Imaginea Lui Mihai Viteazul In Cinematografia Romaneasca
Imaginea lui Mihai Viteazul în cinematografia românească
Imaginea lui Mihai Viteazul în istorie
Scurtă introducere despre notorietatea voievodului
Mihai Viteazul în istoriografia pre-comunistă
Abordarea lui Nicolae Bălcescu
Abordarea lui A.D. Xenopol
Abordarea lui Nicolae Iorga
Abordarea lui Constantin Giurescu
Abordarea lui P.P. Panaitescu
Mihai Viteazul în istoriografia comunistă
Concluzii
Imaginea lui Mihai Viteazul în arta dramatică
Scurtă prezentare a reflectării lui domnitorului în arta plastică
Imaginea lui Mihai Viteazul în literatură și teatru
Filmul istoric românesc, ca mijloc de propaganda
Imaginea lui Mihai Viteazul în film
Scurtă prezentare a filmului 'Mihai Viteazul
Scurtă prezentare a filmului 'Buzduganul cu trei peceți'
Scurtă prezentare a altor filme despre și cu trimitere la Mihai Viteazul
Studiu de caz : filmul 'Mihai Viteazul'
Analiza scenariului
Analiza regiei
Analiza jocului actoricesc
Perspectiva contemporană. Concluzii
Bibliografie
1. Imaginea lui Mihai Viteazul în istorie
1.1. Scurtă introducere despre notorietatea voievodului
Pornind această lucrare din prezent spre trecut, apelăm la emblematicul instrument al acestui timp, internetul. Folosind cel mai important motor de căutare, Google, pentru cuvintele "mihai viteazul" obținem pe primele locuri trimiteri către enciclopedia virtuala Wikipedia, cu pagina ce a dedicat-o voievodului, precum și trimiteri către prezența pe net a filmului regizat de Sergiu Nicolaescu. Dar imediat după acestea începe o lungă listă de trimiteri către elemente de urbanism (nume de străzi, de bulevarde, de piețe) sau către instituții, cu precădere de învățământ. Ba chiar articole de presă despre un festival cu numele respectiv. Într-un fel această răspândire a numelui în diferite posturi ale cotidianului denotă cât de puternică este absorbția notorității și importanței acestei personalități. Mari orașe din țară au câte un monument închinat lui Mihai Viteazul, la acestea adăugându-se localități cu semnificație istorică sau în care s-a dorit întărirea unei propagande naționale. Se vorbește de o propnuere de canonizarea a sa. „Tudor Nedelcea nu se sfiește să propună chiar canonizarea lui Mihai Viteazul, aducând ca argument demersul regretatului mitropolit-cărturar Nestor Vornicescu: "Mitropolitului-cărturar Nestor Vornicescu, ex-președinte al Comisiei Sfântului Sinod de Sanctificare, i s-a înmânat de către Societatea de Științe Istorice, filiala Oltenia, o cerere de studiere a posibilității de sanctificare a lui Mihai Viteazul."” (Preda, 2013)
Asta cu atât mai mult cu cât recent s-a descoperit, la o manăstire din sudul țării, aproape de Dunăre, un schelet fără cap, ce se presupune a fi al domnitorului. Presupunerile țin de aspectul osemintelor, frumos mirositoare, elementele lipsă, proximitatea unei bisericii ctitorită chiar de el.
Mihai Viteazul rămâne un subiect important în agenda societății românești. Din ce în ce mai mult prin asocierea cu ideea de unitate națională. De altfel chiar Regele Mihai a primit acest nume cu trimitere istorică, primul în dinastie. Mai apoi, pe timpul domniei tatălui său, a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia.
Notorietatea istorică a domnitorului a venit mai întâi prin victoriile și atitudinea sa în fața Imperiului Otoman. Și în cazul său se aplică sintagma transpusă în vers de Vasile Alecsandri, „a transformat porecla în renume”.
Se mai păstrează și azi, în anumite locuri, eticheta "Mihai Bravu", apelativ cu etimologie occidentală.
Tot prin Alecsandri vine și reprezentarea folclorică a voievodului, pornind și de la originea sa și funcția de Ban al Craiovei. (Alecsandri
„Auzit-ați de-un oltean,
De-un oltean, de-un craiovean
Ce nu-i pasă de sultan?”
Notorietatea este în principal câștigată din raportarea la Sultan.
„Auzit-ați de-un Mihai
Ce sare pe șapte cai
De strigă Stambulul, vai!?”
Apoi, desigur, prin atitudinea războionică față de toți intrușii.
„Fost-au leșuri tătărești
și turcești și ungurești
Date-n săbii românești!”
Imaginea lui Mihai este construită prin reflectarea efectelor acțiunilor sale, fiind amintite oasele din vad și ca referință gemetele din iad. Iar mărturiile vin de la invocatele reprezentante ale naturii: râul, codrul, corbii și fiarele pădurii. Poezia este marcată de imaginea dură a câmpului de după batălie, fie ea și câștigătoare și astfel trăsăturile omului sunt în acord cu aceasta. Iar finalul poeziei include ca un corolar duritatea timpului, inclusiv prin constrângerile poruncite de Mihai.
„Alelei! Mihai, Mihai!
Căci de noi milă nu ai,
Să ne scapi de-amar și vai!”
1.2. Mihai Viteazul în istoriografia pre-comunistă
1.2.1. Abordarea lui Nicolae Bălcescu
Pe portretul cel mai reușit al voievodului stă scris, în limba latină: „Mihai, domnul Țării Românești, strălucitor în norocire și în nenorocire și virtuos în amândouă.” (Bălcescu, 1940, p.256) Aceste calificative cu care este desemnat eroul se potrivesc și istoricului acestuia. Nicolae Bălcescu a avut ca și înaintașul său, un destin ce l-a făcut părtaș al unor evenimente cu hotărâtoare urmări în istoria acestui popor dar și ne întristătoare întâmplări.
G. Zane, care s-a îngrijit de ediția 1940 a operelor complete ale lui Nicolae Bălcescu, prima înfăptuire a unui vechi deziderat, are, în prefață, cuvinte frumoase despre literatura generației de la 1848, văzând în ea o legătură directă cu ideile care au guvernat acțiunile revoluționarilor, proiectele despre care, continuă profesorul, s-au împlinit în timp. Pașoptiștii au obținut astfel, în istorie, confirmarea și împlinirea: „[…] toată istoria noastră de atunci încoace s-a desfășurat pe liniile mari întrevăzute de fruntașii acelei epoci.” (Bălcescu, 1940, p.VII).
În introducere, profesorul Zane amintește că în 1863 Consiliul de Miniștri a hotărît să trimită o delegație care să aducă osemintele lui Bălcescu în țară, apoi să ridice un mausoleu pentru memoria lui și să-i publice operele complete. Cum osemintele nu au putut fi practic identificate la Palermo, primele două decizii s-au risipit iar operele complete au văzut lumina tiparului mult mai târziu, după mai multe încercări și reușite parțiale (Odobescu) abia în 1940, îngrijite de Zane.
Vorbind despre pasiunea lui Bălcescu și în același timp despre viuznea lui, despre cercetări, analize și proiecții, Zane îl descrie astfel: „Istoria, pentru Bălcescu, este numai un mijloc și nu un scop. Ea trebuie să servească interesele naționale și sociale ale unui popor, să-i justifice drepturile, să-i trezească conștiința, să-i insufletească acțiunile.” (Bălbescu, 1940, p.6) Și mai apoi profesorul argumentează prin felul în care sunt prezentate faptele istorice. Bălcescu a semnalat actul de legare de glie a țăranilor, dar îl justifică prin presiunea boierilor, păstrând pe voievod într-o lumină bună, având în vedere interesul superior al unității românilor. Mai ales în vremuri de primejdie. În lucrarea "Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei și până acum", apărută la 1844 și inclusă în operele complete, Bălcescu scoate în evidență o trăsătură a voievodului care e mai discretă decât bravura dar care este nu mai puțin importantă
„Soarta Țării Românești, ca soarta a oricărui stat constituat spre războiu, a fost lipită de soarta armatei. În câtă vreme această armată a păstrat în inima sa simțimintele de disciplină, neapărate virtuți ale unui bun oștean, Românii au făcut minuni. Supt Mihai Viteazul disciplina fu mai strașnică și România fu în mărire. După ce însă trădarea din câmpul Turda răpi Românilor pe eroul lor, disciplina începu a scădea dimpreună și puterea statului care era întemeiat pe disciplina ostașilor.” (Bălcescu, 1940, p.58) Calitatea relației din armată apare ilustrată printr-un hrisov găsit de Bălcescu, act în care se menționa cum, deși pierduse domnia și era strâmtorat financiar, dorind să înzestreze mănăstirea Bistrița cu moșia satului Costești, pe care s-o cumpere de la moșneni, apelează la soldați și aceștia acceptă să contribuie cu bani. „Model de credință și dragoste către capul lor și de pietate către religie, în acele vremi s-au văzut ostașii români, […]” (Bălcescu, 1940, p.58)
Așa cum l-a caracterizat Zane, Bălcescu vede istoria ca pe un mijloc. Prima lui referință la Mihai este ca a unui personaj de basm.
„În acel timp de chin și de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales și vestit și lăudat prin frumusțea trupului său, prin virtuțile lui alese și felurite, prin credința către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toți deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia și dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter.” (Bălcescu,f.a.,p.28)
Vitejia, disciplina în armată, trecerea dușmanilor prin foc și sabie, erau acum înlocuite de trăsături soft. Bălcescu a avut mereu în vedere personajul colectiv al poporului. El a mutat vizorul istoriografic dinspre chipurile conducătorilor spre cele celor conduși. Binele social era o țintă înaltă și din această perspectivă provește lucrurile și le proiecteză spre luare aminte. Relatarea episodului prin care viitorul voievod a scăpat de executarea pedepsei cu moartea are și ea aerul de basm, al credinței în Dumnezeu, prin ruga la Sfântul Nicolae, patronul bisericii ivite în drum. Pe de-o parte este întărită imaginea de om credincios, ceea ce caută să valorifice acei acare propun canonizarea, iar pe de alta, când cu accederea la domnie, este ilustrat caracterul de personalitate populară a lui Mihai. El era cel asteptat, poporul își punea spernațe în el, mai mult decât conform zicalei "schimbarea Domnilor, bucuria nebunilor". Prima reacție în forță la adresa turcilor a fost determinată de neputința de a plăti datoriile pe care le făcuse la creditori. Față de amenințările acestora, mai ales pe fondul relațiilor de spoliere experimentate de-a lungul timpului, Mihai recurge la exterminarea lor. În relatarea sa, Bălcescu amintește și de faptul că printre victime s-au aflat și evrei, dar ține să precizeze: „Pe lângă turci, vreo câțiva ovrei fură măcelăriți. Aceasta nu izvorî dintr-o netoleranță, dar căci ovreii, atunci în mare favor pe lângă turci și sultan, împreună cu turcii prăda țara și făcea stricăciuni.” (Bălcescu, f.a., p.45)
Cum revolta față de turci a căpătat amploare, cu agresiuni peste Dunăre, jafuri și proliferarea în Balcani, necesitatea alianței între principatele aflate între imperii s-a dovedit a fi necesitate și posibilă. La scurt timp însă cu un preț greu pentru Mihai, când capriciile lui Sigismund Bathori puneau în cumpănă alianța și deci rezistrența în fata turcilor. Prilej cu care Bălcescu îi subliniază lui Mihai altă trăsătură nobilă. „În această cumpănă grea în care se afla, Mihai găsi în inima sa curajul rar și foarte de lăudat d-a jertfi mărimea și neatârnarea sa, dragostea sa de sine, drepturile sale; și chiar ale patriei, pentru un mare interes al omenirei și al civilizației creștine.” (Bălcescu, f.a.,p.75) Înșelat mai întâi de o parte dintre boierii săi, apoi de pofta de mărire a lui Sigismund, Mihai, chiar dacă se supune, își propune o cruntă răzbunare, pe care o va și înfăptui. Bălcescu notează cu acest prilej despre inima lui trufașă și despre ura pe care a nutrit-o față de familia Bathori.
Bălcescu descrie bătălia de la Călugăreni cu lux de amănunte, inclusiv tot ceea ce a precedat-o și până la urmări. Iar printre izvoare documentare notează și legenda cerbilor lui Mihai dar și creația literară care se referea la intrarea voievodului în folclorul turcilor, care, auzind pe vreunul că sforăie, ziceau că precis a avut de-a face cu "afurisitul" de Mihai de l-a speriat așa. O confirmare sigură a rolului acestuia în victorie. Cât despre partea românilor, alte relatări, despre fapte de vitejie, răsplătite de voievod. Drept care Bălcescu mai plasează o laudă la adresa acestuia. „Astfel acum, ca în multe alte rânduri, vom vedea pe acest domn răsplătind deopotrivă merituescu, f.a.,p.75) Înșelat mai întâi de o parte dintre boierii săi, apoi de pofta de mărire a lui Sigismund, Mihai, chiar dacă se supune, își propune o cruntă răzbunare, pe care o va și înfăptui. Bălcescu notează cu acest prilej despre inima lui trufașă și despre ura pe care a nutrit-o față de familia Bathori.
Bălcescu descrie bătălia de la Călugăreni cu lux de amănunte, inclusiv tot ceea ce a precedat-o și până la urmări. Iar printre izvoare documentare notează și legenda cerbilor lui Mihai dar și creația literară care se referea la intrarea voievodului în folclorul turcilor, care, auzind pe vreunul că sforăie, ziceau că precis a avut de-a face cu "afurisitul" de Mihai de l-a speriat așa. O confirmare sigură a rolului acestuia în victorie. Cât despre partea românilor, alte relatări, despre fapte de vitejie, răsplătite de voievod. Drept care Bălcescu mai plasează o laudă la adresa acestuia. „Astfel acum, ca în multe alte rânduri, vom vedea pe acest domn răsplătind deopotrivă meritul și slujbele către patrie, fără a căuta privilegiurile nașterii sau ale stării” (Bălcescu, f.a, p.140). Tot din perspectiva democratică.
Ajungând la momentul unirii celor trei principate, Bălcescu folosește termenul de națiune. Declară că era o aspirație a poporului, motivând-o prin calea de a scăpa de dușmanii străini. Desigur că era și ocazia potrivită prin identificarea omului potrivit pentru asta. „În capul Țării Românești sta un domn român tânăr, îndrăzneț, ambițios, cu minte înaltă, cu inima aprinsă spre fapte vitejești, vestit și meșter în razboaie. El se inspiră de sentimentul nației, se aprinse de această idee a regenerației naționale și, cu puternica lui voință, hotărî a nu pregeta până la moarte, întru îndeplinirea ei.” (Bălcescu, f.a.,p.179)
Bălcescu apare limpede, ca atitudine, atunci când descrie povestea portretelor lui Mihai, în 'Buletin despre portretele principilor Țării Românești și ai Moldaviei, ce se află în cabinetul de stampe dela Biblioteca Regală din Paris'. O poveste care începe riguros, cu nerăbdarea de a afla înfățișarea fizică. „Eram foarte doritor a vedea caracterul fizionomic al acestui bărbat, al cărui caracter moral și politic îl studiez de atâta timp, al acestui bărbat care pentru Români este nu numai un erou ce a acoperit armele lor cu o glorie epieritoare, ci încă simbolul ideii de viață, ideii de mântuire, simbolul uniunii lor naționale.” (Bălcescu, 1940, p.253) Cum primul portret, presupus, care a fost prezentat nu i-a inspirat lui Bălcescu niciunul dintre sentimentele despre care scrisese, asumate din perspectiva lui asupra faptelor istorice, l-a declarat ca nefiind real. Dintre cele șase portrete descoperite la Paris, în fața unuia a exclamat, aidoma evanghelicului "Ecce homo", „Când văzurăm pe cel de-al șaselea strigarăm deodată: Acesta este!” (Bălcescu, 1940, p.255).
După toate caracterizările pe care i le-a făcut eroului, conform țelului său, de cultivare a patriotismului, de conștientizare a unor idei generale despre națiune, de data aceasta Bălcescu folosește atribute simple, care-l umanizează pe Mihai: „Figura e slabă, melancolică, serioasă și cam aspră; în tot foarte frumoasă și cu multă expresiune.” (Bălcescu, 1940, p.256)
Desigur că orice lectură cere închipuirea celor citite și că portretul cuvintelor se transpune în mintea cititorului apelând la elemente vizuale culese din experiența altor relatări.
Interesant este că mergând spre timpul scrierii acesteia, din perspectiva noastră, după ce am văzut filmul lui Sergiu Nicolaescu, chipul personajului întruchipat de Amza Pellea se suprapune peste cel din opera lui Bălcescu. Este un fel de reacție care face ca ambii poli să se hrănească reciproc și să-și ofere consistență imaginativă.
1.2.2. Abordarea lui A.D. Xenopol
Alexandru Dimitrie Xenopol a fost un intelectual de orientare universală, cu principii metodologice moderne, cel care a scris prima mare sinteză a istoriei românilor și s-a făcut remarcat atât în plan educațional cât și în privința cercetării științifice. Conform paginii Wikipedia, a căutat evoluția societății românești pe două căi.
„…în toate studiile sale economice, Alexandru D. Xenopol preconiza crearea unei puternice și diversificate industrii naționale, începută, de asemenea în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Ambele direcții, învățământul și industria, le vedea ca făcând parte din drumul spre realizarea unei independențe nu doar politice, ci și a uneia economice. Ca atare, marele istoric Alexandru D. Xenopol opunea concepțiilor liber schimbiste oficiale concepția protecționismului economic intern menit să asigure crearea unei industrii românești puternice care să permită, la rândul ei, dezvoltarea celorlalte compartimente ale economiei naționale: comerțul, finanțele, agricultura, etc.”
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_D._Xenopol)
O generație după Bălcescu, Xenopol abordează istoria de pe postura academică. MIhai Viteazul este încadrat în epocă și în succesiunea de oameni și fapte a Țării Românești, în corelație cu Moldova.
Despre comportamentul lui Mihai aflăm încă dinainte de a fi Domn: „…cu atât mai mult că Mihai, prin ocârmuirea întocmită de el anume pe înțelepciune, apărà Oltenia pe cât putea de jafurile și despoierea cărora era expusă Muntenia Mare. Pe lângă această ocrotire a supușilor săi, el se arată judecător drept în pricinile deferite autorităței lui, bun și îndurător față cu cei ce-i greșiseră, darnic și generos către toți fără deosebire[…]” (Xenopol, 1925, p.132) Aceste trăsături i-au asigurat simpatia și sprijinul boierilor, în accederea la tron. Așa că atunci când i se împlinește dorința, e bine primit. Această descriere pozitivă acoperă și trăsături fizice, pe care autorul le desprinde din reprezentările artistice de epocă: „Pe lârgă însușirile caracterului său chiar și chipul lui erà ademenitor. De o statură proporționată, fire vânjoasă și puternică, cu o figură încadrată în o plină barbă neagră, cu o privire impunătoare, era unul din acele tipuri care lovesc la prima vedere și lasă adânc în suflet o neștearsă întipărire. El era în toată puterea lui când urca treptele tronului muntean, în vârstă de 35 de ani, când știm că la moartea lui, în 1601, era de 42-43 de ani.” (Xenopol, 1925, pp. 134,135)
Din punctul de vedere al vârstei domnitorului, Amza Pellea a fost apropiat, având 37 de ani în timpul filmărilor, pe când Victor Rebengiuc avea deja 43.
