Functionalitatea Cenzurii Intre 1948 1955

LUCRARE DE LICENȚĂ

FUNCȚIONALITATEA CENZURII ÎNTRE 1948-1955

Cuprins:

Argument

Capitolul I: Introducere

1.1 Scurtă istorie a comunismului românesc

1.2 Instituționalizarea cenzurii

Capitolul ÎI: O analiză a cenzurii românești

2.1 Un istoric al cenzurii

2.2 O teorie a cenzurii românești

Capitolul III: Cenzură în literatură și presă.

3.1 Cenzură în literatură

3.2 Cenzură în presă

Capitolul IV: Mecanismele cenzurii

Capitolul V: Studiu de caz: Ziarul Scînteia

Concluzii

Bibliografie

Argument

Principalul argument care animă prezentul studiu rezidă în determinarea importanței subiectului pe care lucrarea îl tratează. Se referă la desprinderea unei viziuni de ansamblu asupra unei perioade temporale determinate, precum și la surprinderea mijloacelor de acțiune politică și socială prin care se insinuează deciziile comunismului în ceea ce privește "discriminarea" conținutului publicațiilor care trebuia să se prezinte în conformitate cu obligativitățile doctrinare ale partidului comunist.
Dincolo de aceste argumente care, prin precizările și delimitările pe care și le propune, își fixează atenția asupra evidențierii importanței unei astfel de întreprinderi, se ridică un al treilea argument care vine să le consolideze și să le completeze pe primele. El vizează, de astă dată, determinarea utilității. Așadar, utilitatea prezentului demers are în vedere, în primul rând, satisfacerea unor necesități de natură gnoseologică și, în al doilea rând, a unor semnificații de natură morală.
Pentru a înțelege care sunt semnificațiile morale pe care le implică cercetarea aspectelor și efectelor Securității în comunismul din România, nu trebuie să fie pierdut din vedere faptul ca acestă formă de organizare și conducere a statului se încadrează în tipologia celor totalitariste, care au un efect fatal asupra modului normal de funcționare a vieții civice. Prin urmare, implicația morală se referă la a trage anumite concluzii de avertizare și cu un anumit rol prospectiv asupra riscurilor ce survin din încredințarea nerațională a puterii unei forțe politice nedemocratice.

În ultimele decenii au fost publicate numeroase studii despre efectul mass-mediei asupra societății. Acestea au ajuns la concluzia că prin intermediul prezentării, selectării și interpretării elementelor realității media influențează considerabil gândirea și comportamentul oamenilor, determinând atitudinile și normele sociale general acceptate.

Obiectivul principal al lucrării este de a stabili principiile de bază ale ideologiei comuniste privind controlul exercitat asupra sferei publice și de a prezenta aplicarea practică acestora, în funcție de modificările politico-ideologice ale exercitării puterii .Analiza sferei publice comuniste pornește de la premisa că există o legătură organică între cele tipuri ale selecției informațiilor – cenzura și propaganda. Metodele de constrângere caracteristice diferitelor perioade au determinat caracteristicile campaniilor ideologice, strategiile de manipulare aplicate de sistemul comunist, care au asigurat condițiile menținerii la putere.

Capitolul I: Introducere

1.1 Scurtă istorie a comunismului românesc

Comunismul este, în teorie, un sistem de organizare a societății bazat pe proprietate colectivă asupra bunurilor, respectiv restricționarea sau chiar limitarea totală a proprietății private. Statul (adică întreaga comunitate) este proprietar al tuturor mijloacelor de producție, iar rezultatele acesteia sunt distribuite în mod egal între toți locuitorii.

În forma sa ideală, comunismul înseamnă o conducere colectivă, sub forma unei democrații participative, fără lideri, clase sociale sau privilegiați de orice fel. În funcție nicăieri, în cele câteva zeci de țări care au experimentat sisteme comuniste în ultimul secol.

În 1944 s-a instalat Armată Roșie împreună cu preluarea puterii de către comuniști, ce a dus la alierea cu aliații. Toată perioada ce a urmat, până în 1989, partidul comunist a susținut că el s-a aflat în spatele acestei mutări radicale. „În literatura actuală din țară se menționează că proclamația regală a fost concepută de Lucrețiu Pătrășcanu și înmânată de acesta regelui Mihai pentru a fi citită, sugerându-se deci că este o creație a partidului comunist”.

Dar, deocamdată, PCR nu era la putere decât prin Lucrețiu Pătrășcanu (la Justiție) într-o coaliție – Blocul Național Democrat – în care comuniștii erau doar tolerați. De altfel, nu pentru multă vreme. Guvernul de militari de la București îl demite pe Pătrășcanu pe când acesta se afla la Moscova pentru a semna Convenția de Armistițiu.

După multe fronturi, grupări, coaliții, destinate supunerii partidelor istorice (PNȚ și PNL), dar mai ales după ce A. I. Vîșinski, adjunctul lui Molotov, bătuse cu pumnul în masa regelui, pe 6 martie 1945 se instalează guvernul dr. Petru Groza.

Țara intră deci sub comandamentele sovietice. Imediat își fac apariția la București așa-numiții consilieri sovietici. La indicațiile acestora, se creează „Tribunalele poporului”, menite a-i judeca pe cei care în opinia comuniștilor se făcuseră vinovați de crime împotriva umanității, alături de hitleriști. Acestor tribunale populare le veneau „liste cu criminali de război gata întocmite”.

Teroarea este asigurată de „gărzile patriotice”, echipe de șoc alcătuite de noul ministru al Afacerilor Interne, Teohari Georgescu. Aceste „brigăzi” erau formate din muncitori, dar și din deținuți de drept comun și bătăuși de profesie și aveau drept scop hăituirea reprezentanților Opoziției (în special PNȚ și PNL). PCR vedea peste tot numai reacționari, fapt la care Teohari Georgescu răspundea cu „Declar în mod hotărât, categoric, că vom curăța țara de elemente reacționare!”.

Având la început vremelnici „tovarăși de drum”, (gen PNL-disidența Guță Tătărescu, PSD, care îl debarcase pe fostul său președinte, C.T. Petrescu, PNȚ-disidența Anton Alexandrescu), PCR a scăpat încet-încet de aceștia. Pe 19 noiembrie 1946 se organizează „alegeri libere”. Falsificate grosolan, acestea sunt câștigate de Blocul Partidelor Democratice (adică PCR împreună cu oportuniștii din PNL-Tătărescu, PNȚ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor ș.a.).

Și cu alegerile câștigate „în mod democratic”, PCR avea o puternică opoziție din partea PNȚ, PNL și PSD-I (al lui C.T. Petrescu). Așa că PCR a pus tunurile pe aceste partide.

O „bătălie preliminară” cu PNȚ a fost procesul mareșalului Antonescu. Acesta fusese arestat de rege la 23 august 1944, dar preluat de comuniști, apoi dus la Moscova. Acolo, sovieticii au aflat tot ce mai era de aflat, după care au cerut guvernului de la București să-l execute pe mareșal. Pe 1 iunie 1946 au fost executați la Jilava Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gh. Alexianu. „În timpul procesului grupului Antonescu, acuzatorii au încercat în fel și chip să stabilească legături între mareșal și Iuliu Maniu, pentru a i se fabrica de pe-acum probe șefului țărănist într-un viitor proces”.

Grupurile de partizani ce acționau în munți (cele conduse de colonelul Arsenescu, de frații Arnăuțoiu, Divizia Sumanelor Negre ș.a.) au fost puse rapid în legătură cu Iuliu Maniu. Era doar o chestiune de timp până când acesta va ajunge în boxa acuzaților. Pe 14 iulie 1947 se petrece înscenarea de la Tămădău, când mai mulți lideri țărăniști – nu și Maniu – sunt surprinși urcându-se într-un avion cu destinația Vest. Toată conducerea PNȚ intră în pușcării. Iuliu Maniu și Ion Mihalache n-aveau să mai iasă niciodată. PNL se autodizolvă, iar șeful PSD-I întră și el în în închisoare. Va ieși peste câțiva ani, supus și umil, o umbră a celui ce fusese odată.

La sfârșitul lui 1947, comuniștii mai aveau un singur hop de trecut: regele. S-a rezolvat și cu asta. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să abdice. În aceeași zi, denumirea oficială a țării devine Republica Populară Romînia.

Dupa abdicarea regului comuniștii sunt deplin stăpâni pe situație.Nu se mai studiază autori români sau vestici, ci doar ruși și sovietici, mulți dintre ei de mâna a șaptea.

În domeniul economic se înființează sovrom-urile, societăți mixte româno-sovietice, care au secătuit economia națională. Începe apoi, cu surle și trâmbițe, colectivizarea agriculturii. Mii de țărani au fost aruncați în pușcării pentru că n-au vrut să se înscrie în colectiv.

Tot din această perioadă datează începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Având ca pretext un obiectiv economic (crearea unui drum navigabil mai scurt), Canalul a fost construit de fapt pentru a utiliza mâna de lucru bărbătească din închisori. Cum s-a dovedit un fiasco, lucrările au fost sistate la scurt timp, înscenându-se nelipsitul proces cu țapi ispășitori, pentru „sabotaj”, care s-a soldat cu câteva condamnări la moarte.

Pe 11 iunie 1948 începe naționalizarea tuturor obiectivelor economice, continuată de Ceaușescu după preluarea puterii în 1965. În 1962, într-o atmosferă de (fals) entuziasm se anunță încheierea colectivizării.

În 1948, Biserica Greco-Catolică unită cu Roma, din Transilvania, este desființată, credincioșii fiind înglobați Bisericii Ortodoxe Române. Toate proprietățile acestui cult au trecut în patrimoniul BOR.

Peste tot în țară, cultul lui Stalin și al URSS erau obligatorii, pe lângă cel al lui Dej și, într-o mai mică măsură, al Anei Pauker (până în 1952).

Dar toate acestea păleau în fața a ceea ce i-a terorizat și continuă să-i terorizeze chiar și acum pe români: Securitatea. Înființată în 1949, Direcția pentru Securitatea Statului era organizată după modelul NKVD-ului sovietic (viitorul KGB) și avea drept scop înăbușirea din fașă a oricărei forme de activitate „contrarevoluționară”, în condițiile în care întreaga țară era în plină „dictatură a proletariatului”. Cea mai mică bănuială avută de Securitate împotriva unui om îl aducea automat în fața instanței. Rezultatul: minim 5 ani de pușcărie în funcție de gravitatea faptei (care de cele mai multe ori nici nu exista). Dubele umblau noapte de noapte pe străzi pentru a-i ridica pe cei bănuiți de complot împotriva clasei muncitoare. În viziunea comuniștilor, era necesară, în construirea socialismului, această etapă de „dictatură a proletariatului”, de ascuțire a „luptei de clasă”. Urmau simulacre de procese, care alternau cu anchete în care principala metodă de aflare a informațiilor era bătaia, tortura.

Rețeaua de penitenciare s-a extins foarte mult, ca și cea de lagăre și colonii de muncă. Închisorile care deja existau au fost lărgite, pentru a încăpea cât mai mulți „dușmani ai poporului”. Pitești (cu celebrul experiment al reeducării inițiat acolo, în care deținuții studenți se torturau unii pe alții, pentru a li se distruge psihicul și personalitatea), Gherla, Aiud, Sighet, Canal, Jilava, Ocnele Mari, Cavnic etc. sunt tot atâtea insule ale unui „Arhipeleag MAI”.

Oricine era pasibil de pușcărie, de la țărani, până la intelectuali. Foști miniștri (ca Aurelian Pană, ministru al Agriculturii în guvernul lui Antonescu, încăput pe mâna reeducatorilor lui Țurcanu), Iuliu Maniu (mort la Sighet, în 3 februarie 1953, la vârsta de 81 de ani), Ion Mihalache, Dinu Brătianu, toți aceștia și-au găsit sfârșitul în închisoare. Dintre oamenii de cultură închiși îi amintim doar pe: Vasile Voiculescu, Radu Gyr (condamnat la moarte, pedeapsă comutată), Ion Caraion (condamnat la ]moarte, re alternau cu anchete în care principala metodă de aflare a informațiilor era bătaia, tortura.

Rețeaua de penitenciare s-a extins foarte mult, ca și cea de lagăre și colonii de muncă. Închisorile care deja existau au fost lărgite, pentru a încăpea cât mai mulți „dușmani ai poporului”. Pitești (cu celebrul experiment al reeducării inițiat acolo, în care deținuții studenți se torturau unii pe alții, pentru a li se distruge psihicul și personalitatea), Gherla, Aiud, Sighet, Canal, Jilava, Ocnele Mari, Cavnic etc. sunt tot atâtea insule ale unui „Arhipeleag MAI”.

Oricine era pasibil de pușcărie, de la țărani, până la intelectuali. Foști miniștri (ca Aurelian Pană, ministru al Agriculturii în guvernul lui Antonescu, încăput pe mâna reeducatorilor lui Țurcanu), Iuliu Maniu (mort la Sighet, în 3 februarie 1953, la vârsta de 81 de ani), Ion Mihalache, Dinu Brătianu, toți aceștia și-au găsit sfârșitul în închisoare. Dintre oamenii de cultură închiși îi amintim doar pe: Vasile Voiculescu, Radu Gyr (condamnat la moarte, pedeapsă comutată), Ion Caraion (condamnat la ]moarte, pedeapsă comutată), Nichifor Crainic, Virgil Carianopol, Petre Pandrea, Constant Tonegaru, Mircea Vulcănescu, Ion Vinea, T.T. Braniște ș.a.

Se reiterau, în deceniul 6, în România, marile procese staliniste din 1937-1939, din URSS. Se apreciază că aproape 10% din populația României a trecut prin închisori în perioada 1945-1964.

De închisori n-au scăpat nici măcar proprii lideri comuniști. Primul secretar al PCR, Gheorghe Cristescu, trudea din greu la Canal. Lucrețiu Pătrășcanu era arestat încă din 1948. În ’54 a fost judecat și executat de cel pe care îl numise în funcția de acuzator public, Alexandru Drăghici. Mai devreme (prin 1944), fostul secretar general al partidului din perioada războiului, Ștefan Foriș, fusese ucis pe la spate, cu toporul, de generalul de Securitate Pantiușa (Pintilie), viitorul deputat de Ialomița. Mamei lui Foriș i s-a legat o piatră de gât și a fost aruncată în Criș. Multă vreme, oficialitățile comuniste nu s-au referit la Ștefan Foriș decât folosind sintagma „trădătorul Foriș”, nefiind foarte clar pe cine sau ce trădase. Și el, și Pătrășcanu au fost reabilitați în 1968 de Ceaușescu.

Prin ’52 veni rândul grupării Pauker-Luca-Teohari. Căzuți în dizgrația lui Stalin – și datorită faptului că Ana Pauker era evreică – , Dej le-a lipit eticheta de „deviaționiști de dreapta”. Vasile Luca a ajuns la închisoare, la un moment dat în același penitenciar cu Ion Mihalache (conform mărturiei lui Ion Ovidiu Borcea, citat de V. Frunză). Începuse să circule și un banc pe această temă: Într-o celulă erau trei deținuți. Unul îl întreabă pe altul de ce fusese închis. Acesta răspunde: „Pentru că am fost contra lui Vasile Luca. Dar tu?” „Eu am fost cu Vasile Luca”, răspunde primul deținut la rândul său. Al treilea deținut tăcea. Este și el întrebat același lucru, la care răspunde: „Eu sunt Vasile Luca”.

E drept, Ana Pauker și Teohari Georgescu n-au ajuns în pușcărie, dar au fost trecuți pe linie moartă. „Ana Pauker a trăit complet izolată și a murit în 1962. Teohari Georgescu a redevenit tipograf. Se pare că a fost un timp directorul Întreprinderii Tipografice „13 Decembrie” din Capitală”.

Odată cu debarcarea „grupului partinic” Ana-Luca-Teohari (care erau oamenii rușilor), un suflu nou începe să se simtă în interiorul PCR. Mai ales că în 1953 moare Stalin. Comuniștii de la București nu se abat cu o iotă de la indicațiile doctrinei, dar la Kremlin nu mai era „tătucul tuturor popoarelor”. La Moscova, Hrușciov demasca crimele înfăptuite de Stalin și privea în jur spre țările-satelit ale URSS, urmând să ia măsuri pentru a fi schimbați liderii din aceste țări. Simțindu-se direct vizat, Dej schimbă foaia. Promovând pe față prietenia româno-sovietică, pe ascuns punea bazele unei politici de ieșire de sub suzeranitatea Moscovei. În ’58 obține părăsirea teritoriului României de către trupele Armatei Roșii, staționate aici încă din 1944. Peste tot în țară s-au organizat manifestații de recunoștință față de armatele sovietice eliberatoare, care au fost conduse cu flori, steaguri și muzică. „După ce ultimul ostaș părăsi teritoriul României, în tamtamul alămurilor și fanfarelor nu se putu auzi cum porțile fură închise și ferecate bine pe dinăuntru”.

Izbucnirea conflictului ideologic dintre China și URSS a permis comuniștilor români să se situeze pe o poziție de neutralitate, în timp ce toate celelalte țări socialiste mergeau pe față pe mâna Moscovei. Sesizând nuanța, Kremlinul voia să aducă România la ordine prin așa-numitul „Plan Valev”, care urmărea transformarea țării și a Bulgariei în „grădina de zarzavat” a Tratatului de la Varșovia. Cu teoria marxist-leninistă în mână, Bucureștiul a demontat punct cu punct acest plan fantezist sovietic.

Toate aceste fricțiuni româno-ruse au culminat cu „Tezele din aprilie” (1964). Acestea au constituit o veritabilă „declarație de independență” față de Moscova. Mai ales că la Kremlin funcționa deja „doctrina Brejnev” a „suveranității limitate”. Dej și subalternii săi redescopereau naționalismul, reușind prin aceasta să capete o oarecare legitimitate în fața poporului român. S-a procedat atunci la o derusificare. Străzi și instituții ce căpătaseră denumiri rusești au revenit la vechile titulaturi. Editura „Cartea Rusă” a devenit Editura pentru Literatură Universală. Muzeul Româno-Rus a fost desființat, în localul său apărând Muzeul Literaturii Române. Limba rusă devine limbă opțională în școli, după ce aproape 20 de ani fusese obligatorie.

La presiunea guvernelor occidentale, de care Dej încerca că se apropie, regimul comunist dă o amnistie generală, în urma căreia toți deținuții politici sunt eliberați. „Între 1962 și 1965 au fost eliberați din închisori și lagăre un număr de 12 750 de deținuți (cifra fiind oficială, este în realitate în mod sigur mai mare)”.

Tot la presiunea Occidentului sunt reabilitați o serie de oameni de cultură căzuți victime ale „dictaturii proletariatului” (unii chiar și după moarte): N. Iorga, I. Barbu, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, C. Noica, V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, M. Eliade, E. Ionescu ș.a.

Așa a început „Epoca de Aur” în România. Continuând politica externă a lui Dej, Ceaușescu mai ”slăbește șurubul” și pe plan intern, astfel că azi este unanim acceptat faptul că perioada 1965-1971 a fost prielnică României din mai toate punctele de vedere. Nu chiar toate, ținând cont că aveam totuși de a face cu un sistem opresiv. Dar nivelul de trai în România acelor ani crescuse indiscutabil. Magazinele erau bine aprovizionate, prețurile erau mici, se importau mărfuri occidentale. „Pachetul de cafea și țigara Kent ilustrau virtuțile civilizației occidentale”.

Și pe plan cultural lucrurile mergeau bine. Liberalizarea atinsese și acest domeniu și încă într-o foarte mare măsură. Filmele americane invadaseră cinematografele, la televiziune se difuzau programe realizate în manieră occidentală. Muzica ușoară face și ea un salt calitativ, abandonând versurile ce chemau la muncă patriotică, depășiri de plan și alte asemenea sloganuri mobilizatoare.

Dar adevărata explozie s-a consemnat în literatură. După cel mai sterp deceniu din istoria literaturii române (anii ’50, „obsedantul deceniu” al proletcultismului), apar scriitorii de referință ai generației șaizeciste. Acum își încep activitatea Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, D.R. Popescu, Sorin Titel, Ștefan Bănulescu, Ion Băieșu ș.a.

Scriitorii primiseră libertăți nebănuite și își puteau pemite să scrie despre aproape orice. „Cenzura va profesa în domeniul literar (artistic) o vigoare „veselă” în sensul acordării „bunului de tipar””.

Momentul de glorie al lui Ceaușescu a fost august 1968. Pe 21 august 1968, secretarul general al PCR convoacă un miting de 100 000 de oameni în Piața Palatului. De la balconul clădirii CC critică invazia țărilor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, menită a înăbuși „Primăvara de la Praga” inițiată de Dubcek. România a fost singura țară membră a blocului militar estic ce nu a participat la această invazie, fapt considerat de Moscova un afront. Dar în ochii românilor, care nu-i agreau deloc pe ruși (mai ales după 20 de ani de iubire forțată), gestul lui Ceaușescu a însemnat enorm. Pentru prima (și ultima) dată, liderul statului comunist se bucură de popularitate. Foarte mulți oameni, între care și destui intelectuali, fac cerere de înscriere în partid, convinși de sinceritatea lui Nicolae Ceaușescu. Între aceștia, Paul Goma, dușmanul visceral de mai târziu al regimului.

Mitingul de la 21 august 1968 a stabilit clar ce cale va urma sistemul politic românesc: național-comunismul. „Naționalismul românesc s-a manifestat într-un mod specific și sub forma curioasă, dar nu chiar inedită, a protocronismului”. O dată în plus, „prietenia de secole româno-rusă” este dată uitării, liderul de la București privind tot mai insistent spre Apus. Ceaușescu s-a orientat bine. Impresionați (și păcăliți) de atitudinea lui Ceaușescu, președinții SUA (Nixon) și Franței (Charles de Gaulle) fac vizite la București în 1968. Motiv pentru „Cârmaci” de a le întoarce vizitele. Așa se face că secretarul general al PCR a început să călătorească în mai toate țările lumii (a fost în peste 150 de țări). Dar mai mult decât vizite, regimul comunist de la București a beneficiat de avantaje financiare și tehnologice, mai ales din partea SUA, care încurajau orice fisură în blocul comunist. SUA au acordat României chiar și „clauza națiunii celei mai favorizate”.

Pe lângă relația cu SUA, Ceușescu a continuat să întrețină legăturile cu Israelul, după ce toate țările comuniste o rupseseră cu statul evreu în urma Războiului de 6 zile din 1967. Ambiția liderului comunist fiind să obțină Premiul Nobel pentru Pace, Ceaușescu a încercat să se erijeze în negociator între Israel și palestinieni. „România trebuia să apară ca o piesă indispensabilă a raporturilor internaționale, îndeosebi ca negociator ideal între blocurile rivale (NATO și Pactul de la Varșovia, China și Uniunea Sovietică, nordul dezvoltat și lumea a treia…). Printre bunii prieteni ai lui Ceaușescu se număra și liderul OEP, Yasser Arafat.

În 1971 dupa modelul chinez si coreean portretul lui Ceaușescu apare pe prima pagină a oricărei reviste sau manual școlar, pe pereții fiecărei instituții. O mare parte din scriitori se adaptează la noile cerințe și compun ode închinate „celui mai iubit fiu al poporului”. Unii au excelat în omagii aduse consoartei lui Nicolae Ceaușescu, Elena. Mistuită de o ambiție poate și mai mare decât cea a soțului său, Elena Ceaușescu și-a propus și a reușit să ajungă numărul doi într-o ierarhie de partid care se transformase într-o afacere de familie. Pretinzându-se „academician, doctor, inginer, savant de renume mondial”, fosta muncitoare textilistă ajunsă pe val a reușit să obțină, prin diverse metode (în care, după mărturiile generalului Pacepa din cartea sa „Orizonturi Roșii”, cumpărarea lor stă pe primul loc), diplome ale unor prestigioase instituții academice din străinătate. În ciuda faptului că era analfabetă.

În același timp cu aplicarea „mini-revoluției culturale” (care totuși a eșuat, sau cel puțin, nu s-a materializat în forma dorită de Ceaușescu), șeful statului a decis că slăbise destul șurubul. Mai ales că datoriile externe ale României crescuseră enorm, la 12-13 miliarde de dolari. Spre sfârșitul anilor ’70, penuria de alimente și în general de produse începuse să-și facă simțită prezența. Defectarea lui Pacepa din 1978, care primise azil politic în SUA, îl înnebunește și mai tare pe Ceaușescu, care oricum conducea cu o mână de fier (a se citi Securitatea) toate treburile țării. Pe plan politic, el ajunge să conducă singur, secondat doar de soția sa. Guvernul și Marea Adunare Națională capătă un rol pur decorativ. O mare contribuție la această stare de fapt a avut-o sistemul „rotirii cadrelor”, prin care nici o persoană nu rămânea prea mult timp într-o funcție, fiind permanent mutat pe alt post pentru a nu avea pe viitor o prea mare ascensiune. Singur Ceaușescu rămânea bătut în cuie.

Anii ’80 sunt apogeul procesului de degradare generală a vieții din România. Securitatea lui Ceaușescu supraveghea tot, rude, prieteni, cunoscuți se turnau între ei. Nivelul de trai scăzuse până aproape de limita subzistenței. În situația economică dezastruoasă în care se găsea țara, Ceaușescu decide să plătească datoria externă până la ultimul cent. Așa se face că se reduc la minim importurile, crescând în schimb la maxim exporturile. Urmarea generală: magazine goale și cozi interminabile când „se dădea” unt, lapte, zahăr sau carne (sau orice alt alimenr de bază). Totul era cartelat, iar pentru anumite produse trebuia să prezinți un buletin de identitate.

Sub pretextul economisirii, programul televiziunii a fost redus la două ore, și acelea conținând doar cuvântări de-ale lui Ceaușescu. La ora 22 se întrerupea curentul electric. Apa caldă, dar în multe părți și cea rece, era un lux. Și carburanții mergeau la export. Astfel că mașinile cu număr de înmatriculare par circulau într-o duminică, iar în duminica viitoare aveau voie să circule doar autoturismele cu număr de înmatriculare impar.

Mai ales după cutremurul din 1977, când multe clădiri au fost distruse, Ceaușescu își descoperise vocația de constructor. La indicațiile sale „prețioase” se ridicau blocuri cu aspectul unor cutii de chibrituri. Dar pentru că aceste blocuri nu se puteau construi pe câmp, a fost nevoie să li se facă loc. Așa că, în prealabil, s-a recurs masiv la demolări. Printre cele mai vizate ținte s-au numărat bisericile, unele monumente istorice, (cum era cazul mânăstirii Dealu, făcută una cu pământul). Alte biserici au scăpat doar prin mutarea lor în alte zone, de preferință în spatele blocurilor nou-înălțate, ca să nu se vadă. La sate începuse ceea ce s-a numit „sistematizarea” lor. Nicolae Ceaușescu avea ambiția să crească populația urbană a țării. În acest scop, a mutat o mare parte a oamenilor de la sat la oraș, prin crearea unor mari centre industriale, care atrăgea la orașe o mare parte a populației rurale. Acești oameni, nici țărani, nici orășeni, nu și-au mai găsit niciodată identitatea pierdută, pendulând mereu între cele două statute. Unele sate au fost rase cu totul de pe fața pământului, iar în altele au apărut niște blocuri mici și urâte, lipsite de orice confort elementar. De altfel, planul de sistematizare a satelor a făcut multă vâlvă și în Occident, mai multe organizații guvernamentale și nonguvernamentale din afară arătându-și indignarea prin scrisori adresate președintelui Republicii. Fără răspuns evident.

La o asemenea „operă”, mai lipsea o „capodoperă”. Aceasta a fost Casa Poporului (azi sediul Camerei Deputaților). Întreg cartierul Antim, cu tot cu dealul pe care se găsea, au fost șterse de pe harta Capitalei, pentru a face loc celei de-a doua clădiri din lume ca suprafață. Pentru construcția acestei clădiri faraonice s-au cheltuit, după opinia unor specialiști (exprimate într-o emisiune televizată) circa 2 miliarde de dolari. Sumă imensă – mai ales pentru acele vremuri – în care populația era supusă unui regim de înfometare pentru a se face economii.

Serviciile medicale erau la pământ. Cei care aveau ghinionul să se îmbolnăvească trebuia să aibă la ei în spital un pachet de cafea, un pachet de țigări, oricum, o „atenție” pentru medic. În plus, încă din 1966 era vigoare decretul lui Ceaușescu prin care avortul era interzis. Multe femei au murit producându-și avortul prin metode empirice sau au fost nevoite să crească odrasle pe care nu aveau posibilitatea să le întrețină.

Pe plan cultural, lucrurile stăteau ceva mai bine. Dar cine mai avea nevoie de cultură, când grija zilei de mâine era în mintea majorității românilor? În literatură se afirmase generația optzecistă, pe care oricât a încercat regimul totalitar să o aducă la ordine, n-a reușit. Spiritul inovator și fantezist al unor Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Simona Popescu, Liviu Ioan Stoiciu ș.a. era prea puternic pentru a putea fi convertit. Și, oricum, o instituție oficială a cenzurii nu mai exista din 1977. Existau în schimb autocenzura, arestarea la domiciliu (cazul lui Mircea Dinescu, al Doinei Cornea), exilul (Ion Caraion, Matei Călinescu, Vlad Georgescu, Paul Goma, Emil, Hurezeanu, Virgil Tănase, Dumitru Țepeneag ș.a). Mulți dintre ei au ajns în redacția postului de radio „Europa Liberă”, care era principala sursă de informare a românilor, cu tot bruiajul Securității.

Regimul comunist devenise mai subtil. După 40 de ani de spălare a creierelor, nici nu era prea greu să asiguri liniștea fără metodele practicate în anii ’50. Nu mai existau deținuți politici, în schimb erau ospicii. Celor neobedienți li se punea eticheta de „nebuni” și erau aruncați în sanatorii. În plus, Securitatea înăbușea din fașă orice încercare de a deschide gura. Totuși, două defecțiuni în acest peisaj de calm aparent s-au produs: greva minerilor din Valea Jiului (1977), când primul ministru Ilie Vedeț a fost luat ostatec de ortaci. A fost nevoie să vină Ceaușescu personal pentru a negocia cu minerii. „Promisiunile făcute și cererile rapid satisfăcute nu au fost decât o manevră abilă, de moment. Represiunea abătută asupra minerilor în lunile și anii următori, aplicate eșalonat, soarta necunoscută cu certitudine până astăzi a celor doi conducători și purtători de cuvânt ai lucrătorilor din abataje, Dobre și Jurcă, despre care se afirmă că au fost asasinați prin înscenarea unor accidente, dovedesc că titularii dictaturii fac totul și nu se opresc în fața nici unei măsuri atunci când își simt poziția amenințată”.

Cea de-a doua „defecțiune” o reprezintă greva muncitorilor de la Uzinele „Tractorul” din Brașov, în noiembrie 1987, și ea reprimată cu violență.

În 1979 ia naștere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, cronologic, înaintea „Solidarității” poloneze. Acesta cerea stabilirea unui dialog purtat de pe poziții de egalitate între muncitori și Putere. SLOMR a fost lichidat într-un mod „pompieristic”, iar liderii săi (dr. Ionel Cană, Gh. Brașoveanu, Gh. Calciu-Dumitreasa – supraviețuitor al „reeducării” de la Pitești) au fost închiși.

Dar transformarea tot mai puternică a României într-un stat polițienesc nu este decât un semn că sfârșitul comunismului este aproape. În 1985, la Kremlin se instalează Mihail Gorbaciov, care, din dorința de a revigora sistemul, inițiază prestroika și politica de glasnost (transparență). „Mișa”, cum este alintat Gorbaciov de americani, credea că va prelungi viața comunismului, dar ceea ce face reforma sa este să îl șubrezească și mai mult.

Cutremurul din lagărul comunist început chiar la vârf are replici și în țările-satelit. În RDG, un membru al ierarhiei partidului comunist face imprudența de a declara la televizor că „pe viitor vor fi posibile călătorii dincolo” (adică în RFG). Majoritatea locuitorilor Berlinului de Est înțeleg „pe viitor” ca însemnînd „azi” și trec în masă de cealaltă parte a Zidului Berlinului și a Porții Marienburg. În noiembrie ’89, Zidul cade.

În Polonia se organizează alegeri libere, câștigate zdrobitor de „Solidaritatea”. Lech Wallesa este ales președinte. În Cehoslovacia, disidentul Vaclac Havel cucerește puterea tot în urma primelor alegeri libere de la instaurarea comunismului – „Revoluția de catifea” de la Praga. Rând pe rând, ca într-un domino, guvernele comuniste din Blocul Estic sunt înlocuite, pașnic, cu regimuri democratice.

În România, însă, încă se mai construia o „societate multilateral dezvoltată”. În noiembrie 1989, Ceaușescu era „reales la al XIV-lea Congres”. Frământările politice și sociale din jurul țării nu părea să tulbure prea tare nomenclatura românească. Republica Socialistă România era parcă înghețată într-un neostalinism ce nu dădea nimănui prea multe speranțe că valul democratizării va trece și peste țara noastră.

Dar, la 16 decembrie 1989 încep manifestațiile de protest de la Timișoara, având ca pretext evacuarea pastorului Laszlo Tokes. Se trage în mulțime și așa apar primii morți. Dar Timișoara devine primul oraș liber de comunism. Pe 21 decembrie, întors precipitat dintr-o vizită în Iran, Nicolae Ceaușescu comvoacă un miting în Piața Palatului, sperând într-o reeditare a succesului din august 1968. Situația era însă alta. Începe să fie huiduit, în ciuda promisiunii că va majora salariile și alte ajutoare sociale. Și în București se trage în oameni, și aici se înregistrează morți și răniți. A doua zi, cuplul prezidențial avea să fugă cu un elicopter de pe clădirea CC. Sunt prinși la Târgoviște, judecați sumar și executați în ziua de Crăciun. Comunismul cade și în România, la fel de violent după cum se instaurase. A fost singura schimbare de regim din Europa de Est petrecută în condiții violente. Și, în opinia fostului general de securitate Ion Mihai Pacepa, „răscoala populară din decembrie 1989, realizată prin eforturile comune ale românilor din țară și din exil, a fost prima din istoria omenirii care a fost declanșată de radiodifuziune și câștigată de televiziune”. Cele două instituții mass-media îsi luau astfel revanșa după 45 de ani în care fuseseră obligate să tacă și să mintă.

1.2 Instituționalizarea cenzurii

Marin Radu Mocanu consideră că cenzura comunistă se instalează în România odată cu aplicarea prevederilor Convenției de Armistițiu dintre guvernul României și cele ale Națiunilor Unite ,fiind oficializată pe 12 septembrie 1944. Presa română era supusă Comisiei Aliate de Control prin faptul că „tipărirea, importul și răspândirea, în România, a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiilor de TFF, Poștă, Telegraf și Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat” (sovietic).

În cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor funcționa Direcția Presei și Tipăriturilor. De altfel, această Direcție a Presei a anunțat că de pe 1 martie 1945 se va instaura cenzura C.A.C(Comisia Aliată de Control).

Un fel de mecanism pre-cenzural a însemnat Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști constituită la București în zilele de 29-30 august 1945), avându-l ca președinte pe Mihail Sadoveanu. La al doilea congres al acestui for, în octombrie, s-a condamnat ferm orice formă de cultură occidentală, fiind considerată „decadentă, intrată în putrefacție”. Cu această ocazie debutează „realismulul socialist” ca dogmă în creația artistică și în jurnalism.

1945 este anul in care se publică o listă cu scriitori ce sunt interziși datorită trecutului lor, majoritatea fiind de partea dreptei politice și în anumite cazuri chiar extremei drepte ( Garda de Fier ). Pe listă apăreau: Ion AntonescuIoan AlexandruVoinești, Corneliu Zelea Codreanu, Mircea Eliade, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Radu Gyr, Nicolae Iorga, Mihail Manoilescu ș.a. Asemenea liste au tot apărut, una dintre ele conținând alți autori și lucrări prohibite, precum și calendare, hărți în perioada 1938-1945 ce trebuiau ferite de cunoștința publicului.

O altă Direcție a Presei exista și pe lângă Ministerul Afacerilor Externe. În cadrul acestei Direcții funcționa o comisie ce avea ca rol principal verificarea periodicelor apărute. Dacă această comisie specială aproba ca respectivele publicații să iasă pe piață, urma ca Cenzura Centrală a Presei să-și dea și ea autorizația de „bun de difuzare”. Aceeași Cenzură Centrală a Presei aproba și libretele spectacolelor de teatru. Filmele, în schimb, erau cenzurate de Comisia de Control a Filmelor de pe lângă Direcția Presei din Ministerul Afacerilor Externe. Bineînțeles, filmele sovietice nu aveau nevoie de cenzura din România. Ele ajungeau gata „prelucrate” de la Moscova. Întreaga corpesondență trecea prin cenzura militară românească și sovietică. Dar, în mod surprinzător, emisiunile Societății Române de Radiodifuziune erau difuzate „în general, pe propria răspundere”. Comuniștii români și sovietici știau însă că trebuie să atârne steagul roșu și în vârful unei clădirii de pe strada Berthelot. Pe data de 23 decembrie 1944, partidul comunist începe o campanie împotriva directorului Radioului, Vasile Ionescu, catalogat „element fascist” și „criminal de război”, acțiune sprijinită masiv de „Radio Moscova”. În paralel, au loc o serie de epurări, fapt care îi face pe liderii comuniști să răsufle ușurați în iunie 1945: Radiodifuziunea este în întregime „în mâinile poporului”. Actul final al acaparării radioului public de către comuniști se consumă pe data de 10 decembrie 1945 când compozitorul Matei Socor este numit în functie ca director al SRR.

Publicațiile de opoziție (ale PNȚ, PNL, PSD-I) fuseseră suprimate. La 8 ianuarie 1946 însă, primul ministru Petru Groza solicită guvernului său să pună în aplicare hotărârile luate la Moscova între 16 și 26 decembrie 1945 de către miniștrii de externe ai URSS, SUA și Marii Britanii. Printre aceste hotărâri era stipulată și cea conform căreia era asigurată „libertatea presei, a cuvântului, a religiei și a dreptului de asociație”. Praf în ochii occidentalilor. Ziarele PNȚ și PNL reapar, dar unele articole deranjante erau în continuare eliminate. Guvernul a instituit cenzura de tip economic,iar pe data de 9 martie 1946, monopolul comerțului cu hârtie este preluat de către stat, fapt ce duce, în același an, la apariția unei crize a hârtiei. De asemenea, continuă epurările politice din presă, începute în 1945, fenomen denumit pompos „defascizarea întregului sector al publicațiilor de orice fel”.

Cenzura economică se aplică la toate nivelele. În ultimă instanță ajungându-se la pricina conform căreia tipografii refuzau, chipurile, să tipărească ziarele Opoziției. „S-a instalat o cenzură clandestină a muncitorilor tipografi, controlați de partidul comunist, sau deturnarea ziarelor expediate în provincie, pe care agenți comuniști le iau de la poștă, sau din vagoanele care le transportă”. Astfel că saci întregi cu ziare ale Opoziției erau aruncate din tren direct pe câmp. Retururile ar fi putut fi considerate de ziarele de opoziție un favor din partea comuniștilor, numai că aceștia nu prea făceau astfel de gesturi de mărinimie.

Ca reacții la aceste prime forme de cenzură – încă neinstituționalizată –, în 1944, I.I.C. Brătianu(lider PNL), trimite o scrisoare reprezentanților din SUA, Marea Britanie și URSS aflați la București, caracterizând epoca de după 1944: „Libertatea presei, care nu a fost niciodată aplicată de la instaurarea regimului actual, este actualmente cu totul suprimată. O cenzură arbitrară și excesivă împiedică orice critică la adresa administrației și interzice orice remarcă cu privire la politica generală, internă și externă. Cota de hârtie a devenit derizorie…”.

Totuși, deocamdată cenzura încă își mai căuta drumul. Nu exista o instituție centralizată care să aibă în atribuții controlul și autorizarea publicațiilor,ce se transmite prin intermediul presei, cărțiilor, teatrului și cinematografiei. Aceasta problema este imediat rezolvată prin Decretul numarul 214, pe data de 23 mai 1949. După aplicarea acestui decret, Direcția a Presei și Tipăriturilor din cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor se transformă în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), care va funcționa alături de Consiliul de Miniștri al RPR. Decretul numarul 214 dă naștere a instituției oficiale a cenzurii comuniste românești. Printre primele atribuții ale noii Direcții se numărau:

Redactarea Buletinului Oficial;

Autorizarea apariției oricăror tipărituri, ziare reviste, programe, afișe, cărți, în Capitală și în provincie;

Autorizarea difuzării cărților, filmelor, a importului și exportului de ziare, cărți sau obiecte de artă;

Reglementarea modului de funcționare a a depozitelor de ziare, anticariatelor, bibliotecilor publice și a librăriilor;

Redactarea comunicatelor oficiale transmise de Consiliul de Miniștri pentru presa;

Coordonarea serviciilor oferite de presă pentru ministere, departamente și instituții publice.

Aceste atribuții nu sunau foarte periculos, dar orice cititor atent ar fi observat printre rânduri ce ascundea de fapt DGPT. Așa cum remarcă și M.R. Mocanu, „prima grijă a acestui așa-zis organ de stat – el fiind de fapt în subordinea unor structuri politico-ideologice ale Partidului Muncitoresc Român (cum se numea pe atunci PCR – n.m.) – a fost aceea de stimulare a apariției organelor de presă locale ale partidului și de epurare a cărților ce contraveneau ideologiei comuniste”.În 1949 mai este publicata o listă a lucrărilor interzise.

Îndatoririle Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor cresc din ce în ce mai mult, datorită adoptarii a noi și noi Hotărâri ale Consiliului de Miniștri (HCM). Astfel, HCM nr. 461/28.V.1951 trasează sarcinile DGPT:

Eliberează autorizații de apariție pentru orice publicație periodică ziare, reviste și buletine;

Se acordă calificativul „bun de tipar”;

Se implică în avizarea importurilor și exporturilor de tipărituri și difuzarea importurilor;

Propune retragerea cărților și tipăriturilor necorespunzătoare și se elimină din librării sau anticariate;

Orgabuzeaza serviciile de presă ale ministerelor și instituțiilor publice;

Organizează școli pentru pregătirea profesională a personalului, școli profesionale pentru personalul redacțional destinat redacțiilor de presă sau publicațiilor editate de ministere sau instituții;

Întocmește și execută bugetul propriu.

În articolul 4 eliberat de HCM(Hotărâri ale Consiliului de Miniștri) sunt specificate organele DGPT(Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor):

Direcția Publicațiilor Periodice și Presei;

Direcția Autorizării Cărții;

Serviciul Presei Străine;

Serviciul Secretariat;

Serviciul de Cadre și Învățământ Profesional;

Serviciul Administrativ;

Serviciul Contabil.

Tăvălugul DGPT se extinde și asupra altor domenii. Nu scapă de controlul Direcției nici „emisiunile de știri radiofonice și radiotelegrafice destinate informării presei și opiniei publice”. Cu câteva zile înainte de publicarea acestei hotărâri, în 16 mai 1951, DGPT ia decizia prin care cenzura ia în vizor și publicațiile armatei.

Din 28 mai 1951 sporesc sarcinile DGPT, după cum urmează:

DGPT deține controlul asupra emisiunilor posturilor de radioamplificare și radioficare din țară;

DGPT deține controlul asupra filmelor românești și asupra reclamelor cinematografice;

DGPT deține controlul asupra materialelor cu caracter editorial și a tuturor tipăriturilor ce aparțin ministerelor, instituțiilor centrale, cu excepția Ministerului Forțelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne și ale Ministerului Afacerilor Externe.

Așadar, Armata scăpa de cenzura exercitată de DGPT, decizie luată la nici un an după ce Consiliul de Miniștri hotărâse că și publicațiile militare sunt susceptibile a fi controlate de cenzură. Că Ministerul Afacerilor Interne nu răspundea în fața DGPT nu e de mirare. În 1949 se înființase Direcția Securității Statului (Securitatea), ce funcționa pe lângă MAI. Practic, Securitatea a impus cenzura. Ar fi fost paradoxal ca o instituție fără de care cenzura era ca și legată de mâini și de picioare – Securitatea, și prin ea MAI – să se prezinte la ordine tocmai în fața cenzurii.

O nouă formulare a sarcinilor DGPT se regăsește în HCM nr. 267/23.II.1954:

DGPT exercită controlul de stat pentru apărarea secretului de stat și din punct de vedere politic asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri imprimate care urmează să fie difuzate în public;

DGPT exercită controlul asupra ziarelor, revistelor, buletinelor etc., asupra tipografiilor, conținutului emisiunilor radio și TV, a posturilor de radio ale centralelor de radioficare și ale stațiilor de radioamplificare;

DGPT execită controlul asupra producției teatrale, în biblioteci și în instituții și întreprinderile de difuzare a materialelor publicate;

DGPT autorizează importul și exportul tuturor materialelor publicate;

Nu intră în atribuțiile DGPT materialele de „uz intern” din Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Afacerilor Externe.

Concomitent cu hotărârile guvernamentale care stabileau sarcinile instituției cenzurii, Buletinul Oficial publica decizii ale aceluiași Consiliu de Miniștri care reglementau activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Astfel, unele HCM stabileau ce poate și ce nu poate apărea în presă, în filme, spectacole, în general, în domeniile în care DGPT avea atribuții. Așa este de pildă HCM nr.343/1952, ce introduce un „regulament privind importul materialelor de presă și editură, clasificarea, păstrarea și folosirea lor”.

Art.1: Tipăriturile de ziare, broșure, cărți etc.sosite din străinătate prin orice cale se pot împărți în patru categorii:

Interzise – publicații care în mod permanent prezintă un caracter, fățiș sau camuflat, dușmănos, antidemocratic, anticomunist, ațâțător la război;

Secrete – publicații cu caracter tehnic, științific, economic sau cultural importate din țările capitaliste și la căror verificare se constată că ocazional conțin și materiale arătate la punctul a);

Documentare – publicații importate din țările capitaliste cu caracter tehnic, științific, economic sau cultural care nu se încadrează în prevederile de la punctele a) și b);

Materiale de liberă circulație – publicațiile de orice folosință din URSS și din țările de democrație populară și destinate difuzării libere în țările respective precum și publicațiile cu caracter progresist provenite din țările capitaliste și admise pentru difuzarea liberă în țara noastră.

Art.2: Clasificarea materialelor în cele patru categorii enumerate la Art.1 se face de către organele centrale ale DGPT la sosirea în țară. După clasificare, fiecare tipăritură va difuza pe copertă în mod vizibil una din inscripțiile: i – interzis; s – secret; d – documentare; l – liber, după caracterul acesteia.

