Gorbaciov Si Sfarsitul Urss

CAPITOLUL I

GROBACIOV ȘI SFÂRȘITUL URSS

Prin anvergura implicațiilor sale, moartea lui Stalin survenită la data de 5martie 1953, a indus un efect anarhic și difuz în interiorul lagărului socialist și în planul politicii externe sovietice, generând un proces de destabilizare, de eterogenizare a toposului comunist și de accentuare a unor antinomii ireconciliabile. Pentru Estul European, dispariția celui care personifica avatarul dominției sovietice și care propăvăduia ordinea revoluționară, semnifica debutul unei perioade de metamorfoze aparent irealizabile: „destrucția eșafodajului politic, redobândirea independenței naționale și nu în ultimul rând, inițierea unor acțiuni timide de ieșire de sub tutela Moscovei”. Odată cu moartea liderului suprem, unitatea de monolit a blocului comunist părea simptomatic periclitată, unica soluție de prezervare a coeziunii imperiului, constituind o imperioasă aclimatizare a sistemului politic la provocările și exigențele erei poststaliniste.

Această convingere stăruitoare a amprentat politica internă și externă a Uniunii Sovietice, și indisolubil, pe cea a sateliților săi, „determinând pe toate palierele (politic, economic, intelectual), un curent favorabil inițierii unor acțiuni destinate să asigure o anumită detindere”. Pe scurt, succesorii lui Stalin au întreprins eforturi asidue pentru a limita teroarea în masă, diminuând practicile de epurare și reducând simțitor retorica antioccidentală.

Inițiator si actant al profundelor schimbari induse și operate chiar din interiorul sanctuarului politic de la Kremlin, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a avut încă de la bun început neșansa istorică „de a fi ultimul conducător al unui impreiu căruia tot el îi va semna, în cele din urmă, actul de deces”, proiectul său reformist germinând, contrat eforturilor de ameliorare a comunismului, un proces involuntar de destrămare statală și colaps imperial.

Înainte însă de autopsia cauzele obiectuale care au favorizat, inextricabil, dezintegrarea sistemului totalitarist sub conducerea gorbaciovistă, logica evenimențială reclamă expunerea circumstanțelor care au permis atât ascensiunea politică a liderului cât și principalele inițiative întreprinse de acesta în calitate de Prim-Secretar al PCUS.

Debutul anilor 1980 ilustra frapantele anomalii cu care se confrunta Uniunea Sovietică sub montajul fin al moștenirii brejneviste: o criză endemică de factură polivalentă, un sistem cangrenat de excesiva birocratizare și centralizare politică, degradare economico-socială și nu în ultimul rând, un viraj retractil și izolaționist în spectrul raporturilor internaționale.

1.1. POLITICA DE REFORMARE

Conștient de urgentarea prefacerilor si necesitatea eliminarii deficiențelor cu care se confrunta imperiul sovietic, Mihail Gorbaciov, „și-a propus înca de la debutul mandatului său, să reformeze atât politic cât și economic Uniunea Sovietica”, avansând o versiune proprie de contrareformă ca o modalitate de a schimba dinăuntru, din interior valorile și instituțiile sistemului. Proiectul său avangardist personifică recunoașterea, care nu mai putea fi tergiversată, „că dacă statul sovietic dorea să supraviețuiască, trebuia să se supună unei intervenții chirurghicale de proporții”, soluția tributară acestui obiectiv constintuind-o materializarea și aplicabilitatea unor concepte, care ulterior au făcut istorie: perestroika (restructurare sau reformă radicală), glasnot (transparență sau deschidere), democratizatsiya (democratizare) și uskorenie (accelerare)”. Inițial, din dorința de a-și consolida puterea politică dar și din nevoia de a revitaliza aparatul guvernamental, Mihail Gorbaciov a optat pentru o politica de reînoire a cadrelor, „înlocuind pletora gerontocratică cu un personal reformist si întinerit” care să îi împărtășească în inegralitate sistemul valoric. Conform viziunii sale politice,proiectul substituirii cadrelor ar fi indus transformări de substanță la nivelul Uniunii Sovietice, contribuind la îmbunătățirea procesului decizional, la eficientizarea mecanismului economic, la disciplinarea socității și nu în ultimul rând, la întărirea autorității partidului.

Promițătoare prin însăși natura efectelor anticipate, măsurile trasate pe plan intern încă din primii doi ani de guvernare, evidențiau „decizia liderului de la Kremlin de a nu se îndepărta foarte mult de la experimentul andropovist” perceput la vremea respectivă drept soluție reparatorie pentru disfuncționalitățile cu care se confrunta sistemul sovietic.

Fervent susținător al liniei politice statornicite de Andropov, Gorbaciov avea să aducă la cunoștiință în cadrul plenarei CC al PCUS din aprilie 1985, succesele înregistrate în timpul conducerii andropoviste, pledând în același timp pentru necesitatea implementarii unui curs politic al accelerării (uskorenie) cu scopul de a recupera din decalajele acumulate în raport cu Occidentul. „Concret, ceea ce se anticipa sub deviza accelerării, era o creștere a producției industriale cu peste 20% pe parcursul unei perioade de 15 ani, punându-se în discuție inclusiv posibilitatea în care Uniunea Sovietică ar fi putut să ajungă din urmă Statele Unite ale Americii în ceea ce privește producția industrială”. În subsidiar, strategia uskoreniei preconiza și o panoplie de măsuri destinate „creșterii venitului național, exploatării integrale a capacitățiilor de producție existente, îmbunătățirii calității produselor, soluționării problemei locuințelor și nu în ultimul rând a aprovizionării cu alimente.”

Totuși, confruntat cu situația de a accepta procesul lent și trenant al uskoreniei și eșecul acestei politici în îndeplinirea abiectivelor propuse (accelerarea producției ca și modalitate de reducere a deficitului economic al Uniunii Sovietice), Mihail Gorbaciov a decis să confere un plus de substanță demersurilor sale, lăsând sloganul de perestroikă, slogan care a chintesențiat întreaga sa platformă politică.