Xenopol subliniază mai apoi firea activă a voievodului, care și-a dorit implicarea directă în luptă. Despre felul de a fi al lui Mihai mai aflăm în episodul cu înscenarea pentru lichidarea creditorilor, pe când aceștia, insistând să-și primească banii, afișau aroganță. „Când el le spuneà să mai aștepte, nefiind închipuit, erà expus la batjocurile cele mai grosolane, care ar fi revoltat și pe o inimă mai puțin mândră ca aceea a lui Mihai.” (Xenopol, 1925, p.145)
Urmând firul expunerii, mai găsim un atribut descriptiv, Mihai este declarat ca fiind mărinimos, în sensul unei inimi viteze, cerând ajutor Mântuitorului, în momentul în care se aruncă el însuși în luptă. Portretul în cuvinte capătă și o întărire prin mărturia căpitanului ungur, Albert Kiraly, participant la bătălia de la Călugăreni: „întrucât privește pe Mihai voevod trebuie sä-i dau toată lauda, căci este un minunat, bun și viteaz oștean, precum a dovedit-o cu mâna, și cu fapta, nu în aparență, ci cu toată râvna pentru cauza Creștinătăței, așa că Luminarea Voastră îi datorește laudä și grație.” (Xenopol, 1925, p. 165) Xenopol folosește și proiecția raționalăpornind de la o premiză nobilă” „Cu alte cuvinte Mihai vroià să se folosească de lupta Creștinilor în contra Turcilor, spre a se emancipà cu totul de orice stăpânire, și a dobândi libertatea și neatârnarea, după care năzuesc totdeauna sufletele mari.” (Xenopol, 1925, p.182)
Analizând deciziile de stat pe care a trebuit mereu să le ia, concluzia pare bine susținută: „Politica lui Mihai Viteazul poate să se fi poticnit în multe împrejurări; avea însă un merit netăgăduit, acela de a urmări propriul său interes, și de a nu fi numai un palid reflex al intereselor străine.” (Xenopol, 1925, p.193) Și prin „propriu” trebuie înțeles al țării. Pe fond, motivațiile personale ale lui Mihaipot exista, desigur, dar vectorul rezultant este pentru un „bine” colectiv, în fapt aidoma politicii de stat din toate timpurile. Xenopol comentează despre interpretările unor fapte politice, în general, spre a justifica gestul voievodului nostru.
„Între cinstea politică și cinstea privată au fost și va fi totdeauna o prăpastie! Ceea ce în una se numește trădare, în cealaltă poartă numele de necesitate politică; înșălăciunea se numește dibăcie, iar despoierea este salutată cu titlul de triumf. […] De aceea să nu învinuim pe Mihai că atunci când îi veni la îndemână a înșălat și el pe alții, căci aceștia tot cu gând de trădare se apropiau de el. Dacă Mihai le-a plătit anticipat prin aceeași monedă, aceasta a trebuit s'o facă, spre a se pune în legitimă apărare contra unor atacuri ascunse care tindeau la peirea lui.” (Xenopol, 1925, p.201)
Într-un articol intitulat Politică și morală, apărut în numărul din 16 ianuarie 2008 al revistei 22, Alexandru Matei comentează o demonstrație a lui Vincent Descombes și concluzia e simplă: „poziția morală este poziția spectatorului, poziția politică este a actorului.” (Matei, 2008).
Deși Xenopol cauționează gesturile lui Mihai, se înflăcărează în proiectul unirii celor trei principate, menționează folosirea unor scrisori contrafăcute de un meșter și amintește într-o notă de subsol despre un comentariu de epocă (Ungnad către Rudolf II) la adresa lui Mihai, o atenționare față de asemenea scrisori de la el.(Xenopol, 1925, p.209)
După ce-i admiră încă o dată curajul de a intra el însuși în focul luptei, Xenopol reproduce descrierea momentului intrării în Alba Iulia, așa cum o făcuse Bălcescu. Cu detalii despre îmbrăcăminte și despre protocol și reacțiile populației. Un material de referință pentru ilustrările plastice ulterioare. Apoi evenimentele se succed cu mare repeziciune: „Cu repeziciunea fulgerului, particulară tuturor mișcărilor și hotărârilor lui Mihai Viteazul[…]” (Xenopol, 1925, p.222) De altfel despre firea acestuia mai vine vorba, în perioada de final, când tot mai complicate deveneau relațiile de putere. „Toate aceste greșeli ale domnului român, proveniau din ura lui cea prea pornită care, unită cu o mare și pătrunzătoare inteligență, era bună pentru general, dar care era în daună omului politic, […] pe cand de îndată ce el intervenea personal în desbateri, caracterul său cel aprig neoprit încurca mai mult ițele ei decât le descâlcea.” (Xenopol, 1925, p.263)
Istoricul scrie despre cât de mult a ținut Mihai să-și protejeze familia, la diferite solicitări din tratate, pentru ca reacțiile fiului și ale soției să fie consemnate ca dezicându-se de acțiunile lui. „Până și familia lui Mihai se lepăda de el ! Și cu toate acestea, Cu cât greu se deslipise Mihai de soția și copilul său ! Numai în ultimul moment, cand văzu că nu mai este nici o speranță de scăpare, dacă nu va primi și această dureroasă condiție, deși cu inima împietrită prin nenorociri[…]” (Xenopol, 1925, p.295)
Retras la Craiova, aflând de uneltiri trădătoare, voievodul ucide nu doar pe boierii vinovați ci și familiile acestora. Finalul este descris în cuvinte puține, prin cǎderea trupului frumos „ca un copaciu, pentru că nu se împrilegise sabia lui cea iute în viteaza lui mână” (Xenopol, 1925, p.311)
1.2.3. Abordarea lui Nicolae Iorga
Istoria devine tangentă basmului, civilizația umană, în acumulările ei parte și de caracterul fantast al imaginarului, acolo unde argumentele materiale și raționale lasă o seamă de spații necunoscute. Nicolae Iorga îmbracă istoria lui Mihai Viteazul într-o aură care nu ține de știință dar o face dintr-o pornire de bună credință, parte a unui proiect de emancipare națională. Așa că își începe studiul printr-o apreciere care e plasează în mitologie, dar care trebuie avută în vedere atunci când vorbim de imaginea voievodului.
„Sunt oameni cari nu se știe de unde vin pentru a fi mari într'o clipă și a se stinge într'o flacără sîngeroasă. Ei vin de undeva, dar e mai bine că începuturile lor de umilință ni sunt pentru totdeauna ascunse. Mihai a fost când s'a găsit unde trebuia să fie pentru a îndeplini ceia ce-i păstrase ursita.” (Iorga, 1901, p.18)
Și, desigur, în bătălie apare tot așa, însoțit de metafore. „Atunci Mihai apăru în vederea tuturor, mare ca primejdia pe care venia s'o înlăture. Toporu-i se rotia în aer cu vîjîituri ucigătoare, mantaua umflată de vânt îi făcea aripi de arhanghel; lumina ochilor săi îl ridica mai presus de oameni.” (Iorga, 1901, p.47)
Cum îi era felul ? Iată cum sintetizează Iorga: „În viteazul acesta era, atunci când nu-1 stăpânia Dumnezeul de mânie, care se coboria adeseori asupra lui, un om de cugetare limpede și cumpănită. Îl înșelau alții, îl purtau cu vorba ? Înșela și purta de vorbă și el, mai bine chiar decât dânșii, pentru că pe el îl crezură, pe când pe dânșii el nu-i credea.” (Iorga, 1901, p.68). Comportamentul îi era adaptat împrejurărilor, realităților de care se lovea în relațiile cu celelalte forțe din regiune.
Iorga istorisește pe înțelesul celor mulți, explică și contextul acelui timp, fără să uite că sunt idei care au apărut mai târziu, precum aceea a unirii după criteriu de limbă și cultură.
Această istorie a voievodului este mai mult decât o poveste, are și o morală:
„A-1 uita pe dânsul, acum și în totdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înșine, să părăsim menirea noastră.[…] Să aducem însă sufletului său darul muncii noastre cinstite și folositoare. Că pe aceste două temelii se sprijină mărirea tainică a unui neam: amintirea totdeauna vie a trecutului și conștiința datoriei îndeplinite de toți și în fiecare clipă.”
(Iorga, 1901, p.96).
1.2.4. Abordarea lui Constantin Giurescu
Pentru reputatul profesor și academician, Constantin C. Giurescu, Mihai Viteazul apare cu un enunț axiomatic: „este întruchiparea eroismului, eset izvor de putere, de încredere și de mândrie pentru poporul românesc.” (Giurescu, f.a., p.299)
Despre firea sa volitivǎ, despre dorința de implicare și despre proiectul sǎu anti-otoman s-a mai vorbit, iatǎ cum spiritul de inițiativǎ îi este asociat fǎrǎ dubiu. „Mihai, fǎrǎ sǎ aștepte sǎ i se facǎpropuneri, se oferi el -fapt esențial și care-l caracterizeazǎ de la început- sǎ participe la lupta turcilor.” (Giurescu, f.a. p.302) Lupta lui împotriva turcilor are atât un substrat economic dar și unul religios, ciocnirea creștinismului cu islamismul fiind vizibilǎ în epocǎ. Mihai se exprimǎ ca un creștin și este relevat faptul cǎ avântarea în luptǎ o face invocând numele lui Isus.
Interesantǎ este explicația pe care o oferǎ Constantin Giurescu despre legea numitǎ a „legǎrii de pǎmânt.: grija ca „rumânii sau vecinii, adicǎ țǎranii neliberi, sǎ rǎmânǎ pe moșiile pe care se așezaserǎ dupǎ plecarea turcilor, sǎ nu mai poatǎ fi, cu alte cuvinte, reclamați de foștii lor stǎpâni.” (Giurescu, f.a.,p.304)
Interpretare ce transformǎ un reproș cel puțin într-o apreciere neutrǎ dacǎ nu cumva într-o micǎ laudǎ. De altfel autorul nu uitǎ sǎ reaminteascǎ și de grija lui Mihai pentru românii din Ardeal, iobagi sau preoți.
O altǎ relatare care vine sǎ întǎreascǎ imaginea de om cu credințǎ și cu simț al datoriei în ceea ce privește respectul datorat unor oameni și unor împrejurǎri, este cea referitoare la reacția voievodului când i se aduce capul lui Andrei Báthory. Cere sǎ fie adus și trupul, îl înmormânteazǎ omenește, „mergând el însuși cu lumânarea aprinsǎ, dupǎ coșciug.” (Giurescu, f.a., p.310)
Mihai își explicǎ lupta și diplomația prin referire puternicǎ la creștinism, aflat sub asediu islamic dar și din imboldul unei conștiințe a responsabilitǎții fațǎ de poporul sǎu. Fragmentul, reprodus de Constantin Giurescu, dintr-o scrisoare cǎtre regele Poloniei, este o declarație politicǎ însemnatǎ nu doar pentru epoca aceea.
„Ceea ce am fǎcut, toate le-am fǎcut pentru credința creștineascǎ, vǎzând eu ce se întâmplǎ în fiecare zi cu bieții creștini. M-am apucat sǎ ridic aceastǎ mare greutate cu aceastǎ țarǎ sǎracǎ a noastrǎ ca sǎ fac un scut al întregii lumi creștine.” (Giurescu, f.a., p.317)
1.2.5. Abordarea lui P.P. Panaitescu
Un îndelung excurs asupra originii lui Mihai Viteazul are în vedere nu doar apropierea de adevǎrul istoric ci și o necesarǎ acumulare de date care ajutǎ la explicarea comportamentului voievodului. P.P. Panaitescu analizează anii de dinainte de domnie dar și mediul social și politic al acelei perioade. Are în vedere boierii care au fost dregători de-a lungul multor domni, indiferent de dușmăniile dintre aceia.
„Mulți dintre boieri erau mai culți și mai diplomați decât Mihai, care nu avusese o creștere aleasă. Conflictul s-a născut din aceea că Mihai nu era cu totul identificat cu boierii olteni, cu care împărtășea totuși atâtea aspirații și interese comune, pe el îl legau din pricina originii sale simpatii și datorii față de lumea balcanică și constantinopolitană, cu care boierii nu se puteau împăca. Dar lupta între un temperament vijelios și o clasă întreagă socială, stăpână în țară, era inegală și de aceea voința boierilor a învins aproape întotdeauna, politica domniei lui Mihai a fost politica lor.“ (Panaitescu,2002,p.27,28)
Boierii au fost și aceia care au insistat pentru păstrarea Ardealului, din interes strategic și economic. Administrația a fost diferită în fiecare dintre țările românești, a continuat să se plătească vamă pentru mărfurile care treceau munții, Mihai a păstrat reguli dar apoi, treptat, a făcut loc limbii române în documente, până acolo încât nobilii maghiari au simțit nevoia să reacționeze. Și Panaitescu întărește o apreciere la adresa lui voievodului: „ Ca și în Țara Românească, Mihai a fost în Ardeal, în scurta lui domnie, un mare organizator al bisericii, ceea ce se potrivește cu spiritul său adânc religios, așa cum îl cunoaștem.” (Panaitescu, 2002, p.61)
Despre cum decurgeau discuțiile diplomatice și despre firea lui Mihai Viteazul, Panaitescu inserează un citat din consemnările comisarilor imperiali, așa cum apare într-un volum de documente editat de Hurmuzaki:
„Majestatea voastră imperială să nu creadă că se poate trata și discuta cu acest om (Mihai) în chip ordonat, ci el vorbește așa de mult, încât nu e cu putință ca tălmacii lui să prindă toate, să le ție minte și să ni le spuie […] Nu ne lasă (Mihai) să trecem de la un articol la altul și să discutăm ordonat, ci le amestecă pe toate, vorbește de un lucru, când afirmativ, când negativ [..,] se încurcă el și ne încurcă și pe noi.” (Panaitescu, 2002, p.68)
Ajungând să vorbească despre căderea lui Mihai, autorul face mai întâi o trimitere la Bălcescu și Xenopol, considerând că, mai direct sau mai voalat, reproșurile acestora de a nu se fi sprijinit pe pătura socială a țărănimii, sunt neîntemeiate pe realitatea acelui timp. Concluzia lui P.P. Panaitescu este că „singura pătură socială care avea concepții politice și care avea și o putere economică era boierimea, pe ea s-a întemeiat Mihai, cu ea s-a ridicat și cu ea a căzut, a fost domnul ei.” (Panaitescu, 2002, p.72)
1.3. Mihai Viteazul în istoriografia comunistă
Printre cărțile istoricilor români, care s-au aplecat asupra faptelor lui Mihai Viteazul, se numără și volumul Doctorului Ion Sîrbu, publicat în 1904, Cu mult patos a scris pentru publicul larg, respectând însă rigorile științifice. În prefață a căutat să explice cum a ajuns a scrie cartea, prin ce greutăți a trecut până a reuși a o vedea tipărită, și evocă prilejul ratat al unei mari aniversări legată de domnitor:
„Sunt dator a face întreagă această carte și pentru simțământul de evlavie, pe care cu toții trebuie să o avem, mici și mari, pentru cel mai mare Domn din istoria tuturor românilor, din cuvioșie pentru acela, care mai nenorocos și după moarte decât Marele său Coleg naintaș din Moldova, n-a avut, ca acesta, cinstea unei serbări oficiale, la împlinirea celor 300 de ani de la jalnica sa moarte.” (Sîrbu, 1904, p.XVI) La începutul veacului XX erau reținerile diplomatice care țineau de contextul politic regional.
În schimb, la 375 de ani de la prima unire a românilor, statul comunist a decis marcarea acestui eveniment în toată țara, de la Academie până la orice așezământ cultural. Dar limbajul a devenit altul, miza a fost și ea adaptată interesului partidului comunist de a câștiga în simpatie în fața poporului, acolo unde mereu s-a simțit în deficit flagrant. Apăruseră deja celebrele Teze din iulie, prin care Ceaușescu împingea România pe o cale stalinistă și spre o asemănare cu societatea nord-coreeană. După naționalismul promovat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, manevră menită să-i reasigure puterea, după relativa liberalizare din primii ani ai lui Ceaușescu, a urmat o nouă formă de naționalism, pe de-o parte îndreptat spre protocronism, pe de alta pus în slujba propagandei de partid, instrument în cultul personalității.
Academia Română devenise Academia Republicii Socialiste România, o instituție care-l va avea, la un moment dat, președinte de onoare chiar pe Ceaușescu. În 1975, la aniversarea unirii înfăptuite de Mihai Viteazul, Academia a publicat un volum de documente din timpul domniei, 1593-1600. Unul dintre cei doi coordonatori ai volumului, Ștefan Ștefănescu, notează:
„Sacrificiul lui, intrat în conștiinta posterității, a întărit voința poporului român de a învinge, iar Unirea țărilor române, realizată pentru puțin timp de el, a slujit ca imbold în lupta de emancipare de sub dominația străină și pentru unitate națională.” (Academia, 1975, p.VIII)
Documentele sunt prezentate în lumina luptei de clasă, focalizând pe țărănime. Practic Mihai Viteazul este prezentat în acest context. Numele său apare, alături de alți doi mari voievozi, în Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism. ”Țărănimea a constituit forța principală a armatelor multor conducători de oști, care au înscris pagini de înălțător eroism în lupta împotriva dominației străine. Figurile legendare ale lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cek Mare și Nuhau Viteazul și ale altor domnitori, care au dobâbdit mari victorii în fruntea oștirilor române, vor rămâne de-a pururi în conștiința poporului nostru, în istoria patriei. Țărănimea a dus greul bătăliilor împotriva cotropitorilor străini, pentru unirea țărilor române, pentru cucerirea independenței de stat, pentru închegarea statului național unitar român.”(Programul PCR,1975, p.17)
Pe de-o parte comunismul impunea focalizarea pe conportamentul de clasă, pe de alta doctrina războiului întregului popor, extinsă ca o obligativitate. Sintagma „strâns uniți în jurul partidului” se plasa astfel pe un fundament de atașament față de conducător, de exemplu Ceaușescu. Unirea temporară a celor trei țări românești a fost speculată în alimentarea unui naționalism care să mulțumească românii, cauționând politica partidului. Mihai Viteazul a devenit astfel o figură istorică acceptată și promovată, desigur prin ilustrarea convenabilă partidului: fără condiționarea religioasă. Trebuia să fie doar ca un activist. Vladimir Tismăneanu notează într-un articol, așa cum a făcut-o dezvoltat și riguros în cărțile sale dedicate comunismului din România: „Ceausescu se imagina, cu sprijinul entuziast al unor Bodnăraș, Maurer și Niculescu-Mizil, reîncarnarea lui Burebista, Decebal și Mihai Viteazul.” (Tismăneanu, 2012)
Iar Lucian Boia focalizează: „Pentru Mihai Viteazul, se pare că Ceaușescu — hrănit cu lecturi din Bolintineanu și Coșbuc — a avut o admirație deosebită (ceea ce nu 1-a împiedicat să ordone demolarea mânăstirii Mihai Vodă, cu scopul de a-și pune mai bine în perspectivă propriul palat); oricum, făuritorul Unirii de la 1600 exprima în mai mare măsură ca oricare alt domnitor ideea României eterne, pe care Ceaușescu înțelegea să o încarneze.” (Boia, 1997, p.267)
1.4. Concluzii
Mihai Viteazul s-a impus contemporanilor săi care au avut a scrie despre el și, mai apoi, urmașilor, a studia faptele sale, a interpreta acțiuni, a corobora întâmplări.
Lucian Boia, analizând raportul dintre istorie și mit în conștiința românească, se apleacă și asupra acestui subiect considerând că mitul domnitorului „ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească .” (Boia, 1997, p.17) El inventariază cronicari și cronicile lor, pornind dinspre contemporaneitatea lui Mihai. Îl citează pe Miron Costin: „Se urâse muntenilor cu domnia lui Mihai-vodă, tot cu oști și războaie.”, argument în demonstrația lipsei în epocă, imposibilă de altfel, a viziunii naționale. Chiar și din Școala Ardeleană este adus un exemplu, printr-un citat din Samuil Micu, numit de Lucian Boia drept unul dintre marii inițiatori ai naționalismului românesc: „în anul 1593 în domnia Țării Românești au urmat Mihai Vodă, carele să zice Viteaz. Acesta foarte mare ostașiu au fost, și pre turci i-au bătut și pre ardeleni i-au biruit și Ardealul l-au luat și l-au dat împăratului Rudolf…” Este numit cel care a adus o schimbare în percepția domnitorului: Aaron Florian, transilvănean ajuns la București, care la 1837 îi consacră o lucrare de două sute de pagini și vorbind de unitate națională, pe când, de exemplu, Kogălniceanu încă pune totul pe seama ambiției lui Mihai, pentru ca numai peste câțiva ani să vorbească, totuși, despre unirea părților din fosta Dacie. Apoi se impune lucrarea lui Bălcescu și ideea clară a unității. Lucian Boia conchide: “Prin Bălcescu, Mihai Viteazul se impune decisiv și defintiv ca prim ctitor al României moderne.” (Boia, 1997, p.26) Epocile care au urmat au adus o consolidare a imaginii voievodului, a mitului național. Derapajul major s-a înregistrat în comunism, când istoria a fost instrumentată până la falsificare, pentru țeluri personale sau ideologice.
