaticus.

În anul 86, pentru a organiza mai bine apãrarea contra dacilor, Moesia este împãrțitã în douã. În urma pãcii din 89, încheiatã cu dacii, Decebal a devenit un rex amicus et socius populi Romani, cu obligația de a proteja granița romanã.

În 72, Vespasianus a mãrit provincia Syria atribuindu-i regiunea Kommagene, iar legiunile XVI Flavia și XII Fulminata au fost instalate în Armenia Micã și în Kappadokia. O inscripție cu numele legiunii a XII Fulminata s-a descoperit lângã Baku (Adzerbadjan). Pe bună dreptate, Fr. Cumont nota cã Flavienii au realizat o operã excelentã în Orient, prin extinderea influenței romane, prin stabilitate politicã.

Se poate spune cã bilanțul dinastiei Flavia este pozitiv și că principii din această dinastie au contribuit, practic, la reînnoirea Imperiului, greu încercat în ‘anul celor 4 împărați’, așezând sigure fundamente pentru opera succesorilor lor, Antoninii.

Dinastia Flaviilor (69-96) numără trei împărați: Vespasianus (Imp. Caesar Vespasianus Augustus)(69-79) și fiii săi Titus (Imp. Titus Vespasianus Caesar Augustus) (asociat de tatăl său la putere; anii 71-81) și Domitianus (Imp. Caesar Domitianus Augustus) (81-96).

Vespasian a fost un foarte bun gospodar al treburilor imperiului. Prin lex de imperio Vespasiani, senatul îl învestise cu drepturile avute de predecesorii săi din dinastia iulio-claudică; dispozițiile lui erau obligatorii pentru toți cetățenii (dar acum puterile principelui erau recunoscute printr-un act oficial al senatului, nu uzurpate). În anul 66 izbucnise o răscoală în Iudaea, care a fost înăbușită de Titus abia în toamna anului 70 e.n. Sub Titus, a avut loc erupția vulcanului Vezuviu (a. 79), care a acoperit orașele Herculanum, Pompei și Stabiae. În timpul lui s-a terminat construirea marelui Amphitheatrum Flavium (așa-numitul Colosseum).Domitian nu a posedat calitățile tatălui și fratelui său. El a intrat în conflict cu senatul, care a dat numeroase victime. Culmea megalomaniei împăratului a fost pretenția de a fi numit dominus et deus. În politica externă, se pot aminti: anexarea teritoriului dintre cursurile superioare ale Rinului și Dunării (agri decumati); războiul cu chattii (populație germanică de la Rin; a. 83); războiul cu dacii (conduși de regele Diurpaneus, apoi de Decebalus); războiul cu sarmații iazygi (unde pierde încă o legiune) și cu marcomanii (iarăși înfrânt). El reușește însă a crea un sistem de alianțe cu popoarele de la granițele Imperiului (la Rin și Dunăre), în schimbul plății unor substanțiale subsidii. Domitian sfârșește eliminat de un complot de la palat.

CONCLUZII

La frontiera romană de la Dunărea de Jos, care presupune Muntenia, sudul și centrul Moldovei, sudul și centrul Basarabiei, s-au petrecut fenomene contradictorii, care dovedesc legătura dintre cele două componente: interesul constant al Imperiului Roman, de a menține controlul peste regiunile de dincolo de fluviu, și presiunea diferitelor neamuri barbare la frontiera nord-estică a statului. Problemele cele mai dificile sunt puse de migrații. În primul rând, este vorba de precizarea cadrului cronologic, în care diferite neamuri aflate în mișcare au ocupat diverse părți din spațiul analizat. Este nevoie să se stabilească, pe cât posibil cu mai multă exactitate, momentele, în care s-au produs atacuri și migrații barbare, măsura, în care acestea au afectat spațiul nord-dunărean, sau dacă este vorba doar de zone restrânse, care au fost atinse.

Pentru a analiza politica romană dusă în raport cu Barbaricum, și tot ceea ce are legătură cu el, este important ca studiul populației băștinașe, localizarea așezărilor ei, economiei ei, atât după izvoarele scrise, cât și după cele arheologice, să explice specificul frontierelor Moesiei Inferior. Marea putere de adaptabilitate dovedită de politica romană a fost cea, care a câștigat, prin desfășurarea procesului de romanizare. De aceea, acțiunea directă a romanizării (deși nu peste tot se poate conchide asupra desfășurării procesului propriu-zis, ci doar asupra unei etape incipiente a lui, pentru că cere o perioadă mai mare de timp, decât cea de până la retragerea aureliană) va fi urmărită cu interes în zonele extraprovinciale, unde barbarii acționează liber, dar și în teritoriile rurale din cea mai apropiată provincie.

