Fundamentalism, Miscare Legionara
ARGUMENT
Începem această lucrare cu mențiunea că a da o definiție clară fundamentalismului, este aproape imposibil. În primul rând, trebuie menționat că termenul în sine a căpătat o încărcătură negativă, , ceea ce face folosirea lui problematică. Adesea oamenii îl folosesc pentru a-i descrie pe cei cu principii religioase conservatoare sau tradiționaliste. Astfel, pentru mass-media americană, musulmanii care iau în serios Coranul și se îmbracă sau se comportă potrivit lui, sunt etichetați ca fundamentaliști. Prin aceasta, ei sunt diferențiați de acei musulmani care au adoptat principiile materialismului și liberalismului occidental, fiind astfel asimilați din punct de vedere social și inofensivi din punct de vedere politic.
Contrar definițiilor standard, de dicționar ,fundamentalismul ca stare de spirit, este de aceeasi varsta ca si omenirea. Creștinii, evreii și musulmanii au dezvoltat diverse forme de credință militantă, cu scopul evident de a readuce religia in fata reflectoarelor. Unii autori contemporani care s-au ocupat intens de subiect, gasesc ca fundamentalismul n-ar fi decât „o radicală reconstrucție și redistribuire a tradiției religioase în scopuri nu totdeauna religioase“
Din cauza utilizarii instabile a termenului, am dori sa-i investigăm istoria si, în mod concret, să examinăm natura abordării fundamentaliste a Scripturilor. Ironia face ca atât fundamentalistii, cât si adversarii lor ‘progresisti’ – sau modernisti – împărtăsesc aceeasi abordare fundamental rationalistă a Bibliei. Fundamentalismul si modernismul nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă doua fete ale aceleiasi monede. Fundamentalismul nu este, așa cum multe persoane ar dori să creadă, un arhaism deplasat, apanajul unor indivizi neadaptabili sau o întoarcere nostalgică către un trecut idealizat și idealizant. Nu este vorba de așa ceva; fundamentalismele, atât de diverse ca formă, conținut și mijloace de exprimare, sunt și vechi și moderne, în același timp, vremurile pe care le traversăm nefăcând altceva decât să le dea un plus de vizibilitate și de virulență. Fundamentalismele constituie o mare provocare nu doar la adresa „simțului comun“ al fiecăruia dintre noi, ci și pentru ansamblul științelor, dar și a teologiei
Lucrurile se complică oarecum atunci când vine vorba de creștinismul ortodox. Putem afirma că ortodoxia întreagă este „fundamentalistă“ prin încrâncenarea istorică cu care și-a apărat identitatea în condiții istorice foarte dificile. În cadrul acesteia, accesul la adevărul credinței și sarcina de a-i perpetua memoria religioasă a fost dintotdeauna rezervat unor „interpreți privilegiați“, recrutați cel mai adesea dintre marii duhovnici, excepțional înzestrați. Ei au avut dintotdeauna o autoritate solidă în cadrul Bisericii, nu numai în probleme strict teologice și doctrinare, ci și în chestiuni de societate, faimoasa „simfonie bizantină“ având și ea poate un cuvânt (important) de spus în această ecuație. Modernitatea secolului nostru a dezechilibrat balanța, în sensul că acești mari duhovnici au devenit bun de consum media, numeroase grupuri fundamentaliste legitimându-se direct sau indirect prin intermediul lor.
Istoria fundamentalismului militant arată că politica uitării nu funcționează întotdeauna; un fenomen nu dispare de la sine doar pentru că societatea îl ignoră. Ne referim la încâlcita poveste a legăturilor care au existat între Biserica Ortodoxă și Mișcarea Legionară în anii ´30, misterul lor fiind încă prezent. Un lucru este însă clar: acea perioadă tulbure din istoria noastră națională a arătat foarte clar că orice tentativă de a suprima violența prin violență nu duc la altceva decât la o radicalizare încă și mai mare a fundamentalismelor.
Definirea Mișcarii Legionare nu este usoara si greutatile decurg din faptul ca e vorba de o gandire politica noua, originala, sprijinita pe temelii neobisnuite.Mișcarea Legionarã nu este o mișcare politicã. Ci o revolutie spiritualã: o mișcare care a transformat viata româneascã nu în manifestãrile ei, ci în esenta ei.
Fireste cã existã o manifestare politicã a mișcãrii legionare. Si o mișcare culturalã. Si una socialã. Si alta moralã. Dar fiecare din acestea si toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestãri, depãsindu-le pe toate si, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spiritualã. Legionarismul aici îsi are valoarea lui unicã: în aceea cã a izbutit sã punã în mișcare realitatea centralã a vietii: spiritul.
Mișcarea Legionarã este înainte de toate o revolutie spiritualã, una din acele prefaceri lãuntrice si totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la rãscrucile vremii, la deschiderile de epocã.
Astfel, Mișcarea Legionară nu neagă materia, dar o așează la locul ei, subordonând-o spiritului; urmărește cu tărie principiul justiției, dar nu merge până acolo încât în numele lui să se poată înscăuna toate abuzurile și privilegiile dăunătoare neamului; consideră omul element esențial al societății, dar nu-i îngăduie o libertate anarhică; propovăduiește înțelegerea între clase, dar nu crede în dispariția claselor; nu respinge importantă și forța mulțimilor, dar onorează și respecta calitatea omului și a elitelor. Și multe alte norme ce o deosebesc de numeroasele forme democratice, socialiste sau marxiste ce împânzesc viața politică în această epocă.
Ideea fundamentală a doctrinei legionare este crearea unui om nou în mijlocul colectivității românești, care să constituie punctul de plecare al unei mari transformări spiritual în viața neamului nostru. Acest individ, înzestrat cu calități de erou, va avea misiunea să trezească energiile amorțite ale neamului, să-l ridice din starea de suferință în care se zbate și să-l îndrepte pe căile indicate de mărirea și onoarea lui națională.
Toate încercările de a îmbunătăți soarta poporului noastru –mișcări, partide, curente de opinie, programe, doctrine, forme de stat- care ignoră realitatea sufletească a oamenilor, sunt neputincioase în fața gravelor probleme naționale și nu pot decât să multiplice numărul decepțiilor și să mărească neîncrederea în forțele națiunii. “Strigați în toate părțile –răsună cuvântul îngrijorat al lui Corneliu Codreanu- că răul, mizeria, ruina ne vin de la suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra căruia trebuie să se lucreze în momentul de față. Sufletul individului și sufletul mulțimii”.
Mișcarea Legionară nu reprezintă o formă fără fond, cum atâtea s-au succedat și dau … conținut istoriei noastre moderne, o formă împrumutată de la nemți sau de la italieni, așa cum a fost sistematic catalogat legionarismul de analiștii săi mai mult sau mai puțin conștienți de falsul în care se înscriau astfel. Ci, susține Constantin Papanace, respingând acuzația că legionarii s-ar fi inspirat „de la focare străine de structura și sufletul neamului nostru” mișcarea legionară ar fi fiind „singura mișcare politică din România, în a cărei doctrină converge tot ce a fost mai autentic în simțirea și gândirea românească.
Capitolul I. CRITERIILE FUNDAMENTALISMULUI RELIGIOS,
Peter Herriot în cartea sa, Religious Fundamentalism- global , local and personal, vine să întărească idea ca fundamentalismul poate fi analizat dintr-o varietate de perspective. Este un tip de sistem de credință care permite persoanelor fizice de a da un sens vieții lor și le oferă o identitate. Este un fenomen social, în care oamenii strict religioși, vin să acționeze în conformitate cu normele, valorile și credințele grupului de care aparțin. Este un produs cultural, în sensul că diferite setări culturale duce la diferite forme de fundamentalism; este un fenomen global, în sensul evident că este găsit peste tot, și, de asemenea, pentru că este atât o reacție, dar și o parte a lumii moderne ce participa la globalizare.
Cu menționarea diverselor contexte în care a fost folosit termenul de fundamentalism, debutează în lucrare tratarea riguroasă a problematicii acestui concept. Semnificațiile sale conjuncturale trimit la sinonimii între fundamentalism și intoletanta, bigotism, erezie, exclusivism etc. Fundamentalismul, prin manifestările sale, se definește drept o atitudine anti- pe o direcție rigoristă, limitată la un „sens unic“ cu valențe axiologizante. Valorificările termenului sunt, însă, multiple. Sunt înregistrate aici opoziții față de secularism, elitism, imperialism, comunism, feminism, modernism, decadentă, noțiuni ce indică opțiunea de credință a celuilalt, și care este incriminata ca neautentica de (pe) orice pozitie concurenta (a se citi fundamentalista). Încercările epistemologice asupra fundamentalismului religios se lovesc încă de la început de o dificultate: aceea de a distinge între, pe de o parte, fundamentalism împreună cu tradiția de la care se revendică, iar pe de alta, religia ca atare, cu tradiția religioasă a acesteia.
În concepția autorului, definirea fundamentalismului din punctul de vedere al unui model ideal este pernicioasa și reducționista. Ea duce la plafonarea oricărei abordări teoretice a fundamentalismului. Evitarea oricărui șablon epistemologic este de preferat, în favoarea unei atitudini comprehensive la adresa diversității de manifestări a acestuia. Relațiile fundamentalismului cu modernitatea sunt marcate de conflictul deschis în care motivația fundamentaliștilor tine de privilegierea unui mit specific, al așa-zisului curs corect al istoriei. Problema fundamentalismului devine, în chiar timpurile moderne, una de comunicare și de prozelitism implicit, iar sfera mijloacelor de împlinire a unui atare deziderat cuprinde, eclectic, practici ce apelează la „tehnici“ pedagogice, mass-media etc., și deopotrivă militare, paramilitare, ce culminează cu, sau se sfârșesc în cele proprii terorismului. Fundamentalismul, în speță cel religios, pare să sufere de un anumit solipsism întemeiat pe baze istoriste, solipsism care proiectează teleologic diversele situații politico-religioase ideale – menționate în scrierile sacre de la care se revendică, partizan, această mișcare radicală – într-un viitor necesar. Sub aspectul activismului, genetic mișcărilor fundamentaliste, viitorul dezirabil începe, bineînțeles, în prezent.
Mișcarea fundamentaliștilor nu a apărut din senin. Ea are justificare în abaterile de la dreapta credință a Bisericilor Apusene. Are o tradiție în practica ereziarhă a primelor veacuri și mai ales o „experiență” a puzderiilor denominaționale religioase și creștine, păgâne și ancestrale ale continentului american. De aceea, „aleșii duhului, chinuiți de amestecul limbilor Babilonului, încearcă disperați să iasă din criza religioasă prin justificarea Cicizecimii (Pentecostei), prin pretenția vorbirii în limbi „necunoscute”, prin legături directe sau medium-uri, prin arătări „persistente” ale duhului. Mulți dintre adepți sunt practicanți naturiști (yoga, consumatori de psihotrope) sau extaziați-provocați, obsedați sau deliranți. Nu lipsesc nici căutătorii și îndestulații „harismatici”.
Nu este lipsit de importanță nici faptul că abaterea de la practica spovedaniei tradiționale a Bisericilor apusene a provocat conștiinței creștine din Vest numeroase mișcări „fundamentaliste”.
Acestea, folosind o terapie psihică, apelând la mijloace „parapsihice”, recomandând metode de psihanaliză-sugestie, tranșă, practici yoga și chiar practici obscurantiste, au atras mulți lipsiți de asistență religioasă. În același timp, „fundamentaliștii” consideră „pogorârea sau posedarea duhului” o alegere a lor, o „descoperire” proprie a Duhului, dumnezeul vremii noastre, și Cincizecimea Mileniului III.
Cultul penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea apostolică este recunoscut și de Statul român și tolerat de Biserica națională. Cultul penticostal este organizația cea mai reprezentativă a mișcării „fundamentaliștilor” moderni. Dacă baptiștii se deosebesc prin botezul la maturitate și imitația botezului lui Iisus, dacă adventiștii „au fixat” și „au calculat”și de Statul român și tolerat de Biserica națională. Cultul penticostal este organizația cea mai reprezentativă a mișcării „fundamentaliștilor” moderni. Dacă baptiștii se deosebesc prin botezul la maturitate și imitația botezului lui Iisus, dacă adventiștii „au fixat” și „au calculat” – ca de fapt și evangheliștiipietiști – împărăția de o mie de ani și „venirea” Domnului, iar Creștinii după Evanghelie sau după Scriptură „au descoperit” alte ceruri și judecăți – penticostalii sau spiriții, tremurătorii sau „posedații” de duh, vizionarii și profeții, „vorbitorii” în limbi și „tâlcuitorii” acestora încep un ev nou, cu anul 1901, contrapunând „mișcării” harismatice, care a cuprins Biserica Apusului, concepția lor de „chemați” ai duhului și „împărțitori” de daruri …
Numele de „penticostali” vine de la cuvântul Pentecosta (Cincizecime), susținând că ei sunt botezați cu Duhul Sfânt și cu foc, daruri primite de către Apostoli la Cincizecime sau la Pogorârea Duhului Sfânt. Li se zice de către unii „tremurători”, pentru că în momentele de pretinsă inspirație a Sfântului Duh, ei se cutremură, devin „spiriți” (fără trup), fiindcă pretind a avea pe duhul în darul „vorbirii” în limbi.
Originea sectei se află în America, datând abia de la începutul secolului al XX-lea, dar „istoricii” penticostali duc „nașterea Bisericii” în epoca apostolică… Această sectă apare din rândul baptiștilor, înființată de predicatorul baptist Carol Parham. El a început, în ciuda aderenței baptismale, să „profețească”, în fața adepților, că Sfântul Duh se va revărsa din nou, cu putere, la o apreciată „pogorâre” a Sa și că el „a văzut” la 3 ianuarie 1901 când s-a și pogorât peste 13 persoane…
Liberalii sau moderniștii aplică metoda deconstructivistă textului sacru pentru a-și confirma propria versiune a ideologiei creștine cu ceea ce societatea contemporană consideră că acceptabil din punct de vedere filosofic și științific. Fundamentaliștii pe de altă parte folosesc metoda scolastică a argumentelor logice și a dovezilor științifice (precum arheologia) pentru a dovedi veridicitatea istorică a textului biblic și implicit pentru a 'dovedi' veridicitatea teologică a versiunii lor de ideologie creștină. Și unii și alții pun accentul numai pe un text, smuls din Trupul viu al lui Hristos.
Trebuie precizat că oricât de eronată ar fi poziția fundamentaliștilor, ea are meritul de a avertiza asupra pericolului pus de liberali. Critică academică a dus la o devastatoare slăbire a credinței în lumea Protestantă. Creștinii Ortodocși, adesea nedumeriți de pretențiile intelectuale ale Academiei americane, ar face bine să învețe această lecție înainte de a urmă orbește exegezele biblice moderne din dorința de a fi 'la modă'. De asemenea, fundamentaliștii au înțeles că această evoluție a lucrurilor pune în pericol însăși concepția creștină despre viață.
Din păcate metoda teologică folosită de fundamentalisti este în esentă aceeasi cu cea folosită de adversarii lor. Ei nu au putut rezista atacurilor rationaliste ale liberalilor pentru că semintele liberalismului se găseau în însăsi metoda lor. Atât încercările liberalilor de a demonstra că Scripturile nu condamnă de fapt comportamentul homosexual, cât si cele ale fundamentalistilor de a demonstra că vinul pe care Iisus l-a băut nu a fost tocmai fermentat, divulgă aceleasi metode de rationalizare si cazuistică.
În mod asemănător, liberalii au încercat să împace crestinismul cu teoria evolutionistă prin interpretări contrafăcute, evolutioniste ale Genezei. Fundamentalistii le răspund transformând Scripturile într-un text stiintific, identificând veridicitatea crestinismului însusi cu veridicitatea mărturiei 'stiintifice' a Bibliei. Liberalii răstălmăcesc Scriptura adaptând-o propriilor lor vederi. Fundamentalistii o răstălmăcesc raportându-se la textul biblic nu pentru că este mărturia scrisă a revelatiei lui Dumnezeu omului, ci ca la o enciclopedie de cunoastere stiintifică si istorică – un 'sistem de adevăr' exhaustiv
Termenul fundamentalism, considerat a fi o creatie a presei americane, pare sa nu fi fost folosit in afara Americii inainte de anii 1970. Treptat, mai ales dupa Revolutia islamica din Iran, incepe sa se vorbeasca de fundamentalism la o scara globala. La nivel global, ultimii 25 de ani au stat sub semnul unor transformari sociale profunde, a caror dinamica a generat reaparitia unuia dintre cele mai incisive fenomene sociale fundamentalismul religios. In dinamica sociala a secolului trecut, fundamentalismul religios se distingea prin marea diversitate de forme, modele si practici pe care le adopta, care au la baza aceleasi principii, dar care variaza in functie de contextul religios si cultural in care se dezvolta. Este frapant impactul acestui fenomen in tarile in care gruparile fundamentaliste au foarte multi adepti sau in care acestia sunt un factor de decizie in stat. Astfel, prin influenta exercitata in politica, economie si asupra sistemului legislativ, fundamentalistii au incercat – uneori cu succes – sa isi impuna propriile conceptii in spatiul socio-cultural de provenienta, transformand in norme sociale, principiile unui grup social delimitat numeric.
Fundamentalismul, prin manifestările sale, se definește drept o atitudine anti- pe o direcție rigoristă, limitată la un „sens unic“ cu valențe axiologizante. Fundamentalismul, în speță cel religios, pare să sufere de un anumit solipsism întemeiat pe baze istoriste, solipsism care proiectează teleologic diversele situații politico-religioase ideale – menționate în scrierile sacre de la care se revendică, partizan, această mișcare radicală – într-un viitor necesar. Fundamentalismului religios ia forma unui dualism strict, definit din interior pe baza unor reguli de factură religioasă ce impun o nuanță specifică conduitei morale, sociale și politice în atari comunități care se autodelimiteaza de modernitate printr-o hermeneutică literală a scripturilor, respingându-i valorile. În scopul evitării interpretărilor simbolice ciudate și a sensurilor figurate, fundamentaliștii recurg, că procedeu favorit, la interpretarea „scripturii prin scriptură“: literalismul interpretărilor de acest tip face să coincidă respectul față de textul scriptural cu sensul literal, considerat ca fiind originar.
Una din cele mai bune dar si faimoase analize despre recrudiscenta religioasa din noua ordine mondiala S. Huntington cu teoria sa de „ ciocnire a civilizatiilor” spune ca in perioada razboiului rece lumea era bipolarizata si impartita intr-o suma de state angajate ideologic, economic, militar in mod concurential, dar dupa Razboiul Rece, lumea a devenit multi-polarizata si multi-civilizatii. Ciocnirea determinata de idei politice se inlocuieste cu o ciocnire a civilizatiilor, a culturilor si religiilor. O alta constatare importanta a lui Huntington este ca, in timp ce marile religii sunt o creatie a culturilor in afara lumii occidentale, toate marile ideologii sunt produse de lumea civilizata a noastra. Huntington chiar considera ca in non-civilizatiile oamenii sunt incapabili de a produce ideologii . Dar ideologiile care au intruchipat sfarsitul civilizatiei occidentale sunt in descrestere, iar locul lor este luat de religii si prin alte forme culturale pe baza de identitate. De aceea este necesar sa se faca distinctia intre Islam si islamism (islamului politic), este necesar de a distinge intre diferitele forme ale crestinismului si ideologii nationaliste sau religioase in crestere acest domeniu; intre iudaism si a extremismului politic; lista este intotdeauna deschisa.. Pentru a distinge mai clar intre religie si ideologie care invoca numele unei anumite religii, vom vorbi despre notiunea de fundamentalism.
O separare stricta intre religie si fundamentalismului religios nu este o sarcina usoara. Lawrence J. Silberstein vede fundamentalismul ca un model ideal, ca un construct mental. In acest caz ar fi necesar pentru a arata mai clar ce caracteristici avem in vedere atunci cand vorbim despre fundamentalism. Dar majoritatea autorilor arata dificultatea de a defini esenta fundamentalismului. Este aproape imposibil sa dezvaluie o serie de caracteristici intrinseci care ar putea fi detectate in mod repetat la nivelul a diferite mișcari sau opinii pe care le punem sub semnul fundamentalismului. Intr-o incercare de separare a traditiei religioase reale si a formelor ideologice facute de Martin E. Marty si R. Scott Appleby in cele unsprezece trasaturi de familie a fundamentalismului:
1) Fundamentalismul este o formă de idealism religios. În acest context, transcendent și imuabil este singura forță, care și oferă o bază solidă pentru identitatea personală; sub această identitate revelația divină este văzută ca intreag Adevărul.