Imaginea lui Mihai Viteazul în arta dramatică
Scurtă prezentare a reflectării lui Mihai Viteazul în arta plastică
La început, în ceea ce privește chipul voievodului, a fost cuvântul cronicarilor dar, tot atunci a fost și arta plastică. Înfățișarea lui este redată la biserica Căluiul și la cea Domnească din Târgoviște. Enciclopedia Wikipedia menționează gravura executată în 1598 de către Ioan Orlandi, în legătură cu bătălia de la Nicopole, inscripționată, conform unui citat din lucrarea Domni români după portrete și fresce contemporane (Sibiu, 1930), a lui Nicolae Iorga, astfel: „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la cità di Nicopoli nella Bvlgaria l'anno 1598”
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul#Portrete)
Voievodul apare pleșuv, de vârstă mai înaintată decât cei 40 de ani pe care îi avea atunci. Dar portretul devenit matrița chipului său este în gravura realizată de Egidius Sadeler, gravorul curții împăratului Rudolf II. Gravură datată 1601, realizată în timpul vizitei (februarie) pe care o face Mihai Viteazul împăratului. Artistul notează într-o inscripție circulară și vârsta de 43 de ani a subiectului său. Descoperit de Nicolae Bălcescu și Alexandru Golescu, cu entuziasmul descris în primul capitol, acest chip devine de referință, chipul cvasi-oficial.
Postum, Mihai Viteazul apare și în două tablouri semnate de Frantz Franken II, dar în două posturi alegorice, Irod și în alaiul regelui Cressus. În ambele cazuri este însoțit de două persoane feminine, diferite, pe seama identității lor speculându-se ca fiind fie fata, Florica, fie o presupusă iubită de rang înalt.
De asemenea există gravuri care înfățișează momentul uciderii sale dar la acestea este prevalentă imaginația.
În 24 mai 2010 apare un articol, în Curentul, în care autorul său, Nicholas Buda, comentează documente din Arhivele Statului, filiala Brașov, oprindu-se în mod cu totul special asupra unui cronicar sas, pastorul Daniel Wolff. Nicholas Buda amintește de cercetările istoricului Adolf Armbruster, care în primii ani ’80 ai secolului XX, a descris pe larga viața și opera cronicarului sas. Care cronicar a scris și o lucrare intitulată Despre principii din Transilvania în ordinea cronologică a succesiunii lor.
Adolf Armbruster inventariază lista acestor principi și ajunge și la Mihai Viteazul care are și el parte de un portret, ca și ceilalți, într-un format de tip medalion.
„În cronica săsească scrisă de pastorul Daniel Wolff, portretul Domnitorului este redat într-o notă realistă, având în componența acestuia toate elementele de identificare cu alte portrete ale sale, îndeosebi cu cel de la Praga: fața aspră, severă, de războinic, acoperită de barba dacică, ochii de vultur, căciula mare ornată cu trei pene – o distincție ierarhică împrumutată din sistemul ierarhic otoman: echivalentul unei Pașă cu trei tuiuri – la care principele român avea dreptul. De asemenea în partea stângă a portretului, se poate citi inscripția numelui domnitorului: „MICH. WAYVODA”, adică „MIHAI VOIEVOD”. Peste umeri, domnitorul poartă o mantie încheiată la gât cu butoni, după modelul austriac.” (Buda, 2010)
Generația pașoptistă a căutat programatic să resusciteze atenția spre mari personalități istorice, pentru scopul lor practic legat de schimbarea societății, de înfăptuirea idealurilor desprinse din curentele de idei europene. Și a făcut asta și prin artă. Pictori care au adus în prim plan chipul lui Mihai Viteazul, inspirându-se din reprezentările istorice, sunt: Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Mișu Popp, Constantin Lecca sau Mihail Lapatty.
Tattarescu realizează Oastea lui Mihai Viteazul dar și un portret.
Aman are o suită de tablouri cu scene devenite legende, o adevărată ‘Mihaiadă’, după cum notează Adrian-Silvan Ionescu: Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul Viteazul, Mihai Viteazul primind solii turci cu daruri din partea sultanului, Mihai Viteazulcontemplând capul lui Andrei Bathory, După bătălia de la Rusciuc, Bătălia de la Călugăreni și Intrarea lui Mihai Viteazul în București după bătălia de la Călugăreni. Adrian-Silvan Ionescu îl citează pe Theodor Aman, dintr-un articol, Despre pictură, apărut în Revista Carpaților, semestrul I, 1860: „Istoria se poate trata în doă genuri: generulŭ mare și generulŭ micŭ, după importanța subiectului. La subiecte mari se cere multă nobleță și măiestrie figurilorŭ, forță și espressiune mișcărilorŭ, acțiune și variațiune în scenele tabloului, unŭ subiectŭ mic, câtŭ să se deosebească și să fie apreciatŭ pentru maniera cu care este făcutŭ, noutate, eleganță și interesŭ.” (Silvan-Ionescu, 2011) Aman obișnuia să se documenteze pentru un nou proiect. Pe lângă lucrări de grafică din trecut, pictorul a parcurs literatură de epocă, atât prin documente cât și prin ficțiune.
Radu Moțoc face un excurs temeinic printre pictorii români de secol XIX, într-un articol prilejuit de expoziția Domnitori și principi ai Țărilor Române, de la Biblioteca V.A. Urechia din Galați. „Constantin Lecca (1810-1887) și Mișu Popp reprezintă contribuția Ardealului la viața artistică a acelei perioade”, afirmă Radu Moțoc (Moțoc, 2007) Familia Lecca era de origine italiană și a ajuns în Țara Românească pe timpul lui Mihai Viteazul. Un secol mai târziu trec în Ardeal. Iar tânărul pictor de mai apoi va face portretul voievodului, ca și pe al lui Ștefan cel Mare. Va fi prieten bun cu brașoveanul Mișu Popp, despre care Radu Moțoc scrie: „Mișu Popp se poate considera pe drept cuvânt cel mai înzestrat portretist al epocii. El are toate calitățile ardeleanului: conștința datoriei, aspirația spre cultură, cinste și bunătate dar și un sentiment patriotic.” (Moțoc, 2007) Iar proiectul său a fost acela de a face portretele celor mai reprezentative personalități ale românilor. Desigur că printre acestea se află și cel al lui Mihai Viteazul (prezentat în imaginea alăturată), în armură, pornind tot de la portretul lui Sadler dar cu o expresivitate sporită.
De altfel Brașovul este un spațiu în care chipul voievodului apare în mai multe locuri. Într-un articol din ziarul Lumina, din 4 august 2011, semnat de preot profesor Vasile Oltean, sunt evidențiate aceste prezențe. De la steagurile pe care le poartă Junii Brașovului și până la o tapiserie: „mitropolitul Andrei Șaguna a primit, la Brașov, în dar de la domnișoarele Molnar din Cluj, chipul lui Mihai Viteazul țesut de ele din fire de diferite culori” (Oltean,2011) Articolul amintește de însemnările datate 1694 în care se face referire la restaurarea chipului voievodului din biserica din Șchei. Și adaugă: „de Sfânta Mărie 1690, Constantin Brâncoveanu asista la slujbă în biserică, pe pereții căreia se vedeau chipurile lui Petru Cercel și al lui Mihai Viteazul', concluziona Nicolae Iorga. Când și de ce a dispărut această frescă nu știm, dar aceste mărturii l-au îndreptățit pe Costin Petrescu, în 1946, cu prilejul restaurării bisericii, să realizeze în frescă, pe același perete, intrarea lui Mihai în Brașov, frescă păstrată și azi.” (Oltean, 2011)
Din aceeași epocă este și Mihail Lapatty, „pictor romantic, natură delicată și sensibilă” cum îl descrie Paul Rezeanu în revista Ramuri (Rezeanu, 2010). Lapatty a realizat și el al unui tablou reprezentându-l pe Mihai Viteazul, într-o postură dinamică, călare, în toiul luptei. Calul este cambrat, stă pe picioarele din spate, postură care abia recent a fost materializată într-un monument.
Reprezentările sculpturale sunt apanajul unei alte epoci, începând cu finalul de secol XIX și întinzându-se până în zilele noastre. Chiar în 2013, de ziua armatei, în 25 octombrie, la Târgu Mureș s-a dezvelit o statuie ecvestră ce preia de la tabloul lui Lapatty exact poziția calului, ridicat pe picioarele de dinapoi. Autorul este Valentin Tănase, totdată director al Studioului de Arte Plastice al Ministerului Apărării, acolo unde s-a realizat lucrarea. Ziarul Zi de Zi din 26 octombrie 2013, consemnează într-un articol semnat de Alin Zaharie, declarația artistului potrivit căreia „este prima statuie ecvestră din România, la care calul este reprezentat în poziție cabrată […]. O soluție artistică mai dificil de realizat și mai greu de echilibrat din punct de vedere tehnic.” (Zaharie, 2013)
Având în vedere simbolistica unei statui ecvestre, „dacă cele două picioare din față ale calului sunt în aer, ar însemna că eroul (călărețul) a murit în luptă.” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Statuie_ecvestra). Tot Wikipedia menționează că aceasta este o legendă dar statuile ecvestre ale lui Mihai Viteazul sunt de regulă cu un singur picior din față ridicat, ceea ce ar fi în legătură cu faptul că a fost omorît mișelește.
Primul monument de acest gen a fost cel realizat de Albert Ernest Carrière Belleuse și amplasat în fața Universității din București, la dorința Principelui Carol, printr-un gest de demnitate națională. Dezvelit de ziua Arhanghelilor Mihail și Gavril, pe 8 noiembrie (stil vechi) 1874, a devenit un simbol pentru sentimentul național de independență.Este prima reprezentare vizuală a voievodului, accesibilă marelui public. Ca detaliu, viitorul rege Carol I, scriind despre statuie, precizează că Mihai ține baltagul cu mâna stângă, fiind un stângaci. De altfel Carol ține să însuflețească poporul, în vederea proiectului vital care urma să fie împlinit peste trei ani, prin cuvintele rostite la evenimentul dezvelirii, așa cum le-a consemnat în memoriile sale. „Sunt convins că timpurile bărbăției nu sunt trecute și că România se va scula ca un om în clipele pericolului, spre a-și face datoria;[…] pentru ca să putem îngropa în inimile viitoarelor generațiuni o nouă gratitudine față de apărătorii pământului românesc!” (Carol, 1993, p.343)
Dacă tablourile au fost apanajul pașoptismului și cultivării ideii naționale în a doua parte a veacului al XIX-lea, statuile ecvestre și busturile au fost în marea lor majoritate apanajul anilor de comunism, mai ales pentru perioada în care Ceaușescu a pus accent pe amplificarea unui naționalism transformat spre propriul său folos. Marile orașe au primit câte un monument închinat lui Mihai Viteazul, indiferent dacă a existat o legătură istorică între acel loc și voievod, sau nu. Dan Gîju descrie în articolul Lupta statuilor la Cluj: Mihai Viteazul vs Matei Corvin, din Historia.ro, cum a ajuns monumentul lui Mihai Viteazul, realizat de Marius Butunoiu, să fie amplasat la Cluj, în 1976, deși fusese gândit pentru Alba Iulia, în 1968, acolo unde în cele din urmă a fost aleasă lucrarea lui Oscar Han. Articolul se bazează în mare masură pe mărturia lui Ion Coman, fost ministru al armatei în comunism. Acesta declară: „Și o ipoteză de lucru, ca să spun așa, dincolo de faptul că aducea un plus de istorie românească acolo, a fost că Mihai Viteazul îl va neutraliza pe Matei Corvin, cum ar veni, în planul imaginii…” (Gîju, 2010)
Prezența lui Mihai Viteazul în opere de artă ține cu predilecție de dorința artiștilor sau a comanditarilor, de a transmite în publicul larg un sentiment național, de solidaritate între români, un sentiment de curaj în încercări majore. Fie în folos public, fie în folos de grup (cazul partidului comunist) sau individual (cazul Ceaușescu).
Călin Hentea comentează în articolul Iconografia mitului național și a specificului identității românești, apărut în Ziarul de Duminică, din 28 septembrie 2012, expoziția "Mitul național. Contribuția artelor la definirea identității românești, (1830-1930)".
„Oricât de cunoscute publicului larg ar fi tablourile ce ilustrează atât apariția miturilor naționale la jumătatea secolului al XIX-lea, cât și conturarea identității specificului românesc la cumpăna dintre secolele XIX și XX, ele sunt inevitabil tributare contextului social și politic în care au fost create, artiștii, poate mai mult decât restul oamenilor de rând, fiind supuși vremurilor în care le-a fost dat să trăiască și să creeze. Abordând cu entuziasm și sinceră angajare potrivit credințelor și simțămintelor lor subiecte ale realității pe care o trăiau, marii noștri pictori au înfățișat pe pânză nu neapărat adevărul istoric al evenimentelor și personajelor în cauză, fie aceștia voievozi sau țărani, ci modul în care aceștia erau percepuți în vremea respectivă. Adică așa cum spune profesorul Boia "istoria înțeleasă ca reprezentare nu este pur și simplu trecutul, ci privirea prezentului asupra trecutului".” (Hentea, 2012)
Imaginea lui Mihai Viteazul în literatură și teatru
Pentru reprezentarea voievodului în literatură pornim din nou de la Nicolae Bălcescu, care a pus o piatră de hotar în privința istoriografiei dar căruia i se aplică enunțul făcut de profesorul, și totodată cercetătorul și criticul literar, Mircea Anghelescu, în volumul său Clasicii noștri. „Soră bună cu celelalte muze, Calliope a îngăduit întotdeauna închinătorilor ei să cocheteze cu artele și mai ales cu literatura.” (Angelescu, 1996, p.59) Și imediat vine exemplificarea: Kogălniceanu, Hașdeu, Pârva, Iorga, fiecare încercând, mai mult sau mai puțin, să creeze dincolo de substanțiala sa operă istoriografică. „Bălcescu este singurul nostru istoric pe care literatura și-l revendică până astăzi — ba chiar astăzi mai mult ca oricând — deși el n-a scris niciodată literatură în sensul curent al termenului.” (Angelescu, 1996, p.59)
Chiar dacă Gerge Călinescu, citat în volumul amintit mai sus, găsește că Românii subt Mihai Voievod Viteazul este, literar vorbind, învechită, profesorul Mircea Anghelescu privește scrierile lui Bălcescu din perspectiva modernă și având în vedere evoluția prozei românești. Sunt identificate diferite elemente de tehnică literară, precum arhaizarea exprimării prin folosirea unor cuvinte din numeroșii cronicari ai vremii. „Procedeul nu se aplică numai propriilor texte, pe care le revede stilistic, ci și surselor pe care le utilizează și din care împrumută uneori scheletul epic al întâmplării, păstrând odată cu substanța și o parte din formulări; deși ușor de recunoscut, aceste pasaje sunt fundamental transformate prin trăirea imaginativă a momentului, prin utilizarea cuvântului celui mai propriu pentru a evoca atmosfera de odinioară, tensiunea unei ciocniri, poziția autorului față de evenimente.” (Angelescu, 1996, p.62) Este amintită tehnica ‘basoreliefului’, după exprimarea lui Tudor Vianu, prin care timpul relatării devine prezentul. Astfel sporește dramatismul episodului relatat, precum în acela al execuției ratate, unde apar și elemente din portretul lui Mihai: „… când ațintește ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreț, acea căutătură sălbatică și îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, voiește a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpânește și, trântind la pământ satârul, fuge printre mulțimea adunată împrejur strigând în gura mare că el nu îndrăznește a ucide pe acest om". (Angelescu, 1996, p.63)
Sunt exemple despre arta sa descriptivă. Apoi despre cât de mult se apleacă și asupra celorlalte personaje care apar, pentru detalii care să le definească mai bine, să le dea culoare și, mai ales, credibilitate. Mircea Angelescu subliniază faptul că asemenea detalii de ‘culoare’ sunt dezvoltate ca întâmplări cu semnificație, consistente, încât au devenit surse de inspirație pentru alți scriitori, precum Bolintineanu, Coșbuc, deoarece „ele au în sine autonomia faptului relevant.” (Angelescu, 1996, p.66) Iar suita de scriitori de literatură de inspirație istorică se va baza pe acest început de serie care a rodit, mai devreme (Hașdeu) sau mai târziu (Sadoveanu).
Secolul XIX a cunoscut numeroase scrieri despre faptele voievodului, fie în versuri, precum celebra poezie a lui Bolintineanu (Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul), fie în proza ca un basm a lui Petre Ispirescu (Isprăvile și viața lui Mihai Viteazul). Și, desigur, în teatru, după cum vom vedea imediat.
Scrierile acestea, menite a insufla patriotism, au pătruns adesea în manuale și au ajuns a fi cunoscute generații de-a rândul. Literatura pentru copii s-a îmbogățit cu numeroase cărți, în special de legende. „Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noștri populari, ci și o bogăție de valori morale exprimate într-o limbă simplă și expresivă. Istoria națională povestită de poporul însuși, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufletește.” (Szekely, 2006, p.43)
Astfel în secolul XX, cu predilecție în deceniile de mijloc și puțin mai apoi, au apărut numeroase scrieri pentru copii și tineri, valorificând legende istorice și mituri. De exemplu Grigore Băjenaru reia povestea cerbilor lui Mihai Viteazul dezvoltând-o într-o carte (Cerbii lui Mihai-Vodă, 1968) . Dumitru Almaș, celebru scriitor de asemenea profil, îi dedică o carte voievodului: Mihai Viteazul (1966). Radu Theodoru a scris mai întâi Strămoșii și vitejii (1968), pentru a reveni mai apoi la eroul său într-un ciclu mai amplu, cu valențe de maturitate ideatică.
Scris la timpul prezent, la persoana întâi, cu personaj principal Mihai, este un roman în patru volume apărute între 1971 și 1974.
Cu acribie pentru a zugrăvii lumea medievală a acelui timp, cu un limbaj încărcat de arhaisme și cuvinte populare, are, totuși, numeroase detalii care țin de timpurile moderne. Mihai apare preocupat de împlinirea unor idealuri programatice, strateg și diplomat, preocupat de ezoteric și de spiritual, mișcându-se ușor prin societățile Europei de atunci. Are bibliotecă și primește cărți drept cadou, face calcule cu ostași, se bucură de rafinamentul saunei. Romanul împletește captivant datele istorice cu speculațiile care stimulează imaginația. Apar templieri și masoni, inclusiv în suita domnitorilor Țării Românești. „Chisaru ajunge la marele templier care-a fost Mircea Bătrânul. De câte ori îți puneai coroana lui grea, cu trei frunze, pe frunte, mă gândeam că dincolo de tainele voastre, vă-ntâlneați în gândul libertății. Atât că el o vedea alături de Ungaria, prin templieri, și tu o vezi alături de Bizanț, prin pitagoreici.” (Theodoru, 1981, pp.389,390)
Apare ca fiind ispitit de fantezia de a fi uns pe tronul din Constantinopol dar apare și replica menită să-i reteze și un fir de gând ispitit. „Las’ să te asemuie ăia de-or veni după măria ta. Lingăveala asta te face să-ți pierzi măsura, măria ta.” (Theodoru, 1981, p.317).
Este voievod aprig dar și lăcrimează uneori. Iubește și sunt scene fierbinți ca într-un roman din anii 2000, citește bine caracterul celor din jurul său. Însemnările pe care și le face, calculele pentru proiectul măreț la care s-a angajat, toate astea completează trăsăturile unui personaj complex, descris în zeci de nuanțe, în primul rând ca foarte apropiat de un om pe care-l putem înțelege și cunoaște, un om mai degrabă după chipul și asemănarea contemporanilor noștri dar, desigur pentru un reper al istoriei naționale, cu o înțelepciune de iluminist. Reflexivitatea personajului Mihai se potrivește cu aprecierea pe care o face Miron Manega, într-o lucrare prezentată la sesiunea de comunicări din 12 mai 2013, la Muzeul Olteniei din Craiova, în cadrul festivalului "Zilele Mihai Viteazu"). Potrivit acestuia, voievodul a fost primul memorialist român. „Astfel, Mihai Viteazu ni se dezvăluie ca scriitor nu prin intenția, ci prin consecința textelor sale care sunt, de fapt, scrisori diplomatice. Aceste scrisori pot fi judecate literar atât în perspectiva literaturii contemporane, cât și în acea a epocii sale. Ele rezistă fără niciun fel de problemă ambelor raportări.” (Manega, 2013)
Pe lângă talentul epsitolar, lui Mihai îi poate fi apreciat și abilitatea de a ține un ‘jurnalul de front’: „Și eu, în această luptă, primii de la un turc o suliță în piept, pe care o smulsei și o rupsei cu mâinile mele. Acum, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am luat de la turci 100 de tunuri și am ocârmuit trei țări: Țara Românească, Transilvania și Moldova; și am adus Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de lupta, pedestrași și călări, cu care am fost totdeauna gata să slujesc Măriei Sale.” (Manega,2013)
În teatru, începuturile romantice cunosc de asemenea apropierea de acest personaj istoric. Dimitrie Bolintineanu îl abordează nu doar în poezie și proză ci și câteva drame: După bătaia de la Călugăreni, Mărirea și uciderea lui Mihai Viteazul, Mihai Viteazul condamnat la moarte. Goerge Călinescu este fără echivoc atunci când le comentează: „Dramele lui Bolintineanu […] sunt nule și bizare” sau „Intriga […] e fără noimă” și dă exemple, precum scena în care Mihai ține un discurs de parcă ar fi în parlament și primește aplauze. (Călinescu, 1986, p.241)
Un alt dramaturg minor care scrie despre Mihai Viteazul este Constantin Halepliu, autor al dramei în trei acte și șase tablouri: Moartea lui Mihai Viteazu la Torda, 1854. Alexandru Melian, studiind autori minori din literatura română, în capitolul Dramaturgi de fundal, comentează piesele lui Halepliu. Și face observația că, deși în viată era împotriva pașoptismului, în piesă multe dintre personaje exprimă idei ‘pro’ (urmează exemple). Alexandru Melian conchide: „Anacronismele […] și limbajul neologic […] se adaugă carențelor dramaturgice care nu pot fi neutralizate nici de generozitatea ideilor, nici de identitatea personajelor exemplare.” (Melian, 2003)
Anii de comunism vin cu creații marcate de ideologie, de cerințele partidului, o serie de scriitori executând aceste cerințe.
