Imaginea de Sine a Romanilor In Secolul Xx

Atunci când vorbim despre imaginea de sine a unei persoane, lucrurile par a fi destul de clare, întrucât fiecare om se cunoaște pe sine însuși, este conștient de calitățile și defectele sale, și se manifestă ca atare în relațiile cu cei din jur. O parte din aceste însușiri sunt înnăscute, în timp ce altele sunt dobândite pe parcursul vieții, fiind așadar o interiorizare a experiențelor pozitive și negative din viața de zi cu zi. În multe situații, însă, imaginea de sine a individului este puternic influențată de feed-back-ul permanent oferit de familie, prieteni, colegi și profesori, precum și de persoanele necunoscute cu care acesta interacționează permanent. Prin urmare, imaginea de sine a a oricărui om este o rezultantă a eredității, educației și experienței sale de viață, ea putând fi decelată pe baza aplicării unor chestionare specifice, coroborate, atunci când este posibil, cu observarea comportamentului subiectului pe parcursul unei perioade mai îndelungate. Din punct de vedere practic, imaginea de sine este o construcție psihologică cu ajutorul căreia ne raportăm la realitate (relațiile cu semenii).

Dacă cele arătate mai sus nu ne surprind atât de mult, când vine vorba despre imaginea de sine a unui întreg popor, alcătuit din indivizi total diferiți ca predispoziții native, nivel de instruire și experiențe de viață, lucrurile par a nu mai fi atât de limpezi. Cu toate acestea, există o disciplină de sine stătătoare, numită imagologie, care se ocupă atât de imaginile pe care popoarele și le fac despre ele însele, cât și de imaginile pe care acestea și le formează cu privire la alte popoare (Gorun, 2007). După W. Lippman, obiectul ei de studiu îl consituie imaginile „ce se doresc a fi referințe despre națiuni, popoare și cuceririle lor spirituale și culturale, în dorința de a le tipiza în întregul lor și cu pretenția de a conferi acestor imagini o valoare generalizatoare” (citat de Heitmann, 1985).

Faptul că organismul social este asemenea unui individ, având o serie de calități și defecte care-i determină atitudinea și modul de a acționa, este cunoscut de înțelepți din cele mai vechi timpuri. Prin urmare, nu este lipsit de temei să ne angajăm în acest demers de a identifica „specificul național” al poporului român într-o anumită perioadă de timp. Efortul nostru este încurajat și de cuvintele lui C. Rădulescu-Motru, un fin cunoscător al neamului nostru, care într-o cuvântare ținută în anul 1910 afirma: „Sufletul unui neam nu este o simplă totalizare de peticării sufletești, ci este el însuși o unitate care trăiește de sine prin armonia funcțiunilor sale, întocmai cum trăiește și sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele românilor care au trăit și trăiesc; el își are firea sa proprie pe care o putem explica din sufletele Românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceștia”.

Scopul acestui studiu este acela de a identifica imaginea de sine a poporului român, așa cum răzbate ea din principalele scrieri ale secolului XX cu referire la specificul etnopsihologic al românilor, și de a o compara cu profilul de imagine și modelul atomar al imaginii întocmite pe baza unor sondaje de opinie realizate la sfârșitul secolului, și în special după anul 1990. Suntem conștienți de faptul că alegerea textelor literare este deosebit de importantă și suntem de acord cu afirmația că „literatura este un geniu privilegiat pentru diseminarea stereotipurilor, deoarece adesea se bazează pe presupunerea unei suspendări a neîncrederii și pe un oarecare credit de apreciere (cel puțin estetic) în rândul audienței” (Leersen, 2007).

Deși analiza întreprinsă este oarecum detașată de contextul istoric și social, recunoaștem importanța acestuia, subliniată atât de bine în lucrarea lui D. Drăghicescu, intitulată „Din psihologia poporului român” (1907). Acest lucru este dătător de speranță, întrucât prin modificarea condițiilor prezente și printr-un efort educațional intens putem contribui la ameliorarea caracterului nostru național.

Metodologie

În vederea conturării imaginii de sine a poporului român în secolul XX am selecționat principalele scrieri cu caracter etnopsihologic ale autorilor români din acestă perioadă și am extras pasajele care se referă în mod explicit la carcterul nostru național. Am identificat indicatorii de imagine și i-am cuantificat pe o scală cu șapte trepte (de la 1 la 7), având la capete atribute opuse, cum ar fi:

Bun 1 2 3 4 5 6 7 Rău

Demn 1 2 3 4 5 6 7 Nedemn etc.

