Ideologia Imperiala a Antichitatii Tarzii

Originile ideologiei imperiale romane le găsim în perioada augustană, o dată cu întemeietorul Principatului, Octavianus Augustus. Ideologia observă o elenizare treptată a puterii imperiale, cauzată de rolul predominant al armatei în secolul al III lea. Epoca lui Constantin are și ea locul ei în cadrul ideologiei Antichității Târzii, în primul rând datorită operei lui Eusebius din Caesarea și noii teorii creștine a puterii.

Mijloacele de propagandă ale ideologiei imperiale se diversifică o dată cu trecerea timpului și monedele și inscrispțiile nu mai sunt cei mai importanți factori ai acesteia. Este interesant de urmărit cum titulatura imperială a vremii se îmbogățește constant aducând din ce în ce mai multe “cognomen”-uri pentru împărații cu pricina. Apariția titlului “dominus noster”, este determinant pentru evoluția ideologiei în secolele IV-VII.

Implantarea solidă a Principatului augustic s-a datorat, în mare măsură unei iscusite orchestrații. Esențial este însă faptul că această propagandă nu intră în contrast flagrant cu perceperea realității de către opinia publică, așa cum s-a întâmplat în cazul multor regimuri autocratice, inclusiv și mai ales în secolul XX. Propaganda augusteică avea un profit deosebit din acestă percepere, la care încerca parțial să se alipească, manipulând-o, retușând statutul autentic al realităților politico-sociale, fără îndoială depășind-o simțitor, însă fără a pierde contactul cu ea.

Această propagandă tradusă de poemele literare tributare Principatului și de iconografia originală, ca și de reacții aparent spontane, însă manevrate din umbră de putere, exprimă, și în virtutea imaginilor vehiculate, mistica conducătorului, a unui leader maxim, a unei geniale căpetenii, ca și programul unei înnoiri, totuși în aparență fidelă tradițiilor politico-morale și axiologice tradiționale. Acest program implică restaurarea vechilor valori, vechilor rituri religioase, vechilor temple, vechilor moravuri. Rezultă desigur o nouă ambiguitate importantă. Se invocau speculațiile referitoare la întoarcerea vârstei de aur, la calcule astrologice. Cu prilejul asasinării lui Iulius Caesar prestigii sinistre anunțau primejdia unei nopți veșnice. Cu toate acestea a fost exploatată apariția cometei iuliene, sidus Iulium, prilejuitoare de speculații relative la reînceperea anului mare, Magnus Annus, care existase cândva. În monedele emise de August sunt inserate teme privitoare la Aion, care marchează tocmai începutul acestui an mare. Recuperarea stindardelor lui Crassus ilustrează pe plan propagandistic instaurarea secolului de aur. August se așează în spatele lui Apollo, zeul care ar fi reînvățat pe locuitorii Imperiului ce semnifică pietatea, pietas, maculată de asasinarea lui Iulius Caesar. Apollo este investit ca Purificatorul, ca Expiatorul. Pe de o parte, August însuși afirma că a restaurat Capitoliul, cu substanțiale cheltuieli, și 92 de temple, cu sprijinul moral al senatului. Pe de altă parte sunt puse în mișcare numeroase mituri privitoare la August: cel al tinereții veșnice a principelui (de fapt bolnav aproape pe tot parcursul lungii sale vieți), cel al misiunii lui imperiale, cel al substanței lui divine. Revelatoare pentru această pendulare între tradiționalism și noutate, sunt cele mai importante statui ale lui August. Ne referim la statuia militară și eroică a lui August, în platoșa de soldat, de la Prima Porta și la cea a principelui ca sacerdot și pontifex maximus, descoperită pe via Labicana. Prima statuie ilustrează nu numai întruparea așa numitei virtus, curajul eroului, ci și statutul de înnoitor, de căpetenie providențială, de imperator de tip nou, “veșnic tânăr și ferice”, aproape zeu, ca Marte și Apollo. Gestul autoritar al brațului drept este cel al unui imperator ce vorbește soldaților săi. Pe curia sa figurează recuperarea de la părți a stindardelor romane, Apollo și Diana, ca și Mama Pământ, Tellus Mater. Cea de-a doua statuie corelează pe August cu pietas, cu tradiția moral-religioasă romană. De asemenea, regretatul Pierre Grimal a reliefat importanța majoră a calităților înscrise pe scutul, clipeus, oferit lui August de senat și de popor. Am semnalat și noi însemnătatea acelui scut. Le-am definit ca un manifest program al Principatului. Monede și copii în marmură vehiculau propaganda conotată de scut. Ne referim la copiile de pe altarul de la Potentia și din actualul Arles. Această ultimă copie, descoperită în anii 1950, conține următoarea inscripție: “ senatul și poporul roman a dăruit scutul imperatorului Caesar, fiul divinului, August, consul a opta oară, din pricina virtuții, clementaei, spriritului de justiție, pietății față de zei și de patrie” SENATVS// POPVLVSQVEROMANVS // IMP (eratori) CAESARI DIVI F (ilius) AVGVSTO // COS (ul) VIII DEDIT CLVPEVM // VIRTVTIS CLEMENTATIE // IVTITIAE PIETATIS ERGA // DEOS PATRIMAQVE. Sub aparența fidelității față de tradiții sunt busculate tabuurile republican.