Astfel, Paul Anghel scrie o piesă intitulată Viteazul, apărută în volum în 1972, încadrată în categoria de teatru poematic.
Mihnea Gheorghiu își vede jucată piesa Capul, pe scena Naționalului bucureștean, având premiera la 1 noimebrie 1975. Regizoarea Letiția Popa l-a distribuit în rolul principal, al voievodului, pe Costel Constantin. În cronica spectacolului, apărută în revista Teatrul, numărul 11, noimebrie 1975, Florin Tornea menționează interpretarea lumii și faptelor lui Mihai, din perspectiva contemporană spectatorului. „Din această perspectivă, lumea apare ca o masă de joc de cărți, viziune nesfârșit mai apăsătoare, mai șocantă decât shakespeare-ana lumea-ca-scenă.” (Tornea, 1975, p.28) Se declară că în personajul Mihai Viteazul putem vedea și personajul Hamlet. „Domnitorul pornește de la marea întrebare existențială a monologului “a fi sau a nu fi”, transferând-o, în proporții dilatate asupra țărilor românești și a existentei lor demne.” (Tornea, 1975, p28.)
În privința înfățișării voievodului, citim: „Vrednică de semnalat, noua față a lui Mihai, de mare autenticitate (refuzând copia în trăsături și apropiindu-și-o pe aceea în spirit, a imaginii cu care ne-au obișnuit portretele ce i-au fost închinate de-a lungul vremii (Tornea, 1975, p.27)
Numărul 7/1975 al revistei Teatrul anunță că în acel an a fost sărbătorit Mihai Viteazul, drept care inserează patru scurte interviuri cu un actor, doi regizori și un dramaturg. Regizoarea Letiția Popa descrie cum s-a apropiat de spectacolul cu piesa lui Mihnea Gheorghiu. Montase în prealabil Regele Ioan, de Shakespeare și vedea o analogie între destinele celor două personaje principale: „aceeași minte ascuțită, lucidă până la durere, și aceeași forță, puse în slujba patriotismului înflăcărat.” (Teatrul, iulie 1975, p.18) Dramaturgul Dumitru Stancu, autor al volumului Poemele lui Mihai Viteazul, vorbește de asemenea în cuvinte din limbajul de lemn ideologizat, „flacără înaltă a conștiinței noastre naționale”, „mare Român, mare Principe al tuturor veacurilor” (Teatrul, iulie 1975, p.21)
Exprimări prin care portretul lui Mihai Viteazul se depărtează mult, esențial, de cel zugrăvit de Bălcescu, Xenopol și ceilalți.
Miturile țesute de-a lungul timpului în jurul voievodului au căpătat accente grotești atunci când, identificându-se cu un asemenea personaj istoric, Ceaușescu a împins lucrurile spre interpretări aberante. Simona Hohotă, în teza sa de doctorat, Literatura istorică pentru copii în România comunistă, analizează aceste aspecte. „Potrivit aceleiași logici protocroniste, multe dintre evenimentele istoriei naționale au suferit modificări ideologice cel puțin bizare, de tipul descoperirii steagului tricolor ce a aparținut lui Mihai Viteazul sau al celor legate de teoria națiunii moderne și a statului național.” (Hohotă, 2011, p.19)
2.3 Filmul istoric românesc ca mijloc de propagandă
Așa cum afirmă Cristian Tudor Popescu, în volumul său Filmul surd în România mută, propaganda are origini imemoriale. O dată cu dorința de a face și pe altul să împărtășească o aceeași viziune.
„Firește, ne putem imagina la începuturi un singur individ cu Dumnezeul său personal de obsidian uns cu seu, dar homo religiosus poartă în el credința cu alții. De aici încep propaganda, manipularea, persuasiunea, căci măciuca nu mai poate rezolva totul, ca în celelalte situații pur materiale. (Popescu, 2011, p.9)
Autorul cărții trece în revistă caracteristici ale propagandei. Inventată ca instrument de către catolicism, propaganda tinde să se extindă, are sete de universal. Este și totalitară.
„În propagandă, orice relativizare este interzisă…" (Popescu, 2011, p.11)
Apoi este caracterul de sistematic, aplicându-se repetat, promovând consecvent același sistem de idei. Duncan Hallas, într-un articol din Socialist Worker Review, îl citează pe Plehanov, pionier al marxismului în Rusia: „Un propagandist prezintă multe idei unei singure persoane sau la puține; un agitator prezintă o singură idee dar o prezintă maselor de oameni.” (Hallas, 1984)
Drept care Cristian Tudor Popescu oferă o definiție: „Propagandă înseamnă orice operațiune sistematică menită să influențeze opinia masei și să determine finalmente atitudini/acțiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup. (Popescu, 2011, p.13) În schimb manipularea „presupune aducerea receptorului în starea disponibilă pentru atitudinile/acțiunile urmărite, fără ca acesta să conștientizeze, păstrând convingerea că a ajuns la respectivele concluzii prin gândire proprie.(Popescu, 2011, p.14)
Începuturile filmului au cunoscut propaganda și dacă ea s-a făcut cunoscută incă de la primele producții de la Hollywood, cu atât mai mult a fost prezentă în cinematografia sovietică sau de inspirație sovietică.
Urmărind evoluția cinematografiei românești, Cristian Tudor Popescu observă că, dacă între 1965 și 1970 sunt doar trei filme despre comuniștii dinainte de a prelua puterea, în următorii 10 ani apar 24 de asemenea filme. Filmele de război (al doilea mondial), produse până la preluarea puterii de către Ceaușescu, aduceau pe ecran și ostașii sovietici, pentru ca apoi, deși s-au realizat încă 11, aceștia nu mai sunt amintiți.
Filmele de tip polițist erau centrate pe spionajul occidentalilor care ținteau erodarea dezvoltării socialismului de la noi. Era abordată și problema transfugilor, zugrăviți sistematic ca decăzuți din standardul normalității. Aveau doar șansa de a reveni, o recuperare îngăduită de sistem. Seria comisarilor lui Sergiu Nicolaescu a căutat să inducă simpatie pentru comuniști și să-i înfățișeze ca eroi onești în luptă cu criminalii și ridicolii legionari. Instrumentele unor asemenea filme țineau de rețetele filmelor comerciale, purtând însă acum și șabloane menite să influențeze spectatorii. Filmele de actualitate tratau aspecte inspirate de documentele de partid, ilustrau viața în socialism prin filtrul edulcorat al propagandei.
Cristian Tudor Popescu face observația că, inventariind filmele produse de cinematografia noastră, în deceniul 8, s-a respectat proporția propusă de Lenin. Iar efectul cenzurii este maxim, o singură peliculă este oprită de la difuzare, „greu de înțeles de ce, întrucât e vorba tot de un triumf al Miliției” (Popescu, 2011, p.198)
Cinematografia românească a urmat linia trasată de partid, care astfel transmitea și prin film mesajul său.
Gheorghe Gheorghiu Dej a schimbat, spre finalul vieții sale, cursul politicii partidului, spre o afișată îndepărtare de Moscova și o resuscitare a unor elemente de național. A fost momentul eliberării deținuților politici care mai supraviețuiseră detenției și represiunii. În 1962 a fost realizat Tudor, primul film istoric din acea perioadă, care a coborît în timp, pentru a aduce în prim plan un erou național, prezentat într-o lumină puternic colorată în accente de luptă de clasă.
Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a adus o perioadă de relativă liberalizare în comunismul românesc, cu o oarecare deschidere spre Occident, cu o ușoară racordare la evoluția civilizației occidentale. Simultan s-a consolidat filonul naționalist, instrumentat ponderat pozitiv în prima parte a ceaușismului, atâta vreme cât venea după anii de sovietizare și se încadra în acțiunea de recuperare a valorilor culturale epurate de instalarea comunismului. În privința cinematografiei, producția de după Congresul al IX-lea, reperul relativei liberalizări, a însemnat deschiderea seriei de filme istorice, una care a pornit conform unui criteriu cronologic. Astfel, în 9 februarie 1967 a fost premiera filmului Dacii, coproducție a Studioului Cinematografic București și Franco-London Film, debutul în lungmetraj al regizorului Sergiu Nicolaescu, film centrat pe chipul lui Decebal și confruntările cu armata romană. A urmat aproape firesc, Columna, cu premiera în 18 noiembrie 1968, de data aceasta coproducție cu CCC-Film Berlin, film în regia lui Mircea Drăgan dar cu scenariul aceluiași Titus Popovici, ca și Dacii. Aceste două filme reflectă și deschiderea spre aspectul internațional, fiind realizate cu mai mulți actori străini, de o relativă notorietate în epocă. Au fost filme de succes, au rămas de referință în epopeea cinematografică românească și bine plasate în clasamentul numărului de spectatori.
Pe acest fundal a apărut filmul Mihai Viteazul. Era un erou recunoscut în conștiința românilor și reprezenta nu doar curajul în luptă ci și dorinta de unire, deci era un simbol ce putea fi folosit de comuniști în continua încercare a acestora de a obține recunoaștere și apreciere din partea poporului. Ulterior, prin amplificarea tot mai puternică a naționalismului, Mihai Viteazul a intrat în siajul lui Nicolae Ceaușescu. De aceea s-a făcut un nou film, Buzduganul cu trei peceți, menit să întărească mesajul de unire, cu trimitere spre ideea de unitate în jurul partidului.
Pe lângă numeroasele incursiuni în istorie, în care erau amintite mai multe figuri principale, acceptate ideologic, pe care conducătorul partidului le făcea în cuvântări și în documentele de partid, există și referiri strict la persoana lui Mihai Viteazul. Astfel, într-o vizită pe care a făcut-o la Primăria din Viena, în 22 septembrie 1970, Ceaușescu a declarat, după ce amintise și de alți români importanți care trecuseră prin capitala austriacă: „N-aș putea, în calitate de președinte al României, să nu menționez faptul că la Viena s-a aflat în 1601, primul domnitor român care a realizat unirea principatelor române. Mă refer la Mihai Viteazul, care a venit să discute despre necesitatea luptei comune împotriva jugului otoman. După cum vedeți, tradițiile de prietenie dintre popoarele noastre sunt destul de vechi.” (Ceaușescu, 1971, p.109) După cum se vede, această referire poate sugera un paralelism peste timp, pe când conducătorul român juca pe cartea independenței de Moscova.
Dar Ceaușescu se folosea de figura voievodului și în plan intern, subliniind colaborarea acestuia cu secuii. Astfel, într-o cuvântare la Plenara oamenilor muncii de naționalitate maghiară, din 12 martie 1971, a spus: „[…] până la urmă este greu să separi victoriile lui Mihai Viteazul –despre care s-a vorbit aici- de faptul că alături de domnitorul român au luptat mii și mii de secui și alți oameni de naționalitate maghiară sau germană.” (Ceaușescu, 1971, p.734)
Anul 1971 a însemnat însă și anul în care au fost lansate acele așa numite Teze din Iulie, comandamente lansate de Ceaușescu, la întoarcerea dintr-un periplu prin China și Coreea de Nord, menite să apese mai mult prin control ideologic tot ce ține de cultură și educație. Desigur că filmul nu putea scăpa și Ceaușescu precizează: „este necesar ca toate scenariile să fie în prealabil aprobate de organele de partid și de stat.[…] Trebuie să punem capăt în acest domeniu concepțiilor liberaliste, mic burhgeze, anarhice.” (Ceaușescu, 9 iulie 1971, pp.63,64) Vorbește de apropabarea partidului de parcă până atunci nu ar fi fost bine înstăpânit, sistemul de control total inclusiv în cinematografie. Doar că a urmat o și mai apăsată amprentă ideologică.
2.4. Imaginea lui Mihai Viteazul în film
2.4.1. Scurtă prezentare a filmului 'Mihai Viteazul
Filmul Mihai Viteazul este cel mai vizionat film istoric produs de cinematografia românească, plasat pe locul 3 în competiția tuturor genurilor de film, conform Wikipedia care se bazează pe o situație la data de 31 decembrie 2006, contabilizată de Centrul Național al Cinematografiei (Wikipedia, Lista celor mai vizionate filme românești). Apariția lui este descrisă spectaculos de către autorul filmului, Sergiu Nicolaescu, în volumul său de evocări. (Nicolaescu, 2011, pp.35-41). El declară că au existat înțelegeri pentru o coproducție de anvergură internațională, cu mari nume de actori. Decizia a aprținut lui Ceaușescu, dar regizorul notează și intrigile țesute până la final. A dat el însuși probe pentru rolul principal, a fost un tip alegerea acceptată, până ce, conform propriei declarații, l-a impus pe Amza Pellea.
Constantin Pivniceru a descris într-un articol pentru revista Cinema, efortul producției acestui film iar volumul amintit, al lui Sergiu Nicolaescu, reia aceste text. Sunt amintite cele 32 de decoruri exterioare și cele 10 tabere de luptă, se precizează diversitatea specială a recuzitei de decor. Costumele de epocă sunt de ordinul miilor: 1000 uniforme de soldați germani, 1500 pentru armata transilvăneană, 3000 pentru turci, 2000 pentru moldoveni, 2500 pentru armata valahă, 1000 costume de țăran etc. Efectele pirotehnice au fost fără precedent. Au intrat în distribuție 240 de actori de la zece teatre din București și din țară. A fost selectat un grup de 80 de cascadori, pregătiți special timp de doi ani. Sprijinul armatei și al Ministerului de Interne s-a concretizat în implicarea a până la 7000 de soldați. Constantin Pivniceru conchide: „Filmul Mihai Viteazul reprezintă o școală și un exemplu de organizare, calm și precizie.” (Nicolaescu, 2011, pp.53,54)
A existat și o echipă de consultanți de specialitate: consilieri istorici – acad. prof. Andrei Oțetea, prof. Constantin C. Giurescu și cercetător Nicolae Stoicescu, consilier militar – col. Gheorghe Romanescu, consilier pirotehnic – col. Constantin Ucrain, consilieri de călărie – dr. Ion Apahideanu și prof. Ion Bîrloiu, consilier de scrimă – Constantin Stelian, șef cascador – Tudor Stavru, consultant pentru scenografie – Dan Popa și consultant pentru cult bisericesc – preot Gheorghe Matei. (Wikipedia, Mihai Viteazul)
Filmări au fost în multe locuri din țară, de regulă pe amplasamanete istorice, încercând să respecte acest aspect. S-au filmat scene adecvate la Istanbul (pentru relația cu sultanul) și la Praga (pentru vizita la împărat).
Sergiu Nicolaescu declară că a avut și el parte de cenzură, amintind o intervenție a șefului propagandei, Dumitru Popescu, care a cerut ca bătălia de la Șelimbăr să fie între români și austrieci, ca să nu-i supere pe unguri. (Nicolaescu, 2011, p.28)
Receptarea critică este pe o paletă foarte largă de opinii, punctul comun fiind că filmul este un vârf al epopeii cinematografice naționale.
Tudor Caranfil semnalează o secvență memorabilă, cea a încleștării din mlaștina Neajlovului. (Caranfil, 2008, p.579)
Florian Potra vede mai degrabă veleitățile superproducției, „fără o suficientă preocupare pentru analiza de fond a dialecticii istoriei.” (Secvențe, Mihai Viteazul)
Andrei Gorzo consideră că la acest film, „Sergiu Nicoleascu, nu mai are nervozitatea vânoasă a debutantului și n-o înlocuiește nici cu o personalitate (adică stil), nici cu noi standarde de profesionalism, dar, în fine, spune povestea, ilustrează scenariul și, atunci când caută câte un efect mai deosebit, știe unde să-l caute (de exemplu, la Orson Welles, ale cărui tablouri din Falstaff, cu oșteni încleștați în noroi, preced cu trei ani tablourile foarte asemănătoare realizate de Nicolaescu la Călugăreni). Și e de la sine înțeles că Amza Pellea e tot ce-ar trebui să fie un erou. […] Și totuși există ceva nociv în mândria pe care continuă să o procure Mihai Viteazul: e o mândrie care nu permite pe lângă ea prea multă distracție. Mihai Viteazul nu e un film prea distractiv. Prin tot ce face îți spune că e un film “de importanță națională” și ”importanța națională” stă ca o cămașă de plumb pe umerii lui.” (Secvențe, Mihai Viteazul)
Ioan Lazăr alege să vorbească despre o secvență din film, în cadrul volumului său, Arta narațiunii în filmul românesc. Și anume despre lupta cu moldovenii. Analizează racordul dinamic, traiectoria lui Mihai, văzută nu sub semnul agresivității ci ca un dans, o fantasmă. Este vorba de o bătălie “inutilă”, după cum o numește autorul. Uralele vin din ambele tabere și personajul care orbește accidental, înainte de bătălie, simbolic. Alături de el, Popa Stoica, privește și ca spre o tragedie apropiată dar și simbolic, spre un plan istoric. „Asemenea raporturi, între racordul dinamic și codul cultural, echivalează cu o relație între semnificatul apropiat și și cel îndepărtat. Mihai, călare, apropiindu-se de moldoveni, urmează, în fapt, sinusoida gândului moldovenilor, cărora lise adresează spunându-le “Frați”.” (Lazăr, 1981, p.165)
Profesorul Mircea Dumitrescu este tranșant, tratând toate filmele din epopeea cinematogarfică națională cu aceleași cuvinte: „Problema cu aceste filme nu este preferința pentru tematica istorică, ci incapacitatea de a converti evenimentul istoric în element estetic.” Asemenea filme, între care enumeră, desigur, și pe Mihai Viteazul, „ne oferă, din păcate, suficiente exemple pentru contradicția dintre fond și formă, dintre esență și aparență, dintre lijmbaj cinematografic și limbă de lemn.” (Dumitrescu, 2005, pp.49, 50)
Cristian Tudor Popescu, în volumul său, Filmul surd în România mută, pornind de la contextul epocii în care a făcut filmul, cu Nicolae Ceaușescu dorind să creeze o paralelă peste timp prin aducerea în prim plan a unui erou de aici în fața unui imperiu, urmărește foarte atent scriitura lui Titus Popovici. De altfel alege să-l numească pe cel care este personaj principal, cu numele Mihai Titus. Mai întâi este intrigat de absența dimensiunii religioase la acesta. „Așa cum înlăturase cu mână rece întregul și cel mai important nivel de lectură al personajului Apostol Bologa, cel al găsirii lui Dumnezeu, Titus Popovici face din ”bunul creștin cu frică de Dumnezeu”, cum îl numește Andronic Cantacuzino pe Mihai, un activist P.C.R. cu munci de răspundere.” (Popescu, 2011, p.201)
Apoi inventariază, desigur, mistificarea prin prezentarea voievdului ca vizionar al Unirii. „La întrebarea lui Sigismund Báthory: ”Câtă oaste ai?”, Mihai Titus răspunde mândru: ”Toată țara!”. Nimic mai fals.” In condițiile în care armata era, în cea mai mare parte, formată din mercenari (Popescu, 2011, p.201) Se induce în public ideea legitimității istorice a doctrinei cu armata întregului popor. Oprindu-se la secvența cu înfățișarea la Sultan, pentru a câștiga domnia, Cristian Tudor Popescu consideră că este imposibil un comportament ca al personajului din film: „Este chiar o discreditare a lui Mihai Viteazul prin Mihai Titus: după ce accepți să-ți cumperi în mod josnic domnia printr-un montaj fiananciar și de influență pe muchie de cuțit, a primejdui totul printr-o bățoasă încălcare de protocol e o dovadă de labilitate psihică, nu de curaj.” Și asta, afirmă Cristian Tudor Popescum doar pentru a ilustra în film un banc menit să lucreze la imaginea de demnitate a lui Ceaușescu. (Popescu, 2011, pp.203, 204)
Și dacă Nicolae Ceaușescu a zis că dacă dragostea în viața lui Mihai Viteazul nu a avut un caracter dominant ci a fost ceva lăturalnic, atunci asa să apară în film, asa a și apărut. Cristian Tudor Popescu: „Și lăturalnică a fost: nici măcar un sărut, maximum de intimitate e punerea capului de către Rossana pe fierătania care acoperă pieptul lui Mihai Titus.” (Popescu, 2011, p.204)
Putem include între critici și pe Nicolae Ceaușescu, pentru că s-a implicat în proiect și a continuat și după realizarea filmului să se raporteze la el. La o întâlnire cu oameni de cultură și artă, din februarie 1971, a ținut să spună: „Avem, desigur, și filme bune. Între altele, filmul Mihai Viteazul. Pentru că n-o să fiu deseară la premieră, dar pentru că am vazut filmul mai înainte, vreau să anticipez aprecierile criticii și să afirm că, în general, mi-a plăcut această operă cinematografică. Reușita filmului acesta, ca și a altora, demonstrează că cinematografia noastră, și include aici și pe scriitorii scenariști, poate crea lucruri bune.” (Ceaușescu, 1971, p.471) Desigur că avea în vedere cerințele lui, care nu s-au oprit la acest film, încât a mai vrut unul.