În partea stângă au fost plasate de fiecare dată caracteristicile pozitive, iar în partea dreaptă cele negative. Treptele scalei au următoarele semnificații:

4 – valoare neutră

3 și 5 – valori care indică că o caracteristică (pozitivă sau negativă) este prezentă în mică măsură la poporul român

2 și 6 – valori care indică că respectiva caracteristică se găsește în mare măsură la poporul nostru sau, în orice caz, mai mult decât la alte popoare

1 și 7 – valori care arată că o caracteristică este prezentă în foarte mare măsură la poporul român

Evaluarea intensității indicatorilor de imagine s-a făcut pentru fiecare autor în parte , astfel:

când autorul abordează pe larg un anumit indicator, oferind exemple și argumente în sprijinul susținerii afirmațiilor sale sau când autorul se referă de mai multe ori, chiar și în treacăt, la o calitate sau un defect al poporului român (ceea ce indică o preocupare vizavi de problema respectivă), intensitatea indicatorului se consideră maximă (1 sau 7);

simpla referire la o caracteristică pozitivă sau negativă, fără dezvoltarea problemei, fără a aduce argumente în favoarea elementului respectiv, sugerează o intensitate minimă (3 sau 5);

atunci când în același paragraf trăsătura pozitivă este criticată sau cea negativă este justificată din anumite puncte de vedere, intensitatea indicatorului de imagine se consideră a fi medie (2 sau 6);

în cazul în care au fost identificate mai multe paragrafe care se referă la aceeași trăsătură etnopsihologică, intensitatea indicatorului a fost stabilită ca rezultantă a acestora.

Pe baza analizei textelor selectate s-a întocmit profilul imaginii poporului român pentru fiecare autor în parte, iar cu ajutorul indicatorilor de imagine identificați s-a realizat o sinteză a imaginii românilor pe baza scrierilor analizate, care s-a concretizat într-un model atomar și într-un profil de imagine realizat pe baza acestui model. Ulterior, am procedat la identificarea imaginii de sine a românilor, așa cum se oglindește ea în câteva observații și cercetări realizate spre sfârșitul secolului XX. Toate aceste rezultate vor fi prezentate în cele ce urmează.

Rezultate și discuții

În derularea demersului nostru imagologic ne-am bazat pe câteva scrieri literare de referință pentru problema analizată, și anume:

Dumitru Drăghicescu (1907) – Din psihologia poporului român

Constantin Rădulescu-Motru (1910) – Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte

Lucian Blaga (1936) – Spațiul mioritic

Ion Simionescu (1937) – Țara noastră

Nicolae Porsenna (1937) – Regenerarea neamului românesc

Emil Cioran (1939) – Schimbarea la față a României

Constantin Rădulescu-Motru (1939) – Românismul, catehismul unei noi spiritualități

George Călinescu (1941) – Istoria literaturii române, de la origini până în prezent

Mircea Vulcănescu (1943) – Dimensiunea românească a existenței

Mihai Ralea (1997) – Fenomenul românesc

Sorin Mitu (1997) – Geneza identității naționale la românii ardeleni

Pentru a sublinia atenția cu care fiecare din autorii mai sus menționați s-a aplecat către caracteristicile etnopsihologice ale poporului român, dar și pentru a exemplifica felul în care am identificat indicatorii de imagine (pozitivi și negativi), considerăm că nu este lipsit de interes să reproducem în continuare câte două pasaje din fiecare lucrare analizată:

„Ceea ce deosebește însă pe români, nu numai de popoarele din Europa Orientală, între care trăiește, dar se poate zice, între toate popoarele este vioiciunea și istețimea spiritului său, este scăpărarea unei inteligențe fine și distinse, înfățișate sub o aparență modestă, timidă, și față de străini sfioasă până la umilire (…)”.

„Aceluiași chip de a fi al istoriei se mai datorește încă spiritul de expedient, neprevederea, lipsa de disciplină. Neobicinuiți cu încordările lungi, cu sforțările continui, aproape nimic nu se face la noi fundamental” (Drăghicescu, 1907).

„Românul este pasionat pentru politică. Pentru el politica este ca o baghetă magică prin care totul se poate transforma”.