O manifestare clară de monarh al unui regim politic totuși ambiguu, fără nume, au fost jocurile secular. Deslusum, în aceste jocuri, vârful strategiei spectacolelor de conotație propagandistică. În principiu, aceste jocuri menite a celebra o secvență istorică de 110 ani din istoria Romei, fuseseră organizate în 456, 249, și poate în 126 î. C August le sărbătorește în 17 î. H., pentru a oglindi Gloria magnifică a regimului său, instaurarea păcii universale, garantarea eternității Romei. Trabanii regimului augusteic au introdus celebrarea jocurilor în fastele . Cvindecemvirii au consultat Cartile Ssibylline, unde au pretins că ar fi descoperit prezicerea desfășurării jocurilor în 17 î. H, ca și necesitatea reformării lor. Datorită virtuțiilor sale, propuse contemporanilor ca modele, August se apropie de zei. O aură supraumană îl înconjoară. Din nou, ne aflăm departe de căpetenia tradiționalistă, arborată uneori de propaganda augustană. Ca membru al gintii Iulia, August descinde din zeița Venus. Am observat că, din 29 î. H se decantează perceperea lui Octavian ca un fel de nou Apollo. Chiar supranumele de Augustus îi îngăduie să pătrundă printre zei, fără să fi devenit divinitate încă din timpul vieții. Căci Augustus era și un loc investit cu character religios. Romanii încep să venereze un nou Jupiter, așadar, Jupiter al lui August. Panteonul roman se schimba în panteonul principelui. Larii au devenit augusti, când s-au așezat în locuința lui August. Nu există sacerdoți ai lui August, dar, chiar înainte de moarte, el se apropie foarte mult de divizarea propriei persoane. Prin urmare, August nu numai că acaparează numeroase funcții și sacerdoții religioase, dar emerge progresiv ca o ființă religioasă.

Funcția imperială este sacralizată. Restaurator al templurilor și al vechilor rituri și credințe, August făurește totuși o nouă religie. El pune bazele cultului imperial, hărăzit teoretic lui Iulius Caesar. Existau numeroase arhetipuri și precedente, în Orientul elenistic, în Hispania, chiar Italia. În țările elenofone sunt venerate imaginile divine, care echivalau însă cu imaginile împăratului. Se conturează o adevărată liturghie a cultului imperial. Temple ale lui August zeu se ridică la Pergam, Nicomedia, Efes și Niceea. Fiecare cartier din Roma a fost înzestrat cu altare asociate geniului lui August. Asemenea corelații se constată începând cu anul 7 î.H la Neapolis, Pompei, Cumae, unde apar temple consacrate geniului lui August servite de colegii sacerdotale specializate. Principele se asociază venerării Romei dobândind astfel o personalitate divină, subadiacentă.