2) Definirea identității pe bază de revelație face că fundamentaliștii refuza secularizarea realității sau orice urmă de relativism.
3) Identitate este modelată de o serie de evenimente dramatice de origine divină. În acest sens, fundamentaliștii dau credit unor momente speciale ale istoriei, care se referă la tradiția lor sacră sau textele lor.
4) Pe baza dinamicii de opoziție, fundamentaliști mitologizează dușmanii lor. Ei văd dușmanii lor într-un scenariu mitic sau eshatologic, cu ajutorul retoricii negației. Astfel, chiar și fără căutarea identității reale a inamicului lor, fundamentaliștii urmează limitele care protejează și purifica grupul.
5) O alta caracteristica este agresivitatea fundamentalistilor in activitatea misionara. Adesea, partea moderata, care incearca sa traiasca in pace cu celelalte parti , sunt excluse din grup.
6)Ingredientul care se mișca activismul fundamentalist este ideea unui pericol iminent. Fundamentalismul apare și se dezvoltă în perioadele de criză. Această criză poate fi reală sau imaginară, dar ea apare întotdeauna că o amenințare. Criza este o criză de identitate.
7) Retorică de criză justifica orice măsuri extreme. Fundamentalismul conține un impuls totalitar. În multe cazuri, fundamentalismul dorește o transformare totală a societății, prin înlocuirea structurilor existente cu un sistem care provin de la principiile religioase.
8) La elaborarea acestui tip de sistem, care include societate, politica, economia , fundamentalismul se dovedește a fi selectivă față de tradiție și modernitate. Fundamentaliștii selectează cu grijă din doctrina inițială doar acele elemente care servesc scopurilor lor ideologice. Fundamentaliștii extrag doctrinelor originale contextul lor, le instituționaliza, și le utilizează drept arme ideologice față de toate acele elemente care par ostile.
9) Liderul charismatic joacă un rol central în interpretarea tradiției, în evaluarea modernității și, în extragerea selectivă a elemente din ambele sfere.
10) Fundamentaliștii dovedesc că strategiile lor sunt mai strâns legate de modernism apoi de tradiție. Cu toate resentimentele față de modernitate, se folosesc arme pentru a lupta împotriva secularizării.
11) Fundamentaliștii recurg la mase. Apelul la mase ar putea fi de succes ca urmare a utilizării sistemelor de comunicare în masă (radio, televiziune, etc.) Marty și Appleby ilustrează foarte convingător faptul că centrele de identități noi nu sunt sinagogi, biserici, moschei , ci mai degrabă centre de radio și televiziune. Aceste elemente sunt semnificative pentru cultivarea intoleranței care poate fi văzută ca un fenomen global. Marty E. Martin și R. Scott Appleby susțin că este preferabilă utilizarea termenului fundamentalism pt. a desemna anumite fenomene ale renașterii religiilor deoarece:
fundamentalismul este un termen distinct față de alți termeni înrudiți: tradiționalism, conservatorism, ortodoxie, ortopraxie. Acești termeni nu reușesc însă să explice fenomenul fundamentalist în amploarea lui.
Cercetătorii tb. să își poată comunica descoperirile într-un limbaj accesibil.
Nici un alt termen nu reușește să fie la fel de inteligibil și de utilizabil. Dacă un autor propune de ex. “radicalism islamic revoluționar neotraditionalist“ el nu face decât să descrie fundamentalismul . Tot ei menționează că: de asemenea, faptul că componenta constantă a fundamentalismului este ideea de luptă. Această luptă este intrinsecă, toate trăsăturile familiei spirituale "renașterea" mișcări, este sub semnul fundamentalismului. Deși este, de obicei, cunoscut sub numele de violență, ideea de a lupta are mai multe sensuri:
“Luptă în contra“ sau “înapoi“ (Fighting back). Fundamentaliștii sunt militanți și sunt re-activi (chiar dacă nu neapărat reacționari). Ei își percep propria identitate ca fiind amenințată și atunci ripostează.
“Lupta pt.“ (Fight for). Ei luptă pt. o viziune asupra lumii pe care au adoptat-o / moștenit-o și pe care doresc să o întărească. Dacă percep că există o amenințare la adresa familiei, ei vor lupta pt. această instituție: pt. un anume fel de a defini rolurile de sex, educația copiilor.
“Lupta cu“ (Fight with) anumite “arme“. Mișcarea își primește numele de la alegerea lor: astfel, ei se întorc într-un trecut real sau construit, selectând de acolo ceea ce ei consideră a fi “fundamental“. Ei sunt prin aceasta selectivi: aleg doar anumite caracteristici, concepte, care vor ține mișcarea împreună și îi va ține pe străini la distanță. Aceste fundamente doctrinale se transformă adesea în icoane, fetișuri, totemuri.
“Lupta împotriva“ (Fight against) celorlalți. Acești “ceilalți“ pot fi dușmani reali sau imaginați, dar și moderații, cei care vor să se adapteze modernității.
“Lupta sub“ (Fight under God) Dumnezeu, in cazul religiilor teiste, si sub o referinta transcendenta, in celelalte ). Toate aceste trasaturi explica prin doi autori au o caracteristica ideologica puternica.
Reflectand asupra ideilor lui James Davison Hunter, Hava-Zafeh Lazar, L. Laurence Silberstein, Joan Scott Lionel Caplan, Bruce Lawrence si altii, putem afirma ca:
1) fundamentalismul este un produs al modernității noastre, precum și sursele sale de ideologie nu poate fi situat mai târziu că de la începutul secolului XX-lea;
2) criză de identitate este componenta centrală a mișcărilor fundamentaliste, și prin politicile luptând împotriva secularizării;
3) diferitele forme de conflict între grupurile religioase și modernitate implică mai mult decât o mișcare dialectică, decât o mișcare de opoziție reală;
4) fundamentalismul produce, legitimează, și promovează forme sociale și culturi particulare că absolute;
5) fundamentalismul cauta identitatea specială pentru indivizi și grupuri, identitățile sunt văzute ca un model de alrenasterii întregii omeniri;
6) definește renașterea fundamentalismului și a structurilor de experiență în urma unui set de convingeri, opinii, și afirmații, care sunt destul de vagi și nu constituie o doctrină coerentă și foarte rigidă, pentru crearea unui spațiu pentru evoluțiile viitoare și adaptarea la acestea;
7) fundamentalismul conține o prea mare varietate de ideii politice, sociale, nevoile și scheme prea legitime ca să întruchipeze o esență unică.
Dacă am judeca în contextul globalizării, vom observa că fundamentalismul are o mare varietate de forme, aceasta susține că existența acesteia din diferite contexte culturale și doctrine religioase. Fundamentalismul este un fenomen global, care se constituie că o pluralitate de fundamentalisme, care nu au o circumscripție teritorială sau culturală anumită, care nu sunt legate la anumite teritorii, ci mai degrabă să influențeze zone globale.
Fundamentalismul Iudaic
Dogma fundamentală a iudaismului a fost monoteismul, Iahve fiind pentru evreul credincios Dumnezeul patriarhilor și prea puțin un Dumnezeu metafizic. Accentul cade în iudaism pe chipul dreptății divine, pe atributul fidelității lui Dumnezeu, care răsplătește sau pedepsește pe cei buni sau pe cei răi. Distanța dintre Dumnezeu și lume este lărgită considerabil mai ales prin interdicția de a pronunța numele lui Iahve, care este considerat atât de sacru, încât nu poate fi pronunțat. “Cel care va pronunța numele lui Dumnezeu să fie pedepsit cu moartea” iată cum apare comentariul la textul din Levitic 24, 16 (“hulitorul numelui Domnului să fie omorât numaidecât”). De aceea se utiliza pentru numele divin mai degrabă atribute că Cel Prea Înalt, Cel Veșnic, Stăpânul cerului, etc. Această interdicție de a pronunța numele Domnului s-a accentuat mai ales în curentul mistic al Cabalei.
În ceea ce privește poziția poporului, acesta se consideră permanent “poporul ales” care are menirea de a duce până la sfârșitul istoriei adevărul despre Dumnezeu, ca un fir roșu. Revelația vechi-testamentară este considerată apanajul acestui popor, chiar dacă Biblia este preluată și de alte religii. Reiese așadar din această afirmație ideea de “exclusivism soteriologic” care face că poporul ales să se simtă singurul chemat la mântuirea lui Iahve. Iudaismul modern a eliminat încetul cu încetul ideea de suferință eternă. Cei morți se vor bucura de fericirea din Gan Eden (grădina raiului), în care a fost așezat Adam. Este ciudat că teologii raționaliști evrei sunt foarte rezervați în a afirma ideea de înviere a morților, deși în credința religiei populare această învățătură rămâne permanent. În ceea ce privește morală iudaică din acea vreme, se pare că prezența Decalogului din iudaismul modern a fost atenuată, religia prezentându-se mai degrabă ca o credință rațională bazată pe preceptele legii divine în totalitatea ei. Ceea ce rămâne ca o caracteristică este faptul că se accentuează în continuare caracterul de negație a acestor porunci, redat prin imperativul “să nu faci…”.
În tradiția iudaică există două modele opuse pe care se grefează problema sacralității spațiului Ierusalimului. Pe de o parte este modelul particularist care pornește de la tradiția kabbalica ce susține ideea de relație specială între divinitate și anumite locuri geografice, oferind astfel o privilegiere anumitor spații în raport cu altele (Abraham Ibn Ezra). Aceeași linie a privilegierii pământului lui Israel pe fundamentul unor proprietăți intrinseci care îl fac mai apt pntru dialogul om-divinitate este păstrat și de Yehuda Hallevi, în lucrarea Kuzari în care autorul atribuie o "particularitate geoteologica" a pământului lui Israel, particularitate ce constă în faptul că Israelul e văzut că unicul spațiu care poate întrupa profeția și de aceea este responsabil pentru ghidarea întregii umanități. Ceea ce semnifică în tradiția islamică Poarta Cerului, adică pământul lui Israel este deci în acest context un loc "diferit de altele".
Pe de altă parte există modelul intelectualist maimonidian ce respinge ideea că unele locuri sunt în mod intrinsec sacre în raport cu altele. Universalismul maimonidian, ce oferă diferitelor spații proximitate egală în raport cu Dumnezeu, explica existența unui singur templu, central în istoria iudaică, prin fidelitatea acestui fapt față de ideea unicității lui Dumnezeu. Esențial și relevant pentru evrei devine, astfel, în opinia lui Maimonide, această unicitate a templului și localizarea să geografică. Ierusalimul că templu care ocupa un loc central în comandamentele divine ajunge a fi ultima finalitate pe pământ pentru religia evreilor. Discutabile devin în acest context, atât amplasarea Templului pe Muntele Moriah, spațiu încărcat de semnificațiile sacre ale momentelor privilegiate ale comunicării cu Divinitatea (Dumnezeu i s-a revelat lui David) cât și sacralitatea acestui spațiu.
Locul acesta devine sfant prin sanctificarea lui de catre Regele Solomon. In iudaism politica tinde adesea, in cadrul acestor comunitati, sa voaleze autenticul mesaj religios, folosindu-se de acesta din urma drept pretext pentru a-si justifica tendintele autoritare si de cucerire. Se poate vorbi, in acest context, de momentul de tranzitie interioara de la israelitate la iudaitate, realizata prin intermediul asocierii sub numele de sionism religios, a ideii divine si sentimentului national. Notiunii juridice de stat al Israelului i se substituie conceptul biblic de pamant al Israelului care legitimeaza ocuparea teritoriilor in numele pactului dintre Dumnezeu si Poporul ales.
Procesul identitar de iudaizare, justifica atât starea conflictuală, cât și sacrificiul uman pe care acesta îl presupune. Fundamentaliștii construiesc și transmit o viziune particulară a identității evreiești, a iudaismului și istoriei evreiești în baza căreia, cel mai adesea, încearcă să reabiliteze condiția evreiască pe care o văd amenințată în chiar esența ei de către ideologia sionistă secularizată. Autorul considera că pentru înțelegerea fenomenului e necesar ca analiza să fie focalizată pe societatea israeliană, deoarece aici există o concentrare a luptei culturale și ideologice dintre iudaism și modernitate, reprezentativă pentru fenomenul fundamentalismului la nivelul întregii lumi evreiești. Sionismul, curent laic și emancipator inspirat de mișcarea naționalităților europene, înțelegea să organizeze aceasta reîntâlnire a poporului cu țara sa prin mijloace pământești, altfel spus, prin intermediul unei mișcări politice de masă.
Un cercetător Idalovichi releva existența a patru forme ale fundamentalismului contemporan: 1) fundamentalismul ultra-ortodocsilor care aduce o rigiditate, o îngrădire a creativității și o dogmatizare, nespecifice tradiției iudaice; 2) fundamentalismul asociat cu partidul Kach care bazindu-se pe un scripturalism foarte simplist formuleaza o conceptie nationalist-sovina si politici sociale totalitare; 3) fundamentalismul sionismului religios care asumind o perspectiva mistica si mesianica propune o actiune politica ce sa grabeasca venirea epocii mintuirii; 4) tot ca o forma de fundamentalism functioneaza pentru Idalovichi modul in care este insusita Biblia de catre sionismul secular, ceea ce ar reprezenta o asumare gresita a unei religii civile in care statul si poporul sint priviti ca entitati transcendente.
Israelul, a copiat si metoda fundamentalismului protestant, adaptand-o la iudaism – Gush Emunim, creata in 1974, fiind cea mai semnificativa mișcare de reiudaizare „de sus“, in Israel ca si in diaspora, gruparile haredim (fundamentaliste) au creat o retea comunitara inchisa foarte vasta, intemeiata pe practicarea cea mai intransigenta a poruncilor si interdictiilor sacre. O noua ideologie a luat in stapanire tabara national-religioasa: un neosionism de esenta mesianica, care a rasturnat perspectiva sionismul originar. Acesta din urma intelegea sa-i reintroduca pe evrei in istorie, normalizand atat existenta lor nationala, cat si relatiile lor cu neevreii. Pentru partizanii noului integrism evreiesc, inedit in peisajul politic israelian, mai importanta era, insa, perenizarea exceptiei evreiesti, prin ancorarea acesteia in pamantul regasit. Pentru sionismul clasic, poporul evreiesc era cel care trebuia salvat. Neosionistii mesianici considerau ca trebuie salvat in primul rand Pamantul. Tot o grupare fundamentalista este si organizatia “Kach” rabinului Meir Kahane – se impotrivea cu argument religioase retrocedarii teritoriului catre Egipt. Au reclamat faptul ca entitatea biblica “Eretz Israel” era cu mult mai vasta decat statul Israel contemporan si
retrocedarea oricarui teritoriu catre arabi, neevrei, era impotriva “vointei Domnului”,dupa cum este relevat in Biblie. Rabinul Meier Kahane, membru al Extremei drepte din Israel, asasinat la New York in 1990, afirma ca „nu exista mai multe mesaje in iudaism. Exista doar unul. Si acest mesaj este sa faci ceea ce vrea Dumnezeu. Uneori Dumnezeu vrea ca noi sa mergem la razboi, alteori vrea sa traim in pace… Dar exista numai un singur mesaj: Dumnezeu a vrut ca noi sa venim in aceasta tara si sa intemeiem un stat evreiesc”.
Fundamentalismul Islamic
Exista actualmente o serie de prejudecati cu privire la aceasta mișcare, dupa cum exista si din partea ei o serie de afirmatii cu privire la credinta crestina.
De exemplu, din partea crestina islamul este judecat ca fiind o religie neevoluata, care nu s-a preocupat de o adaptare a ideilor sale religioase la cerintele moralei, ale economiei sau ale vietii politice, in decursul istoriei. Deci nu ar exista tratate elaborate privind aceste teme, musulmanul multumindu-se cu lecturarea Coranului si cu comentarii scurte pe marginea versetelor acestei carti. Deci ar aparea atotsuficienta coranica, despre care se cunoaste ce distrugeri mari ar fi facut in istorie. De asemenea, islamul este acuzat ca prezinta o teologie nedezvoltata, care nu tine cont de restructurarile sociale, relativizand totul doar la Coran si Sharia (legea musulmana).
Se condamna pretentia musulmana de universalitate, care transforma islamul intr-o religie violenta, foarte putin aplecata spre concesii sau spre ecumenism.
O alta acuza adresata acestei religii este cea care prin expresia de „religie a legii”, are la baza Sharia sau canonul juridic musulman bazat pe Coran sau pe Sunna (traditie) sau pe interpretarile faqih-ilor (juristilor) sau ale scolilor coranice (madrasa), conduse de celebrii invatati si exegeti coranici (ulama). In fine, s-ar mai putea expune si ideea de „religie a supunerii”, care face din fiecare adept in multe cazuri o marioneta politica, ce poate fi foarte usor manevrata pentru lupta de strada, de gherila sau pentru organizarea de atentate impotriva „dusmanilor” islamului.
Din partea islamului sunt prezentate de asemenea o serie de obiectiuni sau de precizari, cum ar fi:
Ideea de „implinire” a crestinismului prin religia lui Mohammed. Cu alte cuvinte abia prin Profet crestinismul a ajuns la adevarata invatatura, deoarece ultima revelatie divina a venit prin acesta, deci lumea trebuie sa se apropie de islam ca de ultima religie in ascensiunea omului spre Allah.
Apoi este criticata personalitatea Mantuitorului si a doctrinei despre El, cum ar fi: nasterea dintr-o fecioara, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, uciderea lui pe cruce, cand de fapt ar fi fost o moarte aparenta, invierea si inaltarea Lui la cer, etc. Ceea ce mai ramane din personalitatea Mantuitorului in viziunea unui musulman, este latura Lui strict umana, care concura prin profetismul lui la punerea in evidenta a lui Mohammed si a noii sale credinte.
Apoi este combatuta cu toata vehementa Triadologia crestina, deoarece nu se poate concepe ca in Allah sa fie mai multe persoane. Ar insemna triteism, deci politeism, ori tocmai acesta a fost conflictul dintre adeptii lui Mohammed si locuitorii din Mekka: distrugerea centrului politeist de la Kaaba.
Apoi crestinismul este acuzat ca ar fi o religie servila statului si nu invers cum ar trebui sa fie. De asemenea, se acuza crestinismul ca alteori dimpotriva, s-ar fi separat de stat , ajungandu-se la formarea a doua sfere: cea politica, comunitara si cea religioasa, privata. In fine, tot legat de aceasta idee ar fi acuza de „imperialism crestin, lucru observat in istorie prin implicarea religiosului in campaniile coloniale ale marilor puteri europene incepand chiar din evul mediu. Este vorba despre celebrele cruciade, care au mișcat lumea crestina spre lupta impotriva islamului.
Termenul „islam” are ca radacina consoanele „s–l–m”, care s-ar traduce prin „a fi salvat”, „a fi desavarsit”, „a se darui” lui Allah, „a se preda” lui. Cuvantul “islam”, de unde provine termenul amintit, inseamna deci “supus”, religia islamica fiind cu precadere o religie a supunerii fata de Allah. In cadrul ei nu exista ideea de dialog cu Dumnezeu, asa cum exista in credinta crestina, unde vedem ca Dumnezeu, „atat de mult a iubit lumea incat pe Insusi Fiul lui L-a trimis ca tot cel ce crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,14). Islam are aceeasi radacina cu cuvantul “salam” care inseamna “pace”. De unde deductia ca lumea atunci va avea pace, cand oamenii vor fi adusi toti la supunerea fata de Allah. Este o argumentare teologico-etimologica a ideii de lupta pentru raspandirea islamului, lucru atat de experimentat in istorie. Evident ca prin aceasta idee se justifica lunga campanie militara a arabilor si apoi a turcilor de a se impune in Europa.
La Ierusalim califul Omar va ridica o moschee iar mai tarziu se va construi Domul Stancii si moscheea Al Aqsa. Importanta acestui loc este revendicata de cele trei religii care au Ierusalimul ca centru spiritual si anume:
– Evreii susțin că pe piatră din interiorul Domului Stâncii s-ar fi zidit altarul (Sfânta Sfintelor) templului lui Solomon. De asemenea, acesta ar fi fost Muntele Moria și locul unde Avraam ar fi încercat să îl aducă pe Isaac jertfă. De aceea, acel loc ar trebui să fie al lor.
– Creștinii susțin că aici, pe această piatră, Hristos ar fi fost tăiat împrejur. Creștinii nu sunt însă deloc posesivi în privința acestui loc.