Importul publicațiilor menționate în Art.1, punctul a) este interzis. Autorizarea de a importa astfel de publicații se dă numai printr-o hotărâre specială a Consiliului de Miniștri. (…)

Art.5: Materialele secrete și documentare sunt supuse următoarelor reguli stabilite pentru păstrarea și folosirea lor:

Tipăriturile comandate documentar și clasificate secret la sosirea lor nu pot fi folosite decât de către ministere și instituții centrale;

Tipăriturile cu caracter secret vor fi păstrate și manipulate în încăperi speciale în condițiile prevăzute de HCM nr. 343/1951 și de regulamentul privind modul de funcționare (…);

Lista persoanelor având dreptul de a consulta materialul documentar se va alcătui de către minister sau instituția centrală respectivă.

În următoarele alineate se specifică faptul că, în termen de o lună, toate ministerele și instituțiile centrale trebuie să colecteze din cadrul unităților lor materialele secrete și cele documentare. Controlul asupra materialelor secrete se face de către MAI, iar al celor documentare, de către DGPT.

Că oamenii obișnuiți nu trebuia nici măcar să știe de existența publicațiilor catalogate „interzise”, nicidecum să le și citească, e de la sine înțeles. Dar liderii regimului de la București aveau totuși nevoie de percepția reală a Occidentului asupra sistemului comunist în general. De aceea, o Hotărâre a Consiliului de Miniștri specifică în ce condiții pot fi importate materialele cu ștampila „i” pe copertă și mai ales, ce instituții pot face acest lucru. Acestea sunt Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Forțelor Armate, „Scânteia”, DGPT, Agerpress, Comitetul de Radio, Institutul Român pentru Relații Cuturale cu Străinătatea, Academia RPR, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul Cultelor, Comisia de Stat a Planificării, Direcțiunea Centrală de Statistică de pe lângă Consiliul Miniștri, pentru publicațiile din domeniul lor.

Să vedem însă cam ce considera DGPT că nu trebuie să apară cu nici un preț în publicațiile difuzate pe teritoriul României. Într-o anexă la „Instrucțiuni privind activitatea birourilor de cenzură din provincie”, emisă de DGPT, la capitolul „articole interzise” sunt trecute:

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase, manifestări ale dușmanului de clasă îndreptate împotriva regimului, Constituției sau altor legi ale RPR;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase menite să incite împotriva partidului, a guvernului, a armatei sau organelor puterii de stat;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase îndreptate împotriva URSS, a conducătorilor sovietici și a țărilor de democrație populară sau să menite să defăimeze aceste țări;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care prin natura lor ar contribui la slăbirea și subminarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, la înăbușirea luptei de clasă sau la propagarea urei de rasă, împotriva națiunilor conlocuitoare (suntem în fata comunismului internaționalist – n.m.);

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase menite să aducă la cunoștința opiniei publice activitatea sau manifestările dușmanului de clasă din țară sau străinătate, activități sau manifestări ce ar fi de natură să provoace activitatea dușmanilor de clasă din țară, să alimenteze zvonurile tendențioase etc.;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care ar susține sau ar populariza manifestările științifice, artistice etc. imperialiste sau puse în slujba imperialiștilor, dușmani ai internaționalismului proletar, antimarxist-leniniste, care urmăresc negarea luptei de clasă sau slăbirea dragostei de patrie la oamenii muncii manuale și intelectuale;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care propagă principiile religioase dăunătoare legilor țării, puse în slujba dușmanilor de clasă și a imperialiștilor;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase, precum și orice alte tipărituri care ar fi de natură să primejduiască securitatea țării, să furnizeze dușmanului de clasă sau imperialiștilor informații militare despre apărarea națională, deplasări de trupe, concentrări sau orice alte informații de acest fel;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care ar fi de natură să furnizeze dușmanilor de clasă sau imperialiștilor informații despre lucrările de interes național sau hărți turistice sau de orice altă natură;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase sau alte tipărituri care ar fi de natură să furnizeze agenților imperialiști informații statistice din domeniul economic, al organizării administrative, al securității sau al amplasării obiectivelor ori detaliilor tehnice ale întreprinderilor, instalațiilor industriale electrice, de forță motrice, spitalelor;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase de natură să provoace panică despre epidemii, incendi, inundații, secetă, nenorociri de mari proporții, accidente de cale ferată etc., crime, jafuri, tâlhării. Asemenea știri nu pot apărea decât după consultarea organelor locale cu avizul Securității și al Direcției;

Cenzorii vor lua măsuri să nu apară în presă sau să se reproducă în orice alt mod știri, informații reproduse din presa ori radiouri imperialiste sau din orice alte surse neautorizate;

Se vor cenzura din presa locală telegramele sau știrile radiotelegrafice care nu provin de la Agerpress sau posturile de radio din țară;

Cenzorii vor acorda o deosebită atenție fotografiilor și clișeelor conducătorilor politici din țară și din străinătate. De asemenea, vor verifica lucrările apărute în editura PMR, citatele din clasicii marxismului și leninismului sau ale conducătorilor partidului care ar urma să apară în presă, afișe sau orice alte tipărituri;

Cenzorii vor acorda toată atenția lucrărilor tipografice semnalând orice eroare de tipar care ar denatura înțelesul frazei și vor lua măsuri ca să se facă corecturile respective;

Cenzurile parțiale sau rectificările făcute de cenzori vor trebui să fie arătate precis în șpalt sau în manuscris pentru a nu se da posibilitatea la confuzii.

Această anexă ar putea fi considerată o biblie a cenzorilor locali, dacă noțiunea de biblie și activistul de partid n-ar fi noțiuni incompatibile.

Oricum, și cu indicațiile venite de la centru, cenzura locală mergea anevoios, la început. DGPT nu avea în teritoriu suficiente cadre, iar acelea care erau, nu corespundeau pe de-a-ntregul cerințelor instituției centrale. În 1951, Serviciul Presei Regionale ar fi trebuit să aibă 93 de oameni (13 în centrală și 80 de cenzori în provincie). Dar pe 1 ianuarie 1951, acest serviciu număra de-abia cinci oameni în centrală, iar în provincie 19 cenzori bugetari și 27 de cenzori prin delegație (așadar, 51 de oameni în total). În luna mai a aceluiași an, numărul angajaților Serviciului crescuse târâș-grăpiș la 67. Iar atribuțiile unui cenzor raional erau foarte multe, depășind posibilitățile unui singur om.Printre aceste atribuții intrau:

Documentarea necesară autorizării unui ziar;

Supravegherea ziarului;

Trimiterea la bibliotecile liceelor de adrese prin care le informa despre redarea în circulație a unor cărți interzise;

Completarea rapoartelor lunare;

Solicitări adresate Miliției în scopul înființării unui post pentru paza stației de amplificare;

Raporta situația depozitelor de cărți epurate;

Se ocupa de modificările privind trimiterile de tipărituri în străinătate (unele publicații puteau trimite exemplare direct în URSS sau țările „frățești”);

Acorda „bun de tipar”;

Acorda „bun de difuzare” etc.

Cu atâtea sarcini pe cap, activistul de partid care lucra în cenzura locală mai trebuia să ia parte și la ședințele de „îndoctrinare și ridicare a nivelului ideologic” pe care le organizau frecvent trimiși de la Centru. Aceste ședințe de ridicare a nivelului ideologic se transformau uneori în ședințe de alfabetizare, întrucât mulți dintre cenzori erau țărani netrecuți prea mult prin cele patru clase primare.

Pentru a stimula cenzura locală să funcționeze cât mai bine, instituția DGPT din Arad a lansat o „întrecere socialistă” între orașele Arad, Oradea, Timișoara și Craiova, sub lozinca „Să scoatem ziarele fără greșeli!”. Concursul era preconizat a ține un an, având ca etape de bilanț intermediar datele de 23 august, 7 noiembrie și 30 decembrie (atenție la date!). Amuzant este însă punctajul propus:

Apariția ziarelor cotidiene fără greșeli: 1 punct;

Greșeală ortografică ce nu duce la apariția unei greșeli politice: -0,5 puncte;

Greșeală politică: -5 puncte;

Apariția fără greșeală a unui periodic: 1 punct;

Scăparea unei greșeli politice: -2 puncte;

Tipărituri fără „bun de imprimat”: de la -1 la -3 puncte, după gravitate;

Eliminarea unei greșeli politice din tipărituri: -1,5 puncte;

Scăparea unei greșeli politice difuzate: -2 puncte ș.a.m.d.

Pentru a mai veni în sprijinul cenzorilor debusolați, care nu mai știau ce poate primească „bun de tipar” și ce nu, Consiliul de Miniștri emite HCM nr. 344/1952, în care dă instrucțiuni cu referire la secretul de stat. Sunt trecute în această categorie datele economice (cifre de producție, capacitatea de producție, cifre globale cu privire la puterea electrică instalată, lungimea și traseul conductelor de gaz metan, felul produselor din industria metalelor neferoase, metalurgie prelucrătoare, chimică, electrotehnică, rafinării, caracteristici tehnice, procese tehnologice, consumul întreprinderilor și amplasamentul lor. O nouă sarcină picată pe capul delegaților DGPT (prin circulara datată 20.V.1953) era ca aceștia să predea până la 25 mai 1953 un tabel cu numărul tipografiilor, litografiilor și al multiplicatoarelor Gestetner, numele posesorilor acestora, precum și numărul atelierelor de confecționat ștampile.

La transmiterea informațiilor despre cum trebuie efectuată cenzura concura, alături de DGPT, și oficiosul partidului, „Scânteia”. Aceasta, la rândul său, copia întocmai practicile „Pravdei” moscovite. Un proiect al „Scânteii” prevedea ca problemele producției și ale dezvoltării industriale trebuie tratate în presă astfel ca secretul de stat să fie apărat cu strășnicie. Lucrătorii din presă trebuia să aibă în vedere acest principiu în redactarea ziar, de la articolul de fond, până la ultima informație. La rubrica subiectelor interzise preconizată de „Scânteia” figurau bilanțurile, cifrele, datele concrete, stocurile de materii prime, amplasarea obiectivelor economice, cifrele absolute privind prețul de cost al produselor, numărul de angajați din întreprinderi, lipsuri, întârzieri, invenții (cu excepția celor din mica mecanizare).

Tot în acest proiect, „Scânteia” arată că despre unele întreprinderi nu se poate scrie absolut nimic, iar despre altele, doar lucruri nesemnificative. Într-un alt raport, ziarul partidului propune eticheta „secret” pentru:

Tipărituri importate, cu un caracter „anticomunist, antidemocratic, dușmănos”;

Tipărituri necesare documentării în ministere și instituții centrale;

Tipărituri românești sau străine nedifuzabile;

Tipărituri care conțin greșeli politice sau de altă natură care s-au retras din circulație înainte, în timpul sau după ce au fost difuzate sau importate;

Tipărituri care prin natura lor au un caracter secret.

Pentru tipăriturile nedifuzabile, „Scânteia” propune un regim strict de supraveghere de către un bibliotecar numit de Securitate. Cele care conțineau greșeli politice sau „de altă natură”, ziarul central le preconiza un sfârșit violent: distrugerea lor cât mai rapidă.

La urma-urmei, cenzura era specificată chiar în Constituție, chiar dacă formularea era de natură să adormească spiritele mai puțin vigilente. Astfel că, în Titlul III, Art. 31 al constituției adoptate în primii ani ai „regimului de democrație populară” stă scris: „Libertatea presei, a cuvântului, a întrunuirilor, meetingurilor, cortegiilor și manifestațiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc”. Așadar, numai oamenilor muncii li se garantau aceste libertăți și drepturi. Suntem însă într-o perioadă în care „mai trece-o zi, mai trece-o noapte/ se-ascute lupta dintre clase/ și burghezii se arată-a fi/ elemente tot mai dușmănoase”, după cum suna un celebru poem în epocă. Oamenii puteau fi ușor trecuți din categoria „oamenilor muncii” în cea a „dușmanilor de clasă”, pierzând rapid acele presupuse libertăți – care oricum nu le erau respectate nici proletarilor de care se făcea atâta caz. De altfel, ce să facă „elementele sănătoase” cu aceste libertăți, când mulți dintre ei aveau primele încercări literare concomitent cu primele lecții de alfabetizare? Până și un ministru era semianalfabet. Este vorba de faimosul ministru-țăran Zăroni, de la Agricultură, care avea mari dificultăți în a-și scrie corect numele.

Regimul la care erau supuse publicațiile ce intrau sub controlul lectorilor DGPT se traducea în realizarea unor „fișe de publicație”, ce conțineau următoarele date:

Titlul;

Subtitlul;

Autorizația;

Adresa redacției;

Adresa administrației;

Adresa tipografiei;

Apartenența politică sau sindicală;

Caracterul ei (ziar, revistă, broșură);

Redactorul responsabil;

Comitetul de redacție;

Periodicitatea;

Ziua apariției;

Tirajul;

Numărul de pagini;

Formatul;

Numărul de abonamente la instituții și particulari;

Limba în care era scrisă;

Data de când a apărut în localitatea respectivă;

Datele când s-au făcut schimbări în denumirea ziarului și ce schimbări s-au făcut.

Cum-necum, prima etapă a instituționalizării cenzurii în România poate fi considerată încheiată în 1954.

În buna tradiție comunistă, legile se schimbă peste noapte, hotărâri mai vechi (dar nu foarte vechi) fiind abrogate prin alte Hotărâri ale Consiliului de Miniștri. Astfel, HCM nr. 267/23.II.1954 adaugă sarcini Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor cu privire la respectarea secretului de stat. În același timp, prin această hotărâre se abroga HCM nr. 416 și 462 din mai 1951 și HCM nr. 340/15.III.1952 (care reglementau atribuțiile DGPT).

O vagă tendință de debirocratizare în cadrul DGPT se simte în urma circularei din 26 aprilie 1954, dar o instituție precum DGPT, cu multe direcții și direcțiuni, era prin excelență o instituție birocratică. O debirocratizare reală ar fi dus la stoparea activității Direcției.

În mod cert, regimul comunist a avut o problemă cu secretul de stat. Într-un sistem în care secretomania este politică de stat, nu mai miră pe nimeni importanța pe care echipa condusă de Gheorghiu-Dej o acorda apărării acestui tip de secrete. Astfel că la numărul deja mare de hotărâri, decrete și circulare ce tratau acest subiect se mai adaugă o dispoziție cu caracter general, datată 8 octombrie 1954, ce (re)aduce în discuție secretele de stat, problemele fiind legate în special de aspectele și detaliile economice.

Reprezentativă pentru modul în care se făcea presă în acei ani este o adresă a DGPT, adresată delegatului din Roman. Prin această adresă i se arată delegatului că sursa de inspirație pentru articolele din presa locală trebuie să fie presa centrală (cu vârfurile de lance „Scânteia”, „România Liberă”, „Democrația populară”, „Pentru pace trainică” ș.a.). Aceasta mai ales în cazul producerii unor evenimente importante pe plan mondial (de exemplu, Conferința de la Geneva). Se atrage atenția în această adresă că eventualele caricaturi trebuie să fie în tonul articolelor și în concordanță cu cele publicate în „Scânteia”, care este modelul reprezentativ pentru publicațiile din provincie.

Asupra activității efective a DGPT vom reveni în paginile următoare. Deocamdată, trebuie spus că, făcând un salt de aproape 20 de ani (timp în care nu se petrec schimbări deosebite în structura Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor), ajungem la Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu nr. 53/30.V.1975. În urma acestui decret, DGPT se transformă în Comitetul pentru Presă și Tipărituri (pe scurt, CPT). În articolul 1 al acestui decret se spune:

„Se înființează Comitetul pentru Presă și Tipărituri, organ central de partid și de stat, aflat sub conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român și al Consiliului de Miniștri”.

Articolul 3 se referea la atribuțiile noii instituții de cenzură, între care se numărau:

Prevenirea publicării și difuzării materialelor care, conform legii, sunt nepublicabile;

Înregistrarea, în condițiile legii, a autorizațiilor de editare a ziarelor, revistelor sau a altor publicații periodice;

Organizarea în condițiile legii a atestării calității de ziarist și păstrarea evidenței cărții de ziarist.

CPT mai avea și alte domenii de activitate:

Controla modul de aplicare a normelor legale privind imprimarea mijloacelor de informare publică și în tipografii, dădea acordul la exportul publicațiilor, tipăriturilor, imprimărilor grafice pe peliculă sau filme, precum și la importul acelorași tipuri de materiale;

Asigura evidența centralizată a activității economico-financiare, aviza structura organizatorică și numărul de posturi;

Aproba planurile privind importul materialelor politice și culturale ale organizațiilor socialiste, repartizarea ziarelor, a revistelor și a altor publicații, coletele de hârtie etc.

Crearea CPT a fost însă cântecul de lebădă al cenzurii oficiale din România. Mai ales în condițiile venirii la putere în SUA a președintelui Carter, care punea mare preț pe respectarea drepturilor omului, la Helsinki are loc în 1975 faimoasa Convenție ce trata acest subiect. România lui Nicolae Ceaușescu a susținut fervent hotărârile luate în Finlanda, bineînțeles punând însă accentul pe „neamestecul în treburile interne ale altor țări” – îi era teamă de URSS și de criticile care veneau din Occident cu privire la modul în care înțelegea să conducă țara. Aceste critici se refereau și la felul în care era înțeleasă în România libertatea de exprimare. Mai ales că, în 1974, se dăduse o lege a presei, care, într-un paragraf, suna în felul următor: „Presa și radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut concepția înaintată a partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului”. Cu o astfel de lege „nu se putea admite sub nici un motiv publicarea unor lucrări sau opinii – indiferent din partea cui ar veni – care contraveneau ideologiei partidului”. Era doar perioada în care se punea mare preț pe „Tezele din iulie”!

Deci, pentru a-i cere parcă dovezi de sinceritate lui Ceaușescu, guvernele occidentale au făcut presiuni asupra liderului de la București în care îi solicitau acestuia, între altele, și desființarea cenzurii.

De voie-de nevoie, Nicolae Ceaușescu va da Decretul nr. 427/29.VI.1977, prin care Comitetul pentru Presă și Tipărituri este desființat. Oficial, cenzura nu mai exista în România.

Neoficial, însă, cenzura își trăia liniștită viața. Își schimbase doar forma, era mult mai subtilă, dar tăia în continuare în carne vie. „Încă din 1975, pentru manuscrisele literare funcționa traseul Editură-Redacție-Consiliul Culturii și Educației Socialiste-Secția de Propagandă a CC al PCR. Vechea cenzură se transformase în autocenzură”. Astfel că, „nemaiexistând o cenzură (de stat) oficială, autorii nu mai puteau urmări draconicul traseu-tunel prin care circulau manuscrisele, noianul de păreri-impresii verbale ce se puneau în mișcare, voit derutante despre o carte sau un autor”.

Adaptând în stil propriu legea fundamentală a fizicii conform căreia „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, o parte a documentelor fostului CPT trec în patrimoniul Consiliului Culturii și Educației Socialiste (indicatori de plan, bilanțuri ale activității economico-financiare, statele de funcțiuni, inventare de patrimoniu, probleme de personal, cărți de muncă, dosare, fișe, aprecieri, etc.). Restul documentelor (înșirate pe 120 de metri liniari) a trecut la Direcția Generală a Arhivelor Statului.

Faptul că nu mai exista o cenzură oficială trebuie înțeles în sensul că nu mai există indicații, informații interzise, liste de subiecte tabu, toate venite „de sus”, pentru că exista totuși acest Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, care, dacă nu practica cenzura, cel puțin încuraja cât putea autocenzura

De altfel, acest Consiliu a absorbit o mare parte din angajații defunctului CPT (fost DGPT). Responsabilitatea apariției manuscriselor a trecut asupra celor cu funcții de conducere în acest organism. Este deci evident că acești sus-puși nu aveau nici un interes să apară publicații neconforme cu ideologia comunistă, în caz contrar primii care ar fi fost trași la răspundere fiind ei. „O altă parte a membrilor fostului CPT au fost numiți în fruntea unor instituții mediatice”, unde este de crezut faptul că și-au exercitat în continuare rolul de zbiri ai presei române.

Un alt argument ce demonstrează că, după 1977, cenzura „moare, dar nu se predă” este decizia Consiliului de Stat al RSR din 23 martie 1983, în urma căreia deținătorii de mașini de scris și de mijloace de multiplicatoare se văd nevoiți să le declare la Miliție.

Cenzura de tip comunist, cu tot cu schimbarea la față survenită în 1977, a continuat să pună bețe în roată scriitorilor, ziariștilor, regizorilor, artiștilor din toate domeniile, până în 1989. Poate că principalul motiv care i-a scos pe oameni în stradă în decembrie ’89 a fost nerespectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Nu e deci de mirare că, atunci când revolta populară a învins, instituțiile care suprimau, într-un fel sau altul, aceste drepturi și libertăți s-au pulverizat.

Capitolul ÎI: O analiză a cenzurii românești

2.1 Un istoric al cenzurii

Din punct de vedere istoric, s-ar putea afirma că cenzura a apărut încă din Antichitate. Unii autori identifică în gestul Apostolului Pavel de a distruge în public inscripțiile exorciștilor o primă formă de manifestare a cenzurii. Alții consideră că Antichitatea nu a cunoscut cenzura (cel puțin, nu așa cum este ea înțeleasă astăzi), interdicțiile suportate de anumiți gânditori ținând mai degrabă de respectarea dogmelor religioase. Așa se face, de pildă, că în anul 411 î. Hr., Aeropagul grecesc ardea pe rug scrierile sofistului Protagoras, care se îndoise de existența zeilor. Tot un act de cenzură ar putea fi considerată incendierea bibliotecii din Alexandria, cele peste 700 000 de volume împărtășind idei păgâne, în opinia invadatorilor.

Fără îndoială, o cenzură drastică a exercitat-o Biserica, în special cea catolică, în „anii de glorie” ai Inchiziției. Cărțile interzise erau arse, uneori laolaltă cu autorii lor, considerați eretici. Astfel, în 1563 apare „Index librorum prohibitorum”, inițiat de papa Pius IV. Acesta era un catalog al cărților interzise. Uimitoare carieră, având în vedere că de-abia în 1966 s-a emis o decizie care a suspendat apariția Index-ului. Scriitori și filosofi precum Boccaccio, Dante, Descartes, Diderot, Hugo, Kant, La Fontaine, Lamartine, Montesquieu, Pascal, Rabelais, Spinoza, Swift, Voltaire ș.a. și-au văzut numele în „selectul” catalog al Vaticanului.

Instituirea oficială a cenzurii a venit în 1742, în Franța. La Paris începe să funcționeze un „corp cenzurial” ce număra 79 de funcționari, fiecare fiecare fiind specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulți, 35, supravegheau beletristica.

În Țările Române, până în 25 iulie 1784, cea care răspundea de cenzură era Biserica. După această dată însă, domnitorul Mihail Șuțu introducea și la noi cenzura oficială, denumită „cenzură domnească”. Mai târziu, pe 23 august 1840, „Dacia Literară” a lui Mihail Kogălniceanu trage obloanele din cauza unui proverb „scăpat” în revistă: „Peștele de la cap se împute”. Domnitorul Mihail Sturza l-a considerat o aluzie la persoana sa și a dispus suspendarea revistei.

Pentru unii „secolul vitezei”, pentru alții „secolul războaielor”, secolul XX a însemnat și „secolul războaielor împotriva cărții”. Startul cenzurii pe scară largă îl dă nou-înființata (în 1917) Uniune Sovietică. Multe scrieri sunt suprimate împreună cu autorii lor. Fenomenul în sine nu este nou, noutatea constând în amploarea sa. Drumul închisorilor, al Siberiei sau, mai simplu și mai eficient, al plutoanelor de execuție a fost luat de un număr imens de autori, chiar și dintre cei care simpatizau sau susțineau cauza comunismului. Să amintim doar de controversatul Maiakovski. Acesta era considerat aproape un poet de geniu, când, după Revoluția Bolșevică, a trecut cu arme, cu bagaje în tabăra lui Lenin. Totuși, numeroasele sale ode închinate acestuia nu l-au salvat de la o moarte suspectă. Autoritățile comuniste ale acelor vremuri afirmau că poetul revoluționar s-ar fi sinucis. În folclor circulau însă două anecdote care, în fond, spuneau același lucru. În prima se zicea că poetul Maiakovski „ar fi fost sinucis”, iar cea de-a doua afirma că ultimile cuvinte ale lui Maiakovski dinainte de a se sinucide au fost „Tovarăși, nu trageți!”

Adversară înrăită (din punct de vedere ideologic) a Uniunii Sovietice, Germania nazistă a preluat însă modelul lui Lenin și Stalin în ceea ce privește cenzura și l-a aplicat cu brio. Cărțile necorespunzătoare cu idealurile ariane ale lui Hitler erau supuse auto-da-fé-ului în public. De prisos să mai spunem că cele mai multe erau scrise de autori de origine evreiască.

Revenind în patria sovietelor, în 1958 Boris Pasternak obține Premiul Nobel pentru Literatură pentru romanul „Doctor Jivago”. Este forțat de autorități să refuze Nobelul. În 1962, Aleksandr Soljenițîn publică în revista „Novîi Mir” „O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Mai târziu (în 1970), câștigă și el Nobelul pentru Literatură cu „Arhipeleagul Gulag”. Soljenițîn nu mai este forțat să-l refuze, ci să plece în exil, fiind expulzat de Leonid Brejnev.

De o cenzură „mortală” este pasibil britanicul de origine indiană Salman Rushdie. Cartea sa „Versetele satanice”, apărută în 1988, a ofensat întreaga lume musulmană. Un tribunal extraordinar al lumii islamice l-a condamnat la moarte și până în ziua de azi scriitorul trăiește sub o pauză strictă, fanatici religioși încercând în câteva rânduri să ducă sentința la îndeplinire.

Acest succint tablou cronologic al instituției cenzurii confirmă ideea că puternicii zilei au avut nevoie dintotdeauna de un organism care, într-un fel saau altul, să mai reteze din aripile gândirii. Unde nu s-a putut „cu frumosul” (dacă poate fi numită astfel distrugerea unei opere în care autorul a investit timp și frământări nesfârșite, spirit și suflet), s-a procedat la eliminarea fizică a autorului. Cerberul cenzurii a stat mereu de veghe, dar nu la porțile Hadesului, ci la cele ale Câmpiilor Elizee ale spiritualității umane.

2.2 O teorie a cenzurii românești

Puterea nou instalată la București în anii ’44-’45 cu ajutorul esențial al Armatei Roșii, avea neapărată nevoie de o portavoce, prin intermediul căreia să-și atragă de partea sa masele. În același timp, pentru ca mesajul său să nu fie „bruiat”, partidul comunist a făcut tot ce i-a stat în putere ca, încă de la început, să suprime celelalte instituții care nu serveau intereselor sale prin ce scriau, difuzau, publicau. Cu alte cuvinte, încă din primii ani de după obținerea puterii – mai mult oferită pe tavă de sovietici, decât cucerită prin forțe proprii – , comuniștii de la București au instituit cenzura.

Ceea ce și-a dorit cenzura comunistă din România a fost nivelarea conștiințelor, uniformizarea lor, într-un final. „Cenzura a reprezentat una din procedurile fundamentale puse în lucru de regimul comunist românesc în vederea constituirii unui spațiu public și a unei culturi comune”. Țelul suprem al comuniștilor – pe plan socio-uman, să spunem – era crearea „omului nou”. Or, unul din instrumentele folosite la crearea acestui „om nou” este controlul informațiilor. „Controlul informațiilor este instrumentul folosit în restructurarea concepțiilor, în modificarea concluziilor experienței de viață, în deformarea relațiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea sistemelor de norme morale și etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, în remodelarea sentimentelor”. Multe obiective, toate îndeplinite cu brio!

Cenzura comunistă a mers mână în mână cu propaganda. Una fără alta nu se putea. Interesant este faptul că, în primii ani de la actul de la 23 august 1944, propaganda comunistă cerea respectarea libertății presei. E drept că se referea de fapt la libertatea presei comuniste, nu a presei în general. Așa suna și un articol din „Scânteia” acelor ani: „Libertate pentru presa democratica, da! Libertate pentru naziștii din presa română, nu!”. Așa-numiții naziști din presa română erau, evident, toți cei care nu susțineau cauza comunismului. Se aplica și aici dictonul „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

N-am putea spune că modelul comunist de cenzură se diferențiază radical de alte modele, cel nazist, de exemplu (cele două sisteme, comunismul și nazismul, au și fost văzute ca fiind în esență de aceeași natură, dar cu „semn” inversat). Se prea poate totuși ca, în timp ce în Germania ariană, propaganda să fie pe primul loc, în comunism, accentul să se pună pe cenzură. Acceptând ideea că cenzura și propaganda, luate împreună, constituie un model de comunicare în masă, putem identifica unele din componentele acestui moodel: „decuparea ipocrită a evenimentelor, ocultarea acestora – procese supravegheate de ”funcționarii Adevărului” – , dependența de o unică agenție de presă (națională, oficială și de stat, sub controlul partidului), a întregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie și al practicilor profesionale, al resurselor materiale și al discriminării produselor culturale, privarea de surse alternative de informare”. Același autor numește câteva rezultatele aplicării acestor componente (metode): „generalizarea „limbii de lemn”, a discursului publicistic steril și sterilizant, construit din „adevăruri convenabile” și din „interpretări conforme”, vicierea educației și culturii prin politizarea lor excesivă (cenzura comunistă taxa drastic apolitismul – n.m.), paralizarea fluxurilor informaționale atât la nivelul sferei private, cât și al celei publice – publicului i se cere să adere la „ adevărurile oficiale”, iar dacă nu o face, să nu-și manifeste îndoiala, să nu exprime comparații și, mai ales, să nu critice”.

În teoria jurnalismului se spune că acesta nu înfățișează de fapt realitatea, ci o recompune, instituind criterii, valori, norme ce diferă, poate, de cele existente în viața de zi cu zi. Cenzura comunistă și-a pus atât de mult amprenta asupra presei, încât aceasta nu doar a recompus realitatea, dar a reușit să o transforme într-un veritabil basm, inversând ierarhii, transformând albul în negru și negrul în alb. M. Petcu vorbea de o „non-actualitate vehiculată de presă” și de faptul că „unica valoare a unei știri este dată de măsura în care servește partidului unic”. Într-un stat democratic, cu un sistem pluripartidist și în care libertatea de exprimare nu cunoaște limitări (prea mari; ele totuși există pretutindeni), un asemenea mod de a vedea lucrurile ar fi catalogate drept aberații de majoritatea populației, iar publicațiile având astfel de înclinații ar ajunge la gunoi (așa cum se întâmpla de altfel cu publicațiile comuniștilor înainte de venirea acestora la putere; ideile exprimate în „Scânteia” nu aveau cum să prindă la români, întrucât cereau, de pildă, separarea Transilvaniei de România. Ce să mai spunem de Basarabia, despre care aceeași „Scânteia” scria că fusese răpită de România Uniunii Sovietice. Pe cale de consecință, „Scânteia” cu tot cu minusculul partid care o edita intraseră în ilegalitate). Trist este însă faptul că în România comunistă doar la acest mod se făcea presă, iar populația era obligată să înghită minciunile, omisiunile vânturate prin ziare. Acestea erau niște pastile amare, greu de înghițit, iar cenzura și propaganda erau cele ce deschideau larg gura oamenilor (desigur, nu pentru a vorbi). Când acestora două li se adăuga și Securitatea, „tratamentul medical” aplicat se solda cu închisoare, deportări și execuții.

„Ca părtașă la tot ce a însemnat teroarea comunistă, alături de Propagandă și Securitate, Cenzura, cu statut de instituție de guvernământ, menită să schilodeze, cu surâsul pe buze, spiritul creator, gândul individual și colectiv, a fost, pare-se, în unele privințe, mai greu de suportat, în timp,decât încarcerea fizică trăită de numeroși intelectuali, a căror cugetare, numai aparent întreruptă, i-a ajutat să supraviețuiască întru spirit. Dacă Propaganda urmărea schimbarea modului nostru (logico-natural) de a gândi și simți prin documente de partid, în istovitoare ședințe și prelucrări diurne, iar Securitatea, prin torturi fizice și psihice, Cenzura acționa direct asupra intelectului, pe care îl bloca ori îl deturna lent spre scopuri direcționate, în zone de reflecții împrumutate ori elaborate contrafăcut”.

Regimul comunist, ca orice sistem totalitar, are tendința de a ridica între el și masa condusă numeroase obstacole. Se înconjoară, la propriu și la figurat, cu garduri de sârmă și oameni în uniformă. Atmosfera într-un astfel de regim este una de cazarmă militară. Peste tot numai semnul „Interzis”. La această stare de fapt contribuie în bună parte și cenzura. Barierele sale nu au materialitate (deși, uneori, o au), dar sunt poate cel mai greu de trecut tocmai din cauza acestei lipse de substanțialitate. Cenzura comunistă pune cătușe gândirii, și acestea sunt poate cel mai greu de desferecat. Un autor basarabean vorbește de cenzura și sistemul comunist de dincolo de Prut, dar situația este identică cu cea din România comunistă: „Întreg sistemul ideologic comunist totalitar era astfel conceput, structurat, de sus în jos, făcut să funcționeze prin numeroasele lui verigi, mecanisme, organe de resort și organizații cu diferite posibilități și potențe de constrângere și corupere, care cuprindeau societatea în ansamblul ei, dar în special exercitau un strict, permanent control asupra părții ei gânditoare…”. Același autor declară că nu a auzit de cenzură în totalitarism, nu a văzut cenzori în totalitarism, dar a „trăit dureros, până la coșmar, presiunea exercitată asupra sufletului” său și asupra „actului creator de forțele secrete ale sistemului totalitar”. De aici, el trage concluzia că, cel puțin în spațiul basarabean, „cenzura în totalitarism nu a fost decât o absență omniprezentă…”.

Totuși, după cum se va vedea, cenzura comunistă în România nu era deloc o „absență”, ci dimpotrivă, o „prezență”. Atributul „omniprezentă” se păstrează.

Capitolul III:Cenzură în literatură și presă

3.1 Cenzură în literatură

Am văzut până acum cenzura comunistă privind dinspre sediul Comitetului Central. Am văzut modul de organizare și câteva din normele legislative ce asigurau funcționarea instituțiilor abilitate să practice cenzura. În paginile ce urmează vom trece de partea cealaltă a baricadei, urmărind felul și metodele în care acționa cenzura și, implicit, observând reacțiile celor loviți în spiritul lor creator (și, uneori, în chiar existența lor fizică). Aceasta este adevărata istorie a cenzurii, una de luptă, care „a decis supraviețuirea literaturii. Aberantă și tragică în esență, înscriind destule faze „eroi-comice” și episoade burlești, lupta cu cenzura a produs un mare „dosar” ce însoțește, într-un subsol întunecat, fiecare carte, fiecare capitol, fiecare poem, fiecare cronică, fiecare cuvânt”. Ferindu-ne a cădea în excese și de a afirma că întreaga cultură română (cu mici excepții, desigur) a rezistat în fața uniformizării preconizate de comunism, trebuie totuși avut în vedere faptul că cenzura se poate declara destul de mulțumită de ce a realizat de-a lungul existenței sale. Trebuie să acceptăm, chiar dacă nu ne convine tuturor, că „producția literară a pendulat între aderarea (mai mult sau mai puțin nuanțată, mai mult sau mai puțin transfigurată) la proiectul comunist și evadarea din realitate. Exceptând unele jocuri subtile, cu „cheie” (așa-numitele „șopârle” – n.m.), ea nu a vorbit oamenilor despre preocupările reale ale epocii”. Deci, dacă suntem de acord că „lupta cu cenzura a decis supraviețuirea literaturii” (prin extensie, a culturii), trebuie să acceptăm și că după o bătălie rămân în luptă morți și răniți. Ba uneori sunt și dezertori. Au existat toate aceste categorii în lupta împotriva cenzurii. Cu și fără ghilimele.

Am amintit deja de lista publicată în 1945 ce conținea o serie de autori interziși: I. Al. Brătescu-Voinești, Eliade, Radu Gyr, Iorga, C. Z. Codreanu ș.a. Acestora li se vor adăuga Nichifor Crainic, Noica, Cioran, Ionesco și, în general, cei care erau plecați din țară (și nu mai aveau de gând să se întoarcă), și mai ales, cei care simpatizaseră dreapta politică.

Multe lucruri îi deranjau pe comuniști și cenzurau la sânge orice nu servea cauza marxism-leninismului. Spre exemplu, într-o primă perioadă a fost luat în vizor Tudor Arghezi, catalogat, alături de Lucian Blaga, drept scriitor „formalist”. Arghezi era considerat prea „burghez” de autoritățile vremii și a trăit până pe la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 într-un fel de domiciliu forțat în casa de la Mărțișor. Va adera, într-un fel, la politica partidului, acceptând compromisul pe care l-a constituit volumul „1907” și o parte din „Cântare Omului”. O notă a DGPT din 22.XI.1961 spunea: „Poezia putând fi interpretată greșit din punct de vedere politic, a fost sesizată conducerii editurii. Aceasta a discutat cu autorul care a fost de acord cu scoaterea ei din volum. Anexăm poezia”. Probabil limbajul prea „colorat”, specific arghezian, îi deranjase pe cenzori:

Și dumneata?

Și dumneata, a cărui gură pute Privirea grea de-o veghe-nveninată

Ce fel de viermi și ce fel de ciuperci Mocnește vânătă ca niște zer.

Hrănești în vorbele stătute, Nu știu ce zări ți-o turbură vreodată

Cu care mă îndulcești și mă încerci? Și-o luminează strâmb ce soi de cer.

Pe când te bucuri și mă lauzi, frate, În bunătatea ta, spoită ca de Paște,

Mă uit în sufletul tău biet, M-am poticnit de-o piatră de la fund

Bolnav în bubele umflate Și am călcat pe mațe vii de broaște,

De un puroi ce coace-afund și-ncet. Care alunecă pitite și se-ascund.

Despre volumul său „Poezii” putem afla de la cenzorii DGPT următoarele: „Pe parcursul volumului sunt presărate versuri cu caracter mistic, nu se vede evoluția poetului în această privință”.

Anii ’50 sunt cei mai grei ani pentru literatura română. Această perioadă a fost marcată de impunerea în literatură a realismului socialist. „Literatura trebuia să fie, în primul rând, accesibilă maselor, scrisă deci la modul elementar, ca să poată fi un instrument de educare comunistă pentru formarea conștiinței socialiste. Trompeta vestitului erou pozitiv chema zi de zi oamenii muncii să-și vadă profilul moral și fizic, să urască în spiritul proletar pe cel negativ, exponentul periculos al claselor exploatatoare aflate în putrefacție”. Astfel se explică succesul în epocă al poetului cizmar Teodor Neculuță sau al unor producții gen „Silvester Andrei salvează abatajul” sau „Lazăr de la Rusca” (pseudo-poem scris de viitorul disident Dan Deșliu). Aceasta se întâmpla în timp ce scriitori clasici erau cenzurați sub diferite motive. Într-o notă DGPT (din 13.X.1954) găsim următoarele „intervenții obligatorii” referitoare la Șt. O. Iosif (intervențiile obligatorii nu puteau fi discutate; observațiile erau facultative, dar era preferabil să se țină cont de ele): „Naționalismul șovin îi viciază grav câteva lucrări, în primul rând drama „Zorile””. Sau „Atunci a scris el imnul „La arme!”, care a fost considerat de critica vremii drept cea mai reprezentativă lucrare a lui, ceea ce a păgubit foarte mult cunoașterii a ceea ce este realmente reprezentativ și valoros în creația sa. Imnul războinic se așează însă printre scrierile regretabile ale poetului nostru”. Într-o altă notă, din 30.IX.1959, se dispune scoaterea în întregime din volumul „Păcatele tinerețelor” de C. Negruzzi a poemului „Aprodul Purice”. Era prea „naționalist”, în condițiile în care românii trebuia să fie „internaționaliști” convinși. Pentru a nu-i irita pe sovietici, în aceeași notă referitoare la Negruzzi întâlnim indicația ca următorul fragment să fie eliminat: „Multe parascovenii – de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană – are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavonă”. O notă de subsol explică: „Negruzzi se referă la felul cum au fost împământenite în limbă unele cuvinte împrumutate din limbile slavice; anumite forme neregulate îl duc la concluzia exagerată că ne-am afla în fața unei „anomalii nesuferite””. Negruzzi mai este cenzurat într-o notă a DGPT din 22.IX.1959, pentru un fragment din „Alexandru Lăpușneanu”: „Figura ei avea acea frumuseță care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum, degenerând cu amestecul națiilor străine”. La data emiterii acestei note se împlinea de-abia un an de când Armata Roșie se retrăsese de pe teritoriul țării, deci e lesne de înțeles de ce partea cu „amestecul națiilor străine” n-a convenit.

O altă intervenție obligatorie din aceeași notă elimina cântecul „Ștefan, Ștefan, domn cel mare” din lucrarea lui B.P. Hasdeu „Ion Vodă cel Cumplit”. Lucrătorilor DGPT care emiseseră această notă nu le-au plăcut formulările „Nevoit să-și irosească puterea de muncă în slujbe care de care mai mizerabile și mai umile (revizor local, redactor…)” referitoare la Eminescu, „Poetul țărănimii cum pe bună dreptate a fost numit…” (despre George Coșbuc) sau „…în paginile ziarului „România” înflăcărează pe ostași în dragostea lor fierbinte față de patrie” (despre Sadoveanu).

Să ne aruncăm privirea și pe nota Direcției din 11.I.1960, privind prefața la volumul „Fire de tort” al lui Coșbuc, scrisă de Alex. Săndulescu. Sunt eliminate formulări precum „George Coșbuc este fără îndoială cel mai autentic poet al satului românesc de acum trei sferturi de veac…”, „…volumul de proză atât de actual și azi „Superstițiile păgubitoare ale poporului român””, „Coșbuc a surprins cu finețe momentul când otrăvita opinie publică, în frunte cu părinții începe să-și reverse urgia” sau „Doina exprimă de fapt realitățile cele mai crude ale existenței plugarului, …căruia îi șoptește viers de alean, dar și îndemnul la împotrivire”. Nu se dau explicații cu privire la aceste eliminări.

Regimul comunist, în primii lui ani de după 1944, făcea alergie la noțiuni precum „național”, „patrie”, „patriotism” și alte asemenea. Ca urmare, nu putea suporta nici personalitățile care se manifestaseră în sensul acestor noțiuni, chiar dacă acele personalități trecuseră de mult într-o lume mai bună. Este și cazul lui George Barițiu, ale cărui „Articole literare” apărute la ESPLA sunt cenzurate prin nota DGPT din 5.VI.1959: „Intră deci și el în cadrele vestitei pleiade de profesori ai Blajului, care și-au legat numele de o fecundă operă culturală și națională”. Nici Caragiale nu scapă tirului necruțător al cenzurii. O observație strecurată în nota din 20.VIII.1959 specifica: „Întrucât volumul apare în colecția „Biblioteca pentru toți”, considerăm necesar să se arate în prefață de ce premiera piesei „O noapte furtunoasă” a fost aproape un eșec”. Despre contemporanul marelui dramaturg, Alexandru Vlahuță, nu mai trebuia să se știe că „ajunge chiar la atacuri directe la adresa socialiștilor, în aceste articole, tipărite apoi, în 1895, în volumul „Un an de luptă””. Tot lui Vlahuță îi era eliminată din volumul „Poezii”, apărut la ESPLA, poezia „Inter arma”, în întregime.

În mașina de tocat a cenzurii cade „aproape tot ce se tipărise în trecut, de la cele religioase (Noul Testament, Catehismul, Biblia etc.) până la cele semnate de foști oameni de stat, oameni de știință (C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Victor Slăvescu, Simion Mehedinți) și scriitori (Ion Agârbiceanu, Mihai Eminescu, O. Goga)”. Să nu uităm că și Ion Barbu era trecut pe linie moartă, ca și Bacovia, iar Vasile Voiculescu face și pușcărie. DGPT categorisea „infracțiunile” scriitorului/jurnalistului în felul următor:

Denigrarea realității noastre economico-sociale;

Manifestări de naționalism;

Tendințe obiectiviste (probabil o greșeală; comuniștii taxau mai degrabă subiectivismul);

Încercări de propagare a misticismului;

Diverse greșeli politice.

Într-o mostră de limbă de lemn impecabilă sunt „trasate sarcinile” ce le revin cenzorilor DGPT. Cu o astfel de grilă de lectură, nu e de mirare că cenzura intervenea și unde nu era cazul: „În față ne stă sarcina de a discerne, cu grijă, din materialele lecturate, dezbaterea creatoare, partinică, de optica interioară, conservatoare, depășită de viață, de tendințele de negativism și liberalism, de a delimita concepția înaintată menită să servească progresul spiritualității noastre socialiste, de cele străine nouă, propovăduitoare ale iraționalismului și misticismului”. Ce puteau înțelege „bieții” lectori dintr-o astfel de frază fără sens? Mai nimic. Eventual, combaterea misticismului. Prin urmare… Într-o discuție pe marginea romanului „Satul fără dragoste” al lui Radu Boureanu, ia cuvântul un anumit tovarăș Al. Ștefănescu: „În ce ar consta defectele cărții după părerea mea? Ele constă (sic!) în următoarele: preluarea necritică a cărții și tovarășul Boureanu nu a luat adevăratul folclor care să poată avea un caracter educativ pentru poporul nostru (…) A doua defecțiune e faptul că simbolistica cărții e foarte confuză (…) Acum, faptul că după ce a terminat cu cele spuse de dânsul sunt reale – adică că teatrul nu poate din anumite motive tehnice – am luat-o și am dat-o la făcut referate, în care referate se arătau mari lipsuri ale lucrării”. Cam astfel de oameni își dădeau cu presupusul despre ce poate și ce nu poate să fie publicat! În aceeași discuție, presupusul misticism al cărții este disecat și analizat pe toate fețele, hotărându-se clar: „…în republica noastră populară o carte în care există asemenea explicații, care justifică superstiția, nu trebuie să vadă lumina tiparului (…) Noi nu ne putem permite astăzi, la 11 ani după eliberarea țării noastre, să dăm în mâna poporului muncitor o carte în care mai există joimărițe și fel de fel de lucruri care nu ajută la educarea poporului nostru”. Cărții îi mai este descoperit un păcat capital: „În aceastp feerie se observă o atitudine ostilă regimului nostru și Uniunii Sovietice. Prin această feerie poetul cheamă la luptă „poporul adormit” împotriva „pericolului roșu””.

