Ghetoizarea Evreilor din Transilvania de Nord
Cuprins
Rezumat
Comunitatea evreiască din Norul Transilvaniei își avea originile în civilizația maghiară, contribuind la dezvoltarea capitalismului. Odată ce măsurile antisemite iau amploare, evreii din această regiune, sunt afectați atât în România cât și din Ungaria. Însă, după anexarea Transilvaniei de Nord la Ungaria, situația lor se înrăutățește, restricțiile cresc până ce sunt izolați într-un spațiu determinat. Concentrarea lor s-a realizat în urma unui decret de lege care prevedea ghetoizarea evreilor stabiliți în Nordul Transilvaniei, bazându-se pe experiențele naziste. Modul prin care se cerea organizarea unor astfel de izolări prevedea mutarea evreilor către cartiere special amenajate, numite ghetouri, datorită faptului că aceștia puneau în umbră ne-evreii din punct de vedere economic. Astfel s-a obținut consimțământul autorităților maghiare, pentru drepturile primarilor regiunilor vizate, de a înființa ghetouri. Prevederile decretului s-au anunțat prin conferințe organizate de subsecretarul de stat Endre Laszlo, urmând ca apoi să se efectueze operația de ghetoizare.
Ridicarea și concentrarea persoanelor de religie mozaică s-a realizat în moduri aproximativ asemănătoare, diferența constând în bătăi și percheziții ce deveneau mai dure sau mai puțin brutale, în funcție de caracterul oficialilor. Întreg procesul nu a întâmpinat dificultăți, desfășurându-se într-un mod extrem de rapid. Evreii nu se răzvrăteau, își acceptau soarta, iar ceilalți locuitori nu se implicau, dând dovadă de o pasivitate neașteptată.
Odată internați în ghetou se lovesc de condițiile inumane, neașteptate, de lipsuri și torturi la care nu se gândeau vreodată. Înghesuiala era prezentă în toate aceste centre de concentrare, apa reprezenta un lux, nefiind suficientă nici măcar pentru consum, cu atât mai puțin pentru asigurarea igienei. Alimentele lipseau și aici, bătăile și torturile fiind singurele acțiuni ce nu întâmpinau dificultăți în desfășurare.
Marile centre de ghetoizare au fost stabilite în diferite orașe, de obicei orașele mai mari ce cuprindeau un număr semnificativ de evrei. La Oradea s-a aflat un astfel de centru de izolare, fiind de altfel și al doilea ca mărime, primul aflându-se în Budapesta. Spațiul destinat ghetoului a fost stabilit în apropierea Marii Sinagogi și a Pieței Mari, tratamentul fiind același ca și în restul ghetourilor. În Satu Mare, datorită numărului mare de evrei s-au înființat două ghetouri, unul în Satu Mare și altul în Baia Mare, urmând instrucțiunile autorităților maghiare în ceea ce privea operația de ghetoizare și condițiile din interiorul centrului de izolare.
Un alt ghetou, înființat la Cluj, s-a numărat printre cele mai mari din Nordul Transilvaniei și era stabilit într-o cărămidărie dezafectată, condițiile de trai fiind de-a dreptul inumane.
Regiunea Secuiască ce cuprindea orașele Târgu Mureș, Reghin și Sfântul Gheorghe a găzduit deasemenea ghetouri, soarta evreilor de aici fiind stabilită în urma unei conferințe organizate de Endre Laszlo la Târgu Mureș. Locurile destinate găzduirii evreilor erau stabilite în clădiri dezafectate sau vechi cărămidării, condițiile de trai fiind mizere.
Un alt centru a fost stabilit la Sighet, unde au fost concentrați evrei și din regiunile apropiate, chiar și cei exceptați de la izolare. Spațiul destinat ghetoului se afla pe teritoriul unui cartier al evreilor fără posibilități, iar modul de viață, ca și în restul centrelor era inuman, lipsind hrana, apa, medicamentele și condițiile de igienă.
Operația de ghetoizare și-a urmat cursul și în alte județe precum Sălaj, acțiunea aici desfășurându-se tot în incinta unei vechi cărămidării, în Baia Mare, ghetoul stabilit aici fiind într-o fabrică de sticlă, continuându-se cu Someș, unde au fost stabilite două ghetouri, în pădurea Bungur și în cărămidăria Gherla, tratamentul aici fiind mai dur decât în alte regiuni, datorită condițiilor neprielnice din spațiile alese pentru concentrare. Ultimul ghetou a fost stabilit la Bistrița, oamenii fiind cazați în barăci ce serveau inițial pentru adăpostul porcilor, erau deci condamnați să trăiască în condițiile în care trăiau animalele, cu excepția că ei nu erau hrăniți precum acestea.
Au avut astfel loc degradări umane, în Nordul Transilvaniei, fapt relatat și de supraviețuitorii Holocaustului, care nu își pot stăpâni nici acum emoțiile în momentul în care discuta despre aceste clipe de coșmar. Rănile fizice și sufletește au contribuit la degradarea lor ca oameni. Amintirile coșmarului ce le-a fost dat să trăiască îi urmăresc și astăzi, acțiunile groaznice din timpul Holocaustului reîntorcându-se constant în gândurile lor și contribuind la neliniștea sufletească. Deși rănile fizice s-au vindecat, cele sufletești încă sunt deschise, menținând vie amintirea haosului ce le-a distrus familiile, copilăria și tot ceea ce clădiseră înaintea dezlănțuirii coșmarului.
Introducere
Lucrarea de față își propune să analizeze aspectele procesului de ghetoizare din Nordul Transilvaniei, având rolul de a identifica principalele trăsături ale acestei acțiuni și totodată identificarea principalelor centre de ghetoizare, în scopul de a realiza o analiză a vieții evreilor, în interiorul centrelor de concentrare, pe perioada Holocaustului.
Am ales să studiez aspectele legate de ghetoizarea evreilor din Transilvania de Nord, pentru a evidenția procesul la care au fost supuși și modul de viață din interiorul centrelor de izolare.
Conținutul lucrării redă problema evreiască din Transilvania de Nord și cursul vieții persoanelor de religie mozaică, reliefând aspectele legate de măsurile antisemite și continuând cu modul în care acestea au afectat domeniile de activitate, punând, în principal, accentul pe decretul de lege prin care se prevedea ghetoizarea, pe operația de ghetoizare, condiții de viață și analiza centrelor de concentrare cât și evidențierea traumelor ce reies din interviurile supraviețuitorilor.
Structura lucrării cuprinde aspectele legate de ghetoizarea evreilor din Nordul Transilvaniei, în scopul de a concluziona efectele asupra vieții persoanelor de religie mozaică. Lucrarea este structurată în felul următor: Capitolul I, Holocaustul în Transilvania de Nord, Capitolul II: Procesele de ghetoizare și marile centre de concentrare din Transilvania de Nord, Capitolul III: Analiza pe interviuri ale supraviețuitorilor, Concluzii, Rezumat și Anexe.
Astfel, primul capitol abordează tematica într-o manieră teoretică, bazându-se pe analiza vieții evreilor înainte de Holocaust, aspect important în evidențierea modului în care Șoahul a schimbat și degradat totodată vieți. Continuarea studiului se face în baza decretului de lege ce prevedea concentrarea și izolarea evreilor, program ce își avea inspirația din experiențele naziste și care își propunea înființarea de ghetouri pentru comunitatea evreiască din Nordul Transilvaniei. Inițial, analiza decretului de ghetoizare își propune evidențierea cursului prevederilor, ce au mers de la un plan de izolare, prin înființarea unor cartiere destinate evreilor, la înființarea de ghetouri. După analiza decretului de lege, studiul va continua prin descrierea operației de ghetoizare. Prezentarea modului prin care s-a realizat ridicarea și concentrarea evreilor în spații amenajate, având ca principal scop punctarea detaliilor stabilite în vederea realizării eliminării populației evreiești din toate domeniile de activitate. Analiza operației de ghetoizare se va realiza prin prezentarea principalelor prevederi ale conferințelor organizate de autoritățile maghiare, modul autorităților locale de a acționa în baza acestor instrucțiuni, efectuarea operației de ridicare, confiscarea bunurilor de valoare și în final evidențierea reacțiilor cu privire la această acțiune, atât din partea evreilor cât și din partea populației ne-evreiești.
În continuare se va urmări cursul întregului proces prin prezentarea aspectelor legate de viața din interiorul ghetourilor, mai exact prin scoaterea în evidență a condițiilor de viață. Se vor prezenta principalele probleme legate de atmosfera sufocantă creată de înghesuială, condițiile clădirilor în care au fost obligați să trăiască, lipsurile ce îngreunau și mai mult situația, lipsa hranei, a apei, a condițiilor de igienă și îngrijire medicală. Se vor prezenta și pedepsele aplicate evreilor, în scopul confiscării bunurilor de valoare, cât și efectele acestora.
Capitolul al II-lea prezintă analiza asupra principalelor centre de ghetoizare din Nordul Transilvaniei și întreg procesul prin care s-a efectuat concentrarea evreilor, având ca principal obiectiv descrierea condițiilor inumane din fiecare centru în parte. Se vor evidenția trăsăturile specifice fiecărui ghetou și acțiunile petrecute în interiorul acestora. Studiul va începe cu descrierea ghetoului din Oradea și se vor analiza aspectele referitoare la modul de a acționa al autorităților din această regiune, se va continua cu descrierea operației de ghetoizare și în final cu condițiile de viață din interiorul centrului de izolare. Se va continua studiul cu scoaterea în evidență a întregului proces de ghetoizare și a traiului din interiorul ghetoului din Satu Mare.
Clujul, oraș important în regiunea Transilvaniei de Nord, ce concentra un număr semnificativ de evrei și care a găzduit unul dintre ghetouri, va fi deasemenea analizat.
Se va continua studiul cu descrierea procesului de ghetoizare și analiza centrelor din Regiunea Secuiască, ce cuprindea orașele Târgu Mureș, Reghin și Sfântul Gheorghe, toate fiind gazde ale centrelor de izolare.
În principal studiul își propune să urmărească efectele Holocaustului printre evreii transilvăneni, tocmai de aceea aspectele legate de acțiunea de ghetoizare și condițiile de viață în marile centre ce se ocupau de concentrare, reprezintă un aspect extrem de important, fiind parte a vieții din timpul acestui haos total ce a contribuit la distrugerea și degradarea vieților omenești. Astfel se vor descrie evenimentele în cadrul ghetoului din Sighet, aspecte legate de administrarea acestui teritoriu și de condițiile de viață din interiorul său. Aceeași analiză se va realiza și asupra teritoriului stabilit pentru concentrarea evreilor din Județul Sălaj, urmărindu-se aceleași aspecte.
În continuarea capitolului sunt descrise evenimentele petrecute în Baia Mare, Someș și Bistrița. Se vor viza deasemenea aspectele legate de operația de ghetoizare din aceste regiuni, continuându-se cu o analiză a administrației ghetoului și terminând cu evidențierea condițiilor de trai.
Studiul va continua cu Capitolul III, în care se vor analiza aspectele legate de viața supraviețuitorilor din timpul Holocaustului. Se va viza în principal modul în care acest proces la care au fost supuși a acționat asupra sănătății fizice și mentale. Lucrarea este completată de concluzii, de bibliografie și anexe specifice.
Ceea ce mi-am propus să realizez în cadrul acestei lucrări a fost o analiză bazată pe perioada în care evreii au fost internați în centrele de izolare, urmărind totodată și efectele acestei perioade de coșmar ce s-a răsfrânt asupra comunității evreiești.
Capitolul I
Holocaustul în Transilvania de Nord
I.1 Contextul spațio-temporal
,,Candomul, care urma să fie o ființa creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Genesis, 1, 27), astfel ca el sa reprezinte un microcosmos al armoniei, s-a abătut de la principiul dreptății, de la această normă fundamentală a Cosmogeniei și a ridicat nedreptatea la rangul de lege, rupând zgârieturile lăcomiei, a apărut drept plata și năruirea pilonilor întregii Creații, căci, ,,Cel drept e temelia lumii’’. Și a venit potopul, dezagregarea materiei…’’.
Anul 1933 a reprezentat perioada schimbărilor radicale în istoria modernă, fapt datorat dorinței naziștilor de a curăța Germania de evrei, măsura ce a luat amploare în întreaga Europa în timpul celui de-al doilea război mondial. Purificarea Germaniei a inspirat astfel țările europene în procesul de distrugere de tiplegate de operația de ghetoizare din aceste regiuni, continuându-se cu o analiză a administrației ghetoului și terminând cu evidențierea condițiilor de trai.
Studiul va continua cu Capitolul III, în care se vor analiza aspectele legate de viața supraviețuitorilor din timpul Holocaustului. Se va viza în principal modul în care acest proces la care au fost supuși a acționat asupra sănătății fizice și mentale. Lucrarea este completată de concluzii, de bibliografie și anexe specifice.
Ceea ce mi-am propus să realizez în cadrul acestei lucrări a fost o analiză bazată pe perioada în care evreii au fost internați în centrele de izolare, urmărind totodată și efectele acestei perioade de coșmar ce s-a răsfrânt asupra comunității evreiești.
Capitolul I
Holocaustul în Transilvania de Nord
I.1 Contextul spațio-temporal
,,Candomul, care urma să fie o ființa creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Genesis, 1, 27), astfel ca el sa reprezinte un microcosmos al armoniei, s-a abătut de la principiul dreptății, de la această normă fundamentală a Cosmogeniei și a ridicat nedreptatea la rangul de lege, rupând zgârieturile lăcomiei, a apărut drept plata și năruirea pilonilor întregii Creații, căci, ,,Cel drept e temelia lumii’’. Și a venit potopul, dezagregarea materiei…’’.
Anul 1933 a reprezentat perioada schimbărilor radicale în istoria modernă, fapt datorat dorinței naziștilor de a curăța Germania de evrei, măsura ce a luat amploare în întreaga Europa în timpul celui de-al doilea război mondial. Purificarea Germaniei a inspirat astfel țările europene în procesul de distrugere de tip fizic al evreilor.
În 1940 s-a definit anexarea Transilvaniei de Nord la Ungaria, printr-un acord semnat la 30 august 1940 la Viena. Astfel, evreii ce își aveau reședința pe teritoriul acestei regiuni, răspândiți în aproape toate domeniile de activitate pe piața muncii au contribuit la dezvoltarea capitalismului în Ungaria, devenind totodată apropiați și culturii maghiare. În medie situația acestora între 1940-1944, deși au existat curente antisemite, era relativ bună, 1944 reprezentând distrugerea fizică a întregii comunități evreiești din regiunile Transilvaniei de Nord. Astfel au luat naștere crimele împotriva umanității. Construcția: crime ce se răsfrâng asupra umanității desemnează acte inumane asupra populației civile, în timpul sau în afara războiului și se definesc prin persecuții realizate din motive religioase, politice sau rasiale, executate în baza unor legi sau în baza încălcărilor de legi. Se încadrează în această categorie nu doar uciderea, ci și deportarea sau aservirea.
Astfel s-a realizat dezlănțuirea unui Genocid, o exterminare elaborata în baza unui plan, destinată unei colectivități umane. Termenul a fost dat în 1944 de Richard Lemkin, ce a propus mai târziu catalogarea acestuia drept crimă de nivelul dreptului internațional. Genocidul s-a răsfrânt în Nordul Transilvaniei asupra evreilor, a fost astfel un proiect politic ce prevedea exterminarea în baza criteriilor etnice și culturale, altfel spus, un etnocid.
Acțiunile petrecute au reprezentat astfel adevărate catastrofe, fapt ce a dus la folosirea termenului de ,,Șoah”. Potrivirea acestui termen pentru descrierea modului de desfășurare al acțiunilor este dată din prisma faptului că în limba ebraică Șoah înseamnă catastrofă.