Amza Pellea, recunoscut de toată lumea ca un actor care l-a întruchipat cu mare putere de convingere, pe Mihai Viteazul, a declarat într-un interviu acordat Evei Sârbu: „[…] Dacă Mihai Viteazul a ieșit cum a ieșit, este pentru că acolo există o partitură. Eu puteam să-l joc prost, e adevărat, dar scenariul îmi oferea șansa să-l joc bine.” De asemenea explică de ce nu vrea să fie legat de un singur personaj în cariera sa. „Pe mine însă Mihai Viteazul nu mă urmărește pe stradă. […] Nu pot, oricât de tare mi-ar fi plăcut rolul, să rămân toată viața Mihai Viteazul. Mai mult, mărturisesc că aș fi fericit dacă și în film aș fi de nerecunoscut de la un rol la altul. Și una din satisfacțiile pe care mi le-a adus Mihai Viteazul, a fost aceea că nimeni n-a spus că semăn cu Decebal…” (Sârbu, 1995, p.42)
Fișa tehnică a filmului Mihai Viteazul:
Producție: Studioul Cinematografic București
Premiera: 13 februarie 1971
Durata: 203 min
Regia: Sergiu Nicolaescu
Scenariul: Titus Popovici
Producători: Gheorghe Pîrîu (I), Mihai Crișan (I), Dumitru Carabăț (II), Gheorghe Albescu (II)
Director de imagine: George Cornea
Operatori: Alexandru David, George Cricler (I), Mircea Mladin (II)
Montaj: Yolanda Mîntulescu
Sunet: Anușavan Salamanian
Muzică: Tiberiu Olah
Scenografie: Nicolae Teodoru, Zoltan Szabo
Costume: Hortensia Georgescu, Mircea Milcovici
Distribuția:
Amza Pellea -Mihai Viteazul
Olga Tudorache -Doamna Teodora
Irina Gărdescu -Rossana Viventini
Ioana Bulcă -Doamna Stanca
Ilarion Ciobanu -Stroe Buzescu
Florin Piersic -Preda Buzescu
Spetimiu Sever -Radu Buzescu
Ion Besoiu -Sigismund Báthory
György Kovács -Andrei Báthory
Aurel Rogalski -Rudolf II
Emmerich Schäffer -Generalul Basta
Colea Răutu -Sultanul Murad III
Nicolae Secăreanu -Sinan Pașa
Sergiu Nicolaescu -Selim Pașa
Constantin Codrescu -Alexandru cel Rău
Fory Etterle -Papa Clement VII
Mihai Mereuță -Ieremia Movilă
Mircea Albulescu -Popa Stoica
Mircea Breazu -Nicolae Pătrașcu
Florin Scărlătescu -Boier Iani
Alexandru Repan -Carlo Viventini
Klára Sebők -Maria Cristina
Jean Lorin Florescu -Maximilian
Cornel Gîrbea -Boier Dimcea
Nicolae Brancomir -Boier Filimon
Horia Căciulescu -Boier
Mitzura Arghezi -Nobilă din Ardeal
Nicolae Veniaș -Țăran din Ardeal
Cornel Coman -Balogh
Alexandru Herescu -Ionică (Hassan)
Stelian Cremenciuc -Jacques Beaurie
Szabolcs Cseh -Oștean valah
În alte roluri: Emil Liptac, Radu Nicolae, Valentino Dain, papil Panduru, Dinu Gherasim, Florin Bălănescu, dan Dobre, George Demetru, Grigore Nagacevschi, Virgil Popovici, Petre Gheorghiu, iulian Necșulescu, Ion Apahideanu, Dinu Ianculescu, Haralambie Polizu, Corado Negreanu, George Aurelian, Valeria Marian, Vasile Popa, Nicolae Dide, Paul Fister, Ion Polizache
Scurtă prezentare a filmului 'Buzduganul cu trei peceți'
Deși filmul lui Sergiu Nicolaescu, gândit ca să rămână de referință și prin subiect și prin realizare, să fie un succes răsunător, și-a îndeplinit rolul, și-a onorat așteptările, totuși, Nicolae Ceaușescu a dorit să fie produs un al doilea film despre Mihai Viteazul. Și încă destul de repede, astfel că în 1978 a apărut Buzduganul cu trei peceți, în regia lui Constantin Vaeni și pe un scenariu de Eugen Mandric. Spre deosebire de predecesorul său, care a fost creat pe calapodul spectaculosului, filmul din 1978 a fost croit pe ideea de film politic, mai sobru, cu densitate mult mai mare de discursuri și replici ideologice. Cuvintele sunt parcă desprinse din cuvântări de-ale lui Ceaușescu și, totodată, în zilele noastre, pot trezi interes prin inrepretarea textelor dincolo de grila ideologiei comuniste. Filmul acoperă doar cinci ani de domnie, din 1595 și până la încoronarea ca domn al celor trei principate, oprindu-se, învingător, în fața porții din Alba Iulia. De la cap la coadă, filmul poate fi citit în cheie de propagandă, identificând teze ale lui Ceaușescu.
De la generic, se observă mulțimea de țărani-ostași, iar pe durata întregului film se vorbește de „ridicarea țării”, anunțată, legendar, prin focuri pe dealuri. Toate astea chiar dacă subiectul lefegiilor este prezent în intrigă și este justificat de Mihai, vizavi de incursiunile de pradă ale acestora: „dar nu pot ca să tai capetele unor războinici pe care-i plătesc ca să moară luptând cu turcul” (Buzduganul cu trei peceți, 01:35:10)
Surprinzător este, având în vedere epoca în care a fost produs filmul, că religiosul este prezent într-un grad foarte ridicat, cu atât mai mult cu cât la Sergiu Nicolaescu este absent aproape complet (de aici și reproșul pe care i l-a aduis Cristian Tudor Popescu) iar anii de la mijlocul deceniului al 8-lea nu erau nici de liberalizare dar nici de protocronism. Dar scena de început a filmului ilustrează obiceiuri de înmormântare, cu aspecte păgâne (jocul cu măști, peste foc) dar și cu vechiul ritual creștinesc. Surpriza cea mare este a-l vedea pe Mihai Viteazul îngenuncheat în fața altarului. O scenă este jucată în noaptea de Înviere, iar domnitorul ascultă, alături de ceilalți, cum preotul rostește cuvintele Psalmului 3, „Doamne cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc!” Doar că versiunea din film conține adaptări. (Buzduganul cu trei peceți, 01:11:00) Atâta timp cât Mihai Viteazul este prezentat ca pentru o asociere cu Ceaușescu, mult mai plauzibilă în filmul lui Vaeni decât în cel al lui Nicolaescu, această plasare sub cuvinte de psalm este menită a conferi autoritate. Scenariul mai include o replică de sorginte religioasă, când Mihai se întreabă retoric: „de câte ori vor cânta cocoșii până mă vor vinde?” (Buzduganul cu trei peceți, 1:15:30)
O diferență între cele două abordări cinematogarfice este și în privința încoronării, de data aceasta scena are loc în Moldova și ritualul este mai aproape de original. Filmul lui Vaeni vrea să înfățișeze un domnitor corect, drept care Mihai se duce și la o slujbă catolică, în virtutea faptul că este Domn al tuturor.
Cu toate astea, personajul este pus în situația de a nega complet caracterul religios al conflictului cu turcii.
„-Tată, ai putea ajunge împăratul creștinilor ortodocși!
-O religie nu poate face o țară, Nicolae. O țară se face pe aceleași pământuri, cu aceeași limbă, cu aceiași strămoși. Cu aceleași obiceiuri care trec din tată în fiu. Moldova, Valahia și Transilvania au fost despărțite de nemernicia timpului dar suntem, totuși, o țară. Chiar dacă în loc de Zamolxes și Jupiter am ridicat alte altare
-Vrei să spui, Mihai, că tu nu lupți pentru religie și credință?
-Chiar dacă te-ai supăra, Dionisie, războiul ăsta nu e un război religios. E împotriva unei puteri care a cuprins țări după țări și care ne-a luat nu religia, ci libertatea” (Buzduganul cu trei peceți, 0:25:30)
Se poate face o trimitere spre imperiul sovietic, invocând spiritul din 1968, dar limitat. De multe ori Mihai apare identificându-se cu țara, motiv pentru care este perceput atât de puternic. „Primejdia este Mihai, pentru că are o țară” (Buzduganul cu trei peceți, 0:39:31)
Argumentul acesta al țării simplifică lucrurile: „cei mai mulți se războiesc pe pământuri străine, eu îmi apăr țara” (Buzduganul cu trei peceți, 0:07:08)
Ajungând în Moldova, Mihai se reculege la Putna, simte nevoia acestui recurs, așa cum Regele Mihai a venit să se închine la mormântul lui Ștefan cel Mare, înainte de canonizarea acestuia. „Dă-mi putere, Măria Ta, dă-mi oțelul brațelor tale și flacăra minții tale, cere-I Dumnezeului nostru, Măria Ta, dreptate și tărie pentru neamul acesta urgisit de veacuri.” (Buzduganul cu trei peceți, 2:04:00)
Cristian Tudor Popescu, în volumul său Filmul surd în România mută, își alege ca subtitlu pentru capitolul dedicat acestui film sintagma Securistul lui Mihai Viteazul. Și își susține teza prin prezența majoră a călugărului Pamfilie, mâna dreaptă a voievodului, în zona culegerii de informații, fiind echivalentul unui înalt ofițer din serviciile secrete. Mai mult, „Adecvată din puncte de vedere istoric s-a dovedit haina preoțească pe care Mandric a pus-o pe “generalul” Pamfilie, -după 1989 colaborarea Bisericii cu Securitatea a apărut în toată splendoarea ei.” (Popescu, 2011, p.226)
Pe lângă propria lui activitate, asumată onctuos, cu șiretenie și umor din acela însoțit de fiori reci, Pamfilie ordonă unui călugăr mai tânăr: „du-te să lucrezi cu ochii și urechile” (Buzduganul cu trei peceți, 0:26:20) Și dă asigurări voievodului, în privința persoanelor suspectate: „Marcu Cercel va fi urmărit și-n somn dar și boierii Dan și Vintilă nu vor visa fără știrea noastră.” (Buzduganul cu trei peceți, 00:34:01)
Mihai din filmul lui Vaeni este conform preceptelor și asemănător realității din CC și prin relația cu Doamna Stanca. Chiar dacă sunt momente de tensiune între ei, din pricina încrengăturilor de rudenie boierească, văzute ca piedici ideologice pentru voievod, totuși, ea îi stă alături și la tron, și în biserică. Ea însăși are același comportament național, aflată la Prejmer, ca și soțul ei, când se adresează nobililor occidentali: „Dacă nu vă măsurați cuvintele când vorbiți Doamnei țării, măsurați-vă vorbele când vorbiți despre valahi. Gărzile Brașovului sunt cu mine, eu sunt aici la mine acasă.” (Buzduganul cu trei peceți, 1:31:00)
Viziunea luptei de clasă este vădită și prin cuvintele unui personaj gen moș Ion Roată: „noi și boierii facem cruce cu aceeași mână dar nu cu aceleași gânduri”. Care judecă prin prisma interesului de clasă: „mă închin în fața fiului ultimului domnitor care a întărit obștea” (Buzduganul cu trei peceți, 0:24:30) Iar Mihai își arată de fiecare dată durerea că trebuie să dea o lege care să restrângă libertățile țăranilor dar compensând prin justiție și etică.
Cât este de sobru și de grav filmul, vorbit în cea mai mare parte pe un ton supărat, sunt câteva exprimări de mediu urban contemporan: „unghia în gât”, „mă doare-n cot cine pe cine uzurpase”, „guvernator e tac-tu, baroane!”.
Altfel, Mihai are exprimări mărețe: „să las urmașilor nu glorie, nu mărire, ci neatârnare”.
(0:30:20)
„-Ești unsul lui Dumnezeu, tată!
-Sunt osul pe care l-am cioplit cu sabia mea, Nicolae!” (0:08:10)
„Cu capul plecat poate trăi un om, o vreme, nu o țară, un neam, tot timpul. Un neam, dacă nu teece prin veacuri măcar cu un strop de mândrie pe frunte, se stinge.” (1:16:14)
„Țara sunt căciulile care nu sar în fața străinilor decât o dată cu capul”. (0:32:40)
Voievodul este asemănat arhanghelilor zugrăviți la Voroneț, buzduganul pe care i l-a inscripționat Pamfilie, „la un ucenic al diaconului Coresi”, este asemănător sceptrului pe care l-a avut Ceaușescu la investirea ca președinte.
Filmul întreg este și o pledoarie de a fi strâns uniți în jurul conducătorului. De la un apel personal, „te rog, unchiule, să te alături Domnului și țării” (0:05:30) la îndemnul din timpul luptei: „Dumnezeu și Mihai Vodă!” (1:34:20), până la jurământ „îi voi iubi și asculta pe ei în toată viața mea!” (2:11:00), unde prin „ei” sunt nominalizați Mihai și urmașul său, Nicolae.
La final, înainte de a intra pe poarta celebră a cetății Alba Iulia, se întoarce spre cei care-l întâmpinaseră, în imensa lor majoritate țărani români, prezentați ca la 1 decembrie 1918. Li se adresează cu apelativul „Oameni buni!”, are în vedere generațiile următoare și încheie apoteotic, cu o întrerupere de a-și căuta cuvintele și întrerupt de urale: „pentru că voi sunteți veșnicia!” (Buzduganul cu trei peceți, 2.15.24)\
Fișa tehnică a filmului Buzduganul cu trei peceți:
Regie: Constantin Vaeni
Scenariu: Eugen Mandric
Imagine: Iosif Demian
Costume: Ileana Oroveanu
Montaj: Margareta Anescu
Muzica: Cornelia Tăutu
Decoruri: Nicolae Drăgan
Sunet: Andrei Papp
Cascador: Radu Rusch
Distribuție:
Victor Rebengiuc -Mihai Viteazul
Toma Caragiu -Pamfilie
Olga Bucătaru -Doamna Stanca
Iurie Darie -Sigismund
Ernest Maftei -Oprea
Ovidiu Iuliu Moldovan-Cadiul de
Avlona
George Motoi -Cancelarul Iojika
Ștefan Sileanu -Banul Mihalcea
Cornel Coman -Stoichiță
Ștefan Velniciuc -Andrei Bathory
Gabriel Oseciuc -Anghel
Andrei Finți -Marcu Cercel
Vasile Nițulescu -Dragomir
Mihai Pălădescu -Zamolski
Ferenc Fabian -Szekely
Nae Mazilu -Părintele Luca
Lorand Lohinszky -Malaspina
Teofil Vâlcu -Ieremia Movilă
Constantin Fugașin -Nicolae
Petre Gheorghiu-Dolj -Teodosie
Ferencz Bencze -Csaky
Francisc Bacs -Basta
Elemer Kincses -Ungnad
Andras Csorba -Corniș
Istvan Gyarmarty -Macarie
În alte roluri: Ovidiu Schumacher, Remus Mărginean, Toma Dimitriu, Papil Panduru, Bris Coirnei, Gheorghe Șimonca, Dan Nasta, Octav Enigărescu, Constantin Vaeni
2.4.3. Scurtă prezentare a altor filme despre și cu trimitere la Mihai Viteazul
‘Marele vis’
În prima parte a anului 1975 s-a realizat un film de televiziune avându-l ca figură centrală pe Mihai Viteazul. A fost o producție în serial, cu trei episoade, bazată pe romanul fluviu Vulturul al lui Radu Theodoru, roman din care tot scriitorul a fost cel care a realizat scenariul. Nae Cosmescu, unul dintre cei doi regizori ai serialului, a declarat despre acest aspect: „Autorul tetralogiei Vulturul a abstras din romanul fluviu, cu o uimitoare cunoaștere a mecanismelor specifice dramaturgiei, secvente-cheie, pe care le-a reasamblat cu o măiestrie ce trădează vocație de dramaturg.” (Teatrul, 1975, p.19) Și, în interviul acordat revistei Teatrul, numărul 7/1975, a ținut să precizeze că textul se bazează pe o documentare minuțioasă și deci prezintă adevăruri istorice. În plus au avut alături un consultant de specialitate, dr. Nicolae Stoicescu, de la Institutul de istorie ‘Nicolae Iorga’. Celălalt regizor asociat acestui proiect a fost Nicolae Motric. În interviul amintit, Nae Cosmescu plătește tribut rigorilor epocii, plasând în raspunsurile sale și un citat din Nicolae Ceaușescu, despre Mihai Viteazul, unul banal dar cerut de propaganda de partid. Aceasta în special pentru imperativul asocierii cu ideologia epocii. Deși amintește și de o descriere a voievodului făcută de Iorga, printr-o exprimare plastică, care l-a numit poet al spadei, entuziast, visător, Nae Cosmescu reiterează cuvintele cheie: actualitatea și acuitatea problematicii. Înainte de a încheia tot cu un citat din Iorga, regizorul prețuiește jocul actorului principal, Ion Marinescu, precum și întreaga echipă, în fraze de reportaj realist-socialist, subliniind încă o dată scenariul. „Distribuția, extrem de numeroasă, a fost în totalitate câștigată de frumusețea scenariului și s-a sudat într-un tot omogen, lucrând cu egală seriozitate și profesionalitate ca și echipa de tehnicieni.” (Teatrul, 1975, p.20) Interviul amintit continuă cu Ion Marinescu, întrebat despre dificultățile de a juca un rol de voievod. „Dacă este ceva bun în ce-am făcut, cred că, în primul și în primul rând, acest lucru îl datorez sentimentului patriotic. […] Am pus în rol tot ce știu în materie de teatru și, în plus, îndârjirea încăpățânată de a mă identifica, măcar o clipă, cu acest mare bărbat. În mod sigur, au fost momente în care i-am simțit sufletul zbuciumat.” (Teatrul, 1975, p.20) Și apoi explică sensul sentimentului său patriotic, felul în care se manifestă: „printr-un fel de intoleranță.” Una în fața comportamentelor reprobabile ale semenilor, față de propriile slăbiciuni și neputințe, transformată în iritare pentru că ni se întâmplă nouă, românilor. Peste acest sentiment s-a așternut un altul, cu conotație pozitivă, de viitor, exprimat tot în cuvinte din bagajul propagandei. „[…] în pofida tuturor greutățtuturor greutăților prin care am trecut sau vom trece, suntem un popor nepieritor, un popor bine înfipt în bucățica sa de pământ. Un popor care vrea și poate să devină mai bun.” (Teatrul, 1975, p.20)
Iar mulțumirile lui se duc și ele spre scenarist și, o dată în plus, către Dinu Săraru, văzut ca producător.