– Musulmanii însă susțin că de pe această piatră s-ar fi înălțat Mohammed la cer, de unde a adus multe din prevederile Shariei islamice. Ei nu recunosc jertfă lui Isaac, ci accepta doar o tentativă de jertfă a lui Ismail, pe care tatăl său, Avraam l-ar fi adus la Mecca.
Mistica moscheii este amplă: cel care se va ruga sub această moschee i se împlinește automat orice cere. De aceea, creștinilor și evreilor li se interzisese să intre în această moschee și în subsolul ei, deoarece ei ar fi cerut lui Allah dispariția islamului și acest lucru s-ar fi împlinit. Astfel orice creștin care ajungea aici ori se convertea la islam, ori era ucis. Moscheea cu cupola de aur are 8 porți, care reprezintă porțile raiului musulman. Raiul acesta are cu o poartă mai mult decât iadul, de aceea și moscheea are 8 porți. Cruciații au masacrat populația musulmană și chiar și pe creștini, iar în vârful moscheii au pus o cruce imensă. Cealaltă moschee, Al Aqsa, a fost transformată în reședința comandanților cruciați. Din acel moment s-a declanșat în istorie djihadul, deoarece până atunci musulmanii erau destul de toleranți cu creștinii. Ei făcuseră convertiri forțate doar în mediul persan.
Fundamentalismul islamic argumentat pe baza Coranului
Mohammed insusi este pomenit a fi „un mare luptator si un comandant militar dibaci”, lucru care evident nu se poate afirma despre Iisus sau despre Buddha. Coranul este plin de versete care incita la lupta, chiar daca lupta la care se referea atunci Mohammed era cea impotriva quraishitilor. Sa amintim cateva dintre aceste versete, lucru care ne va elucida enigma de ce sunt atat de usor de fanatizat musulmanii in raport cu celelalte religii contemporane.
-„Luptati-va pentru calea lui Dumnezeu impotriva celor ce voiesc sa se lupte cu voi (…). Omorati-i oriunde ii gasiti si goniti-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, caci ispita este mai rea decat omorul, insa nu luptati impotriva lor langa templul sfant, doar daca se lupta ei acolo impotriva voastra; omorati-i, caci aceasta este rasplata celor necredinciosi”(Sura 2, 186 – 187). Evident aici este vorba de lupta pe care o duceau medinezii impotriva armatei trimise de catre cei din Mekka. In acest context, Mohammed isi „orienteaza” viziunile lui spre antrenarea luptatorilor pentru cauza islamului. Evident in acest caz toate revelatiile primite din cer prin arhanghelul Djabrail sunt incitatoare la lupta si nu orice fel de lupta, ci una de exterminare totala: „omorati-i oriunde ii gasiti”. Deci ideea de clementa este aproape exclusa. „Ispita este mai rea decat omorul”, adica nu este important cate vieti dispar, ci doar daca flamura islamului se impune in lume. Iar afirmatia „omorati-i caci aceasta este rasplata pentru cei necredinciosi” a fost argumentata de multe ori in istoria islamului.
-„Cine va ataca pe voi, atunci atacati-l si voi pe el, intocmai cum v-a atacat pe voi” (Sura 2, 190), este o lege a talionului in limbaj islamic. Cu alte cuvinte nimic nu trebuie sa ramana fara rasplata in lumea musulmana. Departe de ei ideea „daca te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-l si pe celalalt” (Matei 5, 39). Ar fi un semn al slabiciunii religiei lui Mohammed si nu al smereniei, despre care vorbeste Hristos.
-Expresia „razboiul va este oranduit…” (Sura 2, 212) pare un testament al Profetului fata de o noua religie si un nou imperiu, care se va cladi pe rauri de sange, care vor umezi pamantul din India pana in Spania si din Rusia pana in Sudul Africii. -„Poate ca urati tocmai ceea ce este bun pentru voi, poate ca iubiti tocmai ceea ce este rau pentru voi… . Razboiul este greu, insa a te abate de la calea lui Dumnezeu si a te lepada de El si de templul sau cel sfant si a alunga poporul sau de acolo este pacatul cel mai mare inaintea Domnului. Ispita este mai grea decat omorul. (…) Cei ce cred si purced la lupta pentru drumul lui Dumnezeu, aceia sa nadajduiasca in mila lui Dumnezeu” (Sura 2, 213-215).
Aceste versete vin tocmai ca o confirmare a celor care ar incerca sa-si justifice de ce sunt necesare aceste razboaie, care, oricum ar fi ele argumentate, aduc suferinta. Aici apare ideea de determinism divin, deoarece in ochii lui Allah omul este un neputincios, care nu cunoaste care ar fi calea cea buna, ce duce spre Allah. Ori aici intervine jocul de-a „vointa lui Allah”, care ii face pe multi lideri religiosi musulmani sa argumenteze actiunile lor militare prin expresia „aceasta este voia lui Allah”, la care poporul, simplu in judecata lui, consfinteste cele spuse prin strigatul de lupta „Allahu Akhbar”. De asemenea, expresia „ispita este mai grea decat omorul” este un leit motiv, care este intalnit foarte des in cartea Coranului, tocmai pentru a elimina orice contestare a ideilor para-logice, care pot fi intalnite in cartea sacra. Indemnuri la lupta poruncite de Allah sunt destul de multe. „Luptati-va pentru drumul lui Dumnezeu si sa stiti ca Dumnezeu aude si vede” (Sura II, 245), cu alte cuvinte cel care nu se lupta pentru calea lui Allah, acesta poate cadea sub greaua pedeapsa a Lui, caci „Allah pedepseste groaznic” (Sura III, 9).De asemenea, ca un testament al musulmanului poate fi considerat si versetul 97 din Sura III : „nu muriti decat fiind musulmani”, deoarece pentru cei care nu sunt asa, nu exista alta varianta decat iadul („spune celor necredinciosi: veti fi biruiti si veti fi adunati in iad”, Sura III, 10).
Extremismul islamic poate fi de asemenea argumentat pe un alt verset coranic, care spune: „nu incheiati prietenie cu cei ce nu-s de-ai vostri” (Sura III, 114), evident acest loc dand sansa comentariului de a putea exclude orice ne-musulman din cercul prietenilor. Fanatizarea, care duce pana la moarte deliberata pentru cauza islamului, se poate argumenta pe versetele urmatoare: „daca veti fi omorati pentru drumul lui Dumnezeu sau veti muri, este iertarea lui Dumnezeu si indurarea lui mai buna decat toate averile pe care le-ati adunat. Caci daca veti muri sau veti fi omorati, va veti aduna la Dumnezeu (Sura III, 151-152). Cu alte cuvinte, toti cei morti pentru cauza Coranului vor avea bucuria fericirii paradisiace. Deci moartea pentru Allah inseamna automat intrarea in rai. Iar raiul este descris astfel: „cei cuviosi vor primi de la Domnul lor o gradina patrunsa de rauri pe dedesupt; in veci vor fi acolo; si muieri curate (n.n. adica fecioare spre desfatare) si harul lui Dumnezeu, caci Allah priveste la servii sai” (Sura III, 13, IV, 60, VII 40-41). Tema recompensei pentru cei care mor pentru calea lui Allah o gasim si in alte versete coranice, tocmai pentru a sublinia ideea de jertfa pentru cauza islamului.
Ideea de jertfa a vietii pentru Allah este un gest, pe care il datoreaza orice musulman. „Sa se lupte deci in drumul lui Dumnezeu numai aceia care dau in schimb viata lumii de acum pentru lumea de apoi. Iar cel ce se lupta pe drumul lui Dumnezeu, fie ca este omorat, fie ca biruieste, lui ii dam la sfarsit rasplata mare” (Sura IV, 76). Chemarea la lupta (jihad) transforma lumea in doua: lumea lui Allah si lumea lui Satan. „Luptati impotriva prietenilor lui Satan, caci viclesugul lui Satan este slab” (Sura IV, 78). Orice incercare de redobandire a identitatii popoarelor supuse de catre adeptii islamului, trebuie sa fie inabusita inca din fasa. „De cate ori se vor rascula din nou, sa fie zdrobiti intru aceasta. Daca insa nu se departeaza de la voi si nu va imbie cu pace si ridica mainile impotriva voastra, prindeti-i si omorati-i, oriunde ii gasiti” (Sura IV,93). Pedepsele celor care nu recunosc autoritatea islamului pot fi foarte aspre, lucru de care contemporaneitatea nu este straina, deoarece se cunosc executiile in public, pe stadioane, a celor care nu accepta islamul in forma lui rigida sau arderea femeilor pe fata cu acid, daca nu poarta burqa (valul pe fata), etc.
Daca la inceput, pentru motivul luptei de a-i racola impotriva tribului qurraisitilor, evreii sau crestini au fost respectati, la scurt timp orice apropiere de ei este condamnata de cartea Coranului: „voi cei ce credeti, nu lasati pe crestini sa va fie prieteni, ci numai laolalta. Cine dintre voi insa si-i alege ca prieteni, este ca unul dintre ei iar Dumnezeu nu ocarmuieste un popor nelegiuit” (Sura V, 56). Deci chiar daca este recunoscuta inspiratia Sfintei Scripturi totusi faptic, musulmanii trebuie sa evite orice legatura cu crestinii sau cu evreii. Mai mult decat atat, toti cei care nu accepta inspiratia Coranului, sunt considerati mai rau decat animalele. „Mai rai decat vitele sunt la Allah cei surzi si muti, care nu voiesc sa inteleaga” (Sura VIII, 22), deoarece „cei care nu cred se vor aduna in iad” (Sura VIII, 37).
Jihadul, asa cum este conceput de catre fundamentalistii islamici, inseamna de fapt o straduinta de universalitate a islamului, desi la origini el insemna lupta cu pacatul. Deformarea sensului real al jihadului recunoaste pretentia de absolutism a acestei religii. „Luptati impotriva lor, zice Profetul, pana nu mai este rascoala si pana va fi la toti credinta in Allah” (Sura VIII, 40). De aceea, misiunea Profetului este de „a-i atata pe cei credinciosi la lupta” (Sura VIII, 66), deoarece necesitatea de a „misionariza” lumea implica prinderea si convertirea captivilor. Termenul de „a măcelări pe pământ” este o justificare a crimelor sângeroase, deoarece profetismul arab implica și ideea de crimă, pentru că numai așa ultimul profet a reușit să elimine orice contestatar din cadrul lumii arabe și să instituie, prin califii săi „bine ghidați” sharia, care astăzi reprezintă punctul de reîntoarcere a lumii islamiste. Evident sunt foarte multe alte versete coranice, care vorbesc fiecare despre necesitatea de a lupta împotriva creștinismului și a altor religii conlocuitoare, care nu au altă vină decât aceea de a fi contemporane cu islamismul.
Fundamentalismul creștin
Statele creștine, purtătorii crucii, au încercat să-și ia revanșa în fata islamului, declanșând, la sfârșitul secolului XI, așa numitele cruciade, ce aveau ca obiectiv cucerirea Ierusalimului și a locurilor sfinte din Palestina. Sub semnul crucii s-au purtat și războaiele împotriva turcilor și împotriva băștinașilor din Indiile de Vest (cele două Americi) în urma cărora au pierit populații întregi, iar cele rămase au îmbrățișat nouă religie și, de voie, de nevoie, au aderat și la civilizația creștină.Războaiele medievale, indiferent ce cauze obiective au avut, au fost purtate și pentru răspândirea și puritatea credinței. Schisma din interiorul creștinismului, care i-a separat pe catolici de ortodocși în 1054, combaterea ereticilor, ruptura protestantă, au provocat și conflicte armate, toate în numele crucii și au avut ca efect împărțirea Europei și Americii în trei lumi creștine diferite: catolică, protestantă și ortodoxă, creând astfel, la zonele de contact, falii adânci, zone extrem de instabile și conflictuale. Diferențele culturale au crescut continuu, sentimentele prevalau, în dauna rațiunii, interesele bisericilor constituiau motive de dispută și represiune.
Pentru a obtine puritatea credintei s-au creat si institutii represive, intre care cea mai cunoscuta a fost inchizitia, desfiintata abia in 1808 prin decret imperial de catre Napoleon I.Dar nu numai granitele dintre marile religii si curente religioase au provocat conflicte deschise intre parti, ci chiar si incercarile de rupere sau conciliere doctrinara din interiorul lor au creat motive de disputa in cadrul aceleiasi etnii.
Un exemplu concludent în acest sens este dat de unirea unei părți a ortodocșilor cu papalitatea și crearea bisericii greco-catolice, iar ca urmare, imediat s-a născut și conflictul care, chiar dacă nu s-a transformat într-un război religios, a dus la o dispută care continua până în zilele noastre. Acest fenomen al sectarismului religios a fost prezent și în interiorul lumii musulmane și este cunoscută opoziția dintre curentul sunnit și curentul șiit, între care au existat numeroase războaie, fără că vreuna din părți să-și impună definitiv doctrina.Secolul al XIX-lea se părea că duce la atenuarea divergentelor bazate pe diferențele de credință, în contextul în care se impuneau, din ce în ce mai mult, ideile și sentimentele naționale, drept pentru care s-a și numit secolul naționalităților. Numai că și statele naționale nou create au păstrat culoarea religiei dominante, uneori fiind definite în funcție de aceasta, chiar dacă în interiorul lor existau trunchiuri mari din alte confesiuni.
Sub aspect istoric, doctrinar, teologic, pragmatic și ideologic, conceptul de „fundamentalism“ a fost introdus în limbaj și în practică tocmai în arealul protestantismului nord-american. Într-adevăr, protestanții puritani (bigoți și ipocriți, cum sunt imortalizați în operă lui Bernard Show, Sinclair Lewis s.a.) sunt inventatorii fundamentalismului religios. Ei sunt primii care au propus „întoarcerea la fundamente“, într-o serie de 12 volume, intitulate The Fundamentals („Fundamentele“), apărute, la Editura Testimony Publishing Co,, între 1910-1915, la Chicago. Această serie „cuprinde nouăzeci de articole redactate de diverși teologi protestanți potrivnici oricărui compromis cu modernismul înconjurător. Finanțate de doi frați, amândoi oameni de afaceri, volumele The Fundamentals au fost difuzate gratuit într-un număr de peste 3 milioane de exemplare“ .
Așa cum se definea atunci, în opoziție cu „modernismul“ sau „liberalismul“ profesate de establishment-ul protestant, fundamentalismul însemna, înainte de toate, credința în infailibilitatea Bibliei. Apoi, printre altele, fundamentalismul impunea obligația de a practică un prozelitism hotărât față de cei care nu au aderat, încă, la acest credo. Ulterior, îndeosebi după Al Doilea Război Mondial, fundamentalismul este asociat curentelor celor mai „reacționare“ ale scenei politice, anticomuniștilor îndârjiți, adepți ai Războiului Rece, „vânătorilor de vrăjitoare“. În acest context agresiv, fundamentaliștii protestanți s-au simțit, oarecum, stingheriți de fundamentalismul politic și, pentru a se „delimita“ , au reactualizat termenul de „evanghelici“ (evangelicals).
Mișcarea evanghelica a capatat in S.U.A. o extindere spectaculoasa, tocmai pentru ca, printre altele, a utilizat propaganda prin mijloacele de comunicare in masa. Evanghelizarea se facea ieftin prin intermediul televiziunii si radioului.
Fundamentalistii aveau o dubla preocupare: o renastere spirituala a indivizilor si o renastere a societatii prin transfigurarea cetatenilor ei. Pentru aceasta era necesara, pe de o parte, o reinnoire a teologiei in confruntarea directa cu modul de resemnificare a valorilor crestine in contextul teologiei liberale, iar pe de alta parte, printr-o critica a adaptarii teologiei la modernitate si a religiozitatii „light” pe care o dezvolta aceasta acomodare. Fundamentalistii religiosi crestini, doresc intoarcerea la bazele traditiei lor pe care o vad ca revelata in “Cartea Sfanta”. In SUA se estimeaza ca exista 60 de milioane de adepti ai crestinitatii evanghelice conservatoare dintr-o populatie de 250 de milioane.
Acesti indivizi au furnizat nucleul de baza al campaniei prezidentiale pentru teleevanghelisti ca Pat Robertson, in 1988. In SUA, fundamentalistii crestini sunt activi politic in actiunea lor de a impune „valorile traditionale”. Ei sunt impotriva manifestarilor pe care le vad de un individualism secular excesiv: avortul la cerere, absenta unui program de rugaciune in scoli, predarea stiintei dintr-un punct de vedere rationalist. Un aspect important al fundamentalismului american este anticomunismul sau exprimat prin mai multe voci, dintre care amintim pe Billy James Hargis, fondatorul Cruciadei Crestine care lupta impotriva demonicei Uniuni Sovietice si a tot ceea ce poate fi privit ca infiltrare a comunismului – presa liberala, profesorii de stinga, Curtea Suprema etc. toate acestea fiind considerate a fi parte a unei conspiratii satanice care are drept scop distrugerea Americii crestine. Si presedintele Reagan propunea o dezvoltare pe baze biblice a patriotismului american si transformarea Americii intr-un Nou Ierusalim. Pe acest tip de mesaj incearca mișcarile fundamentaliste ce au sprijinit candidatura lui Reagan sa isi intemeieze atit actiunea de renastere comunitara cit si maniera de intelegere a modului lor de integrare global.
Un cercetator Miroslav Volf, dezvolta opinia ca fundamentalismul nu este o simpla negare a modernitatii. Are aici in vedere faptul ca fundamentalismul preia in mare masura tehnologia moderna pentru a o utiliza in promovarea mesajului sau antimodernist. Mai mult decit atit, el sesizeaza ca in cazul fundamentalismului putem evidentia cel putin trei trasaturi pe care le are in comun cu modernitatea:
prima trasatura este individualismul. Fundamentalismul impartaseste un individualism soteriologic ce angajeaza viata individului fata catre fata cu Dumnezeu. Biserica este importanta doar ca mijloc de salvare a indivizilor „renascuti”.
O a doua trasatura este acceptarea rationalismului stiintific. Asa se explica faptul ca atunci cand polemizeaza cu anumite teorii stiintifice, fundamentalismul o face in numele stiintei.
O a treia trasatura este fundationalismul epistemologic, adica argumentarea cunoasterii pornind de la o credinta fondatoare pe care aceasta se construieste
Un alt aspect important in intelegerea mișcarilor fundamentaliste este ca la fel ca si in cazul celorlalte fundamentalisme, cel crestin american da o interpretare religioasa evenimentelor contemporane semnificative. Din tragedia atacului terorist sinucigas ce s-a abatut asupra natiunii americane la 11 septembrie, un cercetator Falwell desprinde doua urmari pozitive. Mai intii, faptul ca multi cetateni au cazut in genunchi in fata atotputerniciei lui Dumnezeu pentru a invoca gratia sa in momentele de disperare ale natiunii. In al doilea rind, se constata o renastere a patriotismului pe intreg cuprinsul Americii. Falwell exprima convingerea ca o modalitate de a cistiga razboiul cu terorismul pe care il poarta America este cea a mobilizarii credinciosilor din intreaga tara intr-un efort de invocare a protectiei divine.
Ca fenomen global, fundamentalismul este asociat cu violenta publica. Desi nu il vizeaza direct pe Falwell, trebuie sa spunem ca in
ciuda imaginii idealizate pe care o avem asupra practicii crestine, violenta face parte din mijloacele crestine de actiune publica ce isi gasesc o justificare morala, biblica. Un exemplu de terorism religios este cel practicat, in vederea apararii drepturilor copiilor nenascuti inca, impotriva clinicilor in care se practica avortul. Mark Juergensmeyer aduce ca exemple atacurile reverendului Michael Bray indreptate impotriva clinicilor si a stafului acestora, acte justificate prin invocarea principiilor crestine. De asemenea, pot fi amintite atacurile teroriste ale lui Robert Rudolph indreptate impotriva simbolurilor imoralitatii sexuale cum ar fi barurile in care se aduna lesbiene sau bomba ce a explodat la jocurile olimpice din Atlanta in 1996. Astfel de acte de terorism sint desfasurate in numele apararii valorilor autentice ale religiei crestine. Limbajul religios este utilizat pentru a justifica actiunile de maxima violenta circumscrise unei ideologii a violentei simbolice.