Acte inumane au fost săvârșite în timpul Holocaustului, ce a reprezentat un proiect politic care viza exterminarea pe criterii etnice, rasiale sau religioase. Termenul de Holocaust își are originea în limba greacă și desemnează ansamblul genocidurilor produse de naziști și susținătorii acestora. Este folosit de anglo-saxoni ca sinonim al cuvântului Șoah, reprezentând suferința. Prin atribuirea termenului de Holocaust acțiunilor petrecute în Nordul Transilvaniei, în anul 1944, se descrie astfel complexitatea procesului de traversare a actelor de discriminare împotriva evreilor.
Prin declanșarea Holocaustului în Nordul Transilvaniei, au avut loc concentrări ale acestora în spații denumite ghetouri. Termenul de ghetou a fost folosit pentru definirea spațiilor desemnate izolării evreilor. Teritoriile ce serveau așezării acestor spații erau extrem de mici în raport cu numărul persoanelor pe care le găzduiau. Condițiile reușeau să conducă spre degradarea fizică și mentală a persoanelor de religie mozaică, prin înfometări, lipsuri de toate genurile și bătăi. Procesul prin care s-a efectuat acest tip de izolare purtând numele de ghetoizare.
I.2. Situația evreilor din Transilvania de Nord înaintea Holocaustului
Comunitatea evreiască din Transilvania de Nord era numeroasă, având rădăcini în istoria și civilizația Ungariei. Conform unui recensământ realizat în anul 1930, în Transilvania trăiau 81504 evrei, aproximativ 2,4% din totalul populației. Situația acestora era cu mult diferită de situația din timpul Holocaustului, deși antisemitismul a avut rădăcini înainte de începerea Șoahului. (vezi anexe)
Comunitatea evreiasca din Transilvania a suferit în urma antisemitismului, atât din partea Ungariei, cât și din partea României. Lupta dintre cele două țări gravitează în jurul intereselor naționale ale fiecăreia dintre ele. Situația s-a definit odată cu cel de-al doilea arbitraj de la Viena, Transilvania fiind împărțită între Romania si Ungaria.
În ianuarie 1933, naziștii au început purificarea Germaniei odată cu cel de-al treilea Reich, având ca scop principal menținerea sângelui pur german. Pe plan extern, naziștii au încercat să înlocuiască ordinea mondială de după primul război mondial cu ajutorul Tratatului de la Versailles și al Convenției Ligii Națiunilor. După încheierea primului război mondial, Ungaria se alătura celui de-al treilea Reich, urmărind aceleași schimbări ca și naziștii, altfel spus schimbarea ordinii mondiale create după cel de-al doilea război mondial.
Vorbind despre politica externă și internă a Ungariei se pot observa principalele puncte vizate, și anume revizionismul și legile antievreiești. Alăturarea celui de-al treilea Reich a adus Ungariei provincii noi, cum ar fi Provincia de sus și Rutenia Carpatică. Împotriva României nu s-au luat măsuri cât timp Franța a fost susținător al țării, însă după înfrângerea Franței, România a fost silită în urma unui armistițiu între Franța și Uniunea Sovietică să cedeze Basarabia și Bucovina. După pierderea acestor teritorii, România a devenit țintă a Ungariei . Principalul scop al ungurilor privea recuperarea teritoriilor din Transilvania de Nord. În vederea realizării acestui ideal, liderii maghiari au cerut ajutorul lui Hitler în iulie 1940. Totuși Germania avea nevoie de ambele țări în luptă împotriva Uniunii Sovietice și a găsit o cale de mijloc pentru a păstra sprijinul ambelor țări: a recomandat negocierile, care au început pe 6 august 1940 la Turnu-Severin.
Odată cu cel de-al doilea arbitraj de la Viena, Ungaria a primit 43 591 km, 2,5 milioane de locuitori. Aici au fost incluse județele din Nordul Transilvaniei și anume: Sălaj, Bistrița-Năsăud, Ciuc și Someș și părți ale județelor Bihor, Trei Scaune, Mureș-Turda și părți din Cluj, Maramureș, Satu-Mare, Ugocsa. Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei printr-o lege a Parlamentului maghiar din data de 2 octombrie 1940, iar procesul s-a terminat în data de 13 septembrie.
Persoanele de religie mozaică au avut un rol important în modernizarea și dezvoltarea capitalismului din Ungaria. Acestea erau răspândite în toate domeniile de activitate, descurcându-se mai ales pe partea economică, în industrie și comerț.
Așa cum am mai spus, situația evreilor înainte de Holocaust se plasa ca și medie undeva la mijlocul societății, excluzând posibilitatea înrăutățirii ei, însă odată ce antisemitismul a devenit politică de stat, excluderea populației evreiești a căpătat întâietate. Odată cu intrarea Ungariei în Al Doilea Război Mondial, în iunie 1941 situația evreilor a început să meargă din rău în mai rău. S-au stabilit astfel restricții prin stabilirea a trei legi antievreiești, pentru comunitățile evreiești din Ungaria, respectiv și pentru Nordul Transilvaniei. Primele două legi cu caracter antisemit reflectau nu numai politici împotriva persoanelor de religie mozaică, ale guvernelor maghiare, însă sunt elaborate în baza recunoștinței simbolice a Ungariei față de Al Treilea Reich. Prima lege antievreiască, decretul-lege numărul 616 viza protecția socială și economică a țării. Inițiativa proiectului de lege a fost luată de către Daranyi. Proiectul de lege numărul XV din 1938 a reprezentat o abatere radicală de la constituția Ungariei adoptată în anul 1867 sau 1848 și a fost adoptat la 28 mai sub semnătura lui Horty și Imredy. Legea prevedea de asemenea și reducerea numărului de evrei din întreprinderi cu un procent de 20%. Se dorea deci eliminarea evreilor din economia și viața socială a țării sub pretextul protecției cetățenilor care nu aparțineau religiei mozaice. Obiectivele legii trebuiau să se realizeze în decurs de cinci ani.
Al doilea decret de lege cu caracter antisemit a fost adoptat la 28 iunie 1938. Normele constituționale în baza cărora a fost adoptat acest proiect de lege vizau în principal adoptarea unor noi restricții radicale antievreiești. Dispozițiile prezente în cea de-a doua lege cu caracter antisemit contau pe susținerea financiară a Celui de-al Treilea Reich.
Primele două legi anti-evreiești au fost adoptate la scurt timp după ocuparea provinciei superioare și a Ruteniei Carpatice. Ele reflectau nu doar politicile antisemite ale guvernelor maghiare din perioadă, dar, așa cum am mai spus, recunoștința simbolică a Ungariei adusă celui de-al treilea Reich pentru asistentă politică și diplomatică.
Astfel, adoptarea celei de a treia legi antievreiești trebuie privită în parte și că o expresie a gradului de îndatorare Ungariei a Reich-ului pentru reocuparea din nordul Transilvaniei. Legea avea caracter rasist și prevedea interzicerea căsătoriilor între evrei și restul cetățenilor. A fost adoptată la 2 august 1941 și s-a ocupat și de definirea evreilor, nu din punct de vedere religios, ci rasial.
Legile cu caracter antisemit s-au răsfrânt și asupra evreilor transilvăneni, spațiu în care se credea că haosul creat în regiunile deja cuprinse de crime, jafuri și ticăloșii ce păreau să ia înfățișare legală, nu îi va atinge în vreun fel. Speranța parcă orbită de atâta pozitivitate împiedică pătrunderea oricărei urme de negativism. Prezența Genocidului și a crimelor naziste era negată în totalitate de comunitatea ebraică din Transilvania. Astfel că lovitura primită în urma Holocaustului a fost cu atât mai dureroasă cu cât speranța era mai crescută.
Măsurile antisemite în timpul Holocaustului în Nordul Transilvaniei s-au răsfrânt asupra 200000 de persoane de religie mozaică, 164052 locuind pe teritoriile cedate de România Ungariei, restul aparținând teritoriului românesc. Discriminarea de ordin geografic completa discriminarea etnică antievreiască în spațiul romanesc, persecuțiile în rândul evreilor aflați pe teritoriile anexate țărilor vecine având întâietate. Drept exemplu, România a acționat în condiții inumane asupra evreilor rămași în spațiul maghiar, altfel spus teritoriile din Nordul Transilvaniei, considerându-i apropiați istoriei și cultului Ungariei.
Situația comunităților evreiești din Transilvania de Nord se încadra înaintea Holocaustului în partea de mijloc a societății românești, aceștia reușind să își facă loc pe piața muncii sau chiar să se ocupe de mici afaceri, fiind pricepuți în aproape toate domeniile. Existau însă și regiuni unde se aflau oamenii mai săraci, însă primeau ajutor din partea evreilor mai bogați, situația neajungând la soluții extreme.
Schimbările istorice din Transilvania de Nord au creat groază în rândul evreilor, anexarea Transilvaniei la Ungaria aducând amintiri neplăcute și o stare permanentă de panică. După anexare s-a produs declanșarea curentului antisemit, comunitatea evreiască fiind afectată pe toate planurile. Cea mai afectată regiune cuprindea județele secuiești. Suferințele îndurate au lăsat amprente adânci în rândul evreilor.
După adoptarea unui sistem de muncă forțată au avut loc schimbări ce au îmbunătățit viața evreilor, alimentându-se astfel speranța că Holocaustul nu avea să îi atingă. Nu a durat însă mult, căci după intrarea în război a Ungariei, în anul 1941, situația s-a înrăutățit măsurile antisemite luând amploare.
S-a ajuns la muncă forțată și după al III-lea Reich, însă de data aceasta în condiții groaznice. Situația evreilor se înrăutățea mai mult după fiecare astfel de schimbare istorică. Deși nu era o situație pe care cineva să o poată accepta sau cu care să se poată obișnui, evreii nu au opus rezistentă. Speranța oarbă îi călăuzea în continuare și alimenta spiritul pentru a putea face față rănilor trupești.
I.3 Decretul de ghetoizare și amprenta autorităților maghiare asupra ghetoizării
Programul ce viza ghetoizarea evreilor stabiliți în Nordul Transilvaniei a fost redactat în baza inspirației experiențelor naziste. Decretul elaborat inițial în vederea rearanjării locuințelor evreiești nu a putut fi adoptat înainte de 26 aprilie 1944, astfel că oficialii maghiari, cu sprijinul autorităților germane s-au văzut obligați să ia măsuri ce aveau să servească în grăbirea procesului de concentrare a persoanelor de religie mozaică.
Decretul ce prevedea înființarea de ghetouri pentru comunitatea evreiască din Nordul Transilvaniei s-a adoptat într-o baza ex post facto. Elaborarea a avut loc în data de 26 aprilie, reglementările elaborate în cadrul acestui decret intrând în vigoare începând cu 28 aprilie 1944. Inițial se dorea stabilirea unei noi situații de aranjare a locuințelor evreiești pe motiv că situația economică a acestora era vizibil mai bună decât a restul cetățenilor.
Prezentarea motivelor în baza cărora se luau astfel de măsuri a fost susținută pe 26 aprilie 1944 în fața Consiliului de Miniștri, de către Andor Jaross, ce se afla în funcția de ministru de interne. Aici s-au prezentat articolele 8 si 9 ale decretului, ce vizau modul în care se va desfășura concentrarea evreilor. Prin articolul 8 se interzicea traiul evreilor în interiorul comunităților ce numărau mai puțin de 10000 de locuitori, iar articolul 9 însărcina autoritățile locale cu stabilirea noilor cartiere premise pentru evrei.
Astfel prin intermediul acestor prevederi se aproba înființarea ghetourilor sub observația autorităților locale.
Odată elaborat decretul de ghetoizare, pregătirile pentru izolarea evreilor au luat amploare. În data de 12 aprilie 1944 a avut loc la Munkacs stabilirea detaliilor pentru campania antievreiască, responsabilul fiind Endre László. Munkacs a reprezentat în procesul de ghetoizare spațiul unde au fost stabilite legile, detaliile și planul ce trebuia urmat în luptă pentru dezevreizare.
Reprezentanții județelor au contribuit la amplificarea și extinderea măsurilor antisemite, respectând instrucțiunile cu privire la cursul acestui proces prin participarea la una dintre cele două conferințe organizate de subsecretarul de stat Endre László. Prima conferință s-a adresat Județelor din Nordul Transilvaniei, mai exact din Districtul Jandarmeresc IX și a avut loc la Satu Mare, în data de 6 aprilie 1944. Oficialii județelor ce aparțineau acestui district s-au prezentat la conferința oferindu-și sprijinul pentru efectuarea înlăturării evreilor din comunitățile în care își duseseră zilele până atunci. Astfel primele județe ce primeau acordul pentru înființarea de ghetouri erau: Bistrița-Năsăud, Bihor, Cluj, Satu Mare, Sălaj și Someș.
La 8 aprilie 1944 s-a organizat conferința pentru Ținutul Secuiesc: Ciuc, Trei Scaune, Mureș-Turda și Odorheiu, județe ce aparțineau Districtului Jandarmeresc X.
Orașele ce aparțineau acestui district au fost alese ulterior pentru a găzdui centrele de ghetoizare. În cadrul conferinței s-au făcut cunoscute prevederile Decretului 6163/1944 ce vizau modul de ridicare al evreilor, confiscarea averilor și stabilirea orașelor ce aveau să găzduiască ghetourile.
În cadrul conferințelor organizate de autoritățile maghiare s-au stabilit însărcinații cu stabilirea spațiilor pentru ,,noile cartiere evreiești”, aceștia urmând să se ocupe de asemenea de întreg procesul urmat în scopul îndeplinirii ordinelor autorităților maghiare. Astfel desemnații pentru preluarea problemei evreiești la nivel de județ au fost primarii, prefecții, Poliția, Jandarmeria.
Autoritățile maghiare au pus bazele legale, stabilind detaliile întregului proces de ghetoizare prin cumularea puterilor locale în scopul îndeplinirii obiectivului principal.
Cursul Holocaustului și-a intrat în făgaș în Nordul Transilvaniei, concentrarea având să reprezinte doar un prim pas. După conferința ținută de Endre László au fost astfel organizate conferințe la nivel local unde s-au stabilit echipe de specialiști pentru recunoașterea, strângerea și confiscarea bunurilor evreiești.
I.4. Operația de ghetoizare
În urma punctelor stabilite în Decretul 6163/1944 s-a început astfel operația de ghetoizare. Detaliile au fost stabilite la conferința lui Endre din Munkacs, însă întregul proces a fost restabilit în urmă conferințelor locale din fiecare județ, acestea fiind organizate după data de 12 aprilie.
La nivel local deciziile erau luate de către primari și prefecți, în baza a ceea ce se comunicase la conferințele autorităților maghiare. Ajutorul venea din partea poliției, jandarmeriei și a altor servicii dispuse să traverseze întreg procesul de ghetoizare.
Operația de ghetoizare în Nordul Transilvaniei a început în data de 3 mai 1944. Înainte de această data, în urma întrunirilor locale au fost stabilite comisii în vederea susținerii și îndeplinirii ordinelor primite de autoritățile maghiare. Cele mai importante persoane ale acestor comisii au fost primarii, subprefecții și organele de jandarmerie și poliție.
Severitatea cu care se executa ridicarea evreilor din locuințe, torturile și traiul în ghetou au fost executate în baza procedurilor cerute, însă fiecare situație în parte a numărat un grad de severitate mai mare sau mai mic în funcție de duritatea cu care acționa fiecare responsabil din comisie.
Oradea, a găzduit cel mai mare ghetou din Ungaria, cu excepția celui din Budapesta, afirmându-se aici existența a două centre de concentrare: unul fiind înființat pentru evreii localnici, stabilit lângă Marea Sinagogă ortodoxă și a Pieței Mari, iar altul destinat celor din comunităților rurale ce se desfășura în depozitul de lemne Mezey.