Inițiată cu scopul de a dinamiza procesul reformist, perestroika a reprezentat încă din stadiul său embrionar, esența unui mod revoluționar de conștientizare a gravității situației, acționând în favoarea reanimării sistemului sovietic. În analogie directă cu termenul de reconstrucție, sloganul s-a născut din nevoia de a transpune în realitate viziunea avansată de Mihail Gorbaciov în direcția schimbării și reinserției Uniunii Sovietice pe traiectul modernizării. În accepțiunea liderului de la Kremlin, schimbarea nu putea fi realizată în primă instanță în absența unor mutații considerabile în sfera economică. Tocmai din acest considerent, Mihail Gorbaciov a vizualizat perestroika inițial din perspectiva „regenerării și îmbunătățirii performanței în sectorul economic”, preconizând și măsurile destinate acestui proces. Ulterior „explicând subtilitatea acestei noțiuni, Gorbaciov a admis faptul că perestroika a înglobat nu numai economia, ci și relațiile sociale, sistemul politic, sfera culturii, activitatea Partidului Comunist, a tuturor cadrelor de conducere și administrare, echivalând cu o revoluție care urma să se extindă de-a lungul unui interval istoric determinat”. Cu alte cuvinte, perestroika reprezenta o atitudine reformatoare orientată spre politică și societate, izvorâtă din nevoia de depășire a situației agravante în care se afla Uniunea Sovietică în momentul respectiv. Nu în ultimul rând, perestroika era dictată și de imperativul reconsiderării, revalorificării și a reinterpretării experienței leniniste, accentuând importanța unor teze care fuseseră avansate de Revoluția din Octombrie dar care nu au putut fi concretizate: „impunerea unui regim democratic, stabilirea unui siste juridic corect, depașirea climatului alienant al populației în raport cu proprietatea privată dar și consolidarea unui parteneriat limitat între societate si elita guvernantă”. Astfel, dacă este veridică afirmația conform căreia perestroika a apărut din nevoia reformării și restructurării întregului eșafodaj sovietic, la fel de verosimil este și faptul că măsurile lansate sub egida acestui concept au reprezentat formula explicită de materializare a acestor realități politice. Prin urmare, legea împotriva veniturilor ilicite, introducerea unei comisii destinată inspectării calității produselor și chiar lansarea unei campanii de combatere a consumului de alcool, au certificat intenționalitatea concretizării obiectivelor propuse. Astfel, „decretarea în mai 1986 a legii împotriva veniturilor ilegale prin care se exercita un control mai strâns asupra persoanelor care încasau venituri pe alte filiere decât cele oficiale precum și asupra tuturor celor care îndeplineau activități profesionale neînregistrate, se urmărea în prealabil eradicarea economiei paralele și recanalizarea energiilor dinspre sectorul economiei subterane înspre sectorul statului”. În al doilea rând, prin „inițiativa creării unei comisii însărcinată cu inspectarea calității produselor și depistarea bunurilor necorespunzătoare (gosprimoka)”, se urmărea îmbunătățirea sectorului de producție și eliminarea multiplelor neregularități care fuseseră semnalate în acest sens. Nu în ultimul rând, prin campania lansată în vederea combaterii alcoolului, materializată prin reducerea dractică a vânzărilor de alcool, se urmărea soluționarea uneia dintre cele mai stringente probleme sociale cu care se confrunta societatea sovietică –băutul excesiv-. Cu toate acestea, măsurile nu au înregistrat totuși succesul preconizat, relifând insuficiențele perestroikăi. Conducerea politică a realizat destul de devreme că măsurile înaintate se subscriau aceluiași sistem care se dovedise rigid și opac, revelând incapacitatea de a răspunde la exigențele unei reforme radicale. Cu toate că perestroika ipostazia tot ce îi lipsea Uniunii Sovietice la momentul respectiv (nevoia capitală de reforme), „Mihail Gorbaciov nu concepea îndeplinirea acestui obiectiv esențial din perspectiva abandonării și repudierii fundamentului socialist”. Aceeași convingere stăruitoare se regăsea și în activitatea economică, sector în care liderul de la Kremlin a manifestat încă de la bun început reticență în abandonarea perceptelor economiei planificate, demarând o reformă economică întemeiată pe interdependența și interrelaționarea elementelor capitaliste cu cele de sorginte socialistă”.

În acceptiunea sa, „întărirea conducerii centralizate a economiei trebuia să coexiste cu lărgirea limitelor autonomiei întreprinderilor și a drepturilor acestora de a vinde cantitățile de produse obținute suplimentar celor prevăzute de plan, iar încurajarea întreprinderilor individuale trebuia să se armonizeze cu lupta severă împotiva veniturilor care nu proveneau din muncă”. Mai mult decât atât, Gorbaciov intenționa să utilizeze structurile statale și mecanismele de partid pentru modernizarea industrială a Uniunii Sovietice și, numai după ce acest obiectiv va fi fost realizat, la începutul anilor 1990, să treacă la o reformă radicală a economiei”. Pe scurt, sistemul economic pe care îl preconiza trebuia să îmbine în mod optim centralismul cu autoconducerea, relevând de o manieră peremptorică o veridică formulă de compromis.

Privită in ansamblu, perestroika a relevat o strategie incoerentă și din prisma faptului că nu a apreciat cu exactitate dimensiunea sarcinii care îi revenea, mulțumindu-se să perfecteze sistemul și să îl determine să funcționeze. Altfel spus „perestroika s-a limitat la o reforma parțială, urmarind să corijeze un sistem care în esență era imposibil de corijat”.

Dacă în formularea conceptului de perestoikă, Mihail Gorbaciov a dat dovadă de ambiguitate și imprecizie, atribuindu-i rolul de simplu paliativ, în elaborarea politicii de glasnost, liderul sovietic s-a remarcat prin mai multă inspirație, ingeniozitate și originalitate, înregistrând un veridic și real succes prin promovarea acestei politici. Constatând absența progreselor si caracterul oarecum evaziv al scopurilor avansate de perestroika, Mihail Gorbaciov a înțeles rapid că pentru a impulsiona cadența reformelor sale, avea nevoie de suportul populației, îndeosebi de cel al intelectualității, modalitatea optimă de realizare a acestui deziderat, constatând în desființarea parțiala a cenzurii, acordarea libertății de exprimare și denunțarea diverselor abuzuri, mai exact de glasnost. Literalmente „politica de glasnost esențializa nevoia unei dezbateri mai deschise, mai transparente, în interiorulsocietății sovietice„, acționând în favoarea îmbunătățirii sistemului socialist, fără a minimiza însă rolul conducător al PCUS. Complementar, glasnostul urmărea resurecția populației, redeșteptarea acesteia, prin intermediul unui proces asiguratoriu de eliminare a interdicțiilor și de înlaturare a prohibițiilor. Garantând cetățenilor sovietici dreptul la cunoaștere universală și la aflarea adevărului, glasnostul restituia sensul demnității umane care fusese profund viciat de caracterul despotic al regimului stalinist. Mai mult decât atât, politicii de glasnost îi incumba temerara sarcină de a familiariza și a informa populația cu privire la problematicile trecutului și ale prezentului Uniunii Sovietice, „cu intenția de a le suscita în mod conștient interesul participativ în direcția eforturilor de restructurare a sistemului sovietic”. Nu în ultimul rând, glasnostul reprezenta u mijloc sistematic de „dezavuare a formalismului și de divulgare a falselor rapoarte, a statisticilor trucate, a recordurilor imaginare, a rapoartelor despre realizările fictive în spatele cărora societatea se adăpostea de încălcările neîncetate ale partidului”.