In ce priveste Europa, Huntington prin conflictul intre civilizatii supraevalueaza criteriul religios de diferentiere. El acorda factorului religios un rol primordial in declansarea conflictelor. Este un punct de vedere ce nu poate fi ignorat. Cele mai acute conflicte se produc pe frontierele ce despart lumea crestina (occidentala si ortodoxa) de cea musulmana (zona Balcanilor, Caucaz, Asia Centrala, zonele Marii Negre si ale Marii Mediterane). Aceste arii de contact inflameaza identitatile si le aduc in stare de fierbere, mai ales acolo unde in spatele lor rabufneste o energie religioasa. Huntington supraevalueaza importanta pe care ar avea-o religia in definirea civilizatiilor si in intretinerea surselor de conflict dintre ele. El pune in discutie zona in care crestinismul occidental (catolicismul si protestantismul) se intalneste cu ortodoxia si cu islamul si considera ca ar reprezenta o zona vulnerabila, intrucat ar fi vorba de trei blocuri de civilizatie diferite, iar frontierele dintre acestea ar fi locul unor conflicte majore in viitor.
Razboaiele balcanice de la sfarsitul secolului trecut pot sa constituie cel mai bun subiect pentru analistii care doresc sa extraga din ansamblul evenimentelor rolul sentimentelor religioase. In primul rand, trebuie sa spunem ca ele se suprapun peste falia amintita, desemnata de Huntington, care desparte in Europa civilizatiile catolica, ortodoxa si musulmana. Acolo nu s-au razboit numai sarbii cu croatii si bosniacii, ci si ortodocsii cu catolicii si cu musulmanii. La confruntare au participat direct sau indirect si coreligionari din tarile care aveau ca dominanta una din religiile amintite. În Bosnia, spre exemplu, au luptat mujahedinii de partea musulmană, cazacii de partea sârbă, catolicii francezi, irlandezi, germani de partea croată. Situația din Kosovo a fost similară cu cea din Bosnia-Herțegovina, unde sentimentele naționale, dorința de obținere a independenței, au fost exacerbate de apartenență religioasă, oamenii războindu-se și cu moscheile și manăstirile. Problemele din zona nu sunt rezolvate nici după acordurile de la Dayton privind Bosnia-Herțegovina, unde funcționează trei politii (bosniaca, croata și sarba) trei servicii poștale, trei rețele de telefonie, trei sisteme școlare iar populațiile trăiesc pradă disperării.
Cazul irlandez are în componența sa, în modul cel mai evident, implicarea factorului religios în conflict. Această situație are rădăcini adânci în istorie. Prin introducerea forțată a protestantismului în Anglia, rezistenta anti-engleza din Irlanda ocupată va găsi în catolicism un puternic reazem, religia identificându-se cu lupta pentru independență. Stabilirea în Ulster (nord-estul Irlandei) a coloniștilor protestanți din Scoția, duce la spargerea unității etnice și religioase a Insulei și la accentuarea conflictului. Așa cum spune un analist francez: „este vorba înainte de toate de un război identitar, legat de ideea națională irlandeză”. Religia a apărut aici ca o trăsătură diferentiatoare; motivul principal nefiind războiul religios, pentru că nicio persoană nu încearcă să o convertească pe cealaltă. Fundamentalismul catolic se manifestă în interiorul catolicismului și se întemeiază pe respingerea influențelor moderne sau liberale asupra credinței creștine. Se poate cita cazul arhiepiscopului francez Marcel Lefebvre, care s-a opus reformelor Conciliului Vatican II și a fondat Societatea Sfântului Pius alX-lea în 1970, fiind excomunicat de papa loan Paul al II-lea.
Capitolul II. Nationalismul xenofob (in particular, anti-semit)
Pe plan mondial, inclusiv în țara noastră, prin toate mijloacele se duce o luptă acerbă contra naționalismului. Cel mai frecvent acesta este acuzat de rasism, xenofobie și mai ales de antisemitism. Sunt aceste acuze reale în toate cazurile? Să încercăm precizarea conținutului acestor noțiuni atât de controversate.
În primul rând, ce se înțelege prin termenul de naționalist? Naționalist este cel ce-și iubește neamul căruia îi aparține,fiind dispus să pună în slujba acestuia tot ce are el mai de preț. Ce este de condamnat în această atitudine? Din acest punct de vedere unul dintre cele mai naționaliste popoare este poporul evreu și cu toate acestea nimeni nu-l condamna pentru naționalismul său. Cel mai adesea naționalismul este catalogat ca fiind de dreapta sau de extremă dreaptă. Să nu uităm că statul Israel este condus de un guvern de extremă dreaptă și cu toate acestea nimeni nu protestează contra acestui regim,cu excepția evreilor moderați. Desigur nu se poate afirma că toate ideologiile naționaliste sunt benefice și că în cadrul lor nu s-ar putea ajunge la excese care ar confirma acuzele ce li se aduc. Exemplul cel mai grăitor este nazismul care a fost și rasist, și xenofob și antisemit. Termenul de antisemitism este total denaturat în concepția actuală și este atribuit naționaliștilor care de cele mai multe ori nu au nici în clin, nici în mânecă cu relele de care sunt acuzați.În plus antisemitismul este asociat poporului evreu și numai lui. Nimic mai eronat. Termenul de evreu este atribuit poporului israelian din sec XVIII. Până atunci, începând cu Vechiul Testament și până în sec XVIII,acest termen nu era menționat în documente și acte oficiale.Cea mai mare parte a evreilor de astăzi nu au sânge semit, cu excepția evreilor sefarzi, foarte reduși numeric. Restul sunt chazarii aschenazi, un trib turco-mongol din regiunea dintre Marea Neagră și Marea Caspică. În sec VIII acest trib a fost pus în situația de a opta între religia creștină și cea musulmană. Pentru a nu deveni victime ale conflictului dintre mahomedani și creștini, aceștia au ales religia mozaică și în anul 741, Bulan, conducătorul tribului chazar, adopta mozaismul ca religie oficială. Astfel chazarii asiatici devin evrei prin religie,fără să aibă sânge semit. Adoptând religia iudaică au pus accentul pe ideea "poporului ales" care trebuie să stăpânească lumea.
Naționalismul interbelic, cu întruparea lui principală, legionarismul, a fost considerat nomina odiosa și, deși făcut făcut obiectul a numeroase dezbateri în sfera academică și a fost preluat de anumite organizații obscure care au încercat să îl popularizeze prin afișe alb-negru, a fost cu grijă evitat în politica activă.
Abia relativ recent, anumite personaje au început să își asume deschis filo-legionarismul, ceea ce nu poate decât să încurajeze firavele mișcări underground mai vechi. Este greu de spus cât este ideologie și cât este imagine într-o astfel de atitudine. Cert este că adoptarea ei, combinată cu diverse teme de actualitate și livrată într-o manieră ultra-excentrică poate aduce popularitate.
În aceste condiții, considerăm necesară o revizitare a principalelor ideologii care, înainte de cel de al Doilea Război Mondial, au revendicat monopolul naționalismului. Fără a exagera importanța ideologiei, atunci și acum – ba chiar manifestând un „dispreț gellnerian” față de producțiile diverșilor gânditori naționaliști – vom încerca să surprindem cât mai succint punctele centrale ale programelor politice (folosim acest termen în ciuda respingerii de către legionari a înseși ideii de „program politic”) ale câtorva constructe ideologice naționaliste interbelice. Nu este clar care este este utilitatea unui astfel de demers, dar, cu siguranță, ea nu lipsește cu desăvârșire.
Viața politică și intelectuală de după Primul Război Mondial a fost marcată de confruntarea dintre două idei dominante: democrația și naționalismul, cu diverse proiecții în multiplele curente ideologice. Modul în care este conceput raportul dintre cele două stă la baza deosebirilor dintre discursurile grupărilor și personalităților politice. Compatibile, chiar complementare, la liberali, țărăniști, într-o formă particulară la Nicolae Iorga, naționalismul și democrația se află în raport de excludere, în cadrul doctrinelor „pur naționaliste”, al acelora care se pretind creatoare ale unui „naționalism integral”. Se formează astfel falia, nu întotdeauna de netrecut, dintre orientările democratice și cele extremiste.
Istoricul Armin Heinen a apreciat că dezbaterea politică interbelică s-a desfășurat sub impulsul a trei mari curente politico-ideologice: țărănismul, descendent al poporanismului lui Stere, neoliberalismul și „o nouă formă a naționalismului”, un „neonaționalism”, având legături destul de firave cu naționalismul antebelic. Din start, neonaționaliști rup cu vechiul „naționalism liberal” emancipator, centrat pe ideile de unitate și independență politică și economică, considerat, în cel mai fericit caz, depășit și complet inadecvat noilor circumstanțe. Au reținut doar „naționalismul conservator”, de nuanță autohtonistă, accentuându-i sau adăugându-i noi laturi: antisemitismul, antioccidentalismul, fundamentalismul ortodox etc. S-a afirmat chiar că, urmare a dispariției Partidului Conservator, conservatorismul a devenit difuz în societate, constituindu-se într-o bază comună tuturor curentelor naționaliste ale secolului al XX-lea, definibile, toate, ca aliaje de neoconservatorism și populism. Despărțirea „noului naționalism” de cel „vechi”, începută imediat după 1918, se va accentua în deceniul al IV-lea. Naționalismul tradițional va fi reprezentat în continuare de Iorga care, mai ales după despărțirea de A.C. Cuza și renunțarea parțială la antisemitism, se va dovedi un susținător al evoluționismului organicist, urmărind dezvoltarea valorilor autohtone, cu o atitudine critică față de cele occidentale. Neonaționalismul, mai „de dreapta”, teoretizat de o serie de publiciști, printre care Nichifor Crainic și Nae Ionescu, va fi susținut „tânăra generație intelectuală” și de grupările politice naționaliste ale deceniilor al III-lea și al IV-lea. Revendicându-se de la Mihai Eminescu și de la naționalismul-democrat de început al lui Iorga și A.C. Cuza, cărora îi adăugau idei noi, favorabile civilizației răsăritene, din filosofia occidentală, „noii naționaliști” vor marșa pe autohtonism, ortodoxism, antiraționalism, antisemitism, antidemocratism, anticomunism, pe ideea statului totalitar întemeiat exclusiv pe criterii etnice4. Noul naționalism nu este însă un curent omogen ci grupează o serie de orientări și grupări politice care, deși au în comun ideile amintite, nu pot realiza consensul și adesea se află în conflict din motive ideologice sau pragmatice. Sciziunile, disidențele, navetismul sunt frecvente și demonstrează inexistența și imposibilitatea unei ideologii naționaliste clar conturate.
Ce a determinat radicalizarea manifestărilor naționaliste în România Mare, într-o vreme în care problema națională părea complet rezolvată prin crearea statului național unitar? Răspunsul ar putea fi că România a ajuns în faza acelui „naționalism iredentist triumfător și autodistrugător”, de care vorbea Gellner5, când un stat național se confruntă cu problema minorităților. Într-o astfel de ipoteză, naționalismul românesc interbelic nu ar fi decât o continuare a celui antebelic, eliberat de grija unificării dar mai virulent din cauza numărului mare de cetățeni de altă etnie pe care i-a primit în urma unirii. La o primă vedere, răspunsul pare satisfăcător: creșterea numărului de minoritari, organizați și conștienți de sine care, în plus, și-au pierdut privilegiile deținute în vechile state multinaționale, creșterea, în special, a numărului de evrei și încetățenirea lor masivă și bruscă pot explica mișcările naționaliste de ambele părți. Ce a determinat însă „spiritualizarea” naționalismului românesc, mutarea sa de pe terenul (preponderent) economic pe cel etnic și religios, accentuarea laturii populist-agitatorice și încercările de autonomizare, de transformare a naționalismului în program de guvernare? Răspunsuri precum situația internațională, problemele economice și nivelul scăzut de trai al populației, criza de identitate culturală sunt, bineînțeles, juste numai că nu putem spune cu certitudine dacă ele reprezintă într-adevăr cauze sau doar factori favorabili exacerbării naționaliste.
Există opinia că, în 1918, chiar după realizarea obiectivelor teritoriale, procesul de formare a națiunii române nu era încă încheiat, că existau încă probleme legate de identitatea națională, de conștiința de sine ca națiune, încă neconsolidată. Mai ales după unire, cetățenii români oscilau între culturi diferite, fără a avea rădăcini stabile în vreo societate, fapt ce a împiedicat formarea unui sentiment adânc al identității. În plus, extinderea frontierelor nu a fost scutită de dezbateri în interior ca și în exterior. „Nesiguranța era compensată prin lozinci naționaliste”, scria Armin Heinen.
Situația României este asemănătoare cu cea din celelalte țări central și est-europene. Transformarea statelor în conformitate cu principiile wilsoniene a fost ocazia sau cauza (re)formării identităților naționale. Eric J. Hobsbawm observa că aproape toate statele create după Primul Război Mondial erau la fel de multinaționale ca și imperiile din care se desprinseseră. Unele, cazurile Cehoslovaciei sau Iugoslaviei (statului sârbo-croato-sloven), a trebuit să fie alcătuite din elemente eterogene, procesul fiind, practic, unul tipic de formare națională, cum au fost cele ale secolului al XIX-lea. Altele, cazurile Poloniei sau Ungariei, dimpotrivă, nu necesitau decât o reconstituire conformă cu noile condiții postbelice, construcția fiind mai degrabă spirituală decât materială. Cazul României nu poate fi inclus în nici una din categorii. Ea nu s-a aflat nici în prima situație, a creării unui stat cu totul nou și artificial, nici în cea de a doua, a reînvierii, după secole, unui stat vechi. S-ar putea crede că a fost favorizată; în fapt, a avut de înfruntat concomitent toate problemele întâmpinate de vecinii săi: a fost nevoită să integreze mase mari de populație eterogenă și totodată să opereze o schimbare adaptativă a „conștiinței naționale” a populației din vechiul Regat, „statul-nucleu”. Cert este că, la fel ca în tot estul Europei, și aici reconstituirea națiunii în noile frontiere, a fost însoțită de o redefinire națională, fatalmente sursă a unor profunde crize sociale și culturale.
Naționalismul românesc interbelic nu a fost, evident, un fenomen nou. A continuat, într-un fel, parcursul început încă din secolul al XVIII-lea în zonele locuite de români. Totuși el nu putea fi identic cu naționalismul antebelic ce mai păstra încă aspirații iredentiste și emancipatoare. S-a spus că, fără a fi singular, naționalismul a devenit integral și a fost larg acceptat drept cadru al politicii în general, că s-a realizat în România Mare un „consens naționalist”. Puținii internaționaliști care au făcut notă discordantă, socialiștii și comuniștii, prin alinierea lor la politica antiromânească a Komintern-ului, nu au reușit decât să întărească naționalismul.
Îndată după încheierea războiului, în 1919, o dezordine de mari proporții a cuprins Europa centrală și de est, acoperită de un val de agitații socialiste. Concomitent, s-au făcut simțite și primele manifestări naționaliste. Faptul că în România, care nu a făcut excepție, a simțit „revoluția” mai puțin decât celelalte țări este explicat prin două evenimente: reforma agrară care a detensionat starea de spirit a țărănimii, pătura socială cea mai numeroasă, și exaltarea naționalistă, care a înăbușit în fașă manifestările socialiste izbucnite.
Dintre dimensiunile naționalismului extremist interbelic, numai antisemitismului i se pot găsi rădăcini în trecut: situația anterioară a evreilor (concentrarea lor urbană, răspândirea, chiar dacă inegală, pe întreg teritoriul țării) se păstrează și se întărește după unire, prin acordarea în masă a cetățeniei, singurul element care le era necesar ca, în anumite locuri și domenii, să aibă un ascendent asupra indigenilor. După cum spunea Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România, febra antisemită interbelică a venit în urma „unui secol de antisemitism propovăduit la cele mai înalte nivele ale vieții politice și intelectuale românești”. „Tradiția antisemită” s-a păstrat și în noile condiții în care minoritățile reprezentau circa 30% și existau grupuri etnice mult mai numeroase decât evreii. Ei fuseseră și continuau să fie principala minoritate (nu în sens numeric) a vechiului Regat, de unde acum se dădea tonul politicii naționale. Ortodoxia, devenită unul dintre însemnele importante ale națiunii române, au fost și ea un factor de respingere a evreilor. Există însă și posibilitatea ca ortodoxismul să fie îmbrățișat de naționaliști tocmai pentru a fi folosit ca instrument antisemit. În ceea ce privește antidemocratismul, el a fost puțin prezent mai înainte, Eminescu și A.C. Popovici fiind exemplele la care se face de obicei apel. Populismul putea fi întâlnit, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, numai ca invocare a țărănimii, ca învestire ei cu statutul de element fundamental al națiunii și depozitar al valorilor acesteia. După război, el a luat forma adresării directe, a încercării de mobilizare. Naționalismul populist a fost, în concepția Irinei Livezeanu, în același timp, un subprodus și un agent al activității de construire a națiunii. S-a creat o opoziție între țăran, „numitorul comun al tuturor provinciilor”, dat fiind caracterul predominant rural al românilor, și străin, în principal evreu, de altfel, cele două categorii beneficiare ale reformelor. Cu toată strădania agitatorilor naționaliști, țăranul nu a devenit un protagonist al luptei ci a rămas doar cel în numele căruia alții au dus lupta.
Cei mai autentici si mai numerosi semiti sunt popoarele arabe, dar nimeni nu face referire la ele cand utilizeaza termenul de antisemit,ci doar la evrei.In aceste conditii poporul israelit devine cel mai antisemit popor din lume, datorita urii de moarte ce o nutreste fata de arabi. In concluzie,cred ca ar fi corect termenul de antiiudaism in locul celui de antisemitism.
Nationalismul autentic in Romania a fost cel al Mișcarii Legionare. Inca de la aparitia ei in anul 1927, s'a pus de bunavoie sub ascultarea si trairea credintei in Iisus Hristos si sub ocrotirea Sfantului Arhanghel Mihail, conducatorul ostilor ceresti si invingatorul asupra lui Lucifer. Doctrina legionara si-a propus sa creeze un nou tip de om care sa traiasca in spiritul crestin si sa jertfeasca pentru neamul sau tot ce are mai de pret. In aceste conditii un bun crestin nu este capabil sa-si urasca semenul,nici sa-l prigoneasca sau sa-l nedreptateasca. Esenta credintei crestine se reduce la fraza: "Ceea ce doresti sa-ti faca tie oamenii, fa-le si tu lor". In cei peste 70 de ani de la infiintarea ei, Mișcarea Legionara a creat acest tip de om si nu putine sunt exemplele care demonstreaza acest fapt. Incepand cu jertfa lui Mota si Marin,care au murit in Spania pentru Hristos in lupta contra bolsevismului criminal si ateu pe pamantul Spaniei catolice si terminand cu numeroasele exemple date in inchisori, cand legionarii au ajutat, cu sacrificii, pe cei care-i prigonisera in trecut,inclusiv pe evrei. Sunt numeroase exemple date in memoriile lor, de cei ce au beneficiat de ajutorul primit. Daca doctrina legionara isi propune sa creeze un nou tip de om, capabil de jertfa pentru neam si aproapele sau,cum pot fi acuzati legionarii de antisemitism,rasism sau xenofobie? Din ce motiv i se atribuie ML atributul de mișcare extremista. Poate pentru faptul ca a creat eroi care si-au dat, fara nici o ezitare, pentru Hristos si Neam, si acestia sunt extremisti fata de oameni obisnuiti. Si Biserica crestina a avut si are extremistii ei. Ce sunt sfintii decat crestini extremisti? Noi ii cinstim si ne inchinam lor. Dupa teoria la moda ce incrimineaza extremismul ar trebui sa-i contestam si sa-i scoatem din calendar si biserici.
Extremismul este nociv atunci cand duce la exces anumite principii izvorate din dorinta de dominare,exploatare si impunerea cu forta a unei ideologii straine de morala crestina acceptata pe arii intinse in toata lumea.