În Satu Mare situația a fost asemănătoare, spațiile destinate concentrării comunității evreiești au fost în număr de două, stabilindu-se unul la Satu Mare și celălalt la Baia Mare, în locuri sărăcăcioase și mizere. În alte județe precum Cluj, Bistrița, Șimleul Silvanei, Târgu Mureș și Reghin, ghetourile s-au aflat în vechile cărămidarii ale orașelor mari. Excepția a fost ghetoul din Dej care a fost stabilit în pădurea Bungur, condițiile fiind mult mai rele aici decât în alte ghetouri.
În baza decretului 6163/1944 s-au efectuat atât instrucțiuni pentru evrei, ce au fost împărțite în data de 2 mai 1944, cât și ridicarea acestora din propriile gospodării, încăpând cu 3 mai 1944.
În acest mod comisiile stabilite de primari aplica în tocmai ordinele acestora. Însă în spatele operației de ghetoizare se află în Cluj, un cartier general de dezevreizare, aflându-se sub conducerea lui László Ferenczy. Totuși comandă generală venea din partea lui Eichman. Birourile de ordine se aflau în strânsă legătură, comunicarea fiind asigurată de Jandarmerie, în punctul de întâlnire stabilit, orașul Oradea.
Comanda operației de ghetoizare a fost exercitată de un colonel al jandarmilor Tibor Paksy-Kiss.
Structura organizațională în bază cărora s-a efectuat ridicarea evreilor în spațiul rural a fost efectuată diferit în raport cu spațiul urban. Spațiul rural efectua concentrarea în vechile clădiri ale comunității, pentru o scurtă perioadă de timp, urmând apoi transferul acestora către centrele stabilite în marile orașe. Acest tip de organizare s-a putut observa și orașele mici, ce concentrau un număr mic al persoanelor de religie mozaică. În marile orașe situația a fost distinctă, evreii ridicați fiind transportați direct în ghetourile din zonă. Confiscarea bunurilor a reprezentat una dintre acțiunile principale efectuate în timpul operației de ghetoizare, gradul de severitate în vederea efectuării ghetoizării fiind într-o creștere continuă.
Operația de ghetoizare nu a întâmpinat dificultăți, comunitatea evreiască fiind supusă ordinelor și acceptându-le în baza speranței fals alimentate de autoritățile locale, privind izolarea ce potrivit zvonurilor nu va avea o durată lungă de timp. O parte dintre evrei își alimentau optimismul prin încrederea în Armata Roșie, crezând cu tărie că venirea acesteia se apropia cu pași repezi. Restul, cei ce conștientizaseră deja gravitatea situației, acceptau pur și simplu soarta ce le era destinată.
Din partea creștinilor nu s-a văzut sprijin pentru evrei. Unii dintre ei chiar au contribuit la recunoașterea acestora și au venit în ajutorul autorităților. Mulți au acceptat să coopereze, urmărind obținerea unor proprietăți evreiești. Restul, cei care nu se implicaseră în cooperarea cu autoritățile, s-au menținut distanți de situație. Acest aspect, cel al pasivității a fost caracteristic regiunilor din Nordul Transilvaniei
Întreaga operație de ghetoizare a fost finalizată în decurs de o săptămână. Numărul evreilor ridicați în prima zi s-a ridicat la 8000 de persoane, urmând ca două zile mai târziu numărul să se ridice 16 144, în ultima zi numărându-se 98000 de evrei.
Procesul de ghetoizare s-a desfășurat într-un ritm extrem de rapid, principalul factor pentru acest aspect fiind lipsa de timp. Astfel și ridicarea evreilor din locuințe a fost la fel de rapidă, timpul acordat pentru împachetarea lucrurilor necesare, haine și alimente ce se găseau în gospodărie, fiind de doar câteva minute. Pe măsură ce se efectuau ridicările timpul părea să preseze și mai mult autoritățile, renunțându – se în ultima instanță la acordarea dreptului pentru evrei de a-și împacheta câteva lucruri. După ridicare au fost efectuate percheziții, s-au confiscat bijuterii, bani și alte lucruri de valoare. S-a acționat și asupra gospodăriilor lăsate libere, locuințele fiind sigilate, inventariate, mai apoi fiind jefuite atât lucrurile din interiorul caselor cât și animalele ce înconjurau gospodăriile.
I.5. Condițiile din ghetouri
Condițiile din ghetourile Transilvaniei de Nord erau aproximativ la fel ca și în restul centrelor de concentrare din Ungaria. Probleme principale ce constituiau totodată și nevoi vitale, erau cele legate de alimentație, apă, medicamente sau closete. Consiliile Evreiești aveau sarcina de a asigura hrană în interiorul ghetourilor. Folosirea termenului de hrană cred că este mult prea mult spus, având în vedere că porțiile erau mult prea mici și sărăcăcioase, singura masă din zi rezumându-se la supă de cartofi, uneori lipsind chiar și aceasta. Problema lipsei de spațiu era prezența în toate ghetourile din această regiune. În centrele unde existau clădiri pentru adăpost oamenii stăteau în număr de până la 14 persoane într-o singură cameră, restul trăind sub cerul liber. În cele organizate în păduri sau spații ce nu erau prevăzute cu clădiri evreii își construiau barăci din haine și lemne sau în lipsă de aceste resurse dormeau pe pământ, îndurau ploile, vântul și toate condițiile meteorologice neprielnice. (vezi anexe)
Apa, esențială fiind întreținerii vieți putea fi procurată din cișmele care în cele mai multe locuri aveau apa nepotabilă sau se defectau și rămâneau în această stare pentru mai multe zile. Din moment ce nu era apa suficientă nici măcar pentru a potoli setea sau pentru a putea fi folosită la fierturi, nu se poate vorbi nicidecum de apă pentru spălat. O altă problemă esențială a reprezentat-o lipsa closetelor. În locul acestora au fost săpate șanțuri chiar de evrei pentru a-și satisface nevoile fiziologice. Toți acești factori au avut un singur rezultat: îmbolnăvirea oamenilor din cauza maladiilor, malnutriției, dizenterie, pneumonie sau febră tifoidă.
Deși existau medici în interiorul centrelor de concentrare a evreilor, le era practic imposibil să intervină în ajutor din lipsa oricărui obiect necesar tratării bolnavilor.
Problemelor precum alimentația, apa și problemelor de sănătate le făceau concurență cu succes perchezițiile ce se finalizau prin torturi. Controlarea evreilor în scopul confiscării bunurilor materiale se executa atât înainte de părăsirea locuințelor, la intrarea în ghetouri cât și în timpul șederii lor în aceste centre. În ciuda faptului că lipsa spațiului și a adăpostului constituiau o problemă majoră, s-au păstrat totuși în toate ghetourile clădiri ce serveau drept monetării. Aici se executau cele mai crunte torturi în vederea obținerii de informații cu privire la averile deținute de evrei. Executanții acestor nemiloase tratamente erau jandarmi, de altfel responsabili cu pază ghetourilor. Metodele folosite de aceștia erau de-a dreptul inumane, femeile nereprezentând o excepție de la regulă, torturile și bătăile în cazul lor fiind egale cu cele ale bărbaților. De cele mai multe ori, pentru a obține informații într-un mod mai rapid, dar și pentru a provoca și durere sufletească, nu doar trupească, jandarmi alegeau să tortureze o persoană în fața membrilor familiei sale. Aplicau bătăi crunte soțiilor, torturau soții în fața soției și copiilor sau și mai grav, torturau copii în fața părinților, provocând adânci răni sufletești.
Torturile trupești pentru bărbați se rezumau la bătăi crunte efectuate prin intermediul bastoanelor confecționate din lemn sau cel mai adesea din cauciuc. Erau loviți cu brutalitate peste față, picioare sau testicule. De cele mai multe ori rămâneau inconștienți în urma unui astfel de tratament, însă jandarmii nu se opreau aici.
Îi resuscitau cu apă și își continuau activitatea. De foarte multe ori s-au folosit și aparate electrice în vederea îndeplinirii scopului urmărit, prin două dispozitive plasate în gură și pe testicule.
Pentru femei s-au organizat percheziții corporale atât de amănunțite încât au fost controlate și vaginal, responsabile cu această acțiune fiind moașele sau pur și simplu femei ce își ofereau serviciile pentru a efectua o astfel de activitate. Acest tip de percheziționare se efectua într-un mod brutal, în fața jandarmilor și fără a se lua nici un tip măsuri de igienă. Nu se ținea cont nici de vârstă, fiind supuse acestei acțiuni groaznice chiar și fețe cu vârste foarte fragede. Bătăile constituiau și aici completarea procesului de tortură, aplicându-se același tratament ca și în cazul bărbaților. Se efectua de asemenea și pedeapsă prin intermediul șocurilor electrice, fiindu-le introdus un dispozitiv electric în gură, iar altul în vagin. Se contribuia astfel la acest proces de dezumanizare prin degradarea populației ce aparținea religiei mozaice, haosul atingând punctul maxim odată cu atingerea tuturor obiectivelor ce contribuiau la aceste josnicii. Condițiile de trai erau de-a dreptul inumane și extrem de greu de suportat, oficialii însărcinați cu paza sau administrația ghetourilor ocupându-se în mod special de crearea acestor acte barbare.
Capitolul II
Procesul de ghetoizare și marile centre de ghetoizare din Nordul Transilvaniei
II.1 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Oradea
Ghetoul din Oradea a reprezentat al doilea spațiu de izolare și concentrare a persoanelor de religie mozaică, din punct de vedere al mărimii acestuia, primul aflându-se la Budapesta. În acest oraș putem vorbi despre existența a două ghetouri: unul pentru evreii din localitate și altul pentru cei aduși din comunitățile rurale apropiate. Procesul de ghetoizare s-a declanșat în noaptea dintre 2 și 3 mai 1944, când a fost ordonată mutarea tuturor evreilor din Municipiul Oradea în ghetou. Ordinul, elaborat de către Dr. Gyapay Ladislau, ajutorul de primar din Oradea, îi conferă acestuia posibilitatea de a deveni responsabil cu respectarea ordinului Guvernului Regal Maghiar, unde se viza plasarea evreilor în ghetouri. Același personaj, Gyapay Ladislau, sfătuindu-se cu șeful poliției și funcționari ai primăriei emite ,,Instrucțiuni către comisiunea”, în baza cărora se va efectua strângerea evreilor. Inițial, erau stabilite un număr de 50 de kilograme pentru lucrurile ce puteau fi luate în bagaj de către evrei din locuințele ce urmau a fi părăsite, însă pe parcursul evacuării acestora s-a ajuns la scoaterea din locuințe fără nici un fel de bagaj. Transportul către ghetouri s-a răsfrânt de asemenea și asupra copiilor, bătrânilor, cât și a bolnavilor, indiferent de starea în care se aflau și s-a efectuat cu ajutorul unei tărgi în care oamenii își puneau bagajele, cei ce reușiseră de fapt să își târască după ei câteva lucruri. După evacuarea acestora, lemnele, animalele și păsările rămase în gospodăriile evreiești au fost puse în vânzare sau împărțite locuitorilor orădeni. Ajunși în locul groaznic, plasat în apropierea Marii Sinagogi și a Pieței Mari, oamenii puteau observa aglomerația creată, un număr de 14-15 evrei împărțeau o singură cameră, fapt datorat numărului mare de evrei din oraș. Aceștia reprezentau 30% din populația localității, mai exact 27000 de persoane. Lăsând la o parte aglomerația în care erau supuși să trăiască, putem vorbi și despre alte lipsuri cum ar fi: întreruperea curentului electric, lipsa de alimente, de medicamente, lipsa apei. Date fiind aceste condiții groaznice, zeci de persoane se sinucideau zilnic. Coșmarul însă nu se termină aici! S-a început acțiunea pentru găsirea lucrurilor de valoare a evreilor, acțiune susținută de Gyapay Ladislau, Nadány Iános, subprefectul, Németh Emeric, șeful poliției, Péterffy Eugen, comandantul jandarmeriei, Raynai Carol, prefectul județului și municipiului. Astfel s-a permis jefuirea locuințelor în speranța găsirii de documente sau obiecte valoroase și torturarea bărbaților și femeilor. Bărbații erau supuși bătăilor și șocurilor electrice, iar femeile controlate vaginal și supuse de asemenea șocurilor electrice și bătăilor crunte. În timpul acestor torturi la care erau supuși, 17 persoane , nemaisuportând durerea fără sfârșit, au preferat să își pună capăt zilelor. Era folosită de asemenea și pomparea cu apă în gura victimelor, formă de tortură extrem de brutală. Alte dispoziții privind viața din interiorul ghetoului a fost făcute în legătură cu modalitatea de salut a evreilor către jandarmi, bărbații fiind nevoiți să salute respectuos, să își scoată pălăria și să rămână în poziție de drepți, același lucru fiind valabil și pentru femei care trebuiau să se supună poziției de drepți în fața oficialilor unguri sau germani. Liniștea reprezenta un alt punct ce trebuia respectat. Nu erau permise certurile, zarva sau cântatul, iar în timpul destinat somnului nu era acceptat nici un fel de zgomot. Aceste dispoziții au fost stabilite de comandantul Peterffy printr-un document numit ,,Disciplina în ghetouri”
Ghetoul destinat comunităților rurale apropiate găzduia 8000 de evrei. Ordinul pentru strângerea evreilor din Județul Bihor era dat de către Nadany Ioan, subprefectul județului Bihor. Desfășurarea acestei acțiuni nu a avut la bază nici un ordin legal, ci doar un ordin al lui Endre Laszlo. Astfel acțiunea a fost demarată și a început adunarea evreilor din comunele Aleșd, Marghita, Valea lui Mihai, Secuieni, orașul Salonta, Săcuieni, Salonta Mare, Saret (Ungaria), Cefa, Derescke (Ungaria). Acțiunea de transportare în ghetouri a fost efectuată până în data de 10 mai sub conducerea șefului poliției Nemeth Emeric. Tratamentul pentru acești oameni a fost același ca și pentru evreii din Oradea, aceleași lipsuri, aceleași torturi. Ghetoul a început să fie eliberat din data de 28 mai, rămânând liber la data de 27 iunie când a fost efectuat ultimul transport al evreilor din centrul de izolare Oradea. (Vezi anexe)
II.2 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Satu Mare
În Satul Mare se aflau un număr semnificativ de evrei. Datorită acestei concentrări mari a populației mozaice, în Județul Satu Mare au fost înființate două ghetouri: unul în Satu Mare și altul în Baia Mare. Planurile ghetoizării încep odată cu o conferința stabilită de către Csoka Ladislau alături de Dr. Pirkler Ernest, Dr. Rogozy Papp Zoltan, Sarcozy Bela, Czegeny Carol, Jandarmeria, Poliția, funcționari ai primăriei, învățători și profesori, toți primind instrucțiuni pentru strângerea evreilor și mutarea acestora în ghetou. Toți s-au supus și au acceptat participarea la acest măcel, luând la cunoștință faptul că nu există ordin legal pentru punerea în practică a planului stabilit. S-au început astfel pregătirile pentru amenajarea spațiului de izolare, stabilindu-se un cartier extrem de mic pentru a găzdui 18000 de persoane. Spațiul a fost stabilit de către Rogozy Papp Zoltan și Pirkler Ernest, acționând din ordinul primarului. Ghetoizarea în Satu Mare a fost posibilă cu ajutorul lui Laszlo Csoka, iar de restul județului ocupându-se Endre Boer. Evreii ce alcătuiau populația acestui ghetou făceau parte din comunitățile din: Arad, Baia Mare, Carei, Copalnic-Mănăștur, Csenger, Fehergyarmat, Mateszalka, Orașu Nou, Satu Mare, Seini și Șomcuta Mare. Ghetoul s-a populat întâi cu locuitorii orașului Satu Mare, mai apoi fiind acompaniați de evreii din regiunile rurale apropiate. Procesul de ghetoizare a fost la fost la fel sau poate chiar mai dur decât în alte localități. Tratamentul a fost același pentru toți, la fel de brutal, la fel de inuman executat. S-a început cu ridicarea din case, acțiune executată în ritm rapid și nemilos, continuarea a reprezentat-o intrarea în ghetou, toți oamenii fiind percheziționați în așa hal încât la femei s-a ajuns și la controlarea în vagin. Bunurile de valoare ce le aveau asupra lor au fost nevoiți să le predea jandarmilor sau polițiștilor. Paza acestui teritoriu era extrem de sigură și strictă. Noaptea erau puse spre a patrula camioane dotate cu mitraliere, având farurile aprinse, pentru a evita gândurile de evadare și în special pentru a intimida. Alimentația era extrem de sărăcăcioasă, hrana devenind o problemă de proporții, datorită faptului că nu acoperea nici pe departe nevoile atâtor oameni. De apă, closete și cu atât mai puțin îngrijire medicală nici nu putea fi vorba.