O campanie asiduă îndreptată împotriva „misticismului” făcea ca, de pildă, în cărțile pentru copii, termenul de „Dumnezeu” să fie înlocuit cu „Mama Natură”. Mai târziu, în „Epoca de Aur”, fotografiile ce înfățișau biserici erau astfel tăiate, încât crucea nu apărea în clișeu.

Scriitorii, în operele lor, trebuia să fie optimiști, mereu cu zâmbetul pe buze. Însă nici chiar autorilor ce îmbrățișaseră din start ideologia comunistă nu le ieșea întotdeauna. Volumul „Nașterea statorniciei moșii” de Ion Gheorghe este oprit de la tipărire, fiind „necorespunzător din punct de vedere politic” deoarece „nota predominantă a întregului volum este pesimismul”. Pe aceleași considerente sunt eliminate poezii și proze precum schița „Drepte și sigure și drepte” de Iulian Neacșu, schița „Pălăria” de Mihai Vișan, reportajul „Uzina cu suflete de mamă” de Romulus Zaharia. Mai târziu, în 1967, lui Adrian Păunescu i se cenzurează unele versuri publicate în „Gazeta Literară” pentru că erau încărcate de tristețe, ceea ce nu dădea bine. O altă notă, ceva mai veche, informa: „La începutul lunii ianuarie 1956, „Scânteia Tineretului” a publicat poezia „Moartea albatrosului”, de Nicolae Labiș, poezie îmbibată de un spirit demobilizator. În această poezie era opus simbolului albatrosului ca vestitor al revoluției și al trezirii maselor la luptă un albatros ucis, cu aripa frântă și murdărită în noroi”. În legătură cu Nicolae Labiș, trebuie spus că el era considerat ca fiind foarte înzestrat și de către autoritățile comuniste. Numai că, tocmai fiind atât de înzestrat, înțelegea să nu se supună dogmelor absurde ale proletcultismului și realismului socialist, venite de la Jdanov, ideologul suprem de la Kremlin. În 1950 fusese înființată Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, ce se dorise a fi un fel de fabrică de scriitori proletcultiști. Școala aceasta a fost frecventată și de Labiș, el fiind, evident, cel mai valoros „învățăcel”. Să vedem însă ce părere are DGPT despre activitatea lui Labiș din cadrul Școlii de Literatură: „Direcțiunea școlii mai are de dus o luptă continuă în ceea ce privește educarea tinerilor studenți. Printre aceștia sunt unii poeți talentați cum este Nicolae Labiș, care aduce cărți cu caracter dușmănos în școală scrise de scriitori legionari ca Radu Gyr sau de scriitori formaliști ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc. (…) Unii poeți (…) scriu poezii lipsite de conținut, în care apar păduri, câmpii și munții în care găsești de toate, numai omul nou, constructor al socialismului nu-l găsești”.

Câteva luni mai târziu, un referat asupra activității Școlii de Literatură atrage atenția asupra următoarelor: „Se remarcă însă și un fenomen negativ, îngrijorător: evaziune spre poezia meditativă, ruptă de viață, spre intimism (Nicolae Labiș, D. Ciurea) – alunecare aproape generală spre idilism. Astfel, sunt ocolite conflictele vieții, aspectele negative ale realității, lupta de clasă. Necombătute la timp, aceste tendințe de ocolire a problemelor centrale duc la vânturarea a tot felul de teme minore, veșnice – dragoste, moarte sau nemurire”. În același referat amintit mai sus se constată și alte „fenomene îngrijorătoare”: „Poeziile lui Esenin au influențat în așa măsură pe acești tineri încât, deși în țara noastră cresc prea puțini mesteceni, poeziile lor abundă de „păduri de mesteceni”. În loc să scrie cu vigoare despre oamenii zilelor noastre, ei se lasă cuprinși de o melancolie bolnăvicioasă care îi duce la contemplarea vieții, dar nu la o tratare serioasă a acesteia în lucrările lor”. Pentru a depăși aceste „lipsuri”, redactorii acestui referat propun câteva soluții „în spiritul epocii”: Ei (studenții Școlii – n.m.) trebuie să ducă o muncă obștească de însușire a problemelor de literatură, să activeze cât mai mult în secțiile de creație ale Uniunii Scriitorilor, în organizația de bază UTM de la Uniune, să ducă muncă obștească”.

Despre viața intimă a liderilor comuniști ai epocii se știu destule lucruri pentru a putea afirma că nu erau tocmai ușă de biserică. Totuși, în literatură, comandamentele erau ferme: pudoare. Iată o mostră:

„În clipa aceea fata s-a trezit

O gură de copil nerăbdător

Vroia să prindă sânu-abia mijit

Prin bluza ei de cit, deschisă-ușor.

Vecini de tren. Ea nu știa de unde

Venea copilul. Dar a fost de-ajuns

Hotaru-acestei singure secunde

Ca, fericită, să zbucnească-n plâns.

Imaginea prin care Veronica Porumbacu a vrut să-și exprime sentimentele nu-i lipsită de erotism.

„Tot trupul zvelt al fetei tresări

La presimțirea matură și nouă”.

Astfel reacționează tânăra fată la mișcarea instinctivă a copilului.

Publicarea acestei poezii a Veronicăi Porumbacu arată că redacția „Vieții Românești” nu și-a însușit pe deplin critica Organului Comitetului Central și nu a adoptat o atitudine principială față de materialul publicat în paginile revistei”. Sau, un alt exemplu: „Proza debutantei Doina Lașcu, intitulată „Soare cald de toamnă”, redă într-o formulă nudă, vulgară, obsesiile sexuale ale unei liceene care, din cauza unei incidentale dereglări hormonale, se teme că a rămas însărcinată, fără să fi avut raporturi sexuale. Regretul ei cel mai mare este că își va pierde fecioria prin intervenție chirurgicală.Schița a fost eliminată”.

Ce să mai spunem de romanul „Ușa” al lui Paul Goma, căruia Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu-i acordă „bunul de tipar” și din cauza „erotismului obsesiv al eroinelor”. Iată ce era considerat „erotism obsesiv”: „…în roman continuă să existe numeroase expresii și situații triviale. Sunt relatate scene de erotism excesiv, cele patru eroine manifestând o deosebită procupare erotică. Viola Bizim relatează participarea ei la orgii colective. Actrița Alice, care manifestă o teamă erotică față de propriul ei fiu, trăiește cu un coleg al acestuia. Florica Iosub, fire „arzoaică”, cum se definește singură, a avut la o vârstă fragedă o fetiță – Svetlana – cu un ilegalist, într-o casă conspirativă, în închisoare a practicat un fel de masturbație, a suferit toată viața din cauza temperamentului mai ponderat al soțului ei”.

Autorilor le mai era interzis să înfățișeze într-o lumină oarecum mai favorabilă societatea de dinainte de 1944. Despre aceste lucruri nu se putea scrie decât cu ură și „mânie proletară”, orice încercare de a „umaniza” vreun reprentant al burgheziei sau, Doamne ferește!, vreun hitlerist fiind sortită eșecului. Așa se face că o proză a lui Petru Vintilă („Linia vieții”) este oprită de la tipărire pentru că are ca temă „integrarea unei familii burgheze în viața noastră nouă”. O altă proză, a lui Paul Schuster, are aceeași soartă fiindcă în ea „un fost ofițer hitlerist își expune concepțiile sale filozofice reacționare într-o discuție cu un învățător”. La fel, o schiță ce „nu reușea să redea atmosfera de teroare legionară” este eliminată din „Gazeta Literară”.

Lupta de clasă trebuia să reiasă prin toți porii din lucrările ce mergeau la DGPT pentru a obține „bun de tipar”. Dacă acest lucru nu se întâmpla, lucrarea se întorcea la autor, cu observațiile cenzorilor (care nici măcar nu erau cunoscuți scriitorilor, fiind identificați prin niște numere pe care la ștampilau pe manuscrise). Un exemplu în acest sens este referatul cu privire la activitatea Editurii Tineretului, emis de CC al UTM în 8.III.1952, din care spicuim: „În roman („Răscoala iobagilor” de I.D. Mușat – n.m.), condițiile de viață ale iobagilor nu sunt foarte bine realizate; de aici, cauzele răscoalei nu apar destul de clar. Antagonismul de clasă dintre iobagi și nobili nu este destul de bine scos în evidență. Adeseori burghezia este privită cu ochii noștri de astăzi”. Sau: „În „Judecata” de Aurel Mihale chiaburii la început lucrează nestingheriți, pentru ca spre sfârșitul nuvelei să fie descoperiți cu o ușurință uimitoare. Citind o asemenea nuvelă, cititorul poate să ajungă la concluzia că dușmanul de clasă nu trebuie învins prin luptă căci la urmă cade singur în laț, fără ca aceasta să nu (sic!) ceară eforturi deosebite și vigilență”. Tot la rubrica „lipsuri” a acestei reviste se enumerau: „manifestările ideologiei burgheze, formalismul, cosmopolitismul, naționalismul”.

Un alt motiv de indignare al cenzorilor era modul în care unii scriitori (până și dintre cei „convertiți”) vedeau evenimentele desfășurate în timpul colectivizării (forțate) a agriculturii. La acestea se adăuga tendința majoritară în rândul autorilor de a se încăpățâna să nu îi prezinte pe muncitori așa cum își doreau autoritățile comuniste. Într-un referat asupra revistei „Viața românească” (nr. I-XII/1952), lectorii DGPT se plângeau că „nici o lucrare de proză, cu excepția romanului „La cea mai înaltă tensiune”, publicată în revistă în cursul anului 1952, nu tratează teme legate de dezvoltarea industriei noastre socialiste, nu are în centrul subiectului figuri de muncitori înaintați, eroi principali ai epocii noastre de construire a socialismului. Considerăm că acest lucru este o lipsă de o deosebită gravitate”. Făcând considerații mai generale asupra acestei reviste, responsabilii cu cenzura pentru „Viața românească” identificau și cauzele acestei „lipse de o deosebită gravitate”: „Situația deosebit de gravă a colectivului redacțional se datorează în primul rând politicii de cadre a tov. Moraru care a selecționat cadrele pe bază de simpatii personale fără să țină cont de cele mai elementare criterii politice. El n-a crescut elemente tinere, talentate, legate de regimul nostru, cu o origine socială sănătoasă”. Trebuie spus că în conducerea „Vieții românești” se aflau Petru Dumitriu (redactor-șef adjunct, mai târziu a și emigrat), Aurel Mihale (redactor-șef adjunct), Veronica Porumbacu (redactor-șef adjunct), Marin Preda, Aurora Cornu, Sorin Arghir, Mihai Gafița, Remus Luca, Aurel Lambrino ș.a.

Întorcându-ne la spinoasa problemă a oglindirii colectivizării în literatură, cenzorii nu se împăcau deloc cu ideea că activiștii de partid erau niște incompetenți, trimiși prin sate să aplice cunoscuta formulă: „Nu știi? Te învățăm! Nu poți? Te ajutăm! Nu vrei? Te forțăm!” Această idee reieșea din mai toate lucrările ce tratau acest subiect. Într-o notă a DGPT cu privire la volumul „Afișe de bal” de Pop Simion, trimis editurii ESPLA, găsim următoarele: „Povestirea „Pașca-grof” este axată pe refuzul unui țăran mijlocaș de a intra în gospodăria colectivă. Îndârjirea acestui țăran este atât de puternică încât preferă să-și ucidă unica vită de muncă decât să o aducă în colectivă.

În povestirea „Darida” e înfățișată la modul ironic munca depusă de un activist pentru a convinge un țăran mijlocaș să intre în gospodăria colectivă. Acest activist trimis la țară (…) este prezentat ca un om mărginit, incompetent pentru a duce o asemenea muncă (…)

Volumul nu poate primi bun de tipar”.

O altă notă (din 21.II.1961) relata despre „prezentarea activităților activiștilor de partid ca fiind orgolioși, individualiști, lipsiți de răspundere, neprincipiali, necinstiți etc.”

Nota din 9.VII.1960 trata „probleme depășite sau greșite din punct de vedere politic și anume:

Trecerea pe lista chiaburilor a anumitor țărani mijlocași și luarea de cotă chiar prin represalii;

Conducători ai Sfaturilor Populare foști chiaburi actualmente având mari influențe;

Multe din neajunsurile de care se izbesc pot fi rezolvate numai la CC”

În nota datată 27.IX.1960, referitoare la volumul în limba germană „Simfonia câmpiilor” de Peter Jung, găsim următoarea remarcă la adresa manierei de a scrie a autorului citat, la temele operei sale: „Poeziile scrise după 23 august 1944 nu reflectă aproape deloc viața nouă de la noi din țară, realizările construcției socialiste”.

Oficial, istoriografia comunistă vorbește despre realizarea colectivizării ca fiind o operă ireproșabilă a partidului, în care țăranii se înscriau în Gospodăriile Agricole Colective (viitoarele CAP) cu un entuziasm debordant și antrenându-i și pe cei mai sceptici în această schimbare senzațională a statutului lor. Se admite, din vârful buzelor, că s-au comis și abuzuri, cu totul izolate. Dacă privim însă câteva din scrierile dedicate colectivizării, vom vedea că lucrurile nu au stat chiar așa cum voiau comuniștii șă se creadă. Este ceea ce fac și lectorii DGPT:

„S-a semnalat schița „La Bucerdea” de C. Prisnea în care se povestește cum s-a terminat colectivizarea în acestă comună și în altele vecine. Printre metodele folosite a fost și următoarea:

„Gligor Miclea, brigadierul silvic cu pădurarii lui au hotărât să meargă în sâmbăta aceea la unii țărani pentru că aveau trecere la neveste, să rupă gheața. Au venit spre dimineață cu problema rezolvată. Cu asta s-a terminat colectivizarea la noi la Bucerdea.” S-a modificat astfel: s-a scos cuvântul subliniat adăugându-se că colectivizarea altor comune s-a terminat în săptămâna următoare”.

Deși era „politically correct”, următoarea poezie n-a fost publicată în revista „Luceafărul” nr. 12/1962. Oricât ar fi servit ideologic partidului, cenzorii DGPT înțelegeau și ei că nu toate subproducțiile pot vedea lumina tiparului. Ar fi făcut mai mult rău decât bine:

„Din ultimul număr al revistei „Luceafărul” s-a eliminat poezia satirica „Păcală colectivist” (Păcală devine colectivist) de Nicolae Stoian. Vrând să satirizeze pe ultimul individ care s-a hotărât să intre în gospodăria colectivă, poetul îl identifică cu personajul popular Păcală:

„Sta nehotărât într-o răscruce,

Parcă dup-o păcăleală grea,

Neștiind pe care drum s-apuce,

Istovit de când călătorea…

Seara ca o boare abia iscată

Se apropia cu pașii blânzi

Când dădu cu ochii de-o săgeată,

Drumul indicându-l: spre Flămânzi”.

Dar în satul Flămânzi nu mai găsește „flămânzi nici de prăsilă”, ci o bogată gospodărie colectivă și atunci cere să fie primit slugă. Un colectivist îi răspunde:

„-Slugă zici? –Un moș se face roșu

Și mi-l ia de guler frumușel.

(Hait! A dat-o de belea cu moșu)

-Măi Păcală, fără de nivel!

Ești codaș la ideologie

Și cum trag concluzia e trist,

Dacă vii să-mi spui de slugă mie,

Slugă nu, te vrem colectivist. (…)”

Concomitent cu lupta împotriva acestor scăpări, cenzura comunistă nu putea suporta tratarea altor teme decât construirea socialismului. „Scriitorii sunt constrânși, atenționați să bage la cap că pe „eroul muncii socialiste” literatura trebuie să-l înfățișeze așa cum este în realitate dar, revelându-i lipsurile, trebuie să pună totodată în evidență cu putere ceea ce îl caracterizează și anume că viața sa este străbătută de patosul revoluționar al idealului comunist, că el se dăruiește cu toată pasiunea muncii sale, cauzei socialismului”. De aceea, nu e de mirare că acele cărți ce se îndepărtau de la dogmele realismului socialist nu prea aveau șanse să apară în primii 20 de ani ai comunismului românesc.

În nota referitoare la volumul „Afișe de bal” de Pop Simion, citată mai sus, un alt motiv pentru care lucrarea nu poate primi „bun de tipar” era faptul că „celelalte povestiri din volum abordează aspecte neesențiale din viața din trecut și de azi”.

Romanul „Risipitorii” de Marin Preda este criticat pentru că autorul nu prezentase în detaliu și nu acordase o maximă importanță „demascării grupului fracționist” (Pauker-Luca-Teohari) ca devianță de dreapta. În opinia cenzorilor romanului, Marin Preda ar fi trebuit să scrie numai de acest lucru, precum și de repercusiunile pe care acțiunile Anei Pauker et co. le-ar fi avut în special asupra vieții științifice și a celei rurale. Aflăm toate acestea dintr-un referat datat 20.V.1961, împreună cu modificările necesare.

Eusebiu Camilar păcătuiește și el prin relativa indiferență în fața construirii socialismului. Un lector se pronunță astfel în cazul său: „Consider insuficient ca într-un colum de 178 de pagini (67 de nuvele) doar trei povestiri de mică întindere să fie legate de actualitate”.

Tot ce ieșea din tiparele venite de la Moscova era eliminat, tăiat, retrimis pentru reformulări și alte „rele tratamente”. Ca să nu mai spunem că aceeași soartă o aveau materialele ce depășeau nivelul de înțelegere al cenzorilor (care erau departe de a fi niște critici literari). Iată câteva mostre:

„Datorită unei insuficente exigențe a conducerilor redacțiilor, alături de lucrări valoroase, au văzut lumina tiparului și altele, caracterizate prin platitudini, pretențiozități de stil, metafore forțate, inovații cu orice preț, unele materiale confuze. Câteva exemple:

În numărul 7 al revistei „Steaua”, din 1962 (poezia lui Adrian Păunescu):

„Trec cârduri de gâște sălbatice

Aiurând peste câmp și hrănindu-se

Cu marea culoare a nopții (…)”

Căutând să traducă în „imagini artistice” schimbul dintre oraș și sat, Marian Scorobete simplifică lucrurile până la ridicol în poezia „Dragi prieteni”, care din fericire n-a fost publicată:

„Dragi prieteni,

Primiți mesajele noastre de sănătate:

Ardei, roșii, ceapă, castraveți, ridichi (…)”

Schița „Munții nu cad” a lui Cornel Onescu (…) abundă în expresii ca : nebun, nesimțit, porcărie, urlând, frumos și altele. Cuvântul vax apare de aproape (sic!) 14 ori. Se folosesc asemenea „figuri de stil”: „Dreapta mă durea, creierul mă durea și totul era un mare vax” sau „Simțeam deseori singurătatea cum îmi dă târcoale ca un vax în spirală de oțel peste piept”.

Sub ochiul vigilent al DGPT cădeau și manualele școlare. Și acestora li se reproșa slaba preocupare pentru „noile realități” de la noi din țară:

„În capitolul introductiv, condițiile istorice sunt prezentate pe o singură pagină și foarte simplistă. Exemplu: la 11 iunie 1948 are loc naționalizarea principalelor întreprinderi industriale. Ca urmare, industria socialistă se dezvoltă rapid și multilateral. În 1949 iau ființă primele gospodării agricole colective și întovărășiri. În martie 1959 este lichidată exploatarea omului de către om în agricultura RPR. (…)

La Mihail Sadoveanu este analizat numai romanul „Nicoară Potcoavă”, și nu și „Mitrea Cocor” (…).

Realismul socialist este tratat numai teoretic, iar în analiza operelor se reamintește, de asemenea tot teoretic, că operele respective sunt expresia realismului socialist. Nu se face o aplicare concretă a principiilor realismului socialist la operele analizate”.

„Partidul e în toate” spunea o lozincă în anii comunismului. Și dacă nu era el, erau celelalte organizații care-i furnizau partidului viitorii membri. De exemplu, UTM (viitorul UTC). Atunci cum putea să scape netaxat un roman în care „deși se vorbește mult de preocupările tinerilor de pe șantier, în roman nu se arată nici o acțiune organizată de UTM, nici în momentele cele mai grele: incendiul, nereușita primelor încercări la elaborarea cauciucului, mesajele cifrate interceptate etc.”

Responsabilii cu cenzura știau că activiștii nu sunt prezentați în literatură așa cum și-ar fi dorit, dar nu voiau ca și publicul să știe acest lucru. Că această precauție era inutilă, publicul știind că, în general, activiștii erau niște incompetenți și fără să citească asta în cărți, nu mai e nevoie să spunem. Oricum, „în articolul „Scrisori de la un mașinist” de Dumitru Solomon se sublinia faptul că majoritatea pieselor noastre originale prezintă necorespunzător tipul comunistului. S-a considerat neoportună afirmația în numărul festiv și la semnalarea noastră s-a eliminat”.

Nu doar scriitori români erau strânși cu ușa dacă nu simțeau deloc nevoia să îmbogățească panoplia eroilor literari și nonliterari români. Toți scriitorii, indiferent de originea etnică, dacă trăiau în România, trebuia să respecte ordinele venite de la Moscova, via București. Astfel, o notă intitulată „Despre unele abateri ale literaturii maghiare din RPR”, datată 26.XII.1955, relata succint „Alte abateri de la principiile realismului socialist: individualism și formalism în unele poezii ale lui Szekely Janos („Cântecul pescarului”, „Moștenirea lui Bolyai” etc.) sau un simbolism vag și adeseori confuz (Kanyadi: „Cetatea de la Deva”, „Sub stele” etc.), tematică periferică etc.”

Existau, desigur, spirite lucide care se împotriveau în măsura în care puteau realismului socialist și făceau acest lucru pe față. Este cazul lui Șerban Cioculescu, care își punea întrebări cu privire la valabilitatea acestui pseudo-curent literar. Cine trebuia să-i răspundă i-a răspuns eliminându-i articolul dintr-un volum de „Însemnări”. Iată textul:

„(…) o carte nu e cu adevărat mare și contemporană dacă nu oglindește victoria gândirii filosofice și sociale a socialismului marxismului. Să fie oare într-adevăr așa? Putem oare cere aprioric scriitorilor să-și construiască în așa fel cărțile încât indiferent de problematica abordată, de universul social uman investigat, să arate întotdeauna triumful ideilor filosofice marxiste? Punând în felul acesta problema contemporaneității nu forțăm oare lucrurile, nu îngustăm și depreciem în fond un principiu în esență just?”

Sub o altă formă, actrița Maria Filotti, directoarea teatrului ce-i purta numele, critica și ea impunerea forțată a dogmelor proletcultismului în lumea scenei, deși critica ei era mai subtilă și țintea probleme mai degrabă economice. Dar, la urma-urmei, realismul socialist nu lovea doar intelectul, ci și aceste aspecte materiale, prin non-valorile pe care le propunea: „Trecem printr-o perioadă de adaptare a repertoriului teatral la noile comandamente ale vremii. Din această cauză este firesc ca Direcțiunea Generală a Teatrelor să analizeze cu foarte multă atenție la aprobarea pieselor ce pot fi reprezentate. Dar lucrul acesta creează enorme întârzieri și greutăți în fixarea repertoriului, teatrele fiind obligate să aștepte săptămâni de-a rândul până se stabilește o piesă ce poate fi jucată”. Urmarea firească a acestei stări de fapt, se mai arăta în scrisoare, este că teatrul nu poate da reprezentații, deci nu vine public, deci nu vin bani. De altfel, Maria Filotti îi scrisese primului ministru Petru Groza pentru a-i cere un ajutor financiar. Numai că guvernul punea mai mult preț pe teatrele muncitorești, cu piese într-un singur act, menite a fi înțelese de toată lumea, decât pe teatrul de factură oarecum burgheză.

Întotdeauna, regimul comunist a căutat țapi ispășitori pentru tot ce nu mergea conform planurilor, în orice domeniu. Toate abuzurile din perioada 1944-1952 au fost puse în cârca grupului Anei Pauker. Eșecul construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost pus pe seama unor așa-ziși „sabotori”, dintre care cinci au și fost condamnați la moarte. Puțin mai târziu, pentru situația economică gravă în care se găsea țara, au fost blamați rușii, cu sovromurile lor de tristă amintire (care într-adevăr secătuiseră România, și-așa ruinată de război). Când a venit la putere Ceaușescu, evident că tot ce nu mergea bine avea o cauză în politica lui Dej ș.a.m.d. Nici în domeniul literaturii lucrurile nu stăteau altfel. Dacă scriitorii nu stăteau drepți în fața dogmelor și, mai ales, în fața celor ce le impuneau, imediat se găseau „elemente reacționare, dușmănoase, strecurate în conducerea editurilor, revistelor, cenaclurilor”. În anii „obsedantului deceniu” era în mare vogă moda „demascărilor”. Dacă acestea se practicau pe scară largă în politică, de ce să nu se practice și în literatură? Iată, de pildă, cazul cenaclului „Teodor Neculuță” din Capitală. Să vedem de ce membrii cenaclului deraiau de la linia impusă de pertid, în viziunea cenzurii (și, desigur, a Securității): „În biroul cenaclului sunt asemenea elemente ca Violeta Zamfirescu, casnică, soțul ei este fiu de moșier, are un frate în Australia și un frate lucrează ca deținut la Canal. Din unele sesizări (oare ale cui? – n.m.) reiese că V.Z. este și o femeie imorală. Până recent a făcut parte din birou și I.C. Poiană, fost ofițer în armata veche, cosmopolit și cu purtări imorale. Responsabilul cenaclului este Valeriu Filimon, fiu de popă, element confuz, care este complet sub influența Violetei Zamfirescu, a lui I.C. Poiană și a altor elemente străine, cosmopolite”. Cu asemenea etichete lipite de frunte, cei numiți mai sus erau oricând pasibili să-și schimbe repertoriul literar, trecând la creația inspirată din universul concentraționar.

Dar regimul comunist știa, în general, să preîntâmpine situații de genul celei de la Cenaclul „Neculuță”. Făcea acest lucru numind în fruntea revistelor literare și a editurilor oameni care se acomodaseră destul de bine cu noul sistem. Sunt de remarcat afirmațiile tăioase ale lui M.R. Mocanu cu privire la cei ce conduceau destinele culturii române, în general, și ale literaturii, în special, în acei ani: „…asupra poeziei și prozei era îndreptată tot timpul țeava tunului realismului socialist, a dogmatismului proletcultist având ca servanți pe un Ion Vitner, campion al obtuzității și limbajului ignoranței, pe un Mihai Beniuc, un fel de „tenor de paraoperetă” al realismului socialist, pe un Carol Regman și Ovidiu Crohmălniceanu, cei mai sârguincioși elevi ai lui Leonte Răutu, (in)eminența cenușie a „revoluției culturale”, I.C. Gulian și N. Tertulian, teoreticienii estetismului dogmatic, integrat cauzei proletare”. Merită, de asemenea, să prezentăm o listă cu propuneri pentru Comitetul Uniunii Scriitorilor și o alta pentru Biroul aceleiași Uniuni, elaborate în 1962, pentru a vedea care erau scriitorii agreați de partid și care era dosarul lor (fapt reprezentativ pentru modul în care regimul comunist promova oamenii în diferite funcții de conducere):

Propuneri pentru Comitetul Uniunii Scriitorilor:

Arghezi Tudor 17. Galan V. Emil

Baranga Aurel 18. Georgescu Paul

Barbu Eugen 19. Gheorghiu Ștefan

Bănuță Ion 20. Ghilia Alecu Ivan

Beniuc Mihai 21. Grigorescu Ion

Bogza Geo 22. Ignea Dumitru

Botez Demostene 23. Iosifescu Silvian

Brad Ion 24. Jebeleanu Alexandru

Breitenhoffer Anton 25. Jebeleanu Eugen

Breslașu Marcel 26. Kovacs Gyorgy

Bușecan Teofil 27. Letay Lajos

Crohmălniceanu Ov. S. 28. Mihale Aurel

Davidoglu Mihai 29. Mircea Dumitru

Deșliu Dan 30. Munteanu Francisc

Demetrius Lucia 31. Nagy Istvan

Frunză Eugen 32. Nedelcu Șerban

Novicov Mihai 40. Sălcudeanu Petre

Oprea Alexandru 41. Stancu Zaharia

Pas Ion 42. Stoian Nicolae

Popovici Titus 43. Suto Andras

Pop Simion 44. Szemler Ferencs

Preda Marin 45. Utan Tiberiu

Rău Aurel

Compoziția comitetului (total 45 de membri) era următoarea:

Socială: muncitori: 9 Națională: români: 33

țărani muncitori: 3 maghiari: 5

învățători și profesori: 3 evrei: 5

alți intelectuali: 4 germani: 1

funcționari: 9 ruși: 1

alte categorii: 2

Politică: membri și candidați

de partid: 39

fără partid: 6

Pentru a avea un tablou mai complet asupra literaturii din acei ani, se cuvine a da și o listă cu o serie de lucrări considerate a fi mai importante în anii 1959-1961. Cu mici excepții, concluziile reies de la sine. Din punct de vedere literar, valoarea multor din aceste lucrări este nulă. Exact acestea servesc însă cel mai bine intereselor regimului.

Lucrări care înfățișează lupta maselor populare conduse de Partidul Muncitoresc împotriva regimului burghezo-moșieresc, pentru doborârea dictaturii fasciscte și înfăptuirea insurecției armate:

Eugen Barbu: „Șoseaua Nordului”, roman

Mihai Beniuc: „Pe muchie de cuțit”, roman, vol. I

Alecu Ivan Ghilia: „Ieșirea din apocalips”, roman

Kovacs Gyorgy: „Tezaurul Kristofilor”, roman

Teodor Mazilu: „Bariera”, roman

Marin Preda: „Îndrăzneala”. Nuvelă

Ion Ruse: „În portul de pescari”, roman

Zaharia Stancu: „Rădăcinile sunt amare”, roman, vol. V

Szemler Ferencs: „Solstițiu”, roman

Au apărut de asemenea lucrări care înfățișează lupta maselor populare împotriva exploatării burghezo-moșierești în sec. XIX și primele două decenii ale sec. XX, dintre care semnalăm:

Zaharia Stancu: „Desculț”, roman cu acest titlu, apărut în 1947, a fost reluat și rescris de către autor, la dimensiunile unei cronici ample a epocii lui 1907, în mai multe volume

Tudor Teodorescu-Braniște: „Primăvara apele vin mari”

Lucrări care zugrăvesc transformările revoluționare din țara noastră în anii construcției socialismului:

Constantin Chiriță: „Întâlnirea”, „Oțelul”

Radu Tudoran: „Dunărea revărsată”

George Călinescu: „Scrinul negru”

Dintre volumele de reportaj apărute în această perioadă, oglindind diverse aspecte ale muncii de construcție a socialismului în țara noastră, menționăm următoarele:

Tudor Arghezi: „Cu bastonul prin București”

Eugen Barbu: „Cât în șapte zile”

Ștefan Bănulescu: „Drum în câmpie”

Traian Coșovei: „Semnul din larg”

V. Nicorovici: „400 de zile în orașul flăcărilor”

Miko Ervin: „Lumină de neon în munte”

Dramaturgie

Piese inspirate din lupta partidului în ilegalitate și în zilele insurecției armate:

Mihai Beniuc: „Întoarcerea”

Dorel Dorian: „Dacă vei fi întrebat”

Horia Lovinescu: „Surorile Boga”

Titus Popovici: „Passacaglia”

Al. Voitin: „Oameni care tac” și „Oamenii înving”

Piese inspirate din construcția socialistă în industrie, agricultură și alte ramuri ale vieții sociale și culturale:

Mihai Beniuc: „În Valea Cucului”

M. Davidoglu: „Uriașul din câmpie”

Lucia Demetrius: „Vlaicu și feciorii lui”

Paul Everac: „Ferestre deschise”

Radu Cosașu: „Mi se pare romantic”

În domeniul poeziei această perioadă s-a caracterizat prin apariția de lucrări valoroase aparținând poeților din toate generațiile. Au publicat astfel volume cu o tematică legată de actualitate: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Demostene Botez, M.R. Paraschivescu, Otilia Cazimir, Radu Boureanu, Eugen Frunză, Ion Bănuță, Ion Brad, Ferencs Szemler, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Al. Sahighian, Ion Horea, Tiberiu Utan, Dimos Rendis, Victor Tulbure, Mihu Dragomir ș.a.

Pentru promovarea tinerelor talente a fost creată colecția „Luceafărul”, în cadrul căreia și-au tipărit primele lor plachete de versuri poeți înzestrați ca Ilie Constantin, Cezar Batlag, Florența Albu, Florin Mihai Petrică ș.a.

A apărut antologia „Cântare Partidului”, cuprinzând versuri închinate operei de construcție a socialismului.

Creația politică a anilor 1959-1961 reflectă, într-o măsură sporită față de anii precedenți, problemele construcției socialismului, ale transformărilor produse în conștiința oamenilor muncii, ale luptei antiimperialiste și anticolonialiste, pentru apărarea păcii și democrației în lumea întreagă.

Neconsiderând că exagerăm, putem extrapola afirmația din alineatul de mai sus la întreaga literatură și la întraga perioadă 1949-1961 (aceste limite sunt orientative; pot exista fluctuații de 2-3 ani într-un sens sau altul). Dar în ceea ce regimul comunist considera o victorie din aproape toate punctele de vedere, Nicolae Manolescu vede „moartea poeziei” (prin extensie, a literaturii): „Ea (poezia – n.m.) a încetat de fapt să mai existe o perioadă de timp. Cum putem ști ce ar fi fost poezia contemporană fără acest deceniu de întrerupere? Un deceniu în care poezia și-a uitat, printr-o amnezie particulară, tradițiile, s-a întors spre forme de mult închise încercând, în chip bizar, să le actualizeze, ignorând ceea ce devenise printr-un proces natural și dându-se drept ceea ce nu era sau nu putea să fie”.

Dar, de pe la sfârșitul deceniului 6 și începutul deceniului 7, liderii de la București au început, după cum am văzut, să se distanțeze de Moscova și de tot ce venea de acolo. Această relativă independență pe plan extern (consacrată, să ne amintim, prin „Tezele din aprilie „ – 1964) au avut ca urmare, pe plan intern, aplicarea mai puțin drastică a dogmelor impuse de sovietici încă din 1944.

O oarecare maturizare politică avea să ducă la concluzia conform căreia „copierea întru totul, atât în teorie, cât și în practică, a sistemului sovietic începea să pară liderilor comuniști de la București, încă de pe la începutul deceniului 7, o întreprindere nebenefică în bună parte, periculoasă chiar, din mai multe puncte de vedere”. Inclusiv pe plan literar. După aproape 20 de ani de interdicții, se părea că literatura fusese oarecum „dresată” să meargă „la pas”, fără ca cenzura să mai trebuiască să pocnească din bici prea tare. Așa că, „fără să fie neglijată în vreun fel, cenzura va fi lăsată mai slobodă, în domeniul creației literar-artistice ceva mai mult, în cel social-politic, ceva mai puțin”. Lanțul s-a mai lungit cu câteva zale, dar fără ca țărușul de care era priponit să se clintească din locul în care era înfipt.

După ce, în anii trecuți, frigându-se cu ciorbă, ajunseseră să sufle și în iaurt, „lectorii-cenzuratori erau acum sfătuiți de propagandiștii ceceiști să nu mai denatureze gândul autorilor și să nu mai facă intervenții nejustificate, aceste practici contravenind deja politicii partidului și guvernului”. În același timp însă, DGPT aplica formula „mai puțin, dar mai bine”. Cu alte cuvinte, cenzorii trebuia să devină mai subtili, să fie atenți la ce și cât taie din textele citite. Dacă până acum instrumentul folosit era toporul, cenzura va trece la bisturiu. După ce scăpaseră într-un fel de ruși, liderii români vedeau că se ridică alte probleme în „măreața operă de construire a socialismului”. „Pentru a face față acestora, lectorilor cenzuratori li se solicita o pregătire mai asiduă. Faptul că ei începeau munca zilei cu citirea presei și documentarea din „Lupta de clasă”, Analele Institutului de Istorie a Partidului sau alte materiale nu mai corespundea noilor exigențe”.

Anul 1965 aduce schimbări politice foarte importante la vârful ierarhiei comuniste din România. Nicolae Ceaușescu preia conducerea partidului și continuă politica predecesorului său, slăbind relativ șurubul și pe plan intern. În acest fel, „adierile timidului vânt de libertate au ajuns ca în anul 1965 să atingă fruntea încrețită a scriitorilor, cenzuratorii răsuflând și ei ceva mai ușurați în fața manuscriselor, practicându-se un „joc” tacit între ei și conducerile editurilor,de felul: „O serie de obiecții politice făcute de noi (DGPT – n.m.) în unele lucrări nu se transmit editurilor direct de către noi, manuscrisul primind însă „bun de tipar” și nouă revenindu-ne sarcina să urmărim pe parcurs cum se rezolvă acestea””. În același sens, al unei relative libertăți în ceea ce privește scrisul, trebuie citată și afirmația următoare, conform căreia: „În aceste noi condiții de renunțare la ideologismul brut, vulgar și de căutare a unuia de alt tip, mai stilat și fundamentat „științific”, ce se va contura abia în anii ’68 în național-comunism, cenzura va profesa în domeniul literar (artistic) o vigoare „veselă”, în sensul acordării „bunului de tipar””.

Iată de ce mulți scriitori au crezut, în această perioadă, că își pot permite să scrie aproape orice. Fiind într-un fel încurajați de sus (însuși Ceaușescu lovea în diferite moduri în Dej, fie trecându-i pe linie moartă pe colaboratorii apropiați ai acestuia, fie reabilitându-i pe cei căzuți în dizgrația lui Dej), scriitorii încep să atingă în lucrările lor subiecte tabu în perioada de-abia încheiată. Spre exemplu, relațiile cu URSS. Dacă, după cum am văzut, Costache Negruzzi nu fusese lăsat, de dincolo de moarte, să numească „parascovenii” influențele slave în limba română, avem acum surpriza să întâlnim următoarele adnotări: „Ei îmi vorbesc în franceză, într-o franceză de departe superioară aceleia vorbită de numeroși belgieni francizanți – deși am firește sentimentul că nu sunt niște francezi. Ei aparțin „pe undeva” și nu tocmai, unei latinități. Dar când vorbesc între ei…devin cu totul alți oameni, intrând tot „pe undeva” într-o poiană cunoscută numai de ei și la care eu nu am acces. Nu pentru că m-ar opri să intru, dimpotrivă. Dar eu nefiind slav!…” Acest fragment,aparținând unui scriitor francez care vizitase România, n-a fost publicat tocmai pentru că îi identifica pe români ca fiind slavi. Or, în România acelor ani începuse să facă o lungă carieră expresia „O insulă de latinitate într-o mare slavă”. O serie de lucrări sovietice sunt eliminate din revista „Secolul XX”. În aceeași direcție, se consideră că ce apare în plan literar-artistic în URSS nu mai este o prioritate pentru viața culturală românească. Întâlnim astfel nota: „În aceeași pagină la rubrica „Meridianele tinereții” se dădeau o serie de note despre apariția unor lucrări literare, în ultima vreme, în Ucraina. La semnalarea noastră nota a fost eliminată”.

Ani în șir România fusese un satelit al Moscovei, nediferențiat în vreun fel de celelalte țări „frățești”. În consecință, orice încercare de afirmare a unei identități proprii românești era imediat taxată drept „naționalism”, eventual „șovin”. O notă remarcă, de pildă, faptul că „din povestiri nu reiese viața în comun a poporului român cu comunitatea maghiară”. Dar lucrurile se schimbaseră. Cel puțin în țara lor, românii trebuia să fie superiori celorlalți. Așa că nu se mai acceptă lucrări din care să reiasă superioritatea culturală a unei minorități (în special, sași și secui) în fața românilor – de exemplu, lucrarea „Judecata de Apoi din Altberk” de Ervin Wittstock, cenzurată prin nota DGPT din 23.X.1969.

Apoi, faptul că România, în ciuda „avântului economic” pe care conducătorii afirmau cu orice ocazie că îl luase, era în coada țărilor socialiste, nu trebuia să „transpire” în presă sau în literatură. Articolul „Trecerea mai mult sau mai puțin în același timp a țărilor socialiste la comunism” de I. Mărgineanu, din revista „Viața Românească” nr. 12/1962 a fost eliminat, deoarece releva inegalitatea economică dintre țările socialiste, cu Cehoslovacia și RDG mai înaintate și cu Bulgaria și România mai înapoiate.

Și iarăși, ce trebuia să ne mai intereseze pe noi ce făceau celelalte țări socialiste? „S-a atras atenția redacției asupra recenziei la lucrarea „Izvor veșnic viu – culegere de articole științifico-populare cu privire la folclorul moldovenesc”, apărută la Chișinău în 1961. (…) Redacția a eliminat recenzia din revistă”.

După ce, mai ales în anii ilegalității, partidul comunist militase pe toate fronturile pentru dezmembrarea țării (a se vedea în acest sens „Manifestul Comitetului Central al Partidului Comunist din România”, publicat în „Comunistul Moldovei” nr. 6/6.VI.1940, prin care se salutase anexarea Basarabiei de către URSS, numind acest rapt național „eliberarea Basarabiei de sub jugul greu al imperialiștilor români”), prin anii „Tezelor din aprilie”, comuniștii revin la sentimente mai bune și privesc cu ochi sceptici spre țările vecine, în special spre Ungaria. Săgeți otrăvite spre guvernul maghiar – bănuit, pe bună dreptate sau nu, de a avea tendințe revizioniste cu privire la Transilvania – sunt aruncate prin diverse note, în urma cărora lucrări maghiare nu trec de cenzură. Așa este nota datată 26.XI.1963, în care se spune: „Indirect este sprijinită teza istoriografiei burgheze ungare, potrivit căreia românii au trăit numai în munți ca păstori, șesurile erau populate de unguri și românii nu formau majoritatea populației din Transilvania”. Dar oare nu același lucru îl afirmase istoricul-șef român din deceniul 6, Mihail Roller? Se știe însă bine că partidul uită ce nu-i convine. Sau, mai degrabă, face uitat.

Tocmai pentru că începuse un proces care să-i contureze în Occident o imagine de „independent” în Blocul Estic, regimul de la București, oricine s-ar fi aflat în fruntea sa, nu îi putea suporta pe cei care emigrau și scoteau la iveală adevărurile despre România. Acești emigranți, în special intelectualii, demontau punct cu punct realizările afirmate de cei care dețineau puterea în țară. Nu este deci de mirare că lucrările lor nu aveau cum să mai apară în România. Ba, uneori, nici numele nu le mai era pomenit. „Nu se accepta nici aducerea sub ochiul cititorului român a cugetărilor filosofilor români stabiliți în străinătate”. În „Nota de intervențiile efectuate în revistele literare în perioada 1.VIII-30.VIII.1963” găsim multe exemple care vin să ilustreze cele afirmate mai sus. Iată câteva: „La sesizarea noastră s-a scos referirea la Tristan Tzara” (din „Secolul XX”, nr. 6-7/1963); „S-a eliminat o frază în care se afirma că o parte a intelectualității a plecat din țară, specificându-se că acesta nu era din intelectualitatea de valoare a țării” (din „Gazeta literară”, nr. 34/1963). Un personaj ca Virgil Ierunca, ce, de la microfonul „Europei Libere”, demonstra în fiecare zi că aparența de indepndență a lui Ceaușescu este o minciună, nu trebuia să fie nici măcar pomenit: „În articolul „Implicații actuale” de Aurel dragoș Munteanu, referitor la revista „Agora”, se scria: „Editorii săi erau Ion Caraion și Virgil Ierunca. Ei formau cu Geo Dumitrescu un trio imbatabil, celebru în epocă”. La semnalarea noastră s-a eliminat referirea la Virgil Ierunca”.

Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionesco n-au fost niciodată iertați de autoritățile comuniste pentru orientările lor pro-legionare din tinerețe. Într-o mărturisire a Ilenei Mălăncioiu, aceasta afirmă că redactorilor de la „Viața Românească” li s-a cerut „să mai scoată (…) câteva fragmente din cele două articole în care se făceau trimiteri la eseistica lui Cioran”.

Sau, o altă notă: „Cu excepția articolului „Mircea Eliade sau de la fantastic la oniric”, volumul a primit „bun de tipar””.

Deși reabilitat întrucâtva, Lucian Blaga se „bucura” de un tratament asemănător. Să-i dăm din nou cuvântul Ilenei Mălăncioiu: „În 1968 mi-am luat licența cu teza „Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga”. Înainte de susținerea ei, profesorul Radu Florian, care făcea parte din comisie, a spus: „Pentru mine, un student care după cinci ani de filosofie marxistă își alege o temă ca asta nu prezintă garanție din capul locului!””. Prin extensie, nici Blaga nu prezenta garanție.

În același timp însă, regimul comunist își reconsidera poziția față de autori care până atunci suferiseră de atacurile cenzurii. Bineînțeles că acest lucru se producea astfel încât respectivii autori să contribuie la poltica partidului. Un bun exemplu este Eminescu. În prima față a comunismului românesc nu i se prea înghițeau remarcile tăioase, mai ales la adresa evreilor (să nu uităm că foarte mulți conducători comuniști ai acelei perioade erau evrei). Despre poezia „Doina”, ce să mai vorbim? Cum adică „De la Nistru pân’ la Tisa”? Tendințe imperialiste! Dar noua generație de comuniști (nouă doar în aparență) văzuse că se poate câștiga multă popularitate pe spinarea poetului național. Trecuse vremea în care doar „Împărat și proletar” era considerată demnă de atenție. Acum, afirmația lui Alexandru Paleologu din articolul „Misoginia”, conform căreia „Scrisorile a IV-a și a V-a sunt lamentabile, ordinare și foarte meschine ca sentiment și de altfel cele mai slabe producții ale poetului” nu avea cum să fie publicată.

Și istoria relativ recentă este regândită. Spunând aceasta, ne referim la unele încercări de reabilitare a mareșalului Antonescu. Evident, și acestea făceau parte din planul orchestrat de a mai lovi puțin sub centură „prietenia de veacuri dintre popoarele român și rus” de care se făcea atâta caz până deunăzi. Cenzura servea acestor scopuri în felul său caracteristic: „Din rândurile poporului danez nu s-au ridicat în anii aceia trădători de teapa lui Pétain, Laval (…) sau Antonescu. Volumul a primit „bun de tipar” cu eliminarea frazei de mai sus, scoasă de autor și din „Viața Românească”.