Capitolul III. Mișcarea legionara
Istoria Mișcãrii Legionare reprezintã un subiect extrem de interesant pentru istorici, mai ales cã este un teren încã nedefrisat. Dupã Decembrie 1989 s'ar fi putut aborda de cãtre istoriografia româneascã istoria Legiunii, dar, s-a evitat tratarea acestui subiect delicat. Nu este o surprizã, istoricii români nu au dorit si nu doresc sã abordeze subiecte delicate, precum perioada regimului carlist (1938-1940), personalitatea lui Carol al II-lea, guvernarea lui Ion Antonescu si chiar istoria regimului comunist din România. Refuzul de a aborda astfel de subiecte pare sã-i dea dreptate aceluiasi Dan Amedeo Lãzãrescu, care declara în 1991, "cã în perioada comunistã istorigrafia româneascã a fost cea mai slabã din tot Estul Europei, fiind si în urma Albaniei"…
Ascunderea adevãrului nu serveste la nimic bun, cãci asa cum spunea Nietzsche, "Toate
adevãrãrile care sunt tinute în tãcere devin otrãvitoare"… Dupã 1989 s'a scris foarte mult despre Mișcarea Legionarã, dar fie cã s'au reluat tezele din timpul regimului comunist ( în lucrarea "Mihai Moruzov si Serviciul Secret de Informatii al Armatei Române",Bucuresti, 1997, istoricul SRI Cristian Troncotã, vorbeste despre Legiune ca despre o "mișcare ultranationalistã, teroristã"), fie abundã o memorialisticã legionarã, care a adus multe precizãri si detalii care lipseau, dar care, inerent, este partizanã. În aceste conditii nu este de mirare cã singura lucrare serioasã apartine unui istoric strãin, spaniolul Francișco Vega ("Istoria Gãrzii de Fier", Barcelona, 1988), republicatã în România, dupã 1990, în mai multe editii, în prestigioasa editurã "Humanitas". Nu este pentru prima datã, când istoricii strãini îi depãsesc pe cei români, în tratarea unor aspecte din Istoria României… Abordarea unui subiect din istoria modernã a României nu poate fi fãcutã decât fie apelând la consultarea arhivelor, fie recurgând la memorialisticã.
Majoritatea documentelor, care privesc istoria Mișcãrii Legionare se aflã însã în prezent în arhiva
Serviciului Român de Informatii, ca atare ele nu ne-au fost accesibile (nu au fost accesibile nici pentru istoricul Francișco Vega…). Tratarea istoriei Mișcãrii Legionare trebuie depolitizatã, fãrã patimi inutile.
Istoria nu se înșiră evolutiv (evoluția este o idee necreștină, nu anticreștină, introdusă în gândirea noastră în secolul al XJX-lea). Ea a căutat să găsească un sens vieții plecând de la un om, nu de la Dumnezeu. Istoria este o realitate necesară, dar și schimbătoare, deoarece și faptele care o constituie se schimbă. Asta înseamnă că tot ce se întâmplă în istorie, adică în timp și spațiu, este
relativ. Atunci și întâmplările sunt relative, în înțelesul că nu reprezintă un sens în sine, nu se produc după o lege anumită. Mentalitatea creștină este o mentalitate realistă, De pildă, un grăunte de grâu pus în pământ dă un fir de grâu, asta este normalul, nu un pui de găină, anormal.
Anormalitatea înseamnă dezechilibru în așezarea firească a lucrurilor. Cum se stabilește normalitatea și anormalitatea? Normal înseamnă ceea ce este mai ales (frecvența). Normalitatea este și ea aproximativă. Conceptele cu care măsurăm normalitatea sunt instrumente aproximative. Ca să putem spune că un fapt este normal sau anormal trebuie, întâi, să fie ca fapt. Faptele istorice se grupează într-un anumit loc și timp – au un fel de aer comun, un fel de familie. Sunt mai multe fapte însă, și asta dă caracterul colectiv. Faptele se schimbă în raport cu timpul și aici stă relativitatea.
Prof. Mihail Manoilescu de pildă, care au cercetat chestiunea fără adâncimea necesară, au văzut în această latură mistică a legionarismului o prevalare a așa zisei „dimensiuni slave” a sufletului românesc. Aceștia n-au ținut seamă că credința în „nemurirea sufletului” cu toate consecințele, pe care le comportă, este o concepție prin excelență tracă și că această credință fecundează în legionarism elanuri eroice și active și nu stagnează în atitudini pasive sau fataliste, la care predispune misticismul slav.
Pe plan practic, acțiunea va căpăta o adâncime mai mare. Până la Căpitan, răul de care suferă societatea românească a fost atribuit mai mult unor cauze exterioare (fanariotism, iudaism, politicianism). Menținând acest adevăr, Căpitanul a indicat și răul intern, care este în fiecare din noi, ca urmare fatală a păcatului originar, independent de acești factori dizolvanți externi. Problema întremării societății românești va fi, deci, mult mai adâncă de cum o indicase antisemitismul lui Cuza sau antidemocraticismul lui Aurel Popovici. Pentru a se face însă o operă durabilă, trebuie secătuită mlaștina interioară a sufletului nostru, unde patogenii externi, menționați mai sus, își găsesc teren propice pentru prosperarea lor.
Este nevoie, deci, de o adâncă concepție morală, care să permită „un proces de perfecțiune omenească”, asigurând astfel echilibrul sufletesc necesar sau corectitudinea interioară, singurele care pot permite o temeinică întremare politică și socială. În felul acesta, plaga politicianistă, în noțiunea căreia Căpitanul include și fanariotismul moștenit, se va închide prin lipsa de alimentare (inaniție); iar primejdia evreiască se va diminua în virulența ei, pe măsură ce cuirasa morală a poporului român se va întări. Acest fundament moral și creștin va permite nașterea unei elite conducătoare sănătoase, la care sentimentul demnității, al onoarei, al abnegației, al muncii, al generozității, ordinii și disciplinei va fi o respirație naturală. În felul acesta, se vor realiza premisele pentru o prosperare atât în domeniul spiritual (cultură), cât și în cel material (civilizație); iar neamul românesc își va putea valorifica talantul, pe care i l-a încredințat Dumnezeu pe acest pământ.
Mișcarea Legionara nu se doreste a fi prin urmare un substitut al Bisericii si a fost în permanenta constienta de faptul ca principiile acesteia pentru atingerea desavârsirii crestine nu se pot generaliza la nivelul unui neam întreg, care, pentru a-si asigura supravietuirea istorica, mai are nevoie uneori si de acte de demnitate si eroism. Atunci când de-a lungul istoriei acestea au fost juste si legitime, în apararea colectivitatii nationale sau a valorilor care stau la baza acesteia, Biserica le-a aprobat si le-a dat girul sau, chiar daca ele încalcau poruncile evanghelice care resping orice fel de raspuns violent la violenta celor care agreseaza.
“Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia, ci omenia româneasca. Omenia aceasta asa cum o vedea Codreanu si cum o descrie Gh. Racoveanu, era de esenta si inspiratie crestina. I se adauga însa demnitatea celui care o practica. Lipsa “demnitatii” când crestinul tinde spre sfintenie, este o calitate obligatorie. El când primeste o palma, întoarce si celalalt obraz; când i se cere o camasa, ti-o daruieste pe ultima, cea pe care o are pe el; când i se cere sa-l însotesti pe un drum, este în stare sa faca distanta dubla. Omenia te face sa-ti primesti oaspetele în casa, sa-l hranesti, sa-l culci în pat curat, sa-i dai merinde pentru drum. Dar daca oaspetele te fura, daca îti loveste copilul sau încearca sa-ti necinsteasca femeia, demnitatea ta de om de omenie îti da dreptul sa-l pedepsesti, fara sa te oblige însa la aceasta. Demnitatea ideologiei tale, demnitatea credintei tale, demnitatea neamului tau te obliga însa la pedepsirea ingratitudinii, la pedepsirea tradarii sau incorectitudinii. Este “legitima aparare” a unei colectivitati, a unui popor. (…)
Aceasta demnitate a omeniei noastre românesti ne obliga la legitima aparare si caracterizeaza nationalismul nostru. Nu se cheama nici intoleranta, nici sovinism, rasism, antisemitism, xenofobie, sau cum vreti sa-i mai ziceti, voi cei care ne judecati strâmb, ci pur si simplu reflex legitim de auto-aparare, sau cel mult “pro-românism”. În numele acestei demnitati, legionarul, “românul absolut” cum îl numeste Petre Tutea, a scos sabia, constient de pacat în fata lui Dumnezeu.
În acelasi timp însa, omenia este primul pas catre sfintenie, este exercitiul de pregatire pe drumul daruirii fiintei tale lui Hristos Dumnezeu, este ceea ce au cutezat si au reusit multi dintre legionari, “sfintii închisorilor”.
Cu toate ca, asa cum am mentionat mai sus, Mișcarea Legionara nu se doreste a fi un substitut al Bisericii, educatia legionara înseamna în partea ei cea mai esentiala practicarea virtutilor crestine în viata de zi cu zi: dragostea, credinta, rugaciunea, disciplinarea trupului si a sufletului. Nu este deci de mirare ca numerosi dintre cei care au trecut prin scoala spirituala a Legiunii, s-au hotarât la un moment dat sa paseasca pe calea cea strâmta a desavârsirii în sens crestin.
O mișcare sufleteascã cu adâncimea si în acelasi timp cu orizonturile legionarismului este un fenomen de suflet omenesc, pe care istoria nu-l realizeazã decât atunci când Dumnezeu orânduieste o rodnicã potrivire. Toate schimbãrile mari în lume s-au petrecut numai atunci când s-au putut alãtura cei doi factori decisivi în istorie:
a) nãzuintele adânci ale sufletului colectiv si
b) o personalitate creatoare care sã le fecundeze.
O lume nouã nu se naste decât atunci când toate nãzuintele sufletului colectiv – oarbe si haotice de felul lor – sunt fecundate, adicã scoase din starea de permanentã latentã, delimitate din virtual, trecute în actual si în concret, prin puterea de fixare a unui creator de geniu. Care, prin aceasta e genial: este omul reprezentativ. În jurul axei care e personalitatea sa, toate elementele nebuloase vin si se aseazã dupã afinitãti si valente, dupã o mare lege de armonie si din haos se încheagã o lume.
Lumea legionarã se încheagã, azi, determinatã de aceastã mare lege cosmicã. Lumea legionarã se realizeazã azi din nãzuintele adânci si permanente ale neamului nostru, care se cristalizeazã, în sfârsit, în jurul celei mai reprezentative personalitãti pe care Dumnezeu a hãrãzit-o istoriei românesti.
Fiindcã suntem singurul neam care pãstrãm aici, în aceastã parte a Europei, tradițiile pãmântului si ale cerului de deasupra noastrã. Fiindcã suntem singurii stãpâni din vremuri imemoriale pe pãmânturile acestea peste care toate neamurile, dar absolut toate neamurile, care ne înconjoarã, au venit mult mai târziu. Oaspeti pe pãmânturile acestea sunt si ungurii si bulgarii si sârbii si rusii si polonii si slovacii.
Toatã istoria noastrã- modestã si chinuitã în însirarea ei, glorioasã în toate momentele ei de izbucnire – demonstreazã din plin posibilitãtile neamului nostru. Sufletul colectiv românesc a fost întotdeauna – dar absolut întotdeauna – un suflet care a rãspuns total la toate marile chemãri. Ce minunatã ridicare de suflet românesc înseamnã domnia lui Stefan, a lui Mihai, înãltarea lui Horea, a lui Tudor, momentul Cuza-Vodã, momentul sufletesc al Ligii Culturale, momentul 1916.
Ce mare ridicare de suflet românesc înseamnã fanatica mișcare popularã în jurul figurii generalului Averescu. Si mișcarea nationalistã de la 1922. Si imensa, oarba popularitate a Partidului Național Tãrãnesc în 1928. E semnificativã izbucnirea aceasta de suflet colectiv, orb dar neobosit, repetatã asa de stãruitor, cu toate decepțiile, de la rãzboi încoace. Lucrul acesta dovedeste în chip izbitor, împotriva mentalitãtii imbecile stãpânitoare azi, cã neamul acesta nu e de loc un neam sceptic, nici individualist, nici obosit. Ci e un neam a cãrui nãzuintã socialã, al cãrui idealism si a cãrui putere de credintã – deci de creatie – sunt nelimitate. Care neam ar mai fi fost în stare de efortul acesta de idealism gratuit si nesfârsit? Întrebati-vã, numai, dacã poporul italian ar fi fost în stare sã repete fenomenul minunat de aderentã colectivã în jurul unui om, dacã Mussolini i-ar fi înselat pe italieni în asteptãrile lor.
Pentru cã pânã azi soarta ne-a tinut mereu într-o dramaticã nepotrivire. De la rãzboi încoace, nu mai avem oameni. Iar pânã la rãzboi, când mai erau oameni, nu era vremea lor. Cãci oricât de mare va fi fost personalitatea lui Stefan (sau oricât de mai mare ar fi putut fi personalitatea d-lui Iorga), o mișcare sufleteascã româneascã de proportiile, de adâncimea si orizonturile legionarismului nu s-ar fi putut realiza, pentru cã atunci sufletul românesc nu avea constiința înaltã a tuturor posibilitãtilor sale. Neexistând înglobarea efectiv istoricã a sufletului românesc, asa cum s-a fãcut ea prin unire, nu s-ar fi putut realiza circulatia totalã de valori sufletesti si închegarea ultimã a sufletului colectiv românesc care sã ducã la tensiunea legionarã. Fenomenul legionar nu era posibil pânã la rãzboi, pentru cã sufletul românesc nu avea la îndemânã constiinta globalã a puterilor sale. Iar de la rãzboi încoace, legionarismul nu s-a putut realiza pentru cã, desi sufletul colectiv românesc a ajuns la maximul tensiunii, în toate momentele decisive au lipsit oamenii excepționali care sã canalizeze cu geniul lor aceastã tensiune.
Astãzi, pentru prima datã în istoria româneascã, Dumnezeu a hãrãzit potrivirea rodnicã a acestor douã puteri: sufletul colectiv românesc ajuns în sfârsit la constiinta totalã a valorilor sale si prezenta simultanã a unui conducãtor exceptional. Acest conducãtor exceptional este Cãpitanul. Lumea legionarã se naste din virtualitãtile sufletului românesc prin prezenta polarizatoare a Cãpitanului.
Personalitatea acestui om e reprezentativ româneascã prin aceea cã e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai cã el crede. Dar crede cã politica e supusã si ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe linia româneascã a lui Stefan cel Mare.
Personalitatea acestui om e unicã prin bogãtia fãrã sfârsit a tuturor însusirilor lui. Pus în fața oricãrei situatii de viatã, omul acesta a putut întotdeauna si va putea întotdeauna sã facã fatã. Pentru cã are la îndemânã toate însusirile sufletului omenesc.
Omul acesta e un cerebral si un sentimental în acelasi timp, e rational si mistic, e bun si aspru, blând si neiertãtor, voluntar si domol, mândru si modest, tenace fãrã sã fie rigid, idealist fãrã sã fie utopic, vizionar al marilor latente românesti, cu o înaltã energie spiritualã, pe cât de rezistentã energie fizicã, pedagog si comandant, rãbdãtor, stãpânit, chibzuit, desi tumultos în structura temperamentului sãu, viteaz si, mai cu seamã, moral în cel mai greu înteles al cuvântului, adicã dezlegat de imperative personale – om predestinat înaltelor dominãri colective.
Ceea ce e singular, dupã cum se vede, în constructia sufleteascã a acestui om, e cã în el sãlãsluiesc valabil nu numai cele mai numeroase calitãti sufletesti, ci cele mai depãrtate. Înalta lui putere de proiectie a spiritului si în acelasi timp, exceptionala lui putere de organizare materialã – surprinzãtorul lui bun simt – formeazã un contrast de o fertilitate aproape nemaiîntâlnitã. Oamenii care se bucurã de înãltime spiritualã sunt, de obicei, complet dezorientati în viata concretã. Iar organizatorii nu sunt niciodatã obsedati de imperative spirituale.
Si iatã, omul acesta e valabil pentru toate planurile vietii. Omul acesta are cea mai armonioasã îmbinare a intelectului cu vointa si sentimentul, fiind prin astea omul cel mai întreg si mai sãnãtos al contemporaneitãtii, expresia cea mai plenarã a omeniei noastre românesti. Cerebralismul sãu e un cerebralism care merge pânã la luciditate, la iluminare, vointa e o vointã de otel si afectivitatea sa e uriasã, o afectivitate care proiecteazã asupra tuturor fiintelor din jur marea sa radiatie interioarã. E ceva unic – ca în pasiunea Sfântului Francisc din Assisi – în uriasa putere de iubire a acestui om pentru ceilalti oameni, pentru celelalte fãpturi ale lui Dumnezeu, pentru animale si gâzele colorate ale câmpurilor si pentru flori si pentru pãsãrile lui Dumnezeu si pentru copiii o uriasã putere de iubire, o nesfârsitã bunãtate.
Aici, desigur, e însusirea esențialã care îl face un predestinat. Nimic nu s-a fãcut niciodatã în lume, fãrã iubire. Nu putem iubi, nu putem crea. E un adevãr care depãseste biologia. Porneste din divinitate, de la Isus. Cine poate închina o mare, nesfârsitã iubire acestui neam românesc, acela îl va fecunda.
Cãci numai cine poate astfel iubi neamul – neamul acesta asa cum este el, socotit pãcãtos, ros de grele mosteniri istorice si pãcate atavice – numai cine îl poate iubi total si poate total sã i se jertfeascã, numai acela va putea dezmorti latentele vietii etnice, aducând la suprafatã un cu totul alt suflet românesc decât ne-am obisnuit sã-l vedem. E aici un tainic proces de fecundare, un complicat joc de dezlãntuiri lãuntrice pe care numai afectivitatea îl realizeazã în ascunsul suflet omenesc.
Mișcarea Legionară aduce acest corectiv în circuitul sociopolitic al națiunii, înălțând mai întâi
elementul "OM" printr-o educație perseverența; apoi că o consecință, umanizând raporturile dintre oameni și grupuri. Într-un cuvânt, Legiunea învața pe individ cum să se desprindă de concepțiile materialiste și cum să stăpânească materia, fără a-i deveni sclav.
Sub influența doctrinelor materialiste individul a pierdut contactul cu forțele superioare ale spiritului, deviind mersul normal al lucrurilor și negându-și propria esența. Mișcarea noastră cauta să restabilească adevărul, punând fiecare element la locul lui. E un fel de răsturnare ierarhică în care "spiritul" e ridicat deasupra "materiei".
Mișcarea Legionară este o organizație politico-revolutionara ce înglobează viață și dezvoltarea națiunii din toate punctele de vedere, fără a atinge însă libertatea și demnitatea insului. Prin
introducerea elementului spiritual în circuitul gândirii politice, Legiunea devine expresia unei reînnoiri profunde a individului și imaginea aspirațiilor cele mai curate ale națiunii.
Astfel, putem preciza în linii generale orientarea ei de azi, așa cum se deslușește din concepția lăsată de Căpitan:
– din punct de vedere ideologic, Mișcarea Legionară e bazată pe un naționalism pur, dezbărat
de egoismele și sovinismele ce-au caracterizat alte organizații de același gen. Elementul motor
al naționalismului legionar e convingerea că o națiune conștientă de valoarea și misiunea ei nu
poate decât să respecte valoarea și misiunea celorlalte națiuni. Dar, pentru a se ajunge la aceasta concepție de înțelegere și respect reciproc, naționalismul trebuie structurat etico-spiritual, adică să-și întemeieze conținutul pe valori spirituale și morale. De aceea se poate spune că Mișcarea Legionară este o interpretare spiritualistă a societății și a omului.
– din punct de vedere politic, Mișcarea Legionară se plasează la distanță egală de liberalismul
anarhic și de dictatura colectivistă a comunismului, respingând erorile și abuzurile ce
caracterizează aceste două sisteme. Anti-oligarhica, dar și anti-cosmopolita, Legiunea înțelege
să introducă un sistem politic bazat pe respectul real al voinței naționale, pe demnitate umană,
pe munca conștientă, pe dragoste față de bunul public, pe cinste și pe răspundere în față
națiunii.
– din punct de vedere economic, Mișcarea Legionară nu reneagă libertatea acțiunii individuale
în economie, păstrează toate prerogativele legate de proprietate, concurenta, câștig și
transmisiune succesorală. Această libertate este însă supravegheată, în sensul impunerii
anumitor limite capabile să împiedice constituirea unor situații dăunătoare dezvoltării
armonioase a națiunii. Spre exemplu: naționalizarea, în cazul anumitor industrii sau companii
de interes general, devine o regulă indispensabilă. De asemenea, stabilirea unui plafon în
sistemul de acumulare al averilor personale, participarea la beneficii a lucrătorilor (în anumite
condiții de vechime, capacitate, satabilitate, etc)…
În vederea atingerii unei armonii economice, Legiunea prevede deci instaurarea unui dirijism limitat, aplicabil numai la treapta cea mai înaltă a marilor sectoare economice. Rolul acestui dirijism nu-I dominarea sau acapararea economiei naționale (adică trecerea ei sub controlul Statului, cum se întâmplă în comunism), ci numai stabilirea unei supravegheri continue a întregului economic, în calitate de arbitru și de reprezentant al interesului național. Nu e vorba de constituirea unui capitalism de stat, prin acumularea întregului proces economico-financiar în mâinile guvernului, ci de asigurarea bunului randament al tuturor sectoarelor productive.