Formula imperială conține elementele fundamentale ale propagandei și misticii augusteice. Ea nu cuprinde nici o mențiune a așa numitei auctoritas sau a titlului de princeps și nici asocierea cu zeii, fiind incluse bazele puterii imperiale. Adevărata personalitate a lui August, ca și intențiile lui profunde sunt foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de decelat. Întemeietorul Principatului a fost, este și va fi un personaj istoric misterios. Se poate ca el însuși să nu-și fi înțeles complet propriile planuri. A pendulat toată viața între acțiuni brutale, crude și gesturi de clemență, toleranță. Însă aproape toți cercetătorii au recunoscut în persoana lui Augustus, pragmatism și manipulare abilă, chiar subtilă, adesea insiduoasă.

De-a lungul secolului al III-lea, Imperiul Roman a trecut printr-o puternică criză ce s-a manifestat pe toate planurile societății romane. Ideologia și propaganda imperială au evoluat treptat, încă din epoca Principatului, în funcție de transformările prin care a trecut lumea romană. Împărații secolului al III-lea au avut ca bază propagandistică primisiunea revenirii secolului de aur și puneau un accent deosebit pe calitatea de virtus, în condițiile presiunii barbare tot mai apăsătoare la granițele Imperiului, un bun împărat se legitima în primul rând pe calitatea sa de victorios asupra barbarilor. Deținătorul imperiului era întotdeauna victorios, pentru că doar prin victoria împotriva barbarilor reușea păstrarea stabilității.

Asistăm în secolul al III-lea la mitizarea imaginii lui Marcus Aurelius (161-180),, model al bunului împărat. Majoritatea împăraților din secolul trei (împărați de factură militară) erau de origine umilă, mulți dintre ei au folosit numele lui Marcus Aurelius ca gentiliciul în titulatura imperială, prin aceasta dorind să își sporească prestigiul. Septimius Severus (193-211) a legat dinastia întemeiată de el de cea a antoninilor prin metoda genealogiei inventate, afirmând că este fiul adoptiv al lui Marcus Aurelius și frate al lui Comodus, pe care l-a declarat divus.

Diocletian a fost la rândul său nomenul de Aurelius prezent în titulatura sa și în cea a lui Maximianus (Imperator Caesar Caius Aurelius Valerius Diocletianus Pius Felix Invictus Augustus; Imperator Caesar Marcus Aurelius Valerius Maximianus Pius Felix Invictus Augustus), celălalt tetrarh cu rang de august.

Diocletian folosește de asemenea nomenul Valerius, cu trimitere la Claudius al II-lea Gothicus, figura emblematică a secolului al III-lea în special datorită calității sale de victor asupra barbarilor. Asocierea celor două gentilicii sugerează atât calitatea de bun împărat cât și pe cea de victor al barbarilor.

Gentiliciul Valerius este prezent și în titulatura celor doi cezari (Flavius Valerius Constantius, Galerius Valerius Maximianus nobilissimi Caessares) ai tetrarhiei spre deosebire de gentiliciul Aurelius. Marcus Aurelius a reprezentat mijlocul de legitimare al uzurpatorilor din secolul al III-lea, Diocletian dorea ruperea acestei tradiții pentru viitorii augustii, el și Maximilian erau ultimii care se legitimau de la Marcus Aurelius, pentru viitorii împărați gens Valeria reprezenta punctul de legitimare a unei noi dinaști.

Observăm prezenta în titulatura celor doi augusti a titlului de pius felix. Acest titlu apare sub această formă din timpul lui Commodus. Anterior Sula a fost numit Sula Felix, iar titlul de Pius îl găsim integrat în numele lui Antoninus Pius. Titlul de pius este legat de cel de pater patriae, și pune accent pe pietas, una din virtuțile imperiale înscrise pe scutul lui August. În anul 2 î.e.n Augustus a rpimit titlul de paterpatriae, astfel conducea statul așa cum un pater familias își conducea domeniul privat. Pietas reprezenta calitatea împăratului de mediator între zei și supuși, calitate dată de statutul său superior oamenilor de rând, de persoana favorizată de zei datorită funcției pe care o deține. Prin această relație deosebită cu lumea divină împăratul veghează la fericirea supușilor săi, motiv pentru care își atribuia titlul de felix.