Spuneam mai devreme că autorii începuseră să prindă gustul libertății și, mai pe față, mai printre rânduri, adoptau o poziție destul de critică față de perioada încheiată în prima parte a deceniului șapte. Ba unii se refereau și la situația din prezent. Numai că, oricât taxase drept „teme minore” subiecte ca viață, moarte, nemurire, cenzura „prefera un evazionism inteligent unei critici social-morale a lumii noastre în derulare”. Cu alte cuvinte, dacă scriitorii tot nu voiseră să scrie despre „omul nou” și „construirea societății multilateral dezvoltate” cu „prefacerile sale revoluționare”, măcar să rămână la acel nivel abstract și să nu mai coboare critic în realitatea concretă – care, își dădeau și cenzorii seama de acest lucru – nu avea cum să fie descrisă în culori prea optimiste.

Scriitori erau cel mai mult preocupați de libertate și încercau, mai ales sub forma parabolelor, să atragă atenția asupra acestei idei – mai bine zis, asupra absenței libertății din peisajul socio-cultural al României. Dar, după 20 de ani, nici cenzorii de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu mai erau așa de ușor de dus cu preșul:

„Poezia „Vulturii”: în mijlocul orașului au fost aduși vulturi, strânși din „văgăuni și munți” și închiși în mijlocul orașului „în spatele unui gard de sârmă”, pentru ca „aici, în văzul tuturor să-și nască puii și să și moară aici” și astfel fiecare să poată vedea „cum se descompune în ploaie ochiul obișnuit cu marile înălțimi”. Poezia se încheia astfel: „În mijlocul orașului cresc vulturii/ și noi vrăbiile de-asupra munților/ slabe și mici, perechi/ ne plângem și asudăm pustii/ de atâta libertate”.

Observațiile noastre s-au discutat cu conducerea editurii care a hotărât eliminarea acestei poezii”.

Romanul „Ostinato” de Paul Goma este retrimis de mai multe ori editurii fără viză deoarece conținea descrieri din închisorile comuniste, constrângeri absurde („Astfel, din perioada liceală, Ilarie rememorează eforturile făcute în liceul în care învăța, pentru crearea unei atmosfere generale de doliu la moartea lui Stalin. Este relatată pe larg ședința de UTM în care au fost pedepsiți elevii care au contravenit dispozițiilor”), „expresii triviale, paragrafe care culminează cu o scenă de homosexualism. În plus, autorul a introdus unnou episod (Budapesta, 1956) care nu poate apărea integral”.

Despre romanul „Ușa” al aceluiași autor am mai amintit că nu primise ștampila „B.T.” și din cauza „erotismului obsesiv” al eroinelor. Dar păcatul capital al cărții este că „o întreagă perioadă din viața țării noastre apare numai prin prisma greșelilor, abuzurilor, ilegalităților care au fost săvârșite. Apoi, toți comuniștii care apar în roman sunt prezentați numai prin laturile negative, destructive ale acivității lor”.

Un articol al lui Paul Everac, intitulat „Ce se taie nu se fluieră”, privind imixtiunile secretariatelor literare (de fapt, a cenzurii) în textele pieselor originale este eliminat din „Gazeta literară” nr. 40.

Versurile în care Marin Sorescu afirmă că „timpului său i-au fost amputate inima, gura și fruntea” nu aveau cum să fie publicate. La fel, versurile Anei Blandiana: „Toți câinii din țară erau credincioși/ Ei mușcau numai pe dușmanii stăpînilor…/ Își permiteau un singur capriciu – să urle la lună” au fost cenzurate.

Iată explicația cenzorilor pentru eliminarea unor poezii ale lui Adrian Păunescu: „Unele poezii privind destinul artei și al artistului sugerau ideea îngrădirii libertății, a exercitării unei influențe deformatoare din exterior, a discrepanței dintre ceea ce ar vrea să spună poetul și ceea ce spune”.

Parabolele erau „mirosite” de cenzori. Așa este cazul romanului „Isus și ceilalți” de Romulus Guga. Autorul descrie viața dintr-un azil psihiatric, văzut uneori ca o închisoare. În plus, se pun probleme legate de putere, adevăr, libertate în general, libertate individuală, noțiuni de care cenzura, și prin ea, partidul, nu voia să audă.

Se lucra și la ilustrații. Orice imagine care ar fi sugerat condiția de prizonier în propria țară era eliminată: „Dintre ilustrațiile care urmau să fie introduse în acest număr s-a eliminat un clișeu care reprezenta o figură de om formată dintr-un lacăt deschis în jurul căruia, în dreptul urechilor, gurii, capului erau prinse lacăte închise”.

Până și autorii agreați de regim recunoșteau că situația din țară nu era tocmai propice creației libere, în ciuda relativei liberalizări din perioada 1965-1971. Să notăm faptul că, în revista „Familia” (nr. 4/1968) de la Oradea, la rubrica „Interviurile revistei”, M.R. Paraschivescu răspundea unor întrebări pe tema artelor plastice. Desigur însă că răspunsurile sale vizau arii de interes mai largi. La întrebarea „Cum vedeți critica de azi?”, autorul „Cânticelor țigănești” răspunde: „Ce am lăudat ieri, denigrăm azi, ce am denigrat ieri, hiperlăudăm azi sau mâine”. Miron Radu Paraschivescu declară sus și tare că „Aportul (criticii noastre de specialitate – n.m.) nu-l vede nicăieri”. Însă, ceea ce ne interesează cel mai mult, în lumina celor afirmate mai sus, este răspunsul scriitorului la întrebarea: „Care ar fi condițiile necesare ce ar putea da direcție sănătoasă artei de creație și celei de interpretare?”: „Libertate, libertate, libertate!”.

Mult a patinat cenzura pe apărarea secretului de stat, atât în presă, cât și în literatură. Această obsesie nu s-a potolit nicicând, din acest punct de vedere regimul lui Nicolae Ceaușescu nediferențiindu-se de cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Si într-un caz, și în celălalt, paranoia conducătorilor lua dimensiuni grotești (din care cauză deveneau de-a dreptul amuzante). În timpul lui Dej, în special lucrările și publicațiile științifice privind agricultura, silvicultura, economia agrară ș.a. erau cenzurate, „efectuându-se numeroase intervenții de ordin politic”. „Au fost, prin urmare, respinse aserțiuni științifice care contraveneau politicii economice și sociale ale partidului, precum era cea care susținea, de pildă, că este mai indicat să se cultive în Deltă și Lunca Dunării plante de mlaștină ca: pipirig, papură, salcie, stuf etc. decât să facă investiții pentru îmbunătățiri funciare în vederea redării agriculturii a acestor terenuri”. Poate că o culme a absurdului a fost atinsă când „unele lucrări, precum „Materii prime textile vegetale în RPR” au fost catalogate drept „apariții dușmănoase””.

Ridicolul unor astfel de situații este regăsit în notele următoare:

„Din articolul „Scriitorii la sate” de M. Beniuc s-a scos referirea la construirea unui turn de televiziune la Oradea”.

„Din materialul „Înaltul prestigiu” de Ilie Purcaru s-a scos afirmația că producem și exportăm aparataj nuclear pentru cercetări științifice, înzestrând laboratoare nucleare din India, Italia etc.”.

„Din același reportaj s-au eliminat referiri la expoziția industrială ce se va deschide la București și unde va fi prezentat și noul strung revolver românesc, electronic, fabricat la Arad”.

„Din reportajul „Peisaj de august” de P. Anghel s-a scos referirea la construcția Combinatului de la Brazi”.

Pe de altă parte, în viziunea diriguitorilor României, se lucra intens la dezvoltarea țării, chiar dacă amănuntele legate de modul în care se făcea acest lucru nu erau date publicității. De aceea, regimul nici nu voia să audă de faptul că țările socialiste nu prea contau pe scena economică mondială: „Într-un text intitulat „Ce ne făgăduiește secolul XXI” sunt publicate extrase dintr-un reportaj apărut în „Paris Match”. În acest reportaj se spunea că lumea viitorului va fi scindată în două: de o parte, SUA și Japonia, aflate în era postindustrială, iar de cealaltă parte, toate celelalte țări, aflate încă în era preindustrială”. Nota cenzorilor: „Articolul făcea abstracție de existența și dezvoltarea țărilor socialiste și de locul pe care acestea îl vor ocupa în viitor”.

În fine, pentru a pune punct exemplelor ce relevă politica cenzurii în ceea ce privește aspectele economice dezbătute în revistele culturale, să mai notăm articolele „August, problemă de conștiință” și „Acest februarie”, semnate de Al. Andrițoiu, redactorul-ef al revistei „Familia” din Oradea. Următoarele fragmente n-au mai apărut în nr. 8/1968 al revistei: „Agricultura noastră evoluată oferă un procentaj de cooperative agricole încă anemice, încă văduvite de tehnica modernă”; „Și în știință sunt unele semne de rutină sau de egocentrism. Pe la unele institute pseudovalori încurcă lucrurile…”; „Așa și în arte, în toate artele…”; „O scară a valorilor veche și depășită, artificială, la care au contribuit și titlurile date cu anasâna, au umflat până la dimensiunile unui zepelin personalități fragile de staniol și foiță de țigară, prezente în fruntea redacțiilor, la direcțiunea teatrelor, filarmonicilor, cinematografiei, la catedrele universitare și te miri unde, omniprezenți ca divinitățile, stăpâni pe două, trei, patru posturi”; „Noua organizare administrativ-teritorială a țării este un rod al cercetării științifice fundamentale și minuțioase, la care au participat ași în materie și activiști experimentați”.

Aminteam mai devreme de pudoarea afișată (și cerută în presă și literatură) de liderii comuniști. Comandamentele nu se schimbă nici sub Ceaușescu. Astfel că nu se admit criticile, atacurile personale, polemica „neprincipială”, invectivele și tonul de scandal. De exemplu, pamfletul „Țața” al lui Eugen Barbu, ce reprezenta un atac la adresa redactorului-șef al ziarului „Sportul popular”, conținea expresii de genul: „o bidinăreasă căreia numai cerceii îi mai lipsesc”, „volubil ca o țață”, „farmec de canal”, „care își uită prohabul deschis ca să facă lumea să râdă” etc. Pamfletul nu a mai fost publicat.

1968, anul invadării Cehoslovaciei de către trupele țărilor Pactului de la Varșovia, cu excepția României, avea să fie apogeul liberalizării relative pe paln intern. După această perioadă, Ceaușescu începe să dea înapoi, mai ales în fața rușilor, temându-se că ce i se întâmplase lui Dubcek la Praga i se poate întâmpla și lui, la București. Această nouă orientare se resimte și în plan literar. Mai ales că, din 1971, românii se pricopsesc cu „Tezele din iulie”: „Experiența cehoslovacă (factor extern) și campania de extindere și adâncire a rolului conducător al partidului unic în toate domeniile vieții sociale (pe plan intern) – „Tezele din iulie”, n.m. – ne dau explicația noii înăspriri a cenzurii”.

Astfel că, pentru a-i menaja pe sovietici, paragrafe din lucrarea „Memorii de război” a lui Charles de Gaulle, în care se vorbea despre „complicitatea Moscovei” la anexarea Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei, despre rolul nefast al tratatului germano-sovietic și despre o propunere adresată de Hitler Franței, în care se afirma că victoria aliaților va transforma Franța într-un „satelit al sovietelor” au fost eliminate din „Gazeta literară”.

În această notă de „înăsprire” a cenzurii putem încadra intervențiile făcute asupra unui roman, „Nebunii orașului” de Norman Manea, apărut la Ed. Cartea Românească:

„S-a discutat cu conducerea editurii, care a fost de acord să efectueze modificări asupra următoarelor:

Profesoara de franceză predă la o școală specială unde aveau acces doar copiii „demnitarilor de stat”. Slugărnicia profesorilor, obrăznicia copiilor, atotputernicia părinților o obsedează și îi dă un sentiment de umilință. Un exemplu: „Profesoara (…) va fi tulburată de fantoma unor limuzine negre, albe, vișinii (…) oprind leneși, cu șoferul coborând, deschizând portiera micilor divinități, (…) puternice, atotputernice (…) limuzine aliniate în convoi, șoferi încolonați, țepeni. Zeci de șoferi deschid dintr-o dată speriați portiera (…) Vin limuzine întârziate (…) Vor fi pedepsite (…) Micii școlari nu vor ierta întârzierea, așteptarea (…) Bunicii șoferi vor aștepta oricât, pedepsiți, vinovați”.

Profesoara vede pretutindeni „colegi polițiști”, „dascăli polițiști”, „părinți polițiști”, „portari polițiști”, are sentimentul că este obligată să se încoloneze într-o goană colectivă din care nu poate ieși, nu poate evada”.

O grea lovitură încearcă să dea regimul lumii scriitoricești și celei cuturale în ansamblul ei, în 1971, prin Tezele din iulie. Acestea au fost lansate „pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. În acest fel, „patinându-se dezinvolt pe înghețul din vara lui 1971, se solicita insistent ca scriitorii să promoveze, cu mai multă fermitate, principiile estetice ale partidului, să lupte pentru o cultură realistă care să slujească cauza construcției socialiste, formarea conștiinței omului nou”. Cu alte cuvinte, înapoi la realismul socialist. Dar mai presus de realismul socialist, se puneau, în anii „Tezelor”, bazele cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Din acest punct de vedere, iată ce notează Silviu Brucan, și el fost responsabil, într-un fel, cu cenzura, din funcția sa de editorialist al „Scânteii” din primii ani de după 1944: „Stalin era un începător în materie și tot așa și Mao, deși ei au fost aceia care au inaugurat cultul. Dar ei erau amatori, iar Ceaușescu era profesionist”.

Unii scriitori s-au raliat noilor cerințe și „se luau la întrecere pentru a-i câștiga favorurile (lui Nicolae Ceaușescu – n.m.): idol al poporului, salvator al independenței naționale (…), marele vizionar, apostolul, sinteza geniului latin sau personificarea tradiției daco-romane etc.”. În acest fel se mai stabilește un criteriu pe care cărțile ce urmau a fi publicate trebuia să-l îndeplinească pentru a ajunge sub tipar: „citarea lui Ceaușescu în fiecare carte care urma să fie publicată era nu numai o formă de ritual, era o obligație, o condiție pentru a ajunge la faza publicării”. Pentru a da un exemplu, să-l lăsăm în continuare pe Silviu Brucan să ne înfățișeze propriul caz: „Singura mea carte publicată în timpul lui Ceaușescu era o traducere din engleză în limba română a lucrării „Dialectica politicii internaționale”. Ea a fost oprită de Secția de Propagandă a Comitetului Central, deoarece nu includea citate din Ceaușescu. Omul care era șef al cenzurii, temutul Mihai Dulea, adjunct al ministrului Culturii, m-a vizitat la Spitalul Elias unde trebuia să fiu operat, spunându-mi că lucrarea nu putea fi publicată în forma ei actuală. El a adus două citate din Ceaușescu, unul obligatoriu în prefață, și mi-a promis ca, dacă accept includerea lor, el mă asigură de publicarea cărții. Am eliminat adjectivele din cele două fraze și Dulea s-a ținut de cuvânt”. De altfel, trebuie să ne amintim că, până în 1989, până și manualul de limbă și literatură română pentru clasa I avea pe prima pagină chipul Cârmaciului.

Încet-încet, ajungem în anul 1977, când DGPT este desființată. Cenzura primește de-acum o față umană, dacă se poate spune așa. Lectorii săi, trecuți în mare parte la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, încetează să mai fie doar niște ștampile, niște numere, ei putând fi identificați. În acest fel e posibilă și o mai mare comunicare între edituri și instituția cenzurală, de pe urma căreia au de câștigat autorii. Anumite observații pot fi discutate cu cenzorii de la CCES (cu unii dintre ei) și unele cărți pot apărea fără modificări prea mari sau prea multe. Un exemplu (amuzant) care ilustrează faptul că unii cenzori mai acceptau discuțiile este cel al Suzanei Gâdea, de la CCES. Fusese o discuție legată de niște pasaje deranjante dintr-o carte a lui Eliade. Cu o inocență dezarmantă, Suzana Gâdea propune să fie chemat Eliade la ei la Consiliu, să discute…

Cu toate acestea, Tiberiu Avramescu e de părere că, într-un fel, după desființarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri în 1977, cenzura devine „mai a dracu’”, deoarece o carte este citită de mai multe persoane, fiecare ținând la postul său. Astfel, că o parte din responsabilitățile cenzurii trecând în sarcina editurilor, o lucrare este citită de redactor, de redactorul-șef, directorul editurii, urmând ca abia după aceea cartea să ajungă pe masa funcționarilor de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. De multe ori, lucrarea ajungea la CCES grav multilată. Dacă apăreau cărți „cu probleme”, picau capete atât în editură, cât și chiar în CCES. Un caz relatat de T. Avramescu este cel al Elenei Docsănescu. Aceasta era venită în Consiliu de la DGPT și s-a zbătut mult pentru ca romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda să apară. Cartea a fost publicată, dar a iscat un scandal imens – e drept, mai mult subteran – ce s-a soldat cu pensionarea forțată a acestei funcționare.

Că o frică teribilă îi determina pe editori, în primul rând, să cenzureze ei în primul rând o carte, pentru a nu fi dați afară, o dovedește și istoria apariției volumului „Urcarea muntelui” a Ilenei Mălăncioiu. S-o lăsăm pe autoare să povestească ea însăși aventura acestei cărți:

„…entuziasmul său din ziua întâi s-a transformat într-o îndoială care creștea pe măsură ce trecea timpul și mi-a spus că publicarea cărții mele nu depinde de ea, ci de directorul editurii(…). Ca atare, a trebuit să-l abordez pe Mircea Sântimbreanu, care era la fel de entuziasmat de cartea mea și la fel de îndoit că ea ar putea fi publicată. Mi-a spus că i-a transmis-o lui Liviu Călin (care pe vremea aceea lucra la „Sinteze”) și că ar fi bine să-l caut, ca să-mi dea un răspuns. Și l-am căutat. Am aflat astfel că manuscrisul i-a fost dat fără referat de publicare, iar pe sumarul lui erau vreo 50 de semne de întrebare. După mai multe discuții, în urma cărora am mai schimbat câte un titlu ori câte un vers, având grijă să nu devină mai șters, ci dimpotrivă, el a mers cu mine la Mircea Sântimbreanu (dir. Ed. Albatros – n.m.) și i-a comunicat că e de acord cu publicarea cărții, cu condiția eliminării a 12 poeme. „Numai atâtea?!”, l-a întrebat acesta, speriat. (…) Nu peste mult, am aflat că se prezentase cu manuscrisul la Centrala Cărții, spunând: „Am venit cu bomba, faceți ce știți cu ea!” (…) Tocmai când credeam că totul s-a terminat, Mircea Sântimbreanu m-a anunțat că s-a întors și Alexandru Chiriacescu, care era în concediu, și a cerut și el să mai fie scoase șase poeme. I-am răspuns: „Dacă dvs. erați adjunctul dlui. Chiriacescu, aș fi înțeles. Dar cum el este adjunctul dvs. discuția asta mi se pare neserioasă. Fiindcă mâine ați putea să-mi spuneți că m-a citit și dactilografa ori portarul, și au cerut și ei să mai scot câte ceva. Așa că prefer să-mi iau cartea acasă!” (…) Până la urmă, am mai schimbat câte un cuvânt, ca să se vadă că am lucrat pe text (…) Dar nu era ușor să te descurci, pentru că tehnica folosită de cenzură devenise foarte subtilă. Uneori ți se cerea să schimbi o prepoziție ori un pronume, iar asta făcea ca versul modificat să spună cu totul altceva. De exemplu, într-un poem intitulat „În memoriam”, dedicat lui Virgil Mazilescu, care începea cu strofa: „Plouă, acum Virgil bea apă/ Și face teorii că apa nu e rea, / Știa el foarte bine ce băutură este/ Și câtă vreme va avea s-o bea”, pentru ca în final să spună: „Că lui numai așa i s-a turnat pe gât/ Apa de ploaie care ne-a fost dată”, a trebuit să înlocuiesc „ne-a fost dată” cu „i-a fost dată””.

În rest, cam aceleași tabieturi. Nu se publicau autorii care aleseseră exilul. Dar nici cei care se pronunțau critic la adresa „revoluției culturale” cu origini sud-est asiatice nu erau bine văzuți și suportau consecințele. Nicolae Breban, membru în CC al PCR, redactor șef al „României literare” și un personaj destul de docil și de obedient în alte condiții, s-a pronunțat împotriva noii ofensive ideologice, pe când se afla la Cannes. Drept urmare, a fost exclus din partid, din CC și a fost înlocuit de la conducerea principalului săptămânal al scriitorilor.

Fără îndoială, Securitatea veghea și ea la menținerea botniței pe gura scriitorilor. Tiberiu Avramescu relatează un episod în care, fiind chemat de un securist la o „discuție” pe marginea unei cărți de-a lui Eliade, îi este prezentat un referat al unui serviciu al Securității asupra cărții. Securistul era capabil să citească din referat, deși foaia era întoarsă spre T. Avramescu!

Un raport al Securității, datat 23 ianuarie 1987, menționa;

„Mircea Dinescu, lucrat prin D.U.I. de către Inspectoratul Municipiului București, indicativ 120, fiind cunoscut cu poziție ostilă prezentă și relații suspecte cu cetățeni străini.

Ileana Mălăncioiu, lucrată prin D.U.I.

Radu Cosașu, este lucrat prin D.U.I.

Marin Sorescu, lucrat prin D.U.I.”

Același raport transmitea informația că unele cărți au „conținut interpretabil” și erau citate „Rimbaud negustorul” de Mircea Dinescu, „Urcarea muntelui” de Ileana Mălăncioiu, „Schimbarea la față” de Mihai Sin.

Securitatea își făcea simțită prezența și prin faptul că romanele polițiste (după o perioadă în care fuseseră interzise) trebuia să aibă aprobarea Ministerului de Interne pentru a putea fi publicate, deoarece ar fi putut dezvălui unele tehnici de investigație folosite de angajații acestui minister.

Din motive uneori destul de absconse unele cărți așteptau ani la rând pentru a fi tipărite. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu a rămas în stadiul de proiect zece ani până a apărut, în sfârșit, în 1982. Unei cărți a lui Nicolae Balotă despre literatura absurdului (chiar așa se numea inițial) a trebuit să-i fie schimbat titlul în „Lupta cu absurdul” pentru a vedea lumina tiparului. O carte cu un destin celebru în epocă a fost cea a Anei Blandiana, avându-l ca personaj central pe faimosul motan Arpagic. Cartea a apărut, fără a trezi bănuiala cenzorilor. „O carte pentru copii”, trebuie să-și fi spus aceștia. Dar cineva nu s-a lăsat păcălit și l-a recunoscut în motanul cel înfumurat pe însuși Nicolae Ceaușescu. Ca urmare, cartea a fost retrasă din librării după o lună.

Fără a avea, nici pe departe, pretenția de a fi epuizat subiectul cenzurii comuniste în literatură, ne vom opri aici cu referirile la imixtiunile acestei instituții în creația literară. Mai departe, ar fi rândul scriitorilor înșiși să vorbească despre felul în care cenzura le-a marcat destinele literare și/sau fizice. Ca o concluzie, putem fi de acord cu afirmația conform căreia „întinsă pe decenii lungi, lupta cu cenzura a salvat cărți, dar a ucis la propriu sau la figurat scriitori; cineva a numit ultimul deceniu dinainte de Revoluție „deceniul morții poeților”. Statistica îi confirmă diagnosticul…”

3.2 Cenzură în presă

După ce am văzut, în mare, cam cum stăteau lucrurile în privința literaturii, să ne îndreptăm privirea spre presă și asupra rolului rezervat acesteia de către regimul comunist. Trebuie spus, în primul rând, că „interesul partidului comunist pentru presă (…) era pe deplin justificat. Fără mijloace, propaganda sa rămânea un noian de vorbe într-o adunare a propriilor săi membri”. În consecință, comuniștii au luptat, cu diferite mijloace (majoritatea ilegale și violente) pentru acapararea întregii prese românești.

Prin 1943, pregătindu-se să reintre în legalitate, partidul comunist a organizat apariția unui organ de presă propriu, „România liberă”, care în perioada 23 august-21 septembrie 1944 a fost singura instituție mass-media a comuniștilor. După data de 21 septembrie 1944 apare seria nouă a „Scânteii”, care devine organul central al partidului. În scurt timp, „Scânteia” preia rolul de far călăuzitor al întregii prese românești și, concomitent, de veritabilă instituție cenzurală. Pe de altă parte, „Scânteia” își exercita atribuțiile – atât pe cele pe care trebuia să le aibă, cât și pe cele pe care nu era îndreptățită să le aibă – urmând neabătut modelul „Pravdei” sovietice.

Ca și în cazul literaturii, primele mișcări pe care le face cenzura în domeniul presei țin de excluderea din rândurile breslei a celor care, într-o formă sau alta, erau identificabili cu vechiul regim. În acest fel, unele personalități suferă o dublă condamnare, atât ca scriitori, cât și ca ziariști, având în vedere faptul că activaseră pe ambele planuri. Așadar le este lipită eticheta de „dușman al poporului” unui N. Batzaria, „care în 1936, când se judeca procesul Anei Pauker a tercut de partea dușmanilor poporului, adunați sub plapuma lui Stelian Popescu, la „Universul”, ațâțând la ură de rasă”; Nichifor Crainic, „vechi dușman al oricărei mișcări progresiste, otrăvitor public de prim rang, în slujba hitlerismului”; N. Crevedia, „fost colaborator al „Poruncii vremii””; Romulus Dianu, „aghiotant al lui Șeicaru”; Mircea Eliade, „ideolog al mișcării legionare, dușman al clasei muncitoare, apologet al dictaturii lui Salazar”.

Cenzura pe față a presei vine imediat după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Ziarele Opoziției, „Dreptatea” (PNȚ) și „Liberalul” (PNL) sunt interzise. Vreo doi ani încă se apelează la pretextul cu tipografii care, chipurile, nu voiau să tipărească aceste ziare. În general, presa de opoziție este catalogată ca fiind „fascistă”, ceea ce era desigur un pretext pentru a fi interzisă. Presa primilor ani de după 1944, când încă mai existau voci care se opuneau comandamentelor comuniste, este plastic caracterizată de Ion Pas: „cal de tramvai, obligat să meargă pe aceeași linie, megafon și cădelniță cu tămâie”. Cei care dirijau acest „cal de tramvai” erau non-valori ca Iosif Kișinevski, Leonte Răutu, Sorin Toma, Nicolae Moraru, Iosif Ardeleanu și alții, care, sub numele românizate, ascundeau origini rusești. Aplicând în cel mai strict sens indicațiile venite de la Moscova, acești conducători ai mass-media românești au reușit să definească „forța presei comuniste” în felul în care un ziarist obscur, Horia Liman, o face în articolul cu acest nume din „Contemporanul” nr. 18 (448)/6.V.1955: „Pentru ziarist, ca și pentru scriitor, este deopotrivă valabilă indicația leninistă de a combate pe „custozii tradițiilor capitalismului”. În zece ani de apariție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a partidului și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă în adâncime și în lărgime. Presa nu mai aparține unui pumn de îmbuibați și șantajiști. Ea este respectată și iubită de poporul muncitor. Pe drumul trasat de Lenin și Stalin presei comuniste, învățând fără preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-ne zi de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față partidul, să luptăm cu toate puterile unite pentru înflorirea patriei noastre iubite!” Veritabilă platformă-program a presei românești din perioada comunistă, completată peste 20 de ani cu „Programul PCR” referitor la rolul rezervat mass-media: „Presa și radio-televiziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepția înaintată a partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoștințele științifice despre natură și societate; ele trebuie să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului. Gazetarul, propagandistul comunist trebuie să aibă o concepție înaintată, o temeinică pregătire ideologică marxist-leninistă”. Așadar, un rol militant pentru presă. Noțiunea de neutralitate le-a fost întotdeauna necunoscută comuniștilor.

Deci, presa nu trebuie să informeze – în adevăratul sens al cuvântului – ci să devină o tribună de la care partidul să-și propage concepțiile. Rolul informativ este înlocuit de cel propagandistic. Așa se creează acea non-actualitate de care aminteam mai devreme.

Dar faptul că mass-media comunistă s-a conformat cerințelor nu înseamnă că a fost scutită de cenzură sau că nu apăreau greșeli – unele intenționate. Chiar și în anii cei mai duri ai regimului comunist (aprox. 1945-1960) se mai găseau încă ziariști care făceau puținul care le stătea în putință pentru a nu se supune ordinelor venite de sus. În cele ce urmează, vom exemplifica unele din aceste „devieri” de la linia trasată de partid.

În ziarul „Înainte” din Craiova, nr. 2016/21.VII.1951, la pagina 3, coloana a doua, articolul „Cântece și voie bună” este observat de cenzură. În articol se spunea: „…că greul apasă pe spinarea chiaburilor…care o viață întreagă v-au supt sângele și sudoarea frunții voastre, muncind de zori și până în noapte pe pământul lor”. Nota DGPT: „Reiese că nu țăranii muncitori au lucrat pământul chiaburilor, ci chiaburii și l-au lucrat ei înșiși”. Articolul a fost eliminat.

O altă greșeală de exprimare e semnalată în „Luptătorul” din Bacău, nr. 1063/16.VIII.1951, pe pagina 1. Articolul „E viață nouă și în orășelul nostru” conținea fraza: „Locul speculanților l-au luat magazinele și cooperativele”. Și acesta a fost eliminat.

O greșeală politică este semnalată în ziarul „Dobrogea Nouă”, nr.994/7.IX.1951, în fraza: „Astfel, postul de radio „Vocea Americii” a anunțat că…”. De aici rezulta că „Dobrogea Nouă” se informa despre situația din Iugoslavia de la „Vocea Americii”. Asta în condițiile în care singurele surse de informații pentru ziarele locale trebuia să fie „Scânteia” și Agerpress.

În cazul producerii unor greșeli grave, chiar după ce ziarul trecuse de tipografie, întregul aparat cenzural se punea în mișcare pentru ca publicația respectivă să nu ajungă la populație în acea formă. Așa s-a întâmplat când, pentru o greșeală de tipar – lipsea litera „n” din cuvântul „muncii” într-un articol despre o cuvântare de-a lui Stalin – s-au oprit la centrul de difuzare și la gară toate exemplarele greșite, s-au corectat în tipografie și de-abia după aceea li s-a dat drumul pe tarabe.

Exemplul de mai sus ilustrează o greșeală de tipar „veritabilă”, deși ar putea plana oarece dubii. Nu însă același lucru se poate spune despre următoarele, care, deși numite de cenzori „greșeli de tipar”, numai greșeli de tipar nu erau. „Sabotaje” – tot le căuta Securitatea cu lumânarea chiar și acolo unde nu erau – ar fi un cuvânt mult mai potrivit:

În „Scânteia tineretului” din 21.XI, în loc de „forței economiei socialiste”, a apărut „fostei economii socialiste”;

În „Sportul popular” din 20.XII, în loc de „CC al PMR” a apărut „CaCa al PMR”;

În „Înainte” din Brăila, nr.1611, la pagina 4 se spunea: „Regimul de democrație populară a deschis drum larg spre cultura cea mai înapoiată fiilor și fiicelor poporului muncitor”;

În „Scânteia” din 22.XII, într-un citat dintr-o scrisoare lui Stalin, în loc de „face imposibilă înrobirea” era cules „face posibilă înrobirea”;

În „Frontul plugarilor”, în loc de „Oamenii muncii din Capitală și-au exprimat voința de a contribui”, a apărut „Oamenii muncii din Capitală și-au reprimat voința de a contribui”;

În „Dobrogea Nouă” nr. 487 apărea: „Tot pe lângă această școală mai funcționează și un curs de analfabetizare”;

Pe o fotografie publicată într-un ziar, care îi înfățișa pe liderii de atunci ai PMR, Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, întâmplarea (sau mai degrabă nu) a făcut să cadă un fir de păr pe figura lui Dej. Acest fir de păr, în cădere, a format un semn de întrebare pe chipul lui Dej, iar ziarul a fost tipărit așa.

În condițiile în care, în acel an 1952, nu se știa exact cine este preferatul lui Stalin la conducerea PMR, Dej sau Pauker, acel semn de întrebare spunea multe.

Privind aceste exemple, să ne rezumăm la a constata diferența enormă dintre ce spuneau comuniștii referitor la muncitorii tipografi – că sunt de partea Partidului Muncitoresc Român și, în consecință, nu tipăresc ziarele Opoziției – și situația de fapt, cu aceste șicane făcute regimului.

Unele greșeli semnalate de cenzură se datorau probabil cunoștințelor rudimentare despre natura activității de jurnalist (fie el și comunist) a celor care practicau această îndeletnicire. În această categorie putem plasa exemplele de mai jos:

În ziarul „Înainte” din Craiova apare scrisoarea unui tractorist către Stalin (evident, o făcătură elaborată în redacție). Se spunea acolo că tractoristul a văzut în URSS că „nisipul și piatra din Transcaucaz au fost făcute să producă cereale și plante”. A mai văzut „perdele care protejează culturile împotriva vânturilor”, „canalizări de apă pe mii de hectare irigate” și alte minuni. Cenzura atrage atenția redacției să facă unele corecturi, logice de altfel, pentru că din text reiese că cerealele nu ar fi plante. De asemenea, trebuie completat „perdele de păduri”:

Tot în ziarul „Înainte” din Craiova, nr. 507 se spune : „Muncitorii agricoli de la GAS și-au luat angajamentele concrete în cinstea celei de-a 70-a aniversări a tov. Stalin. Printre acestea, îngrășarea vitelor și porcilor și cărarea gunoaielor la câmp”. Așa ceva nu putea să treacă de ochii lectorilor DGPT, textul dovedind fie prostie în stare pură, fie o ironie tăioasă a autorului articolului.

Ca și în literatură, cenzura avea mare grijă ca presa să nu publice informații ce ar periclita în vreun fel apărarea secretelor de stat. E firesc ca orice țară să aibe astfel de secrete, dar regimurile comuniste au dus această politică la paroxism. Sancțiunile ce se aplicau celor ce călătoreau fără bilet în mijloacele de transport în comun erau și ele secrete de stat. Articolul „Să nu călătorim fără bilet” din „Faklya” ,nr. 276/23.IX.1966 a fost eliminat din această cauză.

Printr-o adresă datată 3.X.1955, trimisă delegaților DGPT din teritoriu, li se atrăgea acestora atenția ca „în materialele ce vor trata problemele strângerii recoltei din vii în presă, la radio etc. să nu existe nici o referire la militarii ce iau parte la această campanie”.

Adresa secretă din 15.XII.1955 specifică: „Materialele oficiale ale Congresului al II-lea al PMR trebuie controlate după ziarul „Scânteia” pentru ziarele săptămânale și bisăptămânale, iar pentru ziarele cotidiene trebuie controlate după textul oficial Agerpress sau după orice text oficial existent la redacție”. Asta ca să nu apară surprize.

Absurdul nu mai cunoaște limite și, în adresa secretă din 21.V.1956, se fac cunoscute lectorilor DGPT următoarele: „În legătură cu problemele de șah, aritmologie, rebusuri și alte jocuri asemănătoare vă precizăm că apariția pe mai departe a acestora cât și a jocurilor de cuvinte încrucișate este interzisă cu desăvârșire”. În aceeași adresă se mai enumeră lucruri ce nu trebuie să apară în presă: locul și modul de desfășurare a antrenamentelor sportive, pregătirea loturilor RPR în comun cu loturi din alte țări, avantaje materiale ale sportivilor câștigători etc.

Conform adresei secrete din 24.IV.1956, doar Agerpress poate scrie despre persoanele repatriate.

Circulara din 10.IX.1956 stabilește clar: „Prețul de cost al oricărui fel de produs nu se poate da publicității”.

În 5.III.1957 se mai emite un ordin conform căruia „Nu se publică cereri de servici, numai oferte de servici, din partea sectorului socialist. Doar cotidienele pot da anunțuri de mică și mare publicitate”. În aceeași circulară se menționează că și „cărțile de telefon se trimit, fără excepție, pentru obținerea vizei la București, la U20”.

Foarte atenți, responsabilii comuniști cu cenzura și propaganda trimit adresa din 10.V.1957, în care se specifică: „Când se dau depășiri de plan în cifre absolute, să nu se dea și în procente, pentru că s-ar putea calcula producția. Se pot da publicității date despre unele obiective economice”.

Cu atâtea adrese și circulare ce stabileu tot atâtea subiecte tabu, cenzurii nu îi venea prea greu să opereze eliminări de texte și observați pe articole. Astfel că, de exemplu, mențiunea că Uzina de Alumină produce vanadiu și pentaoxid de vanadiu din nămolul de bauxită a fost eliminată din articolul „Cum funcționează laboratorul de uzină”, apărut în „Faklya”, nr. 159/8.VII.1966. Din articolul „Trebuie urgentate relizările investițiilor în sectorul de stat din agricultură” s-a eliminat referirea la lucrările de extindere a silozului de cereale din Ioșia. O știre radio din 5.VII.1966, în care se amintea că la Centrala electrică de termoficare din Oradea a intrat în funcțiune al doilea grup energetic nu s-a mai difuzat. Următoarele referiri nu au putut să apară în presa orădeană deoarece erau „secrete de stat”: garnizoana militară din Șimleul Silvaniei, faptul că femeile lucrează în schimbul de noapte, mașinile de tip IMS, prospecțiunile geologice pentru argilă refractară din munții Pădurea Craiului, câmpurile petrolifere din zona Marghita, cifre privind producția sau investițiile întreprinderilor „Sinteza” , „Înfrățirea”etc. Nivelul de trai al românilor nu putea nici el face obiectul vreunui articol în așa fel încât un cititor printre rânduri să deducă pe unde se situa acesta. Într-un articol apărea aserțiunea următoare: „Să presupunem că o familie compusă din patru persoane dorește să se odihnească în fiecare duminică la ștrand. Sunt atât de înstăriți încât toți patru au biciclete”. Partea subliniată a fost eliminată.

Pe lângă aceste restricții care vizau, în general, aspecte economice, presei comuniste îi era cu desăvârșire interzis să publice articole din surse anglo-francofone (nu prezentau interes sau nu reprezentau interesele României), articole care să exprime punctele de vedere ale burgheziei sau punctele de vedere ale țărilor capitaliste.

O precenzură poate fi numit modul de angajare a ziariștilor. Hotărârea Consiliului de Miniștri cu nr. 1391/8.X.1951 spunea, la articolul 1: „Nu se va mai angaja personal redacțional în presa centrală fără avizul prealabil al DGPT. Nu se aplică această măsură la „Scânteia”, „Lupta de clasă”, „Carnetul agitatorului”, „Munca de partid” și la ziarele Ministerului Forțelor Armate și ale Ministerului Afacerilor

Interne”. Ceilalți pretendenți la statutul de jurnalist trebuia mai întâi să treacă prin Școala de Partid „A.A. Jdanov”, devenită ulterior Academia de Partid „Ștefan Gheorghiu” (veritabilă fabrică de activiști de partid pe bandă rulantă). În redacție mai puteau lucra ziariștii comuniști ilegaliști, cei din presa sovietică sau cei agreați de Moscova.

Pentru amuzament, să spunem că cenzura nu scăpa din ochi nici măcar cărțile de vizitatori din muzee și expoziții. La Muzeul Național de Artă al RPR s-au găsit și eliminat pagini ce conțineau adnotări de genul:

„Nu expoziția m-a izbit, ci palatul”;

„Frumos pentru oameni nerestructurați”;

„11.I.1952: Cu ocazia zilei mele de naștere am vizitat galeriile palatului și am rămas mai mult timp la bufet la chifteluțe marinate și ardei umpluți. De asemenea, și prietenele mele Puica și Olga au fost impresionate foarte adânc.”;

„30.X.1952: Nu am fost îndrumați cum să vizităm expoziția de artă și națională. Am fost dați afară fără să vizităm toate tablourile de artă.”;

„Vizitând această expoziție am căpătat o poftă grozavă de mâncare.”;

„Am intrat indispus și am ieșit cu dureri de cap.”;

„Trăiască regele!”;

„Jos cu voi!”;

„La spânzurătoare cu voi!”

Deși, de-a lungul întregii sale existențe, presa comunistă din România nu și-a schimbat prea mult aspectul general, trebuie totuși să menționăm o oarecare liberalizare și aici, în condițiile relativei liberalizări din anii ’60-’70. Bineînțeles, fiind cu totul în slijba partidului comunist, presa înțelege să adopte atitudinea impusă de acesta în diferite contexte. De aceea, când declamarea „dragostei de veacuri a poporului român pentru poporul rus” nu a mai fost la modă, presa și-a însușit rapid noile doleanțe. De exemplu, după publicarea „Tezelor din aprilie”, represaliile din partea Kremlinului au venit și prin intermediul așa-numitului Plan Valev. Acesta preconiza crearea unor „complexe economice naționale” care nu țineau cont de frontiere și plasau România și Bulgaria în „grădina de zarzavat” a Blocului Estic. Dar presa românească nu mai era cea din urmă cu 10 ani (mai bine spus, opiniile liderilor de la București se mai schimbaseră între timp). Astfel se face că o publicație științifică românească, „Tribuna economică” – în spatele căreia recunoaștem partidul – demonstrează ridicolul Planului Valev: „Deși nu suntem geografi ca autorul de la Universitatea „Lomonosov”, am luat o hartă a țării și îndelung aplicați asupra ei, am studiat-o sub toate aspectele. Cu toate acestea, n-am reușit să înțelegem care rațiuni obiective ale forțelor de producție în socialism pot face ca pentru industrializarea regiunii Argeș, de exemplu, să aibă o „însemnătate deosebită” „apropierea relativă” de Donbas sau Kerson și să nu o aibă apropierea absolută de regiunea limitrofă Brașov, care face parte din același complex economic național? (…) În definitiv, vederile pe care la are autorul este o treabă personală a acestuia. Așa ar fi într-adevăr, dacă autorul n-ar încerca în același timp să umble cu creionul său peste harta patriei noastre. Și acest lucru nu i se poate permite!”

Și în 1968, când Ceaușescu a criticat intervenția din Cehoslovacia, presa i-a ținut isonul. Dar, ca orice minune, și aceasta a durat trei zile. Tovarășul și partidul au devenit mult mai moderați în aprecierile la adresa URSS, iar presa a acționat în consecință.

Apoi au venit „Tezele din iulie” și presa devine din ce în ce mai plicticoasă. Nicolae Ceaușescu căpătase mania vizitelor și toate ziarele vorbeau numai despre primirile acestuia în diferite capitale ale lumii. Dar dacă presa românească aproape că nu mai avea nevoie de o supraveghere a cenzurii, nu același lucru se poate spune despre cea occidentală, în special posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii”, ambele finanțate de Washington. Metodele prin care se încerca cenzurarea mesajelor acestor instituții erau din cele mai variate, mergând de la cele de ordin tehnic (bruiarea semnalului tehnic) până la agresiuni fizice (Monica Lovinescu de la „Europa Liberă” a fost bătută la Paris de un grup angajat de Ceaușescu). „Cutia cu trăncăneli”, cum era numită „Europa Liberă” de soții Ceaușescu demasca în fiecare emisiune despre România cultul personalității practicat de Nicolae Ceaușescu. Un alt angajat al acestui post de radio, Emil Georgescu, lucra pentru guvernul Statelor Unite ca editor supraveghetor al Departamentului Român din „Europa Liberă”. Pe 19 octombrie 1976, el a fost accidentat serios de niște contrabandiști francezi de stupefiante; tot accidentul a fost înscenat de serviciile secrete de spionaj ale României. După șase luni de refacere, s-a întors la microfon. Autoritățile române au încercat să-l neutralizeze prin scrisori de amenințare și de șantaj. În final, pe 28 iulie 1981, Emil Georgescu a fost înjunghiat de 22 de ori de alți doi contrabandiști francezi (care ulterior au fost arestați). Totuși, Emil Georgescu a scăpat și din această încercare, deși într-o stare foarte gravă. Trebuie spus că trei directori succesivi ai Departamentului Român de la „Europa Liberă”, Mihai Cismărescu, Noel Bernard și Vlad Georgescu, au murit de o formă de cancer galopant, foarte suspectă. Conform mărturiei aceluiași I.M. Pacepa, și corespondenții agențiilor de presă străine erau filați de Securitate.

Anii ’80 aduc cu ei o limitare și mai drastică a dreptului la informare a populației – pentru că libertatea de exprimare în presă era cu totul suprimată. Pentru a da un singur exemplu, se cuvine a aminti faptul că despre accidentul nuclear de la Cernobîl s-a aflat în România de-abia la câteva zile de la producerea lui, populația neputându-și lua toate măsurile de precauție în timp util. Apoi, reducerea la două ore a programului televiziunii publice, și acelea conținând doar omagii la adresa cuplului prezidențial, s-a înscris și ea la capitolul limitării acestui drept la informație.

Despre evenimentele de la Timișoara din 16 decembrie 1989 nu s-a aflat în presă decât de la „Europa Liberă”. De-abia când lucrurile au scăpat de sub control s-a scris în „Scânteia” despre situația din orașul de pe Bega. Iar când Ceaușescu și-a ținut discursul din 21 decembrie din Piața Palatului, tehnicienii Televiziunii Române au primit ordin clar de sus să oprească transmisiunea în momentul în care în mulțime s-au făcut auzite primele huiduieli.

După fuga dictatorului, televiziunea publică își schimbă sigla, aceasta devenind TVRL: Televiziunea Română Liberă. De fapt, întreaga presă română își câștigase – oarecum provizoriu – libertatea.

Capitolul IV: Mecanismele cenzurii

Am vorbit până acum de modul de organizare al instituțiilor cenzurale (în principal Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor), de subiecte interzise, de autori interziși, dând și câteva exemple de cărți și de articole ce n-au putut face obiectul publicării deoarece contraveneau intereselor partidului comunist. Se cuvine însă să ne facem o idee și despre modul în care era făcută cenzura, despre cum era organizată această activitate atât de necesară unui sistem totalitar.