Mișcarea Legionară este deci un naționalism ce implică justiția socială, limpezit de incovenientele ce întinează toate socialismele de stânga și mai ales de rudenia ideologică ce au cu marxismul internaționalist și cu comunismul totalitar.
În aceste condiții, strigătul ce răsună peste tot este "schimbarea urgență a stării de fapt", fiecare system înțelegând prin această schimbare, satisfacerea exclusivă și imediată a intereselor susținute de el. De aceea, Mișcarea Legionară considera premisele acestor sisteme false la bază. Se susține particularul, eliminându-se viziunea întregului. Se pune în evidență "clasa socială", "partidul", "grupul de interese", etc, ca și cum celelalte părți ce alcătuiesc comunitatea națională n-ar fi vrednice de a lua parte la modificarea prevăzută. O astfel de mentalitate nu poate aduce liniștea și armonia în societate!
Mișcarea Legionară pleacă de la aceeași constatare, dar modifica total viziunea globală a problemelor, precum și importanta omului, în procesul de reconstruire a societății. Astfel, vrerile Legiunii învăluiesc interesele tuturor claselor și țin socoteala în același timp de interesele generale ale națiunii. În plus, nu calca în picioare nici interesele mărunte, dar esențiale, ale individului luat aparte. Ceea ce urmărește Legiunea e realizarea unei armonii comunitare, în care fiecare ins, grup, clasă, ramură de activitate, etc, să-și găsească locul și-n mijlocul căreia să-și poată împlini în mod natural drepturile și datoriile ce le revin.
Pentru atingerea acestui scop general, Mișcarea și-a stabilit o serie întreagă de principii, țeluri și metode, al căror cuprins constituie doctrină și programul ei. Multe din aceste idei și feluri de acționare pot fi găsite și în alte sisteme politice, dar fără atmosferă specifică Legiunii, care singura le garantează forța de pătrundere și de realizare.
Pentru atingerea misiunii ce-i revine, Mișcarea Legionară întrevede bineînțeles înscăunarea unui regim adecvat, care să impună modificările de structura prevăzute în programul de guvernare.
Dar realizarea acestui scop politic n-ar rezolva intru nimic misiunea reformatoare dacă masele
romanești n-ar fi pătrunse de principiile, metodele și finalitatea Legiunii. După noi, legionarii, omul de rând cât și omul de conducere trebuie să aibă aceeași viziune politică, aceleași aspirații umane, aceeași încredere națională și același entuziasm pentru că măsurile ce vor fi luate să nu poată intra în conflict cu psihologia, speranțele și modul de interpretare al fiecăruia. Adică, în diversitatea infinită a temperamentelor, aspirațiilor și intereselor particulare, trebuie să existe un numitor comun, care să apropie pe indivizi și să-i mâne în mod conștient spre același țel.
Conform doctrinei legionare, înainte de toate, Mișcarea trebuie să câștige OMUL, iar nu GUVERNUL. Ajungerea la guvern este un mijloc iar nu un scop, mijloc legal de aplicare a metodelor prevăzute și a programului prescris. De aceea, metodele și misiunea legionară sunt greu înțelese de politicienii obișnuiți cu metodele clasice, fie ele burgheze sau revoluționare. Democrații nu pot pricepe un partid politic care să nu urmărească în mod exclusiv și imediat ajungerea la putere; socialiștii revoluționari nu pot înțelege existența unei organizații revoluționare care să nu urmărească răsturnarea unui govern printr-o acțiune de forță.
În exil, organizația Mișcării Legionare a suferit anumite restricții, din cauza circumstanțelor istorice și a răspândirii legionarilor în numeroase țări. Această răspândire n-a schimbat însă nimic din felul de a gândi și a crede al celor pătrunși de doctrina "omului nou". Trăirea legionară și-a continuat operă de perfecționare a insului, iar grupurile de exilați legionari s-au constituit în unități de activitate legionară. Unitățile răspândite în lume au urmat calea și principiile deja experimentate, formând "cuiburi" de viață
legionara, acolo unde a fost posibil.
Capitolul IV. Mișcarea Legionara este un caz de mișcare fundamentalista si etno-nationalista?
În învățătura noastră ortodoxă, și om, și episcop, și sinod sunt supuși erorii. „Nu e om care să fie viu și să nu greșească“ spune doctrina. Numai trupul Bisericii întreg, unit în dragoste, nu greșește. Și istoria confirmă acest adevăr: au fost episcopi și patriarhi cari au greșit; au fost sinoade care au greșit. Și ce s-a rupt de trup, s-a uscat și a murit; iară trupul a rămas și va rămâne, de vreme ce Duhul Sfânt stă cu el, călăuzindu-l. Așa stând lucrurile, în Biserica Ortodoxă vom întâlni o ierarhie a autorității în materie de cunoaștere a adevărului. Hotărârii unui Sinod Ecumenic nu i se poate opune, de pildă, hotărârea unui Sinod al bisericii naționale din vremea noastră. Dacă hotărârea unui Sinod din vremea noastră contrazice hotărârea unui Sinod Ecumenic, avem în aceasta dovada că Sinodul din vremea noastră a greșit. Tot astfel nu putem opune părerii unui Sfânt Părinte al Bisericii părerea unui episcop oarecare, fie el om oricât de luminat. Și nici arătările imnografiei bisericești nu le putem răsturna cu ajutorul vreunei alcătuiri a cine știe cărui Doctor, profesor de teologie din vremurile de azi.
Pentru Biserica lui Hristos, pentru Biserica creștină ecumenică, comunitatea de destin – națiunea – din care facem parte este un fapt firesc. (Că națiunea, ca realitate istorică, e o consecință a păcatului originar, prin care s-a început istoria, prin care noi am căzut în istorie, asta e altă chestiune!) Comunitatea de destin – națiunea – nu e numai categoria logică, ci și colectivitatea reală, care ne definește pe fiecare dintre noi; locul, cadrul și principiul întregii noastre acțiuni și existențe în veac. Iară naționalismul nu este altceva decât atitudinea care trage toate consecințele îngăduite din faptul firesc că fiecare dintre noi aparținem – fără putință de sustragere – unei națiuni. Comunitatea de destin, neaflându-se principal în conflict cu Biserica, ci, dimpotrivă, poate totuși în fapt intra în conflict cu Biserica, și anume când ea – comunitatea – propagă o concepție despre viață și o etică potrivnică (sau nu în totul conformă) doctrinei Bisericii. Când, adecă, sămânța Evangheliei a rodit nefiresc în această comunitate. Sub acest unghiu vom examina, dar, creșterea Evangheliei în grădina Legiunii, spre a putea înțelege apoi raportul real dintre Mișcarea Legionară și Biserică.
În Mișcarea Legionară nimeni dintre noi nu face doctrină. Doctrina a făcut-o cel ce a creat Mișcarea – CĂPITANUL – și, în împlinirea testamentului lui, doctrina creează fapta Legiunii.
Un text cu asemenea titlu „Mihai Eminescu – un mare precursor al legionarismului românesc”, e menit să șocheze pe cei mai mulți dintre noi, lăsându-ne să credem că avem de-a face cu o încercare de a se legitima prin Eminescu Mișcarea Legionară. Ba, mai mult chiar, fiind Eminescu abia un precursor, fie el și mare, dar tot precursor, s-ar înțelege că ideilor acestuia le-a fost dat să se limpezească și să se împlinească într-un tot coerent și unitar abia prin doctrina legionară!… Hotărât lucru, acest titlu va supăra multă lume, înainte chiar de a deschide cineva această carte și de a citi din ea măcar câteva rânduri.
În realitate, miza, mărturisită, a acestui text este cu totul alta și anume să demonstreze că Mișcarea Legionară nu reprezintă o formă fără fond, cum atâtea s-au succedat și dau … conținut istoriei noastre moderne, o formă împrumutată de la nemți sau de la italieni, așa cum a fost sistematic catalogat legionarismul de analiștii săi mai mult sau mai puțin conștienți de falsul în care se înscriau astfel. Ci, susține Constantin Papanace, respingând acuzația că legionarii s-ar fi inspirat „de la focare străine de structura și sufletul neamului nostru” mișcarea legionară ar fi fiind „singura mișcare politică din România, în a cărei doctrină converge tot ce a fost mai autentic în simțirea și gândirea românească. Printre precursorii ei se pot număra cele mai reprezentative figuri din istoria noastră națională, în frunte cu marele Eminescu”. Evident, autorul e de înțeles când făcea asemenea aprecieri: momentul era festiv – se sărbătorea centenarul nașterii poetului, iar textul era rostit în fața unor camarazi… Mai greu le va fi cititorilor de azi să prizeze asemenea superlative. Din fericire însă, nu ele dau tonul cărții. Ci cartea pe care ni s-a oferit cinstea de a o însoți cu aceste vorbe premergătoare ne oferă, înseriate conștiincios, în rezumat, ideile politice ale lui Eminescu și doctrina legionară, atâta cât a apucat să se înfiripe în perioada interbelică cea atât de zbuciumată, toate într-o prezentare sintetică inspirată, cu vădite virtuți didactice, de a cărei utilitate publică, repet, publică, nu mai încape vorbă acum, după ce au căzut toate tabu-urile și idiosincraziile care au făcut gloria culturii și ideologiei bolșevice.
Fără a fi un specialist, ci doar un cititor mai insistent al publicisticii eminesciene, mă încumet să afirm că Constantin Papanace oferă cititorilor un rezumat corect (ca să nu spun mai mult) al gândirii politice a marelui poet. Pentru cine dorește să afle care au fost obsesiile politice ale poetului, marile idei directoare ale prestației sale gazetărești – subiect cu grijă evitat în manualele școlare și universitare – cartea de față este un îndreptar ușor de consultat, de parcurs și de însușit.
Textul de față cuprinde și un compendiu aproape oficial – Constantin Papanace fiind printre cei mai îndreptățiți să-l facă, al ideilor politice în numele cărora legionarii își revendică locul lor în istoria țării. Cercetarea științifică a fenomenului legionar, blocată până azi, e pe cale să demareze. Adică acea cercetare care va fi preocupată de un singur comandament: al adevărului. În lipsa rezultatelor cu care se va încheia cercetarea așadar științifică a legionarismului, ne este greu să apreciem acuratețea imaginii pe care ne-o impune Constantin Papanace asupra doctrinei legionare. Plătește ea oare, în formularea dată de Constantin Papanace în 1950, un tribut inevitabil democrației occidentale, ajustându-se după aceasta cât de cât ? Și cât sunt de forțate – sau nu! – similitudinile cu textele eminesciene ?
La aceste întrebări și încă la multe altele este prea devreme să dăm un răspuns. Este prea devreme căci avem de recuperat atâta amar de ani, mai mult de o jumătate de veac, ani de minciună bine, impecabil organizată, care ne-a ținut departe de cunoașterea, înțelegerea și justa prețuire a doctrinei legionare. Tentația publicului de azi, după modelul sau principiul românesc al columnei lui Brâncuși, ar fi să acrediteze fără nici un examen critic tot ce se spune de bine despre legionari.
Mișcarea Legionară nu s-a inspirat de la „focare străine” dar, poate este singura Mișcare politică din România, în a cărei doctrină converge tot ce a fost mai autentic în simțirea și gândirea românească. Printre precursorii ei se pot număra cele mai reprzentative figuri din istoria noastră națională, în frunte cu marele Eminescu.
După ultimul război, atacurile împotriva Mișcării Legionare pe tema inspirației sale străine s-au reluat cu mai multă insistență. Acest fapt ne face să presupunem că unii oameni cred că și-ar putea crea un merit din această atitudine, de pe urma căreia speră să capteze anumite bunăvoințe aducătoare de avantaje de tot felul. Evident, dacă, în loc de afirmații gratuite și insinuări perfide, s-ar fi căutat în mod obiectiv, cu argumente și probe, să se dovedească această pretinsă influență străină, problema ar fi prezentat un interes atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere politic. Oricum, discuția ar fi căpătat un sens pozitiv.
Este un lucru cunoscut că orice manifestare omenească și cu atât mai mult o manifestare politică, oricât de originală și revoluționară ar părea ea, nu se poate sustrage de sub influența unor factori principali pe care Hippolyte Taine i-a identificat în rasă, mediu și conjunctură istorică. O izolare totală de aceste realități de bază ar însemna însăși ruperea propriilor rădăcini. Un asemenea fapt ar lipsi-o de seva vieții și i-ar imprima un caracter artificial și utopic. În orice caz, n-ar putea deveni o mișcare politică vie, în adevăratul înțeles al cuvântului.
Evident, privind chestiunea prin prisma absolutului, nici Mișcarea Legionară n-a putut scăpa de unele influențe ale conjuncturii politice în care s-a născut. „Geneza ei în România trebuiește căutată în criza spirituală, politică și socială, care de mult frământata societate modernă, cu manifestări specifice în țările de structură agrară și pastorală din Sud-Estul-European. Ca fenomen însă, ea s-a conturat după primul război mondial, fiind o reacțiune a organismului național față de nihilismul rusesc ce își găsise expresia cea mai violentă în revoluția bolșevică din toamna anului 1917. A fost deci, în primul rând, un act reflex de conservare, o zvâcnire a instinctului național într-o societate condusă de o elită degenerată, anemiată în credință, roasă de corupție, sceptică, frivolă, deșelată în concepții și cu resorturile sufletești relaxate, fapt care o făcea e incapabilă de a trezi și a mobiliza energiile pentru a înfrunta primejdia eurasiatică. Sub acest aspect, corelația cu celelalte mișcări revoluționare cu tendințe de virilizare națională și întărirea puterii statale, cum erau Fascismul italian și Național-socialismul german, este evidentă, fiind expresia uneia și aceleiași necesități a momentului istoric”.
Dar problema care se pune nu este de natură absolută. Ea se circumscrie într-un cadru relativ, și anume: dacă influențele de conjunctură pe care le-a primit organismul politic au fost de așa proporții încât să-i fi alterat însăși structura sa intimă. Cu alte cuvinte, dacă factorul „moment istoric” înăbușe, prin hipertrofia sa, impulsurile ancestrale ale rasei, care oferă suportul și necesitățile specifice ale mediului, deformând astfel coloana vertebrală a unei normale dezvoltări istorice. Pe acest plan, se poate afirma fără exagerare că Mișcarea Legionară este, în comparație cu celelalte mișcări sau partide politice din România, cea mai autentic românească. Aceasta se datorește faptului că ea a pus accentul pe năzuințele firești ale nației, ținând seamă de tradițiile ei străvechi, îmbibate de spiritualitate creștină. Este poate singurul organism politic din Europa, care nu s-a prins în vârtejul curentelor ateiste, materialiste sau păgâne, ce au bântuit și bântuie societatea noastră contemporană.
Ar fi greu în cadrul restrâns al acestei prefețe, să arăt pe larg copleșitoarele influențe străine, pe care le-au suferit așa zisele partide istorice, atât în ceea ce privește doctrina, cât și practica lor de guvernare. O vom face cu alt prilej, dacă va fi nevoie. Deocamdată, ne vom mărgini să reamintim unele lucruri, suficiente pentru a arăta cât de imprudent este din partea oamenilor din aceste partide de a zgândări chestiuni în care ei sunt atât de vulnerabili.
Este cunoscută graba și superficialitatea cu care s-au luat de-a valma ideile liberalismului apusean precum și naivitatea și lipsa de discernământ cu care s-a încercat transplantarea lor pe un fond național și într-un mediu social atât de diferit prin tradiție, structură economică și evoluție istorică. De asemenea, se cunosc situațiile grotești ce s-au creat prin nesocotirea realităților naționale. Toată această operațiune de imitare a fost pe cât de tragică din punct de vedere politic, pe atât de comică din punct de vedere estetic. Latura tragică a fost pusă în evidență de Eminescu – cum se va vedea și din citatele reproduse aici – cu o putere de argumentare și vigoare de stil neîntrecute până acum, pe când latura comică a inspirat nesecata vervă a lui Caragiale, ai cărui eroi – din fericire sau nefericire – nu lipsesc în acest amărât și trist exil.
Evident, amintind aceste lucruri nu ne gândim să contestăm părțile bune, pe care le-ar conține doctrina liberală în sine, mai ales când ea se aplică la o fază corespunzătoare din evoluția socială a unui popor. Cu atât mai mult, nu avem intenția de a nega valoarea acelor realizări temeinice, care stau la însăși temelia României Moderne.
Dar, pentru a ne menține în cadrul obiectivității, trebuie să subliniem că aceste realizări n-au fost fructul unui sistem politic falsificat în esența lui și caricaturizat prin imitație de suprafață. Ele se datorează în mare parte ținutei austere și simțului de măsură și echilibru, de care a dat dovadă Regele Întemeietor.
Trecând peste pleava „patrioților de meserie” și dincolo de vârtejul gunoaielor răscolite de demagogia iresponsabilă care bântuia într-un stat abia închegat, el a știut să-și aleagă și să promoveze o pleiadă de oameni politici ca Brătienii, Kogălniceanu, Catargi, Petre Carp, Titu Maiorescu etc., al căror instinct național nu s-a lăsat derutat de fanfaronada „canaliei de pe uliți”. Dar aceasta n-a putut împiedica totuși ca răul, pe care îl conținea sistemul în sine, îmbibat cu atâtea influențe nesănătoase străine, prin intermediul levantinilor noștri, să facă ravagii în politica românească. Focarele corupției s–au încuibat pe la toate încheieturile statului. Și a fost suficient ca la tron să vină un rege corupt și dezechilibrat, care să promoveze oameni de aceeași speță, pentru ca tot ce s–a făcut cu atâta trudă să se năruie în scurt timp. Falsitatea și putreziciunea sistemului au apărut în toată goliciunea lor, mai ales în momentele de criză.
Dar influențele străine nu s-au mărginit numai la Partidul Liberal. Nenorocirea a fost că nici Partidul Țărănesc, apărut ca mișcare politică pe la sfârșitul primului război mondial, nu s-a putut sustrage unor copleșitoare influențe străine, venite de data aceasta dinspre răsărit. Acest lucru pare cu atât mai puțin de înțeles cu cât Partidul Țărănesc luase ca principal suport politic țărănimea, adică clasa cea mai numeroasă și mai autentic românească, iar unii din fondatorii săi, crescuți în școala naționalismului semănătorist și distinși pe câmpurile de bătaie, păreau cei mai indicați, după consumarea mitului averescan, să promoveze spiritul născut în tranșee, în urma dezastrelor provocate de corupția și inaptitudinea cadrelor Partidului Liberal. Teoretic, cele două mari reforme – împroprietărirea țăranilor și sufragiul universal – au fost proclamate; acum, se cerea aplicarea lor sinceră spre a satisface setea de dreptate a țărănimii și a consolida Statul Român abia întregit, pentru a putea face mai bine față primejdiei de moarte bolșevică.
Conducătorii noului partid, însă, n-au sesizat acest lucru, pe care l-a intuit încă din 1919 Corneliu Codreanu. Luați de snobismul modei, după care „lumina vine de la răsărit” și „stânga are viitorul”, au început să se îndoctrineze, pe nerăsuflate, cu poporanismul administrat de Constantin Stere, care în ultima analiză își trăgea seva din diferite curente slavofile rusești din veacul al XIX-lea și, în mod deosebit, de la ideologia lui Herzen și Cernyscevschi. Această ideologie, inspirată de un vag socialism agrar, avea mulți aderenți printre tinerii studioși Jugoslavi (Slavi de la Sud) de origine aproape în întregime țărănească. Odată stabilite afinitățile ideologice, n-a fost greu să se ia legături politice cu organizația țărănească internațională, la 1921, de Alexandru Stamboliski (Bulgaria), Antonin Svehla (Cehoslovacia) și Vicenty Witos (Polonia). Poate ideologia politică a făcut pe Țărăniștii noștri să nu vadă că, dincolo de preocupările de ordin social, se dospeau și anumite planuri de uniune a popoarelor slave preconizată pe criterii de rasă de către așa zisa „Internațională Verde”. Această orientare a fost denunțată de celelalte partide în frunte cu Partidul Liberal ca foarte dăunătoare intereselor permanente românești.