O problemă deosebită a reprezentat-o definirea noțiunii de Barbaricum, care presupune pe geți, daci, moesi, unii traci sudici (bessi, lai), ca autohtoni, și apoi pe cei migrați – bastarni, sarmați, taifali, goți, ca alogeni, care se stabilesc la Dunărea de Jos într-o nouă patrie, sau pentru o perioadă de timp, fiind în mișcare.

Problemele deosebite aflate în atenția noastră sunt legate de abordarea temei, de definirile anumitor noțiuni cheie ca Barbaricum la Dunărea de Jos, limes sau frontiere romane, externae gentes, civitates, relații clientelare, state de graniță, bariere morale, romanizare, trib, popor. Aceste definiri au încercat să fie cât mai exhaustive, dar în același timp au adus cele mai noi ipoteze asupra înțelesurilor lor, sau abordărilor lor, mai ales, acolo unde sunt sintagme consemnate de sursele scrise.

Am urmărit și modalitatea, în care este cunoscută la noi în țară evoluția limes-ului roman, sau altor sisteme adiacente, care explică specificul unor relații, ca limes alutanus, limes transalutanus, ripa Thraciae, „Brazda lui Novac” de nord și de sud, valurile din sudul Moldovei, Transilvaniei (sud-estul), Basarabiei, din Dobrogea.

Am căutat să analizăm două aspecte principale: ce impact au avut barbarii asupra politicii externe romane, și cum se caracterizează ciocnirea dintre civilizații în cazul Dunării de Jos. Se pare că, barbarii au generat diversificarea aspectelor juridice și diplomatice ale relațiilor externe romane, care s-au pliat pe nivelurile atinse de triburile întâlnite. Astfel, relațiile reies din statutul acordat fiecărei etnii în parte, dar și din mijloacele directe, folosite pentru impunerea intereselor romane, care au dus la utilizarea termenului de relații clientelare, ca un apogeu al acestora. Așa se introduc în analiză noțiuni ca clientela, amicitia, rex socius et amicus populi Romani, fides, tutela, foedus, deditio, gens foederata, obsides, receptio, stipendia, care stau la originea legăturilor diplomatice, care finalizează partea violentă a contactelor dintre civilizații – războaiele. Acestea vor fi observate aplicativ în prezentarea surselor scrise și celor arheologice privind relațiile. În general, romanii se străduiau să controleze direct o etnie, chiar pe termen scurt, cu toate că, încheiaseră înțelegeri cu acel grup, tocmai pentru a fi siguri de fidelitatea lui. Așa că, relații clientelare poate rămâne o expresie convențională, care se sprijină numai pe obișnuință, fără să exprime realitatea. Se dovedește din ce în ce mai mult de cercetare că, existența unei regiuni militarizate, golită de populație, în fața granițelor era o supoziție juridică, care nu a putut fi aplicată, decât temporar și discreționar, de Roma, ca soluție politică față de o situație extremă; imediat după încetarea ostilităților se reocupau teritoriile. În afară de tendințele Imperiului, de a crea structuri în interiorul societății barbare din preajma limes-ului, politica externă a utilizat și alte mijloace, asociate cu acțiuni în forță. Dintre metodele de rezolvare a problemelor produse de etniile sosite în apropierea frontierei se pot menționa: alungarea sau nimicirea acelora, care provocau tulburări în ținuturile de margine, combinată cu colonizări forțate în Imperiu (geții și dacii, carpii, sarmații); așezarea, tolerată de Imperiu, în regiunile limitrofe (sarmații); atribuirea directă de zone de locuire în ținuturile mărginașe (dacii, goții); primirea de barbari în stat, receptio (goții). Obiectivul acestor atitudini era controlul mișcărilor din zona de peste limes, factor cheie în păstrarea granițelor și echilibrului politic.

Mai interesant pare punctul de vedere legat de existența acelor frontiere invizibile, care se asociază cu prelungirea economiei romane peste limes, ceea ce presupune spații mai vaste și populații mai numeroase incluse în difuzarea civilizației romane. Se pare că, relațiile au funcționat după modelul centru-periferie, care face din spațiile marginale periferiile lumii greco-romane, care vor lovi din „interior” statul la sfârșitul existenței sale. Actele simbolice, ca primirea de obsides, înțelegerile orale, asigurarea dependenței față de capitală, se bazau atât pe principiul „bunurilor de prestigiu” materializat sub forma darurilor, sau stipendiilor acordate șefilor barbari, cât și pe înțelegerile încheiate cu elitele pro-romane.