În primul rând, cenzorii trebuia să fie inițiați în activitatea pe care urma să o presteze. Cu alte cuvinte, trebuia ca ei să fie puternic îndoctrinați, lucru care se producea în interminabile ședințe de prelucrare. Aceste ședințe de „ridicare a nivelului ideologic” erau ținute de activiști de partid, care, în primii ani ai comunismului românesc, erau mai mult ruși decât români. Pentru angajații DGPT din provincie, în cadrul acestei instituții a luat naștere Direcția Instructaj-Control, care transmitea unităților DGPT din țară instrucțiuni despre metodele și sarcinile pe care le aveau cenzorii. Un șef al serviciului dintr-o unitate teritorială a DGPT întocmea un plan de muncă, în care erau cuprinse sarcinile profesionale ale colectivului. Dacă se întâmpinau probleme, în sensul că autorii sau redacțiile nu erau de acord cu observațiile făcute de unitatea locală a Direcției, lucrările respective se trimiteau imediat la DGPT București. Aceste observații nerezolvate pe plan local erau semnalate și Direcției Instructaj-Control, printr-o notă lunară de sesizări, întocmită de șeful unității DGPT. Tot în responsabilitatea acestui șef cădea și sarcina de a informa Direcția Instructaj-Control asupra problemelor de muncă, de pildă obiectivele propuse, stilul și metodele de muncă, viața de colectiv.

Angajații DGPT locale controlau materialele primite și aprobau, pe propria răspundere, difuzarea lor în presă. Observațiile făcute la revistele locale necesitau transmiterea unor referate șefului serviciului. Pentru celelalte publicații nu era nevoie de referate, observațiile fiindu-i semnalate șefului pe cale verbală. Un responsabil politic sau un membru al redacției DGPT transmitea observațiile conducerii instituției care edita și difuza o publicație, preferabil, „pe măsura depistării greșelilor”. În cazul problemelor mai deosebite, cenzorii cereau sprijinul Direcției Instructaj-Control, cu avizul șefului DGPT locale. Se țineau registre în care cenzorii notau cu cine și ce au discutat la forul tutelar de la București și cu cine au luat legătura din partea redacției căreia îi trimiseseră observațiile lor. Acești lectori nu aveau voie să lase semne, sublinieri etc. pe pagina lecturată fără explicațiile de rigoare sau care ar fi putut genera confuzii. Paginile incomplete, cu spații albe, cu multe greșeli de corectură sau în care nu s-au făcut intervențiile cerute nu puteau primi ștampila „bun de tipar”. Aceeași soartă o aveau paginile ce primiseră observații și nu purtau mențiunea „S-a intervenit numai în locurile indicate”.

Textele încercuite trebuia să capteze întreaga atenție a cenzorului. Dacă prin încercuire era introdus un pasaj nou, acesta trebuia citit în întregime. Introducerea unui singur rând impunea citirea întregului pasaj în care fusese inserat. Atent verificată era și paginația. Erau exceptate de la orice control materialele cu aprobări speciale de la DGPT sau de la alte foruri sus-puse.

Pentru a marca un pasaj eliminat se foloseau croșetele: (…). Numai că cenzorii nu doreau ca lucrările apărute să transmită publicului faptul că acele tipărituri fuseseră cenzurate. De aceea, multă vreme, aceste croșete nu au apărut. Conducerile editurilor au purtat, în acest sens, un veritabil război cu cenzura pentru ca lucrările să apară „croșetate”. Tiberiu Avramescu relatează un episod comic al acestui război, când, la publicarea unei cărți de reportaje a lui Al. Sahia, prilejuită de o călătorie a acestuia în Uniunea Sovietică, s-a produs un mare scandal din cauza numărului mare de croșete de care era plină cartea. Cu prilejul unei manifestații de 1 mai, povestea Sahia că l-a văzut pe Stalin înconjurat de ,X…Y…Z și croșetele nu se mai terminau. Aceste puncte-puncte înlocuiau numele unor oameni politici pe care Stalin îi lichidase între timp și nu mai era voie să li se amintească nici măcar numele. În acest fel s-a văzut generalissimul Stalin înconjurat de…croșete la parada de 1 mai.

În cazul cărților, acestea trebuia să treacă prin mai multe furci caudine. O primă lectură se făcea în editură, cu observațiile autorului. A doua era lectura de redactare, în care autorul era pus să taie unele fragmente și să modifice altele. Lectura a treia cădea în sarcina unui redactor, uneori și a redactorului-șef sau chiar a directorului editurii. După ce trecea de acest stadiu, cartea era trimisă la DGPT, unde mai era o dată sau de două ori citită. După 1977, anul desființării cenzurii oficiale, lectura se făcea prin sondaj la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, iar prin anii ’80, observațiile veneau de la Secția de Propagandă. Într-o vreme, aici era șef Dumitru Popescu. Iată o caracterizare a acestuia făcută de I.M. Pacepa: „Neobișnuit de inteligent, era considerat de Ceaușescu geniul propagandei. De la descoperirea sa, în 1968, Popescu scrisese majoritatea cuvântărilor lui. Semeț și arogant, era renumit prin modul de a fi disprețuitor și dur cu subordonații săi. „Nu întreba de ce!”, obișnuia să spună când dădea un ordin. „Fă doar ce-ți spun! Eu sunt Dumnezeul tău!” De aceea, în rândul activiștilor de partid, numele său a devenit Popescu-Dumnezeu, iar el era foarte mândru de aceasta”.

Ideea cu ștampila dispăruse. Editurile făceau ele observațiile pe care le considerau necesare, iar de observațiile venite de la CCES se putea să nu se țină cont. Tiberiu Avramescu rememorează un fapt semnificativ pentru modul în care răspunderea pentru publicarea cărților era pasată editurilor. Având în plan tipărirea unei cărți „cu probleme”, T. Avramescu îi cere sprijinul unui funcționar influent de la CCES, cu care se afla în relații de prietenie. Acesta îl ajută, amintindu-i însă: „Tiberiu, noi ți-am dat drumul, dar să știi că n-o să recunoaștem niciodată!”

Metodele cenzurii au fost și de natură economică. În cazul editurilor, se făceau așa-numitele planuri editoriale, ce cuprindeau un număr maxim de lucrări ce puteau apărea într-un an, la toate editurile (acest număr maxim era cam de 3000 de lucrări). Ce depășea planul editorial, nu se publica în acel an. Prin anii ’80, o idee venită de la Elena Ceaușescu era menită a reduce drastic numărul traducerilor în română (în special, a celor din limbile țărilor capitaliste). Mergând pe principiul reciprocității, Elena Ceaușescu propunea să se traducă în română tot atâtea cărți câte se traduc în franceză, de exemplu, din română. Decalajul era evident. În Occident abia dacă se traduceau două-trei cărți românești pe an, pe când literatura vestică producea infinit mai mult decât cea română (căreia nu trebuie să i se subestimeze meritele, dar care nici nu trebuie să fie supraevaluată). Prin urmare, românii puteau citi maxim două-trei cărți occidentale pe an (în cazuri fericite), având în schimb la dispoziție șapte-opt titluri din literaturile „vecine și prietene” bulgară, sârbă, ucraineană etc.

O altă idee năstrușnică limita numărul de lucrări pe care un autor le putea publica în decursul unui an la una singură. Autorul, anul și cartea. La aceasta, scriitorii și editurile au reacționat prin folosirea din plin a pseudonimelor, iar alteori, editurile nu mai dădeau autorul. Aceeași stratagemă, a publicării cărților fără menționarea autorului, o foloseau editorii în cazul scriitorilor interziși.

Dacă, în ciuda tuturor precauțiilor, apăreau cărți cu probleme, cenzura (oficială sau neoficială) avea la dispoziție două metode de a-și corecta scăparea. Una era aceea de a retrage imediat toate exemplarele din librării și de a le da la topit (cum s-a întâmplat cu volumul Anei Blandiana cu motanul Arpagic). A doua, mai costisitoare, era următoarea: se retrăgea cartea, se rupea pagina cu probleme, se retipărea o altă pagină fără greșeli, se lipea în locul respectiv și cartea lua din nou drumul librăriilor.

În 1968, la Editura pentru Literatură a apărut cartea lui Nicolae Manolescu „Antologia poeziei române moderne”. Aceasta conținea poeți precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Aron Cotruș (poeți trecuți de comuniști la categoria „legionari”), dar nu-i amintea pe Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Maria Banuș și alții care serviseră proletcultismului. Cineva (Eugen Jebeleanu, e de presupus) s-a plâns „sus” de omiterea sa intenționată din lucrarea și cartea s-a retras după câteva zile. Dar represiunile nu s-au oprit aici. Editura pentru Literatură, care era o editură mare, a fost „spartă” în edituri mai mici și, prin urmare, mai ușor de controlat. Așa au apărut Editura Minerva, Editura Eminescu, Editura Albatros, Editura Ion Creangă.

Însuși faptul că, în presă, trebuia urmat un model – „Scânteia” – reprezintă o modalitate de cenzură. Iar în ceea ce privește respectarea principiului încrucișării surselor, nici pomeneală de așa ceva. În 1968, Agerpress a avut un singur corespondent în Cehoslovacia (în persoana lui Dumitru Tinu). Neavând voie să verifice o informație din mai multe surse – celelalte erau, în orice caz, ziarele și agențiile țărilor socialiste, care oricum spuneau toate cam același lucru – presa română era sortită să practice o dezinformare și prin omisiune.

Pentru a încheia și acest capitol, într-o notă amuzantă de astă dată, să arătăm observațiile pe care le face un cenzor în ziarul „Dobrogea Nouă” din 3.X.1949:

„Poezia „Nu vrem războiul!” începe astfel: „Treziți-vă! Priviți-vă! Uniți-vă! Din toată lumea astăzi proletari!” Când e știut că proletarii din toată lumea luptă azi pentru pace, pentru victoria socialismului, „Dobrogea Nouă”, prin Constantin Smoici, le strigă „Treziți-vă!”, apoi le spune „Priviți-vă!”, asta ce-o mai fi vrând să-nsemne? Și tonul general al celor trei versuri este pueril”.

Capitolul V: Studiu de caz-Scînteia

Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a demarat din 1944, de când și-a început apariția legală, o adevărată campanie belică împotriva așa-zișilor “dușmani ai poporului” (aceștia fiind membri ai partidelor istorice, legionari, chiaburi și moșieri, ofițeri de carieră, ziariști, universitari, ingineri, industriași și orice alte categorii care nu aderaseră la comunismul impus cu forță). Mașinăria a funcționat mai întîi la nivel lingvistic, în chip violent, ziarul analizat aici și ideologia care îl animă (împreună cu Partidul care îl tutela) rîvnind să dobîndească o corporalitate demonstrativă, tocmai pentru a-și legitima inclusiv atacurile viscerale.Dar tendința de corporalizare nu se oprește, aici, ci continuă: despre clasa muncitoare se repetă obsesiv în discursurile ideologice ale epocii că este “șira spinării a tuturor forțelor democratice” sau “pumnul de fier al unității și forței”, “creierul” acestei făpturi frankensteiniene fiind alcătuit dintr-un cvintet (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Petru Groza) . Ministrul Justiției din primii ani ai comunismului românesc, Lucrețiu Pătrășcanu, va afirmă ritos la un moment dat că Tribunalul poporului a devenit o “ființă adevărată” odată cu Legea pentru urmărirea și sancționarea vinovaților de dezastrul țării și de crime de război. Se cuvine precizat, apoi, că fotografia cea mai mediatizată în Scânteia (pentru perioada 1944-1950) a vreunui lider comunist este aceea a lui Stalin (apoi a lui Gheorghiu-Dej si a Anei Pauker), arhetipul agresorului de la care liderii comunisti români se împărtăsesc cu o admirație de ucenici rîvnitori.

"Prima echipă a Scînteii a fost, din declarațiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeți și oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul șef de atunci, Miron Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf și de un grămătic să-i facă articolele inteligibile”. Îndeobște, întreaga echipă era atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan, fiecare avea un cusur. Așadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de pușcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care știa mai bine ungurește decât românește, Stela Moghioroș, care știa mai bine rusește decât românește și Matei Socor, care știa mai bine muzică decât gazetărie”.

Singurul care mai avusese experiență gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacție. Așadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului Scînteia din 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesioniști, în ceea ce privește gazetăria. Brucan a ocupat postul de redactor-șef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forța a populației țărănești în gospodăriile colective și ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comuniști."

Cu timpul, au fost aduși în redacție Nestor Ignat, Ion Călugăru și Traian Șelmaru, pentru ca „să se mai întărească compoziția culturală a colectivului redacțional”, după cum menționează Brucan în aceeași carte. Cu toate acestea, reticența lui Iosif Chișinevschi față de noii „intruși”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacție câțiva „muncitori fruntași”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacție și „industria grea”."

În primul an de publicare legală a Scînteii, celelalte gazete de pe piață erau realizate profesional așa că, spune Silviu Brucan, „eram siliți să facem față concurenței. Bătălia pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile ziarului este că, limba de lemn nu-și făcuse încă apariția, iar „dușmanii poporului” (legionari, universitari, chiaburi și moșieri etc.) erau aspru și violent criticați. . Instrumentat de comuniști în ziarul Scânteia a fost limbajul violent, pe categorii de termeni morali. Astfel, o prima categorie de termeni îi califică pe așa-zișii “dușmani ai poporului” în sfera imoralității infracționale. Aceștia sunt “gangsteri”, “tâlhari”, “bandiți”, “răufăcători”, “asasini”, “mardeiași”, “borfași”, “degenerați”, “potlogari”, “canalii”, “paraziți”, “huligani”, “lepădături”, “secături”, “șnapani”, “jecmanitori”, “elemente necinstite”, “mâna criminală”, “trântori”, “tripoteuri”, “triseuri”, prin această terminologie variată comuniștii urmărind să-i consacre pe opozanții lor în toate categoriile infracționale posibile (inclusiv în cele argotice), fapt care ar fi justificat punerea după gratii a acestora. Presupușii “dușmani ai poporului” sînt, apoi, grupați într-o “șleahta”, “tagma”, “gașcă”, “cârdășie”, “bandă”, “haită”, “clica” (reacționară), “hoardă” (a fiarei), “rețele”, “detașamente ale urei și persecuției șovine”, “agenturi”, diferitele forme colective de încadrare urmărind să justifice măcar teoretic de ce Partidul și Tribunalul Poporului vor acționa “fără cruțare”, “crunt”, preconizînd o represiune masivă împotriva presupușilor infractori. O altă categorie de termeni îi include pe “dușmanii poporului” în subspecia “lacheilor” (fascismului etc.), “mercenarilor”, “slugilor” (plecate ale reacțiunii) și “slugoilor” (hiperbolizare în spiritul epocii) “argaților” (zeloși ai moșierilor), “cozilor de topor”, pentru a sublinia structura ignobilă, inferioară uman, colaboraționistă a acestora. Această condiție de “pleava a țării” catalizează spre următoarea orientare de care vor fi acuzați “dușmanii poporului”: nimic mai simplu că ei să fie sau să devină “trădători” (ai clasei muncitoare și ai neamului românesc), “spioni” (în solda anglo-americanilor), “profitorii de ieri, sabotorii de mâine”, “agenți provocatori”, “diversioniști”, “reacționari”, “afaceriști”, “carieriști”, “complotiști”, “vânduți”, “Iude”, “farisei” (ai democrației), “gheșeftari istorici”, “zarafi”, “lefegii”, “misiți fără patrie”. De aceea, se scandează “Moarte trădătorilor!” Prin această trăsătură se pedalează pe un patriotism demagogic și gregar, insistindu-se și asupra unei acuze financiare la care publicul ar fi fost sensibil în condițiile pierderilor masive suferite de România în timpul celui de-al doilea război mondial și ale refacerii ei după instalarea forțată a comunismului, când țara avea parte de o mizerie nedisimulată nici chiar de patronii ei ideologici. Calificativele morale cu care acuzatorii se năpustesc în avalanșă rîvnesc, și ele, să desăvîrșească degradarea umană a celor vizați, care sunt catalogați drept “nemernici”, “îngâmfați”, “înșelători”, “nedemni”, “veroși”, “hrăpăreți, “vicleni”, “mișei”, “mârșăvi”, “infami”, “odioși”, “hidoși”, “oribili”, “scelerați”, “fioroși”, “josnici”. De aceea, se scandează “În lături, netrebnici!”

Dezonorarea și umilirea lingvistică a “dușmanilor poporului” merge progresiv, de la condiția inferioară de “lachei” ajungîndu-se la o ridicare în rang a acuzaților care devin “monștri”, “brute sângeroase”, “satrapi”, “bestii” (trădătoare de popor), “dihănii” (fasciste), “călăi” (ai omenirii), “balaur”, “fiare” (“care rânjesc” fiindcă sunt încolțite), “fiară crucii cu gheare” (drept care se scandează “Moarte lor!”). Iuliu Maniu este acuzat că fiind “Sfinxul de la Badacini”. “Dușmanii poporului” sînt catalogați în mod obsesiv drept “cei ce sug sângele și vlagă poporului”, imaginarul lingvistic comunist vizînd aici, la nivel de mental colectiv, condiția de vampiri a celor incriminați; calificativul este mai totdeauna de “sângeros”, sîngele fiind hrană predilectă a vampirului care, din această pricina, trebuie ucis. Ion Antonescu este, cel mai adesea, un “mareșal sângeros”, de pildă.

Batjocorirea continuă printr-o altă dimensiune. În 1948, în Scânteia, apare (în patru episoade) celebrul articol al lui Sorin Toma pe marginea poeziei lui Tudor Arghezi, articol intitulat “Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care, printre altele, acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un “urat mirositor vocabular”. Mai întîi, este speculată ideea de “plagă”, de molima, “pecingine”, “cloaca murdară”, “dușmanii poporului” fiind purtători de “venin fascist” de obicei, drept care țară este “infectată” și infestată de otrăvitori (agenții “infecției” fiind ziariștii legionari ori antonescieni, dar nu numai ei, că “otrăvitori de suflete”, ci și universitarii “huligani” că otrăvitori ai studențimii) și de “buruieni veninoase.Să vedem, însă, cum se manifestă “otravă” împroșcată de ziariștii atît de blamați. Cîteva fragmente din articolul “Procesul a trei ziariști fasciști” (ziariști care, de altfel, s-au manifestat, o parte dintre ei, printr-un limbaj extrem de violent în perioada interbelică), semnat cu patos revoluționar de Horia Liman în Scânteia :“Sunt cavalerii unui apocalips provocat cu cinism, metodic, după un plan scelerat, pentru un blid de linte sau un sac de aur. Cavalerii condeiului otrăvit n’au însă nimic interesant, că înfățișare, la prima vedere. Intră toți – turmă – puțin intimidați de perspectiva cea nouă ce li se oferă, lor, criminalilor… /…/ Trei huligani, trei amatori de spectacole sângeroase. Toți trei au incitat la crime, au aplaudat vandalismele săvârșite de elevii credincioși ai scrisului lor, au rânjit la vederea ruinelor, a prăpădului provocat de propria lor explozie de ura și demență. Sunt autorii morali ai dezastrelor pe cari le-au dirijat cu o voluptate neroniană, zi de zi, cu tenacitate diabolică. /…/ În jurul lor se deslușesc doar flăcări fluturate spre cerul întunecat, doar crime, doar dare de sânge care nici o clipă n’au avut răgaz să se închege /…/ Numele trinității din boxa duhnesc a sânge. Infectează aerul și scârbesc”.

Treptele agresiunii sînt parcurse ierarhic, ajungîndu-se la o condiție putridă a “dușmanilor poporului”: aceștia sînt “găunoși”, “elemente descompuse”, “rămășițe” (adică resturi, ruine umane) intrate în putrefacție, revelate prin “putregaiul fascist” (sau “putregaiul moral al burgheziei”) și “puroiul legionar”, drept care poporul și Partidul simt, pe lîngă “nemărginită revoltă”, “scârbă și dezgust”. Limbajul coroziv legat de putrid este completat, în această retorică agresivă, de o dimensiune funerară ofensatoare, “dușmanii poporului” fiind considerați niște “cioclii ai proprietății țărănești”, “ramoliți și “strigoi” ori “paiațe” (oameni goi, carcase). În editorialul nesemnat intitulat “Chipurile lor…” din Scânteia (An XVI, nr. 519, 9 mai 1946), zugrăvirea acuzaților din “procesul marii trădări” intentat lui Ion Antonescu și colaboratorilor săi atinge apogeul prin batjocorirea verbală și sublinierea decrepitudinii celor incriminați. Sugestia este aceea că, fiind “morți” din punct de vedere moral, ei pot fi uciși fizic, fără că nimeni să se simtă vinovat pentru această, tocmai pentru că ar purta pe trup semnele morții iminente, ale putrezirii de vii. Iată cîteva secvențe ilustrative din acest editorial: “fețele lor, descărnate, livide ori pământii, brăzdate de sbarcituri cari nu sunt urmele unui travaliu al gândirii, ci pielea boțită a cărnii unor trupuri din care a pierit tot ceeace constitue demnitatea și măreția unui om, credință într’o ideie, fetele lor tremurătoare, crispate, căzute, cu buzele vinete, cu câte un rictus intermitent, de nevropați sau posedați, că și calmul aparent al unora dintr’inșii, este oglindă aceleiași lipse de speranțe”. Se sugerează că acuzații sînt niște ipostaze ale omului degradat, niște stafii și “foști oameni”, care au început deja să putrezească. Iată cîteva portrete intenționat construite pe ideea de decrepitudine: Constantin Pantazi (general) este o “figura caragialescă” dominată (ni se spune în transcrierea “Procesului Ion Antonescu” din același număr al Scânteii) de un “bâlbâit dezgustător”; alt general, Picki Vasiliu, are “față cenușie, la fel de descărnată, cu cărarea părului alb și rar, trasă dreapta prin creștet, cu glasul mieros”; “gură îi joacă într’un tic nervos, tremurat spasmodic, involuntar, că o expresie carnală a dezagregării materiei vii”; Traian Brăileanu este “stors, desarticulat, cu chelia semănată de peri cărunți, țepoși, că o perie tocită, cu gură știrbă din care cuvintele ies inconsistente, gelatinoase”; Ion Petrovicescu este “sbarcit și negru, cu gesturi iuți de nevăstuică sau de isteric”; alt acuzat, Busila, are “aceiași inconsistența fizică a obrajilor căzuți”; Radu Lecca este “negru-vânat la față” (în extrasele din “Procesul Ion Antonescu” din același număr al Scânteii, Radu Lecca este portretizat astfel: “Hidos, cu obrajii buhăiți și mâncați de vicii, Lecca își ascunde rapacitatea sub masca nesimțirii”); Eugen Cristescu are “ticul des al limbii scoase mecanic din trei în trei clipe, lingandu-și mașinal colțul drept al gurii”. După cum se vede, acuzatorii vizează să demoleze mai întîi aspectul fizic al victimelor degradate pînă la ipostază de cadavre vii. O insistență aparte este acordată gurii, chipului (ochilor apoși), cheliei și obrajilor, toate cele patru elemente dorindu-se a fi maculate de o senectute decrepită, dominată de o transpirație cleioasă și de o buhăială pe care acuzatorii o doresc a fi porcină. Atunci cînd la stîlpul infamiei se află o femeie “dușman al poporului”, acuzatorii o maculează prin raportarea la condiția de tîrfă, chiar dacă termenul nu este folosit că atare.

Un text virulent împotriva lui Iuliu Maniu este semnat în 1946 de Ion Călugăru, purtînd titlul “Mortul care le trebuie”. Autorul îi proiectează pe liderii partidelor istorice că pe niște pensionari amatori și profitori ai înmormîntărilor, figura centrală vizată fiind, însă, așa cum am spus, a lui Iuliu Maniu care și înainte, și în timpul, și după procesul lui Ion Antonescu, a vorbit despre acesta că despre un patriot.

“În multe orașele de provincie /scrie Ion Călugăru, n.n./ există câte un pensionar mititeluț, plin de ticuri, naselnic, certăreț, care mai mult tânjește decât traeste. Timpul trece pe lângă dansul și îl înspăimântă parcă ar fi un torent. Molcome, risipite în negura sunt zilele târgoveților, însă, pensionarul le simte repezite, nebunatece, ofense pentru dulcea lui bătrânețe. Totuși, când dricarii drapează o casă și apar steagurile de doliu și dricul condus de cioclii în uniformă de diplomați, înfățișarea, umoarea bătrânelului ponosit se schimbă. Devine alt om, altă personalitate. /…/ S-ar putea spune că unică bucurie ce i-a mai rămas în cenușia-i existența, marea lui preocupare este să participe la toate înmormântările.”

Într-un alt text din același an, Iuliu Maniu este înfățișat din nou în mod ofensator, decrepitudinea fiind subliniată în cazul său astfel: ni se spune că vorbele îi sunt o “pârâitură penibilă”, liderul Partidului Național Țărănesc fiind “găunos” și “în pragul ramolismentului”. Însuși directorul Scânteii, Miron Constantinescu, va încerca o maculare cu orientare postumă în editorialul sau împotriva unei celebre familii liberale, încheindu-și textul cu o profeție ritoasa – “Iar pe cavoul familiei Brătianu, oamenii viitorului vor scrie: Aici zac rămășițele familiei Brătianu/Care și-a clădit huzurul/Pe jaf, înșelătorie și asasinat”. Criptocomuniștii de după revoluția din 1989 în România îi vor urmă tactică atunci cînd, la o demonstrație împotriva Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat, îi vor trimite liderului acestuia, Corneliu Coposu (fost deținut politic timp de aproape două decenii în închisorile comuniste din România), că dar, un sicriu.

Dezonorarea care a urcat treptele ierarhiei are un scop clar în acest caz: dat fiind că “dușmanii poporului” alcătuiesc un monstru cu mai multe capete (că în basme și mituri), comuniștii se doresc a fi mintuitorii și salvatorii care ucid balaurul, adică niște eroi întemeietori, tocmai pentru că acțiunea lor este una violență și are ardoarea crimei întemeietoare.Dar, deoarece crima (oricît de întemeietoare s-ar dori ea) nu este legitimă, ci abuzivă și violatoare de lege, comuniștii îndeplinesc, de fapt, funcția unui monstru care uzurpă locul de drept al regelui uns și ales.

În perioada de aproximativ opt ani (1944-1951), materialele aveau un pronunțat atac asupra „ororilor antonesciene” și a legionarilor. Fără îndoială însă, atacul comunist avea în vizor pe oricine era sau se considera necomunist, decretând în acesta un „dușman al poporului”. Cu alte cuvinte, aveai la îndemâna doua căi, fie te supui orânduirii impuse cu forța de socialiști, te reeduci și accepți regulile „jocului”, fie accepți să mori în propria lege și să devii disident.

Un articol, evident anti-nazist, semnat de Silviu Brucan, sugerează din titlu ideea de zdrobire, de nimicire a „fiarei naziste și a uneltelor ei din țară”. Acest text vetuperant nu făcea altceva decât să îndemne „clasa muncitoare din România”, să lupte împotriva „călăilor naziști, antonescieni și legionari”, cu scopul de „a ridica România democrată de mâine”. Pentru a accentua și demonstra cele spuse mai sus referitor la textul semnat de Brucan, iată în continuare un scurt fragment:

„Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciți”

După ce a dat cea mai grea contribuție de jertfă românească pe altarul măreței lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste și a uneltelor ei din țară, aducând sprijinul cel mai prețios, cel mai dârz, plin de abnegație și sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste.Cu elan patriotic, cu o hotărâre nezdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucției țării după devastările, jafurile și nelegiuirile bestiale ale călăilor naziști, antonescieni și legionari, pășind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine.”

Pe prima pagină apăreau de obicei articole acuzatoare ce instigau la lupta împotriva fasciștilor și naziștilor. Articolul „Canalia fascistă lucrează” este un alt text calomniator publicat în 13 octombrie 1944 în numărul 22. Iată un fragment ce era dedicat „oamenilor muncii”:

„Uneltele hitleriste pot fi înlăturate numai prin unirea și solidaritatea muncitorilor. Prin lupta dârză, muncitorimea, alături de toate forțele democratice va ști să impună direcțiunii dela SET și guvernului însuși, înlăturarea tuturor dușmanilor poporului român, din aparatul de stat și din intreprinderile industriale și comerciale.”

Sărbătorile naționale precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile Scânteii așa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice, tovarășului Stalin și tuturor „oamenilor muncii”. Numărul 49 din 8 noiembrie 1944 dedicat „Marii Revoluții Proletare Socialiste din octombrie 1917”, are un surplus de 12 pagini. Din toate aceste pagini, nici măcar una nu aduce cititorilor un gram de informație, alta decât cuvântări, statistici agricole ale U.R.S.S. și telegrame omagiale în cinstea lui Stalin.

În cele ce urmează sunt prezentate succint câteva titluri ce se revărsau în paginile numărului „mamut”, care abunda în elogii la adresa fratelui de la răsărit, un frate de la care România va învăța multe lucruri. Așadar, iată câteve titluri „incitante”: „Trăiască Marea Revoluție Socialistă din octombrie”, „Armata Roșie”, „Uniunea Sovietică – salvatoarea omenirii”, „Cinematografia sovietică” sau „Eroii muncii” din care un pasaj este demn de reținut: „Munca este o datorie de onoare. Cine nu muncește nu mănâncă. Așa sună art. 12 din Constituția U.R.S.S.. După acest principiu s’a călăuzit poporul muncitor sovietic în munca sa titanică de a duce și susține războiul sfânt pentru apărarea Patriei”.

Atitudinea critică, influențele reciproce dintre membrii grupurilor, tradițiile, cultura sunt toate eludate, eliminate. În esență, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”, iar în acest caz, presa acționează ca un declanșator infailibil de comportament social programat și poate determina orientarea în direcția dorită, a atitudinii și comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui Ceaușescu, propaganda și manipularea erau la ordinea zilei. În fața forței imense a mass-media, indivizii erau dezarmați, intoxicați și hrăniți cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parțiale cu minciuni credibile, creează într-un final acel produs hibrid numit de comuniști „informație oficială”. Ziariștii erau obligați să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o imagine falsă a realității reușitelor și progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimente dispar și sunt înlocuite cu expresii și cuvinte doctrinare plate cu limbă de lemn.

Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine care este prezentă în materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă și să prezinte doar imaginea unei societăți perfecte.

În România, în afară de presa aservită puterii, încă de la înființarea sa din 1956, Televiziune națională a însemnat principalul instrument al propagandei și manipulării populației. Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice, televiziunea a avut rolul de îndoctrinare, unde ideologul stalinist și editorul principal al organului de partid Scînteia, Silviu Brucan, a devenit – prin rotația cadrelor – și directorul TVR.

Cum spunea și Joseph Goebbels – „marele tribun al viului grai și un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant și de cinic” – „propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-și ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”. Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofițeri și cinci sute de angajați care munceau non-stop la manipularea informației, căci tot „micului doctor” i se atribuie și următoarea expresie: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, căci „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu, același Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obține un anumit efect”.

După 30 decembrie 1947, abdicarea regeleui a fost infațisată o decizie amiabilă, un pas natural al evoluției statului. La scurt timp după aceea,înainte ca regele să plece din țara (plecarea fiind pe 3 ianuarie), începe campania de defăimare a monarhiei prin intermediul presei, o campanie foarte aprigră cu scopul de a ponegri trecutul monarhic și fostul regim și, implicit, ridicarea în slăvi a noii republici populare., „Scânteia” va juca un rol crucial in această campanie– ca organ de presă central al partidului . În luna ianuarie, ziarul publică numeroase materiale antimonarhiste, promovând ideile pe care istoriografia avea să le preia imediat după aceea.

"Numărul din 2 ianuarie debutează cu un articol semnat de Sorin Toma: De la monarhia burghezo-moșierească la Republica Populară. Autorul prezintă monarhia ca o instituție „neatârnată de voința poporului” ce a servit drept scut pentru interesele claselor exploatatoare, iar anii regimului monarhic ca pe „ani de sărăcie, ani de robie, ani de cufundare a poporuui român în nenorociri din ce în ce mai mari”. Toma face și o scurtă istorie a monarhiei pornind de la întrebarea: „cine și de ce a adus în țara noastră dinastia Hohenzollern – Sigmaringen?” Potrivit acestuia, Carol a fost adus în țară de reprezentanții marii moșierimi și burghezii pentru a „înăbuși lupta țărănimii” (pe care Cuza ar fi susținut-o) și pentru a apăra interesele capitalului străin (cu precădere german). Așadar, istoria monarhiei este „istoria înăbușirii mișcărilor țărănești”, a „prigonirii vechii mișcări socialiste”, a „aruncării în ilegalitate a partidului clasei muncitoare”, a „nesocotirii sistematice a voinței poporului” și, nu în ultimul rând, „istoria alunecării spre fascism”. Toate aceste idei le vom regăsi în viitoarea istoriografie la capitolul criticilor aduse monarhiei.

Un alt articol caracterizează monarhia ca fiind o „rămășiță feudală, o instituție care reprezenta o rămășiță a dominației burghezo-moșierești”; vorbește, de asemenea, despre „bilanțul sângeros” al celor opt decenii de regim monarhic. În plus, se susține că regele ar fi sprijinit încercările „reacțiunii” de a începe în România un război civil împotriva forțelor democratice.

În numărul din 9 ianuarie, Tudor Savin semnează un articol cu titlul De ce eram popor sărac în țară bogată? în care prezintă în detaliu posesiunile monarhiei, „instituția profund reacționară care se opunea dezvoltării democratice a țării”. Savin enumeră toate moșiile deținute de familia regală și suprafața fiecăreia, precum și băncile și întreprinderile la care membrii familiei regale aveau acțiuni. Se conturează astfel imaginea regilor ca cei mai mari moșieri, fabricanți și bancheri din țară. În plus, autorul articolului pune accent pe legăturile familiei regale cu fabricanții de armament, trăgând concluzia că „tronul se înhăitase cu fabricanții de armament și cu provocatorii de război” contribuind astfel la furnizarea armamentului necesar „împlinirii planurilor de agresiune ale imperialiștilor.”

Un articol din 11 ianuarie aduce în discuție un aspect inedit al comparației monarhie – republică: statutul femeii și cum se schimbă acesta odată cu proclamarea republicii. Articolul, semnat de Sidy Toma, are un titlu foarte grăitor: Roabă sub monarhie, liberă în Republica Populară!.Autoarea – mama lui Sorin Toma – susține că în timpul monarhiei femeile „erau privite chiar ca niște roabe”, că nu le-au fost acordate drepturi și erau mereu „puse în inferioritate”. Mai mult decât atât, fostul regim dorea să le facă pe femei să se considere „mai slabe, mai proaste”, pentru ca ele să nu se poată ridica împotriva guvernării sau să nu se amestece în politică."

În schimb, guvernarea democratică a Partidului Comunist le-a acordat drept de vot, iar schimbarea regimului era echivalentul unei garanții de pace, pace pe care femeile – în calitate, de mame, soții sau fiice – o prețuiesc încă și mai mult decât bărbații. Iar această garanție a păcii nu putea fi posibilă în timpul vechiului regim deoarece „monarhiile reacționare nu se pot susține fără războaie ucigătoare”. Alt element interesant în articolul semnat de Sidy Toma este faptul că aceasta o aduce în discuție pe Regina-Mamă Elena, o prezență extrem de rară în istoriografia comunistă. Mai întâi, ea spune că – în contextul foametei din țară – regele și mama sa nu au donat decât două vagoane de cereale din toată recolta adunată de pe cele 150.000 de hectare stăpânite de Casa Regală. Apoi, Sidy Toma susține că în iarna anului 1947, regina Elena refuză să semneze un apel al C.A.R.S. cu privire la ajutorarea celor afectați de foamete.

Un anume S.B. publică în numărul din 14 ianuarie un articol cu privire la, spune el, unul din cele mai mari secrete de stat ale burgheziei: lista civilă.De la „modesta sumă” pe care regele o primea în 1911, se ajunge la 70 de milioane pe an, bani cu care, potrivit autorului acestui articol, „se putea cumpăra pâine pe o lună întregii populații actuale a capitalei”. S.B. susține că suma exactă a listei civile a fost păstrată mereu secretă, astfel încât deși tot soiul de afaceri politice ajungeau la urechile publicului, totuși cuantumul listei civile rămânea necunoscut. În plus, el încearcă să explice de ce burghezia și moșierimea, care l-au adus pe principele străin în țară, au fost atât de generoase față de acesta: mai întâi, pentru că aveau nevoie de rege și trebuiau să îl plătească pentru ca acesta să le apere interesele; apoi, pentru că regele trebuia să fie „cointeresat” în afacerile burgheziei. Autorul articolului îi acuză, pe rând, pe Carol I și Carol al II-lea, iar la sfârșit aduce vorba și de regele Mihai.

Alte articole din același ziar prezintă experiențele țăranilor de pe moșiile regale, urmărind a demonstra caracterul exploatator al dinastiei prin comparații între luxul castelelor și palatelor și condițiile mizere în care trăiau țăranii și muncitorii de pe proprietățile Casei Regale. De asemenea, „Scânteia” oferă și mai multe caricaturi cu și despre dinastie: Stâlpii monarhiei, Ce vezi când privești Coroana mai deaproape, Ce a însemnat monarhia.

Dacă în luna ianuarie ziarul „Scânteia” publică multe articole despre monarhie, ulterior numărul acestora va scădea pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul 30 decembrie 1947. În luna mai, monarhia revine ca subiect în mai multe articole propagandistice, cu ocazia hotărârii Consiliului de Miniștri de a trece în proprietatea statului bunurile fostei familii regale. După aceea, subiectul este trecut sub tăcere, pentru a reapărea doar sporadic.

Pe data de 5 martie 1953 I.V. Stalin încetase din viață,cel care din perspectivă istorică s-a dovedit a fi, cel mai mare „călău-zitor” al popoarelor! În 6 martie 1953, Scânteia anunță tragicul eveniment într-un chenar negru. Se încep în toată țară adunări de doliu mulți scriitori fiind invitați să dedice imnuri de slavă.

În Scânteia, din 8 martie 1953, deplâng moartea tătucului, între alții (activiști de partid, miniștri, directori de mari întreprinderi, stahanoviști, muncitori, țărani, intelectuali, studenți, elevi, pionieri etc., într-un cor bine orchestrat de ideologii ziarului – redactor-șef al Scânteii: Sorin Toma), și numeroși scriitori: Mihail Sadoveanu, Marele geniu al omenirii progresiste; G. Călinescu, O figură gigantică a istoriei, la care s-au adăugat în zilele următoare: acad. Raluca Ripan, Eugen Frunză, acad. Ștefan Vencov, Jules Cazaban, acad. Traian Săvulescu, Dan Deșliu, Maria Banuș, Camil Petrescu, V. Em. Galan ș.a. Între cei care au deplâns moartea lui Stalin se numără și Petru Dumitriu.

Acesta a trimis redacției un manuscris (nu se știe dacă din proprie inițiativa sau nu), ce a fost păstrat în arhiva domnului Nestor Ignat, fost, între 1945-1962, redactor și redactor- șef adjunct la Scânteia, calitate în care a ținut legătura cu o parte din scriitorii de seamă ai vremii,fiind ai ziarului.Unii îi trimiteau și scrisori, pentru a negocia anumite cuvinte sau pasaje din articole (G. Călinescu, de pildă), alții – ca să-i mulțumească pentru drepturile de autor primite (Demostene Botez).

Fragmente minime din articolul lui Petru Dumitriu, intitulat Meditații asupra vieții, au fost publicate în numărul din 8 martie 1953 al Scânteii, cu titlul Viu între vii. Merită să comparăm cele două texte, pentru a vedea ce anume a păstrat cenzura, ce a eliminat și ce a introdus în articolul publicat în Scânteia.

La data respectivă, Petru Dumitriu era un scriitor consacrat. Publicase peste zece cărți (între care și „celebrul” roman, Drum fără pulbere, plus capitole importante din Pasărea furtunii ).

Meditații asupra vieții
(textul din manuscris)

Moartea unui om care ne este apropiat e un prilej și un imbold de meditare asupra vieții. Meditare rodnică, izvorâtoare de hotărâri și de fapte. Moartea pune viața celui dispărut, întreagă, în talgerul unei cumpene. Se statornicește un bilanț al faptelor lui; e ceea ce se numește, pentru oamenii mari, „judecata istoriei”. Dar această judecată există pentru toți, mari și mici; e valabilă pentru fiecare din noi; căci ea e judecata cercului mai larg sau restrâns al celor ce nu cunosc judecata oamenilor, judecata semenilor noștri. Acest ultim eveniment al vieții omenești, ultima suflare, ultima bătaie de inimă, are o mare și gravă importanță. Împarte pentru totdeauna lucrurile și umbrele asupra istoriei unei vieți și ne face pe noi, cei rămași în viață – cu rostul de-a duce mai departe călătoria, de-a continua, în roluri mari sau mărunte, tragedia optimistă a omenirii – să ne gândim cum ne vom împărți, cum ne vom gospodări, de-acum înainte, faptele și energiile.
Această clipă solemnă, în care te oprești și meditezi asupra vieții celui dispărut și asupra vieții tale, vine la moartea fiecărui om apropiat sau numai cunoscut.
Când însă cel adormit este Iosif Vissarionovici Stalin, se întâmplă un lucru nou: sentimentele și gândurile îndurerate și grave, unesc nu numai un cerc mai mult sau mai puțin restrâns de oameni, care-l cunoșteau și iubeau pe cel dispărut, ci unesc, în întreaga omenire ce trăiește, se frământă, se bucură, suferă, dorește și nădăjduiește în ziua aceasta, pe suprafața planetei.
În pădurile boreale, în orezării mlăștinoase, sub cerul tropicelor, în orașele de metal și beton, înecate în fum de furnale, sau în orașe vechi și liniștite, cu universități medievale în mijloc; pe puntea vaselor bătute de vânturile oceanelor, în avioanele ce vibrează de puterea dezlănțuită a motoarelor; în case țărănești și în uzine, în cabinetul de lucru al savanților și la masa de scris a poeților, nenumărați oameni de toate vârstele și de toate felurile au stat să se gândească asupra acestei mari existențe încheiate, asupra acestui bărbat unic, a cărui inimă nu mai bate. Au încercat să-i cuprindă istoria acestei vieți, să-și dea seama de locul pe care-l va ocupa ea în epopeea omenirii. Și apoi s-au întors asupra propriei lor vieți, întrebându-se: Deci, ce trebuie să facem de-aici înainte?
Te vei întreba: oare mă voi măsura eu cu aceeași măsură cu care-l măsor pe omul care s-a identificat cu soarta a două sute de milioane de oameni? Nu este o îndrăzneală de neiertat să trag concluzii pentru mine din viață celui a cărui gândire a condus prin fumul bătăliilor și prin zilele însorite ale construcției socialiste și comuniste popoarele sovietice; a cărui gândire a condus revoluția uriașului popor al Chinei și neîncetata bătălie de eliberare pe care o dau în multe părți ale globului popoarele coloniale? Ce pot eu învăța de la omul al cărui nume va dura, cum zice Shakespeare, mai mult „decât marmora și statuile aurite ale principilor”?
Întrucât voi putea eu, cu slabele puteri ale omului obișnuit, să merg pe drumul pe care a mers Iosif Vissarionovici Stalin?
Îți aduci aminte că numele celui dispărut stătea scris pe blindajul tancurilor ce izgoneau fascismul din patria noastră? Scria acolo Pentru Stalin, pe placă de oțel. Apoi ai auzit botezate cu numele lui tractoarele ce desțeleneau pământul țării sau lucrau pe marile șantiere. Cărțile lui sunt citite de zeci de milioane de oameni, chipul lui, săpat în piatră, turnat în bronz, zugrăvit pe pânză sau pe piatră, tipărit pe hârtie în Europa, pe mătase în Asia, te întâmpină de pretutindeni, orașe din multe țări îi poartă numele.
Numele lui e atât de identificat cu statul sovietic, cu socialismul și cu construcțiile socialismului, încât abia îți vie să crezi că viața unui asemenea om s-a putut curma. Oare pot trage eu învățăminte din existența acestui om unic?
Dar, în clipele acestea de doliu solemn, gândul merge adânc. Durerea morții pune întrebări cutremurătoare, dar meditarea asupra vieții dă răspunsuri de neînlăturat, de nezdruncinat, temelii pentru viața noastră de-acum înainte.
Inima lui Iosif Vissarionovici Stalin a încetat de-a mai bate, la nouă și jumătate seara. Dar ideile lui, faptele lui, exemplul lui nu vor înceta de-a se răspândi prin oceanul vieții, asemenea cu undele concentrice ce se propagă pe apă. Nu se vor opri niciodată! Impulsul dat faptelor oamenilor, direcția în care au fost îndreptate sunt legate de gândirea și de voința celui adormit. Inima a încetat de-a mai bate. Dar, izvorâte din el, gândurile lui, felul lui de-a privi viața, voința lui întipărită în istoria omenirii sunt vii și vor rămâne vii, fiindcă s-au contopit cu faptele oamenilor, au intrat în practica istoriei.
Din timpuri străvechi, omul este frământat de gândul că este mărginit, că viața i se sfârșește, urmată de o desăvârșită pieire. Exemplul marelui revoluționar, bărbat de stat și conducător de popoare ne arată că există mijlocul de-a supraviețui; că există un mijloc ca viața fiecăruia din noi să treacă dincolo de limita existenței fizice, atunci când gândirea, voința și faptele ne sunt contopite conștient cu mersul istoriei. Să slujim omenirea în mersul ei înainte prin vremi și atunci viața noastră va avea ecou în viața generațiilor viitoare: iată ce ne învață în clipa morții Iosif Vissarionovici Stalin!
Și de-aici urmează lucrul cel mai de seamă. Această mare existență încheiată, acest om unic, ne învață pe fiecare din noi ceva hotărâtor. Ceva în care orice om îl poate imita. Și anume, felul în care Iosif Vissarionovici Stalin, și în această șprivințăț credincios discipol al lui Lenin, a înțeles viața.
Din clipa când i s-a trezit conștiința, din îndepărtata adolescență în îndepărtatul Gori, cel ce avea să ia numele de Stalin s-a uitat împrejur, căutând o cauză pe care s-o slujească. Toate credințele, toate ideile, toate țelurile erau, în vremea aceea, sau mărunte, sau învechite, sau respingătoare, afară de una: revoluția, socialismul. În lumea în care s-a născut Stalin, cea mai nobilă cauză era aceea a eliberării popoarelor de sub exploatare: pâine, libertate și pace pentru întreaga omenire.
De atunci, până în ultima clipă, până la ultima răsuflare și la ultima bătaie de inimă, Iosif Vissarionovici Stalin a servit aceeași cauză, fără niciun răgaz, fără nicio șovăire. O viață în linie dreaptă, în slujba celei mai înalte idei pe care-o poate cuprinde cugetul tău: aceasta e marea învățătură pe care ne-o dă cel ce a închis ochii pentru totdeauna. Viața lui este pildă pentru ce poți izbuti atunci când îți subordonezi întreaga existență unei cauze – celei mai înalte cauze. În clipa morții lui Stalin, viața lui întreagă ne spune: „Ca să dai totul, ca să realizezi cu adevărat toate posibilitățile cuprinse în ființa ta, ca să atingi cea mai desăvârșită exprimare a ființei tale, trebuie să te pui în slujba a ceva mai mare decât ființa ta, trebuie să te pui în slujba celei mai înalte cauze ce poate exista: fericirea omenirii.
O învățătură de viață, pe care-o poate pune și trebuie s-o pună în practică oricare din noi, imitând, după puterile noastre, pilda lui Stalin, cel a cărui răsuflare s-a stins, dar al cărui nume va dura peste veacurile nostre.
Acesta e rodul dulce al amarei meditații.”