Primeau însă din belșug bătăi crunte și torturi executate într-un mod inuman. Pe măsură ce acestea se întețeau, oamenii cedau și mergeau către trenurile de deportare în dorința de a scăpa de acest tratament extrem de dur. În spatele acestor percheziții erau Sarkozi, Csegezi și Demenyi. Pentru a scuza într-o oarecare măsură acțiunile ce se răsfrângeau asupra evreilor, prefectul Endrodi Barabas îi numea pe aceștia dușmani și cerea susținerea poporul pentru purificarea țării și exterminarea dușmanilor. Acesta se arăta zilnic pe teritoriile ghetourilor și verifica periodic să nu rămână picior de evreu pe tot teritoriul județului.
În timpul concentrării nu știa cu exactitate ce va urma după perioada de izolare. Dorința evreilor de a-și afla viitorul creștea în fiecare zi. Existau zvonuri că vor fi deportați, apoi apăreau altele că nu vor părăsi teritoriul țării, însă toate acestea nu făceau decât să îi inducă și mai tare în eroare și să împrăștie frica de necunoscut. Locotenentul Demeny a fost cel ce a alungat zvonurile deportării. Vehemență cu care acesta afirmă că oamenii din ghetou nu vor părăsi teritoriul țării i-a liniștit pe aceștia. Totuși această afirmație era făcută doar pentru a evită o răscoală și nu exprima realitatea. Ghetoul a fost astfel eliberat între 19 mai și 1 iunie prin 6 transporturi.
II.3 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Cluj
Ghetoul din Cluj s-a numărat printre cele mai mari din Transilvania de Nord. Decizia ce privea soarta evreilor din regiune a fost adoptată printr-o conferință convocată de către primarul Clujului dr. Vasarhelyi Ladislau, alături de 150 de funcționari ai localității, printre ei numărându-se și șeful poliției, al jandarmeriei, alături de Kazmer Tarr, angajat al biroului primarului, Lajos Hollossy-Kuthy și Geza Papp, ofițer de poliție. Prin intermediul acestei conferințe se făceau cunoscute ordinele lui Endre Ladislau, ce vizau soarta evreilor din Cluj și modul în care se va desfășura strângerea acestora. Ghetoizarea urma să înceapă în data de 3 mai 1944 și era comunicată cu ajutorul unui anunț ce își făcea loc în întregul oraș. Ritmul desfășurării în operația de ghetoizare a fost executat rapid. În data de 10 mai ghetoul număra 12 000 de persoane, înainte de deportare, odată cu venirea acelor comunității din ghetoul Gherla, numărul persoanelor ajungând la 18000. Locul destinat ghetoului urma să fie pe spațiul unei foste cărămidării. Teritoriul desemnat adăpostirii evreilor era extrem de mic pentru găzduirea a 18000 de persoane. Totuși planul de ghetoizare a demarat pe 3 mai. Evreii erau înștiințați că își vor părăsi locuințele și își făcuseră deja bagajele ce nu trebuiau să depășească 50 de kilograme. La plecare erau percheziționați și le erau confiscate lucrurile de valoare. Ca și în alte ghetouri și aici se practica controlul vaginal pentru femei, în scopul de a nu lasă șansa păstrării obiectelor de valoare. Transportul către cărămidărie era făcut cu ajutorul căruței de gunoi. Ajunși pe teritoriul desemnat ghetoului oamenii au fost îngroziți de simplul fapt că nu era spațiu suficient pentru găzduirea atâtor persoane. Un număr de 9 evrei stăteau pe doar 6 m2 cu tot cu bagaje.
Nu existau camere în care să se poată odihni. Prezența unor acoperișuri, fără pereți, era tot ceea ce li se oferise. Orele de somn erau un chin, pentru a se odihni oamenii așezându-se pe pământ, în bătaia vântului și la mila ploii.
Apa nu era asigurată nici pe departe unui număr atât de mare de persoane. În ciuda faptului că existau 15 robinete, nu se puteau acoperii nici pe departe nevoile, însă înrăutățirea situației a continuat, accesul la folosirea acestora fiind restricționat. Situația creată a creat tensiuni și conflicte între evrei, datorită faptului că siliți de nevoi ajunseseră să își fure apa unii de la ceilalți. Hrana era constituită dintr-o singură masă pe zi, în lipsa acesteia recurgându-se la fierturi. Spitalul evreiesc în dorința de a ajuta, aducea în ghetou lapte pentru copii și bătrâni, însă cantitatea era mult prea mică pentru numărul locuitorilor. Lipseau și closetele de asemenea, fiind înlocuite cu un număr de patru șanțuri deschise.
Bătaia reprezenta și aici un concurent demn al foametei și se executa în vederea strângerii de informații cu privire la bunuri și obiecte valoroase.
Ghetoul Cluj adăpostea nu doar comunitățile evreiești din oraș ci și evrei din districtele Borșa, Hîda, Huedin, Cluj, Gherla și Nadasdia. Responsabilii cu transferul acestora în cărămidăria Iris au fost: primarul Gherlei, Lajos Tamași, Erno Berecki și Andras Ivanyi. Comanda centrului de izolare al Clujului a fost deținută de Laszlo Urban. Administrația fiind ocupată de Consiliul Evreiesc, condus de Jozsef Fischer alături de Akiba Glasner, Jozsef Fenichel, Gyula Klein, Erno Marton, Dezso Hermann, Jozsef Moskovits și Mozes Weinberger. În Huedin, deși primarul Szekely Iosif deși știa de ilegalitatea ce se produce în legătură cu transferul evreilor în ghetou a continuat acțiunea. Mai mult decât atât, aici jefuirea și tortura evreilor a fost nelipsită pe timpul strângerii acestora. Subprefectul Județului Cluj, Szasz Francisc a urmat întocmai ordinele lui Laszlo Endre, acesta fiind și un susținător al societății germano-maghiare.
În Gherla erau concentrați în cărămidărie 1600 de evrei atât din oraș cât și din vecinătăți. Mai târziu aceștia au fost transferați în ghetoul din Cluj sub comanda primarului, Lajos Tamași.
În Cluj, spre deosebire de alte regiuni au existat și semne de proteste din partea locuitorilor localității, însă conducătorii vremii, prin afirmații false au calmat populația și au înlăturat pericolul unor proteste.
Ghetoul a găzduit populația evreiască a zonei timp de o lună și șase zile. A fost eliberat pe data de 9 iunie, transporturile începând încă din 25 mai și fiind în număr de șase.
II.4 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetourile din regiunea secuiască
Regiunea secuiască era alcătuită din orașele Târgu Mureș, Reghin și Sfântu Gheorghe. Soarta evreilor din regiune a fost stabilită într-o conferință din data de 28 aprilie 1944, ținută la Târgu Mureș de către subsecretarul de stat Endre Laszlo. Participanți la această conferință au fost primarii, prefecții, subprefecții, șefii poliției, jandarmeriei și comandanți ai administrației militare.
În cadrul convocării oficialilor localnici au fost stabilite teritoriile ce urmau să găzduiască ghetourile: Reghin, Târgu Mureș și Sfântu Gheorghe. Detaliile procesului de ghetoizare privind strângerea evreilor, modul de efectuare al acestei acțiuni, numărul și kilogramele bagajelor, confiscarea și administrarea bunurilor evreiești au fost principalele puncte discutate în cadrul conferinței. Nu a fost precizată însă durată ghetoizării. Întreg procesul s-a desfășurat fără proteste sau fapte ce puteau îngreuna acțiunea, funcționarii însărcinați cu ridicarea evreilor fiind extrem de vigilenți, executând ordinele cu credință și urmând întocmai planului stabilit în cadrul conferinței. Foarte rar s-a întâmplat ca vreun evreu să scape din calea ororii ce urma să se dezlănțuie.
II.5 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Târgu – Mureș
Conducerea orașului Târgu Mureș era deținută de prefectul Joos Andor, subprefectul Marton Sigismund și primarul Majay Francisc. Susținători fideli ai ideii de eliminare a evreilor, toți acești oficiali au contribuit la degradarea vieților evreiești, acompaniați de Körmandy Géza, comandantul administrației militare, Kozma Ștefan și Székely Határőr.
Pregătirea sufletească a comunității evreiești era un proces ce măcina adânc gândurile cele mai ascunse și exprima regrete ce nu permiteau parcă desprinderea de agoniseala realizată până în acel moment, nu permitea desprinderea de planuri sau idei viitoare și nu voia să accepte zvonurile tot mai des auzite, referitoare la izolare urmată de exterminare.
Punerea în fața faptului împlinit s-a realizat în data de 3 mai 1944, cu sprijinul jandarmilor și a premilitarilor. A fost stabilit spațiul pentru înființarea ghetoului, o cărămidărie veche aflată pe strada Koronkai ce se întindea pe 25000 de metrii pătrați, loc ce avea să găzduiască 7380 de evrei. Clădirea era dezastruoasă, acoperișul dezafectat, podeaua de ciment, însă spre deosebire de alte ghetouri exista un acoperiș, o clădire, exceptând felul în care arată.
În vederea efectuării acțiunii de ridicare a evreilor, s-a stabilit permiterea unui număr minim de lucruri necesare, oferindu-se astfel 20 de minute în vederea pregătirii bagajelor cu haine și alimente pentru 14 zile, însă nu întotdeauna oamenii beneficiau de acest timp. S-a ajuns chiar la cazuri în care nu au mai fost lăsați să își ia nici un fel de bagaj. Aceste măsuri extreme datorându-se faptului că timpul acordat pentru ridicarea acestor persoane s-a micșorat de la opt zile la două. Deși era specificat în ordonanța guvernamentală exceptarea copiilor sub 6 ani sau persoanele convertite sau căsătorite cu creștini, s-a efectuat încălcarea ordinului.
O altă neregulă era reprezentată de spațiul destinat ghetoului ce trebuia să se afle în interiorul orașului, în clădiri locuibile, condiții care să asigure un trai uman. Endre Laszlo a mers personal și a stabilit locul destinat ghetoului, o cărămidărie de la marginea orașului unde au fost adunați 5500 de evrei din oraș și 1880 din regiuni precum Bând, Miercurea Nirajului, Sângeorgiu de Pădure și Sovata. Teritoriul găzduia de asemenea 276 de evrei din Bezidu Nou și Sfântu Gheorghe.
Comanda ghetoului se afla în mâinile lui Bedő Géza. Referitor la organizare, se precizase mutarea întregii comunități evreiești din Cluj și din regiunile apropiate, exceptând lipsa de spațiu și problemele datorate acesteia. Problema de care s-au lovit de la început a fost lipsa closetelor. Nu numai că lipseau closetele, dar nu exista nici măcar un șanț sau pur și simplu o groapă destinată uzului nevoilor fiziologice.
Lipsa apei reprezenta din nou o problemă majoră. Primarul primise ordine din partea lui Endre Ladislau să repare fântâna deja existentă în curte, însă acesta a omis respectarea acestui ordin. Exista doar o cișmea ce nu servea pentru un număr așa mare de oameni și astfel apa trebuia consumată cu porția. Mai târziu li s-a permis evreilor să repare pompa de apă localizată în curtea fabricii, însă nici atunci consumul nu era suficient. După zile întregi în care aceștia consumaseră apa nepotabilă dintr-un bazin murdar și un râu sărat, s-a executat alimentarea ghetoului cu apă. Rezolvarea problemelor însă era departe de a se realiza. Hrana era insuficientă, iar pregătirea de fierturi nu se putea realiza datorită lipsei de instrumente. Ajutor în rezolvarea situațiilor date s-a primit din partea Sfatului Evreiesc și a fabricii de pâine din zonă ce oferea alimentul de bază, pâinea, fapt ce se datora unuia dintre deținătorii fabricii, acesta aparținând religiei mozaice. Date fiind condițiile de trai jalnice au existat mulți bolnavi și prea puțin spațiu pentru toți în spitalul amenajat.
S-au executat și aici torturi în vederea descoperiri valorilor evreiești. Bătăile au făcut concurență cu succes foametei și lipsei de apă. Tratamentul crunt a fost același pentru toți. Teritoriul stabilit în cărămidărie pentru comunitatea evreiască adăpostea și evreii din Odorhei, chiar și din Sf. Gheorghe, procesul aici făcându-se sub comanda lui Dezso Galfy pentru Odorhei și sub supravegherea lui Ferenc Filo în Sfântu Gheorghe. Ghetoul a adăpostit miile de oameni timp de o lună, eliberarea lui efectuându-se prin trei transporturi. Primul transport către Auschwitz având loc pe 27 mai 1944, iar ultimul pe 8 iunie.
II.6 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Reghin
Ghetoul din Reghin a luat naștere datorită participării primarului Imre Schmidt și șefului poliției Janos Dudás la conferința din 28 aprilie 1944 a lui Endre Laszlo de la Târgu-Mureș. Locul ce avea să devină casă pentru evreii din localitate a fost ales de către Lazlo Kamaromy și șeful poliției Dudás. Pentru operația de ghetoizare au intervenit locotenentul G. Szentpaly Kalaman, comandantul jandarmeriei locale și Jeno Csordacsics ce se ocupa de problemele evreiești. Procesul de ghetoizare a fost extrem de rapid și a început în data de 3 mai 1944. Ridicarea evreilor a fost făcută de către polițiști și civili, membrii ai partidului fascist, într-un mod destul de crud și cu o rapiditate nemaivăzută în unele cazuri victimele fiind luate din locuințe fără nici un fel de bagaj, tocmai pentru a grăbi întreaga operație. Alimentele nu au fost suficiente pentru a-și asigura 14 zile de trai nici măcar pentru evreii ce se aflaseră în posibilitatea de a-și adună lucrurile esențiale înainte de a părăsi locuințele.
Ghetoul adăpostea 4000 de persoane, 1400 fiind locuitorii orașului, iar restul aparținând părții de est a județului Mureș -Turda și partea de nord a județului Ciuc. Percheziționarea pentru găsirea bunurilor a fost la fel de dură ca și în restul ghetourilor. S-a ocupat de acest aspect Kugler Gheorghe, care deși nu fusese însărcinat să participe sau să conducă această acțiune, a executat torturi și bătăi crunte împărțind teroare și frică în rândul populației evreiești.
Comanda ghetoului a stârnit astfel invidie și ură, fapt demonstrat prin disputa dintre Komaromy Ladislau și Dudás Ioan. Rămâne totuși la conducere, în urma acestei altercații, Dudás Ioan. Condițiile din interiorul ghetoului lăsau de dorit. Apa reprezenta o problemă majoră. Teritoriul în care erau concentrați 4000 de oameni era alimentat cu apă prin intermediul mașinii de pompieri doar în anumite zile, disperarea conducând la consumul de apă nepotabilă. Cazarea era mizerabilă, cărămidăria fiind dezafectată și spațiul pentru dormit reprezentat de un acoperiș, fără pereți. O altă problemă ce contribuia la înrăutățirea situației era reprezentată de hrană. Ghetoul era alimentat cu mâncare într-un mod batjocoritor. Porția zilnică rezumându-se la 100 de grame de pâine și supă de cartofi. Closetele lipseau, săpându-se ulterior șanțuri care să servească nevoilor fiziologice. În aceste condiții groaznice mulți oameni se îmbolnăveau.