Datorită importanței deosebite pe care o are virtus în această perioadă observăm un număr foarte mare de titluri triumfale în titulatura împăraților secolului trei. Folosirea acestor titluri începe încă din epoca Principatului, Claudius I este numit Britanicus, mai târziu Domitian este Germanicus, începând cu Traian observăm creșterea numărului acestor titluri, el este Germanicus din 97 e.n., Dacicus din 102 e.n. și Particus din 116 e.n, mai târziu Septimus Severus va purta titlurile de Arabicus din 195, Adiabenicus din 195, Parthicus Maximus din 198, Britanicus Maximus 210, iar în secolul trei Aurelian avea nu mai puțin de cinci titluri triumfale, Germanicus Maximus, Gothicus Maximus, Persicus Maximus, Carpicus Maximus, Dacicus Maximus.

Împăratul roman deține imperium proconsulare maius et infinitum, toate victoriile militare erau obținute în numele împăratului. Triumful militar este rezervat exclusiv persoanei imperiale. În secolul IV asistăm la o adevărată inflație de cognomina ex virtute datorită accentuării laturii militare a monarhiei. Pentru simplificarea titulaturii uneori aceste titluri triumfale sunt înlocuite cu titluri ca victor, invictus sau semper triumphator.

Diocletian a organizat tetrarhia după conceptul imaginii în oglindă a lumii divine. Fiecare membru al tetrarhiei avea un conservator Iupiter pentru Diocletian, Hercule pentru Maximilian, Apollo Sol Invictus pentru Constantius și Mars pentru Galerius. Așa cum Iupiter este conducătorul lumii divine Diocletian este dominus al Imperiului în calitatea sa de senior augustus, Maximilianus îl are ca protector pe Hercules, divinitate salvatoare, fiu al lui Iupiter. Cum Hercule îi era inferior lui Iupiter în ceruri, Maximianus îi este inferior lui Diocletian în lumea terestră.

Diocletian era originar din Illyricum și se presupune că s-ar fi născut în jurul anului 240 e.n, după Eutropius Dicoletian ar fi fost libert al unui senator, având deci origini umile.

Pentru epoca lui Diocletian, izvoarele sunt destul de sărace, un rol important avându-l opera lui Lactantiu De mortibus persecutorum, trebuie avut însă în vedere ca această lucrare este scrisă într-o manieră unilateral creștină. Se știu destul de puține lucruri despre începuturile carierei militare a viitorului împărat, foarte probabil a început ca simplu soldat. A promovat rapid datorită calităților sale și ambiției deosebite ajungând până la funcția de comandant al Moesiei. Sub împărații Carus și Numerianus a ocupat funcția de comandant al gărzii personale imperiale. Numerianus moare într-o campanie împotriva perșilor (un atentat al cărui autor pare să fi fost prefectul pretoriului Aper), ca urmare ofițerii s-au întrunit pentru a desemna un nou împărat. Astfel în noiembrie 284 Diocletian a fost proclamat împărat de trupele din Nicomedia sub numele de Gaius Aurelius Valerius Diocletianus.

La 1 ianuarie 285 Diocletian și-a inaugurat primul consulat în calitate de împărat. Pentru a-și asigura poziția, trebuia mai întâi eliminat Carinus, deoarece după moartea fratelui său Numerianus acesta sperase că va dobândi stăpânirea de unul singur. Proclamarea unui împărat la Nicomedia a dejucat însă planurile lui Carinus.