Fișa tehnică a filmului Marele vis:
Regia: Nae Cosmescu, Nicolae Motric
Scenariul: Radu Theodoru
Machiaj: Ion Toma
Sunet: Ioan Dinuță
Montaj: Marga Niță, Emilia Andreescu
Operator șef: Beatrice Drugă
Muzică: George Popescu
Costume: Eugenia Stoleru
Decoruri: Arh. Petre Luscov, Karlheinz Roth
Producție: Ilie Măinescu, Nicolae Stănilă
‘Nemurirorii’
Din anii acelei liberalizări, regizorul Sergiu Nicolaescu începuse o serie de colaborări cu studiouri străine, a lucrat pentru unele coproducții, a exersat un cinematograf comercial cu subiect istoric, eventual din zona Europei medievale. A conexat aceste împrejurări cu cerințele conducerii politice din România și a propus proiectul din care a ieșit filmul Nemuritorii. Conform declarației regizorului, consemnată de Ioana Bogdan în ziarul Adevărul din 30 iulie 2008, proiectul avea în vedere mai multe filme despre 13 nemuritori care să apară în epoci diferite. (Bogdan, 2008) Dar a ieșit un singur film, în care contextul istoric a fost imediata posteritate a lui Mihai Viteazul. Mixarea de mesaj istoric ‘serios’ și de ficțiune ‘comercială’ a realizat-o Sergiu Nicolaescu într-un scenariu adaptat după cartea lui Titus Popovici, După furtună. În pre-generic apare următorul mesaj: „Acei înaintași de-ai noștri care au luptat și s-au jertfit pentru libertatea, independența și unirea țărilor române, vor rămâne de-a pururi în inimile noastre”. (Nemuritorii, 00:00:06) Subiectul constă în reunirea a 13 oșteni care au luptat pentru Mihai Viteazul și au ajuns, prin diverse întâmplări, răspândiți prin Europa. La zece ani de la uciderea voievodului ei încearcă să se întoarcă în Țara Românească, purtând steagul lui Mihai, cu simbolurile celor trei principate, animați de dorința de a relua lupta pentru proiectul unirii. Propaganda comunistă avea nevoie de o miză gravă chiar și când era vorba de un film de aventuri. Voievodul este amintit mereu în film, este evocat direct, de personaje care astfel se dovedesc a fi fost în preajma lui, sau este invocat ca simbol al unor idealuri perene.
Cei 13 se recunosc unii pe alții după rangul militar și bătălii, prilej de a plasa în film referințe bifate de propagandă.
„-Vasile! Stegarul Vasile! (arătând spre Andrei) Nu-l cunoșteai?
-Ba da, îl cunoșteam de la Călugăreni, Mirăslău, Nicopole…” (Nemuritorii, 00:18:40)
Reuniți, cei care rămăseseră în Europa la porunca voievodului, cereau socoteală celor ce rămăseseră în țară.
„-Ai fost la Gorăslău?
-Fost.
-Dar la Turda, în dimineața aceea?
-Era 12 august. Se însera când am intrat la Domnul Mihai, să-l rog să mă lase liber în noaptea aceea. Scria. S-a oprit, m-a privit lung și mi-a spus “Du-te, Andrei, fii fără grijă, du-te!”
-Dumitre, tu unde erai?
-Eu unde eram? Dar voi unde ați fost?” (Nemuritorii, 00:21:20-00:22:30)
Imaginea cu Mihai Viteazul scriind, revine. Apoi, reproșurile reciproce ale oștenilor sunt pandant la versurile lui Adrian Păunescu: “Totuși, unde-au fost românii/ Când a fost tăiat Viteazul?”
Povestea motivațională imaginată de Sergiu Nicolaescu se sprijină pe un amestec de patriotism și conștiință înaintată (la Andrei și Costea) dar și pe spirit aventurier, poftă de viață și iluzia câștigului material, la ceilalți. La predarea ‘ștafetei’, a lăzii miraculoase care ținea treaz interesul grupului de a reveni acasă, Costea îi explică lui Andrei de ce perpetuează o iluzie: „Puterea oamenilor e mai mică decât dorul de țară” (Nemuritorii, 00:31:07). Subiectul filmului include și judecata pentru malversațiunile din siajul complotului împotriva voievodului. „Era noaptea când l-au ucis pe Mihai” (Nemuritorii, 00:38:50)
Filmul plătește un mic tribut și luptei de clasă, când oștenii ajung să fie oaspeții unui nobil: „Din nou ca-n primele și glorioasele vremuri ale nobilimii, moșiile, onorurile se află în vârfurile săbiilor celor mai puternici. Mii de iobagi au rămas fără stăpân” sunt (Nemuritorii, 00:37:20)
Când nobilul ungur vorbește în nume propriu de unirea principatelor, ca fiind de altfel „o idee nu tocmai rea pe care a avut-o fostul vostru stăpân, Mihai”, (Nemuritorii, 00:40:53), este repezit cu asprime de către Andrei.
Cetatea în care ajung oștenii a fost păzită și îngrijită de Mohor: „sunt roșior de-al domnului Mihai. De zece ani păzesc armele și praful de pușcă pe care Domnul Mihai mi le-a trimis aici spre grijă și am zis că le păzesc o mie de ani, că o mai avea nevoie țara de ele.” (Nemuritorii, 01:11:48)
Cei doi băieți ai străjerului se numesc Mihai și… Mihai ! De altfel, legat de numele personajelor din filme, Andrei este cu predilecție ales de Sergiu Nicolaescu, pentru tipul de personaj pozitiv și aliniat comandamentelor de partid, indiferent că este vorba de căpitan în oastea voievodului, fie că este inginer într-un combinat siderurgic.
Postelnicul Butnaru este introdus în poveste tot prin raportarea la o bătălie: „Butnaru, cel care a condus cavaleria lui Mihai la Călugăreni” (Nemuritorii, 01:13:40) Doar că el a devenit sceptic, dacă nu chiar aidoma țării „ticăloșite”. Capabil doar să recunoască ideile de altădată:
„Andrei:-Decât prieteni mincinoși mai bine dușmani pe față.
Butnaru:-Era vorba lui Mihai.
Andrei: (luminându-se la față)-N-ai uitat, vezi că n-ai uitat?” (Nemuritorii, 01:15:06)
Apoi vine rândul simbolului principal, „steagul unirii, cu el vom ridica tot poporul” (Nemuritorii, 01:15:57) Se face racordul cu doctrina promovată de Ceaușescu, a războiului întregului popor, cu implicarea tuturor cetățenilor în apărarea patriei. Andrei îl trimite pe Mohor ca pe un apostol al neamului: „Mergi din sat în sat, spune-le că aici, pe vechea cetate, flutură steagul măriei sale Mihai. Vor veni toți, sunt sigur. Chiar dacă noi vom fi morți, steagul va rămâne aici și-l vor scoate ori de câte ori va fi nevoie. Așa să le spui!” (Nemuritorii, 01:17:00)
Pentru ca finalul filmului, un film în care moartea este prezentă la tot pasul, să fie încă o replică patriotică, de un impact sporit în anii de comunism, când propaganda oficială urmărea să descurajeze intenția de emigrare.
„-De ce te-ai întors?
-Pentru că sunt oameni, ca și copacii, care au rădăcini în pământul în care s-au născut.” (Nemuritorii, 01:37:45)
Fără să apară direct în film, Mihai Viteazul este conturat prin evocări și prin trăsăturile oștenilor săi credincioși. Este identificat cu un simbol al tuturor românilor și conectat la ideile politice oficiale ale prezentului.
Fișa tehnică a filmului Nemuritorii:
Producție: Casa de Filme Cinci, DEFA Berlin
Regia: Sergiu Nicolaescu
Scenariul: Sergiu Nicolaescu, după un text de Titus Popovici
Producător: Sideriu Aurian, Lidia Popiță
Imagine: Alexandru David
Regizor secund: Nicolae Corjos
Montaj: Yolanda Mîntulescu
Sunet: Anușavan Salamanian
Muzica: Tiberiu Olah, Nicolae Covaci
Scenografie: Filip Dumitriu, Ioana Cantuniari, Richard Schmidt, Sever Frențiu
Costume: Hortensia Georgescu, Petre Veniamin
Machiaj: Rozalia Barta
Durata: 103min
Premiera: 23 decembrie 1974
Distribuția:
Amza Pellea – tunarul Dumitru
Ion Besoiu – oșteanul Costea
Ilarion Ciobanu – stegarul Vasile
Sergiu Nicolaescu – căpitanul Andrei
Jean Constantin – oșteanul Scurtu
Colea Răutu – Iusuf Pașa
Gheorghe Dinică – postelnicul Butnaru
Mircea Pascu – oșteanul Paraschiv
Gina Patrichi – Ioana, femeia nebună
Heide-Marie Wenzel – Maria Cristina
Nicolae Iordache – oșteanul Nedelea
Paul Fister – oșteanul Călin
Vasile Popa – oșteanul Tudor
Dumitru Crăciun – oșteanul Crăciun
Ion Polizache – oșteanul Bujor
Adrian Ștefănescu – oșteanul Grigore
Gheorghe Mazilu – oșteanul Damian
Zephi Alșec – contele Șaroși
Costel Băloiu – Mihăiță, băiatul lui Mohor
Alexandru Dobrescu – roșiorul Mohor
Ion Doruțiu – senior austriac
Dumitru Ghiuzelea
Ion Apahideanu
Constantin Păun
Pierre Gherase
Dinu Gherasim – ofițer
Geo Costiniu – ofițerul tânăr
Ion Budișan
Alexandru Longo
Aurel Popescu
Alexandru Manea
Ion Bîrloiu
Studiu de caz : filmul 'Mihai Viteazul'
Analiza scenariului
Autorul scenariului este Titus Popovici, un constant colaborator al regizorului Sergiu Nicolaescu, un obișnuit al cinematografiei române din anii de comunism.
Revista Film Menu, revistă de cultură cinematografică editată de studenții la film din cadrul UNATC, în numărul 20, a găzduit un amplu articol ce-i este dedicat. Astfel, Raluca Durbacă, sub titlul Stima noastră și mândria, face un expozeu prin opera acestuia, definindu-l de la bun început: „Titus Popovici a fost un scenarist care a lucrat onorabil în paradigma narativă hollywoodiană, construită în jurul unui protagonist înzestrat cu calități excepționale, care trebuie să învingă o serie de obstacole pentru a obține ceea ce își dorește, așa cum erau eroii muncii socialiste din filmele sale (indiferent de epoca istorică în care trăiau), angajați într-o luptă acerbă cu burghezia asupritoare care dorea să-i oprească din a obține pacea socialistă.” (Durbacă, 2013, p.68)
Sunt enumerate o serie de filme pentru care a scris scenariul, evidențiate ca filme de gen, cu o mare diversitate: filme cu gangsteri (Cu mâinile curate, 1972, regia Sergiu Nicolaescu, western-uri (Profetul, aurul și ardelenii, 1978, regia Dan Pița), filme istorice (Dacii, 1967, regia Sergiu Nicolaescu), epopee istorice (Mihai Viteazul, 1971, regia Sergiu Nicolaescu) sau comedii (Operațiunea Monstrul, 1976, regia Manole Marcus), adaptări cinematografice (Pădurea spânzuraților, 1964, regia Liviu Ciulei).
Autoarea îi reține faptul că nu a încercat structuri alternative dar admite că a fost un scenarist „cu un simț aparte pentru limbaj și coloratură verbală, pentru replici memorabile à la Hollywood, înzestrat cu abilitatea de a construi personaje complexe (când i-a fost îngăduit) și de a dezvolta conflicte care se susțin […] dovedind în același timp o capacitate neegalată de a se adapta cerințelor estetice și ideologice venite de sus, lucru care l-a făcut extrem de popular în PCR și printre regizorii care doreau să mănânce o pâine caldă.” (Durbacă, 2013, p.68)
Impunerea ideilor sovietice s-a resimțit și în cinematografie încă de la începuturi. Cristian Tudor Popescu face trimitere la un document al partidului din 1939: „Succesul sau insuccesul viitorului film depind în primul rând de scenariu. Scenariul este baza filmului” (Popescu, 2011, p.63)
Până la Mihai Viteazul, Titus Popovici a scris scenariul și în cazul unor filme despre care s-a vorbit prin prisma unei anumite calități cinematografice (Moara cu noroc, Valurile Dunării, Pădurea spânzuraților). Prin venirea la putere a lui Ceaușescu, după scurta relativă liberalizare, Titus Popovici a servit curentul puternic naționalist pe care conduătorul partidului l-a impus și cultivat, până la grotesc. Mai mult decât atât, el a ocupat funcții politice, fiind aproape de vârful puterii pe toată durata domniei lui Ceaușescu: membru supleant al Comitetului Central din 1965 și până în 1969, apoi membru plin al CC din 1969 și până în 1989, membru al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, apoi în Consiliul Culturii și Educației Socialiste, deputat în Marea Adunare Națională. (CNSAS, 2004, p.486)
Scenariul filmului Mihai Viteazul, publicat în 1969 la Editura Militară, vrea să acrediteze ideea unui lider de țară curajos, singur între imperii, sugerând o analogie cu viziunea lui Ceaușescu despre sine însuși. Este acoperită pe ecran întreaga perioadă de la dobândirea tronului și până la moarte, într-o construcție cu două părți egale, prima punând accent pe ridicarea împotriva otomanilor, purtând titlul Călugăreni, a doua focaliza\ând pe unirea celor trei țări, întitulată Unirea. Spectatorul este pus în temă de o voce din off, ba încă deja de aici se face o trimitere limpede către 'erou': „a apărut un om pentru a fi unde trebuia să fie, să împlinească ceea ce-i păstrase ursita.” (Mihai Viteazul, I, 0:01:20) Eroul din istorie este prezentat într-o dramatizare temperată, cu accente pe conștiință politică și cu un minim de relații de familie sau sentimentale. Pe de-o parte relația cu soția sa este construită mai mult în opoziție, spre o neîmplinire pentru Mihai, neînțeles de către Stanca, tipică pentru o mamă posesivă, căutând mereu să-l păstreze pe Nicolae lângă ea, departe de evenimentele primejdioase, în ciuda dorinței tatălui, de a-l crește ca pe un viitor domn, ca pe un bărbat: „pe fiul meu nimeni n-o să pună mâna, nici tu. Mai ales tu.” (Mihai Viteazul, I, 0:06:10) Până acolo încât, în cele din urmă, fiul este cel care întrerupe această protejare exagerată: „m-am săturat să stau în chilii și biserici, să învăț de la călugări care put. Am picioarele strâmbe și aud solaații care râd în spatele meu. Vreau să pec cu tata.” (Mihai Viteazul, II, 0:59:54) Stanca se mulțumește a sta retrasă, declarându-i: „totdeana ai făcut ce-ai vrut și eu ți-am stat în cale.” În fapt, Mihai conchide: „poate că-așa e scris, să rămân singur” (Mihai Viteazul, I, 1:14:30)
Spre deosebire de Stanca, mama eroului este prezentată pe tipicul legendarei mame a lui Ștefan cel Mare. Ea are apariții meteorice, menite să puncteze elemente cheie în definirea lui Mihai. Astfel apare în calea lui spre a-l mustra când crede că vrea tronul cu orice preț, pentru ca apoi să apară după incedierea creditorilor, spre a-și cere iertare pentru bănuiala de început. Mihai îi reproșează blând: „Așa m-ai cunoscut tu pe mine? Că-mi pot vinde țara străinilor?” (Mihai Viteazul, I, 37:30)
Apoi îi reapare fantomatic, în ultima zi, la Turda, cu o binecuvântare și o grijă, de mamă: „-Maică, tu aici?
-Doamne, mult am mai umblat după tine! De ce stai singur?” (Mihai Viteazul, II, 1:33:50)
Relația voievodului cu contesa Viventini este păstrată în limitele unui romantism cenzurat de limitele lui Ceaușescu. Mihai transmite mai mult prin gând, prin acțiuni, căutând-o când ajunge în preajma ei, schițând la un moment dat și viitorul. Spre deosebire de Stanca, Rossana vine după Mihai, caută să-i fie aproape.
„-Știam c-ai să vii, aș fi putut jura c-ai să vii. Te-aștept de mult, Mihai. […] Să mă lași și pe mine să stau undeva mai aproape.
-Nu încă, Rossana.
-Unde te duci din nou?
-Aproape. Voi reveni curând. Rossana, pentru ce fac toate astea?
-Pentru că te iubesc. ” (Mihai Viteazul, II, 0:42:52)
Mihai este înfățișat și cu sentimentul prieteniei. Personajul Selim este o apariție constantă în film, punctând de asemenea momentele cheie ale destinului voievodului. Între ei este o relație de respect pentru calități umane universale și, totodată, acceptând unul altuia că fiecare își face datoria de conștiință și pentru societatea în care trăiește. Chiar dacă în plan personal se ajută, când este problema de tară, Mihai nu ezită să-l invite pe Selim în curtea cu creditorii ce vor fi incendiați, după ce în prealabil îi mulțumește pentru sinceritatea cu care Selim a departajat mesajele cu care venise (oficial și personal). Iar încoronarea după Moldova, împlinirea visului, „pohta ce-a pohtit”, este validată de către sultan, veste adusă tot de către Selim, episod menit a sublinia izbânda diplomatică în fața unui imperiu.
Despre „pohta” lui Mihai, în fapt o viziune care a presupus jertfire de sine, replicile din film sunt grăitoare. Este o traiectorie ca un arc de boltă, pornind din intimitatea căminului. Stanca îl întreabă de la bun început:
„-Unde vrei s-ajungi?
-La capăt, Stanca, oriunde-ar fi acest capăt.” (Mihai Viteazul, I, 0:05:28)
Primul gest de cutezanță, incendierea creditorilor, lansează proclamația către români, cel mai simplu document politic:
„De azi înainte mă eliberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de orice îndatoriri! O viață avem, români! Deșteptați-vă, că am dormit destul!”
În demersurile sale diplomatice, la curți europene, Mihai este perceput ca nesigur, apoi ciudat, atroce, caracterizat în diferite feluri de oameni care nu-l agreează și care au interese contrare. Sigismund îl definește așa: „ce subtil politician, viteaz ca Achile și viclean ca Ulise.” (Mihai Viteazul, I, 1:02:10) iar apoi îl ispitește și speculează ceea ce Mihai prețuiește mai mult, lansând cu șiretenie: „dar dacă mândria ta e mai puternică decât interesele țării tale…” (Mihai Viteazul, I, 1:05:56) Iar voievodul dovedește că el ca om se pune mai jos decât țara, chiar dacă mereu va purta cu el durerea umilinței la care a fost supus, fără a se răzbuna, stăpânindu-se în slăbiciuni omenești. Și e o întoarcere de deobraz creștinească dar e și un gest politic, cu trimitere până spre contemporaneitatea producției filmului: „vă cunosc și vă prețuiesc vitejia voastră, poate veți învăța să ne cunoașteți și să ne prețuiți și voi pe noi.” (Mihai Viteazul, II, 0:37:16)
Pentru un așa proiect politic mare, prețul e greu, drumul aspru. Când își plânge copilul ucis în luptă, preotul care l-a urmat în fiecare campanie, rezoneur de-a lungul filmului cu o serie de replici sau gesturi care descriu simplu evenimentele, de data aceasta are un rol mult mai important, de a fi acel element, ca în basme, care mișcă lucrurile dintr-un punct mort: „Tu trebuie să urci Golgota ta până la capăt, altfel am pierit degeaba” (Mihai Viteazul, II, 1:09:05) Și iarăși luptă și apoi pribegie, prin sate din Ardeal, într-o trimitere spre Avram Iancu.
Pentru ca finalul filmului să sublinieze încă o dată mesajul patriotic, în fond unul corect, dincolo de discuțiile privind respectarea sau nu a acurateței istorice a celor relevate, pe post de tstament politic: „vreau ca acest popor să știe din ce în ce mai mult ce vrea și să-și dea seama ce poate, căci îi las o înfăptuită moștenire, […], pohta ce-am pohtit eu!”