Ciocnirea dintre civilizații la Dunărea de Jos a dus la ocuparea militară efectivă și la organizarea administrativă între sec. I-III. În mediul rural fenomenul de romanizare s-a produs destul de lent, datorită păstrării specificului etnic, și doar în sec. II-III se poate observa romanizarea populației. Există o diferență între populațiile barbare din interiorul unei provincii și cele din afara limes-ului: primele primesc mai ușor formele de civilizație superioară, iar celelalte sunt mai refractare, primesc ceea ce este necesar și nou, mai repede fiind influențate în timpul, în care le observ. Trebuie să țin seama de faptul că, au existat o bună perioadă de timp contacte, schimburi culturale, atracție, înainte de „aculturația” desfășurată pe larg între sec. II-III. Durata acestei etape ar putea alterna de la o regiune la alta (Muntenia, Moldova, Basarabia) din cauza momentelor diferite de începere a ei, și evoluției timpului de influențare. Astăzi se pune accent din ce în ce mai mult pe definirea romanizării ca „interculturație,” ca „direct change,” ceea ce m-a determinat să argumentez existența relațiilor dintre romani și barbari după acest principiu. Astfel, am încercat să prezentăm schimbul comercial făcut (un aspect al relațiilor) prin adunarea vestigiilor romane din spațiul barbar, și obiectelor, atestărilor barbare din spațiul romane.

Cele mai importante momente ale relațiilor geților cu romanii s-au produs în timpul lui Burebista, lui Dicomes, între 29-27 a. Chr., în 4, între 1-4 prin acțiunile lui Aelius Catus, în 12, când atacă cetatea Aegyssus, în 57-67, când au loc faptele lui Tib. Plautius Silvanus Aelianus, în timpul războaielor lui Domitian și Traian, iar ultima mențiune provine din 143. Amestecul în războaiele civile și amenințarea constantă îi obligă pe romani să întreprindă expediții în spațiile lor. Colonizări de geți vor face cei doi conducători ai armatelor menționați anterior. Majoritatea geților va intra în componența provinciilor Moesia, și apoi Dacia, fiind baza populației ocupate.

Dacii sunt menționați mai mult de sursele romane, fiind prezentați ca mod de luptă și structură socială. Dacii se implică în războaiele civile, apoi în luptele cu M. Licinius Crassus, sunt învinși de generalii lui Augustus, apoi de A. Caecina Severus în 6. Alte conflicte vor mai avea loc în 15, în 68-69, în 85-86 cu C. Opius Sabinus, în 87 cu Cornelius Fuscus, în 89 cu Tettius Iulianus, în 101-102 și 105-106, ultima luptă fiind este mai puțin importantă pentru Dunărea de Jos. Conflictele sunt argumentate pe lângă izvoarele literare, de papirusul Hunt și de unele epigrafe, care atestă înrolări de soldați încă de la sfârșitul sec. I. În 89 și 102 s-au încheiat păci importante, care prevăd ocuparea Olteniei, Munteniei, sudului Transilvaniei, și duc la dispariția unor regate, sau la stabilirea unor relații clientelare cu regatele de aici. Relațiile cu statul lui Decebal sunt mai puțin importante în privința raportării lui la axul Dunării.

Primii alogeni au fost bastarnii, deoarece prin expedițiile lor vor forța apariția provinciei Moesia, care trebuia să fie un pilon al apărării spațiului balcanic. Dacă ei sunt amintiți de surse ca peucini înseamnă, că au locuit și mai jos de delimitarea lor arheologică, și că au fost asimilați de localnici. Conform izvoarelor bastarnii erau originari din spațiul nordic german și aveau modul de viață asemănător acestora. Lupte între bastarni și romani au existat în 61 a. Chr., 29-28 a. Chr., sub Augustus, în 162-172, apoi au participat la raidul costobocilor din 170. Din Res Gestae Divi Augusti și din inscripția de la Tibur reiese că s-a încheiat un tratat clientelar cu aceștia, deci că în sec. I mai existau ca entitate politică. Sursele scrise mai menționează că au fost colonizați în Thracia în 282 și 295, ceea ce ridică semne de întrebare asupra situării lor în sec. III în spațiul extraprovincial.