„Când un român stă la îndoială, fiți siguri că nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu știe încă de partea cui să se dea” (Rădulescu-Motru, 1910).

„(…) Nu există nici o situație care să aducă pe român la disperare anihilantă (…).

„Dezordinea care-l caracterizează pe român reprezintă de fapt o altă ordine: expresie concretă a unui fel de a fi, a unei vieți înzestrate cu anume inalterabile orizonturi lăuntrice, și care se hrănește dintr-un sentiment structural al sorții (…) (Blaga, 1936).

„Altă caracteristică generală, făcând parte din fondul comun al nației române, este adânca dragoste, greu de desrădăcinat, pentru pământul de care e legat românul nu numai prin străbuni dar și pentru pâinea zilnică (…).

„Fără știință de carte, ceea ce a produs este plin de înțelepciune și chibzuință” (Simionescu, 1937)

„Inteligența românului este vie, adaptabilă, de o comprehensiune facilă, iubind fără niciun compromis claritatea (…).

„Idealul rasei noastre a devenit câștigul fără muncă, superficialitatea, spoiala. Într-un cuvânt lipsa de efort” (Porsenna, 1937).

„Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsa de curaj și de afirmare (…).

„Neamul românesc n-a trăit subt semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, auto-disprețul, contemplația domoală, religiozitatea minoră, an-istoria, înțelepciunea, cari constituie aspectul negativ al specificului nostru național, aspect din păcate central (…) (Cioran, 1939).

„Românul este muncitor și mai ales îndelung răbdător la suferințele muncii. Cu toate acestea el nu este deprins cu o tehnică de muncă riguroasă”.

„Nici chiar funcționar adevărat nu este românul, deși Țara Românească este plină de funcționari; căci el n-a învățat nici din școală, nici din practică, disciplina de serviciu și respectul față de lucrul public” (Rădulescu-Motru, 1939).

„Românul e constructiv, stăruitor și privește tăcut și cu interes progresele altora, împrumutând tot ce simte că îi e realmente util”.

„Falsa apatie e o criză de deznădejde (…) suportă mai greu critica nervoasă” (Călinescu, 1941).

„Românul nu are sentimentul pierderii absolute, sentimentul iremediabilului. Pentru el nimic nu se poate strica definitiv, nimic nu e condamnat fără apel, nimic nu e pierdut definitiv, nimic nu e ireparabil (…)”.

„Românul nu e aplecat spre lucrul practic, spre ceia ce izbutește. Frumusețile drumului îl ațin și adesea stăruie asupra unor locuri de trecere fără însemnătate pentru țintă (…)” (Vulcănescu, 1943)

„Românul nostru e chiar mai mult decât atât: e eminamente bun. El are memoria răutății scurtă: uită repede, așteaptă cea mai mică pocăire a adversarului ca să-i strângă mâna și să șteargă totul. Și într-o măsură e și tolerant”.

„Combativitatea îndelungată și îndărătnicia nu e în caracterul nostru. În toate luptele pe care le duce, românul preferă întotdeauna spiritul tranzacțional (…)” (Ralea, 1997).

„Bunătatea românilor se poate manifesta prin caracterul lor iertător sau prin firea recunoscătoare”.

„(…) românii au o înclinație aparte, extrem de nocivă, doar în direcția preluării neselective a nimicurilor nefolositoare pe care le observă la ceilalți și nu în cea a asimilării valorilor reale, de consistență” (Mitu, 1997).