Sintetic, așa cum avea să mărturisească și Gorbaciov, glasnostul „restaurând și purificând esența revoluționară a marxismului sovietic”, nu reprezenta un scop în sine, ci o modalitate particulară de avansare a reformei declanșate la vârf.sigur că ne putem întreba de ce regimul și-a asumat o asemenea provocare, provocarea glasnostului. Avțnd în vedere deosebirile de orbin aplicativ și calitativ aferente celor două orientări propuse de Mihail Gorbaciov, s-au putut repera facil o serie de avantaje tributare glasnostului, avantaje de care perestroika nu a beneficiat în egala măsură. Unul dintre avantaje a fost acela că prin însași natura sa, glasnostul a exprimat descătușare, execitând un efect resurgent asupra mediului comunicațional si informațional. Alt avantaj al glasnostului l-a constituit popularitate subită provocată de moficicare măsurilor care obstructionau accesul la informație, discursul liber, cititul și ascultatul, redobândindu-și astfel, atributele legitime si genuine. În mod previzibul, vântul accesului la informație a fost iminent resimțit îndeosebi prin intermediul unor publicații care dezvăluiau anumite aspecte legate de istoria partidului și a statului sovietic, a regimului stanilist și a abuzurilor comise de acesta, dar și din activitatea lui lenin, considerat fondatorul partidului bolșevic si al statului sovietic. De asemenea, din dorința de a recâștiga ofensiva în acest domeniu, „glasnostul și măsurile de liberalizare asociate acestuia, au încurajat și apariția unor materiale care dezvăluiau o serie de subiecte tabu legate de rata accentuată a criminalității, de abuzul drogurilor da și de proliferarea prostitutiei”,revelând parametrii veridici de dezvoltare ai societății sovietice. Totuși, dovada elocventă a faptului că glasnostul nu s-a aventurat mai departe în denunțarea tarelor trecutului și a rămas mai degrabă cantonat într-un proiect de perpetuare a secretomaniei, transpare însăși din maniera în care a fost perceputa catastrpfa nucleară de la Cernobîl”. „ deși fusese informat despre explozie la nici cinci ore de la producerea sa, Mihail Gorbaciov a preferat să păstreze tăcerea”cenzurând informția și adoptând strategia dilatoriei în pofida gravității situației și al riscului enorm la care era expusă populația Uniunii Sovietice. Doar în momentul în care prezența norilor radioactivi a fost preponderent resimțită, liderul de la Kremlin s-a simțit obligat să recunoască catastrofa nucleară din ucraina, adoptând măsuri pentru evacuarea populației aflată în zona iradiată.

Indubitabil, episodul de la Cernobîl dar și atitudinea preluata fața de această situație, nu au făcut decât să certifice faptul că procesul de transparență era în continuare unul dirijat, selectat si filtrat cu rigurozitate, fiind astfel in contradicție directă cu principiile proclamate de glasnost. Cu alte cuvinte, în ciuda progresului înregistrat, transparența era una parțială si strict controlată.

Totuși,fără a distorsiona datele problemelor, politica de glasnost a reprezentat filonul democratic al orânduirii socialiste, pledând în favoarea mobilizării și angrenării maselor în activitatea politică. Marele său merit a fost acela de a insufla mai multă energie și mai multă atmosferă constructivă în sânul societății ca și formula optimă de îmbunătățire si umanizare a sistemului socialist.

„Considerată o realizare valoroasă și de necontestat a lui Mihail Gorbaciov care a făcut să explodeze din interiori un sistem bazat pe minciuna de stat, politica de slasnost, a demonstrat, cu multă evidență, că odată decantat adevărul, sistemul leninist a devenit caduc.”

Dovadă concludentă a faptului că Mihail Gorbaciov nu s-a rezumat la o schimbare parțială, ci a urmărit o transformare de ansamblu la nivelul Uniunii Sovietice transpare din însăși maniera în care „liderul de la Kremlin a extrapolat proiectil să reformist la nivelul politicii externe sovietice”

Conștientizând faptul de omnipotența militară nu mai constituia un atu și nu insufla prestigiu național, Gorbaciov a urmărit obținerea unui capital de imagine sporit pentru Uniunea Sovietic aîn calitate de lider politic și moral al unei noi ordini internționale, pledând in favoarea unei politici de substituție, potrivit căreia, amenințarea cu forța era înlocuita cu acțiuni de toleranță, mediere si chiar negoriere.

Uniunea Sovietică a dovedit că este capabilă să devina un partener loial si de încredere in special prin formalizarea unui nou tip de relații cu Statele Unite ale Americii ce a fost realizată cu ocazia întâlnirii dintre cei doi lideri ale acestor superi puteri, respectiv Mihail Gorbaciov si Ronald Reagan, la Geneva în zilele de 21-22 noiembrie 1985. Cu acel prilej, „cei doi lideri își anunțau angajamentul de a statua în baza unei declarații comune, decizia inadmisibilității unui război nuclear în cadrul căruia nu puteau exista învingători, armonizându-și interesele în același timp și în privința limitării și reducerii arsenalelor nucleare ale celor două țări. Colateral s-a ridicat și problema delimitării spațiului aerian și a deschiderii de noi consulate, respectiv un consulat la New York pentru Uniuniea sovietică și unul la Kiev pentru Statele Unite ale Americii.”

Liderul sovietic, a trasat conturul unei politici distincte și fără precedent în raport cu Estul-Europei, dispersându-se cu repeziciune de strategia tradițională aferentă spațiului cartografiat. Altfel spus, a fost instituționalizată „doctrina Sinatra”, doctrină care a reprezentat in esența sa, o modalitate adecvată de extrapolare și ajustare a principiilor perestroikăi și ale noii gândiri politice la nivelul relațiilor dintre Uniunea Sovietică si aliații săi est-europeni.

Inițiate cu scopul de a resuscita un sistem intrat in letargie, perestroika și glasnosti au eșuat lamentabil, devenind simple instrumente teoretice, lipsite de substanță. Ingenioasa lor conceptualizare, care urmărea, pe de o parte „un amplu proces de restructurare economică și o mai mare deschidere și transparență, ca modalități de avansare a reformei declanșate la vârf”, s-a dovedit anacronică. „S-a crezut, cum era normal, că nu se dorește altceva decât reformarea, consolidarea, întărirea regimului comunist și modernizarea economiei URSS prin reforme radicale, însă reversul procesului a consfințit o fulminantă descompunere a acestuia”. Slăbirea presiunii interne și diminuarea funcțiilor factorilor de coeziune, infuzarea de idei liberare și democratice, au declanșat un proces de eroziune internă, accentuată de mișcările naționale din republicile unionale, anticipând inevitabilul sfârșit.

1.2 CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN EUROPA DE EST

Istoricul J. F. Brown a identificat șase cauze principale ale eșecului regimurilor comuniste europene. Prima, „cea mai evidentă și atotcuprinzătoare”, ar fi eșecul general al acestor regimuri, un eșec de continuu de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult incompatibilitatea dintre interesele Uniunii Sovietice și aspirațiile naționale ale țărilor pe care aceasta și le subordonase după Al Doilea Război Mondial.

A doua cauză este o consecință directă a primei: eșecul, mai ales cel economic, a subliniat lipsa de legitimitate a comunismului, care nu-și mai poate ține promisiunile de bunăstare economică și armonie socială. De asemenea, eșecul economic a stimulat și consolidat opoziția și a unit populația împotriva regimului: intelectuali, studenți, muncitori, toți încep să conteste regimul.

O a treia cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul său eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai important, voința de a folosi forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968).