Așadar, într-un moment de criză, ca cel provocat de revoluția bolșevică imediat după Primul Război Mondial, noul Partid Țărănesc nu numai că n-a reacționat contra primejdiei de la răsărit, așa cum a făcut tineretul la 1922, dar a adoptat poziții care, în ultima analiză, favorizau întinderea acestei primejdii. Mai târziu, după fuziune, a fost meritul Partidului Național din Ardeal, format în școala lui Simion Bărnuțiu și Andrei Șaguna, dacă aceste dăunătoare alunecări au mai fost înfrânate. Pare însă că, deficiența congenitală imprimată de inspirația „de la focare străine de structura și sufletul neamului nostru” a rămas chiar atunci când protagoniștii principali ai acestei orientări – Constantin Stere, Nicolae Lupu, Ralea etc. – aflați în contrast cu „Domnul Președinte”, cum obișnuiau să-i spună ei lui Iuliu Maniu, s-au desprins din Partidul Național Țărănesc. Poate așa se explică de ce s-a reluat, cu atâta ușurință, vechiul drum abandonat, care, cum am văzut, a fost determinat tot dintr-un spirit de imitație străină.
După ultimul război, partidele noastre așa zise „istorice”, s-au încadrat în internaționalele, cu care au afinități ideologice. Astfel, la 4 Iulie 1947 s-a reconstituit la Washington „L'Union Internaționale Paysanne”, la care a aderat Partidul Național Țărănesc; iar în iulie 1949 Partidul Liberal a participat la Congresul „Internaționalei Liberale”, care s-a ținut la Londra. Poate asemenea tendințe de colaborare să se dovedească necesare, în conjunctura politică actuală, când se discută atât de mult despre înfăptuirea „Uniunii Europene”. Ar fi, deci, un lucru de înțeles. Dar tocmai pentru aceasta par mai stranii acuzațiile aduse Mișcării Legionare, care, nu numai că n-a suferit influențe străine în ideologia sa, dar nici n-a aderat până acum, la vreo organizație internațională. Desigur, la baza tuturor acestor acuzații și insinuări trebuie căutat acel complex de inferioritate, pe care înțelepciunea populară l-a redat în zicala „zi-i mamă…și gheboasă!”
Ar fi o operație destul de penibilă să reproducem aici toate acuzațiile sau insinuările de această natură, care s-au făcut împotriva Mișcării Legionare. În aceste momente grele, când se simte mai mult ca oricând nevoia de a se cultiva un spirit de concordie printre Români, le-am fi trecut cu vederea – așa cum am făcut și până acum – dacă nu s-ar fi observat o persistență diabolică de a mânji onoarea unei întregi generații de luptători, poate cea mai curată și mai idealistă din istoria României Moderne.
Pentru a ilustra cu câtă ușurință – ca să nu spunem lipsă de sentiment de răspundere – scriu și vorbesc oameni care au jucat, s-au vor să joace, roluri de vază în viața noastră publică; vom da câteva exemple.
Scrie, de pildă Dl. N. Petrescu-Comnen, diplomat de carieră și fost ministru de externe în guvernul lui Carol al II-lea, care poartă răspunderea asasinării lui Corneliu Codreanu și a celorlalți martiri legionari, următoarele:
“Garda de Fier, fruct hibrid al Național-socialismului și al Bolșevismului, primea din afară inspirații și subsidii” ,iar în altă parte își exprimă regretul că, nici măcar guvernele de salvare publică constituite în 1938 și 1939 n-au reușit să extirpeze mișcarea subversivă. Și după ce face asemenea afirmații grave, Dl. Comnen nu crede că este necesar de a produce și probele cuvenite pentru a le dovedi. Acest procedeu este cu atât mai surprinzător, cu cât autorul provine din diplomație, unde, cum se știe, se face școala cântăririi și a nuanțării cuvintelor și se cultivă un înalt sentiment de răspundere. Poate că marea lui pornire sau, cum ar spune Eminescu, “aprins de o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice și autochtone ale acestei țări”, l-a făcut să-și piardă cumpătul și să aibă asemenea ieșiri necontrolate.
Faptul în sine este destul de simptomatic, căci, dacă ne-am putea explica de ce onorabilul comentator a ținut să treacă sub tăcere titanică lupta dusă de Corneliu Codreanu și generația sa din 1922 împotriva comunismului, datorită căreia această buruiană otrăvită n-a putut prinde rădăcini în sufletul tineretului și al muncitorimii române, în schimb, nu vedem nici un fel de rațiune pentru această răutăcioasă digresiune. Aceasta cu atât mai mult, cu cât comentariul se făcea pentru ascultătorii din Țară, care, cum se știe, încleștați pe viață și moarte cu cotropitorii, au uitat de diferendele ce-i despărțeau altădată. Ar exista totuși o rațiune numai dacă Dl. Ghiță Ionescu sau cei care îl inspiră cred că nu este de ajuns discordia care destramă energiile celor din exil și si-au propus să o difuzeze și în Țară.
Xenocrația apare in acest conext ca un simptom „patologic” al vieții publice românești de o gravitate excepțională. Această atitudine nu pornea din vreun sentiment de ură de rasă față de alte popoare sau din vreo pretenție de dominație asupra altora. Ea era legitima aspirație de autoguvernare a poporului român, izvorâtă din elementul drept de libertate națională. Faptul că clasa dominantă provenea din elemente străine, profund deosebite ca structură fizică și intelectuală, din cauza tarelor „bătrâneții lor naționale”, cu predispoziții parazitare, mărea această pornire a lui până la xenofobie. Dar chiar dacă n-ar fi fost așa, adică chiar dacă respectiva clasă dominantă s-ar fi recrutat din elemente străine provenite din popoare zise „tinere”, problema tot rămânea în esența ei. Pentru Eminescu este o necesitate de economie de forță ca, clasa guvernantă să fie expresia fidelă a maselor guvernate. Numai așa se poate păstra o simbioză organică, care să permită același stil de viață. Numai așa se capătă plinătatea sentimentului de libertate, pare îl aduce eliminarea tuturor fricțiunilor provenite din neaderență. Procedând astfel, se creează disonanțe sufletești adânci, generatoare de conflicte, mai mult sau mai puțin surde, care determină o stare de criză endemică și paralizatoare pentru orice elan creator.
Sub acțiunea concentrică și dizolvantă a elementelor menționate mai sus, s-a născut o mentalitate politică morbidă, denumită în general cu expresia „plaga politicianistă”. Morbul acestei mentalități putea să contamineze și elemente autohtone, alterându-le printr-un proces de desfigurare sufletească. În general, însă, a fost purtată în sânge de elementele de proveniență fanariotă (levantine), care s-au asimilat superficial numai, prin adoptarea limbii românești, păstrându-și toate deprinderile vechi.
Toate curentele spirituale naționaliste: autohtonismul tragic al lui Pârvan, antisemitismul lui Cuza, sămănătorismul și istoricismul lui Iorga, antidemocraticismul lui Aurel Popovici, moralismul lui Găvănescul, ortodoxismul lui Nae Ionescu și chiar gândirismul lui Blaga, au purces din gândirea eminesciană. După ce vreme de jumătate de veac, în mod paralel dar disparat, au brăzdat sensibilitatea românească, ele au convers spre noua sinteză pe care a dat-o gândirea politică a Căpitanului. De aici, toate aceste curente captate și organic împletite, în esența lor, părăsesc terenul profetic, protestatar, sentimental sau criticist și se învolbură în curentul de acțiune și faptă a legionarismului. Deficiența care adesea ori era relevată de publicistica adversă, în sensul că naționalismul românesc n-are capacitate realizatoare, venea astfel în mod organic împlinită prin crearea acelui formidabil instrument de acțiune, pe care l-a constituit Căpitanul prin fundarea Mișcării Legionare.
De la început, naționalismul de deșteptare națională, Garda de Fier s-a ridicat necruțătoare împotriva demo-plutocratiei atotputernică, în care banul, interesele și vicleșugul fac legea și conduc Statul. Dar condițiile politice s-au agravat. Lupta naționalista cere azi noi forme de exprimare. De aceea, în acest moment, Legiunea prezintă un aspect ofensiv, un naționalism de eliberare.
Sub acest aspect, Mișcarea nu se străduiește să-și mențină numai o faimă cunoscută în rândurile celor ce combat marxismul. Lupta ei are un scop bine determinat de a învinge, de a elibera Tara și a pune în aplicare principiile ce-i stau la temelie. De aceea, acțiunea ei politică urmărește cu perseverență descoperirea mijloacelor cele mai sigure care să-i garanteze această victorie.
Mișcarea Legionară este deci o ruptură radicală cu trecutul burghez al fostei democrații românești, precum și o stavilă de neînfrânt contra comunismului dictatorial. Legiunea lupta pentru a elibera neamul românesc de două racile tot atât de primejdioase una ca și alta:
– de marxism-comunismul care îi domina în acest moment destinul și-i secătuiește substanță
biologică;
– de mentalitatea meschină, egoistă și nepatriotică a celor care l-au adus în situația de azi.
Emanciparea națiunii române nu poate avea loc atâta timp cât va domina concepția marxistă sau concepția acelei democrații balcanice care a ținut poporul sub călcâi, pregătind conștient sau inconștient dezastrul unui armistițiu fără condiții și o capitulare rușinoasă.
Numai un Stat naționalist și revoluționar e în stare să respecte demnitatea omului, să-i asigure o dezvoltare în conformitate cu aspirațiile ce-l frământă, să-i insufle spiritul de jertfă pentru gloria și salvarea comunității naționale. Numai un stat naționalist și revoluționar poate ridica prestigiul unui popor și realiză unirea în cuget a tuturora.
Naționalista și revoluționară, Mișcarea Legionară urmărește cu perseverență și încredere înscăunarea unei ordini noi în viața publică, socială și morală a neamului românesc.
Pe această linie a destinului național, Mișcarea Legionară trebuie să rămână un pol de atracție pentru toți romanii ce vor să schimbe situația actuală a României și să împiedice revenirea în fruntea Țării a grupurilor politice care ne-au adus în situația de azi.
Acum, că întotdeauna în trecut, legionarii se găsesc pe pozițiile înaintate ale luptei anticomuniste și ale patriotismului luminat. Sprijin neprecupețit pentru cei din Tara și mijloc de afirmare pentru noii refugiați, Mișcarea Legionară reprezintă stanca nezdruncinată a națiunii române în furtună ce-I amenința ființă.
CONCLUZII
Mișcarea Legionarã nu este o mișcare politicã. Ci o revolutie spiritualã: o mișcare care a transformat viata româneascã nu în manifestãrile ei, ci în esenta ei.
Fireste cã existã o manifestare politicã a mișcãrii legionare. Si o mișcare culturalã. Si una socialã. Si alta moralã. Dar fiecare din acestea si toate la un loc nu sunt decât oglindiri pe planuri variate a unei puteri mai înalte ca toate aceste manifestãri, depãsindu-le pe toate si, mai ales, fecundându-le pe toate: puterea spiritualã. Legionarismul aici îsi are valoarea lui unicã: în aceea cã a izbutit sã punã în mișcare realitatea centralã a vietii: spiritul.
Mișcarea Legionarã este înainte de toate o revolutie spiritualã, una din acele prefaceri lãuntrice si totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la rãscrucile vremii, la deschiderile de epocã.
Nu un partid politic se ridicã prin Mișcarea Legionarã. Ci o lume nouã se naste, în întregime si organic: lumea legionarã.
Fireste cã o mișcare cu temelii sufletesti atât de adânci si cu orizonturi atât de vaste nu se poate realiza oricând si oricum în istorie. Si nici de cãtre oricine.
Fenomenul politic românesc, adicã o mare înflorire de nãzuinte vitale, va fi posibil numai atunci când neamul acesta obijduit va simti, va simți în sfârsit asupra lui, tradusã pânã în faptele mici concrete, o mare iubire care planeazã deasupra-i, care îi va da în sfârsit sentimentul cã are pentru ce trãi, cã nu mai sunt zadarnice sfortãrile, cã e înteles, ajutat, ridicat.
Creatia politicã româneascã va fi posibilã abia atunci când în locul monstruoasei abstractii a statului român actual, se va realiza, de la Cãpitan pânã la ultimul român, sentimentul marii comuniuni românesti.
Un astfel de om cum e Cãpitanul, prin complexitatea însusirilor de care dispune, poate pãtrunde toatã diversitatea vietii si se aseazã în inima lucrurilor. De acolo este un punct de observatie si o perspectivã asupra vietii care îti îngãduie sã o vezi simultan în totalitatea ei. Rezolvãrile de viatã, care pornesc din acel punct de observatie centralã asupra ei, sunt rezolvãri definitive. Omul care stã în inima lucrurilor nu greseste niciodatã. Faptele lui pot sã aparã greseli – imense, monstruoase – bietilor oameni de duzinã, care rezolvã viata la suprafatã, cu perspectivele lor mediocre si momentane. E de ajuns, însã, sã se deschidã perspectiva, pe care oamenilor obisnuiti le-o deschide timpul, pentru ca toti sã-i recunoascã dreptatea.
Verificarea obiectivã a celor spuse pânã aici, a marilor lui însusiri, a puterii lui creatoare, a organicitãtii faptelor sale, stã în observatia izbitoare cã, de vreo sase ani încoace, desi omul acesta n-are nici o calitate oficialã în tarã, politica oficialã a tãrii românesti a început sã se învârtã cu toate evenimentele ei importante ca simple reflexe în jurul faptelor sale.
Pãstrãm cuvântul "politic" pentru a nu izbi prea tare mentalitatea actualã. Si pentru a desemna, oarecum, aspectul realizãrilor materiale ce vor însoti viitorul fenomen românesc. Care, însã, nu se va mai putea numi fenomen politic.
Pentru revolutionarea fãpturii noastre românesti, pentru realizarea în fiecare din noi, a unor noi valori de viatã sufleteascã, Cãpitanul întrebuinteazã ca mijloace tehnice de educatie: cuibul, tabãra, temnita, care toate trei sunt trepte de introducere pentru înglobarea noastrã definitivã în cea de-a patra comunitate, care le depãseste pe toate: Legiunea. Legiunea e marea comunitate spiritualã din care facem parte azi, toti legionarii, din care vor face parte, mâine, toti românii. Legiunea tinde sã se confunde cu întreaga comunitate româneascã. Si mâine, când va ajunge astfel, Legiunea nu va fi decât expresia sub formã de oaste a întregii suflãri românesti.
a) Cuibul este cea mai micã înjghebare de comunitate legionarã prin cercul ei restrâns, dar cea mai importantã prin efectele adânci pe care le are asupra membrilor sãi. În cuib se pun bazele educatiei legionare.
În organizarea si-n activitatea cuibului se aratã dintr-odatã deosebirile care diferentiazã lumea legionarã de lumea democraticã si anarhicã de azi.
Iatã ce este cuibul: "Un grup de oameni sub comanda unui singur om. Cuibul n-are comitet. El are numai un sef care comandã, un corespondent care poartã corespondenta, un casier care strânge cotizatiile si un curier care face legãtura cu alte cuiburi sau cu seful județului. Toti acestia, ca niste frati adevãrati ascultã de camaradul lor care îndeplineste functia de sef de cuib.)
Constrâns în mod statornic la o activitate de încadrare, admirabilã prin continuitatea ei si prin influenta ei asupra amãnuntelor de viatã, fiecare membru al cuibului, care are cât de putinã râvnã si cât de putinã mândrie, terminã prin a deveni un adevãrat legionar. Înrâurirea vietii de cuib aratã în douã directii hotãrâtoare:
în modificarea componentei moralei interioare,
în reeducarea spiritului social creativ (spiritul de initiativã).
Cu aceste douã obiective: educatia si transformarea sufleteascã a fiecãrui membru al sãu, înãuntru, si îndeplinirea initiativelor de interes obstesc, în afarã. Activitatea cuiburilor legionare a izbutit sã schimbe viata româneascã, pretutindeni unde ele au prins si s-au închegat. Din românii pe care îi stim:obositi, democrati, decolorati, trândavi, hoti, comozi, pusi pe plãceri, fãrã idealuri, strâmbi si neputinciosi, într-un cuvânt din niste oameni fãrã axã fãrã vlagã, educatia legionarã a izbutit sã realizeze în câtiva ani minunea: oameni de credintã, oameni de faptã.
b) Tabãra realizeazã aceleasi binefãcãtoare înrâuriri asupra sufletului românesc ca si cuibul. Numai cã le realizeazã pe proportii mai mari. Efortul sufletesc e mai adânc, opera realizatã e mai mare, legionarii sunt mai multi. Tabãra, prin proportiile ei, e locul si singura modalitate de anticipare a marii vieti legionare de mâine. Tabãra e o proiectie în mic a României Legionare.
În tabãrã, efortul sufletesc si trupesc fiind continuu si greu, o tabãrã bine realizatã este o mare bãtãlie câstigatã de legionari, împotriva dusmãniei, neîncrederii si prostiei oamenilor de azi.
c) Temnita este a treia comunitate de închegare a sufletului legionar: cea mai importantã. Spiritualitatea profund crestinã care însufleteste viata legionarã aici îsi are verificarea cea mai luminoasã: în acceptarea temnitei si a suferintei. Desigur, pentru idealul lor curat, adevãratii legionari suferã în viata lor de toate zilele viatã de asteptare, de neisprãvite privatiuni, de hulã, de ironie. Suferã în viata de tabãrã, care e viata de efort si constrângere. Dar suferinta în înteles extrem de încercare, suferinta în înteles de pãtimire, de abia de la închisoare înainte se aratã. Numai cine poate înfrunta temnita si toate grozãviile care în tara asta fãrã stãpân sunt legate indisolubil de dânsa, cine poate înfrunta temnița cu toate corolarele ei de pãtimire fatale: bãtaia, schingiuirea, teroarea, moartea, numai cine poate înfrunta temnita în sens nicadoric si rãmâne neclintit privind iluminat spre cerul lumii legionare care se ridicã, numai acela e legionar adevãrat.
De la temnitã înainte începe adevãrata verificare legionarã: pãtimirea si jertfa.
Cuvintele Cãpitanului: "Cine renuntã la mormânt, renuntã la Înviere. Pentru cã, conditia Învierii stã în acceptarea prealabilã, nesovãitoare, seninã a durerilor si apãsãrii mormântului" sunt inspirate de-a dreptul din pilda lui Isus si contin în ele adevãrul vesnic, pe care vor trebui sã-l realizeze oamenii, azi ca si ieri, ca si-n vecii vecilor, ori de câte ori vor voi sã se depãseascã pe ei, sã înceapã o viatã nouã, de mântuire sau mãcar de creatie. Cãci acest adevãr etern nu e valabil numai în ordinea transcedentã a mântuirii, ci si în ordinea lumeascã a creației. Neamul nostru îl mãrturiseste asa de frumos în legenda Mesterului Manole. Nu existã creatie decât de la depãsirea propriei noastre fiinte.
d) Deasupra tuturor acestor trepte de comunitate nouã de suflet românesc, e cea care le depãseste pe toate si care e scopul tuturor celorlalte: Legiunea.
Înfãptuirea desãvârsitã a Legiunii -comunitatea organicã a întregului românism- e visul, mãrturisirea si destinul istoric al generatiei noastre.
Nu existã psihologie definitivã, psihologie împietritã. Sufletul este domeniul prin excelentã al spontaneitãtii, al autodeterminãrii.
Amintim acest mare adevãr ignorat pentru toti scepticii, prostii, negativistii si nepãsãtorii sau disperatii tineri sau bãtrâni, care ne tot vorbesc de "incapacitatea româneascã de a crea istorie", de "iremediabila mediocritate a sufletului românesc". Toatã literatura noastrã de interpretare socialã ne-a umplut capul de la rãzboi încoace cu expunerea, documentarea, observatia pe anumite cazuri si situatii si generalizarea acestei afirmatii, care s-a impus acum ca indiscutabilã si eternã: iremediabila mediocritate a sufletului românesc. Aceastã convingere, care a ajuns sã-si punã pecetea pe toatã atmosfera socialã româneascã, atât de resemnatã si de vlãguitã astãzi, este extrasã, de fapt, mai mult dintr-o singurã regiune semnificativã a românismului: Bucuresti si dintr-o foarte mãrginitã perspectivã în timp: ultimii optsprezece ani.
Ei bine, afirmãm cu toatã credinta, cã neamul românesc are latentele întregi pentru a da în scurtã vreme la ivealã, în vãzul, întelegerea si recunoasterea tuturor, un suflet colectiv glorios în locul celui mediocru si obosit de azi. Care nu e decât o manifestare aparentã si o modalitate trecãtoare istoricã a valorii eterne românesti.
Legiunea a izbutit, chiar numai pânã azi sã structureze un cu totul alt tip de român decât cel de pânã acum.