Și acum să vedem ce a păstrat cenzura din acest articol, ce a eliminat și ce a adăugat:

"Viu între vii

Un sentiment de uimire îndurerată a cuprins, zilele acestea, întreaga omenire ce muncește, se frământă, dorește și nădăjduiește pe suprafața planetei.
În pădurile boreale, în orezării mlăștinoase, sub cerul tropicelor, în orașele de metal și beton, deasupra cărora plutește fum de furnale sau în orașe vechi și liniștite, cu universități medievale în mijloc; pe puntea vaselor bătute de vânturile oceanelor, în avioanele ce vibrează de puterea dezlănțuită a motoarelor; în case țărănești și în uzine, în cabinetul de lucru al savanților și la masa de scris a poeților, nenumărați oameni de toate vârstele și de toate felurile au stat să se gândească asupra acestei mari existențe încheiate, asupra acestui bărbat unic, a cărui inimă nu mai bate și n-au putut crede că omul pe care se obișnuiseră să-l urmeze în muncă, în lupta pentru libertatea omenirii muncitoare, în lupta pentru salvarea păcii – a încetat să mai existe.
Ca multe simțăminte ale maselor, și acesta cuprinde un adevăr adânc. Căci gândirea, voința și faptele lui Iosif Vissarionovici Stalin au devenit forțe materiale, întipărite în istorie, și care se propagă așa cum se propagă mișcarea valurilor de mare, sub bătaia unui vânt furtunos: val după val, până la orizont – orizontul luminos al comunismului. Nimănui decât lui Iosif Vissarionovici Stalin nu i se potrivesc mai mult aceste versuri ale lui Shakespeare:
Nici marmora, nici statuile de aur Ale principilor nu vor trăi mai mult decât acest nume puternic!
Numele acesta puternic l-am văzut scris pe plăcile de oțel ale tancurilor ce ne-au eliberat acum aproape zece ani, eliberând totodată multe alte popoare de sub robia fascistă. Numele acesta puternic l-am auzit dat de tractoriști mașinilor care desțeleneau pământul și tăiau haturile. Uneltele cu care au fost nimiciți dușmanii omenirii purtau numele lui Stalin. Uneltele cu care se făurește o viață nouă și fericită pe întinsurile câmpiilor patriei poartă numele lui Stalin. Pentru tinerii ostași sovietici, arși de soare și praf, urcați pe blindaje, numele lui, scris pe turela tancului, era cel mai firesc și mai apropiat nume: Scria acolo: Pentru Stalin. Pentru flăcăii de la noi, „stalinețul” e tovarășul de muncă de fiecare zi. Inginerii, care sapă Canalul Dunăre-Marea Neagră, îți vorbesc cu entuziasm de modelele lor: marile construcții staliniste din Uniunea Sovietică.
Și mai presus de toate, eliberatorii noștri, oamenii sovietici arși de soarele zilelor de bătălie, excavatoriștii de la Volga-Don, savanții recoltelor-minune, fiii partidului creat și educat de Lenin și Stalin – ei sunt cei ce ne ajută să mergem spre fericire. De ei, de sufletele lor, de viețile lor e legat numele lui Stalin.
Și apoi, numele acesta puternic e legat de soarta orașului eroic Stalingrad și de existența multor altor orașe din alte țări – și din țara noastră – orașe ale celor ce muncesc, ale celor ce sunt gata să-și apere patria, după exemplul Stalingradului.
„Nici marmora, nici statuile aurite” nu vor dura atât – dar ce sunt marmora sau aurul față de giganticul și înfloritorul stat sovietic, de a cărui creație e legat pentru totdeauna numele lui Stalin. Viața de fiecare zi a uriașei țări poartă și dezvoltă în fiecare colțișor al ei întipărirea gândirii și acțiunii lui Stalin.
Gândirea lui e vie și legată de acțiunea noastră. Munca de fiecare zi a stahanovistului și a artistului, a colectivistului și a savantului sunt îndrumate de ideile lui Stalin – și vor mai fi îndrumate și mai departe, până ce vom ajunge zarea de aur a viitorului, comunismul.
Iată de ce cărțile lui sunt citite de zeci de milioane de oameni, de ce chipul lui e săpat în piatră, turnat în bronz, zugrăvit pe pânză sau pe piatră, tipărit pe hârtie în Europa, pe mătase în Asia și te întâmpină pretutindeni.
Cu modestia lui minunată, nu vorbea niciodată de sine; spunea: „Cunoaște-ți-l pe Lenin, studiați-l pe Lenin!”. Noi însă avem dreptul și datoria să adăugăm: „Să-l cunoaștem pe Stalin, să-l studiem pe Stalin!”. Gândirea lui, faptele lui, sunt întruchipate în puterea nebiruită a Țării Socialismului, a partidului comuniștilor. Și nouă ni se deschide drumul pe care îl arată el cu un gest măreț: înainte, spre comunism, zdrobind fiarele lumii vechi – înainte spre o omenire liberă, fericită și pașnică!
În omenirea aceea numele puternic al lui Stalin se va păstra mai departe, mai prezent decât marmora și statuile, căci va fi întipărit – ca iscălitura artistului creator – în chiar opera sa, în fericirea omenirii muncitoare."

Să facem acum o comparație între cele două texte. Să vedem: 1. ce s-a păstrat, 2. ce s-a eliminat și 3. ce s-a adăugat.
1. Din totalul de 1184 de cuvinte, câte are textul inițial din manuscris, cenzorii i-au păstrat aproximativ 150, respectiv 12,6%! Titlul Meditații asupra vieții devine Viu între vii.
2. A fost eliminat pasajul în care Petru Dumitriu vorbea despre influența lui Stalin în China (se prefigura conflictul sovieto-chinez). Au fost înlăturate notele personale, uneori chiar metaforice, ale prozatorului, și înlocuite cu stilul „colectivist”.
3. Se subliniază, de mai multe ori, ideea eliberării patriei noastre și a altor țări, „de sub robia fascistă”, de către Armata Roșie; se vorbește de colectivizarea agriculturii („mașinile care desțeleneau pământul și tăiau haturile”); sunt adăugate noi însușiri ale lui Stalin, precum modestia (recomanda spre studiu cărțile lui Lenin, nu cărțile sale!).
Poate cea mai spectaculoasă intervenție în text se referă la modificarea până și a două versuri din Sonetul LV al lui Shakespeare, unde citim: „Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele/ Nu vor trăi cât mândrele-mi poeme,/ Iar tu vei străluci mai viu în ele/ Decât într-un granit mâncat de vreme”. Cum se vede, cenzorii au modificat un vers din sonetul lui Shakespeare, înlocuind expresia „mândrele poeme” cu „acest nume puternic”!
O altă adăugire spectaculoasă se referă la augmentarea textului cu expresii ale limbii de lemn din epocă: „Lupta pentru libertatea omenirii muncitoare”; „lupta pentru salvarea păcii”; „robia fascistă”; „marile construcții staliniste din Uniunea Sovietică”; „zarea de aur a viitorului, comunismul”; „puterea nebiruită a Țării Socialismului, a partidului comuniștilor”; „o omenire liberă, fericită și pașnică”; „fericirea omenirii muncitoare” etc.
Domnul Nestor Ignat susține că redacția arăta autorilor noua variantă a textelor propuse spre publicare. Nu știm dacă versiunea din Scânteia i-a fost arătată lui Petru Dumitriu. Un lucru este însă cert: în volumul său de cronici și articole (Petru Dumitriu, Laureat al Premiului de Stat, Despre viață și cărți, ESPLA, București, 1954), volum tipărit în 15.000 de exemplare, care a fost dat la cules la un an după moartea lui Stalin (și care conține și câteva articole filosovietice: Marele exemplu al literaturii sovietice; Viața a început în Octombrie etc.), nu este inclusă nicio variantă a articolului scris la moartea lui Stalin. Neincluderea articolului poate fi o dovadă a adevăratei credințe în Stalin și în sistemul comunist a lui Petru Dumitriu, care, peste 7 ani, va părăsi definitiv România, rămânând în Occident. Dar modul în care el s-a lăsat manipulat și cenzurat, după bunul plac al cenzorilor vremii, arată caracterul lui discutabil, cel puțin oportunist, ca al multor intelectuali de seamă ai vremii sale.

Concluzii

Am încercat, de-a lungul lucrării, să arătăm ce (sau cine) era cenzura comunistă, ce a însemnat ea pentru lumea literară și gazetărească din România; cum a schimbat radical acest instrument de tortură psihică cele două medii intelectuale; cum a inversat ierarhii; cum a eliminat valori, introducând în schimb altele (non-valori, de fapt); cum a încercat (și, uneori, a reușit) să uniformizeze gândiri; cum a pus piedici exprimării libere; cum au trecut unii scriitori peste aceste piedici; ce trebuia spus și ce nu trebuia spus.

În primul rând, e necesar să rememorăm câteva din definițiile cenzurii. Începem, didactic, cu proveniența etimologică a cuvântului: latinescul „cens”si anume recensamantul romanilor si al averii lor, efectuat de cenzori. Continuăm cu definiția din DEX (2000): „Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicațiilor, spectacolelor etc. Și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control”. O definire mai generală găsim în următoarea formulare: „Cenzura este actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea/difuzarea de informații, opinii, idei, în sens larg, creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat”.

Reținem apoi funcția primordială a cenzurii, aceea de creare a unei noi elite, potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran”. În procesul de creare a acestei elite intervine și propaganda, de aceea cenzura mai are și funcția de „netezire a mesajului propagandistic”. Cenzura are grijă de „ce nu trebuie să știe poporul”, iar propaganda, de „ce trebuie să știe poporul”.

Cenzura a însoțit creația din timpuri imemoriale. Încă de când o autoritate, de orice natură ar fi fost, a simțit că poziția sau măcar prestigiul i-ar putea fi afectate de un produs al gândirii omenești. „Supravegherea tuturor și, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezintă un ingredient al menținerii la putere”. Spiritul creator uman este prin excelență liber. El tinde să nu se supună niciunei dogme, niciunei constrângeri, niciunui compromis. Dar cu cât spiritul este mai îndărătnic (în sensul bun al cuvântului), mai înverșunat în lupta pentru câștigarea sau menținerea libertății sale, cu atât entitățile care i se opun sunt și ele mai dogmatice, mai închistate și mai represive.

Bibliografie generală

1.Dicționare,istorii literare.Memorii

Barcan, Doina, Sterpu Bogdan – Regimul communist în România (decembrie 1947-decembrie 1989), Editura Institutul European, Iași, 2003

Brucan, Silviu – Generația irosită, Editura Universul și Calistrat Hogaș, București, 1992

Brucan, Silviu–O biografie între două revoluții – De la capitalism la socialism și retur, Editura Nemira, București, 1998, p. 38.

Boia, Lucian – Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2003

Constantiniu Florin – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002

Frunză, Victor – Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1991

Ionescu-Gură Nicoleta – Stalinizarea României. Repubica Populară Română 1948-1950: transformări instituționale, Editura Bic All, București, 2005

Manolescu, Nicolae – Poeți moderni, Editura Aula, Brașov, 2003

Mălăncioiu, Ileana – Recursul la memorie – convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iași, 2003

Mălăncioiu, Ileana – Recursul la memorie – convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iași, 2003

Mocanu, Marin Radu – Cazarma scriitorilor, Editura Libra, București, 1998

Mocanu, Marin Radu – Cenzura comunistă, Editura Albatros, București, 2001

Pacepa, Ion Mihai – Moștenirea Kremlinului, Editura Venus, București, 1993

Pacepa, Ion Mihai – Orizonturi roșii, Editura Venus, București, 1992

Stephane,Courtois-Dicționarul Comunismului,Editura Polirom,Iași, 2008

Zainea, Ioan – Instituții de cenzură în primii ani ai „Epocii Ceaușescu” – Unitatea DGPT Oradea”

2.Studii de teorie și de critică literară.Eseuri

Boia Lucian: – Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 2005

Ficeac, Bogdan – Cenzura comunistă și formarea omului nou, Editura Nemira, București, 1999

George,Irimaș, – Structuri textuale ale discursului politic totalitar, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004, p. 41.

Mocanu, Marin Radu – Literatura română și cenzura comunistă, Editura Albatros, București, 2003

Neumann Victor: – Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Editura Polirom, Iași, 2001

Petcu, Marian – Puterea și cultura, Editura Polirom, Iași, 1999

3.Documentație electronică

Ilie,Rad– Cenzura comunistă- studiu de caz pe un text inedit.Disponibil la adresa www.romlit.com

Cenzura in presa românească.Disponibil la adresa www.creeaza.com/referate/istorie/cenzura-in-presa-romaneasca.php

Începutul propagandei antimonarhiste în România. Studiu de caz: „Scânteia”.Disponibil la adresa http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/inceputul-propagandei-antimonarhiste-romania-studiu-caz-scanteia

4.Selecție de corpus literar

Horia Liman – Scânteia ,An XVI, nr. 246, 1 iunie 1946

Ion,Călugăru – Scânteia ,An XVI, nr. 539, 3 iunie 1946

Miron,Constantinescu – Scânteia, An XVI, nr. 688, 27 noiembrie 1946

Petru,Dumitriu – Scânteia, an XXII, nr. 2603, 11 martie 1953, p. 3

Scânteia, anul I, nr. 22, 13 octombrie, 1944, p. 3"

Silviu,Brucan –"Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciți", în Scânteia, nr. 96, anul I, 29 decembrie 1944, p. 3.

Vladimir Beșleagă – Cenzura în totalitarism – o absență omniprezentă în revista „Sud-Est”, Chișinău, nr. 42/4/2000

LUCRARE DE LICENȚĂ

FUNCȚIONALITATEA CENZURII ÎNTRE 1948-1955

Cuprins:

Argument

Capitolul I: Introducere

1.1 Scurtă istorie a comunismului românesc

1.2 Instituționalizarea cenzurii

Capitolul ÎI: O analiză a cenzurii românești

2.1 Un istoric al cenzurii

2.2 O teorie a cenzurii românești

Capitolul III: Cenzură în literatură și presă.

3.1 Cenzură în literatură

3.2 Cenzură în presă

Capitolul IV: Mecanismele cenzurii

Capitolul V: Studiu de caz: Ziarul Scînteia

Concluzii

Bibliografie

Argument

Principalul argument care animă prezentul studiu rezidă în determinarea importanței subiectului pe care lucrarea îl tratează. Se referă la desprinderea unei viziuni de ansamblu asupra unei perioade temporale determinate, precum și la surprinderea mijloacelor de acțiune politică și socială prin care se insinuează deciziile comunismului în ceea ce privește "discriminarea" conținutului publicațiilor care trebuia să se prezinte în conformitate cu obligativitățile doctrinare ale partidului comunist.
Dincolo de aceste argumente care, prin precizările și delimitările pe care și le propune, își fixează atenția asupra evidențierii importanței unei astfel de întreprinderi, se ridică un al treilea argument care vine să le consolideze și să le completeze pe primele. El vizează, de astă dată, determinarea utilității. Așadar, utilitatea prezentului demers are în vedere, în primul rând, satisfacerea unor necesități de natură gnoseologică și, în al doilea rând, a unor semnificații de natură morală.
Pentru a înțelege care sunt semnificațiile morale pe care le implică cercetarea aspectelor și efectelor Securității în comunismul din România, nu trebuie să fie pierdut din vedere faptul ca acestă formă de organizare și conducere a statului se încadrează în tipologia celor totalitariste, care au un efect fatal asupra modului normal de funcționare a vieții civice. Prin urmare, implicația morală se referă la a trage anumite concluzii de avertizare și cu un anumit rol prospectiv asupra riscurilor ce survin din încredințarea nerațională a puterii unei forțe politice nedemocratice.

În ultimele decenii au fost publicate numeroase studii despre efectul mass-mediei asupra societății. Acestea au ajuns la concluzia că prin intermediul prezentării, selectării și interpretării elementelor realității media influențează considerabil gândirea și comportamentul oamenilor, determinând atitudinile și normele sociale general acceptate.

Obiectivul principal al lucrării este de a stabili principiile de bază ale ideologiei comuniste privind controlul exercitat asupra sferei publice și de a prezenta aplicarea practică acestora, în funcție de modificările politico-ideologice ale exercitării puterii .Analiza sferei publice comuniste pornește de la premisa că există o legătură organică între cele tipuri ale selecției informațiilor – cenzura și propaganda. Metodele de constrângere caracteristice diferitelor perioade au determinat caracteristicile campaniilor ideologice, strategiile de manipulare aplicate de sistemul comunist, care au asigurat condițiile menținerii la putere.

Capitolul I: Introducere

1.1 Scurtă istorie a comunismului românesc

Comunismul este, în teorie, un sistem de organizare a societății bazat pe proprietate colectivă asupra bunurilor, respectiv restricționarea sau chiar limitarea totală a proprietății private. Statul (adică întreaga comunitate) este proprietar al tuturor mijloacelor de producție, iar rezultatele acesteia sunt distribuite în mod egal între toți locuitorii.

În forma sa ideală, comunismul înseamnă o conducere colectivă, sub forma unei democrații participative, fără lideri, clase sociale sau privilegiați de orice fel. În funcție nicăieri, în cele câteva zeci de țări care au experimentat sisteme comuniste în ultimul secol.

În 1944 s-a instalat Armată Roșie împreună cu preluarea puterii de către comuniști, ce a dus la alierea cu aliații. Toată perioada ce a urmat, până în 1989, partidul comunist a susținut că el s-a aflat în spatele acestei mutări radicale. „În literatura actuală din țară se menționează că proclamația regală a fost concepută de Lucrețiu Pătrășcanu și înmânată de acesta regelui Mihai pentru a fi citită, sugerându-se deci că este o creație a partidului comunist”.

Dar, deocamdată, PCR nu era la putere decât prin Lucrețiu Pătrășcanu (la Justiție) într-o coaliție – Blocul Național Democrat – în care comuniștii erau doar tolerați. De altfel, nu pentru multă vreme. Guvernul de militari de la București îl demite pe Pătrășcanu pe când acesta se afla la Moscova pentru a semna Convenția de Armistițiu.

După multe fronturi, grupări, coaliții, destinate supunerii partidelor istorice (PNȚ și PNL), dar mai ales după ce A. I. Vîșinski, adjunctul lui Molotov, bătuse cu pumnul în masa regelui, pe 6 martie 1945 se instalează guvernul dr. Petru Groza.

Țara intră deci sub comandamentele sovietice. Imediat își fac apariția la București așa-numiții consilieri sovietici. La indicațiile acestora, se creează „Tribunalele poporului”, menite a-i judeca pe cei care în opinia comuniștilor se făcuseră vinovați de crime împotriva umanității, alături de hitleriști. Acestor tribunale populare le veneau „liste cu criminali de război gata întocmite”.

Teroarea este asigurată de „gărzile patriotice”, echipe de șoc alcătuite de noul ministru al Afacerilor Interne, Teohari Georgescu. Aceste „brigăzi” erau formate din muncitori, dar și din deținuți de drept comun și bătăuși de profesie și aveau drept scop hăituirea reprezentanților Opoziției (în special PNȚ și PNL). PCR vedea peste tot numai reacționari, fapt la care Teohari Georgescu răspundea cu „Declar în mod hotărât, categoric, că vom curăța țara de elemente reacționare!”.

Având la început vremelnici „tovarăși de drum”, (gen PNL-disidența Guță Tătărescu, PSD, care îl debarcase pe fostul său președinte, C.T. Petrescu, PNȚ-disidența Anton Alexandrescu), PCR a scăpat încet-încet de aceștia. Pe 19 noiembrie 1946 se organizează „alegeri libere”. Falsificate grosolan, acestea sunt câștigate de Blocul Partidelor Democratice (adică PCR împreună cu oportuniștii din PNL-Tătărescu, PNȚ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor ș.a.).

Și cu alegerile câștigate „în mod democratic”, PCR avea o puternică opoziție din partea PNȚ, PNL și PSD-I (al lui C.T. Petrescu). Așa că PCR a pus tunurile pe aceste partide.

O „bătălie preliminară” cu PNȚ a fost procesul mareșalului Antonescu. Acesta fusese arestat de rege la 23 august 1944, dar preluat de comuniști, apoi dus la Moscova. Acolo, sovieticii au aflat tot ce mai era de aflat, după care au cerut guvernului de la București să-l execute pe mareșal. Pe 1 iunie 1946 au fost executați la Jilava Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gh. Alexianu. „În timpul procesului grupului Antonescu, acuzatorii au încercat în fel și chip să stabilească legături între mareșal și Iuliu Maniu, pentru a i se fabrica de pe-acum probe șefului țărănist într-un viitor proces”.

Grupurile de partizani ce acționau în munți (cele conduse de colonelul Arsenescu, de frații Arnăuțoiu, Divizia Sumanelor Negre ș.a.) au fost puse rapid în legătură cu Iuliu Maniu. Era doar o chestiune de timp până când acesta va ajunge în boxa acuzaților. Pe 14 iulie 1947 se petrece înscenarea de la Tămădău, când mai mulți lideri țărăniști – nu și Maniu – sunt surprinși urcându-se într-un avion cu destinația Vest. Toată conducerea PNȚ intră în pușcării. Iuliu Maniu și Ion Mihalache n-aveau să mai iasă niciodată. PNL se autodizolvă, iar șeful PSD-I întră și el în în închisoare. Va ieși peste câțiva ani, supus și umil, o umbră a celui ce fusese odată.

La sfârșitul lui 1947, comuniștii mai aveau un singur hop de trecut: regele. S-a rezolvat și cu asta. Pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost silit să abdice. În aceeași zi, denumirea oficială a țării devine Republica Populară Romînia.

Dupa abdicarea regului comuniștii sunt deplin stăpâni pe situație.Nu se mai studiază autori români sau vestici, ci doar ruși și sovietici, mulți dintre ei de mâna a șaptea.

În domeniul economic se înființează sovrom-urile, societăți mixte româno-sovietice, care au secătuit economia națională. Începe apoi, cu surle și trâmbițe, colectivizarea agriculturii. Mii de țărani au fost aruncați în pușcării pentru că n-au vrut să se înscrie în colectiv.

Tot din această perioadă datează începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Având ca pretext un obiectiv economic (crearea unui drum navigabil mai scurt), Canalul a fost construit de fapt pentru a utiliza mâna de lucru bărbătească din închisori. Cum s-a dovedit un fiasco, lucrările au fost sistate la scurt timp, înscenându-se nelipsitul proces cu țapi ispășitori, pentru „sabotaj”, care s-a soldat cu câteva condamnări la moarte.

Pe 11 iunie 1948 începe naționalizarea tuturor obiectivelor economice, continuată de Ceaușescu după preluarea puterii în 1965. În 1962, într-o atmosferă de (fals) entuziasm se anunță încheierea colectivizării.

În 1948, Biserica Greco-Catolică unită cu Roma, din Transilvania, este desființată, credincioșii fiind înglobați Bisericii Ortodoxe Române. Toate proprietățile acestui cult au trecut în patrimoniul BOR.

Peste tot în țară, cultul lui Stalin și al URSS erau obligatorii, pe lângă cel al lui Dej și, într-o mai mică măsură, al Anei Pauker (până în 1952).

Dar toate acestea păleau în fața a ceea ce i-a terorizat și continuă să-i terorizeze chiar și acum pe români: Securitatea. Înființată în 1949, Direcția pentru Securitatea Statului era organizată după modelul NKVD-ului sovietic (viitorul KGB) și avea drept scop înăbușirea din fașă a oricărei forme de activitate „contrarevoluționară”, în condițiile în care întreaga țară era în plină „dictatură a proletariatului”. Cea mai mică bănuială avută de Securitate împotriva unui om îl aducea automat în fața instanței. Rezultatul: minim 5 ani de pușcărie în funcție de gravitatea faptei (care de cele mai multe ori nici nu exista). Dubele umblau noapte de noapte pe străzi pentru a-i ridica pe cei bănuiți de complot împotriva clasei muncitoare. În viziunea comuniștilor, era necesară, în construirea socialismului, această etapă de „dictatură a proletariatului”, de ascuțire a „luptei de clasă”. Urmau simulacre de procese, care alternau cu anchete în care principala metodă de aflare a informațiilor era bătaia, tortura.

Rețeaua de penitenciare s-a extins foarte mult, ca și cea de lagăre și colonii de muncă. Închisorile care deja existau au fost lărgite, pentru a încăpea cât mai mulți „dușmani ai poporului”. Pitești (cu celebrul experiment al reeducării inițiat acolo, în care deținuții studenți se torturau unii pe alții, pentru a li se distruge psihicul și personalitatea), Gherla, Aiud, Sighet, Canal, Jilava, Ocnele Mari, Cavnic etc. sunt tot atâtea insule ale unui „Arhipeleag MAI”.

Oricine era pasibil de pușcărie, de la țărani, până la intelectuali. Foști miniștri (ca Aurelian Pană, ministru al Agriculturii în guvernul lui Antonescu, încăput pe mâna reeducatorilor lui Țurcanu), Iuliu Maniu (mort la Sighet, în 3 februarie 1953, la vârsta de 81 de ani), Ion Mihalache, Dinu Brătianu, toți aceștia și-au găsit sfârșitul în închisoare. Dintre oamenii de cultură închiși îi amintim doar pe: Vasile Voiculescu, Radu Gyr (condamnat la moarte, pedeapsă comutată), Ion Caraion (condamnat la ]moarte, pedeapsă comutată), Nichifor Crainic, Virgil Carianopol, Petre Pandrea, Constant Tonegaru, Mircea Vulcănescu, Ion Vinea, T.T. Braniște ș.a.

Se reiterau, în deceniul 6, în România, marile procese staliniste din 1937-1939, din URSS. Se apreciază că aproape 10% din populația României a trecut prin închisori în perioada 1945-1964.

De închisori n-au scăpat nici măcar proprii lideri comuniști. Primul secretar al PCR, Gheorghe Cristescu, trudea din greu la Canal. Lucrețiu Pătrășcanu era arestat încă din 1948. În ’54 a fost judecat și executat de cel pe care îl numise în funcția de acuzator public, Alexandru Drăghici. Mai devreme (prin 1944), fostul secretar general al partidului din perioada războiului, Ștefan Foriș, fusese ucis pe la spate, cu toporul, de generalul de Securitate Pantiușa (Pintilie), viitorul deputat de Ialomița. Mamei lui Foriș i s-a legat o piatră de gât și a fost aruncată în Criș. Multă vreme, oficialitățile comuniste nu s-au referit la Ștefan Foriș decât folosind sintagma „trădătorul Foriș”, nefiind foarte clar pe cine sau ce trădase. Și el, și Pătrășcanu au fost reabilitați în 1968 de Ceaușescu.

Prin ’52 veni rândul grupării Pauker-Luca-Teohari. Căzuți în dizgrația lui Stalin – și datorită faptului că Ana Pauker era evreică – , Dej le-a lipit eticheta de „deviaționiști de dreapta”. Vasile Luca a ajuns la închisoare, la un moment dat în același penitenciar cu Ion Mihalache (conform mărturiei lui Ion Ovidiu Borcea, citat de V. Frunză). Începuse să circule și un banc pe această temă: Într-o celulă erau trei deținuți. Unul îl întreabă pe altul de ce fusese închis. Acesta răspunde: „Pentru că am fost contra lui Vasile Luca. Dar tu?” „Eu am fost cu Vasile Luca”, răspunde primul deținut la rândul său. Al treilea deținut tăcea. Este și el întrebat același lucru, la care răspunde: „Eu sunt Vasile Luca”.

E drept, Ana Pauker și Teohari Georgescu n-au ajuns în pușcărie, dar au fost trecuți pe linie moartă. „Ana Pauker a trăit complet izolată și a murit în 1962. Teohari Georgescu a redevenit tipograf. Se pare că a fost un timp directorul Întreprinderii Tipografice „13 Decembrie” din Capitală”.

Odată cu debarcarea „grupului partinic” Ana-Luca-Teohari (care erau oamenii rușilor), un suflu nou începe să se simtă în interiorul PCR. Mai ales că în 1953 moare Stalin. Comuniștii de la București nu se abat cu o iotă de la indicațiile doctrinei, dar la Kremlin nu mai era „tătucul tuturor popoarelor”. La Moscova, Hrușciov demasca crimele înfăptuite de Stalin și privea în jur spre țările-satelit ale URSS, urmând să ia măsuri pentru a fi schimbați liderii din aceste țări. Simțindu-se direct vizat, Dej schimbă foaia. Promovând pe față prietenia româno-sovietică, pe ascuns punea bazele unei politici de ieșire de sub suzeranitatea Moscovei. În ’58 obține părăsirea teritoriului României de către trupele Armatei Roșii, staționate aici încă din 1944. Peste tot în țară s-au organizat manifestații de recunoștință față de armatele sovietice eliberatoare, care au fost conduse cu flori, steaguri și muzică. „După ce ultimul ostaș părăsi teritoriul României, în tamtamul alămurilor și fanfarelor nu se putu auzi cum porțile fură închise și ferecate bine pe dinăuntru”.

Izbucnirea conflictului ideologic dintre China și URSS a permis comuniștilor români să se situeze pe o poziție de neutralitate, în timp ce toate celelalte țări socialiste mergeau pe față pe mâna Moscovei. Sesizând nuanța, Kremlinul voia să aducă România la ordine prin așa-numitul „Plan Valev”, care urmărea transformarea țării și a Bulgariei în „grădina de zarzavat” a Tratatului de la Varșovia. Cu teoria marxist-leninistă în mână, Bucureștiul a demontat punct cu punct acest plan fantezist sovietic.

Toate aceste fricțiuni româno-ruse au culminat cu „Tezele din aprilie” (1964). Acestea au constituit o veritabilă „declarație de independență” față de Moscova. Mai ales că la Kremlin funcționa deja „doctrina Brejnev” a „suveranității limitate”. Dej și subalternii săi redescopereau naționalismul, reușind prin aceasta să capete o oarecare legitimitate în fața poporului român. S-a procedat atunci la o derusificare. Străzi și instituții ce căpătaseră denumiri rusești au revenit la vechile titulaturi. Editura „Cartea Rusă” a devenit Editura pentru Literatură Universală. Muzeul Româno-Rus a fost desființat, în localul său apărând Muzeul Literaturii Române. Limba rusă devine limbă opțională în școli, după ce aproape 20 de ani fusese obligatorie.

La presiunea guvernelor occidentale, de care Dej încerca că se apropie, regimul comunist dă o amnistie generală, în urma căreia toți deținuții politici sunt eliberați. „Între 1962 și 1965 au fost eliberați din închisori și lagăre un număr de 12 750 de deținuți (cifra fiind oficială, este în realitate în mod sigur mai mare)”.

Tot la presiunea Occidentului sunt reabilitați o serie de oameni de cultură căzuți victime ale „dictaturii proletariatului” (unii chiar și după moarte): N. Iorga, I. Barbu, L. Blaga, C. Rădulescu-Motru, C. Noica, V. Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, M. Eliade, E. Ionescu ș.a.

Așa a început „Epoca de Aur” în România. Continuând politica externă a lui Dej, Ceaușescu mai ”slăbește șurubul” și pe plan intern, astfel că azi este unanim acceptat faptul că perioada 1965-1971 a fost prielnică României din mai toate punctele de vedere. Nu chiar toate, ținând cont că aveam totuși de a face cu un sistem opresiv. Dar nivelul de trai în România acelor ani crescuse indiscutabil. Magazinele erau bine aprovizionate, prețurile erau mici, se importau mărfuri occidentale. „Pachetul de cafea și țigara Kent ilustrau virtuțile civilizației occidentale”.

Și pe plan cultural lucrurile mergeau bine. Liberalizarea atinsese și acest domeniu și încă într-o foarte mare măsură. Filmele americane invadaseră cinematografele, la televiziune se difuzau programe realizate în manieră occidentală. Muzica ușoară face și ea un salt calitativ, abandonând versurile ce chemau la muncă patriotică, depășiri de plan și alte asemenea sloganuri mobilizatoare.

Dar adevărata explozie s-a consemnat în literatură. După cel mai sterp deceniu din istoria literaturii române (anii ’50, „obsedantul deceniu” al proletcultismului), apar scriitorii de referință ai generației șaizeciste. Acum își încep activitatea Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Constanța Buzea, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, D.R. Popescu, Sorin Titel, Ștefan Bănulescu, Ion Băieșu ș.a.

Scriitorii primiseră libertăți nebănuite și își puteau pemite să scrie despre aproape orice. „Cenzura va profesa în domeniul literar (artistic) o vigoare „veselă” în sensul acordării „bunului de tipar””.

Momentul de glorie al lui Ceaușescu a fost august 1968. Pe 21 august 1968, secretarul general al PCR convoacă un miting de 100 000 de oameni în Piața Palatului. De la balconul clădirii CC critică invazia țărilor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, menită a înăbuși „Primăvara de la Praga” inițiată de Dubcek. România a fost singura țară membră a blocului militar estic ce nu a participat la această invazie, fapt considerat de Moscova un afront. Dar în ochii românilor, care nu-i agreau deloc pe ruși (mai ales după 20 de ani de iubire forțată), gestul lui Ceaușescu a însemnat enorm. Pentru prima (și ultima) dată, liderul statului comunist se bucură de popularitate. Foarte mulți oameni, între care și destui intelectuali, fac cerere de înscriere în partid, convinși de sinceritatea lui Nicolae Ceaușescu. Între aceștia, Paul Goma, dușmanul visceral de mai târziu al regimului.

Mitingul de la 21 august 1968 a stabilit clar ce cale va urma sistemul politic românesc: național-comunismul. „Naționalismul românesc s-a manifestat într-un mod specific și sub forma curioasă, dar nu chiar inedită, a protocronismului”. O dată în plus, „prietenia de secole româno-rusă” este dată uitării, liderul de la București privind tot mai insistent spre Apus. Ceaușescu s-a orientat bine. Impresionați (și păcăliți) de atitudinea lui Ceaușescu, președinții SUA (Nixon) și Franței (Charles de Gaulle) fac vizite la București în 1968. Motiv pentru „Cârmaci” de a le întoarce vizitele. Așa se face că secretarul general al PCR a început să călătorească în mai toate țările lumii (a fost în peste 150 de țări). Dar mai mult decât vizite, regimul comunist de la București a beneficiat de avantaje financiare și tehnologice, mai ales din partea SUA, care încurajau orice fisură în blocul comunist. SUA au acordat României chiar și „clauza națiunii celei mai favorizate”.

Pe lângă relația cu SUA, Ceușescu a continuat să întrețină legăturile cu Israelul, după ce toate țările comuniste o rupseseră cu statul evreu în urma Războiului de 6 zile din 1967. Ambiția liderului comunist fiind să obțină Premiul Nobel pentru Pace, Ceaușescu a încercat să se erijeze în negociator între Israel și palestinieni. „România trebuia să apară ca o piesă indispensabilă a raporturilor internaționale, îndeosebi ca negociator ideal între blocurile rivale (NATO și Pactul de la Varșovia, China și Uniunea Sovietică, nordul dezvoltat și lumea a treia…). Printre bunii prieteni ai lui Ceaușescu se număra și liderul OEP, Yasser Arafat.

În 1971 dupa modelul chinez si coreean portretul lui Ceaușescu apare pe prima pagină a oricărei reviste sau manual școlar, pe pereții fiecărei instituții. O mare parte din scriitori se adaptează la noile cerințe și compun ode închinate „celui mai iubit fiu al poporului”. Unii au excelat în omagii aduse consoartei lui Nicolae Ceaușescu, Elena. Mistuită de o ambiție poate și mai mare decât cea a soțului său, Elena Ceaușescu și-a propus și a reușit să ajungă numărul doi într-o ierarhie de partid care se transformase într-o afacere de familie. Pretinzându-se „academician, doctor, inginer, savant de renume mondial”, fosta muncitoare textilistă ajunsă pe val a reușit să obțină, prin diverse metode (în care, după mărturiile generalului Pacepa din cartea sa „Orizonturi Roșii”, cumpărarea lor stă pe primul loc), diplome ale unor prestigioase instituții academice din străinătate. În ciuda faptului că era analfabetă.

În același timp cu aplicarea „mini-revoluției culturale” (care totuși a eșuat, sau cel puțin, nu s-a materializat în forma dorită de Ceaușescu), șeful statului a decis că slăbise destul șurubul. Mai ales că datoriile externe ale României crescuseră enorm, la 12-13 miliarde de dolari. Spre sfârșitul anilor ’70, penuria de alimente și în general de produse începuse să-și facă simțită prezența. Defectarea lui Pacepa din 1978, care primise azil politic în SUA, îl înnebunește și mai tare pe Ceaușescu, care oricum conducea cu o mână de fier (a se citi Securitatea) toate treburile țării. Pe plan politic, el ajunge să conducă singur, secondat doar de soția sa. Guvernul și Marea Adunare Națională capătă un rol pur decorativ. O mare contribuție la această stare de fapt a avut-o sistemul „rotirii cadrelor”, prin care nici o persoană nu rămânea prea mult timp într-o funcție, fiind permanent mutat pe alt post pentru a nu avea pe viitor o prea mare ascensiune. Singur Ceaușescu rămânea bătut în cuie.

Anii ’80 sunt apogeul procesului de degradare generală a vieții din România. Securitatea lui Ceaușescu supraveghea tot, rude, prieteni, cunoscuți se turnau între ei. Nivelul de trai scăzuse până aproape de limita subzistenței. În situația economică dezastruoasă în care se găsea țara, Ceaușescu decide să plătească datoria externă până la ultimul cent. Așa se face că se reduc la minim importurile, crescând în schimb la maxim exporturile. Urmarea generală: magazine goale și cozi interminabile când „se dădea” unt, lapte, zahăr sau carne (sau orice alt alimenr de bază). Totul era cartelat, iar pentru anumite produse trebuia să prezinți un buletin de identitate.

Sub pretextul economisirii, programul televiziunii a fost redus la două ore, și acelea conținând doar cuvântări de-ale lui Ceaușescu. La ora 22 se întrerupea curentul electric. Apa caldă, dar în multe părți și cea rece, era un lux. Și carburanții mergeau la export. Astfel că mașinile cu număr de înmatriculare par circulau într-o duminică, iar în duminica viitoare aveau voie să circule doar autoturismele cu număr de înmatriculare impar.

Mai ales după cutremurul din 1977, când multe clădiri au fost distruse, Ceaușescu își descoperise vocația de constructor. La indicațiile sale „prețioase” se ridicau blocuri cu aspectul unor cutii de chibrituri. Dar pentru că aceste blocuri nu se puteau construi pe câmp, a fost nevoie să li se facă loc. Așa că, în prealabil, s-a recurs masiv la demolări. Printre cele mai vizate ținte s-au numărat bisericile, unele monumente istorice, (cum era cazul mânăstirii Dealu, făcută una cu pământul). Alte biserici au scăpat doar prin mutarea lor în alte zone, de preferință în spatele blocurilor nou-înălțate, ca să nu se vadă. La sate începuse ceea ce s-a numit „sistematizarea” lor. Nicolae Ceaușescu avea ambiția să crească populația urbană a țării. În acest scop, a mutat o mare parte a oamenilor de la sat la oraș, prin crearea unor mari centre industriale, care atrăgea la orașe o mare parte a populației rurale. Acești oameni, nici țărani, nici orășeni, nu și-au mai găsit niciodată identitatea pierdută, pendulând mereu între cele două statute. Unele sate au fost rase cu totul de pe fața pământului, iar în altele au apărut niște blocuri mici și urâte, lipsite de orice confort elementar. De altfel, planul de sistematizare a satelor a făcut multă vâlvă și în Occident, mai multe organizații guvernamentale și nonguvernamentale din afară arătându-și indignarea prin scrisori adresate președintelui Republicii. Fără răspuns evident.

La o asemenea „operă”, mai lipsea o „capodoperă”. Aceasta a fost Casa Poporului (azi sediul Camerei Deputaților). Întreg cartierul Antim, cu tot cu dealul pe care se găsea, au fost șterse de pe harta Capitalei, pentru a face loc celei de-a doua clădiri din lume ca suprafață. Pentru construcția acestei clădiri faraonice s-au cheltuit, după opinia unor specialiști (exprimate într-o emisiune televizată) circa 2 miliarde de dolari. Sumă imensă – mai ales pentru acele vremuri – în care populația era supusă unui regim de înfometare pentru a se face economii.

Serviciile medicale erau la pământ. Cei care aveau ghinionul să se îmbolnăvească trebuia să aibă la ei în spital un pachet de cafea, un pachet de țigări, oricum, o „atenție” pentru medic. În plus, încă din 1966 era vigoare decretul lui Ceaușescu prin care avortul era interzis. Multe femei au murit producându-și avortul prin metode empirice sau au fost nevoite să crească odrasle pe care nu aveau posibilitatea să le întrețină.

Pe plan cultural, lucrurile stăteau ceva mai bine. Dar cine mai avea nevoie de cultură, când grija zilei de mâine era în mintea majorității românilor? În literatură se afirmase generația optzecistă, pe care oricât a încercat regimul totalitar să o aducă la ordine, n-a reușit. Spiritul inovator și fantezist al unor Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Simona Popescu, Liviu Ioan Stoiciu ș.a. era prea puternic pentru a putea fi convertit. Și, oricum, o instituție oficială a cenzurii nu mai exista din 1977. Existau în schimb autocenzura, arestarea la domiciliu (cazul lui Mircea Dinescu, al Doinei Cornea), exilul (Ion Caraion, Matei Călinescu, Vlad Georgescu, Paul Goma, Emil, Hurezeanu, Virgil Tănase, Dumitru Țepeneag ș.a). Mulți dintre ei au ajns în redacția postului de radio „Europa Liberă”, care era principala sursă de informare a românilor, cu tot bruiajul Securității.

Regimul comunist devenise mai subtil. După 40 de ani de spălare a creierelor, nici nu era prea greu să asiguri liniștea fără metodele practicate în anii ’50. Nu mai existau deținuți politici, în schimb erau ospicii. Celor neobedienți li se punea eticheta de „nebuni” și erau aruncați în sanatorii. În plus, Securitatea înăbușea din fașă orice încercare de a deschide gura. Totuși, două defecțiuni în acest peisaj de calm aparent s-au produs: greva minerilor din Valea Jiului (1977), când primul ministru Ilie Vedeț a fost luat ostatec de ortaci. A fost nevoie să vină Ceaușescu personal pentru a negocia cu minerii. „Promisiunile făcute și cererile rapid satisfăcute nu au fost decât o manevră abilă, de moment. Represiunea abătută asupra minerilor în lunile și anii următori, aplicate eșalonat, soarta necunoscută cu certitudine până astăzi a celor doi conducători și purtători de cuvânt ai lucrătorilor din abataje, Dobre și Jurcă, despre care se afirmă că au fost asasinați prin înscenarea unor accidente, dovedesc că titularii dictaturii fac totul și nu se opresc în fața nici unei măsuri atunci când își simt poziția amenințată”.

Cea de-a doua „defecțiune” o reprezintă greva muncitorilor de la Uzinele „Tractorul” din Brașov, în noiembrie 1987, și ea reprimată cu violență.

În 1979 ia naștere Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, cronologic, înaintea „Solidarității” poloneze. Acesta cerea stabilirea unui dialog purtat de pe poziții de egalitate între muncitori și Putere. SLOMR a fost lichidat într-un mod „pompieristic”, iar liderii săi (dr. Ionel Cană, Gh. Brașoveanu, Gh. Calciu-Dumitreasa – supraviețuitor al „reeducării” de la Pitești) au fost închiși.

Dar transformarea tot mai puternică a României într-un stat polițienesc nu este decât un semn că sfârșitul comunismului este aproape. În 1985, la Kremlin se instalează Mihail Gorbaciov, care, din dorința de a revigora sistemul, inițiază prestroika și politica de glasnost (transparență). „Mișa”, cum este alintat Gorbaciov de americani, credea că va prelungi viața comunismului, dar ceea ce face reforma sa este să îl șubrezească și mai mult.

Cutremurul din lagărul comunist început chiar la vârf are replici și în țările-satelit. În RDG, un membru al ierarhiei partidului comunist face imprudența de a declara la televizor că „pe viitor vor fi posibile călătorii dincolo” (adică în RFG). Majoritatea locuitorilor Berlinului de Est înțeleg „pe viitor” ca însemnînd „azi” și trec în masă de cealaltă parte a Zidului Berlinului și a Porții Marienburg. În noiembrie ’89, Zidul cade.

În Polonia se organizează alegeri libere, câștigate zdrobitor de „Solidaritatea”. Lech Wallesa este ales președinte. În Cehoslovacia, disidentul Vaclac Havel cucerește puterea tot în urma primelor alegeri libere de la instaurarea comunismului – „Revoluția de catifea” de la Praga. Rând pe rând, ca într-un domino, guvernele comuniste din Blocul Estic sunt înlocuite, pașnic, cu regimuri democratice.

În România, însă, încă se mai construia o „societate multilateral dezvoltată”. În noiembrie 1989, Ceaușescu era „reales la al XIV-lea Congres”. Frământările politice și sociale din jurul țării nu părea să tulbure prea tare nomenclatura românească. Republica Socialistă România era parcă înghețată într-un neostalinism ce nu dădea nimănui prea multe speranțe că valul democratizării va trece și peste țara noastră.

Dar, la 16 decembrie 1989 încep manifestațiile de protest de la Timișoara, având ca pretext evacuarea pastorului Laszlo Tokes. Se trage în mulțime și așa apar primii morți. Dar Timișoara devine primul oraș liber de comunism. Pe 21 decembrie, întors precipitat dintr-o vizită în Iran, Nicolae Ceaușescu comvoacă un miting în Piața Palatului, sperând într-o reeditare a succesului din august 1968. Situația era însă alta. Începe să fie huiduit, în ciuda promisiunii că va majora salariile și alte ajutoare sociale. Și în București se trage în oameni, și aici se înregistrează morți și răniți. A doua zi, cuplul prezidențial avea să fugă cu un elicopter de pe clădirea CC. Sunt prinși la Târgoviște, judecați sumar și executați în ziua de Crăciun. Comunismul cade și în România, la fel de violent după cum se instaurase. A fost singura schimbare de regim din Europa de Est petrecută în condiții violente. Și, în opinia fostului general de securitate Ion Mihai Pacepa, „răscoala populară din decembrie 1989, realizată prin eforturile comune ale românilor din țară și din exil, a fost prima din istoria omenirii care a fost declanșată de radiodifuziune și câștigată de televiziune”. Cele două instituții mass-media îsi luau astfel revanșa după 45 de ani în care fuseseră obligate să tacă și să mintă.