Titus Popovici a avut grijă să sublinieze teze și legende urbane din spectrul comunismului deceniului 7. Așa se explică scena cu dobândirea tronului, în fața sultanului, inclusiv plimbarea la care îl invită acesta. Sau replica despre toată țara care sare la luptă. Scenaristul punctează ideologia de clasă de câte ori are ocazia, boierii fiind esențial cu trăsături negative, chiar și Buzeștii fiind zugrăvițî astfel când taman pe crestele munților, la trecerea în Ardeal, s-au găsit să-l șantajeze pe Mihai pentru interes personal împotriva țăranilor. Apoi occidentalii sunt ironizați, mai mult sau mai puțin, ungurii cu precădere, folosind secuii ca un atù. De asemenea este ironizată credința catolică. Prin limbajul cardinalului Andrei Bàthory, ajuns principe, care-l jignește pe Mihai, numindu-l „Mălai Vodă”, apoi „Mămăligă Vodă”, presează spectatorul român să nutrească o atitudine vindicativă la adresa 'străinilor', 'ungurilor', 'papistașilor'. Titus Popovici plasează multe replici spirituale, scurte flash-uri pentru destindere de-o clipă într-o suită de încleștări. Ca în scurtul dialog dintre Mihai Viteazul, ușor amuzat să-l vadă Sigismund în rasă de călugăr, și fostul principe venit în tabăra românului înaintea bătăliei cu Andrei Bàthory:
„-Nu văd tunurile.
-Ai să le-auzi. Cine te-a trimis?
-Dumnezeu.
-Binecuvântat fie numele său. E curios cum ne-am așezat tunurile?
-Vade retro!” (Mihai Viteazul, II, 0:17:32)
Pentru ca apoi, imediat, să mai apară o replică gravă, din teza ideologică întreținută de comunism dar de sorginte mai veche: „Nu știu de țările noastre. Știu de una, a strămoșilor mei. Europa? Nu-mi pasă de Europa. Ce-a făcut Europa când eu eram la greu?”
Și mai apoi plasează încă o exprimare frustrată din arsenalul anti-occidentalismului: „în timp ce voi clădiți în liniște aceste palate și căutați în liniște piatra filosofală eu mi-am pârjllit țara, mi-am pierdut copilul, cei mai buni oameni ai mei îngrașă câmpiile și mai întrebați de ce nu mă bucur?” (Mihai Viteazul, II, 1:24:23)
Scenariul promovează conștiința națională, îi pune pe moldoveni și valahi să se îmbrățișeze pe câmpul de luptă și, în general, prezența poporului este foate vizibilă iar Mihai are nu doar dragostea celor mulți ci și binecuvântarea bisericii.
La încoronare pentru cele trei țări, Mihai declară: „Porunca din veac: să stea laolaltă cei dintr-o singură mamă, pohta ce-am pohtit eu!
Și corul din biserică intonează troparul ce se va mai auzi pentru capete încoronate: „Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta!” (Mihai Viteazul, II, 0:49:40)
Analiza regiei
Sergiu Nicolaescu este recognoscibil în filmele sale. Atras de spectaculos, de trucurile succesului. Irina Trocan, în articolul Sergiu Nicolaescu, legendă locală, din același număr al revistei Film Menu, invocat mai devreme, îi identifică o trăsătuă simplă și clară: „cinemaul lui Nicolaescu e un cinema popular, ușor accesibil, și rămâne un reper în lipsa unor filme de public (lipsă care n-a fost atenuată prea mult nici după Revoluție). (Trocan, 2013, p.47)
Mihai Viteazul venea după Dacii, ambele filme rămânând de referință și pentru regizor și pentru cinematografia română. „Au fost lăudate amândouă (în mod justificat) că reușesc să consolideze o identitate națională – dincolo de intenția propagandistică a regimului comunist – așa cum, în Statele Unite, western-urile au preluat funcția de a populariza o mitologie națională. Cinemaul e instrumentul ideal pentru fabricarea unor asemenea imagini și instituirea lor în memoria colectivă – are capacitatea de a integra personaje și evenimente atestate istoric într-un spectacol (fictiv) de mari proporții.” (Trocan, 2013, p.48)
Și la anvergură nu-l întrece nimeni. Mobilizează resurse uriașe. De altfel Ministerul Forțelor Armate, cum se numea atunci Ministerul Apărării, este co-producător și apare de la început pe generic. Bătăliile aduse pe ecran au însemnat filmări speciale, din unghiuri care să ilustreze număruld e soldați implcați în luptă. Deși, pe de-o parte, filmările armatelor impresionează prin cantitate și prin mișcarea ordonată, pe de altă parte sunt marcate de anumite detaliicare știrbesc verosimilul De exemplu soldații stau nemișcați vreme îndelungată (estimată în timp-acțiune). Bătălia cea mai importantă, cea care dă și titlul primei părți, de la Călugăreni, are specificul disputării în mlaștină, de unde imaginea specială cu încleștări în nămol, încleștări la care nu se mai distinge cine cu cine luptă. Andrei Gorzo identifică, într-un articol pe site-ul LiterNet, asemănări între aceste scene și acelea create în 1965 de Orson Wells la filmul Chimes at Midnigt (Falstaff) (Gorzo, 2006). Sergiu Nicolaescu caută să plaseze cât mai multe elemente spectaculoase în filmele sale, cu atât mai mult într-unul epopeic, controlat cu atâta strictețe de către partid. Dar tot reușește să strecoare și elemente din filmul horror, precum secvența tăierii capului cardinalului Andrei Bàthory. Chiar începutul filmului vine dinspre acest segment, cu personajul acoprit complet de nămol, la care doar fundul albul ochilor a rămas neatins, apărând brusc pe ecran, strigând din toți rărunchii: „victorieeeeee!” pentru ca la fel de brusc să fie săgetat mortal și să recadă. O secvență generic regăsită ulterior la timpul ei, în finalul bătăliei, sugerând o dată în plus prețul și dimensiunea a ceea ce s-a numit victorie. Apoi imaginea cu mlaștina în care au căut sulițe și lăncii cu însemnele otomane și valahe, la paritate. Camera înregistrează zâmbetul lui Mihai când Stanca îi spune c i-a adus 300 de călăreți, pentru a ajunge apoi la o clipă de temere și încordare pentru mersul luptei, zâmbind din nou când îi este dat să se înfrunte direct cu Sinan.
Bătăliile următoare, până la Adrianopole, sunt doar sugerate, vedem doar imaginea călăreților conduși de Mihai, cu sabia întinsă orizontal, înainte, generând parcă acel câmp magnetic care trage armata după el. Mihai intră în luptă de fiecare dată, iar împotriva lui Andrei Bàthory se expune cu curaj: Nu așa am vrut să câștig bătălia. Dați jos fiarele astea. În cămașă am să intru în luptă. Înainteee!” (Mihai Viteazul, II, 1:28:07)
La finalul acelei bătălii cardinalul rătăcește disperat pe câmp, printre cadavre, aidoma lui Richard III, calul alb pe care întinde mâna să-l rindă, fuge târând după el un sold mort.
Cu moldovenii, Mihai nu mai mânuiește arma ci steagul, strigând la ei: „Frați moldoveni!” iar scena devine o îmbrățișare uriașă. Iureșul de cadre cu chipuri de oșteni care se îmbrățișează degenerează într-o horă a unirii, exagerând atitudinea oamenilor din acel timp istoric. Printre imaginile-sabloc și un bătrân cu profil atribuit dacilor, oferind pâine și sare.
Fiecare bătălie este însoțită de un schimb de replici între popă și băiatul care-l însoțește, orbit taman în debutul confruntării cu oastea lui Ieremia Movilă. De altfel de multe ori o întâmplare din povestea filmului este precedată de un spațiu alocat protagonistului acelei întâmplări. Preda Buzescu, înainte de a cădea în asalt, apare de mai multe ori cum îndeamnă oamenii la atac, are momente de vizbilitate crescută față de restul filmului.
Sergiu Nicolaescu își atribuie și un rol din distribuție, asa cum o va mai face la multe alte filme regizate de el. Așa se face că Selim capătă trăsături pe care regizorul-actor le-a purtat și prin alte producții ale sale. Este un arhetip de luptător. În multe alte momente din film se pot identifica elemente specifice unui gen sau altul. Astfel, în debutul primei părți, când frații Buzești apar în mijlocul drumului, cu nori de praf în fundal, opunându-se trecerii turcilor, pare a fi o scenă de western. Turnirul de la curtea lui Sigismund e o încercare timidă de apropiere de filmele de capă și spadă. Altfel, toate elementele care țin de contactul cu Occidentul, sunt deformate caricatural sau acuzator. În schimb curtea otomană e mai degrabă un prilej de filosofare. Când Mihai se arată în fața sultanului, camera pornește de la îngenuncheatul Alexandru cel Rău, de pe chipul lui uimit privind de jos, sppre cel de alături. Încă de la apariția cizmelor lui Mihai în prim plan se intuiește că el nu se va pleca. Și camera urcă spre chipul lui. Mihai este filmat de jos, încât să apară statuar, cu un profil drept și chipul demn. Invitația la plimbare din partea lui Murad echivalează cu o scurtă instruire a noului Domn, din partea celui care are putere și a acumulat înțelepciune.
Filmul se mută cu fiecare episod al poveștii pe locul istoric al aceleia, sau într-un loc similar, căutând să redea cât mai bine specificul. Se parcug anotimpuri, se schimbă chipul Domnului, marcat de toate prin câte trece, deși chipurile celorlalți rămân neschimbate.
Și regia păcătuiește prin ascultarea de ideologia de clasă. Mai întâi boierii din jurul lui Alexandru cel Rău sunt caricaturizați, apoi creditorii, prezentați cu dispreț. Chiar unchiul lui Mihai, boier Iani, un personaj esențial în accesul la tron, este ilustrat după un șablon regăsit în mai toate filmele românești de epocă, precum cele din seria Haiducii. Apoi nobilii maghiari sunt caricaturizați, scenele de la curtea lui Anrei Bàthory sunt de-a dreptul operetistic.
Intrarea în Alba Iulia ține seama de înfățișările istorice, vine în plus cu accentele puse pe martorii oculari ai acelui moment. Dacă un grup de preoți ortodocși apare la un colț al drumului, cu o icoană în fața căreia Mihai se închină scurt, în schimb se creează un entuziasm general susținut de români. Multe chipuri de țărani din Ardeal, cadre ce pot oricând să ilustreze satul românesc din orice epocă. De altfel imaginea cu cele două bătrâne, fără dinți, spunând simplu „să-i dea Dumnezeu sănătate”, este, în ciuda racordului maipuțin reușit cu ansamblul, de reținut. Chiar dacă pot exista asemănări cu vizitele lui Ceaușescu prin țară, fotografic, se rețin mai multe cadre, precum și al fetei îmbujorate, cu flori. Totul sub o muzică din slăvi, apoteotică.
Finalul filmului este, avant la lettre, precum cel al filmului The Gladiator, regizat de Ridley Scott. Ca și gladiatorul din filmul realizat în 2000, Mihai, în cămașa (albă a) morții, cum spune poetul (Marin Sorescu, Bărbații), pornește undeva, în lumină, vântul fluturând prin păr, un copac uscat rămânând în fundal, stingher, cu o rememorare a câtorva replici subliniate în film.
Valerian Sava, critic de film parcimonios cu laudele și obiectiv privind aprecierea calității unui film, care, de altfel, consideră că filmele cele mai izbutite ale lui sergiu Nicolaescu abia se plasează în coada primelor 50 de titluri din cinematografia românească, ține să sublinieze un merit al regizorului. „În ordinea asta a laudei aduse lui Sergiu Nicolaescu ca dirijor care a reușit să orchestreze niște contribuții eminente, nu e vorba doar de Titus Popovici, ci și de Tiberiu Olah, autorul partiturii muzicale din Mihai Viteazul, sau de pleiada de actori de frunte pe care el a reușit să-i cîștige și să-i unească în realizări memorabile, e vorba de Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Mircea Albulescu, Ion Besoiu și alții. De multe ori, cinematograful trebuie judecat și ca operă a echipei. Din păcate, în elogiile care i s-au adus i s-a ignorat această calitate umană și colegială.” (Vărzaru, 2013)
Analiza jocului actoricesc
Sergiu Nicolaescu a declarat că, în total, pe perioada pregătirii filmului, au fost 128 de propuneri de actor pentru rolul principal. (Nicolaescu, 2011, p.39) Desigur, el însuși printre cei 128. De altfel mărturisește că începuse filmările, în iarna anului 1969, cu numele lui pe rolul titular în schita de distribuție, dar cum primăvara s-a continuat cu vârtejul propunerilor, și-a dat jos barba și a condiționat regizoratul de acceptarea lui Amza Pellea drept Mihai Viteazul. (Nicolaescu, 2011, p.40) Desigur că nu se poate ști cum ar fi fost interpretarea lui Ilarion Ciobanu sau Mircea Albulescu sau chiar a lui Sergiu Nicolaescu, dar popularitatea pe care a cunoscut-o Amza Pellea este o dovadă a unei alegeri inspirate. A fost un actor capabil să se apropie nu doar de personaje ci și de percepția publicului. A fost aproape de omul obișnuit, a oferit senzația de veridic pentru personajele sale. La Mihai Viteazul o dată în plus. Chiar dacă vocea este dublată cu a lui Emanoil Petruț, operațiunea de post-sincron este reușită și timbrul celor doi actori nu diferă prea mult încât Amza Pellea este perceput în plenitudinea jocului său. De-a lungul filmului oferă o gamă largă de atitudini, de nuanțe, de chipuri ce reflectă numeroase stări omenești, toate subordonate miezului tare al unui portret idealizat al voievodului. Zâmbește cald cu Stanca sau prietenii, zâmbește cu dragoste de tată când îl vede pe Nicolae, zâmbește deschizând pentru o clipă platoșa imaginară a sentimentelor, în relația cu Rossana, zâmbește cu încredere în el și în destinul său în fața sultanului, privindu-l ca de la egal la egal. Are clipe cu groaza pe chip, când realizează dimensiunea pierderilor umane în bătălii. Își îngroapă fața în pumni, prăbușit în iarbă după înfrângere. Are numeroase priviri tăioase ori de stăpânire a sentimentului de umilință, de reținere a impulsurilor, pentru un țel mai înalt decât o simplă reacție de slăbiciune omenească. Are o comunicare subtilă cu personajul Selim. Mihai Viteazul apare astfel ușor misterios. Selim, în încercarea de a se salva din incendierea creditorilor, zâmbește de pe acoperișul în flăcări, la vederea lui Mihai: „Acum te recunosc… Ca pe vremuri” (Mihai Viteazul, I, 36:39) De multe ori chipurile lor apar în cadre aproape statice, dar privirea lui Amza Pellea transmite sau lasă impresia unei lăuntrice comunicări. După bătălia de la Keresteș, în care otomanii înving cruciații, Selim îi face o vizită lui Mihai. Din nou se împletesc planurile, dialogul este și oficial și amical. Selim vine să-i transmită un mesaj diplomatic dar are loc și o discuție mai aproape de miezul trăirilor sufletești.
„-Vei câștiga o bătălie, două, dar nicodată nu vei avea biruința deplină. Ești singur. Noul sultan dorește pacea cu tine, să stai deoparte, să nu te mai amesteci cu ceilalți.
-Ooo, dacă s-ar putea… Dar sunteți prea mari și puternici ca să vă țineți de cuvânt. Sultanul e schimbător, oricare ar fi el, și va trebui s-o iau de la început și voi fi bătrân iar sabia mi se va părea grea sau poate se va cuibări și-n mine acel vierme care șoptește: capul plecat, sabia nu-l taie…” (Mihai Viteazul, II, 0:04:30) Dar e de urmărit chipul lui Amza Pellea pe măsură ce avansează spre finalul acestei replici, privirea cu care pe de-o parte îl străpunge pe Selim, pe de alta lasă a se vedea o parte din sufletul său.
Criticul Valerian Sava într-un interviu pe care i l-a acordat lui Alexandru Vărzaru, pentru revista Kamikaze, vorbește despre filmele lui Sergiu Nicolaescu și abordează aspectul relațiilor de dragoste din filmele sale. „În plus, Nicolaescu nu reușea să intre într-un dialog, în scene de intimitate, în definiția unor personaje, inclusiv în latura omenească, a relațiilor de iubire. S-a făcut tapaj pe ideea că a făcut filme de bărbați. Unde iubire nu e, nimic nu e. Gestul acela al lui Amza Pellea în Mihai Viteazul, în care mîngîie chipul iubitei lui cu mănușa, are în el atîta răceală, atîta mecanicitate…” (Vărzaru, 2013)
Ar părea că regizorula impus acest comportament inhibat al lui și actorilor. Dar Amza Pellea este o personalitate taman opusă, cu dragostea la vedere. Chiar când rigorile regizorale îi impun reținere, gesturile sale și privirea transmit mai mult. Chiar dacă atunci când Stanca, interpretată remarcabil, pe toată durata filmului, de Ioana Bulcă) îl îmbrățișează el privește undeva, dincolo de gardul curții domnești, părând a nu vrea să se rupă o clipă de la atenția pentru creditori, totuși, personajul transmite mai mult, chiar dacă nu dragoste, dar o nostalgie a ceea ce ar fi putut să fie.
Relația lui Mihai cu contesa Rossana poate fi privită ca în romanele cavalerești (cum ar fi făcut Don Quijote cu Dulcineea), poate fi deslușită poetic. Irina Gărdescu, actriță cu 12 filme în 12 ani de carieră, își valorifică gradul mai mare de libertate, o adecvare la poziționarea celor doi (el introvertit și încărcătură mare a gesturilor și vorbelor).
La primul lor dialog, Irina Gărdescu zâmbește discret, inclusiv din priviri, pe când se rotește cu elegantă cochetărie spre a nu-și dezvălui vibrația, sub privirea impetuoasă a lui Mihai, vorbind până ce recaptă puterea de a-l privi fără a-și trăda sentimentul:
„-De ce este pasionant să urmărești când bărbații luptă să obțină ceva?! Apare atunci latura lor slabă, înduioșătoare. Nu v-ați pledat prea bine cauza!
-Nu știu să cer!”
Când el îi răspunde că alternativa e moartea, și o spune cu zâmbetul pe buze, ea se apropie și deja tot dialogul lor a căpătat consistența unei relații.
„Te-ai gândit vreodată contessina Rossana că sunt oameni care așteaptă clipa când vor putea privi soarele de-aproape? Poate că această clipă nu va veni niciodată și ei, totuși, încearcă.” (Mihai Viteazul, I, 0:18:35)
Iar camera se mișcă de la a vedea trei sferturi din chipul lui până la a vedea trei sferturi din chipul ei, în tot acest timp privirile unele într-altele.
„Am încercat și eu să privesc soarele. E greu. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
-Mulțumesc, contessina” (Mihai Viteazul, I, 0:20:37)
Amza Pellea reușește să înfățișeze un personaj istoric de asemenea anvergură atât în atitudinea sa eroică și gravă, cu un mesaj patriotic transmis cu simplitate, dar și în omenescul recognoscibil în oricare dintre spectatori.
Perspectiva contemporană. Concluzii
Nicolae Frigioiu, analizând imaginea liderilor politici, afec următoarea observație: „Oamenii cu adevărat istorici, precum Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, nu se epuizează în conservare, în lamentarea sau în adorarea epocilor îndepărtate: privirea lor spre trecut îi împinge spre viitor, le întărește speranța că dreptul învinge și că fericirea există în vârful muntelui pe care ei îl urcă cu crucea în spate. De aceea, în imaginarul politic românesc continuitatea istorică și subiectivitatea integralã, capabilă de reflectare și de acțiune sunt același lucru, între tirania realului, adică a faptei generatoare de istorie, și cunoaștere fiind o sinteză deplină.” (Frigioiu, 2007, p.74)
Un sondaj realizat de INSCOP, la solicitarea ziarului Adevărul, dat publicității la 15 octombrie 2013, a stabilit că Mihai Viteazul este personalitatea cu cel mai mare procentaj de a fi desemnată drept cel mai important personaj istoric. „Nu mai puțin de 95,2% din români cred că Mihai Viteazul, domnitorul care i-a învins pe turci la Călugăreni în 1595, este emblematic pentru istoria noastră. Domnul Țării Românești, al Transilvaniei și al Moldovei este urmat, în ierarhia preferințelor, de Ștefan cel Mare (94,9% din voturi) și Mircea cel Bătrân (92,3% din respondenți), potrivit sondajului Barometrul de opinie publică – Adevărul despre România.” (Mihalache, 2013) De altfel, în același sondaj, 43% dintre români apreciau că unirea de la 1918 a fost evenimentul cu consecintele cele mai importante din istoria noastră, un rezultat în concordanță cu primul.