În primăvara anului 285 Diocletian s-a îndreptat în marș spre apus. Mai întâi Carinus s-a eschivat și s-a îndreptat cu oastea asupra Italiei pentru a-l înfrânge pe guvernatorul rebel al ținutului Veneției, Marcus Aurelius Iulianus, ceea ce i-a și reușit de altfel. Întrucât Carinus a înglobat în oastea sa trupele învinsului Iulianus și dispunea în persoana prefectului pretoriului Aristobulos de o capacitate militară remarcabilă, el era înarmat excelent pentru confruntarea cu Diocletian. Bătălia s-a dat la gurile râului Margus, în Moesia apuseană, în iulie 285. Când victoria lui Carinus părea iminentă, acesta a fost ucis de ofițerii săi în condiții neelucidate.

Astfel în vara anului 285 Diocletian a dobândit stăpânirea de unul singur. Constantinus era de origine din Illiricum fapt care explica afinitatea sa față de Apollo Sol Invictus. Galerius îl drept conservator pe Marte dat fiind faptul că el reprezenta în cadrul tetrarhiei imaginea războinicului (în special datorită victoriei împotriva perșilor care i-a adus gloria militară). Sub aspect ideologic avem de-a face cu două perechi de divinități Iupiter Mars, cu Iupiter custos al Imperiului alături de Marte războinicul apărător al Imperiului și Hercules și Sol Invictus Apollo salvatori ai Imperiului și garanți ai stabilității.

Maximian Herculis a fost ridicat la rangul de cezar în anul 286 în contextul revoltei lui Amandus și Aelianus, conducătorii de bacaudae (termen de origine celtică, având probabil sensul de vagabonzi) din Gallia. Originar din regiunea orașului Sirmium din Panonia, Maximianus era un bun general însă nu avea o cultură deosebită și se supunea întru totul conducerii lui diocletian. După înăbușirea răscoalei bagauzilor și o serie de victorii împotriva triburilor germanice a fost numit augustus de către Diocletian în septembrie 286. Această numire s-a datorat în primul rînd uzurpării lui Carausius, aclamat augustus de trupele sale în Gallia.

Carausius a fost asasinat în 293/294 e.n. de către Allectus care a fost învins de Constantius Chlorus în 297 e.n. Asocierea lui Maximian și a lui Constantius Chlorus cu divinități salvatoare poate fi pusă în legătură cu acțiunile lor împotriva uzurpărilor și revoltelor, acțiuni care au dus la salvarea statului.

Galerius a fost desemnat cezar pentru Orient la 21 mai 293, în contextul amenințării sarmate de la frontiera dunăreană și al pericolului sassanid, mult mai grav decât uturparea lui Carinius în Occident. Mars, conservator al lui Galerius, era legat mai ales de atributele războinice. Galerius reprezenta în cadrul tetrarhiei, după cum este prezentat de surse, războinicul prin excelență. Mai ales după victoria împotriva perșilor 299, în conformitate cu Lactanius, Galerius a început să se pretindă ca fiind fiul lui Mars.

În cadrul tetrarhiei, acesta avea atribuții precise, de apărător al imperiului prin amenințarea cu războiul împotriva barbarilor, în aceeași ordine de idei, protecția lui Mars oferea victoria militară, atât în conflictele externe, cât și în cele interne. Pericolul însă venea tocmai din această direcție, dacă Hercules și Apollo/Sol Invictus sunt divinități salvatoare prin excelență, Mars este o divinitate activă. Calitatea de învingător pe care o conferă în război protecția sa are atât avantaje, dacă este vorba de un sistem de guvernare personal, dar și dezavantaje, în cazul sistemului de guvernare colectiv. Pericolul constă în faptul că până la urmă, împăratul cu atributele lui Mars tinde să se erijeze în cel mai important membru al tetrarhiei, ceea ce s-a și întâmplat.

Încă din epoca Principatului se poate observa tendința de orientalizare treptată a lumii romane. Această tendință își va pune amprenta și asupra evoluției ideologiei imperiale, sensibilă la transformările societății. Diocletian a oficializat ritualul prosternării în fața persoanei imperiale, proskynesis, ritual specific monarhiilor elenistice. Împăratul devine astfel dominus pentru supuși, iar funcția pe care o ocupă îi conferă o aură divină. El nu mai este doar primul dintre cetățeni, ci este un supraom, dominus al imperiului. În titulatura imperială apare formula Dominus Noster care treptat o va înlocui pe cea de Imperator Caesar.