Bătăile și torturile însă se executau într-un mod brutal, afectând fizic și mental viețile nefericiților din centrul de izolare. Se executau percheziții și bătăi pe tălpile picioarelor și pe restul corpului într-un mod extrem de sălbatic. Principalul responsabil pentru bătăile crunte era Bányai Pavel. Modul nemilos de a-i lovi pe evrei părea la un moment dat să îi provoace plăcere. Nici femeile ce erau însărcinate cu perchezițiile în scopul găsirii obiectelor valoroase nu erau mai blânde, acestea controlau vaginal având mâinile extrem de murdare, aducând injurii și chiar lovind cu brutalitate victimele.
Aceeași soartă au avut-o și evreii din Gheorghieni, fiind transferați tot în ghetoul Reghin. Sub comanda primarului Toth Matei s-a executat strângerea populației evreiești în incinta unei școli primare. Timp de opt zile au rămas la această locație îndurând tratamentul batjocoritor și ducându-și zilele fără mâncare, urmând ca după acest tratament să fie mutați în ghetoul Reghin. Tot aici au fost transferați evreii din Toplița și din ghetoul Sfântul Gheorghe.
Suferințele la care au fost supuși acești oameni le-au cauzat dureri infernale nu doar trupești, ci și spirituale. Ghetoul din Reghin a adus evreii într-o stare deplorabilă ducând astfel la bun sfârșit ordinele lui Endre László. A fost eliberat la sfârșitul lunii mai prin efectuarea deportării.
II.7 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul Sfântul Gheorghe
Ghetoul din Sfântul Gheorghe a luat naștere la data de 3 mai 1944. Responsabili cu stabilirea datelor pentru efectuarea procesului de ghetoizare au fost: Szentivány Gavril, prefectul județului, Barabás Andrei, subprefectul județului, Virányi Andrei, primarul orașului Sf. Gheorghe, Vincze Ștefan, șeful poliției Sf. Gheorghe și locotenentul colonel Balla, comandantul legiunii de jandarmi Trei Scaune
Procesul în sine s-a efectuat diferit față de alte regiuni. Pe 2 mai 1944 toți evreii din localitate au primit citații pentru a se prezenta la poliție alături de membrii familiei și de documente care să ateste cetățenia maghiară. Următoarea zi, respectând ordinele prevăzute în citație, localnicii s-au prezentat aici, fiind reținuți. Pentru fiecare familie s-a oferit dreptul de a-și lua alimente și îmbrăcăminte din locuințe, prin intermediul unuia din membrii. Spațiul ce avea să servească drept adăpost pentru sutele de oameni se afla la marginea orașului, într-o clădire neterminată.
Acest spațiu a fost căminul evreilor din Reghin timp de o săptămână, dar și al celor din Borosneu Mare, Covasna, Târgu Secuiesc, orașul Miercurea Ciuc și partea de est a Județului Ciuc. Acest spațiu număra 850 de suflete.
Vorbind despre modul de viață din interiorul ghetoului ne putem raporta la condițiile mizere ce nu erau deloc diferite față de cele ale altor ghetouri. Lipsurile erau aceleași. Mâncarea era practic inexistentă, apa reprezenta și aici un lux, îmbrăcămintea sau medicamentele nici nu intrau în discuție. Din moment ce lipsea elementul vital întreținerii vieții, nu puteau fi nici pe departe acoperite alte nevoi. Torturile și perchezițiile corporale au fost prezente în viața de zi cu zi a evreilor din Sfântul Gheorghe. Spre deosebire de alte ghetouri durata acestuia a fost de o săptămână. După această perioadă scurtă de timp evreii au fost mutați în ghetoul de la Reghin. Condițiile în care s-a efectuat transportul au fost mizerabile și efectuate prin intermediul unui tren de marfă.
II.8 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Sighet
Județul Maramureș era încadrat din punct de vedere geografic în regiunea Transilvania de Nord, însă odată cu pornirea Holocaustului și începerea curățării de evrei, s-a încadrat ca și parte a Ruteniei Carpatice și a Nord-Vestului Ungariei. Aici dezevreizarea a pornit odată cu participarea subprefectului dr. Illiny Vasile, primarul orașului Sighet, dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, dr. Tóth Ludovic, colonelul Agy Zoltán și colonelul Sárváry, comandantul Circumscripției IV Teritorială Jandarmi, la conferința organizată de subsecretarul de stat Endre László din data de 12 aprilie 1944 la Munkács, conferință ce prevedea ridicarea evreilor din județ în scopul dezevreizării. În data de 15 aprilie, după întoarcerea de la conferință se organizează o întâlnire a oficialilor județului în Sighetul Marmației, în vederea elaborării planului de ghetoizare a județului Maramureș și localităților Sighet, Dragomirești, Ocna-Șugatag și Vișeul de Sus, Raho, Tecso și Okormezo. Planul îi includea și pe invalizi, pe exceptații de la măsurile rasiale și a copiilor sub șase ani prin ordonanța nr. 1240 din 29 martie 1944 și ordonanța nr. 1610 din 23 aprilie 1944. S-a stabilit teritoriul desemnat pentru ghetou, la periferia orașului. Erau practic două zone în care se aflau evreii fără posibilități. După stabilirea teritoriului ce avea să servească drept locuință pentru acești oameni, au început perchezițiile și confiscarea de bunuri. Primii evrei percheziționați au fost intelectualii, bănuiți de altfel pentru deținerea de averi. A urmat apoi controlul întregii comunități de evrei pe parcursul a 6 zile. Controlul a fost făcut conform ordonanței nr. 4441 din 20 aprilie 1944. Întregul proces de percheziționare s-a desfășurat într-un mod extrem de violent. Oamenii primeau bătăi crunte și tratamente barbare. Următorul pas a constat în ridicarea evreilor din gospodăriile acestora, dându-li-se dreptul de a-și lua un bagaj de 50 de kilograme. Odată ajunși în ghetou au putut observa înghesuiala creată datorită faptului că spațiul era extrem de mic pentru a concentra 12000 de oameni. Izolarea a fost făcută în adevăratul sens al cuvântului. Ferestrele clădirilor ce erau poziționate la marginea ghetoului fuseseră ulterior văruite pentru a bloca orice acces către lumea exterioară, fie el și prin intermediul privitului. Teritoriul ce înconjura aceste clădiri era împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar paza era asigurată de Poliția locală și jandarmi aduși din Mislok în număr de 50. Ghetoul se afla sub comandă lui Lajos Toth, însă autoritatea supremă o reprezenta Sandor Gyulafalvi Rednik. Reprezentantul acestuia pentru probleme legate de evrei era Ferenc Hullmann, un personaj extrem de dur ce nu a contribuit cu nimic pentru a îmbunătăți starea evreilor.
Traiul în ghetou era asemănător cu cel din alte regiuni, cu deosebirea că aici foametea a fost mai mare. Alimentele lipseau cu desăvârșire. Nici măcar hrana în cantități foarte mici ce le fusese permisă în bagaj nu puteau fi folosită. Rezultatul înfometării a fost moartea a mulți sugari și bătrâni. Însărcinatul cu această problemă era Palati Ștefan. Sarcina pe care o avea de îndeplinit rămăsese doar la nivel teoretic o problemă ce trebuia rezolvată.
Același rezultat a fost cauzat și de condițiile de igienă ce lăsau de dorit. Perchezițiile au continuat să contribuie la degradarea fizică și spirituală. Modul dur de a-i controla la piele și bătăile zdravene au marcat atât trupul cât și sufletul evreilor. Practic sfârșitul multora dintre locuitorii spațiilor de izolare se datora înfometării și tratamentului inuman aplicat. Și jafurile executate asupra evreilor erau în floare. Principalul responsabil a fost Nagy Ștefan, personaj ce stătea în fruntea unei comisii alcătuită din 9 oameni, toți având preocuparea de a executa aceste nedreptăți. (vezi anexe)
Ghetoul Sighet a stat în centrul atenției oficialilor germani și maghiari din pricina faptului că Județul Maramureș cuprindea o mare parte de evrei ortodocși și hasidici. Deși situația era extrem de rea, totuși Sfatul Evreiesc continua să lupte pentru a îmbunătăți într-o mică măsură condițiile din interiorul ghetoului. Toate încercările au fost zadarnice, oficialii contribuind doar la înrăutățirea lucrurilor. În Maramureș au mai existat alte două ghetouri, unul în Okormezo, ce a găzduit evrei până în data de 17 mai și unul la Vișeu de Sus, care a durat o perioadă foarte scurtă de timp, fiind eliberat întâi prin transportul către Vișeu de Jos, mai apoi executându-se deportarea și fiind eliberate între 19 și 15 mai. În Sighet evacuarea ghetoului a fost timpurie și a avut loc la 15 mai 1944.
II.9 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul Sălaj
În județul Sălaj torturile contra evreilor încep încă din luna martie, declanșându-se odată cu venirea la putere a guvernului Sztójay Döme. Se iau astfel primele măsuri împotriva evreilor, specificându-se că nu își pot părăsi locuințele sub nici o formă. Următoarea măsură avea să se desfășoare o lună mai târziu și prevedea arestarea evreilor din întreg județul. Speculațiile cu privire la evreii comuniști au fost principalul motiv ce a dus la adoptarea unei astfel de măsuri. S-a efectuat deasemenea și evacuarea acestora din propriile locuințe, fiind concentrați în case de evrei într-un număr destul de mare. Reprezentanții autorităților Județului Sălaj s-au numărat printre participanții conferinței din data de 28 aprilie 1944, organizată de Endre László ce avea că scop ghetoizarea evreilor și în final exterminarea. Reprezentanții Sălajului au fost: Gazda Andrei, subprefectul județului Sălaj, Udvari Iosif, primarul orașului Șimleu, locotenent-colonel Mariska Gheorghe, comandantul legiunii de jandarmi Sălaj, Sreter Iosif, primarul orașului Zalău și alți oficiali ai Poliției și Jandarmeriei.
Gazda Andrei, în funcția sa de subprefect al Sălajului se ocupa personal de aducerea la cunoștință a ordinelor lui Endre László către prefectul Josika Ioan. Acesta însă refuză participarea la evenimentele ce vor urma și renunță la funcția pe care o deține. Locul său este ocupat de Szlávy Vasile, ce își anunțase participarea la planul de concentrare a evreilor.
Locul fixat pentru înființarea centrului de concentrare s-a stabilit într-o conferință organizată de Andrei Gazda în Șimleul Silvanei alături de oficialii județului. După lungi discuții se hotărăște stabilirea teritoriului în incinta ,,Cărămidăriei Klein”, din Cehei. (vezi anexe) Distanța dintre Cehei și Șimleu era de 5 kilometrii. După stabilirea teritoriului destinat ghetoizării se elaborează planul pentru efectuarea operației. Detaliile se pun la punct în prefectura din Sălaj și primăriile din Zalău și Șimleu. Aici se stabilesc oficialii ce aveau să facă parte din echipele însărcinate cu operația de ridicare. Elekes Francisc, șeful poliției din Zalău și Pethes Ștefan șeful poliției din Șimleu înștiințează evreii să nu își părăsească locuințele în ziua de 3 mai. Astfel pe data de 3 mai 1944 echipele formate pornesc spre casele evreiești ridicând locuitorii lor. Bagajul permis era de 50 de kilograme, iar conținutul trebuia să se rezume la haine și alimente necesare pentru 14 zile.
În Zalău procesul s-a desfășurat destul de rapid. Elekes Francisc s-a ocupat personal de curățarea orașului, făcând deasemenea și percheziții în vederea descoperirii obiectelor valoroase. În data de 5 mai peroanele de religie mozaică din Zalău au fost transportate în Cărămidăria din Cehei, transportul fiind făcut cu trenul de marfă în condiții mizerabile.
Pethes Ștefan împreună cu alți oficiali extrem de duri s-au ocupat cu această operație în orașul Șimleu. Aici cele 50 de kilograme admise cu alimente și îmbrăcăminte nu au mai fost permise, au avut loc bătăi și percheziții corporale. Evreii localnici au îndurat o noapte de coșmar pe teritoriul unei Școli Evreiești, după care au fost transportați în Cehei. În momentul în care operația de ridicare din locuințe a fost terminată s-au numărat în ghetou un număr de 8500 de persoane. Înghesuiala era mare, fiecărui om revenindu-i cam 2 metri. Adăpost nu exista decât pentru un număr foarte mic de oameni, restul improvizându-și un adăpost sau rămânând pur și simplu sub cerul liber. Interiorul ghetoului nu i-a salvat de noi percheziții, aici măsurile pentru descoperirea averilor fiind chiar mai dure decât cele efectuate inițial înainte de transportarea către cărămidărie. De torturile din interiorul ghetoului s-au ocupat oficialii. Pe de altă parte de cele organizate la casele evreiești s-au ocupat într-un mod barbar și orbiți de furie: Mariska Gheorghe, Horvath Alexandru, Vida Ion, Kerekes Adam, Kovacs Mihai, Nagy Alexandru, Fărmați Alexandru. Măsurile adoptate pentru descoperirea obiectelor de valoare a fost de-a dreptul inumane. Bătăile erau atât de dure încât deseori oamenii leșinau din cauza durerii. Paza în ghetou era asigurată de jandarmi. Problema principală și frica permanentă nu era neapărat pentru paza ghetoului cât era pentru comandantul acestui teritoriu, Krasznai Vasile, un personaj extrem de dur ce depășește orice limită umană aplicând tratamente groaznice.
Apa și alimentele reprezentau o mare problemă. Apa era nepotabilă. Consumul și folosirea acesteia pentru cele necesare au contribuit la dobândirea unor boli precum entero-colita, diareea și tifosul exantematic. Pentru nevoile fiziologice serveau două șanțuri ce se aflau în văzul tuturor. Medicamentele lipseau cu desăvârșire. Starea ghetoului din Cehei era deplorabilă. Mizeria era în floare, iar bătăile și batjocura la ordinea zilei. Krasznai Vasile avea o plăcere deosebită de a chinui toți acești oameni și de a se distra batjocorindu-i.
Ghetoul a fost eliberat prin trei transporturi, începând cu data de 31 mai 1944, ultimul executându-se pe 6 iunie. Au avut loc noi percheziții și confiscări de bunuri după care au fost scoși de pe teritoriul ce înconjura cărămidăria.
II.10 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Baia Mare
După conferința din Baia Mare a lui Endre László, acesta decide să vină personal în Baia Mare pentru a oferi instrucțiuni în ceea ce privește ridicarea evreilor din locuințe și internarea lor în ghetou. Astfel, pentru a-și face cunoscute ordinele, organizează o nouă conferință ce avea ca participanți pe subprefectul Rosner Ștefan, acesta ținând locul primarului Tamás Carol, șeful poliției Nagy Eugen, șeful biroului mobilizări de la primărie, Vâjâi Alexandru, Gergely Iuliu, Moracsek Iosif, Várhelyi Tiberiu.
La terminarea conferinței este ales și locul ce va servi pentru internarea comunității evreiești. Pentru cei din Baia Mare s-a hotărât să fie Fabrică de sticlă ce purta numele de ,,Phoenix”, iar pentru comunitățile din districtele Baia Mare, Șomcuta Mare, Copalnic-Mănăștur pe teritoriul unei vechi ferme ce se afla în Valea Burcutului. După stabilirea teritoriului încep astfel pregătirile pentru efectuarea operației de ghetoizare. Responsabili cu planul elaborat pentru această operație au fost Molnár Ștefan, Nagy Eugen și Gergely Iuliu. Strângerea evreilor a avut loc pe 3 mai 1944 și s-a desfășurat într-un ritm cât se poate de rapid, retrăgându-se dreptul la bagaje în scopul de a grăbi procesul. S-au organizat și aici percheziții și au fost prezente bătăile.