În privința sarmaților lucrurile sunt ceva mai complicate pentru sec. I, deoarece aceștia vin din Caucaz și Crimeea, unii rămân o perioadă în Basarabia și estul Moldovei, apoi înaintează către Pannonia. În spațiul nostru ei ajung de abia în cel de al treilea val, peste care în veacurile următoare vor mai sosi alte ramuri. Triburile, care au înaintat, sunt următoarele: iazigii (ce se duc în Pannonia), roxolanii, alanii, aorsii. Ele se stabilesc la sud și la nord de Dunăre și încearcă să ocupe orice spațiu lăsat liber de autohtonii forțați de romani. Principalele conflicte cu romanii sunt următoarele: 16 a. Chr., 1-4, 6, 9-17, 69, 70. După cum se observă, acestea se încadrează în mișcările provocate geților și dacilor de romani, apoi se asociază cu alte neamuri la atacuri – carpii, goții. Relațiile clientelare cu romanii existau cel puțin de la Traian, care le promisese iazigilor pământ în Banat, apoi sub Hadrian există un foedus, cu garanții de ambele părți, cu ostatici în Imperiu atestați prin inscripții.

Primele expediții spre fluviu au fost făcute în 113 și 112 a. Chr. de C. Caecilius Metellus și M. Livius Drussus, în 110-106 a. Chr. de M. Minucius Rufus, în 76-74 a. Chr. de A. Claudius Pulcher și C. Scribonius Curio. În acest timp polis-urile grecești sunt punctele de atracție ale expansiunii romane din cauze comerciale și de prestigiu. Un episod deosebit se produce în timpul războaielor mithridaice, când sarmații de pe Volga și Don și bastarnii din nodul Moldovei și Ucraina devin aliații regelui bosporan. În 72-71 a. Chr. se produce o diversiune romană pe coasta Pont-ului, iar M. Terentius Varro Lucullus ocupă orașele de la Apollonia la Histria și poate instalează garnizoane romane aici. Mai târziu, în 62-61 a. Chr., geții și bastarnii participă la o luptă la Histria, prin care este eliminat C. Antonius Hybrida, iar momentul poate fi asociat cu ascensiunea lui Burebista la conducerea statului nord-tracic. Faptul, că la sfârșitul primului triumvirat orașele grecești se orientează spre Caesar, atrage ostilitatea lui Burebista și între 48-44 a. Chr. sunt ocupate toate polis-urile de la Olbia până la Apollonia. Alte momente importante ale etapei sunt legate de amestecul regilor geți în luptele de la Roma și de orientarea lor către acei lideri, care le promiteau recunoașterea politică, ca în cazurile lui Cotiso și Dicomes, ultimul rex fiind mai greu de plasat în Câmpia Munteniei, sau în Moldova centrală.

Următoarea perioadă are drept moment inițial luptele din 29-27 a. Chr. cu bastarnii și cu dacii, și încercarea romanilor de a pătrunde lent și sigur până pe malurile Dunării. Campania lui M. Licinius Crassus aduce o formă nouă de alianță cu un stat getic, aceea de amicus et socius populi Romani. Acțiunile romanilor duc la includerea Dobrogei în sfera lor de dominație, chiar se poate afirma că începe procesul de romanizare. Spațiul rămâne sub controlul lui Rholes ca aliat, apoi trece în grija Regatului odris, care va trimite trupe la Aegyssus și Troesmis. Începe supravegherea militară pe Dunăre prin patrularea flotei, pornind de la Singidunum până la Pont.

Tot acum se produce al treilea val al migrației sarmatice, este vorba de roxolani și alani, care fac primele raiduri din Basarabia la sudul fluviului în 16 a. Chr. În urma campaniei de îndepărtare a sarmaților și dacilor, în 1-4, Cornelius Lentulus va fixa primele garnizoane pe malul drept al Dunării până la Osum. În același timp Aelius Catus va muta dintre geții războinici între Haemus și Dunăre, pentru a începe aplicarea tacticii romane specifice sec. I, crearea spațiului de siguranță. Asupra zonei, din care sunt luați geții, și celei, în care sunt aduși, s-au exprimat C. C. Petolescu, Al. Suceveanu, D. Benea, B. Gerov, ale căror păreri le-am analizat, pentru a găsi soluția cea mai viabilă, aceea ce postulează mutarea din Câmpia Munteniei în noua provincie pentru a fi controlați militar și administrativ. În timpul lui Augustus statele clientelare aveau rolul de a răspunde și opri invaziile făcute de cei aflați mai departe de frontierele romane. De aceea, se pare că, s-au stabilit acorduri de amicitia cu bastarnii și sarmații. De reținut este faptul că, romani reacționează la această stare de acalmie obținută prin diplomație, sau forță, prin înființarea provinciei Moesia atestată, încă din 6, prin A. Caecina Severus. În paralel în spațiul încă liber funcționa praefectura civitatium Moesiae et Triballiae, cu sediul la Oescus, controlată militar de guvernatorul Macedoniei; situația nu este nouă, se întâlnește și în Gallia. Mai exista un district militar, care putea echivala cu teritoriul unui regat învins, prin atestarea a ceea ce se numește ripa Thraciae.