1.2 Instituționalizarea cenzurii

Marin Radu Mocanu consideră că cenzura comunistă se instalează în România odată cu aplicarea prevederilor Convenției de Armistițiu dintre guvernul României și cele ale Națiunilor Unite ,fiind oficializată pe 12 septembrie 1944. Presa română era supusă Comisiei Aliate de Control prin faptul că „tipărirea, importul și răspândirea, în România, a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiilor de TFF, Poștă, Telegraf și Telefon vor fi executate în acord cu Înaltul Comandament Aliat” (sovietic).

În cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor funcționa Direcția Presei și Tipăriturilor. De altfel, această Direcție a Presei a anunțat că de pe 1 martie 1945 se va instaura cenzura C.A.C(Comisia Aliată de Control).

Un fel de mecanism pre-cenzural a însemnat Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori, Ziariști constituită la București în zilele de 29-30 august 1945), avându-l ca președinte pe Mihail Sadoveanu. La al doilea congres al acestui for, în octombrie, s-a condamnat ferm orice formă de cultură occidentală, fiind considerată „decadentă, intrată în putrefacție”. Cu această ocazie debutează „realismulul socialist” ca dogmă în creația artistică și în jurnalism.

1945 este anul in care se publică o listă cu scriitori ce sunt interziși datorită trecutului lor, majoritatea fiind de partea dreptei politice și în anumite cazuri chiar extremei drepte ( Garda de Fier ). Pe listă apăreau: Ion AntonescuIoan AlexandruVoinești, Corneliu Zelea Codreanu, Mircea Eliade, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Radu Gyr, Nicolae Iorga, Mihail Manoilescu ș.a. Asemenea liste au tot apărut, una dintre ele conținând alți autori și lucrări prohibite, precum și calendare, hărți în perioada 1938-1945 ce trebuiau ferite de cunoștința publicului.

O altă Direcție a Presei exista și pe lângă Ministerul Afacerilor Externe. În cadrul acestei Direcții funcționa o comisie ce avea ca rol principal verificarea periodicelor apărute. Dacă această comisie specială aproba ca respectivele publicații să iasă pe piață, urma ca Cenzura Centrală a Presei să-și dea și ea autorizația de „bun de difuzare”. Aceeași Cenzură Centrală a Presei aproba și libretele spectacolelor de teatru. Filmele, în schimb, erau cenzurate de Comisia de Control a Filmelor de pe lângă Direcția Presei din Ministerul Afacerilor Externe. Bineînțeles, filmele sovietice nu aveau nevoie de cenzura din România. Ele ajungeau gata „prelucrate” de la Moscova. Întreaga corpesondență trecea prin cenzura militară românească și sovietică. Dar, în mod surprinzător, emisiunile Societății Române de Radiodifuziune erau difuzate „în general, pe propria răspundere”. Comuniștii români și sovietici știau însă că trebuie să atârne steagul roșu și în vârful unei clădirii de pe strada Berthelot. Pe data de 23 decembrie 1944, partidul comunist începe o campanie împotriva directorului Radioului, Vasile Ionescu, catalogat „element fascist” și „criminal de război”, acțiune sprijinită masiv de „Radio Moscova”. În paralel, au loc o serie de epurări, fapt care îi face pe liderii comuniști să răsufle ușurați în iunie 1945: Radiodifuziunea este în întregime „în mâinile poporului”. Actul final al acaparării radioului public de către comuniști se consumă pe data de 10 decembrie 1945 când compozitorul Matei Socor este numit în functie ca director al SRR.

Publicațiile de opoziție (ale PNȚ, PNL, PSD-I) fuseseră suprimate. La 8 ianuarie 1946 însă, primul ministru Petru Groza solicită guvernului său să pună în aplicare hotărârile luate la Moscova între 16 și 26 decembrie 1945 de către miniștrii de externe ai URSS, SUA și Marii Britanii. Printre aceste hotărâri era stipulată și cea conform căreia era asigurată „libertatea presei, a cuvântului, a religiei și a dreptului de asociație”. Praf în ochii occidentalilor. Ziarele PNȚ și PNL reapar, dar unele articole deranjante erau în continuare eliminate. Guvernul a instituit cenzura de tip economic,iar pe data de 9 martie 1946, monopolul comerțului cu hârtie este preluat de către stat, fapt ce duce, în același an, la apariția unei crize a hârtiei. De asemenea, continuă epurările politice din presă, începute în 1945, fenomen denumit pompos „defascizarea întregului sector al publicațiilor de orice fel”.

Cenzura economică se aplică la toate nivelele. În ultimă instanță ajungându-se la pricina conform căreia tipografii refuzau, chipurile, să tipărească ziarele Opoziției. „S-a instalat o cenzură clandestină a muncitorilor tipografi, controlați de partidul comunist, sau deturnarea ziarelor expediate în provincie, pe care agenți comuniști le iau de la poștă, sau din vagoanele care le transportă”. Astfel că saci întregi cu ziare ale Opoziției erau aruncate din tren direct pe câmp. Retururile ar fi putut fi considerate de ziarele de opoziție un favor din partea comuniștilor, numai că aceștia nu prea făceau astfel de gesturi de mărinimie.

Ca reacții la aceste prime forme de cenzură – încă neinstituționalizată –, în 1944, I.I.C. Brătianu(lider PNL), trimite o scrisoare reprezentanților din SUA, Marea Britanie și URSS aflați la București, caracterizând epoca de după 1944: „Libertatea presei, care nu a fost niciodată aplicată de la instaurarea regimului actual, este actualmente cu totul suprimată. O cenzură arbitrară și excesivă împiedică orice critică la adresa administrației și interzice orice remarcă cu privire la politica generală, internă și externă. Cota de hârtie a devenit derizorie…”.

Totuși, deocamdată cenzura încă își mai căuta drumul. Nu exista o instituție centralizată care să aibă în atribuții controlul și autorizarea publicațiilor,ce se transmite prin intermediul presei, cărțiilor, teatrului și cinematografiei. Aceasta problema este imediat rezolvată prin Decretul numarul 214, pe data de 23 mai 1949. După aplicarea acestui decret, Direcția a Presei și Tipăriturilor din cadrul Ministerului Artelor și Informațiilor se transformă în Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), care va funcționa alături de Consiliul de Miniștri al RPR. Decretul numarul 214 dă naștere a instituției oficiale a cenzurii comuniste românești. Printre primele atribuții ale noii Direcții se numărau:

Redactarea Buletinului Oficial;

Autorizarea apariției oricăror tipărituri, ziare reviste, programe, afișe, cărți, în Capitală și în provincie;

Autorizarea difuzării cărților, filmelor, a importului și exportului de ziare, cărți sau obiecte de artă;

Reglementarea modului de funcționare a a depozitelor de ziare, anticariatelor, bibliotecilor publice și a librăriilor;

Redactarea comunicatelor oficiale transmise de Consiliul de Miniștri pentru presa;

Coordonarea serviciilor oferite de presă pentru ministere, departamente și instituții publice.

Aceste atribuții nu sunau foarte periculos, dar orice cititor atent ar fi observat printre rânduri ce ascundea de fapt DGPT. Așa cum remarcă și M.R. Mocanu, „prima grijă a acestui așa-zis organ de stat – el fiind de fapt în subordinea unor structuri politico-ideologice ale Partidului Muncitoresc Român (cum se numea pe atunci PCR – n.m.) – a fost aceea de stimulare a apariției organelor de presă locale ale partidului și de epurare a cărților ce contraveneau ideologiei comuniste”.În 1949 mai este publicata o listă a lucrărilor interzise.

Îndatoririle Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor cresc din ce în ce mai mult, datorită adoptarii a noi și noi Hotărâri ale Consiliului de Miniștri (HCM). Astfel, HCM nr. 461/28.V.1951 trasează sarcinile DGPT:

Eliberează autorizații de apariție pentru orice publicație periodică ziare, reviste și buletine;

Se acordă calificativul „bun de tipar”;

Se implică în avizarea importurilor și exporturilor de tipărituri și difuzarea importurilor;

Propune retragerea cărților și tipăriturilor necorespunzătoare și se elimină din librării sau anticariate;

Orgabuzeaza serviciile de presă ale ministerelor și instituțiilor publice;

Organizează școli pentru pregătirea profesională a personalului, școli profesionale pentru personalul redacțional destinat redacțiilor de presă sau publicațiilor editate de ministere sau instituții;

Întocmește și execută bugetul propriu.

În articolul 4 eliberat de HCM(Hotărâri ale Consiliului de Miniștri) sunt specificate organele DGPT(Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor):

Direcția Publicațiilor Periodice și Presei;

Direcția Autorizării Cărții;

Serviciul Presei Străine;

Serviciul Secretariat;

Serviciul de Cadre și Învățământ Profesional;

Serviciul Administrativ;

Serviciul Contabil.

Tăvălugul DGPT se extinde și asupra altor domenii. Nu scapă de controlul Direcției nici „emisiunile de știri radiofonice și radiotelegrafice destinate informării presei și opiniei publice”. Cu câteva zile înainte de publicarea acestei hotărâri, în 16 mai 1951, DGPT ia decizia prin care cenzura ia în vizor și publicațiile armatei.

Din 28 mai 1951 sporesc sarcinile DGPT, după cum urmează:

DGPT deține controlul asupra emisiunilor posturilor de radioamplificare și radioficare din țară;

DGPT deține controlul asupra filmelor românești și asupra reclamelor cinematografice;

DGPT deține controlul asupra materialelor cu caracter editorial și a tuturor tipăriturilor ce aparțin ministerelor, instituțiilor centrale, cu excepția Ministerului Forțelor Armate, Ministerului Afacerilor Interne și ale Ministerului Afacerilor Externe.

Așadar, Armata scăpa de cenzura exercitată de DGPT, decizie luată la nici un an după ce Consiliul de Miniștri hotărâse că și publicațiile militare sunt susceptibile a fi controlate de cenzură. Că Ministerul Afacerilor Interne nu răspundea în fața DGPT nu e de mirare. În 1949 se înființase Direcția Securității Statului (Securitatea), ce funcționa pe lângă MAI. Practic, Securitatea a impus cenzura. Ar fi fost paradoxal ca o instituție fără de care cenzura era ca și legată de mâini și de picioare – Securitatea, și prin ea MAI – să se prezinte la ordine tocmai în fața cenzurii.

O nouă formulare a sarcinilor DGPT se regăsește în HCM nr. 267/23.II.1954:

DGPT exercită controlul de stat pentru apărarea secretului de stat și din punct de vedere politic asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri imprimate care urmează să fie difuzate în public;

DGPT exercită controlul asupra ziarelor, revistelor, buletinelor etc., asupra tipografiilor, conținutului emisiunilor radio și TV, a posturilor de radio ale centralelor de radioficare și ale stațiilor de radioamplificare;

DGPT execită controlul asupra producției teatrale, în biblioteci și în instituții și întreprinderile de difuzare a materialelor publicate;

DGPT autorizează importul și exportul tuturor materialelor publicate;

Nu intră în atribuțiile DGPT materialele de „uz intern” din Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Afacerilor Externe.

Concomitent cu hotărârile guvernamentale care stabileau sarcinile instituției cenzurii, Buletinul Oficial publica decizii ale aceluiași Consiliu de Miniștri care reglementau activitatea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Astfel, unele HCM stabileau ce poate și ce nu poate apărea în presă, în filme, spectacole, în general, în domeniile în care DGPT avea atribuții. Așa este de pildă HCM nr.343/1952, ce introduce un „regulament privind importul materialelor de presă și editură, clasificarea, păstrarea și folosirea lor”.

Art.1: Tipăriturile de ziare, broșure, cărți etc.sosite din străinătate prin orice cale se pot împărți în patru categorii:

Interzise – publicații care în mod permanent prezintă un caracter, fățiș sau camuflat, dușmănos, antidemocratic, anticomunist, ațâțător la război;

Secrete – publicații cu caracter tehnic, științific, economic sau cultural importate din țările capitaliste și la căror verificare se constată că ocazional conțin și materiale arătate la punctul a);

Documentare – publicații importate din țările capitaliste cu caracter tehnic, științific, economic sau cultural care nu se încadrează în prevederile de la punctele a) și b);

Materiale de liberă circulație – publicațiile de orice folosință din URSS și din țările de democrație populară și destinate difuzării libere în țările respective precum și publicațiile cu caracter progresist provenite din țările capitaliste și admise pentru difuzarea liberă în țara noastră.

Art.2: Clasificarea materialelor în cele patru categorii enumerate la Art.1 se face de către organele centrale ale DGPT la sosirea în țară. După clasificare, fiecare tipăritură va difuza pe copertă în mod vizibil una din inscripțiile: i – interzis; s – secret; d – documentare; l – liber, după caracterul acesteia.

Importul publicațiilor menționate în Art.1, punctul a) este interzis. Autorizarea de a importa astfel de publicații se dă numai printr-o hotărâre specială a Consiliului de Miniștri. (…)

Art.5: Materialele secrete și documentare sunt supuse următoarelor reguli stabilite pentru păstrarea și folosirea lor:

Tipăriturile comandate documentar și clasificate secret la sosirea lor nu pot fi folosite decât de către ministere și instituții centrale;

Tipăriturile cu caracter secret vor fi păstrate și manipulate în încăperi speciale în condițiile prevăzute de HCM nr. 343/1951 și de regulamentul privind modul de funcționare (…);

Lista persoanelor având dreptul de a consulta materialul documentar se va alcătui de către minister sau instituția centrală respectivă.

În următoarele alineate se specifică faptul că, în termen de o lună, toate ministerele și instituțiile centrale trebuie să colecteze din cadrul unităților lor materialele secrete și cele documentare. Controlul asupra materialelor secrete se face de către MAI, iar al celor documentare, de către DGPT.

Că oamenii obișnuiți nu trebuia nici măcar să știe de existența publicațiilor catalogate „interzise”, nicidecum să le și citească, e de la sine înțeles. Dar liderii regimului de la București aveau totuși nevoie de percepția reală a Occidentului asupra sistemului comunist în general. De aceea, o Hotărâre a Consiliului de Miniștri specifică în ce condiții pot fi importate materialele cu ștampila „i” pe copertă și mai ales, ce instituții pot face acest lucru. Acestea sunt Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Forțelor Armate, „Scânteia”, DGPT, Agerpress, Comitetul de Radio, Institutul Român pentru Relații Cuturale cu Străinătatea, Academia RPR, Ministerul Finanțelor, Ministerul Comerțului Exterior, Ministerul Cultelor, Comisia de Stat a Planificării, Direcțiunea Centrală de Statistică de pe lângă Consiliul Miniștri, pentru publicațiile din domeniul lor.

Să vedem însă cam ce considera DGPT că nu trebuie să apară cu nici un preț în publicațiile difuzate pe teritoriul României. Într-o anexă la „Instrucțiuni privind activitatea birourilor de cenzură din provincie”, emisă de DGPT, la capitolul „articole interzise” sunt trecute:

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase, manifestări ale dușmanului de clasă îndreptate împotriva regimului, Constituției sau altor legi ale RPR;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase menite să incite împotriva partidului, a guvernului, a armatei sau organelor puterii de stat;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase îndreptate împotriva URSS, a conducătorilor sovietici și a țărilor de democrație populară sau să menite să defăimeze aceste țări;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care prin natura lor ar contribui la slăbirea și subminarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, la înăbușirea luptei de clasă sau la propagarea urei de rasă, împotriva națiunilor conlocuitoare (suntem în fata comunismului internaționalist – n.m.);

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase menite să aducă la cunoștința opiniei publice activitatea sau manifestările dușmanului de clasă din țară sau străinătate, activități sau manifestări ce ar fi de natură să provoace activitatea dușmanilor de clasă din țară, să alimenteze zvonurile tendențioase etc.;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care ar susține sau ar populariza manifestările științifice, artistice etc. imperialiste sau puse în slujba imperialiștilor, dușmani ai internaționalismului proletar, antimarxist-leniniste, care urmăresc negarea luptei de clasă sau slăbirea dragostei de patrie la oamenii muncii manuale și intelectuale;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care propagă principiile religioase dăunătoare legilor țării, puse în slujba dușmanilor de clasă și a imperialiștilor;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase, precum și orice alte tipărituri care ar fi de natură să primejduiască securitatea țării, să furnizeze dușmanului de clasă sau imperialiștilor informații militare despre apărarea națională, deplasări de trupe, concentrări sau orice alte informații de acest fel;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase care ar fi de natură să furnizeze dușmanilor de clasă sau imperialiștilor informații despre lucrările de interes național sau hărți turistice sau de orice altă natură;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase sau alte tipărituri care ar fi de natură să furnizeze agenților imperialiști informații statistice din domeniul economic, al organizării administrative, al securității sau al amplasării obiectivelor ori detaliilor tehnice ale întreprinderilor, instalațiilor industriale electrice, de forță motrice, spitalelor;

Știrile, articolele sau imaginile tendențioase de natură să provoace panică despre epidemii, incendi, inundații, secetă, nenorociri de mari proporții, accidente de cale ferată etc., crime, jafuri, tâlhării. Asemenea știri nu pot apărea decât după consultarea organelor locale cu avizul Securității și al Direcției;

Cenzorii vor lua măsuri să nu apară în presă sau să se reproducă în orice alt mod știri, informații reproduse din presa ori radiouri imperialiste sau din orice alte surse neautorizate;

Se vor cenzura din presa locală telegramele sau știrile radiotelegrafice care nu provin de la Agerpress sau posturile de radio din țară;

Cenzorii vor acorda o deosebită atenție fotografiilor și clișeelor conducătorilor politici din țară și din străinătate. De asemenea, vor verifica lucrările apărute în editura PMR, citatele din clasicii marxismului și leninismului sau ale conducătorilor partidului care ar urma să apară în presă, afișe sau orice alte tipărituri;

Cenzorii vor acorda toată atenția lucrărilor tipografice semnalând orice eroare de tipar care ar denatura înțelesul frazei și vor lua măsuri ca să se facă corecturile respective;

Cenzurile parțiale sau rectificările făcute de cenzori vor trebui să fie arătate precis în șpalt sau în manuscris pentru a nu se da posibilitatea la confuzii.

Această anexă ar putea fi considerată o biblie a cenzorilor locali, dacă noțiunea de biblie și activistul de partid n-ar fi noțiuni incompatibile.

Oricum, și cu indicațiile venite de la centru, cenzura locală mergea anevoios, la început. DGPT nu avea în teritoriu suficiente cadre, iar acelea care erau, nu corespundeau pe de-a-ntregul cerințelor instituției centrale. În 1951, Serviciul Presei Regionale ar fi trebuit să aibă 93 de oameni (13 în centrală și 80 de cenzori în provincie). Dar pe 1 ianuarie 1951, acest serviciu număra de-abia cinci oameni în centrală, iar în provincie 19 cenzori bugetari și 27 de cenzori prin delegație (așadar, 51 de oameni în total). În luna mai a aceluiași an, numărul angajaților Serviciului crescuse târâș-grăpiș la 67. Iar atribuțiile unui cenzor raional erau foarte multe, depășind posibilitățile unui singur om.Printre aceste atribuții intrau:

Documentarea necesară autorizării unui ziar;

Supravegherea ziarului;

Trimiterea la bibliotecile liceelor de adrese prin care le informa despre redarea în circulație a unor cărți interzise;

Completarea rapoartelor lunare;

Solicitări adresate Miliției în scopul înființării unui post pentru paza stației de amplificare;

Raporta situația depozitelor de cărți epurate;

Se ocupa de modificările privind trimiterile de tipărituri în străinătate (unele publicații puteau trimite exemplare direct în URSS sau țările „frățești”);

Acorda „bun de tipar”;

Acorda „bun de difuzare” etc.

Cu atâtea sarcini pe cap, activistul de partid care lucra în cenzura locală mai trebuia să ia parte și la ședințele de „îndoctrinare și ridicare a nivelului ideologic” pe care le organizau frecvent trimiși de la Centru. Aceste ședințe de ridicare a nivelului ideologic se transformau uneori în ședințe de alfabetizare, întrucât mulți dintre cenzori erau țărani netrecuți prea mult prin cele patru clase primare.

Pentru a stimula cenzura locală să funcționeze cât mai bine, instituția DGPT din Arad a lansat o „întrecere socialistă” între orașele Arad, Oradea, Timișoara și Craiova, sub lozinca „Să scoatem ziarele fără greșeli!”. Concursul era preconizat a ține un an, având ca etape de bilanț intermediar datele de 23 august, 7 noiembrie și 30 decembrie (atenție la date!). Amuzant este însă punctajul propus:

Apariția ziarelor cotidiene fără greșeli: 1 punct;

Greșeală ortografică ce nu duce la apariția unei greșeli politice: -0,5 puncte;

Greșeală politică: -5 puncte;

Apariția fără greșeală a unui periodic: 1 punct;

Scăparea unei greșeli politice: -2 puncte;

Tipărituri fără „bun de imprimat”: de la -1 la -3 puncte, după gravitate;

Eliminarea unei greșeli politice din tipărituri: -1,5 puncte;

Scăparea unei greșeli politice difuzate: -2 puncte ș.a.m.d.

Pentru a mai veni în sprijinul cenzorilor debusolați, care nu mai știau ce poate primească „bun de tipar” și ce nu, Consiliul de Miniștri emite HCM nr. 344/1952, în care dă instrucțiuni cu referire la secretul de stat. Sunt trecute în această categorie datele economice (cifre de producție, capacitatea de producție, cifre globale cu privire la puterea electrică instalată, lungimea și traseul conductelor de gaz metan, felul produselor din industria metalelor neferoase, metalurgie prelucrătoare, chimică, electrotehnică, rafinării, caracteristici tehnice, procese tehnologice, consumul întreprinderilor și amplasamentul lor. O nouă sarcină picată pe capul delegaților DGPT (prin circulara datată 20.V.1953) era ca aceștia să predea până la 25 mai 1953 un tabel cu numărul tipografiilor, litografiilor și al multiplicatoarelor Gestetner, numele posesorilor acestora, precum și numărul atelierelor de confecționat ștampile.

La transmiterea informațiilor despre cum trebuie efectuată cenzura concura, alături de DGPT, și oficiosul partidului, „Scânteia”. Aceasta, la rândul său, copia întocmai practicile „Pravdei” moscovite. Un proiect al „Scânteii” prevedea ca problemele producției și ale dezvoltării industriale trebuie tratate în presă astfel ca secretul de stat să fie apărat cu strășnicie. Lucrătorii din presă trebuia să aibă în vedere acest principiu în redactarea ziar, de la articolul de fond, până la ultima informație. La rubrica subiectelor interzise preconizată de „Scânteia” figurau bilanțurile, cifrele, datele concrete, stocurile de materii prime, amplasarea obiectivelor economice, cifrele absolute privind prețul de cost al produselor, numărul de angajați din întreprinderi, lipsuri, întârzieri, invenții (cu excepția celor din mica mecanizare).

Tot în acest proiect, „Scânteia” arată că despre unele întreprinderi nu se poate scrie absolut nimic, iar despre altele, doar lucruri nesemnificative. Într-un alt raport, ziarul partidului propune eticheta „secret” pentru:

Tipărituri importate, cu un caracter „anticomunist, antidemocratic, dușmănos”;

Tipărituri necesare documentării în ministere și instituții centrale;

Tipărituri românești sau străine nedifuzabile;

Tipărituri care conțin greșeli politice sau de altă natură care s-au retras din circulație înainte, în timpul sau după ce au fost difuzate sau importate;

Tipărituri care prin natura lor au un caracter secret.

Pentru tipăriturile nedifuzabile, „Scânteia” propune un regim strict de supraveghere de către un bibliotecar numit de Securitate. Cele care conțineau greșeli politice sau „de altă natură”, ziarul central le preconiza un sfârșit violent: distrugerea lor cât mai rapidă.

La urma-urmei, cenzura era specificată chiar în Constituție, chiar dacă formularea era de natură să adormească spiritele mai puțin vigilente. Astfel că, în Titlul III, Art. 31 al constituției adoptate în primii ani ai „regimului de democrație populară” stă scris: „Libertatea presei, a cuvântului, a întrunuirilor, meetingurilor, cortegiilor și manifestațiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc”. Așadar, numai oamenilor muncii li se garantau aceste libertăți și drepturi. Suntem însă într-o perioadă în care „mai trece-o zi, mai trece-o noapte/ se-ascute lupta dintre clase/ și burghezii se arată-a fi/ elemente tot mai dușmănoase”, după cum suna un celebru poem în epocă. Oamenii puteau fi ușor trecuți din categoria „oamenilor muncii” în cea a „dușmanilor de clasă”, pierzând rapid acele presupuse libertăți – care oricum nu le erau respectate nici proletarilor de care se făcea atâta caz. De altfel, ce să facă „elementele sănătoase” cu aceste libertăți, când mulți dintre ei aveau primele încercări literare concomitent cu primele lecții de alfabetizare? Până și un ministru era semianalfabet. Este vorba de faimosul ministru-țăran Zăroni, de la Agricultură, care avea mari dificultăți în a-și scrie corect numele.

Regimul la care erau supuse publicațiile ce intrau sub controlul lectorilor DGPT se traducea în realizarea unor „fișe de publicație”, ce conțineau următoarele date:

Titlul;

Subtitlul;

Autorizația;

Adresa redacției;

Adresa administrației;

Adresa tipografiei;

Apartenența politică sau sindicală;

Caracterul ei (ziar, revistă, broșură);

Redactorul responsabil;

Comitetul de redacție;

Periodicitatea;

Ziua apariției;

Tirajul;

Numărul de pagini;

Formatul;

Numărul de abonamente la instituții și particulari;

Limba în care era scrisă;

Data de când a apărut în localitatea respectivă;

Datele când s-au făcut schimbări în denumirea ziarului și ce schimbări s-au făcut.

Cum-necum, prima etapă a instituționalizării cenzurii în România poate fi considerată încheiată în 1954.

În buna tradiție comunistă, legile se schimbă peste noapte, hotărâri mai vechi (dar nu foarte vechi) fiind abrogate prin alte Hotărâri ale Consiliului de Miniștri. Astfel, HCM nr. 267/23.II.1954 adaugă sarcini Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor cu privire la respectarea secretului de stat. În același timp, prin această hotărâre se abroga HCM nr. 416 și 462 din mai 1951 și HCM nr. 340/15.III.1952 (care reglementau atribuțiile DGPT).

O vagă tendință de debirocratizare în cadrul DGPT se simte în urma circularei din 26 aprilie 1954, dar o instituție precum DGPT, cu multe direcții și direcțiuni, era prin excelență o instituție birocratică. O debirocratizare reală ar fi dus la stoparea activității Direcției.

În mod cert, regimul comunist a avut o problemă cu secretul de stat. Într-un sistem în care secretomania este politică de stat, nu mai miră pe nimeni importanța pe care echipa condusă de Gheorghiu-Dej o acorda apărării acestui tip de secrete. Astfel că la numărul deja mare de hotărâri, decrete și circulare ce tratau acest subiect se mai adaugă o dispoziție cu caracter general, datată 8 octombrie 1954, ce (re)aduce în discuție secretele de stat, problemele fiind legate în special de aspectele și detaliile economice.

Reprezentativă pentru modul în care se făcea presă în acei ani este o adresă a DGPT, adresată delegatului din Roman. Prin această adresă i se arată delegatului că sursa de inspirație pentru articolele din presa locală trebuie să fie presa centrală (cu vârfurile de lance „Scânteia”, „România Liberă”, „Democrația populară”, „Pentru pace trainică” ș.a.). Aceasta mai ales în cazul producerii unor evenimente importante pe plan mondial (de exemplu, Conferința de la Geneva). Se atrage atenția în această adresă că eventualele caricaturi trebuie să fie în tonul articolelor și în concordanță cu cele publicate în „Scânteia”, care este modelul reprezentativ pentru publicațiile din provincie.

Asupra activității efective a DGPT vom reveni în paginile următoare. Deocamdată, trebuie spus că, făcând un salt de aproape 20 de ani (timp în care nu se petrec schimbări deosebite în structura Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor), ajungem la Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, cu nr. 53/30.V.1975. În urma acestui decret, DGPT se transformă în Comitetul pentru Presă și Tipărituri (pe scurt, CPT). În articolul 1 al acestui decret se spune:

„Se înființează Comitetul pentru Presă și Tipărituri, organ central de partid și de stat, aflat sub conducerea Comitetului Central al Partidului Comunist Român și al Consiliului de Miniștri”.

Articolul 3 se referea la atribuțiile noii instituții de cenzură, între care se numărau:

Prevenirea publicării și difuzării materialelor care, conform legii, sunt nepublicabile;

Înregistrarea, în condițiile legii, a autorizațiilor de editare a ziarelor, revistelor sau a altor publicații periodice;

Organizarea în condițiile legii a atestării calității de ziarist și păstrarea evidenței cărții de ziarist.

CPT mai avea și alte domenii de activitate:

Controla modul de aplicare a normelor legale privind imprimarea mijloacelor de informare publică și în tipografii, dădea acordul la exportul publicațiilor, tipăriturilor, imprimărilor grafice pe peliculă sau filme, precum și la importul acelorași tipuri de materiale;

Asigura evidența centralizată a activității economico-financiare, aviza structura organizatorică și numărul de posturi;

Aproba planurile privind importul materialelor politice și culturale ale organizațiilor socialiste, repartizarea ziarelor, a revistelor și a altor publicații, coletele de hârtie etc.

Crearea CPT a fost însă cântecul de lebădă al cenzurii oficiale din România. Mai ales în condițiile venirii la putere în SUA a președintelui Carter, care punea mare preț pe respectarea drepturilor omului, la Helsinki are loc în 1975 faimoasa Convenție ce trata acest subiect. România lui Nicolae Ceaușescu a susținut fervent hotărârile luate în Finlanda, bineînțeles punând însă accentul pe „neamestecul în treburile interne ale altor țări” – îi era teamă de URSS și de criticile care veneau din Occident cu privire la modul în care înțelegea să conducă țara. Aceste critici se refereau și la felul în care era înțeleasă în România libertatea de exprimare. Mai ales că, în 1974, se dăduse o lege a presei, care, într-un paragraf, suna în felul următor: „Presa și radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut concepția înaintată a partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului”. Cu o astfel de lege „nu se putea admite sub nici un motiv publicarea unor lucrări sau opinii – indiferent din partea cui ar veni – care contraveneau ideologiei partidului”. Era doar perioada în care se punea mare preț pe „Tezele din iulie”!

Deci, pentru a-i cere parcă dovezi de sinceritate lui Ceaușescu, guvernele occidentale au făcut presiuni asupra liderului de la București în care îi solicitau acestuia, între altele, și desființarea cenzurii.

De voie-de nevoie, Nicolae Ceaușescu va da Decretul nr. 427/29.VI.1977, prin care Comitetul pentru Presă și Tipărituri este desființat. Oficial, cenzura nu mai exista în România.

Neoficial, însă, cenzura își trăia liniștită viața. Își schimbase doar forma, era mult mai subtilă, dar tăia în continuare în carne vie. „Încă din 1975, pentru manuscrisele literare funcționa traseul Editură-Redacție-Consiliul Culturii și Educației Socialiste-Secția de Propagandă a CC al PCR. Vechea cenzură se transformase în autocenzură”. Astfel că, „nemaiexistând o cenzură (de stat) oficială, autorii nu mai puteau urmări draconicul traseu-tunel prin care circulau manuscrisele, noianul de păreri-impresii verbale ce se puneau în mișcare, voit derutante despre o carte sau un autor”.

Adaptând în stil propriu legea fundamentală a fizicii conform căreia „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă”, o parte a documentelor fostului CPT trec în patrimoniul Consiliului Culturii și Educației Socialiste (indicatori de plan, bilanțuri ale activității economico-financiare, statele de funcțiuni, inventare de patrimoniu, probleme de personal, cărți de muncă, dosare, fișe, aprecieri, etc.). Restul documentelor (înșirate pe 120 de metri liniari) a trecut la Direcția Generală a Arhivelor Statului.

Faptul că nu mai exista o cenzură oficială trebuie înțeles în sensul că nu mai există indicații, informații interzise, liste de subiecte tabu, toate venite „de sus”, pentru că exista totuși acest Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, care, dacă nu practica cenzura, cel puțin încuraja cât putea autocenzura

De altfel, acest Consiliu a absorbit o mare parte din angajații defunctului CPT (fost DGPT). Responsabilitatea apariției manuscriselor a trecut asupra celor cu funcții de conducere în acest organism. Este deci evident că acești sus-puși nu aveau nici un interes să apară publicații neconforme cu ideologia comunistă, în caz contrar primii care ar fi fost trași la răspundere fiind ei. „O altă parte a membrilor fostului CPT au fost numiți în fruntea unor instituții mediatice”, unde este de crezut faptul că și-au exercitat în continuare rolul de zbiri ai presei române.

Un alt argument ce demonstrează că, după 1977, cenzura „moare, dar nu se predă” este decizia Consiliului de Stat al RSR din 23 martie 1983, în urma căreia deținătorii de mașini de scris și de mijloace de multiplicatoare se văd nevoiți să le declare la Miliție.

Cenzura de tip comunist, cu tot cu schimbarea la față survenită în 1977, a continuat să pună bețe în roată scriitorilor, ziariștilor, regizorilor, artiștilor din toate domeniile, până în 1989. Poate că principalul motiv care i-a scos pe oameni în stradă în decembrie ’89 a fost nerespectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Nu e deci de mirare că, atunci când revolta populară a învins, instituțiile care suprimau, într-un fel sau altul, aceste drepturi și libertăți s-au pulverizat.

Capitolul ÎI: O analiză a cenzurii românești

2.1 Un istoric al cenzurii

Din punct de vedere istoric, s-ar putea afirma că cenzura a apărut încă din Antichitate. Unii autori identifică în gestul Apostolului Pavel de a distruge în public inscripțiile exorciștilor o primă formă de manifestare a cenzurii. Alții consideră că Antichitatea nu a cunoscut cenzura (cel puțin, nu așa cum este ea înțeleasă astăzi), interdicțiile suportate de anumiți gânditori ținând mai degrabă de respectarea dogmelor religioase. Așa se face, de pildă, că în anul 411 î. Hr., Aeropagul grecesc ardea pe rug scrierile sofistului Protagoras, care se îndoise de existența zeilor. Tot un act de cenzură ar putea fi considerată incendierea bibliotecii din Alexandria, cele peste 700 000 de volume împărtășind idei păgâne, în opinia invadatorilor.

Fără îndoială, o cenzură drastică a exercitat-o Biserica, în special cea catolică, în „anii de glorie” ai Inchiziției. Cărțile interzise erau arse, uneori laolaltă cu autorii lor, considerați eretici. Astfel, în 1563 apare „Index librorum prohibitorum”, inițiat de papa Pius IV. Acesta era un catalog al cărților interzise. Uimitoare carieră, având în vedere că de-abia în 1966 s-a emis o decizie care a suspendat apariția Index-ului. Scriitori și filosofi precum Boccaccio, Dante, Descartes, Diderot, Hugo, Kant, La Fontaine, Lamartine, Montesquieu, Pascal, Rabelais, Spinoza, Swift, Voltaire ș.a. și-au văzut numele în „selectul” catalog al Vaticanului.

Instituirea oficială a cenzurii a venit în 1742, în Franța. La Paris începe să funcționeze un „corp cenzurial” ce număra 79 de funcționari, fiecare fiecare fiind specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulți, 35, supravegheau beletristica.

În Țările Române, până în 25 iulie 1784, cea care răspundea de cenzură era Biserica. După această dată însă, domnitorul Mihail Șuțu introducea și la noi cenzura oficială, denumită „cenzură domnească”. Mai târziu, pe 23 august 1840, „Dacia Literară” a lui Mihail Kogălniceanu trage obloanele din cauza unui proverb „scăpat” în revistă: „Peștele de la cap se împute”. Domnitorul Mihail Sturza l-a considerat o aluzie la persoana sa și a dispus suspendarea revistei.

Pentru unii „secolul vitezei”, pentru alții „secolul războaielor”, secolul XX a însemnat și „secolul războaielor împotriva cărții”. Startul cenzurii pe scară largă îl dă nou-înființata (în 1917) Uniune Sovietică. Multe scrieri sunt suprimate împreună cu autorii lor. Fenomenul în sine nu este nou, noutatea constând în amploarea sa. Drumul închisorilor, al Siberiei sau, mai simplu și mai eficient, al plutoanelor de execuție a fost luat de un număr imens de autori, chiar și dintre cei care simpatizau sau susțineau cauza comunismului. Să amintim doar de controversatul Maiakovski. Acesta era considerat aproape un poet de geniu, când, după Revoluția Bolșevică, a trecut cu arme, cu bagaje în tabăra lui Lenin. Totuși, numeroasele sale ode închinate acestuia nu l-au salvat de la o moarte suspectă. Autoritățile comuniste ale acelor vremuri afirmau că poetul revoluționar s-ar fi sinucis. În folclor circulau însă două anecdote care, în fond, spuneau același lucru. În prima se zicea că poetul Maiakovski „ar fi fost sinucis”, iar cea de-a doua afirma că ultimile cuvinte ale lui Maiakovski dinainte de a se sinucide au fost „Tovarăși, nu trageți!”

Adversară înrăită (din punct de vedere ideologic) a Uniunii Sovietice, Germania nazistă a preluat însă modelul lui Lenin și Stalin în ceea ce privește cenzura și l-a aplicat cu brio. Cărțile necorespunzătoare cu idealurile ariane ale lui Hitler erau supuse auto-da-fé-ului în public. De prisos să mai spunem că cele mai multe erau scrise de autori de origine evreiască.

Revenind în patria sovietelor, în 1958 Boris Pasternak obține Premiul Nobel pentru Literatură pentru romanul „Doctor Jivago”. Este forțat de autorități să refuze Nobelul. În 1962, Aleksandr Soljenițîn publică în revista „Novîi Mir” „O zi din viața lui Ivan Denisovici”. Mai târziu (în 1970), câștigă și el Nobelul pentru Literatură cu „Arhipeleagul Gulag”. Soljenițîn nu mai este forțat să-l refuze, ci să plece în exil, fiind expulzat de Leonid Brejnev.

De o cenzură „mortală” este pasibil britanicul de origine indiană Salman Rushdie. Cartea sa „Versetele satanice”, apărută în 1988, a ofensat întreaga lume musulmană. Un tribunal extraordinar al lumii islamice l-a condamnat la moarte și până în ziua de azi scriitorul trăiește sub o pauză strictă, fanatici religioși încercând în câteva rânduri să ducă sentința la îndeplinire.

Acest succint tablou cronologic al instituției cenzurii confirmă ideea că puternicii zilei au avut nevoie dintotdeauna de un organism care, într-un fel saau altul, să mai reteze din aripile gândirii. Unde nu s-a putut „cu frumosul” (dacă poate fi numită astfel distrugerea unei opere în care autorul a investit timp și frământări nesfârșite, spirit și suflet), s-a procedat la eliminarea fizică a autorului. Cerberul cenzurii a stat mereu de veghe, dar nu la porțile Hadesului, ci la cele ale Câmpiilor Elizee ale spiritualității umane.

2.2 O teorie a cenzurii românești

Puterea nou instalată la București în anii ’44-’45 cu ajutorul esențial al Armatei Roșii, avea neapărată nevoie de o portavoce, prin intermediul căreia să-și atragă de partea sa masele. În același timp, pentru ca mesajul său să nu fie „bruiat”, partidul comunist a făcut tot ce i-a stat în putere ca, încă de la început, să suprime celelalte instituții care nu serveau intereselor sale prin ce scriau, difuzau, publicau. Cu alte cuvinte, încă din primii ani de după obținerea puterii – mai mult oferită pe tavă de sovietici, decât cucerită prin forțe proprii – , comuniștii de la București au instituit cenzura.

Ceea ce și-a dorit cenzura comunistă din România a fost nivelarea conștiințelor, uniformizarea lor, într-un final. „Cenzura a reprezentat una din procedurile fundamentale puse în lucru de regimul comunist românesc în vederea constituirii unui spațiu public și a unei culturi comune”. Țelul suprem al comuniștilor – pe plan socio-uman, să spunem – era crearea „omului nou”. Or, unul din instrumentele folosite la crearea acestui „om nou” este controlul informațiilor. „Controlul informațiilor este instrumentul folosit în restructurarea concepțiilor, în modificarea concluziilor experienței de viață, în deformarea relațiilor interpersonale, în distorsionarea proceselor imaginative, în recrearea sistemelor de norme morale și etice, în rescrierea istoriei, în dezvoltarea unor noi criterii de evaluare, în remodelarea sentimentelor”. Multe obiective, toate îndeplinite cu brio!

Cenzura comunistă a mers mână în mână cu propaganda. Una fără alta nu se putea. Interesant este faptul că, în primii ani de la actul de la 23 august 1944, propaganda comunistă cerea respectarea libertății presei. E drept că se referea de fapt la libertatea presei comuniste, nu a presei în general. Așa suna și un articol din „Scânteia” acelor ani: „Libertate pentru presa democratica, da! Libertate pentru naziștii din presa română, nu!”. Așa-numiții naziști din presa română erau, evident, toți cei care nu susțineau cauza comunismului. Se aplica și aici dictonul „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

N-am putea spune că modelul comunist de cenzură se diferențiază radical de alte modele, cel nazist, de exemplu (cele două sisteme, comunismul și nazismul, au și fost văzute ca fiind în esență de aceeași natură, dar cu „semn” inversat). Se prea poate totuși ca, în timp ce în Germania ariană, propaganda să fie pe primul loc, în comunism, accentul să se pună pe cenzură. Acceptând ideea că cenzura și propaganda, luate împreună, constituie un model de comunicare în masă, putem identifica unele din componentele acestui moodel: „decuparea ipocrită a evenimentelor, ocultarea acestora – procese supravegheate de ”funcționarii Adevărului” – , dependența de o unică agenție de presă (națională, oficială și de stat, sub controlul partidului), a întregului sistem mediatic, controlul accesului la profesie și al practicilor profesionale, al resurselor materiale și al discriminării produselor culturale, privarea de surse alternative de informare”. Același autor numește câteva rezultatele aplicării acestor componente (metode): „generalizarea „limbii de lemn”, a discursului publicistic steril și sterilizant, construit din „adevăruri convenabile” și din „interpretări conforme”, vicierea educației și culturii prin politizarea lor excesivă (cenzura comunistă taxa drastic apolitismul – n.m.), paralizarea fluxurilor informaționale atât la nivelul sferei private, cât și al celei publice – publicului i se cere să adere la „ adevărurile oficiale”, iar dacă nu o face, să nu-și manifeste îndoiala, să nu exprime comparații și, mai ales, să nu critice”.

În teoria jurnalismului se spune că acesta nu înfățișează de fapt realitatea, ci o recompune, instituind criterii, valori, norme ce diferă, poate, de cele existente în viața de zi cu zi. Cenzura comunistă și-a pus atât de mult amprenta asupra presei, încât aceasta nu doar a recompus realitatea, dar a reușit să o transforme într-un veritabil basm, inversând ierarhii, transformând albul în negru și negrul în alb. M. Petcu vorbea de o „non-actualitate vehiculată de presă” și de faptul că „unica valoare a unei știri este dată de măsura în care servește partidului unic”. Într-un stat democratic, cu un sistem pluripartidist și în care libertatea de exprimare nu cunoaște limitări (prea mari; ele totuși există pretutindeni), un asemenea mod de a vedea lucrurile ar fi catalogate drept aberații de majoritatea populației, iar publicațiile având astfel de înclinații ar ajunge la gunoi (așa cum se întâmpla de altfel cu publicațiile comuniștilor înainte de venirea acestora la putere; ideile exprimate în „Scânteia” nu aveau cum să prindă la români, întrucât cereau, de pildă, separarea Transilvaniei de România. Ce să mai spunem de Basarabia, despre care aceeași „Scânteia” scria că fusese răpită de România Uniunii Sovietice. Pe cale de consecință, „Scânteia” cu tot cu minusculul partid care o edita intraseră în ilegalitate). Trist este însă faptul că în România comunistă doar la acest mod se făcea presă, iar populația era obligată să înghită minciunile, omisiunile vânturate prin ziare. Acestea erau niște pastile amare, greu de înghițit, iar cenzura și propaganda erau cele ce deschideau larg gura oamenilor (desigur, nu pentru a vorbi). Când acestora două li se adăuga și Securitatea, „tratamentul medical” aplicat se solda cu închisoare, deportări și execuții.

„Ca părtașă la tot ce a însemnat teroarea comunistă, alături de Propagandă și Securitate, Cenzura, cu statut de instituție de guvernământ, menită să schilodeze, cu surâsul pe buze, spiritul creator, gândul individual și colectiv, a fost, pare-se, în unele privințe, mai greu de suportat, în timp,decât încarcerea fizică trăită de numeroși intelectuali, a căror cugetare, numai aparent întreruptă, i-a ajutat să supraviețuiască întru spirit. Dacă Propaganda urmărea schimbarea modului nostru (logico-natural) de a gândi și simți prin documente de partid, în istovitoare ședințe și prelucrări diurne, iar Securitatea, prin torturi fizice și psihice, Cenzura acționa direct asupra intelectului, pe care îl bloca ori îl deturna lent spre scopuri direcționate, în zone de reflecții împrumutate ori elaborate contrafăcut”.