Introducerea ceremonialului de tip elenistico-oriental a marcat, de asemenea, sfârșitul unei tendințe care datează din epoca Principatului, anume, accentuarea caracterului sacru al monarhiei. Însă același ceremonial a marcat și o îndepărtare a împăratului de supușii săi. Aceasta, pentru că în cadrul ceremonialului, crearea funcțiilor palatine legate de această inovație (ca magister officiorum, praepositus sacri cubiculi, domesticii, cubicularii) a dus la crearea unui filtru între împărat și supușii săi.

Începând de la Diocletian asităm la un declin abrupt al rescriptelor imperiale adresate particularilor, aceasta marcând faptul că, chiar dacă în teorie puterea imperială a devenit autocratică, în practică accesul limitat la persoana imperială i-a îndepărtat pe supuși.

Consolidarea birocrației și crearea corpului cubiculariilor a dus la limitarea efectivă a accesului deținătorului puterii imperiale la decizia politică, influențată de scăderea numărului informațiilor primite de la funcționarii săi, dar și controlul său, prin persuasiune, de către persoanele dispunând de acces direct la persoana imperială.

Cezarii nebuni au fost aceia care au introdus elemente orientale în comportamentul lor. Ei au fost condamnați pentru tendințele inovatoare de sursele de factură senatorială. Treptat însă aceste inovații au fost acceptate, și tipare comportamentale considerate aberante în epoca Principatului par firești în antichitatea târzie.

Dacă în epoca Principatului sursele sunt scandalizate de folosirea titlului de dominus, neoficial, de către Nero sau Caligula, la Aurelian acest titlu devine oficial și folosirea lui este percepută ca normală.

Ideologia tetrarhică reprezintă un moment în evoluția treptată a ideologiei imperiale romane și nu o inovație, o ruptură bruscă de trecut. Tetrarhia a fost concepută ca un sistem de guvernare continuu. Cei doi augusti trebuiau să se retragă după o perioadă de douăzeci de ani, lăsând locul celor doi cezari care urmau să-și numească la rândul lor doi secunzi. Imperiul Roman rămânea un patrimonium indivisum, autoritatea imperială nu divizată ci înmulțită cu patru. Acest sistem, dorit a fi o soluție pentru criza cauzată de uzurpări și de pericolul barbar, nu a funcționat însă. Galerius avea să forțeze numirea lui Maximus Daia și a lui Flavius Severus ca cezari în 305 e.n. , nu pentru merite deosebite și calități, ci doar pe baza relațiilor de rudenie și prietenie. Acest fapt va duce la uzurpările lui Maxentius și Constantin care vor răsturna ordinea tetrarhiei. Dominatul implica adoptarea unor noi valori existențiale. Cum sublinia Marcel Le Glaz, totul se schimba în viața romanilor. Mutațiile penetrează în adîncime, cum vom remarca, mentalul lor colectiv, precum și instituțiile, structurarea lor politico-social-economică. Emerg noi subsisteme instituționale, politice, sociale, o structură aproape complet inedită a ansamblului scoial-politic-mental-axiologic. Presiunile exercitate de barbari și mutațiile religioase intervin în forță ca să modifice existența romanilor. Dacă un roman al secolului I d.H ar fi putut să fie proiectat în secolele al IV-lea, al V-lea, al VI-lea, cum reliefa Marcel Le Glay, nu ar fi înteles aproape nimic din ceea ce îl înconjura.