Organizarea administrativă a Moesiei, se pare că, a fost desăvârșită sub Tiberiu, dar militar provincia a fost sub autoritatea proconsulilor Macedoniei. În 46, când dispare Regatul odris, care controla spațiile lăsate libere de romani, se formează provincia Thracia, iar ripa Thraciae se extinde până la gurile Dunării.

Între 49 și 51 începe un nou val de presiune a alanilor și aorsilor forțați de romani, care duce la apariția regatului lui Farzoios în jurul Olbiei și la o nouă presiune asupra malului fluviului. Ca urmare a acestui fapt apare episodul cu Tib. Plautius Silvanus Aelianus, care stabilește relații clientelare cu dacii, bastarnii, roxolanii, mută 100 000 de transdanubieni, în spiritul aceleiași politici a Principelui, se luptă cu aorsii și alanii în 62, îi obligă să facă deditio, îi transformă în amicus, le cere ostatici, fapt confirmat de vestigiile de la Rosava Dragana. Este posibil ca de acum să dateze „Brazda lui Novac de nord,” ca urmare a fixării spațiului de siguranță; există mai multe opinii în privința acesteia, pe care le-am introdus în discuție – I. Barnea, O. Iliescu, V. Pârvan, K. Horedt, D. Tudor, C. C. Petolescu. Noi atacuri ale roxolanilor, care sunt presați de rudele lor, provoacă distrugeri între 67-70 în Moesia. Momentul cere reorganizarea armatei, aducerea de trupe auxiliare și extinderea controlului flotei.

Se pare că, în 74, ca urmare a lărgirii spațiului controlat de armată, Dobrogea va fi anexată la Moesia, acțiune care îi statornicește pe romani pe Dunăre. Împărații dinastiei Flavia încep o politică nouă la frontiera aceasta, care va modifica dispunerea legiunilor și modul de raportare la triburile barbare; se pun bazele unei noi concepții strategice, care împinge armata pe frontieră, iar spațiul de siguranță mult peste fluviu.

Altă etapă începe cu domnia lui Vespasian și durează până la Hadrian; delimitarea perioadei este legată de stabilirea trupelor pe malul Dunării și de atacurile dacilor, de tendința de a respecta doctrina augustană, de a nu depăși granița naturală, și de acțiunile lui Decebal, care obligă la cucerirea și înființarea provinciei Dacia. În urma raidurilor din 85-86 se dovedește că, strategia de apărare era depășită, și că se cerea înaintarea până la munți. Aceste lucruri reies din reorganizarea Moesiei, aducerea de noi trupe, caracterul păcii din 89, care aduce un rex amicus nou, dar și teritorii noi. Sub Traian trupele sunt plasate mai bine în Muntenia, sudul Transilvaniei și Moldovei, fapte confirmate de construirea „Brazdei lui Novac de sud,” de ridicarea castrelor de piatră din Subcarpați, de papirusul Hunt, de valul Poiana – Foltești. Acestea răspund la atacurile dacilor prin Dobrogea, care lovesc provincia vecină, ca în 88, sau 101-102. Războiul din 105-106 afectează spațiul dacic montan și nu face obiectul analizei de față. Este de amintit, doar, că în 105 regatul roxolanilor este forțat să încheie alianță cu romanii, pentru a fi anihilat, iar aorsii din Basarabia negociază un tratat clientelar. La sfârșitul luptelor se pune problema organizării sistemului de control, de tip limes clasic, care se sprijină pe linia fluviului, iar punctele de înaintare și control sunt pasurile Munților Carpați și litoralul maritim, în timp ce acelea de apărare se găsesc în pasurile Munților Haemus. Muntenia și sudul Moldovei sunt incluse în Moesia și începe practicarea unui comerț militar limitat.