Ultimele două cauze țin de factori externi: mai întâi, dezghețarea și dezvoltarea relațiilor cu Occidentul și impactul valului reformator din URSS din timpul lui Mihail Gorbaciov. Acest nou lider de la Kremlin, prin viziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și paralizat (prin denunțarea doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști: aceștia nu au știut cum să facă față unui lider sovietic liberal, care urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl apărau .

O a patra cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată de propriul său eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și mai important, voința de a folosi forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968). Ultimele două cauze țin de factori externi: mai întâi, dezghețarea și dezvoltarea relațiilor cu Occidentul și impactul valului reformator din URSS din timpul lui Mihail Gorbaciov. Acest nou lider de la Kremlin, prin viziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și paralizat (prin denunțarea doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști: aceștia nu au știut cum să facă față unui lider sovietic liberal, care urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl apărau.

Dacă Brown vine cu o explicație ce ia în considerare mai mulți factori, alți istorici au preferat să se concentreze doar pe anumite cauze. Robin Okey, spre exemplu, pune accentul pe importanța pierderii legitimității. Potrivit acestuia, legitimitatea regimurilor s-a pierdut în stadii de-a lungul celor patruzeci de ani de comunism. Mai întâi, regimurile comuniste au pierdut legitimitatea morală, prin excesele staliniste care demonstrează că ideologia comunistă nu înseamnă moralitate superioară, așa cum pretindea. Urmează legitimitatea politică, prin intervențiile sovietice din 1956 și 1968, care arată că independența și suveranitatea statelor comuniste e o iluzie, și că ele sunt victimele imperialismului sovietic. În cele din urmă, se pierde legitimitatea economică, aceasta fiind picătura care a umplut paharul: regimurile comuniste ar fi putut supraviețui dacă s-ar fi susținut economic. Dar din momentul în care eșecul economic al regimurilor socialiste devine evident, la fel și ideea că ele nu pot fi îmbunătățite, soarta comunismului a fost pecetluită.

Okey analizează căderea regimurilor comuniste pornind de la o teorie privind colapsul unui sistem. Acest proces presupune la rândul său două procese concomitente, care pot fi identificate și în cazul prăbușirii regimurilor comuniste din Europa: mai întâi, creșterea voinței și/sau a puterii celor conduși de a contesta legitimitatea statu-quo-ului (ceea ce se traduce prin apariția și consolidarea mișcărilor de opoziție) și, în paralel, descreșterea puterii și/sau a voinței conducătorilor de a păstra statu-quo-ul, adică ezitările elitei comuniste de a mai recurge la forță pentru a reprima opoziția. Asta s-a întâmplat, în țările comuniste din Europa, pe parcursul anilor '80 (cu excepția României): opoziția și societatea civilă se dezvoltă treptat și capătă din ce în ce mai multă putere, iar liderii comuniști nu mai știu cum să-i facă față și, în cele din urmă, cedează.

În materie de politică externă primul obiectiv era câștigarea încrederii internaționale și recunoașterea greșelilor trecute. Încă din noiembrie 1988 Gorbaciov se pronunță pentru o creștere uniformă a prestigiului ONU. Conștient de neîncrederea opiniei mondiale, Gorbaciov a contracarat printr-o serie de acțiuni concrete: noi dispoziții în vederea dezarmării – semnarea în decembrie 1987 a unui tratat cu SUA privind eliminarea rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune, reducerea cu 10% a forțelor militare ale Uniunii, renunțarea în 1990 la armele chimice; retragerea trupelor sovietice din Afganistan începând cu 15 mai 1988; rezolvarea conflictelor regionale în Namibia, războiul Iran-Iraq, conflictul din Golf. În această nouă manifestare a politicii externe sovietice stabilește un dialog cu statele ostile până atunci regimului sovietic: China, Japonia, Israel, Arabia Saudită, țările Americii latine, dar efortul principal era îndreptat în direcția Statelor Unite.

În vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg. Cu acea ocazie el a mers mai departe în repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea limitată. A admis că nu exista un sistem social static și a sugerat că astfel de transformări ar putea avea loc și în Europa de Răsărit. Declarația lui Gorbaciov de la Strasbourg a fost larg interpretată că o lumină verde dată reformatorilor din Europa de Răsărit în eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartinic și la o economie de piață, dar mai ales a înlăturat teama de intervenție a „fratelui mai mare” pentru a pune capăt reformelor.

Anul 1990 a fost anul în care creșterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuție a perestroicii că urmare a resurgenței sentimentelor naționale fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a Uniunii Sovietice. Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbaidjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naționale amenințau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia și Armenia.

„Președintele sovietic sconta pe faptul că exemplul transformărilor din Uniunea Sovietică urma să fie transpus în practică in aceste țări și tocmai din acest considerent sprijinea activ procesele survenite, participând la o serie de întâlniri în țările frățești, încurajând partidele comuniste în schimbarea conducerii, intr-o asemenea manieră încât statele Est-Europene să promoveze o politică de prietenie în raport cu Uniunea Sovietică care să nu constituie obiectul antisovietismului și să nu joace rolul de catalizator extern al separatismului național și al tendințelor centrifugale. Altfel spus, o politică care să nu constituie sub nici o formă o amenințare reală sau potențială pentru securitatea militară a URSS.” De fapt, Mihail Gorbaciov dorea să administreze corespunzător și într-o logică extrem de precaută procesul schimbărilor, acordându-și consimțământul cu privire la dreptul statelor est-europene de a-și alege forma proprie de guvernământ, reprezentând de fapt „intenția sinceră de a opta în favoarea unor lideri Est-Europeni care să aiba capacitatea de gestionare a schimbărilor intr-o formula mai degrabă evoluționară decât revoluționară”. Realitatea a demonstrat în schimb contrariul. Renunțând benevol la tutela spatiului Est-European, liderul sovietic a făcut istorie, într-o conjunctură care în mare măsură nu a depins de voința sa.

Anul 1989 s-a manifestat că o interrelație constantă între evenimentele care se desfășurau în URSS și în Europa de Est, fără a se putea distinge cauzele și efectele acestui lanț. Criza economică ce-a cuprins Uniunea Sovietică că și majoritatea statelor socialiste în anii ‘70 s-a perpetuat și în deceniul următor. Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat în condițiile în care lumea intra în a treia revoluție industrială. Dar la fel de important a fost și rolul Occidentului în anvergura și repeziciunea schimbărilor din Europa de Est și din URSS. Occidentul a încurajat apariția forțelor pluraliste democratice, interesate într-o schimbare sistemică, iar Kremlinul și-a pus speranțele în reformiștii care aveau în program nu distrugerea și raționalizarea mecanismelor economice și politice existente.

Anul 1989 a fost anul căderii comunismului în toată Europa Centrală și de Est. Dar răsturnările de regim s-au desfășurat diferit de la o țară la alta. Mișcarea Solidaritatea din Polonia a înregistrat în 1989 o victorie pentru care luptase ani de-a rândul, Ungaria a trecut pașnic la democrație, prin negocieri, Cehoslovacia l-a ales ca președinte pe disidentul Vaclav Havel după un an marcat de manifestații de stradă, iar zidul Berlinului a căzut în noiembrie după discuții îndelungate ale Germaniei Federale cu Washingtonul și Moscova.