Organizarea puterii imperiale și a anexelor sale ei administrative încearcă, cu eficacitate pe termen scurt, chiar mediu, însă fără efecte benefice pe termen lung, să înlăture carențele orânduirii politice moștenite de la Principat. În primul rînd, statul roman se convertește din autoritar în totalitar. Desigur Severii și Aurelian pregătiseră instaurarea acestuia, dar decantarea procesului structurilor totalitare s-a produs sub Diocletian, Constantin și sub urmașii lor. Este dificil de precizat ce s-a schimbat mai simțitor față de veacurile anterioare: funcția imperială, administrația centrală sau cea provincială? Se cristalizează un regim politic înzestrat cu administrații concepute ca instrumente capabile să poarte acțiunea puterii supreme până în capitalele regionale și chiar în cele mai modeste sate.

Pe măsură ce puterea imperială sporește, devine totalitară, toate mecanismele transmiterii demersului asumat de ea sunt consolidate. Prin urmare, zeii ori Dumnezeu conferă suveranului puteri exorbitante, cu prilejul întronării lui. Subsistă totuși ceva din investitura populară. Fie că soldații, eventual manipulați, impun un împărat, fie că ei nu jucaseră nici un rol real în desemnarea augustului, de regulă este necesară o proclamare militară a acestuia, închipiuită ca un demers al poporului care transmite puterea sa monarhului.

Ceremonia acestei proclamări sau aclamări a întronării suveranului se organizează după o regie mai complicată ca în vremea Prinicipatului. Ea este îndeobște pregătită dinainte pe o câmpie ori pe o colină unde se desfășoară adunarea soldaților, contio militum. Unanimitatea militarilor, ce-și lovesc scuturile de genunchi, ilustrează aclamarea împăratului, semn divin și expresie a unui consens universal. După aceea, noul dominus anunță un program de guvernare, și promite soldaților gratificația obligatorie pentru el, domatium.

În virtutea acestei doctrine, împăratul devine principalul, aproape unicul legislator al statului. El încarnează legea, este legea vie. Este în teorie obligat să respcte legile, stipulate de el însuși. În principiu supus legilor sale, el este perceput de toți ca stăpân, dominus, absolut.

Suveranul continuă să fie imperator și să dețină puterile tribuniciene. Până spre sfârșitul secolului al IV lea d. H, când împărații creștini renunță la pontificatul maxim, împăratul se intitulează în continuare pontifex maximus și deține demnități sacerdotale păgâne. Se remarcă că persistă un timp și apoteoza imperială. Totuși așa numita formulă imperială reflectă transformarea lăuntrică a puterii imperiale și instaurarea Dominatului. Pe unele inscripții apare încă sintagma Imperator Caesar Augustus, dar, ea este înlocuită de către stăpânul nostru urmată de flavian, așadar, dominus noster flavius. În titulatura imperială se acumulează, în proporții stupefiante, epitete foarte laudative, de la Constantin, împăratul este exultat ca născut pentru binele statului.

S-ar spune că pe măsură ce uzurpările și luptele pentru purpura imperială se multiplică, împărații încearcă să le juguleze sau să le prevină prin valorizarea delirantă a statutului lor cu totul ieșit din comun. Împăratul este reprezentat ca o ființă intermediară între om și divinitate și beneficiază de o maiestate secundă, prima fiind cea a persoanei sau a persoanelor divine. Nu atât persoana sa este divină și sacra, cât puterea sa, fundată pe o temelie religioasă. La naștere o teologie a suveranului creștin, întrucât el domnește prin grația divină.

Suveranul este ales de Dumnezeu iar, Imperiul Roman – până în secolul al VI lea emerge ca regimul politic ideal, voit de Tatăl Ceresc. Monarhia constituie cel mai bun regim politic, întrucât corespunde pe pământ omnipotenței Dumnezeului însuși. Împăratul este delegatul , prefectul lui Dumnezeu, după Eusebius din Caesareea, imaginea terestră a Mântuitorului, destinat să practice imitatio Dei, ori a lui Hristos. Împăratul este inspirat de Dumnezeu și, în virtutea prerogativelor supraumane, exercită autoritate chiar asupra Bisericii. El trebuie să conducă oamenii spre Regatul lui Dumnezeu, dar desigur până în secolul al VI lea, mecanismele statului nu sunt decât parțial creștine.