A urmat transportul către fabrica de sticlă. Numărul oamenilor concentrați aici s-a ridicat la 3500. Comandantul ghetoului a fost Nagy Eugen. Acesta îi supune pe evrei la chinuri groaznice, organizând din nou percheziții pentru a se asigura că nu au în posesia lor bunuri de valoare nepredate inițial. Perchezițiile în interiorul acestui spațiu împrejmuit cu sârmă ghimpată și fără nici cel mai mic aspect de cămin au fost de-a dreptul crude. Unii oameni au ajuns să își ia zilele, nemaisuportând atâta durere, alții pierzându-și viața în timpul torturilor. Condițiile ghetoului erau deplorabile. Lipseau hrana, apa closetele și îngrijirile medicale. Datorită faptului că oamenii dormeau sub cerul liber, în apă și suportând vânt, frig, umezeală, s-au îmbolnăvit de bronho – pneumonie. Infecțiile erau prezente și se datorau lipsei closetelor sau apei care să servească la îngrijirea corporală.
Ghetoul din Valea Broncutului a fost înființat în același timp cu cel din Baia Mare și concentra aproximativ 2000 de evrei din districtele Șomcuta-Mare, Baia-Mare și Copalnic-Mănăștur. Teritoriul ghetoului fiind stabilit la o fermă, nici aici nu există adăpost de-asupra capului. Comandantul ghetoului a fost Várhelyi Tiberiu, ce a organizat torturi și nu s-a ocupat de starea proastă a teritoriului ales pentru concentrarea comunității evreiești din zonă. Hrana, apa și igiena reprezentau și aici o mare problemă. Tratamentul inuman a avut ca rezultat moartea noilor născuți și a unui număr de 10 persoane. Comanda generală în ceea ce privea Județul Baia Mare era deținută de prefectul Barnabas Endrodi. Eliberarea celor două ghetouri s-a efectuat între 31 mai și 5 iunie 1944, prin organizarea a două transporturi.
II.11 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Județul Someș
În Transilvania de Nord, înainte ca Holocaustul să distrugă vieți, familii, case, trăiau numeroase comunități evreiești. Comunitatea din acest oraș și-a pus bazele la sfârșitul secolului al XIX-lea și de-a lungul existenței sale pe aceste meleaguri a contribuit la dezvoltarea orașului.
În Dej, în anul 1941 existau aproximativ 3719 evrei, reprezentând 19% din populația totală a orașului. Deși au făcut acte de caritate, nu au jefuit sau stricat bunurile orașului, ,,furia” Holocaustului i-a cuprins și pe evreii de aici. Au avut parte de același tratament ca și evreii din alte orașe. Măsurile antisemite și-au făcut simțite prezența încă din anii 1941-1942, dar s-a crezut că toate acestea vor deveni amintiri odată cu trecerea timpului, însă gândul lor nu a mers niciodată atât de departe pe cât au putut ajunge lucrurile.
Evenimentele reprezentative pentru exemplificarea curentelor antisemite au fost evenimentele din 1942, când bărbații evrei din Dej au murit în număr foarte mare din cauza serviciilor de muncă forțată pe care erau nevoiți să le presteze pentru armata ungară.
Evenimentele ce vor urma se stabilesc în cadrul conferinței din data de 26 aprilie 1944, în urma căreia se decidea soarta evreilor. Județul Someș a fost reprezentat de prefectul Bela Bethlen, alături de Laszlo Endre, de adjunctul prefectului Janos Schilling, la Satu Mare, primarul Jeno Veress, primarul Gherlei: Lajos Tamaș și șeful poliției din Dej, șeful Poliției din Gherla și Pal Antalffy ce ocupa funcția de comandant al Jandarmeriei din Someș.
După participarea la conferință se pun bazele planului de ghetoizare și se stabilește locul ce va servi pentru concentrarea comunității evreiești. S-a hotărât înființarea a două astfel de locații, unul ce va fi în pădurea de pe dealul Bungur și celălalt în Cărămidăria din Gherla. Amenajarea ghetoului din pădurea Bungur, ce era distanțată prin 3 kilometrii de orașul Dej, a constat în defrișarea și încercuirea pădurii cu sârmă ghimpată și însărcinarea Poliției locale și a 40 de jandarmi din Zalău cu pază. Pe data de 2 mai 1944 se emit primele ordine date de Sárosi Iuliu, prin care se viză faptul că evreii nu au voie să-și părăsească sub nici o formă locuințele în ziua ce va urma. Pe 3 mai demarează operația de strângere a acestor nefericiți și durează până la 5 mai 1944. Înainte de mutarea către spațiile destinate concentrării, aceștia au fost supuși perchezițiilor, ce aveau loc în curtea Iuliu, curte ce împrejmuia casa Pongracz și într-o magazie de scânduri numita Irányi.
Perchezițiile au fost la fel de dure atât pentru femei cât și pentru bărbați. Bătăile au servit drept pedeapsă pentru fiecare obiect de valoare descoperit. După terminarea controalelor se efectuează mutațiile către ghetou, evreii fiind însoțiți de bagaje ce cântăreau maxim 60 de kilograme. Comandantul ghetoului Bungur a fost Takács Emil sub ochii căruia s-au petrecut toate ororile destinate acestor oameni. Aici au fost aduși și evreii din districtele Lăpuș, Ileanda, Chiochiș, Beclean și Dej. S-a creat o aglomerație insuportabilă, fiecare persoană având un spațiu de 2 metri, cu toate acestea erau înghesuiți 7800 de oameni.
În privința condițiilor existau probleme pe aproape toate planurile. Pentru dormit fiecare se descurca cum putea. Unii dintre ei își amenajaseră barăci pentru a se putea odihni, alții își coseau corturi, iar restul dormeau sub cerul liber. Alimentația era și ea destul de săracă în sensul că oamenii din ghetouri aveau parte de o singură masă pe zi ce consta într-o supă de cartofi. O astfel de supă nu putea acoperi nevoile evreilor înfometați obosiți, cuprinși de disperare. Însă nu aveau cui să se plângă, nu există nici o soluție pentru a putea schimba situația. Condițiile sanitare erau la fel de groaznice. Răspunzători pentru aceste condiții sanitare de-a dreptul deplorabile erau primarul Dejului și a medicului-șef Zsigmond Lehnar. Apa a fost una dintre cele mai mari probleme. Timp de 5 zile evreii nu au primit deloc apă descurcându-se fiecare așa cum putea. Foloseau apa dintr-un lac sau de oriunde, indiferent dacă era potabilă sau nu. După lungi rugăminți, primarul Veress a început aprovizionarea cu apă, însă nu o executa zilnic ci la câteva zile și în cantități extrem de mici.
Abuzurile și batjocura erau în floare în ghetoul din Dej. Existau echipe de anchetatori ce îi percheziționau pe acești oameni în speranța că vor găsi bunuri de valoare ascunse. Măsurile luate pentru confiscarea bunurilor de valoare nu erau deloc prietenoase ci dimpotrivă deveneau tot mai crude odată cu trecerea timpului.
Controlul absolut asupra acestui ghetou a fost deținut de agentul guvernamental Takats. Consiliul Evreiesc, care era format din: președintele Lazăr Albert, Samu Weinberger Mano Weinberger, Ferenc Ordentlich și Andor Agăi, se ocupă de administrația ghetoului. Totul era bine organizat și fiecare funcție în ceea ce privea alimentația, condiții sanitare sau pază avea în frunte oameni capabili să mențină ordinea și să conducă o comunitate. Totuși acești oameni nu se preocupau de bunăstarea evreilor și de crearea unor condiții prielnice de trai. Grija lor consta în supravegherea acestora pentru a nu le da nici o șansa de salvare. Ghetoul a fost eliberat de evrei pe parcursul a 12 zile, între 28 mai și 8 iunie, timp în care s-au efectuat 3 transporturi în care au fost deportați 7674 de persoane. Deși paza asigurată nu dădea nici o șansă de evadare, totuși Jozsef Paneth împreună cu familia sa, numărând 9 suflete, au reușit să scape și să revină în România.
Ghetoul din Gherla se afla sub comanda lui Bereki Ernest, care deținea funcția de șef al poliției și care s-a ocupat personal de îndeplinirea ordinelor lui Endre László. Se ocupa de ridicarea și percheziționarea evreilor din regiune, iar mai apoi de concentrarea acestora în spațiul ce servise drept cărămidărie. Condițiile de aici erau mizere. Nu se aducea apă, alimente sau alte lucruri destinate acoperirii nevoilor primare. Ghetoul Gherla nu a durat decât o săptămână, comunitatea de evrei fiind mutată în spațiul destinat concentrării din Cluj.
II.12 Procesul de ghetoizare și viața evreilor în Ghetoul din Bistrița
Orașul Bistrița se încadrează în regiunea Transilvaniei de Nord impresionând prin frumusețe și bogăție, fiind înconjurat de podgorii și străbătut de apa ce îi poartă numele. Totuși frumusețea nu este singura caracteristică a acestui oraș ci și ororile petrecute în timpul Holocaustului.
Odată cu participarea la conferința ce a avut loc la Târgu-Mureș, organizată de subsecretarul de stat Endre László din data de 28 aprilie, primarul orașului Bistrița, Kuales Norbert împreună cu inspectorul de jandarmi și Szmolensky Ladislau sunt însărcinați cu rezolvarea problemei evreiești. Locul de concentrare a fost stabilit la o fermă numită Stamboli.
Pentru a crea o diversiune și a îndepărta planul de auzul evreilor, primarul Kuales Norbert trimite întâi un număr relativ mic de evrei la fermă pentru a construi barăci, informându-i că se va înființa crescătorie de porci și ei vor fi cei ce se vor ocupa de îngrijirea lor. În același timp tot primarul, alături de Debreczeni se ocupau de stabilirea amănuntelor planului de ghetoizare în data de 2 mai 1944.
Deciziile ce vizau ridicarea evreilor au fost făcute publice pe 5 mai. Se prevedea interzicerea părăsirii locuințelor de către evrei până în data de 14 mai 1944, strângerea lucrurilor necesare trebuia făcută în așa fel încât să conțină mâncare pentru 14 zile, haine, lenjerii, ustensile pentru gătit, dar să nu depășească 50 de kilograme și să nu conțină obiecte de valoare. La toate acestea trebuind să renunțe de bună voie. Au fost efectuate liste cu numele și adresele evreilor și astfel oficialii orașului în frunte cu șeful poliției au ridicat evreii din locuințele lor și s-au ocupat de concentrarea acestora în ghetou.
S-au efectuat și aici percheziții la intrarea pe spațiul fermei și au fost confiscate toate bunurile materiale. Cazarea a fost făcută în barăci, adăposturi de porci sau în aer liber. Hrana reprezenta un lux. Nu primeau tot timpul și atunci când s-a mai alimentat ghetoul, alimentele făceau parte din cele confiscate tot de la evrei. Problema apei concura cu succes problema hranei. Se primea apa prin intermediul unei cisterne de la primărie însă în cantități extrem de mici pentru aproximativ 6000 de suflete.
Responsabil cu însetarea și înfometarea a fost Szkolka, care devenise tot mai preocupat de exterminarea acestor ,,comuniști”. Din moment ce nu erau satisfăcute nici nevoile primare, vitale pentru întreținerea vieții, de medicamente nici nu se putea discuta. Au fost confiscate toate bunurile de valoare tot de către Szkolka, care ne mai săturându-se de aur și tot ceea ce luase pentru a-și satisface nevoile, a chemat în ajutor detectivi din orașul Târgu Mureș și au executat împreună torturi oribile și imposibil de suportat. Nu interesa pe nimeni traiul mizer al comunității concentrate în acea fermă. În schimb de pază se interesa toată lumea. Nu pentru siguranța evreilor, ci pentru a nu da nici o șansa de a evada din calvarul ce îi cuprinsese. Responsabilul cu acest aspect era colonelul jandarmilor, Pásztohi.
Ghetoul ce cuprindea 5981 de persoane a fost eliberat la doar câteva săptămâni după înființare, în datele de 2 și 6 iunie 1944.
Capitolul III
Analiza pe interviuri ale supraviețuitorilor
Holocaustului din Nordul Transilvaniei
,,Unii dintre supraviețuitorii lagărelor de concentrare, chinuiți de coșmaruri, nu mai vor să vorbească, să audă despre ce s-a întâmplat atunci…acolo…Tresar, îi cuprinde o neliniște, un zbucium ce se transforma în panică doar când se rostește Mauthausen sau Dachau, sau Bergen-Belsen, sau Kaufering și, mai ales, când se rostește Birkenau-Auschwitz.’’
Perioada de dezumanizare din timpul Holocaustului a reprezentat pentru evrei un coșmar trăit pe teritoriul fricii. Durerea și teama erau singurele sentimente ce acompaniau persoanele de religie mozaică clipă după clipă, iar setea, foametea și bătaia reprezentau principalele probleme, prezente de la începutul procesului de ridicare și ghetoizare, continuând cu deportarea și terminând cu întoarcerea în țară, pentru puținii evrei ce reușiseră să se întoarcă în viață.
III.1 Analiza interviului cu Laslau Grun
Din experiențele trăite în timpul Holocaustului, supraviețuitorii împărtășesc coșmarul trăit și povestesc cum întregul proces la care au fost supuși le-a marcat viața și a contribuit la degradarea fizică și mentală. Aceste povestiri au fost denumite de către unul din supraviețuitori, Laslau Grun, ,,Lecții de istorie pe viu”. Și într-adevăr asta reprezintă aceste rostiri ale adevărului.
Laslau Grun a fost un supraviețuitor al Holocaustului ce provenea din orașul Reghin și care a ales să vorbească prin intermediul mai multor interviuri și povestiri atât în țară cât și în afară, atât prin interviurile ce i s-au cerut cât și prin povești în cadrul școlilor. Primul interviu a fost dat în anul 1991, după care urmând altele.
Dificultatea de a vorbi despre evenimentele petrecute, se poate observa din fraza rostită în legătură cu interviurile acordate despre care afirmă: ,,(…) am dat mai multe interviuri și de atunci încoace, din păcate sau nici nu știu cum să spun, am avut ocazia să dau mai multe interviuri”
Amprenta Holocaustului, după cum se poate observa, nu s-a putut șterge nici după atâta timp și nu cred că va putea fi dată uitării, indiferent cât de mult timp va trece.
Laslau Grun își începe povestea vieții prin descrierea evenimentelor petrecute înaintea dezlănțuirii dezastrului. Legile antisemite existente înainte de anul 1940, au luat amploare odată cu acest an afectând toate domeniile: școală, locuri de muncă, locuri publice. Spre exemplu, în școli ,,numerus clausus” se află în funcțiune, luând posibilitatea copiilor evrei de a studia. Puțini, și prin intervenții sau poate doar mult noroc aveau posibilitatea de a studia școlile unde mergeau și ne-evreii.
Supraviețuitorul povestește îngrozit măsurile antievreiești care l-au marcat, copil fiind. Drept exemplu ne oferă scoaterea dintr-un ștrand al orașului Reghin, pe motiv că ne-evreii nu îi acceptau în aceeași apă cu ei. O altă întâmplare ce se pare că îi plasa pe evrei laolaltă cu animalele, este observarea anunțurilor din ușile cabinetelor medicale: ,,Nu consult câini și evrei”
Cu o astfel de umilință s-a confruntat și Ladislau Grun în cadrul școlii în care avea posibilitatea să studieze. Se impusese purtarea stelei galbene, fără de care nu se oferea dreptul de a-și părăsi locuințele, modul de viață se îngreuna pe zi ce trecea, odată cu apropierea de anul 1944, tatăl său nu mai lucra, iar procurarea de alimente întâmpina dificultăți datorită faptului că hrana nu era de ajuns, cumpărăturile efectuându-se doar după ce ne-evreii își terminau de procurat alimentele, ei alegându-se cu resturi.