Din pasajele prezentate, precum și din altele similare găsite în paginile lucrărilor literare analizate, am extras o serie de indicatori de imagine, exprimați într-o formă concisă, pe care îi redăm în continuare însoțiți în paranteză de numărul de scrieri în care apar. De menționat că dacă un anumit indicator se găsește doar la un singur autor, acesta nu a fost luat în considerare. Prin urmare, lista indicatorilor de imgine este următoarea: resemnat, lipsit de voință (8); înțelept (4); inteligent (4); bun (4); pasiv, apatic (4); fără inițiativă (4); superficial (4); superstițios (4); imaginativ (3); tolerant (3); ospitalier (3); adaptabil (3); credincios (3); inconsecvent (3); lipsit de mândrie (2); indisciplinat (2); curajos (2); darnic (2). Pe baza acestei distribuții a rezultat modelul atomar al imaginii de sine a românilor în secolul XX (Fig. 1). Se observă că nucleul imaginii este alcătuit din două trăsături negative: resemnarea și lipsa de voință. Dacă avem în vedere faptul că aceste atribute semnalează un deficit de energie psihică putem adăuga la ele și altele de acest fel, cum ar fi pasivitatea, lipsa de inițiativă și inconsecvența. Aceasta ne duce la concluzia că nucleul imaginii de sine a românilor, așa cum rezultă din scrierile secolului XX, este profund negativ. Un popor resemnat, apatic, fără voință, inconsecvent și lipsit de inițiativă cu greu se poate impune pe scena istoriei, fapt confirmat și de situația economică și socială a României din secolul trecut. Problema este deosebit de gravă, întrucât elementele care constituie nucleul imaginii sunt cele mai stabile, și prin urmare greu de schimbat. Pe de altă parte, elementele periferice, deși semnificative, sunt mai suple, îndeplinind o funcție „de reglare și adaptare a sistemului central la constrângerile și situațiile concrete” (Neculau, 1996). Prin urmare, acestea pot fi modificate mult mai ușor, în direcția atenuării sau întăririi lor.

Fig. 1 Imaginea de sine a românilor în secolul XX

În privința profilului de imagine (Fig. 2) realizat pe baza intensității indicatorilor selectați putem afirma că acesta este relativ echilibrat în ceea ce privește intensitatea cumulată a indicatorilor pozitivi vizavi de cei negativi. Acest fapt nu contrazice modelul atomar al imaginii, deoarece graficul nu evaluează frecvența de apariție a indicatorilor, ci doar importanța pe care diverși autori le-o acordă în scrierile lor.

Către sfârșitul secolului XX, cercetătorii s-au aplecat mai în detaliu asupra imaginii de sine a românilor, încercând să determine pe baze științifice, prin anchete sociologice și observații sistematice, caracteristicile etnopsihologice ale poporului nostru. Astfel, în anul 1988 Septimiu Chelcea publică un studiu intitulat „Imaginea de sine a românilor”, în care prezintă rezultatele unei anchete sociologice vizând identificarea calităților psihomorale ale românilor. Subiecților li s-a cerut să indice un număr de trei calități enumerate în ordinea descrescătoare a importanței lor. Din cauza constrângerilor specifice perioadei comuniste autorul nu a putut include în chestionar și întrebări privind defectele poporului român. Chiar și așa, rezultatele au fost interesante. În urma prelucrării chestionarelor s-a constatat existența unui număr ridicat de atribute, a căror pondere a variat între 0,59% (civilizat) și 21,18% (harnic), ceea ce l-a îndreptățit pe autor să considere că în acel moment imaginea de sine a românilor nu era bine conturată, neavând un nucleu, ci doar elemente periferice. De aici se pot desprinde două concluzii: fie că înainte de revoluția anticomunistă din 1989 imaginea de sine a românilor era deosebit de ștearsă, fie că era alcătuită preponderent din elemente negative. Suntem de părere că această din urmă concluzie este puternic sprijinită de modelul atomar al imaginii prezentat în Fig. 2. Mai mult decât atât, în spijinul acestei opinii vine și studiul realizat în anul 1995 de Alina Mungiu și intitulat „Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri”. Lucrarea prezintă observațiile personale ale autoarei și rezultatele obținute în urma unor focus-grupuri, din care se desprinde o imagine profund negativă, al cărei profil l-am ilustrat în Fig. 3.

Fig. 2 Profilul imaginii de sine a românilor în secolul XX

În anul 1997, Puiu Ilie Vasilescu publică rezultatele unui studiu realizat sub egida Institutului de Psihologie al Academiei Române, „Românii despre ei înșiși. Studiu de teren”. El face cunoscut faptul că pe baza unui test de personalitate au fost evaluați cinci factori psihologici numiți stiluri: stilul expresiv, stilul interpersonal, stilul de muncă, stilul emoțional și stilul intelectual. A rezultat o imagine de sine „reală”, care reprezintă media scorurilor dintre felul în care subiectul se vede pe el însuși și felul în care acesta consideră că este văzut de ceilalți. Astfel, autorul reușește să tragă câteva concluzii interesante, și anume:

din perspectiva stilului expresiv, românii din toată țara sunt oameni deschiși, comunicativi și energici;

din perspectiva stilului interpersonal sunt oameni „calzi și înțelegători, atenți și delicați”;

din perspectiva stilului de muncă sunt persoane eficiente, responsabile, care obișnuiesc să ducă la capăt treburile de care s-au apucat. Ei își exprimă dorința de a fi mai eficienți în activitate;

din perspectiva stilului emoțional se poate remarca prezența unei stări de stress;

stilul intelectual indică persoane destul de deschise spre nou.