S-a spus pânã acum cã românul e un om resemnat, întotdeauna supus sã primeascã evenimentele, niciodatã în stare sã reactioneze în fata lor. Ei bine, s-a vãzut în tragedia din 1933 si în 1936, cu Stelescu, câtã valoare mai are povestea asta cu resemnarea si pasivitatea si cam în ce mãsurã sunt în stare sã reactioneze acesti noi români, care sunt legionarii.
S-a vorbit pânã acum de firea individualistã a românului, de incapacitatea organicã a neamului nostru de a crea fenomenul colectiv, de a realiza acea disciplinã si acel idealism social de care sunt în stare, bunãoarã, nemtii. Ei bine, Legiunea a demonstrat, numai în câtiva ani de zile, marile posibilitãti de structurare colectivã a sufletului românesc, prin viata de tabãrã în special, prin toate caracterele manifestãrii legionare în general.
S-au îngrozit toti oamenii constienti de lasitatea si de aplecarea spre compromis a românului de azi. Legiunea le-a arãtat un român demn, un român neflexibil, mai mult: un român eroic, gata sã moarã pentru credinta lui.
Au vorbit unii de scepticismul organic al firii românesti, de structura sa rationalã prin excelentã, de incapacitatea lui religioasã. (Nu stiu ce destept scotea concluziile acestea din faptul cã- suntem singurul popor european care n-am dat mucenici crestini). Ei bine, Legiunea nu numai cã a modelat un tip de român credincios: legionarul, dar temelia însusi pe care s-a ridicat Legiunea în marile ei perspective, esența însãsi a Mișcãrii Legionare, e religia. Spiritul legionar a realizat acest fenomen unic în lume: singura mișcare politicã structuratã religios.
O fi paradoxal fenomenul acesta pentru întelegerea amputatã a oamenilor de azi. Dar e o realitate care, cel mult, poate sã surprindã de acum pe acei care credeau cã România e, de sus pânã jos, tara rationalismului universitar.
Cum se explicã realizarea acestor noi reliefuri românesti, realizarea acestui om nou?
Realizarea unui om nou constituie unul din obiectivele mari ale Mișcãrii Legionare. Tehnica de realizare a acestui om nou e foarte simplã, cum sunt foarte simple toate lucrurile în Legiune. Voind sã realizeze un om nou, Cãpitanul nu vrea sã realizeze un om nou în întelesul de inedit, adicã un om cum n-a mai fost niciodatã. Nebunia aceastã demiurgicã, a trufiei omenesti care vrea sã realizeze în lume numai lucruri noi, dincolo de ceea ce a lãsat Dumnezeu, aceastã nebunie de megalomani si caraghiosi reformatori, a putut s-o aibã veacul acesta de rationalism individualist care se va termina în curând si împotriva cãruia apariția Legiunii e cea mai decisivã reactiune. Nebunia aceasta demiurgicã în voința de a crea o lume inedit nouã si oameni inedit noi a putut s-o aibã revolutia francezã sau sora ei bunã, revolutia rusã. Legiunea voind sã realizeze un om nou, nu face decât atât: deschide iar toate izvoarele vietii pentru ca omul sã devinã un om întreg. Nãzuind sã realizeze un om nou, Cãpitanul nu vrea sã realizeze decât pe omul adevãrat. Cãci omul care circulã azi, omul reprezentativ al veacului actual, nu e un om adevãrat. E un sinistru degenerat, e o fiintã amputatã – în aceeasi mãsurã în care e un hipertrofiat al propriei lui trufii omenesti – e un zburãtor cu mari aripi frânte, e un olog megaloman. Aceasta e imaginea, fãcutã din contraste lipite, a chinuitului om care e omul acestui veac raționalist, individualist si ateu.
Douã sunt axele mari ale conditiei noastre omenesti:
orizontal – integrarea noastrã între ceilalti oameni.
vertical – supunerea noastrã lui Dumnezeu.
Omul modern a iesit dintre aceste axe, fapta lui nu se mai sprijinã nici pe sufletul celorlalti oameni si nici nu se mai supune ultimei legi ierarhice, adicã lui Dumnezeu. De aici tot tragismul vietii moderne. Viata omului modern e ca o pãpãdie între vânturi: rãmasã fãrã axe, marele ei regizor e întâmplarea si fatalul sãu blestem – rãtãcirea.
Omul adevãrat e omul capabil sã-si depãseascã propria lui singurãtate, omul care se supune lui Dumnezeu si îi recunoaste pe ceilalti oameni.
Omul adevãrat nu este tipul acesta intelectualist, chinuit si sterp, de care e plinã cultura si istoria modernã a Apusului (si a cãrui imitatie strãlucitã s-a realizat în toatã pãtura superioarã de la noi) si nici prin contrast, omul voluntar si orb, animalic pe care l-a realizat, prin reactiune, revolutia rusã. Ci omul adevãrat este omul întreg cu toate compartimentele sufletului valabile, omul pe care tratatul de psihologie îl numeste omul pasional. În omul acesta nu predominã intelectul sterp, nici vointa oarbã si animalicã, ci toate cele trei mari puteri ale sufletului sunt în armonie: intelectul, afectul, vointa. Si toate stau sub radiatia celei mai înalte dintre toate: afectul – puterea de iubire.
Aceastã înaltã si nesfârsitã putere omeneascã – iubirea – îi face pe oameni adevãrati. Legionarii sunt învãtati sã se iubeascã si sã trãiascã afectiv.
Iubirea e drumul – singurul – care duce cãtre ceilalți oameni si e calea – singurã – care ne duce în sus spre Dumnezeu.
Supunându-se lui Dumnezeu si alipindu-se comunitãtii firesti din care face parte, omul e de abia atunci un om adevãrat, pentru cã abia atunci îsi recunoaste adevãrata pozitie omeneascã în lume.
Iatã ce înseamnã realizarea omului nou românesc, care e legionarul si iatã cum se explicã marile lui reliefuri, marea lui putere de creatie, surprinzãtoare în lumea româneascã de azi, individualistã, scepticã si obositã. Depãsindu-si singurãtatea, omul simte în mod concret puterile celorlalte suflete omenesti, cu care luptã alãturi si între care se face o comunicatie atât de densã încât revãrsarea puterilor sufletesti devine câteodatã o realitate mai palpabilã decât curgerea apelor.
Si depãsindu-si singurãtatea, omul simte încã pogorând în biata lui fiintã mãrginitã, puterile nesfârsite ale lui Dumnezeu de deasupra lui.
Aici e tot secretul puterilor legionare. Depãsindu-si singurãtatea, integrat în viata colectivã a cuibului, a taberei, a temnitei, înglobat în marea viatã a Legiunii, legionarul simte în mod concret descãtusarea izvoarelor nesfârsite ale vietii celei mari, care n-are nici epuizare, nici sfârsit.
Fireste cã esti capabil de mari tensiuni si mari dominãri când ajungi astfel aici. Nu e putin lucru a avea sentimentul vesniciei în tine. A simti cã nu vei muri niciodatã. A avea convingerea cã fapta ta creste într-o armonie mare, a lui Dumnezeu, a lumii.Spre deosebire de masa mare a românilor, legionarii trãiesc cu constiinta unei înalte nobleti românesti.
Atitudinea aceasta de noblete româneascã rezultã, desigur, din convingerea indișcutabilei valori morale pe care a reprezentat-o întotdeauna, prin structura lui, sufletul neamului românesc. Dar rezultã, mai ales, din convingerea de azi, cã neamul românesc, valorificând la maximum aceastã structurã moralã, se ridicã, prin Legiune, la o înãltime spiritualã neîntrecutã.
Prin realizarea Mișcãrii Legionare, a structurii ei, a marilor ei axe spirituale, a supremei ei înãltãri spre Dumnezeu, sufletul românesc dezvãluie puteri sufletesti nebãnuit de adânci si de complexe si îsi fixeazã o pozitie în momentul de azi al Europei, care e însãsi pozitia de axã în jurul cãreia urmeazã sã se întoarcã mișcarea istoriei de azi înainte. Când am spus cã Mișcarea Legionarã este o revolutie spiritualã, una din acele prefaceri lãuntrice si totale ale sufletului omenesc, care nu se petrec în istorie decât la deschiderea de epocã, ne-am gândit nu numai la efectele integrale pe care legionarismul le are înãuntru, asupra schimbãrilor sufletului românesc, ci la perspectivele istorice pe care le are în afarã, în fata celorlalte neamuri pentru o nouã asezare sufleteascã a epocii de istorie ce urmeazã.
E prea vastã aceastã chestiune de filozofie a istoriei ca s-o putem expune aici în dimensiunile ei întregi.
De aceea o lãsãm pentru cuprinsul unei brosuri urmãtoare. Si ne vom mãrgini deocamdatã sã o schitãm:
Prin legionarism neamul românesc a realizat acest fenomen unic în istoria modernã a Europei: o mișcare politicã structuratã religios. Si nu religios vag, ci de-a dreptul crestin. Singura mișcare politicã care îsi are temeliile în teologia crestinã. Aici stã unicitatea inegalabilã a Mișcãrii Legionare. Fascismul, hitlerismul, comunismul, azi, – ca si întotdeauna marile mișcãri colective – au luat coloraturã religioasã e drept. Dar acesta e un fenomen foarte banal în psihologia multimilor. Si nu înseamnã valoare înaltã de viatã. Ori de câte ori sentimentele care conduc o colectivitate iau o intensitate mare în întinderea lor, ele tind sã capete o notã religioasã. Dar aceasta este numai o formã si nu fondul religios al mișcãrii, fiindcã acest misticism, aceastã cvasi religiozitate se rezolvã de cele mai multe ori în obiective omenesti, nu transcedente. Religiozitatea adevãratã existã numai acolo unde existã un obiect al ei transcedent, unde existã la capãtul ei Dumnezeu. Unde nu existã Dumnezeu, ci un obiectiv omenesc, nu este religie, ci cel mult misticism. Care misticism, în sine, n-are nici o valoare superioarã. Misticismul în el însusi poate sã fie un fenomen sufletesc cu totul inferior.
Toate marile mișcãri colective moderne sunt mistice, niciuna nu e spiritualã. Fascismul are mistica statului – patria luatã ca realitate materialã, hitlerismul, mistica rasei – sângele ca valoare biologicã, comunismul, mistica goalã a colectivului – colectivitatea ca valoare în sine. Structural, nu e deosebire între fascism, hitlerism, comunism. Toate trei sunt mișcãri mistice cu obiective omenesti. Abia legionarismul realizeazã, pentru prima datã în istoria modernã, o mișcare colectivã spiritualã, pentru cã numai legionarismul se înaltã pânã la Dumnezeu.
Legionarismul este în primul rând credintã în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul traditiei noastre crestine.
Ei bine, faptul acesta e hotãrâtor pentru pozitia româneascã în perspectivele istoriei care se deschid. Pentru cã pe acest drum al cãutãrii colective a lui Dumnezeu, vor trebui sã vinã dupã noi toate neamurile. Aici se zvârcolesc toate neamurile sã ajungã, dar nu pot încã sã ajungã. Spuneam altãdatã cã lumea se întoarce fãrã voia ei aparentã, împinsã de nãzuinte organice, din nou spre Dumnezeu. Spuneam cã acesta e un mare proces sufletesc al cãrui mers e fatal în istorie.
Ei bine, pe drumul acesta al reîntoarcerii oamenilor cãtre Dumnezeu, neamurile ne vor gãsi pe noi ca învãtãtori. Iatã dar, înãltimea unicã a ceasului românesc de azi.
Se vor întreba multi (si s-au întrebat pânã acum), cu multã ironie, ce efecte imediate, ce importantã politicã are în momentul de azi aceastã atitudine misticã si spiritualã, acest mesianism legionar.
Pentru cei care tot repetã de atâtia ani prin mari ziare nationaliste si prin declaratiile solemne ale marilor oratori politici, prostia enormã cã neamul acesta nu doreste decât sã fie lãsat sã trãiascã linistit între granitele tratatelor de pace, pentru toti politicienii si ideologii, care au tot afirmat cã neamul românesc n-are veleitãti si cã e un neam modest si de treabã si cuminte, care nu vrea decât sã fie lãsat în plata Domnului, ca sã-si trãiascã viata lui modestã, asteptându-si moartea lui anonimã pentru toti cei care au spus – începând de la simpla bâlbâialã politicianistã sau gazetãreascã si terminând prin afirmatia cu pretentie culturalã – cã neamul românesc nu e un neam mesianic prin chiar firea lui, le vom rãspunde foarte simplu:
Mesianismul românesc existã. Dincolo de toate discutiile si interpretãrile istorice ori psiho-etice, mesianismul acesta este o realitate, este starea de constiintã a întregului tineret legionar. Si deci, e inutil sã argumentãm. Tineretul legionar trãieste în starea de constiintã a unei supreme valori spirituale românesti si de aici în constiinta destinului mesianic al neamului nostru.
Cum sã nu ia coloraturã mesianicã tensiunea de suflet a unei mișcãri colective, a cãrei finalitate ultimã stã în aceste cuvinte:
– Telul final al neamurilor este viata?
Dacã este viata, atunci nu intereseazã mijloacele pe care neamurile le întrebuinteazã spre a si-o asigura. Toate sunt bune, chiar si cele mai rele.
Telul final nu este viata. Ci Învierea. Învierea neamurilor înaintea tronului lui Dumnezeu.
Dati-vã seama, domnilor români nemesianici, ce înãltime uluitoare de suflet e aici, ce puteri adânci se încordeazã lãuntric si nevãzut, ca sã ajungã la expresia acestor cuvinte.
Ei bine, domnilor, înãltimea aceasta de suflet n-o mai gãsim nicãieri împrejurul nostru si niciodatã în cursul mileniului care a trecut. Asemenea cuvinte nu s-au mai spus în istorie, de 2000 de ani. De la Hristos nimeni n-a mai pus atât de înalt si de definitiv accentul vieții în transcendent. Nimeni n-a mai urmat învãtãtura lui pentru a înãlta colectivitatea la aceste orizonturi nesfârsite. (Nu ne gândim la oameni politici. Dar mãcar la vreun gânditor în sociologie, afarã de sfinții crestini, gânditori pe linia lui Isus, care sã fi afirmat atât de extrem si de integral eficienta ideei de mântuire în istorie, aplicarea crestinismului ca normã socialã integralã).
Cum sã nu ia coloraturã mesianicã Mișcarea Legionarã, pe care o frãmântã astfel de puteri sufletesti? Si cum sã nu se proiecteze un mesianism românesc, de la astfel de înãltimi si din constiinta unei pozitii spirituale asa de unice în manifestarea de suflet a popoarelor europene?
Sunt douã probleme esențiale ale politicii românesti de la rãzboi încoace:
1. Separatismul politic al românilor din provinciile alipite – acel regionalsm, care e de la rãzboi încoace spaima, acoperitã sau mãrturisitã, a tuturor momentelor dificile ale politicii românesti.
2. Tendintele centrifuge ale minoritarilor care nãzuiesc spre alte idealuri nationale decât cele românesti.
Acestea sunt problemele vitale ale statului român, cãci în ele stau însãsi conditiile de existentã politicã ale acestui stat. Si acestor douã probleme vitale, politica româneascã nu le-a putut da pânã azi nici o solutie. Pentru cã, aici e paradoxul: solutia acestor douã probleme politice nu e o solutie politicã. Ci una spiritualã. Unificarea politicã a sufletului românesc Si problema minoritarilor sunt probleme de spiritualitate.
Prima problemã a si fost rezolvatã în spiritul legionar. Generatia tânãrã de legionari din Ardeal nu stie ce însemnã regionalism. Cine cunoaste bine Ardealul, stie cã generatia tânãrã a Ardealului trãieste cu o singurã obsesie: misiunea legionarã a neamului românesc.
Iar a doua problemã, problema minoritarilor, se va rezolva numai atunci când mesianismul legionar, adicã înalta stare de constiintã româneascã va cuprinde întreaga masã a neamului nostru. Si o va fecunda, creând acea stare de încordare a puterilor de creatie care e întotdeauna în legãturã cu euforia, cu starea de mândrie a unei colectivitãti. Atunci îsi vor da seama si minoritarii cã trãiesc în tara unui neam nobil. A singurului neam care s-a ridicat cu tot sufletului sãu în sus, spre Dumnezeu, într-un moment istoric în care toate celelalte neamuri îl cãutau orbeste si nu puteau încã sã-si mãrturiseascã cãutarea lui.
Atunci vor simti toti strãinii cã în sufletul acestui neam sunt energii si înãltimi spirituale unice. De care vor avea si ei nevoie pentru sufletul lor propriu. Si spre care vor nãzui, ca sã-si întãreascã bietul lor suflet omenesc. Problema minoritarilor se va rezolva atunci prin respectul si iubirea care se vor naste în ei pentru valorile neamului românesc.
Dar pânã la aceastã rãsturnare de pozitii spirituale, nu se poate face nimic. Ce putem face cu un neam ca sasii, care au o asa de înaltã constiințã a valorii lor culturale, a valorii exclusive germanice? Ce putem face cu stãpânirea materialã româneascã în Basarabia, atâta vreme cât asupra sufletului ei mai stãruie si va mai stãrui misterioasa atractie a mesianismului rusesc?
Împotriva mesianismului rusesc si a oricãrei alte atitudini de mândrie etnicã minoritarã nu putem opune decât o singurã putere: mesianismul românesc.
BIBLIOGRAFIE
Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, trad. Cornelia și Delia Eșianu, control științific Florea Ioncioaia, Ed. Humanitas, București, 1999
Alina Mungiu-Pippidi, „Naționalismul, politica etnică și național-comunismul”, în: Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice-concepte universale și realități românești, Ed. Polirom, Societatea Academică din România, Iași, 1998
Elie Barnavi, Politica si religie in Orientul Mijlociu, www.revista22.ro, 2006
Codruta Cuceu, Incercari explicative asupra dialogului interreligios Iudaism-Islam, www.jsri.ro,nr.1, primavara 2002.
C. Rădulescu-Motru, Scrieri politice, selecția textelor, îngrijirea ediției și studiul introductiv de Cristian Preda, Ed. Nemira, București, 1998.
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari (1936), Ed. „Totul pentru Țară”, Sibiu, 1936, în www.miscarea.com
Coranul, Editura Eta, Cluj-Napoca, 1995.
Dictionar explicativ ilustrat al limbii romane-DEXI, Ed. Arc si Gunivas,Chisinau,2007
E.J.Hobsbawm, Națiuni și naționalism din 1780 până în prezent – program, mit, realitate, trad. Diana Stanciu, Ed. ARC, Chișinău, 1997
Dragos Ilinca, O istorie zbuciumata a poporului evreu, Bucuresti, Editura Niculescu,1999.
Ernest Gellner, „Mitul națiunii și mitul claselor”, în: Polis. Revistă de științe politice, nr. 2/1994
Francesco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. Mistica ultranaționalismului (1919-1941), trad. Marian Ștefănescu, ed. a II-a, Ed. Humanitas, București, 1995
Horia Sima, Menirea naționalismului, Publicaciones de la Asociacion Cultural Hipano-Rumana, Salamanca, 1951, în www.miscarea.com
Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare. 1918-1930, trad. Vlad Russo, Ed. Humanitas, București, 1998
Leon Volovici, Ideologia națională și «problema evreiască» în România anilor ’30, Ed. Humanitas, București, 1995
Marta Petreu, „Doctrina legionară și intelighenția interbelică”, în: Apostrof, nr. 4 (95), anul IX, Cluj, 1998
N. Iorga, „Doctrina naționalistă”, în: Doctrinele partidelor politice, ediție și note de Petre Dan, Ed. Garamond, București, 1994
Nae Ionescu, „Unde e programul?”(1938), în Nae Ionescu, Între ziaristică și filozofie. Texte publicate în ziarul Cuvântul (15 august 1926 – 26 martie 1938), Ed. Timpul, Iași, 1996
Sandu Frunza, Fundamentalismul religios si noul conflict al ideologiilor, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.
Sandu Frunza, Fundamentalismnul religios si intoleranta globala ,www.jrsi.ro,nr.3, iarna, 2002
Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, București, 1998,
S. Huntington, Ciocnirea civilizatiilor , Ed. Antet, Bucuresti, 1998.
Gilles Kepel, Dumnezeu isi ia revansa, Bucuresti, Editura Artemis, 1994.
Vasile I. Zarnescu,Culpabilizare BOR-o campanie satanista, www.altermedia.ro, 2007
Z. Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, București, 1980,
Z. Ornea , Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, ediție revăzută, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fundamentalism, Miscare Legionara (ID: 151132)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.