Secolul I poate fi considerat perioada, în care alternează războaiele cu tratatele de pace, sau cu relațiile pașnice. Cuantumul schimburilor comerciale este progresiv pe măsura apropierii de anii războaielor daco-romane. Îngroparea unor tezaure monetare se datorează războaielor, invaziilor, frământărilor, sau stărilor de neliniște. Denarii bătuți de Marc Antoniu au ajuns la geți ca stipendii aproape în aceeași vreme, când au fost emiși, iar concentrarea lor în tezaure, în Moldova centrală, ar indica existența lui Dicomes. Războiul civil dintre Octavian și Antoniu îi îngăduie lui Coson, poate, și altor regi, să se amestece în afacerile interne ale Romei.

Trăsătura dominantă a sec. I pe plan politic este lupta dintre geți și daci și romani, dusă cu succese schimbătoare, dar soldată cu agravarea presiunii Imperiului asupra frontierelor Daciei, și chiar cu cucerirea unor teritorii getice. Însă, raidurile, care nelinișteau posesiunile romane din Peninsula Balcanică, nu meritau, încă, un mare război de cucerire. Abia în 29-27 a. Chr., trădându-și intenția de a cuceri toată regiunea dintre Haemus și Dunăre, Crassus îl atacă fără motiv pe Zyraxes; înverșunarea lui Crassus împotriva unor căpetenii, care nu făcuseră nimic romanilor, ilustrează noua strategie adoptată de Republică, după renunțarea temporară la cucerirea Daciei. M. Vinicius inaugurează o fază nouă a relațiilor, și anume, începutul unor acțiuni sistematice de slăbire a geților. Strategia romană înseamnă acum răspunsul la raidurile dacice cu expediții de represalii la nordul Dunării. Sex. Aelius Catus acționează în Câmpia Munteniei, unde creează o zonă pustie cu scopul, de a slăbi presiunea barbară la frontieră.

În timpul lui Aelianus spațiul de siguranță se extinde pe linia Tinosu-Mătăsaru, afectând sudul Moldovei și Basarabiei. La mijlocul sec. I romanii au urmărit să creeze doar o zonă de protecție de-a lungul graniței și nu au pătruns prea adânc în teritoriul getic, fapt dovedit de continuarea așezării de la Poiana, și de informațiile din papirusul Hunt. Barbarii, care invadau provinciile, se întorceau pe teritoriile lor încărcați de prăzi, ducând cu forța captivii. Sub Flavieni se observă evoluția diplomației romane de la acordarea unilaterală a bunăvoinței Romei geților și dacilor, care oferiseră deditio, la negocierea unei păci, exprimată prin încheierea unui foedus.

Imperiul nu putea tolera la granița dunăreană, încă vulnerabilă, existența unui stat puternic, capabil să unească toate forțele barbare într-o mare acțiune ofensivă împotriva sa. Caracterul păcii din 89 arată că, Decebal a fost nevoit să se recunoască formal clientul Romei, și să primească prin intermediul solului său, Diegis, însemnele regale. Foedus-ul din 89 relevă că, Dacia a intrat în sistemul roman la marginea frontierelor invizibile, dar nu se pot stabili, cu mare precizie, limitele controlului roman. În timpul războiului din 101-102, în imposibilitatea de a impune Romei cedarea de ostatici, dacii încearcă să-i utilizeze pe unii dintre captivi, de rang mai înalt, drept ostatici, dar fără succes.

Roma își ajusta obiectivele, durata atingerii lor, metodele, și intensitatea reacțiilor specifice în funcție de impulsurile venite din Barbaricum. În consecință, Augustus a așezat frontiera Imperiului pe cursul Dunării. Afectat teritorial în urma păcii din 89, Regatul lui Decebal a impus Principatului o importantă corecție a traseului frontierei consolidată prin transformarea nucleului politico-religios al dacilor în provincie romană. Politica generală a geților și dacilor a fost aceea de a opri, prin diverse mijloace, înaintarea romană în vecinătatea Daciei, cea mai mare primejdie pentru existența lor. Geții au trebuit să facă concesii unor formațiuni statale vecine, ca acelea ale bastarnilor, Regatului bosporan, sarmaților. Geții și dacii au fost incluși în relațiile politice, au devenit amici et socii, socii, au făcut deditio, au oferit ostatici, au primit stipendii, pentru a asigura frontierele Imperiului. După cucerirea Daciei, înfrânți și cu forțele slăbite, dacii rămași în afara granițelor vor intra într-o perioadă de transformări; de aceea, tratativele duse cu romanii vor fi de pe poziția învinșilor. Izvoarele literare și epigrafice arată că, regii daci, costoboci, sarmați au fost obligați, să dea ostatici, ca în cazul lui Pieporus, sau dacilor liberi în timpul lui Caracalla. În Muntenia și Moldova, în jurul cărora se aflau unități militare, nu puteau fi inițiate acțiuni ostile.