Anul 1990 a fost anul în care creșterea frământărilor păreau să ducă la punerea în discuție a perestroicii că urmare a resurgenței sentimentelor naționale fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a prevăzut în planul său de redresare a Uniunii Sovietice. Confruntări interetnice au izbucnit în Azerbaidjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele naționale amenințau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independentă în martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia și Armenia.

Alte republici s-au proclamat suverane: Federația Rusă, Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducătorii republicilor cereau că recruții să nu mai fie încorporați în armata URSS.

Conștient de pericol Mihail Gorbaciov a propus în februarie 1990 un nou tratat stabilind o confederație pentru a evita secesiunile. Congresul delegaților poporului acceptă proiectul unui referendum cu privire la apartenența la Uniune, care ar fi trebuit să aibă loc în primăvara lui 1991.

Economia sovietică a continuat să-și înrăutățească starea. Toate reformele preconizate până atunci de Gorbaciov nu au reușit decât să sporească lipsurile dezorganizând angrenajele tradiționale fără a fi înlocuite cu noi circuite. Această situație a generat frământări sociale și greve. Acest lucru îl va determina pe Gorbaciov să treacă la măsuri radicale care anunțau moartea sistemului economic socialist. Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducător al partidului introducând astfel multipartidismul și trecerea la un regim prezidențial democratic. În momentul în care Gorbaciov și-a sporit prerogativele o parte din radicalii reformiști se vor distanța și apoi îl vor părăsi. În decembrie 1990 E. Șevarnadze și-a dat demisia din funcția de ministru de externe pentru a protesta împotriva avansării către dictatură în URSS. La rândul lui B. Elțîn a criticat în Parlament sporirea prerogativelor președintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o răscruce. Noul proiect de Uniune era menit să evite dezintegrarea URSS însă imperiul era în descompunere. Puciul conservator (18-21 august 1991) nu va putea schimba destinul istoric al ultimului imperiu de tip clasic din lume.

Rezistența condusă de B. Elțîn a descumpănit pe puciști care au fost incapabili să controleze situația. Ciocnirile dintre forțele de ordine și populația ieșită în stradă pentru a lupta contra restaurației dominației regimului totalitar au condus la descompunerea puterii puciștilor care vor fi arestați iar Gorbaciov în noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova și și-a reluat funcțiile. Nomenklatura care a sperat că prin această acțiune pot să redea partidului comunist poziția să predominantă în societate, a ajuns la alte rezultate: Puciul a dat ultima lovitură regimului comunist și a împins statul sovietic spre implozie. Ca un gest simbolic al victoriei forțelor reformatoare pe 23 august mulțimea a dărâmat statuia lui Dzerjinski, fondatorul poliției politice secrete, (strămoașa KGB-ului) și a cerut retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea Partidului Comunist, vinovat de a fi încercat a da lovitura de forță împotriva forțelor reformatoare a fost totală. Câteva zile mai târziu M. Gorbaciov și-a dat demisia din funcția de secretar general al PCUS după care a invitat CC să se autodizolve. Partidul Comunist a fost interzis în armată și în organismele statului. Pe 28 august 1991 Sovietul Suprem a suspendat activitățile partidului comunist în întreaga Uniune Sovietică și a decis să se autodizolve. S-a ajuns la un vid instituțional după dispariția partidului comunist care deținea efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesară elaborarea unei noi Constituții. Până la apariția acesteia trei noi instituții au condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat format din conducătorii republicilor – coordona politica externă și problemele interne comune; un Comitet interrepublican compus din reprezentanți ai tuturor republicilor cu scopul de a coordona gestiunea și reforma economiei și un Consiliu al reprezentanților poporului însărcinat cu elaborarea noii Constituții a Uniunii. KGB-ul a fost reformat în octombrie 1991 când a fost dizolvat, însă practic a fost transformat pe trei servicii în viitor autonome: Serviciul Central independent de servicii, Serviciul interrepublican de contraspionaj și un Comitet de stat pentru apărarea frontierelor. Sfârșitul comunismului în istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, în noiembrie 1991, a Partidului Comunist al Federației Ruse. În toamna anului 1991 n-au mai existat partide comuniste în URSS. „Moartea URSS” a survenit nu mult timp după „decesul” Partidului Comunist. Puciul că și în cazul regimului comunist a avut pentru Uniune aceleași efecte dizolvante. În săptămânile care i-au urmat, toate republicile, și-au afirmat dorința desfacerii legăturilor care le uneau cu puterea federală. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.

În contextul afirmării tot mai accentuate a autorității republicilor a fost elaborat acordul care a dat naștere unei Comunități economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991 de opt republici, mai puțin țările baltice, Ucraina, Moldova, Georgia și Azerbaidjan. În acest timp Consiliul de Stat a pregătit un proiect de tratat pentru o Uniune politică pe baze federale. Puterea centrală în acest proiect nu mai exercita decât funcțiile delegate de statele membre, iar aceste funcții s-ar reduce la diplomație și apărare.

Cel care a dat lovitura de grație URSS-ului definitivând prăbușirea ei a fost președintele Federației Ruse, Boris Elțîn care la 8 decembrie 1991 împreună cu președintele Ucrainei și a Belarusului, a decis să creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI) la care vor putea adera și alte republici și în cadrul căruia ele își coordonau politica monetară și economică. Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrală s-au raliat la CSI curând imitate de Moldova și Armenia. Pe 17 decembrie 1991 Boris Elțîn și Mihail Gorbaciov au anunțat dizolvarea oficială a URSS, începând cu 31 decembrie 1991. URSS-ul a fost înlocuit de CSI dominată de Rusia. Luând act de pierderea puterii sale Mihail Gorbaciov și-a anunțat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunoștea oficial „moartea URSS”. În fapt atât comunismul cât și imperiul nu mai existau de câteva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de dispariție.

1.3. DEZMEMBRAREA URSS ȘI DISPARIȚIA ALIANȚEI MILITARE (TRATATUL DE LA VARȘOVIA)

In a word, the total dismantling of socialism as a world

phenomenon has been proceeding. This is a reunification of

mankind on the basis of common sense. And a common fellow

from Stavropol [Gorbachev] set this process in motion.

—Chernyaev, in his diary, October 5, 1989

Constituirea Pactului de la Varșovia prezintă esențialmente toate caracteristicile și trăsăturile definitorii ale unui produs tipic al Războiului Rece. Analiza raporturilor stabilite în cadrul organizației, la nivelul conducerii acesteia, exercitată de către sovietici pe întreaga perioadă în care a ființat Pactul de la Varșovia, dezvăluie fără echivoc că, în fapt, a primat principiul subordonării politico-militare a „aliaților minori” față de Uniunea Sovietică.

La mijlocul secolului al XX-lea, omenirea se confrunta cu o serie de situații complexe ce angajau îndeosebi superputerile Uniunea Sovietică și Statele Unite, dar și statele mici și mijlocii, care își construiau raportări la această stare de fapt.