Fig. 3 Profilul imaginii de sine a românilor la Alina Mungiu

Acest studiu pune în evidență un lucru important. Indivizii, în mod frecvent, se evaluează pozitiv, dar atunci când este vorba de alte persoane sau de felul în care percep întregul popor, sunt mult mai zgârciți în aprecieri laudative. Apare așadar o discrepanță între imaginea de sine a fiecărui individ, de cele mai multe ori extrem de pozitivă, și imaginea despre români în general, care din păcate este mult mai sumbră. Rezultă astfel că imaginea de sine a unui popor nu este o simplă agregare de imagini personale, ci ea derivă mai degrabă din observarea comportamentului celorlalți în diferite împrejurări și în diferite momente ale existenței.

Pentru a vedea dacă imaginea de sine a generațiilor trecute este împărtășită și de tineretul studios al României de la sfărșit de secol XX am realizat în anul 1998 un studiu similar celui întreprins de Chelcea (1988) și menționat anterior, având ca subiecți 82 studenți de la Facultatea de Geografie din cadrul Universității București. Acestora li s-a cerut să precizeze trei calități și trei defecte specifice poporului român. Am putut întocmi astfel o listă de 19 indicatori de imagine și am calculat pentru fiecare și ponderea în care au fost menționați de studenți. Pe baza acestor indicatori a rezultat un model atomar al imaginii având în nucleu două calități pozitive, ospitalitatea (61%) și inteligența (41%), și una negativă, reprezentată de necinste (39%) (Fig. 4). În ceea ce privește elementele periferice, aici predomină din păcate atributele negative (credul, pasiv, necivilizat, delăsător, leneș, egoist, nedemn de încredere, laș, invidios, dezbinat), fapt explicabil prin prisma situației social-politice dificile de la începutul perioadei post-comuniste. S-ar părea așadar că spre sfârșitul secolului XX imaginea de sine a poporului român începe să se amelioreze, însă nu ne putem iluziona că s-a schimbat radical, astfel încât să favorizeze propășirea națiunii. Ospitalitatea prezentă în nucleul imaginii este o calitate indiferentă pentru progresul economic și social, în timp ce inteligența, în absența unor condiții favorabile de viață, poate degenera cu ușurință în viclenie.

O confirmare a acestor aprecieri o constituie și concluziile studiului realizat de compania Data Media în anul 1997, intitulat „Cum sunt românii – Opinii ale ziariștilor germani”:

„Românul este în mare măsură generos, mândru, civilizat, modest, optimist, tolerant și instruit; este destul de adaptabil, de activ și de serios, și într-o mică măsură eficient, sincer și creativ. Tot într-o mică măsură românul este dependent, ineficient, leneș și indisciplinat, încalcă legile și regulile, în general”.

Se remarcă și de această dată că din perspectiva evoluției societății românești calitățile pozitive nu pot contrabalansa atributele negative menționate.

Fig. 4 Imaginea de sine a românilor la un grup de studenți de la Facultatea de Geografie

Concluzii

Deși există multe voci critice la adresa imagologiei, a imaginii de sine a unui popor și a stereotipurilor care intervin în conturarea acesteia, totuși, este greu să respingem definitiv problema existenței unui caracter național și a unei imagini etnice. De altfel, științele politice recunosc faptul că deciziile și angajamentele oamenilor în viața politică nu pot fi reduse doar la decizii logico-matematice. Aceștia nu pot fi considerați ca niște entități neutre, depersonalizate și lipsite de sentimente, ci se acceptă faptul că toți acționează pe baza convingerilor, amintirilor, idealurilor și imaginilor proprii (Gorun, 2007).