BIBLIOGRAFIE

*** Istoria universală, vol. II, Editura Științifică, București, 1959.

*** Istoria Universală, vol.I, De la origini până la sfârșitul marilor imperii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

ALBERTINI, Eugene, L’Empire Romain, Librairie Felix Alcan, Paris, 1936.

AXELROD, A., Philips,C., Dictatori și tirani, trad. Ion Aramă, Editura Lider, București, 1995.

BERSTEIN, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Vol. 1, Editura Institutului European, Iași, 1998.

CARPENTIER, J., Lebrun, F., Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997.

CARY, M., Wilson, John, A shorter history of Rome, Macmillan, New York, 1963.

CEAUȘESCU, Gheorghe, Nașterea și configurarea Europei, Editura Corint, București, 2001.

CIZEK, Eugen, Mentalități și instituții romane, Editura Globus, Bucuresti, 1998.

IDEM, Istoria Romei, Volumul I, Editura Paideia, București, 2002.

COULANGES, Fustel de, Cetatea antică, vol.1-2, Editura Meridiane, București, 1984.

DAREMBERG, CH., Dictionnaire des antiquites grecques et romaines, vol.II, Paris, Hâchette, 1881.

DELOUCHE, Fréderic, Histoire de l’Éurope, Édition Hâchette, Paris, 1992.

HERMANN, Joachim, Lexikon Frühen Kulturen, Band 1-2, Bibliographisches Institut Leipzig, 1987.

MARROU, Henri Irenee, Istoria educației în Antichitate, Editura Meridiane, București, 1987.

MATEI, Horia C., Civilizația lumii antice, Editura Albatros, București, 1988

IDEM, Enciclopedia antichității, ediția a III-a, Editura Meteora Press, București, 2000.

MEIER, Christian, Caesar. A Biography, Basic Books, New York, 1996.

MOMMSEN, Theodor, Istoria Romană, traducere de Joachim Nicolaus, vol.I-III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

MOURRE, Michel, Dictionnaire enciclopedique d’histoire, vol.1-4, Bordas, Paris, 1996. Berstein, Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. 1, Editura Institutului European, Iași, 1998.

PIPPIDI, D. M., Studii de Istorie a religiilor antice, Editura Teora, București, 1998.

SCHWARZ, Adi, Olteanu,Florian, The idea of the throne succesion in the Roman Empire. The iulia-Claudia Dinasty (27 B.C.-68 A.D.), în „Analele Universității din Craiova”, Seria Istorie, Anul XI, nr. 11, 2006, p. 283-288.

TUDOR, Dumitru, Figuri de împărați romani, Editura Științifică, București, 1972.

ANEXE

AUGUSTUS. BUST-PRIMA PORTA apud www.ancientrome.com

CLAUDIUS apud www.romanempire.com

Vespasian, apud www.romanempire.org

BIBLIOGRAFIE

*** Istoria universală, vol. II, Editura Științifică, București, 1959.

*** Istoria Universală, vol.I, De la origini până la sfârșitul marilor imperii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

ALBERTINI, Eugene, L’Empire Romain, Librairie Felix Alcan, Paris, 1936.

AXELROD, A., Philips,C., Dictatori și tirani, trad. Ion Aramă, Editura Lider, București, 1995.

BERSTEIN, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Vol. 1, Editura Institutului European, Iași, 1998.

CARPENTIER, J., Lebrun, F., Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997.

CARY, M., Wilson, John, A shorter history of Rome, Macmillan, New York, 1963.

CEAUȘESCU, Gheorghe, Nașterea și configurarea Europei, Editura Corint, București, 2001.

CIZEK, Eugen, Mentalități și instituții romane, Editura Globus, Bucuresti, 1998.

IDEM, Istoria Romei, Volumul I, Editura Paideia, București, 2002.

COULANGES, Fustel de, Cetatea antică, vol.1-2, Editura Meridiane, București, 1984.

DAREMBERG, CH., Dictionnaire des antiquites grecques et romaines, vol.II, Paris, Hâchette, 1881.