Mutațiile majore survenite în câmpul geopolitic european, dar și în arena internațională după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, manifestate în dinamica derulării Războiului Rece, au avut rolul determinant în apariția celor două reprezentative blocuri politico-militare opuse, Alianța Nord-Atlantică și Pactul de la Varșovia.

Pentru crearea unei imagini cuprinzătoare asupra condițiilor ce au marcat mediul politic și de securitate din a doua jumătate a secolului al XX-lea, precum și pentru o evaluare corectă a importanței unora dintre evenimentele deosebite ale perioadei, este necesară o analiză comprehensivă a situației politice și economice prezente în Europa, având în vedere zona de studiu vizată, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Multe din evenimentele și evoluțiile ce au condus, printre altele, la declanșarea Razboiului Rece, își au originea în perioada imediat următoare încheierii conflagrației. O serie de motivații pot fi găsite în perioada premergătoare declanșării războiului, dar acestea sunt aspecte care nu au o legătură directă cu subiectul abordat. O prezentare a evoluțiilor economice și politice ce au caracterizat perioada imediat următoare sfârșitului războiului, poate fi axată pe analiza caracteristicilor fundamentale ale celor două blocuri antagonice existente în acel moment și a instrumentelor create de acestea: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – CAER și Pactul de la Varșovia, ca organisme prin intermediul cărora Uniunea Sovietică își manifesta dominația economică și politico-militară și respectiv, „Planul Marshall” și Alianța Nord-Atlantică – NATO, ca răspuns al Occidentului în fața a ceea ce se aprecia a fi o ofensivă ideologică a comunismului.

Percepția occidentală asupra unei Uniuni Sovietice ostile sau chiar agresive, la sfârșitul războiului, își avea originea în comportamentul Moscovei în relațiile internaționale în acea perioadă. Armata Roșie era prezentă în centrul și sud-estul Europei, iar sub ocupația acesteia în statele din zonă se proceda sistematic la o modificare de substanță a sistemului lor politico-economic, în concordanță cu modelul totalitar comunist sovietic.

Încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a găsit Europa într-o ipostază în care nu mai fusese niciodată până în acel moment. Puterile Europei de Vest își pierduseră statutul de mari puteri, inclusiv Marea Britanie, una dintre țările învingătoare, în timp ce Uniunea Sovietică, deși considerabil slăbită de efortul prelungit de război, dispunea de o capacitate militară impresionantă. Cu ajutorul acestei forțe militare și beneficiind de o relativă lipsă de capacitate de intervenție și reacție promptă a statelor occidentale, Uniunea Sovietică, sub conducerea lui Iosif V. Stalin, a instaurat o serie de regimuri comuniste, obediente Moscovei, în țările central și est-europene. De altfel, Stalin era ferm convins de faptul că în urma războiului, armatele învingătoare aveau să exporte în teritoriile cucerite propriul sistem politic.

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, armonia care existase între Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică a început să se destrame, și toate vechile suspiciuni au ieșit din nou la iveală. Relațiile dintre Uniunea Sovietică și Occident au devenit treptat atât de tensionate, încât în mai multe rânduri confuntarea militară a părut extrem de probabilă. Și totuși, părțile nu s-au confruntat în mod direct, în special datorită faptului că posesia armamentului nuclear a determinat apariția fenomenului de descurajare nucleară.

Însă, deși puterile rivale nu au permis ca ostilitatea lor reciprocă să se transforme într-un conflict deschis, confruntarea s-a manifestat pe alte planuri ce au vizat domeniul politic, economic, tehnologic, ideologic, propagandistic, militar etc. În acest sens, ambele superputeri și-au alăturat diverși aliați. Între 1945 și 1948, Uniunea Sovietică a inclus în orbita sa de influență cele mai multe dintre țările Europei Răsăritene, pe măsură ce au fost impuse guverne comuniste în Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Cehoslovacia și R.D. Germană. A fost instalat la putere un guvern comunist și în Coreea de Nord, în anul 1948, iar blocul comunist s-a întărit în 1949, când Mao Zedong a obținut în cele din urmă victoria în urma îndelungatului război civil din China. Pe de altă parte, Statele Unite au procedat la refacerea Japoniei, transformând-o într-un aliat. De asemenea, americanii au cooperat îndeaproape cu Marea Britanie și alte țări europene, oferindu-le un vast ajutor economic cu scopul de a forma un bloc anticomunist. Orice acțiune, gest sau opinie a unuia dintre cele două blocuri era percepută de către celălalt ca o dovadă de ostilitate. S-au manifestat serioase divergențe în privința frontierei polono-germane, iar tratatul de pace cu Germania nu s-a putut încheia. Abia după moartea lui Iosif V. Stalin, survenită în martie 1953, noii lideri de la Kremlin au început să vorbească despre „coexistența pașnică”, apărând astfel primele semne ale unei relative destinderi în relațiile internaționale.

În prima perioadă a Războiului Rece, în politica externă sovietică a predominat abordarea geopolitică, strâns împletită cu cea ideologică, în raporturile de securitate cu Occidentul, pe continentul european. Principiile marxist-leniniste au avut rolul definitoriu în formarea percepției factorilor decidenți sovietici față de acțiunea politică a statelor occidentale.

În acest sens, Viaceslav M. Molotov evoca faptul că extinderea comunismului a înlăturat izolarea tradițională a Uniunii Sovietice, iar apariția statelor de „democrație populară” la frontierele ei vestice a înlăturat posibilitatea periculoasă a creării, de către occidentali, a unui nou „cordon sanitar”, evident îndreptat împotriva Moscovei. Uniunea Sovietică a modelat sistemul societal al statelor-satelit, nu doar din convingerea că propriul sistem politic, economic și militar este cel mai bun și eficient, ci și datorită faptului că acțiunea în sine permitea realizarea unui control strict asupra statelor aflate într-o regiune strategică foarte importantă, care forma practic zona sa de influență.

În realizarea obiectivelor de politică externă și implicit a obiectivelor de securitate, eroarea de percepție a sovieticilor în legătură cu raporturile stabilite între statele occidentale a generat un cerc vicios între percepție și elaborarea strategiilor politice în acest sens.

Adepții curentului/școlii tradiționaliste/ortodoxe de cercetare a fenomenului cunoscut sub numele de Război Rece apreciau că măsurile de politică externă adoptate de Iosif V. Stalin au contribuit la escaladarea tensiunii. Scopul principal al sovieticilor era acela de a profita de situația militară, pentru a-și spori influența în Europa. Atingerea acestui țel presupunea ocuparea unui spațiu cât mai extins din teritoriul Germaniei, ca și încorporarea în cadrul statului sovietic a unor teritorii din Finlanda, Polonia și România. Reușita lui Stalin a fost certă în aceste privințe, însă acțiunile sale au stârnit îngrijorare în lumea liberă, liderii occidentali percepând acțiunile Kremlinului drept o agresiune.