Funcțiunea imperială este subsumată instaurării ostentative a monarhiei și reticențele juridice nu pot camufla faptul că sunt în mare parte abandonate fațadele republicane ale Principatului, deși anumite ambiguități există. Începând de la Constantin se va promova o mistică imperială diferită: monedele figurează o mână pornită din cer care îi întinde diadema. După eșecul tetrarhiilor se impune cu stringență caracterul dinastic al puterii imperiale. Valentiniano-teodosienii, isaurienii și membrii dinastiei iustiniene percep ereditatea dinastică care contrastează cu percepția charismatică a competențelor împăratului- dominus. Unele vlăstare ale împăraților asumă purpura imperială când erau copii. Latura charismatică este îndepărtată pentru că nu se vădește a fi ereditară. Nu sunt ereditare decât virtuțiile subsumate charismei, ca înțelepciune, generozitatea prin excelență dragostea nutrită față de cetățeni, de oameni, philanthropia, însușire în primul rând regală. De aici recurge și necesitatea ceremoniei investiturii ori aclamării noului suveran. În definitiv, puterea totalitară este percepută ca o îndatorire față de Roma, de civilizație, de pace, de poporul lui Dumnezeu. De aceea nu s-a ajuns niciodată în Occident la o ereditate de drept, de iure, oficial, legal consfințită.

Totalitarismului Dominatului incită setea de putere. Miza este enormă, forța excesivă a totalitarismului despotic, sacralizat este râvnită de mulți. Totodată, în jurul său se urzesc intrigi stufoase, care urmăresc promovarea unor curteni în detrimentul altora, obținerea capacității de a influența masiv decizia, viața, atitudinea monarhului despotic.

Dominatul, ca orice totalitarism, trebuie să se bazeze pe camarile, nu poate supraviețui fără ele. Iar în interiorul acestor camarile lupta pentru putere, avantaje politice și economice, poziție importantă în jurul dictatorului- monarh îmbogățire rapidă, prevalența vanitoasă, este cumplită. Acest dominat se în conjură de un ceremonial și de o pompă luxuriante. Locul anturajelor este luat de curtea împăraților. Această curte este ambulantă și îl însoțește pe dominus în reședințele pe care acesta le schimbă în cursul vieții sale, unii împărați nevăzând niciodată Roma. Constantinopolul este însă o reședință imperială stabilă.

Mantiei roșii purtate odinioară de generalii Republicii, cu prilejul triumfului, așa numitul paludamentul, calificat acum ca purpura, culoarea sa devenind monopolul suveranului, i se adăuga încălțăminte roșie, o tunică din mătase, împodobită cu broderii și nestemate. Desigur, purpura și diadema fuseseră însemnele monarhilor elenistici și orintali, influenței sassanizilor alăturându-i- se conotații elenistice.

Sunt riguros stipulate, reglementate, accesul la împărat, audiențele. Prevalează ritul adorării purpurei, care desemnează dreptul de a-l vedea pe dominus. Această adorare devine o cutumă de neclintit a curții imperiale. Așa cum am amintit anterior fenomenul adorației și al prosternării ia o amploare deosebită în perioada lui Iustinian, ca urmare a influenței Teodorei. Un asemenea ritual comportă mișcări și gesturi precis statuate. Cel admis să adore purpura inițiază în tăcere spre împărat, în conformitate cu o ordine ierarhică în prealabil stabilită cu mâinile acoperite cu un val, îngenunchează în fața împăratului și îi sărută poalele veșmântului. Această prosternare sau îngenunchere însoțită de sărutul mantiei constituie principalul gest de adorație.

De altfel, adorarea împăratului reprezintă o favoare, acordată doar unor privilegiați. În timpul audienței numai dominus statea pe tron: toți cei din jurul său și din sală stăteau în picioare. Imaginile conservate din această vreme și relatările literare situează împăratul la o distanță considerabilă de mulțime și postat într-o atitudine hieratică