DELOUCHE, Fréderic, Histoire de l’Éurope, Édition Hâchette, Paris, 1992.

HERMANN, Joachim, Lexikon Frühen Kulturen, Band 1-2, Bibliographisches Institut Leipzig, 1987.

MARROU, Henri Irenee, Istoria educației în Antichitate, Editura Meridiane, București, 1987.

MATEI, Horia C., Civilizația lumii antice, Editura Albatros, București, 1988

IDEM, Enciclopedia antichității, ediția a III-a, Editura Meteora Press, București, 2000.

MEIER, Christian, Caesar. A Biography, Basic Books, New York, 1996.

MOMMSEN, Theodor, Istoria Romană, traducere de Joachim Nicolaus, vol.I-III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

MOURRE, Michel, Dictionnaire enciclopedique d’histoire, vol.1-4, Bordas, Paris, 1996. Berstein, Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. 1, Editura Institutului European, Iași, 1998.

MATYSZAK Philip,Fiii lui Caesar, Editura All,Bucuresti 2009.

BARRETT Anthony A. ,Caligula, Editura All,Bucuresti 2008.

PIPPIDI, D. M., Studii de Istorie a religiilor antice, Editura Teora, București, 1998.

SCHWARZ Adi, OLTEANU Florian, The idea of the throne succesion in the Roman Empire. The iulia-Claudia Dinasty (27 B.C.-68 A.D.), în „Analele Universității din Craiova”, Seria Istorie, Anul XI, nr. 11, 2006, p. 283-288.

TUDOR, Dumitru, Figuri de împărați romani, Editura Științifică, București, 1972.

ANEXE

AUGUSTUS. BUST-PRIMA PORTA apud www.ancientrome.com

CLAUDIUS apud www.romanempire.com

Vespasian, apud www.romanempire.org

=== bibliorafie ===

BIBLIOGRAFIE

*** Istoria universală, vol. II, Editura Științifică, București, 1959.

*** Istoria Universală, vol.I, De la origini până la sfârșitul marilor imperii, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

ALBERTINI, Eugene, L’Empire Romain, Librairie Felix Alcan, Paris, 1936.

AXELROD, A., Philips,C., Dictatori și tirani, trad. Ion Aramă, Editura Lider, București, 1995.

BERSTEIN, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, Vol. 1, Editura Institutului European, Iași, 1998.

CARPENTIER, J., Lebrun, F., Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997.

CARY, M., Wilson, John, A shorter history of Rome, Macmillan, New York, 1963.

CEAUȘESCU, Gheorghe, Nașterea și configurarea Europei, Editura Corint, București, 2001.

CIZEK, Eugen, Mentalități și instituții romane, Editura Globus, Bucuresti, 1998.

IDEM, Istoria Romei, Volumul I, Editura Paideia, București, 2002.

COULANGES, Fustel de, Cetatea antică, vol.1-2, Editura Meridiane, București, 1984.

DAREMBERG, CH., Dictionnaire des antiquites grecques et romaines, vol.II, Paris, Hâchette, 1881.

DELOUCHE, Fréderic, Histoire de l’Éurope, Édition Hâchette, Paris, 1992.

HERMANN, Joachim, Lexikon Frühen Kulturen, Band 1-2, Bibliographisches Institut Leipzig, 1987.

MARROU, Henri Irenee, Istoria educației în Antichitate, Editura Meridiane, București, 1987.

MATEI, Horia C., Civilizația lumii antice, Editura Albatros, București, 1988

IDEM, Enciclopedia antichității, ediția a III-a, Editura Meteora Press, București, 2000.

MEIER, Christian, Caesar. A Biography, Basic Books, New York, 1996.

MOMMSEN, Theodor, Istoria Romană, traducere de Joachim Nicolaus, vol.I-III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

MOURRE, Michel, Dictionnaire enciclopedique d’histoire, vol.1-4, Bordas, Paris, 1996. Berstein, Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol. 1, Editura Institutului European, Iași, 1998.

PIPPIDI, D. M., Studii de Istorie a religiilor antice, Editura Teora, București, 1998.

SCHWARZ, Adi, Olteanu,Florian, The idea of the throne succesion in the Roman Empire. The iulia-Claudia Dinasty (27 B.C.-68 A.D.), în „Analele Universității din Craiova”, Seria Istorie, Anul XI, nr. 11, 2006, p. 283-288.

TUDOR, Dumitru, Figuri de împărați romani, Editura Științifică, București, 1972.