Mulți dintre istorici consideră că Iosif V. Stalin a fost principalul responsabil de declanșarea Războiului Rece. Se consideră, în general, că Stalin a continuat politica tradițională expansionistă a țarilor, sau, și mai rău, era hotărât să răspândească comunismul în cea mai mare parte a lumii, lucru atunci posibil, deoarece „socialismul într-o singură țară” fusese desăvârșit. Istoricii sovietici și unii dintre istoricii occidentali din perioada anilor '60-'70 au considerat că motivele lui Stalin erau pur defensive, el dorind doar să contruiască o zonă-tampon menită să protejeze Uniunea Sovietică din perspectiva unei potențiale agresiuni ulterioare a Occidentului. Suspiciunile liderului de la Kremlin porneau de la amintirea intervenției occidentale împotriva bolșevicilor din perioada anilor 1918-1920 și fuseseră accentuate de faptul că întârzierea deschiderii celui de-al doilea front în Europa împotriva Germaniei păruse calculată în mod deliberat, pentru a se menține o presiune de proporții asupra Uniunii Sovietice și a o conduce la epuizare. De asemenea, Stalin nu a fost informat despre deținerea de către americani a armei nucleare decât cu puțin timp înainte de bombardamentul atomic asupra Japoniei. Solicitarea sovietică de a participa la ocupația asupra Japoniei a fost respinsă de către americani. Sovieticii au perceput chestiunea armelor nucleare în sensul unui șantaj pe care Statele Unite îl utilizau pentru a obține concesii de la ei.

Adepții curentului/școlii revizioniste/neorevizioniste de cercetare a Războiului Rece nutreau convingerea că majoritatea oamenilor de stat occidentali, în special cei americani și britanici, fuseseră ostili față de sovietici încă din 1917. Harry S. Truman, care a devenit președinte al Statelor Unite în aprilie 1945, după moartea lui Franklin D. Roosevelt, era mult mai suspicios în privința intențiilor Moscovei decât fusese predecesorul său. Părerile lui Winston Churchill erau bine cunoscute. Spre finalul războiului, el dorise ca americanii și britanicii să ocupe Berlinul înaintea sovieticilor. Ambii lideri occidentali se simțeau pregătiți să adopte o poziție mai tranșantă față de Uniunea Sovietică.

În ceea ce privește opinia adepților curentului/școlii moderate de studiu a Războiului Rece, aceștia apreciau că, probabil, ambele tabere au fost, într-o anumită măsură, responsabile pentru declanșarea Războiului Rece. Lipsa reciprocă de încredere, suspiciunile mutuale și lipsa de flexibilitate au determinat, în ultimă instanță, inevitabilitatea fenomenului istoric ce a purtat numele de Războiul Rece. În atmosfera respectivă de tensiune, fiecare acțiune internațională putea fi interpretată în moduri complet opuse. Ceea ce era considerat ca fiind o măsură de autoapărare de către una dintre părți, era perceput ca un act agresiv de către cealaltă parte.

Totodată, perioada vizată este marcată, în plan internațional, de multiplele mutații geopolitice și geostrategice survenite după cel de-al Doilea Război Mondial, mutații ce s-au concretizat în ceea ce s-a numit Războiul Rece, adică o competiție acerbă dintre cele două superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică.

Crearea Tratatului de la Varșovia a constituit o evidentă expresie a manifestării Războiului Rece pe continentul european, divizat în cele două sisteme antagonice sub raport social-economic, politic și militar. Într-o primă analiză, Tratatul poate fi considerat o replică la crearea Alianței Nord-Atlantice, în special după aderarea R.F. Germania la această alianță, dar conotațiile politico-militare ale acestuia converg spre materializarea deciziei Moscovei de a-și subordona în mod instituționalizat potențialul militar al statelor semnatare ale Tratatului. Profesorul Vojtech Mastny aprecia că Pactul de la Varșovia constituia mai degrabă o organizație menită să susțină regimurile de inspirație sovietică din Europa Răsăriteană, decât o veritabilă organizație de apărare colectivă.

În analiza contextului politico-militar ce a generat decizia sovietică de constituire a Tratatului de la Varșovia se înscriu propunerile guvernului sovietic, avansate la 31 martie 1954, guvernelor american, britanic și francez privind aderarea Uniunii Sovietice la Alianța Nord-Atlantică. Credincioasă conceptului de securitate colectivă în Europa, în viziune proprie, conducerea de la Kremlin încerca, în cazul accederii la alianță, să schimbe caracterul, scopul și rolul acesteia, făcând inoperant conceptul de apărare colectivă. Sesizând stratagema și totodată scopul demersului, cele trei guverne vizate au respins într-o notă comună propunerea sovietică, catalogând-o ca nefiind realistă și în contradicție flagrantă cu valorile fundamentale promovate și apărate de Alianță. Această stare de fapt a întărit convingerea liderilor de la Kremlin, conștienți de unele minusuri ale sistemului militar sovietic, îndeosebi în privința armamentului nuclear, că NATO constituie principalul pericol pentru sistemul totalitar sovietic, instaurat în statele din zona sa de influență.

În opinia lui Molotov, vechea abordare stalinistă de natură ideologică, cu privire la existența și, totodată, adâncirea contradicțiilor între statele occidentale, trebuia exploatată în interesul Uniunii Sovietice, finalitatea practică fiind aceea de a submina Occidentul, de a îndepărta Europa de Vest de Statele Unite. Diplomația sovietică urmărea totodată, ca prin politica promovată să creeze breșe și să dezbine NATO, în scopul de a bara intrarea R.F. Germania în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Pe termen lung, prin înființarea Tratatului de la Varșovia, Uniunea Sovietică a obținut un instrument eficient pentru promovarea integrării politice a statelor-satelit, alianța militară fiind un auxiliar important pentru menținerea acestora sub un riguros control. Din această perspectivă, acțiunea statelor membre ale Pactului de la Varșovia, cu excepția României, în Cehoslovacia, a demonstrat în modul cel mai evident această abordare, promovarea, începând cu anul 1968, a „doctrinei suveranității limitate” de către Leonid I. Brejnev fiind consecința aceluiași fapt. În mai 1955, Uniunea Sovietică a creat Pactul de la Varșovia, ca alianță politico-militară bazată pe similitudini ideologice. Un anumit punct de vedere, relativ des întâlnit, explică formarea Pactului de la Varșovia ca o reacție a Moscovei față de decizia NATO de includere a R.F. Germania în cadrul alianței militare occidentale. Acest demers a creat o stare de neliniște în cadrul conducerii de la Moscova, similară situației din capitalele occidentale provocată de primul test al bombei atomice sovietice. În consecință, se poate lua în considerare un punct de vedere ce postulează faptul că alianța politico-militară a statelor comuniste europene a fost creată ca o contrapondere la politica occidentală de reînarmare a Germaniei Federale și de aderare a acesteia la Alianța Nord-Atlantică.

În acest sens, se impune a fi menționată opinia diplomatului american Zbigniew Brzezinski, conform căreia Pactul de la Varșovia a fost singurul aranjament formal foarte important care lega țările est-europene de Uniunea Sovietică, limitând oficial raza lor de independență și legalizând prezența, iar prin aceasta, influența politică a trupelor sovietice staționate pe teritoriul acestor state.