Într-un studiu publicat în revista Societatea reală, numărul 2/2010, Roxana Cuciumeanu face o serie de comentarii vizând percepții în cultura urbană a unor elemente de istorie și observă că statuia lui Mihai Viteazul reprezintă, cu 29% , cea mai reprezentativă statuie din București. „Imaginarul este dominat de o viziune puternic mitologizantă, focalizată nu doar pe mitul fundamental al unității, ci și pe cel al Eroului Salvator, un alt mit clasic al imaginarului istoric. Acest filon mitologizant ne oferă până la urmă chiar un tip de discurs, desigur construit după toate regulile imaginarului social, dar care păstrează o pregnanță specifică, un țesut valoric articulat ce traduce cu fidelitate anumite caracteristici specifice conștiinței istorice românești, în care miturile clasice ale imaginarului politic își găsesc locul cu ușurință.” (Cuciumeanu, 2010, p.20)
Toate astea, desigur, pentru că școala perpetuează imagini și mesaje mitologizante, este întreținut mitul. Iar școala, la rândul ei, apelează la opere culturale care-i pun la dispoziție exemplificări. printre acestea, desigur, filmul Mihai Viteazul, remasterizat pentru a putea fi pus pe piață cu un nou sunet, în format DVD, în tiraj de masă. A fost difuzat repetat la televiziuni și s-a confirmat ceea ce afirmase Ovidiu Crohmălniceanu la o masă rotundă organizată de revista Cinema, în 1971: „Putem deci spune că, dincolo de efortul și exercițiul profesional de mare anvergură, avem de-a face cu o operă de artă care prin calitățile sale și prin efectul educativ pe care îl va avea in rândurile publicului celui mai larg, corespunde țelurilor principale ale cinematografiei românești și contribuie la formarea conștiinței.” (Nicolaescu, 2011, p.51)
Bibliografie
Lucrări de referințe
Caranfil, Tudor, (2008), Dicționar universal de filme, Editura Litera, București
CNSAS, coord. Dobre, Florica, (2004), Membrii CC al PCR (1945-1989). Dicționar, Editura Enciclopedică, București
Mioc, Damaschin și Ștefănescu, Ștefan (coordonatori); și alții, (1975), Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, vol. XI, Domnia lui Mihai Viteazul, Institutul de Istorie ‘Nicolae Iorga’, București
***, Secvențe, Mihai Viteazul, la adresa: http://secvente.ro/2012/06/mihai-viteazul/, [08.06.2014,19:37]
***, Wikipedia, Lista celor mai vizionate filme românești, la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_celor_mai_vizionate_filme_românești, [09.06.2014, 11:24]
***, Wikipedia, Mihai Viteazul, la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul, [02.06.2014, 21:24]
Cărți, articole în publicații, fără autor
Cărți de autor
Angelescu, Mircea, (1996), Clasicii noștri, Editura Eminescu, București
Bălcescu, Nicolae, (1940), Opere, Tomul I, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, Ediție critică adnotată, cu o introducere de G. Zane
Bălcescu, Nicolae,(f.a.), Românii supt Mihai-voievod Viteazul, Editura Litera Internațional, București-Chișinău
Carol I, (1993), Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular, Volumul II, 1869-1875, Editura Scripta, București
Călinescu, G. (1986), Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București
Ceaușescu, Nicolae, (1971), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 5, iulie 1970-mai 1971, Editura Politică, București
Ceaușescu, Nicolae, (9 iulie 1971), Expunere la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, Editura Politică, București
Dumitrescu, Mircea, (2005), O privire critică asupra filmului românesc, Editura Arania, Brașov
Frigioiu, Nicolae, (2007), Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, Editura Comunicare.ro, București
Giurescu, Constantin C. (f.a.), Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, Ediția a III-a, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, București
Iorga, Nicolae, (1901), Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, Institutul de Arte grafice și Editura MINERVA, București
Lazăr, Ioan, (1981), Arta narațiunii în filmul românesc, 50 de secvențe antologice, Editura Meridiane, București
Nicolaescu, Sergiu, (2011), Viață, destin și film, Ediția a II-a, revizuită, Editura Universitară, București
Panaitescu, Petre P. (2002), Mihai Viteazul, Reeditare a volumului apărut în 1936, Ediție îngrijită, postfață și bibliografie de Cristian Antim Bobicescu, Editura Corint, București
Popescu, Cristian Tudor, (2011), Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989), Editura Polirom, Iași
Sîrbu, Eva, (1995), Interviuri uitate. 33 dintr-un deceniu, Editura Ara, București
Szekely, Eva Monica, (2006), Literatura pentru copii și tineri, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura Universității Petru Maior, Târgu Mureș
Theodoru, Radu,(1981), Vulturul (I), Editura Militară, București
Xenopol, A. D., (1925), Istoria Românilor din Dacia Traiană. Vol. 5 Epoca lui Mihai Viteazul, Ediția a III-a, revăzută de autor, îngrijită și ținută la curent de I. Vlădescu, Editura Cartea Românească, București
Articole, studii, periodice
Durbacă, Raluca (noiembrie 2013), Stima noastră și mândria, în FilmMenu, nr. 20
Hentea, Călin, (28 septembrie 2012), Iconografia mitului național și a specificului identității românești, în Ziarul de Duminică, nr. 38 (620)
Ionescu, Adrian-Silvan, (2011), Modernitatea lui Aman, în Studii și cercetare istorică ARTĂ PLASTICĂ, serie nouă, tom 1 (45), p. 97–139, București, 2011
Matei, Alexandru, (16 ianaurie 2008), Politica și morala, în 22, nr. 932, anul XV
Preda, Constantin, (26 mai 2013), Un important cărturar al Craiovei propune canonizarea lui Mihai Viteazul, în Ediție Specială nr. 3833, Anul XII
Rezeanu, Paul, (2010), Pictorul Mihai Lapatty, în Ramuri, nr.1
Trocan, Irina, (noiembrie 2013), Sergiu Nicolaescu, o legendă locală, în Film Menu, nr. 20
Vărzaru, Alexandru, (10 ianuarie 2013), Valerian Sava, critic de film: „În primele 30 de filme românești din toate timpurile nu intră nimic din Sergiu Nicolaescu“, în Kamikaze, la adresa: http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/interviu-dezvaluiri/valerian-sava-critic-de-film-in-primele-30-de-filme-romanesti-din-toate-timpurile-nu-intra-nimic-din-sergiu-nicolaescu/
Lista periodicelor consultate
22
Adevărul
Ediție Specială
FilmMenu
Historia.ro
Ramuri
Teatrul
Zi de Zi
Ziarul Financiar
Referințe cinematografice
Buzduganul cu trei peceți (1977)
Mihai Viteazul (1970)
Nemuritorii, (1974)
Webografie:
Alecsandri, Vasile, Cântecul lui Mihai Viteazul, la adresa:
http://ro.wikisource.org/wiki/C%C3%A2ntecul_lui_Mihai_Viteazul
Bogdan, Ioana, (30 iulie 2008), “Lasă, lasă, lasă că ne-ntoarcem noi acasă!”, în Adevărul, la adresa: https://newskeeper.ro/articol?id=2BCF0A3A1739A6743FBC148FEB28CE62&data=2008-07-30, [9.6.2014.19:12]
Buda, Nicholas, (24 mai 2010), Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul, într-o cronică săsească din Transilvania secolului XVII, în Curentul, la adresa: http://www.curentul.net/2010/05/14/un-portert-mai-pu%C8%9Bin-cunoscut-al-lui-mihai-viteazul/, [2.06.2014, 22:12]
Cuciumeanu, Roxana, (2010), Traiectorii reprezentaționale și configurații valorice în cultura urbană, în revista Societatea Reală, nr.2/2010, la adresa: http://societateareala.com/subpage7.html, [12.6.2014,21:07]
Gîju, Dan, (2010), Lupta statuilor la Cluj: Mihai Viteazul vs Matei Corvin, din Historia.ro, la adresa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-statuilor-cluj-mihai-viteazul-vs-matei-corvin-foto?page=1, [03.06.2014, 21:49]
Gorzo, Andrei, (20.06.2006), Amintirile sunt făcute și din asta, pe site-ul LiterNet, la adresa:
http://atelier.liternet.ro/articol/3563/Andrei-Gorzo/Amintirile-sunt-facute-si-din-asta.html, (12.6.2014, 15:53)
Hallas, Duncan, (septembrie 1984), What do we mean by …?, în Socialist Worker Review, No.68, pe site-ul Marxists’ Internet Archive, la adresa: https://www.marxists.org/archive/hallas/works/1984/09/agitprop.htm
Hohotă, Simona, (2011), Literatura istorică pentru copii în România comunistă, rezumatul tezei de doctorat, la adresa:
www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Hohota%20Simona%20-%20Literatura%20istorica%20pentru%20copii%20in%20Romania%20comunista/Rezumat.pdf
Manega, Miron, (12 mai 2013), Mihai Viteazu, autor literar.’Jurnalul de front’ al unui proiect de țară, Lucrare prezentată la Sesiunea de Comunicări din cadrul festivalului Mihai Viteazul, Muzeul Olteniei, Craiova, la adresa: http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/mihai-viteazu-autor-literar, [04.06.2014, 12:26]
Melian, Alexandru, (2003), Cercetări și fise de istorie literară în registru minor, Editura Universității din București, la adresa: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/melian/27.htm, [4.06.2014,1:29]
Mihalache, Mădălina, (15 octombrie 2013), Mihai Viteazul, cel mai iubit personaj istoric. Topul personalităților istorice din România, în Adevărul, la adresa: Mihai Viteazul, cel mai iubit personaj istoric. Topul personalităților istorice din România, [12.06.2014, 22:17]
Moțoc, Radu, (2007), Expoziția ‘Domnitori și principi ai Țărilor Române’, la adresa: www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori.html, [02.06.2014, 23:23]
Oltean, Vasile, (4 august 2011), Mihai Viteazul – Voievodul românilor, în memoria brașovenilor, în ziarul Lumina, la adresa: http://basilica.ro/stiri/mihai_viteazul_voievodul_romanilor_in_memoria_brasovenilor_1618.html
Tismăneanu, Vladimir (12 martie 2012), Comunism de tip paria: “Stalinism pentru eternitate” în albaneză, la adresa: www.contributors.ro/global-europa/comunism-de-tip-paria-“stalinism-pentru-eternitate”-in-albaneza
***, (iulie 1975), Patru întâlniri cu Mihai Viteazul, în revista Teatrul, nr. 7 (anul XX), la adresa:
http://www.cimec.ro/teatre/revista/1975/Nr.7.anul.XX.iulie.1975/originalimages/12550.1975.07.pag018-pag019.jpg
Tornea, Florin, (noiembrie 1975), Cronica dramatică la piesa ‘Capul’ de Mihnea Gheorghiu, în revista Teatrul, nr. 11 (anul XX), la adresa:
http://www.cimec.ro/teatre/revista/1975/Nr.11.anul.XX.noiembrie.1975/originalimages/12766.1975.11.pag028-pag029.jpg
Zaharie, Alin, (26 octombrie 2013), Brigada 6 Operații Speciale și-a cinstit părintele spiritual, în Zi de Zi, la adresa: www.zi-de-zi.ro/brigada-6-operatii-speciale-si-a-cinstit-parintele-spiritual, [03.06.2014, 20:42]
Bibliografie
Lucrări de referințe
Caranfil, Tudor, (2008), Dicționar universal de filme, Editura Litera, București
CNSAS, coord. Dobre, Florica, (2004), Membrii CC al PCR (1945-1989). Dicționar, Editura Enciclopedică, București
Mioc, Damaschin și Ștefănescu, Ștefan (coordonatori); și alții, (1975), Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, vol. XI, Domnia lui Mihai Viteazul, Institutul de Istorie ‘Nicolae Iorga’, București
***, Secvențe, Mihai Viteazul, la adresa: http://secvente.ro/2012/06/mihai-viteazul/, [08.06.2014,19:37]
***, Wikipedia, Lista celor mai vizionate filme românești, la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_celor_mai_vizionate_filme_românești, [09.06.2014, 11:24]
***, Wikipedia, Mihai Viteazul, la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul, [02.06.2014, 21:24]
Cărți, articole în publicații, fără autor
Cărți de autor
Angelescu, Mircea, (1996), Clasicii noștri, Editura Eminescu, București
Bălcescu, Nicolae, (1940), Opere, Tomul I, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol II, București, Ediție critică adnotată, cu o introducere de G. Zane
Bălcescu, Nicolae,(f.a.), Românii supt Mihai-voievod Viteazul, Editura Litera Internațional, București-Chișinău
Carol I, (1993), Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular, Volumul II, 1869-1875, Editura Scripta, București
Călinescu, G. (1986), Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București
Ceaușescu, Nicolae, (1971), România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 5, iulie 1970-mai 1971, Editura Politică, București
Ceaușescu, Nicolae, (9 iulie 1971), Expunere la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei și al activității politice și cultural-educative, Editura Politică, București
Dumitrescu, Mircea, (2005), O privire critică asupra filmului românesc, Editura Arania,
Frigioiu, Nicolae, (2007), Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, Editura Comunicare.ro, București
Giurescu, Constantin C. (f.a.), Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, Ediția a III-a, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, București
Iorga, Nicolae, (1901), Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc, Institutul de Arte grafice și Editura MINERVA, București
Lazăr, Ioan, (1981), Arta narațiunii în filmul românesc, 50 de secvențe antologice, Editura Meridiane, București
Nicolaescu, Sergiu, (2011), Viață, destin și film, Ediția a II-a, revizuită, Editura Universitară, București
Panaitescu, Petre P. (2002), Mihai Viteazul, Reeditare a volumului apărut în 1936, Ediție îngrijită, postfață și bibliografie de Cristian Antim Bobicescu, Editura Corint, București
Popescu, Cristian Tudor, (2011), Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989), Editura Polirom,
Sîrbu, Eva, (1995), Interviuri uitate. 33 dintr-un deceniu, Editura Ara, București
Szekely, Eva Monica, (2006), Literatura pentru copii și tineri, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, Editura Universității Petru Maior, Târgu Mureș
Theodoru, Radu,(1981), Vulturul (I), Editura Militară, București
Xenopol, A. D., (1925), Istoria Românilor din Traiană. Vol. 5 Epoca lui Mihai Viteazul, Ediția a III-a, revăzută de autor, îngrijită și ținută la curent de I. Vlădescu, Editura Cartea Românească, București
Articole, studii, periodice
Durbacă, Raluca (noiembrie 2013), Stima noastră și mândria, în FilmMenu, nr. 20
Hentea, Călin, (28 septembrie 2012), Iconografia mitului național și a specificului identității românești, în Ziarul de Duminică, nr. 38 (620)
Ionescu, Adrian-Silvan, (2011), Modernitatea lui Aman, în Studii și cercetare istorică ARTĂ PLASTICĂ, serie nouă, tom 1 (45), p. 97–139, București, 2011
Matei, Alexandru, (16 ianaurie 2008), Politica și morala, în 22, nr. 932, anul XV
Preda, Constantin, (26 mai 2013), Un important cărturar al Craiovei propune canonizarea lui Mihai Viteazul, în Ediție Specială nr. 3833, Anul XII
Rezeanu, Paul, (2010), Pictorul Mihai Lapatty, în Ramuri, nr.1
Trocan, Irina, (noiembrie 2013), Sergiu Nicolaescu, o legendă locală, în Film Menu, nr. 20
Vărzaru, Alexandru, (10 ianuarie 2013), Valerian Sava, critic de film: „În primele 30 de filme românești din toate timpurile nu intră nimic din Sergiu Nicolaescu“, în Kamikaze, la adresa: http://www.kmkz.ro/de-pe-teren/interviu-dezvaluiri/valerian-sava-critic-de-film-in-primele-30-de-filme-romanesti-din-toate-timpurile-nu-intra-nimic-din-sergiu-nicolaescu/
Lista periodicelor consultate
22
Adevărul
Ediție Specială
FilmMenu
Historia.ro
Ramuri
Teatrul
Zi de Zi
Ziarul Financiar
Referințe cinematografice
Buzduganul cu trei peceți (1977)
Mihai Viteazul (1970)
Nemuritorii, (1974)
Webografie:
Alecsandri, Vasile, Cântecul lui Mihai Viteazul, la adresa:
http://ro.wikisource.org/wiki/C%C3%A2ntecul_lui_Mihai_Viteazul
Bogdan, Ioana, (30 iulie 2008), “Lasă, lasă, lasă că ne-ntoarcem noi acasă!”, în Adevărul, la adresa: https://newskeeper.ro/articol?id=2BCF0A3A1739A6743FBC148FEB28CE62&data=2008-07-30, [9.6.2014.19:12]
Buda, Nicholas, (24 mai 2010), Un portret mai puțin cunoscut al lui Mihai Viteazul, într-o cronică săsească din Transilvania secolului XVII, în Curentul, la adresa: http://www.curentul.net/2010/05/14/un-portert-mai-pu%C8%9Bin-cunoscut-al-lui-mihai-viteazul/, [2.06.2014, 22:12]
Cuciumeanu, Roxana, (2010), Traiectorii reprezentaționale și configurații valorice în cultura , în revista Societatea Reală, nr.2/2010, la adresa: http://societateareala.com/subpage7.html, [12.6.2014,21:07]
Gîju, Dan, (2010), Lupta statuilor la Cluj: Mihai Viteazul vs Matei Corvin, din Historia.ro, la adresa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-statuilor-cluj-mihai-viteazul-vs-matei-corvin-foto?page=1, [03.06.2014, 21:49]
Gorzo, Andrei, (20.06.2006), Amintirile sunt făcute și din asta, pe site-ul LiterNet, la adresa:
http://atelier.liternet.ro/articol/3563/Andrei-Gorzo/Amintirile-sunt-facute-si-din-asta.html, (12.6.2014, 15:53)
Hallas, , (septembrie 1984), What do we mean by …?, în Socialist Worker Review, No.68, pe site-ul Marxists’ Internet Archive, la adresa: https://www.marxists.org/archive/hallas/works/1984/09/agitprop.htm
Hohotă, Simona, (2011), Literatura istorică pentru copii în România comunistă, rezumatul tezei de doctorat, la adresa:
www.unibuc.ro/studies/Doctorate2011August/Hohota%20Simona%20-%20Literatura%20istorica%20pentru%20copii%20in%20Romania%20comunista/Rezumat.pdf
Manega, Miron, (12 mai 2013), Mihai Viteazu, autor literar.’Jurnalul de front’ al unui proiect de țară, Lucrare prezentată la Sesiunea de Comunicări din cadrul festivalului Mihai Viteazul, Muzeul Olteniei, , la adresa: http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/mihai-viteazu-autor-literar, [04.06.2014, 12:26]
Melian, Alexandru, (2003), Cercetări și fise de istorie literară în registru minor, Editura Universității din București, la adresa: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/melian/27.htm, [4.06.2014,1:29]
Mihalache, Mădălina, (15 octombrie 2013), Mihai Viteazul, cel mai iubit personaj istoric. Topul personalităților istorice din România, în Adevărul, la adresa: Mihai Viteazul, cel mai iubit personaj istoric. Topul personalităților istorice din România, [12.06.2014, 22:17]
Moțoc, Radu, (2007), Expoziția ‘Domnitori și principi ai Țărilor Române’, la adresa: www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori.html, [02.06.2014, 23:23]
Oltean, Vasile, (4 august 2011), Mihai Viteazul – Voievodul românilor, în memoria brașovenilor, în ziarul Lumina, la adresa: http://basilica.ro/stiri/mihai_viteazul_voievodul_romanilor_in_memoria_brasovenilor_1618.html
Tismăneanu, Vladimir (12 martie 2012), Comunism de tip paria: “Stalinism pentru eternitate” în albaneză, la adresa: www.contributors.ro/global-europa/comunism-de-tip-paria-“stalinism-pentru-eternitate”-in-albaneza
***, (iulie 1975), Patru întâlniri cu Mihai Viteazul, în revista Teatrul, nr. 7 (anul XX), la adresa:
http://www.cimec.ro/teatre/revista/1975/Nr.7.anul.XX.iulie.1975/originalimages/12550.1975.07.pag018-pag019.jpg
Tornea, , (noiembrie 1975), Cronica dramatică la piesa ‘Capul’ de Mihnea Gheorghiu, în revista Teatrul, nr. 11 (anul XX), la adresa:
http://www.cimec.ro/teatre/revista/1975/Nr.11.anul.XX.noiembrie.1975/originalimages/12766.1975.11.pag028-pag029.jpg
Zaharie, Alin, (26 octombrie 2013), Brigada 6 Operații Speciale și-a cinstit părintele spiritual, în Zi de Zi, la adresa: www.zi-de-zi.ro/brigada-6-operatii-speciale-si-a-cinstit-parintele-spiritual, [03.06.2014, 20:42]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imaginea Lui Mihai Viteazul In Cinematografia Romaneasca (ID: 151160)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.