După descrierea acestor evenimente începe povestea terifiantă a începutului Holocaustului din Ardealul de Nord, în orașul din care acesta provenea, Reghin. Supraviețuitorul povestește, parcă și acum îngrozit modul prin care au fost anunțați să se prezinte în fața caselor sale, prin intermediul sunetului de tobă, care se aude și acum privind adânc în spusele sale. Astfel ridicarea și concentrarea în ghetou a fost efectuată. Ghetoul, plasat la marginea orașului, într-o cărămidărie, se afla într-o stare deplorabilă, cazarea făcându-se în condiții inumane. Laslau Grun și membrii familiei sale au fost cazați într-o casă ce se afla în raza prevăzută locului de concentrare.
Lăsând la o parte condițiile de trai, înghesuiala, lipsa hranei, a apei și igienei, camera de tortură a marcat profund supraviețuitorul, prin faptul că ambii părinți i-au călcat pragul. Imaginea mamei sale, torturată și chinuită a rămas întipărită în mintea sa.
Coșmarul însă se pare că nu se termină aici. După trei săptămâni petrecute în ghetou, se începuseră pregătirile pentru deportare. Speranța ce le dăduse putere să reziste tratamentului inuman din interiorul ghetoului, îi călăuzea și acum, crezând că merg la mai bine, în nici un caz spre exterminare.
Transportul către lagărele din Germania l-au oripilat pe evreul rămas în viață în urma evenimentelor petrecute. Înghesuiala, condițiile de transport, apa în cantități minuscule raportată la numărul călătorilor, cât și găleata ce ținea loc de closete au creat în mintea sa un amalgam de gânduri.
Impactul cu Auschwitz și-a pus amprenta prin sloganul privit chiar după coborârea din tren, deasupra porții lagărului care spunea: ,,Arbert macht frei” ce însemna: ,,Munca te eliberează”. Aici s-a realizat destrămarea familiei sale, mama și sora sa rămânând împreună, iar el împreună cu tatăl mergând în coloana bărbaților selectați pentru muncă, lucru dur pentru un copil de doar 14 ani.
Haosul creat, privirile lungi către duritatea ofițerilor care scoteau din vagoane oameni morți, despărțeau copiii de mamele lor sau conduceau bătrânii și persoanele ce nu serveau la muncă spre camerele de gazare, nu au reușit să distrugă speranța că războiul se va sfârși și lucrurile vor intra în normalitate. Laslau Grun a fost salvat de tatăl său ce l-a declarat că având 17 ani, fiind astfel păstrat pentru muncă.
Și de aici oroarea s-a dezlănțuit într-un mod în care nu mai putea fi oprită. Au mers către un lagăr din Auschwitz, au îndurat înghesuială, munca zilnică pe care o realizau sleiți de puteri, hrana fiind principalul responsabil pentru acest fapt. Apoi au fost mutați într-un lagăr din Bavaria, undeva lângă Munchen, unde situația era ceva mai bună. Supraviețuitorul povestește că aici primeau și pâine. Se poate observa din spusele acestuia cât de importantă a fost această schimbare. Pâinea, cât și singura baie de care a avut parte într-un an de zile au redat ușor speranța că războiul se va sfârși odată cu situația de groază ce îi fusese dată să trăiască. Adunarea prin care se anunța plecarea către ,,o tabără și nu un lagăr’’ .
Drumul către Dachau a fost anevoios din cauza lipsei de putere însă de aici situația a luat cu totul altă turnură. Americanii, salvarea lor din mâinile nemților, au adus poate cel mai fericit moment din viața victimelor. Laslau Grun povestește și acum încântat că a fost consultat, spălat, a primit mâncare și haine. Entuziasmul cu care redă povestea primirii acestor lucruri face prezentă și acum starea de liniște și de euforie creată în urma lucrurilor pe care noi acum le considerăm normale, vitale.
Întoarcerea în țară și regăsirea surorii lui au reprezentat sfârșitul coșmarului. Deși a trecut atât de mult timp de la oribilele evenimente numărul primit în lagăr, 72045 îl urmărește și acum pe acest om, căruia i-a fost dat să își trăiască adolescența în condiții inumane și să devină matur înainte de termen, trecând printr-un proces nu de maturizare ci de dezumanizare.
După întoarcerea pe plaiurile natale a continuat să studieze, să se reintegreze în societate, măsurile antisemite rămânând doar o umbră din trecut. Viața a mers înainte, el ținând pasul cu ea, depășind în ansamblu evenimentele petrecute, însă rănile sufletești rămânând deschise pentru tot restul vieții.
III.2 Analiza interviului cu Susana Diamantstein
Experiență trăită de bărbați în timpul Holocaustului nu a fost cu mult diferită de cea a femeilor, executându-se torturi în egală măsură, bătăi, îndurând aceeași foamete, sete și muncă. Susana Diamantstein povestește traumele din timpul Șoahului, din perspectivele experienței feminine. Începe prin a-și povești viața dinaintea coșmarului, viață liniștită și lipsită de grija zilei de mâine, tatăl ei lucrând la bancă în orașul natal, Târgu-Mureș, ulterior familia mutându-se în Reghin. Situația s-a schimbat odată cu concentrarea la unguri, familia rămânând fără singurul venit, cel al tatălui și discriminarea luând amploare cu fiecare zi ce trecea.
Situația grea din punct de vedere financiar a afectat-o la momentul respectiv, însă comparativ cu ce a urmat acest fapt a fost dat uitării, fiind considerat un aspect minor al ororii ce stătea să se declanșeze.
Ridicarea s-a executat la fel ca și în cazul domnului Laslau Grun, datorită faptului că Susana Diamantsein a mers tot în Ghetoul Reghin și a îndurat același tratament. Povestește faptele ce i-au fost date să le trăiască în interiorul spațiului destinat concentrării și își exprimă în același timp dezamăgirea de proporții în legătură cu populația ne-evreiască. Se aștepta se pare la o mână de ajutor, măcar de la prieteni, vecini, apropiați ai familiei, însă aștepta în zadar. Pasivitatea oamenilor din jur o ducea cu gândul la faptul că aceștia erau ori dezinteresați ori doreau continuarea acestei acțiuni din diferite motive. I-a fost dat să vadă femei chinuite, bătute în cel mai barbar mod, care erau practic de nerecunoscut în urmă unor astfel de serii de acțiuni. Toate aceste sentimente ce o încercau și toate lipsurile din interiorul ghetoului au luat sfârșit după aproape o lună, când s-a efectuat eliberarea spațiului unde erau concentrați prin transportul către Auschwitz.
Modul în care s-a efectuat transportul a fost neașteptat pentru supraviețuitoare, ce credea la fel ca și ceilalți evrei că merg la mai bine nu într-un lagăr de exterminare unde acțiunile întreceau cu mult coșmarul din ghetou.
Credința că lucrurile vor evolua spre îmbunătățirea condițiilor de viață a fost întărită de muzica impresionantă cu care au fost așteptați la Auschwitz. Însă a fost doar o acțiune derutantă după cum a constatat Susana Diamantstein. Întâmpinarea a fost făcută de celebrul Mengele, personajul responsabil cu viața mizeră a evreilor din această regiune. Tot aici a avut loc și destrămarea familiei, povestește și acum dărâmată de cele petrecute. Ea a rămas cu mama ei, tatăl mergând către coloana de bărbați. Rămăseseră deci singure, mamă și fiică, înconjurate de necunoscuți, trăind momente de teamă, de panică, gândindu-se la faptul că lucrurile au ajuns cu mult dincolo de puterea imaginației, însă păstrându-și totuși o fărâmă de speranță ce reprezenta puterea de a merge mai departe. Au ajuns la Birkenau, tot împreună, au fost spălate, le-a fost îndepărtat părul de pe întregul corp, îmbrăcate într-un fel de rochii și pregătite astfel fizic pentru muncă și chinurile ce urmau. Durata viețuirii în acest lagăr a fost scurtă, nu știa nici acum să ne spună de ce. Lucruri inexplicabile se întâmplau la tot pasul. Lipsa explicațiilor era înțeleasă și nimeni nu avea îndrăzneala să întrebe de ce se petrec anumite acțiuni. Supraviețuitoarea mărturisește că toate aceste schimbări se petreceau în liniștea nopții. Au mers în lagărul de la Cracovia unde au îndurat umilințe și au fost puse laolaltă cu criminali și infractori, considerându-se astfel că nu erau mai presus decât aceștia.
Confruntarea cu evenimentele petrecute în acest lagăr, îi provoacă și acum o durere imensă datorită faptului că aici a fost pentru prima dată despărțită de mama sa, lucrând în domenii diferite, aici s-a realizat îmbătrânirea precoce a mamei sale, fapt ce a determinat trimiterea acesteia către cuptoare. Durerea imensă provocată de nefericita și totodată neașteptata întâmplare au marcat profund sufletul supraviețuitoarei, rănile fiind încă deschise, imaginile încă vii. Totuși a continuat să lupte cu viața, să respecte mai departe ordinele asasinilor întregii sale familii, spun întreaga familie deoarece nici de tatăl ei nu a mai știut nimic, nu a pierit doar mamă sa ci și o mătușă, un unchi.
Practic era singură pe lume, fără sprijin, mergând în continuare pe drumul vieții în bătaia sorții, târând după ea lipsurile ce o aduseseră într-o stare deplorabilă. Transferul dintr-un lagăr în altul a dus la cunoașterea mai multor domenii de muncă, cea mai ușoară dintre ele executând-o într-o fabrică de ață. Ar fi putut fi o muncă plăcută pentru ea, însă condițiile nu permiteau acest fapt. Eczemele de pe mâini îngreunau executarea muncii, condițiile și lipsurile contribuind și ele în egală măsură. Susana Diamantstein povestește că a executat munci grele, a îndurat bătăi, a fost supusă la ,,Fel de fel de chinuri fizice, care, firește, dăunau și moral.”
Confruntarea cu Mengele, în momentul venirii acestuia în lagăr, provoacă și acum starea de panică, amintindu-i, într-un mod neplăcut, vederea responsabilului de pierderea părinților. Eliberarea a venit din partea rușilor, imediat după această acțiune începându-și călătoria spre casă, în speranța că va regăsi măcar un membru al familiei, însă confruntarea cu adevărul a provocat dezamăgire și răni sufletești ce încă sângerează. Lupta cu viața s-a purtat mai departe, reușind să își construiască o nouă familie, alături de soț și copiii ce au urmat, însă urmărirea ororilor petrecute nu a încetat nici acum, coșmarurile revenind iar și iar.
III.3 Analiza interviuLUI cu Otto Adler
Deși supraviețuitorii au reușit să depășească momentul groazei, să revină pe plaiurile natale și să reușească construcția unei noi familii, a unei noi vieți în principal, coșmarurile i-au urmărit pentru tot restul vieții. Impactul cu realitatea crudă din timpul ghetoizării și până în lagărele de la Auschwitz, a fost atât de puternic încât nici măcar o perioadă de 70 de ani nu l-a putut șterge. (vezi anexe)
Acest aspect se poate observa și printr-o analiză a interviului lui Otto Adler, ce a fost victimă a Holocaustului și a tuturor chinurilor petrecute pe timpul acestui haos. Își începe povestea prin a spune, plin de mândrie că avut o copilărie fericită, o mamă ce studiase la Viena și avusese parte de o educație aleasă, bunicul său fiind printre puținii oameni cu liceu și bacalaureat din vremea aceea. Continuă prin a-și descrie tatăl, foarte descurcăreț de altfel, ce reușise să își înființeze propria afacere la Cluj, orașul său natal, și să ofere familiei un trai îmbelșugat.
Se observă astfel mândria cu care Otto Adler vorbea despre familia sa, despre bunici și despre copilăria fericită și mai ales liniștită de care a avut parte. Această liniște a fost spulberată însă odată cu legile cu caracter antievreiesc care i-au dus viața de până atunci la extrema cealaltă. Totuși, supraviețuitorul afirmă că au existat și beneficii, asta înainte de ridicarea evreilor, prin faptul că odată cu introducerea ,,numerus clausus’’ și cu toate măsurile în spațiul învățământului, s-a înființat un liceu evreiesc, cel mai bun lucru petrecut în acea perioadă, deoarece aici predau numai oameni citiți cu două doctorate, rămași fără loc de muncă în Ungaria și veniți în Transilvania odată cu ocuparea acestei regiuni de maghiari. Însă Tratatul de la Viena, prin care se stipula că Transilvania de Nord revenea ungurilor, a bulversat total viața comunității evreiești din Cluj, oamenii trăind într-un haos neîntâlnit până atunci. Otto Adler a simțit aceste schimbări, cursul vieții luând o altă întorsătură. Totuși, supraviețuitorul povestește că la început oamenii nu s-au speriat așa tare de unguri pentru că aveau speranța că vor fi tratați bine, neștiind de existența legilor antisemite din Ungaria, cu mult mai dure decât în România.
Și-au făcut simțită prezența încetul cu încetul, distrugând viața evreilor în toate domeniile de activitate, până în 1944 când s-a declanșat adevăratul dezastru. Însă, cu durere în suflet Otto Adler mărturisește că perioada de patru ani în care au suportat măsurile antisemite a reprezentat pentru el o tragedie mai mare decât însuși lagărul, datorită faptului că s-a dat timp să se asimileze toate aceste discriminări, s-a simțit cu adevărat suferința, care a fost cu atât mai mare cu cât creștea speranța că furia Holocaustului nu îi va atinge.
Referitor la părerea sa despre România și Ungaria, se poate observa că ar fi preferat să aparțină în continuare de România, despre care avea cuvinte de laudă, de respect, însă Ungaria, ei bine aici cuvintele sale nu mai erau la fel de înălțătoare. Totuși, lăsând la o parte diferențele și totodată neînțelegerile create între cele două țări, relațiile între etnii nu se aflau într-o stare rea. Oamenii legau prietenii între ei, indiferent dacă erau români, unguri sau evrei. Descrie acest aspect prin prisma prieteniei tatălui său cu un ungur și un român, relații decurgând extrem de bine.
Otto Adler descrie viața evreilor și modul în care decurgea înainte ca dezastrul să se pornească după care își începe trista poveste. Vorbește despre concentrarea în ghetou, condițiile dure de trai, însă se poate observa că aici răspunsurile sunt date mai pe scurt, nu mai povestește îndelung așa cum se întâmpla cu perioada dinaintea Holocaustului. Durerea este încă prezentă. Mintea refuză să descrie în detaliu perioadă petrecută în ghetou, unde au îndurat foamete și alte lipsuri.
Părăsirea ghetoului și transportul către Auschwitz s-au desfășurat în aceleași condiții mizere, supraviețuitorul povestind pe scurt această acțiune, dezgustat fiind și acum de tratamentul îndurat. Inscripția de la poarta lagărului din Auschwitz, ,,Arbert macht frei”, a marcat și acest om, trecut prin ororile haosului vremii, așa cum i-a marcat pe toți ceilalți supraviețuitori. A rămas în mintea sa întipărită acea pancartă de parcă ar vedea-o și acum. Sloganul ironic a fost primul lucru ce a apărut în față ochilor imediat după coborârea din tren, lăsându-și amprenta în mintea sa și existând și acum în gânduri. Alt aspect ce a marcat profund a fost întâlnirea cu Mengele, spaima tuturor deportaților la Auschwitz. Acesta interoga fiecare evreu în scopul de a-i repartiza pentru diferite munci sau pentru a-i trimite la eliminare. Aspectul tânăr și îngrijit, după cum și-l amintește Otto Adler, impunea respect însă, la prima vedere nu inspira teroare. Nu se vorbește despre un aspect fizic ce ducea cu gândul la exterminare. După internarea în lagărul de la Birkenau, Otto Adler, împreună cu alți evrei au urmat același proces de dezechipare și îmbrăcare a hainelor vărgate. Această acțiune, efectuată încă din prima zi de lagăr a reprezentat o primă lovitură pentru el, un prim pas spre degradare, urmat de despărțirea de familie. Fumul crematoriilor a pătruns adânc în mintea sa, la fel ca și mirosul ce nu poate fi uitat chiar după trecerea timpului și sfârșitul perioadei de coșmar.