Perspectiva istorică evidențiază faptul că Pactul de la Varșovia a devenit, pe parcursul manifestării Războiului Rece, o prezență notabilă în planul relațiilor internaționale și un actor distinct în câmpul geopolitic european.

Incontestabil, efluviul transformărilor de ordin politic care a cuprins emisfera Central și Est-Europeană nu a putut omite angrenajul instituțional specific Razboiului Rece. În urma mutațiilor geopolitice intervenite la nivelul întregului continent european, soarta Pactului de la Varșovia, respectiv soarta scutului antiimperialist, cu valențe agresive în exterior și opresive în interior părea să fie damnată. Altfel spus, în contextul in care noul algoritm geopolitic european inaugura tranziția de la logica echilibrului de forțe la logica echilibrului de interese, potențialul Organizației Tratatului de la Varșovia părea sa fie epuizat. În astfel de condiții și în situația in care pozitia geopolitică a intregului continent european începea să se reconfigureze în conformitate cu un set de comandamente pivotale, apărea cât se poate de necesar și de firesc ca și intreaga filosofie a Pactului de la Varșovia să intre sub incidența unui proces similar.

Cel puțin acestea erau exigențele momentului istoric, și anume acela de a inaugura un nou curs destinat revizuirii strategiei pactelor militare specifice erei de confruntare și de scindare a continentului european era profund amprentat de dialectica procesului CSCE- în calitate de decalog instituționalizat al principalelor repere la care trebuiau să se raporteze statele europene, dar și în contextul în care ecuația conflictelor interbloc era substituită de logica cooperării, devenea necesar ca și structura Pactului de la Varșovia să suporte transformări de anvergură.. Dezideologizarea raporturilor internaționale, eliminarea situației de adversitate de pe arena internațională, „dezvoltarea unor relații noi bazate pe parteneriat și cooperare” dar și „asigurarea unui climat de încredere la nivelul continentului european”, au contituit, indubitabil, elemente nodale care au stat la baza necesității de a revedea viziunea și strategia Tratatului de la Varșovia.Altfel spus, s-a incercat prin toate formele posibile ca acest pact să se readapteze la noul alfabet politic european și să își desfășoare activitatea în conformitate cu noua traiectorie geopolitică profilată pe fondul prăbușirii oficiale a eșafodajului comunist. Totuși, în ciuda existării acestor tentative, firul evenimentelor ulterioare, a devansat orice proiect destinat resuscitării dar și prelungirii valabilității Pactului de la Varșovia.

Organizația politico-o militară care a girat dreptul de intervenție al Moscovei la nivelul blocului comunist, reprezentând reziduul socialismului, a întampinat momente critice și a cunoscut un parcurs plin de asperități la scurt timp după finalizarea reuniunii de la Praga, atunci când au început timid să se coaguleze cererile privind retragerea foștilor aliați din cadrul pactului estic. Declinul i-a aparținut inițial Ungariei care prin vocea reprezentanților săi legitimi și-a afirmat dorința de a părăsi Organizația Tratatului de la Varșovia.

„Punctul cu adevărat critic, dar și momentul de răscruce care de altminteri a influențat irevocabil evoluția și însăși esența Pactului de la Varșovia, a fost reprezentat de Consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la varșovia care s-a desfășurat la data de 7 iunie 1990”. Momentul acesta de vărf de la Moscova, nu a făcut decât să pecetluiască soarta organizației politico-militare, statornicind in termeni vizibil diferiți și pozițiile ulterioare ale țărilor membre ale pactului în privința viitorului unui organism de factură ermetică. Privând Organizația de conținutul său militar, in baza accentului pus pe dimensiunea sa politică, Consfatuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ nu făcea decât sa disipeze orice speranțe în privința reanimării pactului, ampretându-i irevocabil destinul.

Astfel încat, la finele anului 1990, era cât se poate de evident că prelungirea artificială a existenței pactului reprezenta un nonsens, cu atât mai mult cu cât cu prilejul următoarelor reuniuni consultative ale Tratatului de la Varșovia, care au avut loc inițial la Sofia in septembrie 1990 și ulterior la Varșovia in octombrie 1990, nu au fost înregistrate progrese considerabile, finalul pactului reprezentând astfel, doar o chestiune de timp. În plus, situația reunificării celor două state germane și menținerea Republicii Federale Germane în cadrul Alianței Nord-Atlantice au acutizat convulsiile de final ale pactului.

Un alt eveniment ce a reușit să impulsioneze decesul oficial al organismului a fost cel marcat de decizia Cehoslovachiei, Poloniei si Ungariei de a pune bazele unei organizații publice distincte care urmărea activizarea cooperării și a prieteniei la nivelul celor trei state membre. Astfel „crearea unui organism politic separat de Organizația Tratatului de la Varșovia a fost legiferată prin semnarea la Vișegrad, în Ungaria, în cadrul unei întâlniri la nivel înalt care s-a desfășurat la data de 15 februarie 1991, a uneideclarații comune”. Prin prisma acestei acțiuni politice inițiate într-un format trilateral, temerile președintelui sovietic, de creare a unui grup politic ostil Uniunii Sovietice dobândeau contur și certificau realitatea conform căreia dimensiunea ideologică a Organizației Tratatului de la Varșovia era deja de domeniul trecutului. Existența unui organism care pur și simplu nu putea fi reanimat și revigorat, nu mai putea si asigurată, organizația pierzându-și astfel orice semnificație și orice resort motivațional. Altfel spus, se incheia cicluc de viață al unui organism de ancilare a statelor comuniste în raport cu Uniunea Sovietică, un instrument creat în primul rând cu scopul garantării interelor hegemonice ale imperiului sovietic în spațiul său vital de influență, inchetând fizic la datat de 31 martie 1991, la scurt timp după finalizarea reuniunii de la Budapesta.

„Dizolvarea, respectiv încetarea activității structurilor militare ale Tratatului de la Varșovia, se producea rapid, fără comentarii si regrete, potrivit deciziilor luate pe 25 februarie la budapeste, în cadrul reuniunii Comitetului Politic Consultativ”

În pofida tentativelor meritorii de salvare a țării, „prăbușirea de facto a Uniunii Sovietice a suvenit la 8 decembrie 1991, când președintele Federației Ruse, Boris Elțin, împreună cu președintele Ucrainei și al Belarusului au decis crearea unei Comunități a Statelor Independente”, comunitate la care ulterior au aderat și Armenia, Azerbaijan și Moldova.

În consecință, în doar trei ani și sub constelația gorbaciovismului, Unitatea Sovietică înceta să mai existe, devenind cât se poate de limpede că tentativa meritoria a liderului sovietic de renovare a comunismului și de consolidare a statului sovietic era incompatibilă cuobiectivul menținerii stabilimentului socialist.

În cele din urmă, istoria a demonstrat că ceea ce s-ar fi dorit a fi o soluție salvatoare, a declanșat un proces rapid de fragmentare și de descompunere, contradicțiile și limitele perestroikăi probând imposibilitatea reformării unui sistem care, în esență, era nereformabil.