Dacă ne referim la imaginea de sine, aceasta este rezultatul experiențelor individuale (din cadrul familiei și din societate), al activităților educaționale și al influenței mass-media. Imaginea de sine este o raportare subiectivă la o realitate care de multe ori este total diferită, de aceea, în măsura în care este posibil, este necesar să corectăm acestă imagine pentru a o apropia de starea reală de fapt. Efortul în acest sens nu va fi inutil, căci iată ce afirmă Dumitru Drăghicescu: „De la Socrate se știe de ce mare preț este cunoșterea de sine. Conștiința și cunoștința exactă de sine, cu cât se dezvoltă, devin cele mai puternice mijloace de luptă și de succes în lupta pentru viață a oamenilor și popoarelor. Nu este de ajuns să fii tare, să ai însușiri sufletești superioare. Dacă n-ai conștiința clară a tăriei și a însușirilor ce posezi, este aproape ca și cum nu le-ai avea. Neștiind cât poți, nu întreprinzi decât lucruri care sunt sau deasupra sau dedesubtul puterilor tale. Oamenii și popoarele, cari necunoscându-se, se prețuiesc mai puțin decât sunt, rămân și devin slabi. Este tot atât de periculos dacă îți exagerezi sau dacă îți subprețuiești propriile-ți puteri”.

Având în vedere toate considerentele expuse până acum, am grupat indicatorii de imagine rezultați în urma acestui studiu în mai multe categorii, în funcție de modul în care influențează progresul social, astfel:

Trăsături cu rol extrem de important în progresul economic și social: inteligența, imaginația, adaptabilitatea, creativitatea

Trăsături care susțin progresul: optimismul, răbdarea, toleranța, sociabilitatea, înțelepciunea

Trăsături neutre în raport cu progresul: bunătatea, dărnicia, ospitalitatea, simțul umorului, religiozitatea

Trăsături defavorabile progresului: lipsa voinței, resemnarea, pasivitatea/apatia, lipsa de inițiativă, superficialitatea, inconsecvența/delăsarea, lenea, indisciplina, neseriozitatea, credulitatea, necinstea, ineficiența, nerespectarea cuvântului dat, nerespectarea regulilor și legilor

Se poate observa cu ușurință că cele patru calități necesare progresului economic și social sunt puternic subminate de cele 13 caracteristici negative ale specificului nostru național. Dacă studiile psihosociologice ulterioare vor demonstra că aceste caracteristici negative ale personalității noastre naționale încă continuă să persiste va fi necesară o mobilizare de forțe în direcția diminuării lor sau chiar a eradicării lor totale. Suntem de părere că un rol esențial în acest proces îl vor avea învățământul și justiția.

Bibliografie

Blaga L. (1994) – Spațiul mioritic, Editura Humanitas, București.

Călinescu G. (1941) – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația pentru literatură și artă, București.

Chelcea S. (1991) – Imginea de sine a românilor, Revista de psihologie nr. 1-2/1991.

Cioran E. (1939) – Schimbarea la față a României, Editura Vremea, București.

Drăghicescu D. (1996) – Din psihologia poporului român, Editura Albatros, București.

Gorun H. T. (2007) – Imagology Reference Marks, Annals of the University „Constantin Brâncuși” of Târgu Jiu, The University part of the strategies for Romania’s postadheration to the European Union, anul 2007.

Heitmann K. (1985) – Das Rumänenbild im Deutschen Sprachraum, 1775-1918: Eine imagologische Studie, Köln, 1985.

Leersen J. (2007) – Imagology: History and method. Imagology: The cultural construction and literary representation of national characters. A critical survey. Amsterdam.

Mitu S. (1997) – Geneza identității naționale la românii ardeleni, Editura Humanitas, București.

Mungiu Alina (1995) – Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, Editura Humanitas, București.

Neculau A. (1996) – Reprezentările sociale-dezvoltări actuale, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași.

Porsenna N. (1937) – Regenerarea neamului românesc, Editura Cugetarea, București.

Ralea M. (1997) – Fenomenul românesc, Editura Albatros, București.

Rădulescu-Motru C. (1990) – Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte, Editura Anima, București.

Rădulescu-Motru C. (1939) – Românismul, catehismul unei noi spiritualități, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”. Ediția a II-a, București.

Simionescu I. (1937) – Țara noastră, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol al II-lea”, București.

Vasilescu P. I. (1997) – Românii despre ei înșiși. Studiu de teren, Psihologia vieții cotidiene, Seria psihologie, Științele educației, Editura Polirom, Iași.

Vulcănescu M (1943) – Dimensiunea românească a existenței, Izvoare de filozofie, vol II, București.

*** (1997) – Cum sunt românii. Opinii ale ziariștilor germani, Studiu realizat de Data Media, București.