Primele evenimente suportate în interiorul lagărului, schimbările bruște și condițiile groaznice au devenit, în scurt timp un coșmar în care supraviețuitorul se simțea prizonier, fără nici o scăpare. Modul în care era tratat, viața dură și plină de lipsuri au constituit factori importanți ce au dus la degradarea mentală. Astfel, acest om încercat de soartă, a ajuns la punctul în care nu a mai putut duce povara vieții haotice și a mers cu gândul la sinucidere. În fapt decizia a luat-o în urma primirii unor liste din lagărele de femei, din care a dedus că mama sa pierise în fumul negru ce îl urmărește și acum.
Suferințele îndurate, mai ales foametea se regăsesc încă în sufletul său și povestește cu tristețe că uneori acest sentiment de foame te înnebunea. Alimentele erau puține și aveau un gust groaznic, ceva nemaivăzut până în momentul acela, pâinea lipsind cu desăvârșire. Modul mizer prin care erau hrăniți fiind o altă problemă greu de uitat. Chinurile, precum numărarea deținuților din lagăr, timp de câteva ore urmăresc și acum mintea obosită de atâtea amintiri.
Otto Adler povestește că atât el cât și tatăl său au fost mutați de la Birkenau, într-un final ajungând într-un lagăr din Franța, în Thill, loc în care supraviețuitorul a simțit că trăiește din nou, aici primind mâncare de trei ori pe zi, hrană caldă și chiar și pâine. Era o minune. Nici după atâta timp nu s-a stins emoția simțită din primele clipe petrecute în acest lagăr. Ofițerii rău intenționați nu își mai făceau simțită prezența la tot pasul, aici conducerea fiind asigurată de oameni din interiorul ghetoului, evident stabiliți de ofițerii SS. Bătăile dispăruseră în totalitate, un eveniment ce nu putea provoca decât fericire.
Situația se schimbase și asta se poate observa din nou, din răspunsurile oferite de Otto Adler, care nu mai erau atât de scurte, ca și în cazul ghetourilor sau transportului către Auschwitz, detaliile provocând și acum încântare. Munca ce se realiza aici era executată într-o mină de fier, transportul către mine efectuându-se cu un autobuz normal, cu geamuri. Încântarea nu înceta să se citească pe fața sa, bucurându-se și după toți acești ani, precum un copil.
Erau în sfârșit tratați mai uman, ca semeni și nu ca animale. Astfel că de preferat a fost acest lagăr, în nici un caz traiul mizer de la Auschwitz. Diferențele între lagăre au fost foarte mari. Deși purtau aceeași denumire, condițiile de viață erau diferite la fel ca și modul în care erau tratați. Existau diferențe la modul prin care se execută apelul, aici, în spațiul de vis, această strigare dură extrem de puțin, restul timpului fiind ocupat de muncă. Astfel aceste schimbări nu au făcut decât să contribuie la îmbunătățirea stării de spirit, având efecte pozitive și fizice, prin excluderea bătăilor și primirea de mâncare în cantități mai rezonabile, gătită, caldă, ceva nemaipomenit și nemaivăzut din momentul părăsirii locuințelor. Diferențele dintre lagăre și toate aspectele vieții petrecute în interiorul lor erau încă prezente în mintea sa, vorbind despre ele începând de la apel, hrană, apă, igienă și torturi, de parcă s-ar fi întâmplat cu doar câteva zile înainte. Totuși cel mai important aspect ce ridica lagărul de la Thill deasupra celui de la Auschwitz, era prezentat cu bucurie, prin faptul că la Thill nu existau crematorii, astfel fumul care înăbușea atmosfera nu mai există.
Astfel de acțiuni răsfrânte asupra vieții omenești nu pot fi date uitării sau șterse pur și simplu din memorie, umbra lor fiind tot timpul în spatele victimelor, ca și parte a vieții. Semnele au rămas pe trupul și mintea supraviețuitorului evreu. Psihic l-au traumatizat toate lucrurile petrecute în perioada de coșmar însă pierderea mamei și apoi boala tatălui său și-au pus amprenta mai mult decât oricare altul. Tatăl s-a îmbolnăvit de edem de lagăr, o boală ce nu dădea multe șanse la viață, însă aflând de existența unui medicament potrivit, care nu dădea șanse sigure de salvare, s-a hotărât să îl obțină, luptând astfel pentru viața tatălui său.
Uimirea pe care a avut-o în urma obținerii medicamentului a fost nemărginită, salvându-i astfel viața singurului membru din familie de care se mai putea bucura. Însă această luptă câștigată a avut și repercusiuni. A căpătat o rană fizică, fiind împușcat în picior în timpul acțiunii de obținere a medicamentului.
După aceste întâmplări s-a realizat mutarea către lagărul din Dachau, fapt ce a adus după sine teamă teribilă de gazare, sentiment ce îl alarmase inițial, ulterior fiind liniștit de tatăl. Atmosfera reprezenta astfel retrăirea momentelor din Auschwitz.
Cu răni fizice și sufletești s-a luptat pe toată perioada Holocaustului, până în momentul eliberării din lagăr. Bucuria și-a făcut loc în inima sa zdrobită în momentul în care au observat că paza asigurată de nemți dispăruse. Și imediat au plecat și ei, au mers pe jos sleiți de puteri. Dar ce mai conta efortul acesta minim comparativ cu tot ce înduraseră? În drumul lor către Munchen au întâlnit americani ce și-au oferit imediat ajutorul, prin alimente și tot ceea ce le stătea în putere să ofere acestor nefericiți. S-au înființat astfel tot un fel de lagăre, însă de data această americanii ocupându-se de alimentația lor și de acoperirea tuturor lipsurilor îndurate până în acel moment. S-a produs astfel eliberarea de la durere și terminarea coșmarului.
Supraviețuitorii Holocaustului nu au uitat nici acum amănuntele vieții petrecute în timpul acelei perioade de haos total pentru viețile lor. Rănile trupești s-au închis lăsând amprente pe trupurile lor, însă cele sufletești sângerează și astăzi și vor continuă în această stare până la sfârșitul zilelor. Experiențele femeilor nu se diferențiau cu mult de cele ale bărbaților, evreii fiind primeau același tratament. Coșmarurile nu dau pace nici acum, după atâta timp, bântuind somnul și realizând o trimitere continuă la lumea pe care nici unul dintre noi nu am dori să o cunoaștem.
Concluzii
În urma analizelor pe care le-am făcut pe parcursul întregii lucrări pot concluziona că procesul de ghetoizare, în regiunea Transilvania de Nord, a fost extrem de dur și s-a executat într-un mod crud, inuman, distrugând vieți omenești, familii, prietenii, durerea și teama făcându-și loc în sufletele oamenilor ce nu conteneau să spere la o minune, la o salvare.
Detaliile prin care s-a hotărât înființarea de ghetouri au urmărit obiectivul principal, exterminarea evreilor, neluându-se în calcul nici o secundă repercusiunile pe care acest proces l-ar putea aduce oamenilor. S-au elaborat astfel planuri la nivel local și s-a recurs la un tratament dur, pe care, în zilele noastre nu îl poți aplica nici asupra unui animal.
Odată ce măsurile antisemite au luat amploare, evreii au început să fie priviți ca scursuri ale societății, confruntându-se cu discriminarea la orice pas, în orice domeniu sau instituție în care călcau. Viața astfel a luat alt curs, unul nedorit de data aceasta, dar inevitabil, un drum ce nu putea fi schimbat sau refuzat.
Restricțiile referitoare la orele în care aveau voie să iasă pe stradă sau cantitatea de alimente permisă, au schimbat traiul persoanelor de religie mozaică, intervenind aici tot felul de sentimente ce îi încercau precum: neliniștea, instabilitatea, tristețea și chiar uimirea, datorită faptului că nu se așteptau să primească o astfel de lovitură.
Ghetourile în care evreii au trăit aproximativ o lună au contribuit deasemenea la degradarea fizică și psihică prin lipsuri, percheziții și bătăi executate cu o cruzime ce lăsa impresia că provoacă plăcere pentru autoritățile responsabile cu această acțiune.
Înființarea acestor spații a reprezentat un prim pas în pierderea credinței că totul se va termina cu bine și că acea perioadă de bulversare totală se va încheia într-un timp relativ scurt.
Consider că speranța a fost singura ce le-a conferit forța necesară depășirii momentelor de groază, pentru ca în mod normal, fără hrană, apă și supuși bătăilor nu ar fi putut rezista. Însă speranța ce îi călăuzea le umplea sufletul și îndepărta pe cat posibil traumele.
Acțiunile din timpul Holocaustului au marcat profund viața oamenilor, supraviețuitorii amintindu-și și acum fiecare detaliu legat de perioada critică din viețile lor. Nu există dificultate în a-și aminti evenimentele petrecute, ci era mai degrabă o dificultate de a vorbi despre cele întâmplate. Imaginile semnificative acelei perioade au rămas întipărite în mințile lor, la fel ca și anumite cuvinte, momentele pierderii persoanelor dragi. Aspectul cel mai important aici se rezumă la coșmarurile din fiecare noapte ce nu le dau pace și alungă somnul. Într-adevăr nu sunt amintiri ce se pot șterge oricât de tare și-ar dori cineva sa scape de ele, astfel de tragedii marcând profund, până în adâncul sufletului și pătrunzând în cele mai ascunse gânduri.
BIBLIOGRAFIE:
Braham, L., Randolph., The politics of Genocide, Condensed Edition, Wayne State University Press, Detroit, Michigan, United States Holocaust Memorial Museum, 2000
Braham, L., Randolph., The politics of genocide, The Holocaust in Hungary, Vol.I, Columbia University Press, New York, 1981
Comisia Wiesel, Raport final, Editura Polirom, Editori Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu; Iași, 2005
Institutul Român de Istorie Recentă, Holocaustul evreilor români. Din mărturiile supraviețuitorilor, Polirom, Iași, 2004
Ioanid, Radu, Holocaustul în Romania, Distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Editura Hasefer, București, 2006
Lustig, Oliver, Dicționar de lagăr, Editura Hasfer, București, 2002
Lustig, Oliver, Procesul Ghetourilor din Nordul Transilvaniei, Vol. I, Actul de acuzare; Format electronic
Lustig, Oliver, Procesul ghetourilor din Nordul Transilvaniei, Vol. I, Editura AERVH, București, 2007
Medan, Diana, Medan, Viorica, Evreii Someșeni, Editura Hasefer, București, 2013.
Michel, Lecomte, Jean, Predarea Holocaustului în secolul al XXI-lea, Consiliul Europei, Consiliul de Cooperare Culturală, Fundația W. Filderman, București, 2001
Rosen, Dr. Moses, Benjamin, Lya, Evreii din Romania între anii 1940-1944, Vol 1. Legislația antievreiască, Editura Hasefer, București, 1993
Surse online
http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/2_otto_adler.pdf
http://www.sighet-online.ro
http://dli.ro/obiective-turistice/maramures/sighetu-marmatiei/
http://adevarul.ro/locale/zalau/ghetou-cehei-
http://www.mmhtn.org/transilvania.php
http://www.yadvashem.org/yv/en/exhibitions/album_auschwitz/photo_25.asp
ANEXE
Anexa nr. 1
Harta cu ghetouri în Nordul Transilvaniei
Harta Nord – vestul Transilvanei cedat Ungariei, 1940
Anexa nr. 2
Zidurile ghetoului Cehei
Plimbarea în perimetrul ghetoului Cehei
Anexa nr. 3
Evreii în drum spre ghetou la Sighet
În drum spre lagărele de exterminare
Anexa nr. 4
Planul ghetoului din Oradea și locația actuală a vechiului amplasament
Anexa nr. 5
Familia lui Otto Alder
Otto Adler
Anexa nr. 6
Copii sosiți în lagăr Auschwitz
Elie Wiesel – laureat al premiului Nobel pentru pace (1986),
în lagărul de la Buchenwald, al 7-lea, din stânga pe polița a doua de jos.
Anexa nr. 7
Sinagoga din Sighet în timpul Holocaustului
Monumentul dedicat victimelor Holocaustului din Sighetu Marmației
Anexa nr. 8
(1945 – Holocaust, după 1945 emigrare în Israel sau alte țări)
BIBLIOGRAFIE:
Braham, L., Randolph., The politics of Genocide, Condensed Edition, Wayne State University Press, Detroit, Michigan, United States Holocaust Memorial Museum, 2000
Braham, L., Randolph., The politics of genocide, The Holocaust in Hungary, Vol.I, Columbia University Press, New York, 1981
Comisia Wiesel, Raport final, Editura Polirom, Editori Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu; Iași, 2005
Institutul Român de Istorie Recentă, Holocaustul evreilor români. Din mărturiile supraviețuitorilor, Polirom, Iași, 2004
Ioanid, Radu, Holocaustul în Romania, Distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Editura Hasefer, București, 2006
Lustig, Oliver, Dicționar de lagăr, Editura Hasfer, București, 2002
Lustig, Oliver, Procesul Ghetourilor din Nordul Transilvaniei, Vol. I, Actul de acuzare; Format electronic
Lustig, Oliver, Procesul ghetourilor din Nordul Transilvaniei, Vol. I, Editura AERVH, București, 2007
Medan, Diana, Medan, Viorica, Evreii Someșeni, Editura Hasefer, București, 2013.
Michel, Lecomte, Jean, Predarea Holocaustului în secolul al XXI-lea, Consiliul Europei, Consiliul de Cooperare Culturală, Fundația W. Filderman, București, 2001
Rosen, Dr. Moses, Benjamin, Lya, Evreii din Romania între anii 1940-1944, Vol 1. Legislația antievreiască, Editura Hasefer, București, 1993
Surse online
http://www.survivors-romania.org/pdf_doc/2_otto_adler.pdf
http://www.sighet-online.ro
http://dli.ro/obiective-turistice/maramures/sighetu-marmatiei/
http://adevarul.ro/locale/zalau/ghetou-cehei-
http://www.mmhtn.org/transilvania.php
http://www.yadvashem.org/yv/en/exhibitions/album_auschwitz/photo_25.asp
ANEXE
Anexa nr. 1
Harta cu ghetouri în Nordul Transilvaniei
Harta Nord – vestul Transilvanei cedat Ungariei, 1940
Anexa nr. 2
Zidurile ghetoului Cehei
Plimbarea în perimetrul ghetoului Cehei
Anexa nr. 3
Evreii în drum spre ghetou la Sighet
În drum spre lagărele de exterminare
Anexa nr. 4
Planul ghetoului din Oradea și locația actuală a vechiului amplasament
Anexa nr. 5
Familia lui Otto Alder
Otto Adler
Anexa nr. 6
Copii sosiți în lagăr Auschwitz
Elie Wiesel – laureat al premiului Nobel pentru pace (1986),
în lagărul de la Buchenwald, al 7-lea, din stânga pe polița a doua de jos.
Anexa nr. 7
Sinagoga din Sighet în timpul Holocaustului
Monumentul dedicat victimelor Holocaustului din Sighetu Marmației
Anexa nr. 8
(1945 – Holocaust, după 1945 emigrare în Israel sau alte țări)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ghetoizarea Evreilor din Transilvania de Nord (ID: 151141)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.