Regimul comunist, ca orice sistem totalitar, are tendința de a ridica între el și masa condusă numeroase obstacole. Se înconjoară, la propriu și la figurat, cu garduri de sârmă și oameni în uniformă. Atmosfera într-un astfel de regim este una de cazarmă militară. Peste tot numai semnul „Interzis”. La această stare de fapt contribuie în bună parte și cenzura. Barierele sale nu au materialitate (deși, uneori, o au), dar sunt poate cel mai greu de trecut tocmai din cauza acestei lipse de substanțialitate. Cenzura comunistă pune cătușe gândirii, și acestea sunt poate cel mai greu de desferecat. Un autor basarabean vorbește de cenzura și sistemul comunist de dincolo de Prut, dar situația este identică cu cea din România comunistă: „Întreg sistemul ideologic comunist totalitar era astfel conceput, structurat, de sus în jos, făcut să funcționeze prin numeroasele lui verigi, mecanisme, organe de resort și organizații cu diferite posibilități și potențe de constrângere și corupere, care cuprindeau societatea în ansamblul ei, dar în special exercitau un strict, permanent control asupra părții ei gânditoare…”. Același autor declară că nu a auzit de cenzură în totalitarism, nu a văzut cenzori în totalitarism, dar a „trăit dureros, până la coșmar, presiunea exercitată asupra sufletului” său și asupra „actului creator de forțele secrete ale sistemului totalitar”. De aici, el trage concluzia că, cel puțin în spațiul basarabean, „cenzura în totalitarism nu a fost decât o absență omniprezentă…”.

Totuși, după cum se va vedea, cenzura comunistă în România nu era deloc o „absență”, ci dimpotrivă, o „prezență”. Atributul „omniprezentă” se păstrează.

Capitolul III:Cenzură în literatură și presă

3.1 Cenzură în literatură

Am văzut până acum cenzura comunistă privind dinspre sediul Comitetului Central. Am văzut modul de organizare și câteva din normele legislative ce asigurau funcționarea instituțiilor abilitate să practice cenzura. În paginile ce urmează vom trece de partea cealaltă a baricadei, urmărind felul și metodele în care acționa cenzura și, implicit, observând reacțiile celor loviți în spiritul lor creator (și, uneori, în chiar existența lor fizică). Aceasta este adevărata istorie a cenzurii, una de luptă, care „a decis supraviețuirea literaturii. Aberantă și tragică în esență, înscriind destule faze „eroi-comice” și episoade burlești, lupta cu cenzura a produs un mare „dosar” ce însoțește, într-un subsol întunecat, fiecare carte, fiecare capitol, fiecare poem, fiecare cronică, fiecare cuvânt”. Ferindu-ne a cădea în excese și de a afirma că întreaga cultură română (cu mici excepții, desigur) a rezistat în fața uniformizării preconizate de comunism, trebuie totuși avut în vedere faptul că cenzura se poate declara destul de mulțumită de ce a realizat de-a lungul existenței sale. Trebuie să acceptăm, chiar dacă nu ne convine tuturor, că „producția literară a pendulat între aderarea (mai mult sau mai puțin nuanțată, mai mult sau mai puțin transfigurată) la proiectul comunist și evadarea din realitate. Exceptând unele jocuri subtile, cu „cheie” (așa-numitele „șopârle” – n.m.), ea nu a vorbit oamenilor despre preocupările reale ale epocii”. Deci, dacă suntem de acord că „lupta cu cenzura a decis supraviețuirea literaturii” (prin extensie, a culturii), trebuie să acceptăm și că după o bătălie rămân în luptă morți și răniți. Ba uneori sunt și dezertori. Au existat toate aceste categorii în lupta împotriva cenzurii. Cu și fără ghilimele.

Am amintit deja de lista publicată în 1945 ce conținea o serie de autori interziși: I. Al. Brătescu-Voinești, Eliade, Radu Gyr, Iorga, C. Z. Codreanu ș.a. Acestora li se vor adăuga Nichifor Crainic, Noica, Cioran, Ionesco și, în general, cei care erau plecați din țară (și nu mai aveau de gând să se întoarcă), și mai ales, cei care simpatizaseră dreapta politică.

Multe lucruri îi deranjau pe comuniști și cenzurau la sânge orice nu servea cauza marxism-leninismului. Spre exemplu, într-o primă perioadă a fost luat în vizor Tudor Arghezi, catalogat, alături de Lucian Blaga, drept scriitor „formalist”. Arghezi era considerat prea „burghez” de autoritățile vremii și a trăit până pe la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 într-un fel de domiciliu forțat în casa de la Mărțișor. Va adera, într-un fel, la politica partidului, acceptând compromisul pe care l-a constituit volumul „1907” și o parte din „Cântare Omului”. O notă a DGPT din 22.XI.1961 spunea: „Poezia putând fi interpretată greșit din punct de vedere politic, a fost sesizată conducerii editurii. Aceasta a discutat cu autorul care a fost de acord cu scoaterea ei din volum. Anexăm poezia”. Probabil limbajul prea „colorat”, specific arghezian, îi deranjase pe cenzori:

Și dumneata?

Și dumneata, a cărui gură pute Privirea grea de-o veghe-nveninată

Ce fel de viermi și ce fel de ciuperci Mocnește vânătă ca niște zer.

Hrănești în vorbele stătute, Nu știu ce zări ți-o turbură vreodată

Cu care mă îndulcești și mă încerci? Și-o luminează strâmb ce soi de cer.

Pe când te bucuri și mă lauzi, frate, În bunătatea ta, spoită ca de Paște,

Mă uit în sufletul tău biet, M-am poticnit de-o piatră de la fund

Bolnav în bubele umflate Și am călcat pe mațe vii de broaște,

De un puroi ce coace-afund și-ncet. Care alunecă pitite și se-ascund.

Despre volumul său „Poezii” putem afla de la cenzorii DGPT următoarele: „Pe parcursul volumului sunt presărate versuri cu caracter mistic, nu se vede evoluția poetului în această privință”.

Anii ’50 sunt cei mai grei ani pentru literatura română. Această perioadă a fost marcată de impunerea în literatură a realismului socialist. „Literatura trebuia să fie, în primul rând, accesibilă maselor, scrisă deci la modul elementar, ca să poată fi un instrument de educare comunistă pentru formarea conștiinței socialiste. Trompeta vestitului erou pozitiv chema zi de zi oamenii muncii să-și vadă profilul moral și fizic, să urască în spiritul proletar pe cel negativ, exponentul periculos al claselor exploatatoare aflate în putrefacție”. Astfel se explică succesul în epocă al poetului cizmar Teodor Neculuță sau al unor producții gen „Silvester Andrei salvează abatajul” sau „Lazăr de la Rusca” (pseudo-poem scris de viitorul disident Dan Deșliu). Aceasta se întâmpla în timp ce scriitori clasici erau cenzurați sub diferite motive. Într-o notă DGPT (din 13.X.1954) găsim următoarele „intervenții obligatorii” referitoare la Șt. O. Iosif (intervențiile obligatorii nu puteau fi discutate; observațiile erau facultative, dar era preferabil să se țină cont de ele): „Naționalismul șovin îi viciază grav câteva lucrări, în primul rând drama „Zorile””. Sau „Atunci a scris el imnul „La arme!”, care a fost considerat de critica vremii drept cea mai reprezentativă lucrare a lui, ceea ce a păgubit foarte mult cunoașterii a ceea ce este realmente reprezentativ și valoros în creația sa. Imnul războinic se așează însă printre scrierile regretabile ale poetului nostru”. Într-o altă notă, din 30.IX.1959, se dispune scoaterea în întregime din volumul „Păcatele tinerețelor” de C. Negruzzi a poemului „Aprodul Purice”. Era prea „naționalist”, în condițiile în care românii trebuia să fie „internaționaliști” convinși. Pentru a nu-i irita pe sovietici, în aceeași notă referitoare la Negruzzi întâlnim indicația ca următorul fragment să fie eliminat: „Multe parascovenii – de mi-e iertat a împrumuta astă zicere poporană – are limba noastră, mai ales în zicerile luate din slavonă”. O notă de subsol explică: „Negruzzi se referă la felul cum au fost împământenite în limbă unele cuvinte împrumutate din limbile slavice; anumite forme neregulate îl duc la concluzia exagerată că ne-am afla în fața unei „anomalii nesuferite””. Negruzzi mai este cenzurat într-o notă a DGPT din 22.IX.1959, pentru un fragment din „Alexandru Lăpușneanu”: „Figura ei avea acea frumuseță care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum, degenerând cu amestecul națiilor străine”. La data emiterii acestei note se împlinea de-abia un an de când Armata Roșie se retrăsese de pe teritoriul țării, deci e lesne de înțeles de ce partea cu „amestecul națiilor străine” n-a convenit.

O altă intervenție obligatorie din aceeași notă elimina cântecul „Ștefan, Ștefan, domn cel mare” din lucrarea lui B.P. Hasdeu „Ion Vodă cel Cumplit”. Lucrătorilor DGPT care emiseseră această notă nu le-au plăcut formulările „Nevoit să-și irosească puterea de muncă în slujbe care de care mai mizerabile și mai umile (revizor local, redactor…)” referitoare la Eminescu, „Poetul țărănimii cum pe bună dreptate a fost numit…” (despre George Coșbuc) sau „…în paginile ziarului „România” înflăcărează pe ostași în dragostea lor fierbinte față de patrie” (despre Sadoveanu).

Să ne aruncăm privirea și pe nota Direcției din 11.I.1960, privind prefața la volumul „Fire de tort” al lui Coșbuc, scrisă de Alex. Săndulescu. Sunt eliminate formulări precum „George Coșbuc este fără îndoială cel mai autentic poet al satului românesc de acum trei sferturi de veac…”, „…volumul de proză atât de actual și azi „Superstițiile păgubitoare ale poporului român””, „Coșbuc a surprins cu finețe momentul când otrăvita opinie publică, în frunte cu părinții începe să-și reverse urgia” sau „Doina exprimă de fapt realitățile cele mai crude ale existenței plugarului, …căruia îi șoptește viers de alean, dar și îndemnul la împotrivire”. Nu se dau explicații cu privire la aceste eliminări.

Regimul comunist, în primii lui ani de după 1944, făcea alergie la noțiuni precum „național”, „patrie”, „patriotism” și alte asemenea. Ca urmare, nu putea suporta nici personalitățile care se manifestaseră în sensul acestor noțiuni, chiar dacă acele personalități trecuseră de mult într-o lume mai bună. Este și cazul lui George Barițiu, ale cărui „Articole literare” apărute la ESPLA sunt cenzurate prin nota DGPT din 5.VI.1959: „Intră deci și el în cadrele vestitei pleiade de profesori ai Blajului, care și-au legat numele de o fecundă operă culturală și națională”. Nici Caragiale nu scapă tirului necruțător al cenzurii. O observație strecurată în nota din 20.VIII.1959 specifica: „Întrucât volumul apare în colecția „Biblioteca pentru toți”, considerăm necesar să se arate în prefață de ce premiera piesei „O noapte furtunoasă” a fost aproape un eșec”. Despre contemporanul marelui dramaturg, Alexandru Vlahuță, nu mai trebuia să se știe că „ajunge chiar la atacuri directe la adresa socialiștilor, în aceste articole, tipărite apoi, în 1895, în volumul „Un an de luptă””. Tot lui Vlahuță îi era eliminată din volumul „Poezii”, apărut la ESPLA, poezia „Inter arma”, în întregime.

În mașina de tocat a cenzurii cade „aproape tot ce se tipărise în trecut, de la cele religioase (Noul Testament, Catehismul, Biblia etc.) până la cele semnate de foști oameni de stat, oameni de știință (C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Victor Slăvescu, Simion Mehedinți) și scriitori (Ion Agârbiceanu, Mihai Eminescu, O. Goga)”. Să nu uităm că și Ion Barbu era trecut pe linie moartă, ca și Bacovia, iar Vasile Voiculescu face și pușcărie. DGPT categorisea „infracțiunile” scriitorului/jurnalistului în felul următor:

Denigrarea realității noastre economico-sociale;

Manifestări de naționalism;

Tendințe obiectiviste (probabil o greșeală; comuniștii taxau mai degrabă subiectivismul);

Încercări de propagare a misticismului;

Diverse greșeli politice.

Într-o mostră de limbă de lemn impecabilă sunt „trasate sarcinile” ce le revin cenzorilor DGPT. Cu o astfel de grilă de lectură, nu e de mirare că cenzura intervenea și unde nu era cazul: „În față ne stă sarcina de a discerne, cu grijă, din materialele lecturate, dezbaterea creatoare, partinică, de optica interioară, conservatoare, depășită de viață, de tendințele de negativism și liberalism, de a delimita concepția înaintată menită să servească progresul spiritualității noastre socialiste, de cele străine nouă, propovăduitoare ale iraționalismului și misticismului”. Ce puteau înțelege „bieții” lectori dintr-o astfel de frază fără sens? Mai nimic. Eventual, combaterea misticismului. Prin urmare… Într-o discuție pe marginea romanului „Satul fără dragoste” al lui Radu Boureanu, ia cuvântul un anumit tovarăș Al. Ștefănescu: „În ce ar consta defectele cărții după părerea mea? Ele constă (sic!) în următoarele: preluarea necritică a cărții și tovarășul Boureanu nu a luat adevăratul folclor care să poată avea un caracter educativ pentru poporul nostru (…) A doua defecțiune e faptul că simbolistica cărții e foarte confuză (…) Acum, faptul că după ce a terminat cu cele spuse de dânsul sunt reale – adică că teatrul nu poate din anumite motive tehnice – am luat-o și am dat-o la făcut referate, în care referate se arătau mari lipsuri ale lucrării”. Cam astfel de oameni își dădeau cu presupusul despre ce poate și ce nu poate să fie publicat! În aceeași discuție, presupusul misticism al cărții este disecat și analizat pe toate fețele, hotărându-se clar: „…în republica noastră populară o carte în care există asemenea explicații, care justifică superstiția, nu trebuie să vadă lumina tiparului (…) Noi nu ne putem permite astăzi, la 11 ani după eliberarea țării noastre, să dăm în mâna poporului muncitor o carte în care mai există joimărițe și fel de fel de lucruri care nu ajută la educarea poporului nostru”. Cărții îi mai este descoperit un păcat capital: „În aceastp feerie se observă o atitudine ostilă regimului nostru și Uniunii Sovietice. Prin această feerie poetul cheamă la luptă „poporul adormit” împotriva „pericolului roșu””.

O campanie asiduă îndreptată împotriva „misticismului” făcea ca, de pildă, în cărțile pentru copii, termenul de „Dumnezeu” să fie înlocuit cu „Mama Natură”. Mai târziu, în „Epoca de Aur”, fotografiile ce înfățișau biserici erau astfel tăiate, încât crucea nu apărea în clișeu.

Scriitorii, în operele lor, trebuia să fie optimiști, mereu cu zâmbetul pe buze. Însă nici chiar autorilor ce îmbrățișaseră din start ideologia comunistă nu le ieșea întotdeauna. Volumul „Nașterea statorniciei moșii” de Ion Gheorghe este oprit de la tipărire, fiind „necorespunzător din punct de vedere politic” deoarece „nota predominantă a întregului volum este pesimismul”. Pe aceleași considerente sunt eliminate poezii și proze precum schița „Drepte și sigure și drepte” de Iulian Neacșu, schița „Pălăria” de Mihai Vișan, reportajul „Uzina cu suflete de mamă” de Romulus Zaharia. Mai târziu, în 1967, lui Adrian Păunescu i se cenzurează unele versuri publicate în „Gazeta Literară” pentru că erau încărcate de tristețe, ceea ce nu dădea bine. O altă notă, ceva mai veche, informa: „La începutul lunii ianuarie 1956, „Scânteia Tineretului” a publicat poezia „Moartea albatrosului”, de Nicolae Labiș, poezie îmbibată de un spirit demobilizator. În această poezie era opus simbolului albatrosului ca vestitor al revoluției și al trezirii maselor la luptă un albatros ucis, cu aripa frântă și murdărită în noroi”. În legătură cu Nicolae Labiș, trebuie spus că el era considerat ca fiind foarte înzestrat și de către autoritățile comuniste. Numai că, tocmai fiind atât de înzestrat, înțelegea să nu se supună dogmelor absurde ale proletcultismului și realismului socialist, venite de la Jdanov, ideologul suprem de la Kremlin. În 1950 fusese înființată Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, ce se dorise a fi un fel de fabrică de scriitori proletcultiști. Școala aceasta a fost frecventată și de Labiș, el fiind, evident, cel mai valoros „învățăcel”. Să vedem însă ce părere are DGPT despre activitatea lui Labiș din cadrul Școlii de Literatură: „Direcțiunea școlii mai are de dus o luptă continuă în ceea ce privește educarea tinerilor studenți. Printre aceștia sunt unii poeți talentați cum este Nicolae Labiș, care aduce cărți cu caracter dușmănos în școală scrise de scriitori legionari ca Radu Gyr sau de scriitori formaliști ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc. (…) Unii poeți (…) scriu poezii lipsite de conținut, în care apar păduri, câmpii și munții în care găsești de toate, numai omul nou, constructor al socialismului nu-l găsești”.

Câteva luni mai târziu, un referat asupra activității Școlii de Literatură atrage atenția asupra următoarelor: „Se remarcă însă și un fenomen negativ, îngrijorător: evaziune spre poezia meditativă, ruptă de viață, spre intimism (Nicolae Labiș, D. Ciurea) – alunecare aproape generală spre idilism. Astfel, sunt ocolite conflictele vieții, aspectele negative ale realității, lupta de clasă. Necombătute la timp, aceste tendințe de ocolire a problemelor centrale duc la vânturarea a tot felul de teme minore, veșnice – dragoste, moarte sau nemurire”. În același referat amintit mai sus se constată și alte „fenomene îngrijorătoare”: „Poeziile lui Esenin au influențat în așa măsură pe acești tineri încât, deși în țara noastră cresc prea puțini mesteceni, poeziile lor abundă de „păduri de mesteceni”. În loc să scrie cu vigoare despre oamenii zilelor noastre, ei se lasă cuprinși de o melancolie bolnăvicioasă care îi duce la contemplarea vieții, dar nu la o tratare serioasă a acesteia în lucrările lor”. Pentru a depăși aceste „lipsuri”, redactorii acestui referat propun câteva soluții „în spiritul epocii”: Ei (studenții Școlii – n.m.) trebuie să ducă o muncă obștească de însușire a problemelor de literatură, să activeze cât mai mult în secțiile de creație ale Uniunii Scriitorilor, în organizația de bază UTM de la Uniune, să ducă muncă obștească”.

Despre viața intimă a liderilor comuniști ai epocii se știu destule lucruri pentru a putea afirma că nu erau tocmai ușă de biserică. Totuși, în literatură, comandamentele erau ferme: pudoare. Iată o mostră:

„În clipa aceea fata s-a trezit

O gură de copil nerăbdător

Vroia să prindă sânu-abia mijit

Prin bluza ei de cit, deschisă-ușor.

Vecini de tren. Ea nu știa de unde

Venea copilul. Dar a fost de-ajuns

Hotaru-acestei singure secunde

Ca, fericită, să zbucnească-n plâns.

Imaginea prin care Veronica Porumbacu a vrut să-și exprime sentimentele nu-i lipsită de erotism.

„Tot trupul zvelt al fetei tresări

La presimțirea matură și nouă”.

Astfel reacționează tânăra fată la mișcarea instinctivă a copilului.

Publicarea acestei poezii a Veronicăi Porumbacu arată că redacția „Vieții Românești” nu și-a însușit pe deplin critica Organului Comitetului Central și nu a adoptat o atitudine principială față de materialul publicat în paginile revistei”. Sau, un alt exemplu: „Proza debutantei Doina Lașcu, intitulată „Soare cald de toamnă”, redă într-o formulă nudă, vulgară, obsesiile sexuale ale unei liceene care, din cauza unei incidentale dereglări hormonale, se teme că a rămas însărcinată, fără să fi avut raporturi sexuale. Regretul ei cel mai mare este că își va pierde fecioria prin intervenție chirurgicală.Schița a fost eliminată”.

Ce să mai spunem de romanul „Ușa” al lui Paul Goma, căruia Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu-i acordă „bunul de tipar” și din cauza „erotismului obsesiv al eroinelor”. Iată ce era considerat „erotism obsesiv”: „…în roman continuă să existe numeroase expresii și situații triviale. Sunt relatate scene de erotism excesiv, cele patru eroine manifestând o deosebită procupare erotică. Viola Bizim relatează participarea ei la orgii colective. Actrița Alice, care manifestă o teamă erotică față de propriul ei fiu, trăiește cu un coleg al acestuia. Florica Iosub, fire „arzoaică”, cum se definește singură, a avut la o vârstă fragedă o fetiță – Svetlana – cu un ilegalist, într-o casă conspirativă, în închisoare a practicat un fel de masturbație, a suferit toată viața din cauza temperamentului mai ponderat al soțului ei”.

Autorilor le mai era interzis să înfățișeze într-o lumină oarecum mai favorabilă societatea de dinainte de 1944. Despre aceste lucruri nu se putea scrie decât cu ură și „mânie proletară”, orice încercare de a „umaniza” vreun reprentant al burgheziei sau, Doamne ferește!, vreun hitlerist fiind sortită eșecului. Așa se face că o proză a lui Petru Vintilă („Linia vieții”) este oprită de la tipărire pentru că are ca temă „integrarea unei familii burgheze în viața noastră nouă”. O altă proză, a lui Paul Schuster, are aceeași soartă fiindcă în ea „un fost ofițer hitlerist își expune concepțiile sale filozofice reacționare într-o discuție cu un învățător”. La fel, o schiță ce „nu reușea să redea atmosfera de teroare legionară” este eliminată din „Gazeta Literară”.

Lupta de clasă trebuia să reiasă prin toți porii din lucrările ce mergeau la DGPT pentru a obține „bun de tipar”. Dacă acest lucru nu se întâmpla, lucrarea se întorcea la autor, cu observațiile cenzorilor (care nici măcar nu erau cunoscuți scriitorilor, fiind identificați prin niște numere pe care la ștampilau pe manuscrise). Un exemplu în acest sens este referatul cu privire la activitatea Editurii Tineretului, emis de CC al UTM în 8.III.1952, din care spicuim: „În roman („Răscoala iobagilor” de I.D. Mușat – n.m.), condițiile de viață ale iobagilor nu sunt foarte bine realizate; de aici, cauzele răscoalei nu apar destul de clar. Antagonismul de clasă dintre iobagi și nobili nu este destul de bine scos în evidență. Adeseori burghezia este privită cu ochii noștri de astăzi”. Sau: „În „Judecata” de Aurel Mihale chiaburii la început lucrează nestingheriți, pentru ca spre sfârșitul nuvelei să fie descoperiți cu o ușurință uimitoare. Citind o asemenea nuvelă, cititorul poate să ajungă la concluzia că dușmanul de clasă nu trebuie învins prin luptă căci la urmă cade singur în laț, fără ca aceasta să nu (sic!) ceară eforturi deosebite și vigilență”. Tot la rubrica „lipsuri” a acestei reviste se enumerau: „manifestările ideologiei burgheze, formalismul, cosmopolitismul, naționalismul”.

Un alt motiv de indignare al cenzorilor era modul în care unii scriitori (până și dintre cei „convertiți”) vedeau evenimentele desfășurate în timpul colectivizării (forțate) a agriculturii. La acestea se adăuga tendința majoritară în rândul autorilor de a se încăpățâna să nu îi prezinte pe muncitori așa cum își doreau autoritățile comuniste. Într-un referat asupra revistei „Viața românească” (nr. I-XII/1952), lectorii DGPT se plângeau că „nici o lucrare de proză, cu excepția romanului „La cea mai înaltă tensiune”, publicată în revistă în cursul anului 1952, nu tratează teme legate de dezvoltarea industriei noastre socialiste, nu are în centrul subiectului figuri de muncitori înaintați, eroi principali ai epocii noastre de construire a socialismului. Considerăm că acest lucru este o lipsă de o deosebită gravitate”. Făcând considerații mai generale asupra acestei reviste, responsabilii cu cenzura pentru „Viața românească” identificau și cauzele acestei „lipse de o deosebită gravitate”: „Situația deosebit de gravă a colectivului redacțional se datorează în primul rând politicii de cadre a tov. Moraru care a selecționat cadrele pe bază de simpatii personale fără să țină cont de cele mai elementare criterii politice. El n-a crescut elemente tinere, talentate, legate de regimul nostru, cu o origine socială sănătoasă”. Trebuie spus că în conducerea „Vieții românești” se aflau Petru Dumitriu (redactor-șef adjunct, mai târziu a și emigrat), Aurel Mihale (redactor-șef adjunct), Veronica Porumbacu (redactor-șef adjunct), Marin Preda, Aurora Cornu, Sorin Arghir, Mihai Gafița, Remus Luca, Aurel Lambrino ș.a.

Întorcându-ne la spinoasa problemă a oglindirii colectivizării în literatură, cenzorii nu se împăcau deloc cu ideea că activiștii de partid erau niște incompetenți, trimiși prin sate să aplice cunoscuta formulă: „Nu știi? Te învățăm! Nu poți? Te ajutăm! Nu vrei? Te forțăm!” Această idee reieșea din mai toate lucrările ce tratau acest subiect. Într-o notă a DGPT cu privire la volumul „Afișe de bal” de Pop Simion, trimis editurii ESPLA, găsim următoarele: „Povestirea „Pașca-grof” este axată pe refuzul unui țăran mijlocaș de a intra în gospodăria colectivă. Îndârjirea acestui țăran este atât de puternică încât preferă să-și ucidă unica vită de muncă decât să o aducă în colectivă.

În povestirea „Darida” e înfățișată la modul ironic munca depusă de un activist pentru a convinge un țăran mijlocaș să intre în gospodăria colectivă. Acest activist trimis la țară (…) este prezentat ca un om mărginit, incompetent pentru a duce o asemenea muncă (…)

Volumul nu poate primi bun de tipar”.

O altă notă (din 21.II.1961) relata despre „prezentarea activităților activiștilor de partid ca fiind orgolioși, individualiști, lipsiți de răspundere, neprincipiali, necinstiți etc.”

Nota din 9.VII.1960 trata „probleme depășite sau greșite din punct de vedere politic și anume:

Trecerea pe lista chiaburilor a anumitor țărani mijlocași și luarea de cotă chiar prin represalii;

Conducători ai Sfaturilor Populare foști chiaburi actualmente având mari influențe;

Multe din neajunsurile de care se izbesc pot fi rezolvate numai la CC”

În nota datată 27.IX.1960, referitoare la volumul în limba germană „Simfonia câmpiilor” de Peter Jung, găsim următoarea remarcă la adresa manierei de a scrie a autorului citat, la temele operei sale: „Poeziile scrise după 23 august 1944 nu reflectă aproape deloc viața nouă de la noi din țară, realizările construcției socialiste”.

Oficial, istoriografia comunistă vorbește despre realizarea colectivizării ca fiind o operă ireproșabilă a partidului, în care țăranii se înscriau în Gospodăriile Agricole Colective (viitoarele CAP) cu un entuziasm debordant și antrenându-i și pe cei mai sceptici în această schimbare senzațională a statutului lor. Se admite, din vârful buzelor, că s-au comis și abuzuri, cu totul izolate. Dacă privim însă câteva din scrierile dedicate colectivizării, vom vedea că lucrurile nu au stat chiar așa cum voiau comuniștii șă se creadă. Este ceea ce fac și lectorii DGPT:

„S-a semnalat schița „La Bucerdea” de C. Prisnea în care se povestește cum s-a terminat colectivizarea în acestă comună și în altele vecine. Printre metodele folosite a fost și următoarea:

„Gligor Miclea, brigadierul silvic cu pădurarii lui au hotărât să meargă în sâmbăta aceea la unii țărani pentru că aveau trecere la neveste, să rupă gheața. Au venit spre dimineață cu problema rezolvată. Cu asta s-a terminat colectivizarea la noi la Bucerdea.” S-a modificat astfel: s-a scos cuvântul subliniat adăugându-se că colectivizarea altor comune s-a terminat în săptămâna următoare”.

Deși era „politically correct”, următoarea poezie n-a fost publicată în revista „Luceafărul” nr. 12/1962. Oricât ar fi servit ideologic partidului, cenzorii DGPT înțelegeau și ei că nu toate subproducțiile pot vedea lumina tiparului. Ar fi făcut mai mult rău decât bine:

„Din ultimul număr al revistei „Luceafărul” s-a eliminat poezia satirica „Păcală colectivist” (Păcală devine colectivist) de Nicolae Stoian. Vrând să satirizeze pe ultimul individ care s-a hotărât să intre în gospodăria colectivă, poetul îl identifică cu personajul popular Păcală:

„Sta nehotărât într-o răscruce,

Parcă dup-o păcăleală grea,

Neștiind pe care drum s-apuce,

Istovit de când călătorea…

Seara ca o boare abia iscată

Se apropia cu pașii blânzi

Când dădu cu ochii de-o săgeată,

Drumul indicându-l: spre Flămânzi”.

Dar în satul Flămânzi nu mai găsește „flămânzi nici de prăsilă”, ci o bogată gospodărie colectivă și atunci cere să fie primit slugă. Un colectivist îi răspunde:

„-Slugă zici? –Un moș se face roșu

Și mi-l ia de guler frumușel.

(Hait! A dat-o de belea cu moșu)

-Măi Păcală, fără de nivel!

Ești codaș la ideologie

Și cum trag concluzia e trist,

Dacă vii să-mi spui de slugă mie,

Slugă nu, te vrem colectivist. (…)”

Concomitent cu lupta împotriva acestor scăpări, cenzura comunistă nu putea suporta tratarea altor teme decât construirea socialismului. „Scriitorii sunt constrânși, atenționați să bage la cap că pe „eroul muncii socialiste” literatura trebuie să-l înfățișeze așa cum este în realitate dar, revelându-i lipsurile, trebuie să pună totodată în evidență cu putere ceea ce îl caracterizează și anume că viața sa este străbătută de patosul revoluționar al idealului comunist, că el se dăruiește cu toată pasiunea muncii sale, cauzei socialismului”. De aceea, nu e de mirare că acele cărți ce se îndepărtau de la dogmele realismului socialist nu prea aveau șanse să apară în primii 20 de ani ai comunismului românesc.

În nota referitoare la volumul „Afișe de bal” de Pop Simion, citată mai sus, un alt motiv pentru care lucrarea nu poate primi „bun de tipar” era faptul că „celelalte povestiri din volum abordează aspecte neesențiale din viața din trecut și de azi”.

Romanul „Risipitorii” de Marin Preda este criticat pentru că autorul nu prezentase în detaliu și nu acordase o maximă importanță „demascării grupului fracționist” (Pauker-Luca-Teohari) ca devianță de dreapta. În opinia cenzorilor romanului, Marin Preda ar fi trebuit să scrie numai de acest lucru, precum și de repercusiunile pe care acțiunile Anei Pauker et co. le-ar fi avut în special asupra vieții științifice și a celei rurale. Aflăm toate acestea dintr-un referat datat 20.V.1961, împreună cu modificările necesare.

Eusebiu Camilar păcătuiește și el prin relativa indiferență în fața construirii socialismului. Un lector se pronunță astfel în cazul său: „Consider insuficient ca într-un colum de 178 de pagini (67 de nuvele) doar trei povestiri de mică întindere să fie legate de actualitate”.

Tot ce ieșea din tiparele venite de la Moscova era eliminat, tăiat, retrimis pentru reformulări și alte „rele tratamente”. Ca să nu mai spunem că aceeași soartă o aveau materialele ce depășeau nivelul de înțelegere al cenzorilor (care erau departe de a fi niște critici literari). Iată câteva mostre:

„Datorită unei insuficente exigențe a conducerilor redacțiilor, alături de lucrări valoroase, au văzut lumina tiparului și altele, caracterizate prin platitudini, pretențiozități de stil, metafore forțate, inovații cu orice preț, unele materiale confuze. Câteva exemple:

În numărul 7 al revistei „Steaua”, din 1962 (poezia lui Adrian Păunescu):

„Trec cârduri de gâște sălbatice

Aiurând peste câmp și hrănindu-se

Cu marea culoare a nopții (…)”

Căutând să traducă în „imagini artistice” schimbul dintre oraș și sat, Marian Scorobete simplifică lucrurile până la ridicol în poezia „Dragi prieteni”, care din fericire n-a fost publicată:

„Dragi prieteni,

Primiți mesajele noastre de sănătate:

Ardei, roșii, ceapă, castraveți, ridichi (…)”

Schița „Munții nu cad” a lui Cornel Onescu (…) abundă în expresii ca : nebun, nesimțit, porcărie, urlând, frumos și altele. Cuvântul vax apare de aproape (sic!) 14 ori. Se folosesc asemenea „figuri de stil”: „Dreapta mă durea, creierul mă durea și totul era un mare vax” sau „Simțeam deseori singurătatea cum îmi dă târcoale ca un vax în spirală de oțel peste piept”.

Sub ochiul vigilent al DGPT cădeau și manualele școlare. Și acestora li se reproșa slaba preocupare pentru „noile realități” de la noi din țară:

„În capitolul introductiv, condițiile istorice sunt prezentate pe o singură pagină și foarte simplistă. Exemplu: la 11 iunie 1948 are loc naționalizarea principalelor întreprinderi industriale. Ca urmare, industria socialistă se dezvoltă rapid și multilateral. În 1949 iau ființă primele gospodării agricole colective și întovărășiri. În martie 1959 este lichidată exploatarea omului de către om în agricultura RPR. (…)

La Mihail Sadoveanu este analizat numai romanul „Nicoară Potcoavă”, și nu și „Mitrea Cocor” (…).

Realismul socialist este tratat numai teoretic, iar în analiza operelor se reamintește, de asemenea tot teoretic, că operele respective sunt expresia realismului socialist. Nu se face o aplicare concretă a principiilor realismului socialist la operele analizate”.

„Partidul e în toate” spunea o lozincă în anii comunismului. Și dacă nu era el, erau celelalte organizații care-i furnizau partidului viitorii membri. De exemplu, UTM (viitorul UTC). Atunci cum putea să scape netaxat un roman în care „deși se vorbește mult de preocupările tinerilor de pe șantier, în roman nu se arată nici o acțiune organizată de UTM, nici în momentele cele mai grele: incendiul, nereușita primelor încercări la elaborarea cauciucului, mesajele cifrate interceptate etc.”

Responsabilii cu cenzura știau că activiștii nu sunt prezentați în literatură așa cum și-ar fi dorit, dar nu voiau ca și publicul să știe acest lucru. Că această precauție era inutilă, publicul știind că, în general, activiștii erau niște incompetenți și fără să citească asta în cărți, nu mai e nevoie să spunem. Oricum, „în articolul „Scrisori de la un mașinist” de Dumitru Solomon se sublinia faptul că majoritatea pieselor noastre originale prezintă necorespunzător tipul comunistului. S-a considerat neoportună afirmația în numărul festiv și la semnalarea noastră s-a eliminat”.

Nu doar scriitori români erau strânși cu ușa dacă nu simțeau deloc nevoia să îmbogățească panoplia eroilor literari și nonliterari români. Toți scriitorii, indiferent de originea etnică, dacă trăiau în România, trebuia să respecte ordinele venite de la Moscova, via București. Astfel, o notă intitulată „Despre unele abateri ale literaturii maghiare din RPR”, datată 26.XII.1955, relata succint „Alte abateri de la principiile realismului socialist: individualism și formalism în unele poezii ale lui Szekely Janos („Cântecul pescarului”, „Moștenirea lui Bolyai” etc.) sau un simbolism vag și adeseori confuz (Kanyadi: „Cetatea de la Deva”, „Sub stele” etc.), tematică periferică etc.”

Existau, desigur, spirite lucide care se împotriveau în măsura în care puteau realismului socialist și făceau acest lucru pe față. Este cazul lui Șerban Cioculescu, care își punea întrebări cu privire la valabilitatea acestui pseudo-curent literar. Cine trebuia să-i răspundă i-a răspuns eliminându-i articolul dintr-un volum de „Însemnări”. Iată textul:

„(…) o carte nu e cu adevărat mare și contemporană dacă nu oglindește victoria gândirii filosofice și sociale a socialismului marxismului. Să fie oare într-adevăr așa? Putem oare cere aprioric scriitorilor să-și construiască în așa fel cărțile încât indiferent de problematica abordată, de universul social uman investigat, să arate întotdeauna triumful ideilor filosofice marxiste? Punând în felul acesta problema contemporaneității nu forțăm oare lucrurile, nu îngustăm și depreciem în fond un principiu în esență just?”

Sub o altă formă, actrița Maria Filotti, directoarea teatrului ce-i purta numele, critica și ea impunerea forțată a dogmelor proletcultismului în lumea scenei, deși critica ei era mai subtilă și țintea probleme mai degrabă economice. Dar, la urma-urmei, realismul socialist nu lovea doar intelectul, ci și aceste aspecte materiale, prin non-valorile pe care le propunea: „Trecem printr-o perioadă de adaptare a repertoriului teatral la noile comandamente ale vremii. Din această cauză este firesc ca Direcțiunea Generală a Teatrelor să analizeze cu foarte multă atenție la aprobarea pieselor ce pot fi reprezentate. Dar lucrul acesta creează enorme întârzieri și greutăți în fixarea repertoriului, teatrele fiind obligate să aștepte săptămâni de-a rândul până se stabilește o piesă ce poate fi jucată”. Urmarea firească a acestei stări de fapt, se mai arăta în scrisoare, este că teatrul nu poate da reprezentații, deci nu vine public, deci nu vin bani. De altfel, Maria Filotti îi scrisese primului ministru Petru Groza pentru a-i cere un ajutor financiar. Numai că guvernul punea mai mult preț pe teatrele muncitorești, cu piese într-un singur act, menite a fi înțelese de toată lumea, decât pe teatrul de factură oarecum burgheză.

Întotdeauna, regimul comunist a căutat țapi ispășitori pentru tot ce nu mergea conform planurilor, în orice domeniu. Toate abuzurile din perioada 1944-1952 au fost puse în cârca grupului Anei Pauker. Eșecul construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost pus pe seama unor așa-ziși „sabotori”, dintre care cinci au și fost condamnați la moarte. Puțin mai târziu, pentru situația economică gravă în care se găsea țara, au fost blamați rușii, cu sovromurile lor de tristă amintire (care într-adevăr secătuiseră România, și-așa ruinată de război). Când a venit la putere Ceaușescu, evident că tot ce nu mergea bine avea o cauză în politica lui Dej ș.a.m.d. Nici în domeniul literaturii lucrurile nu stăteau altfel. Dacă scriitorii nu stăteau drepți în fața dogmelor și, mai ales, în fața celor ce le impuneau, imediat se găseau „elemente reacționare, dușmănoase, strecurate în conducerea editurilor, revistelor, cenaclurilor”. În anii „obsedantului deceniu” era în mare vogă moda „demascărilor”. Dacă acestea se practicau pe scară largă în politică, de ce să nu se practice și în literatură? Iată, de pildă, cazul cenaclului „Teodor Neculuță” din Capitală. Să vedem de ce membrii cenaclului deraiau de la linia impusă de pertid, în viziunea cenzurii (și, desigur, a Securității): „În biroul cenaclului sunt asemenea elemente ca Violeta Zamfirescu, casnică, soțul ei este fiu de moșier, are un frate în Australia și un frate lucrează ca deținut la Canal. Din unele sesizări (oare ale cui? – n.m.) reiese că V.Z. este și o femeie imorală. Până recent a făcut parte din birou și I.C. Poiană, fost ofițer în armata veche, cosmopolit și cu purtări imorale. Responsabilul cenaclului este Valeriu Filimon, fiu de popă, element confuz, care este complet sub influența Violetei Zamfirescu, a lui I.C. Poiană și a altor elemente străine, cosmopolite”. Cu asemenea etichete lipite de frunte, cei numiți mai sus erau oricând pasibili să-și schimbe repertoriul literar, trecând la creația inspirată din universul concentraționar.

Dar regimul comunist știa, în general, să preîntâmpine situații de genul celei de la Cenaclul „Neculuță”. Făcea acest lucru numind în fruntea revistelor literare și a editurilor oameni care se acomodaseră destul de bine cu noul sistem. Sunt de remarcat afirmațiile tăioase ale lui M.R. Mocanu cu privire la cei ce conduceau destinele culturii române, în general, și ale literaturii, în special, în acei ani: „…asupra poeziei și prozei era îndreptată tot timpul țeava tunului realismului socialist, a dogmatismului proletcultist având ca servanți pe un Ion Vitner, campion al obtuzității și limbajului ignoranței, pe un Mihai Beniuc, un fel de „tenor de paraoperetă” al realismului socialist, pe un Carol Regman și Ovidiu Crohmălniceanu, cei mai sârguincioși elevi ai lui Leonte Răutu, (in)eminența cenușie a „revoluției culturale”, I.C. Gulian și N. Tertulian, teoreticienii estetismului dogmatic, integrat cauzei proletare”. Merită, de asemenea, să prezentăm o listă cu propuneri pentru Comitetul Uniunii Scriitorilor și o alta pentru Biroul aceleiași Uniuni, elaborate în 1962, pentru a vedea care erau scriitorii agreați de partid și care era dosarul lor (fapt reprezentativ pentru modul în care regimul comunist promova oamenii în diferite funcții de conducere):

Propuneri pentru Comitetul Uniunii Scriitorilor:

Arghezi Tudor 17. Galan V. Emil

Baranga Aurel 18. Georgescu Paul

Barbu Eugen 19. Gheorghiu Ștefan

Bănuță Ion 20. Ghilia Alecu Ivan

Beniuc Mihai 21. Grigorescu Ion

Bogza Geo 22. Ignea Dumitru

Botez Demostene 23. Iosifescu Silvian

Brad Ion 24. Jebeleanu Alexandru

Breitenhoffer Anton 25. Jebeleanu Eugen

Breslașu Marcel 26. Kovacs Gyorgy

Bușecan Teofil 27. Letay Lajos

Crohmălniceanu Ov. S. 28. Mihale Aurel

Davidoglu Mihai 29. Mircea Dumitru

Deșliu Dan 30. Munteanu Francisc

Demetrius Lucia 31. Nagy Istvan

Frunză Eugen 32. Nedelcu Șerban

Novicov Mihai 40. Sălcudeanu Petre

Oprea Alexandru 41. Stancu Zaharia

Pas Ion 42. Stoian Nicolae

Popovici Titus 43. Suto Andras

Pop Simion 44. Szemler Ferencs

Preda Marin 45. Utan Tiberiu

Rău Aurel

Compoziția comitetului (total 45 de membri) era următoarea:

Socială: muncitori: 9 Națională: români: 33

țărani muncitori: 3 maghiari: 5

învățători și profesori: 3 evrei: 5

alți intelectuali: 4 germani: 1

funcționari: 9 ruși: 1

alte categorii: 2

Politică: membri și candidați

de partid: 39

fără partid: 6

Pentru a avea un tablou mai complet asupra literaturii din acei ani, se cuvine a da și o listă cu o serie de lucrări considerate a fi mai importante în anii 1959-1961. Cu mici excepții, concluziile reies de la sine. Din punct de vedere literar, valoarea multor din aceste lucrări este nulă. Exact acestea servesc însă cel mai bine intereselor regimului.

Lucrări care înfățișează lupta maselor populare conduse de Partidul Muncitoresc împotriva regimului burghezo-moșieresc, pentru doborârea dictaturii fasciscte și înfăptuirea insurecției armate:

Eugen Barbu: „Șoseaua Nordului”, roman

Mihai Beniuc: „Pe muchie de cuțit”, roman, vol. I

Alecu Ivan Ghilia: „Ieșirea din apocalips”, roman

Kovacs Gyorgy: „Tezaurul Kristofilor”, roman

Teodor Mazilu: „Bariera”, roman

Marin Preda: „Îndrăzneala”. Nuvelă

Ion Ruse: „În portul de pescari”, roman

Zaharia Stancu: „Rădăcinile sunt amare”, roman, vol. V

Szemler Ferencs: „Solstițiu”, roman

Au apărut de asemenea lucrări care înfățișează lupta maselor populare împotriva exploatării burghezo-moșierești în sec. XIX și primele două decenii ale sec. XX, dintre care semnalăm:

Zaharia Stancu: „Desculț”, roman cu acest titlu, apărut în 1947, a fost reluat și rescris de către autor, la dimensiunile unei cronici ample a epocii lui 1907, în mai multe volume

Tudor Teodorescu-Braniște: „Primăvara apele vin mari”

Lucrări care zugrăvesc transformările revoluționare din țara noastră în anii construcției socialismului:

Constantin Chiriță: „Întâlnirea”, „Oțelul”

Radu Tudoran: „Dunărea revărsată”

George Călinescu: „Scrinul negru”

Dintre volumele de reportaj apărute în această perioadă, oglindind diverse aspecte ale muncii de construcție a socialismului în țara noastră, menționăm următoarele:

Tudor Arghezi: „Cu bastonul prin București”

Eugen Barbu: „Cât în șapte zile”

Ștefan Bănulescu: „Drum în câmpie”

Traian Coșovei: „Semnul din larg”

V. Nicorovici: „400 de zile în orașul flăcărilor”

Miko Ervin: „Lumină de neon în munte”

Dramaturgie

Piese inspirate din lupta partidului în ilegalitate și în zilele insurecției armate:

Mihai Beniuc: „Întoarcerea”

Dorel Dorian: „Dacă vei fi întrebat”

Horia Lovinescu: „Surorile Boga”

Titus Popovici: „Passacaglia”

Al. Voitin: „Oameni care tac” și „Oamenii înving”

Piese inspirate din construcția socialistă în industrie, agricultură și alte ramuri ale vieții sociale și culturale:

Mihai Beniuc: „În Valea Cucului”

M. Davidoglu: „Uriașul din câmpie”

Lucia Demetrius: „Vlaicu și feciorii lui”

Paul Everac: „Ferestre deschise”

Radu Cosașu: „Mi se pare romantic”

În domeniul poeziei această perioadă s-a caracterizat prin apariția de lucrări valoroase aparținând poeților din toate generațiile. Au publicat astfel volume cu o tematică legată de actualitate: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Demostene Botez, M.R. Paraschivescu, Otilia Cazimir, Radu Boureanu, Eugen Frunză, Ion Bănuță, Ion Brad, Ferencs Szemler, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Al. Sahighian, Ion Horea, Tiberiu Utan, Dimos Rendis, Victor Tulbure, Mihu Dragomir ș.a.

Pentru promovarea tinerelor talente a fost creată colecția „Luceafărul”, în cadrul căreia și-au tipărit primele lor plachete de versuri poeți înzestrați ca Ilie Constantin, Cezar Batlag, Florența Albu, Florin Mihai Petrică ș.a.

A apărut antologia „Cântare Partidului”, cuprinzând versuri închinate operei de construcție a socialismului.

Creația politică a anilor 1959-1961 reflectă, într-o măsură sporită față de anii precedenți, problemele construcției socialismului, ale transformărilor produse în conștiința oamenilor muncii, ale luptei antiimperialiste și anticolonialiste, pentru apărarea păcii și democrației în lumea întreagă.

Neconsiderând că exagerăm, putem extrapola afirmația din alineatul de mai sus la întreaga literatură și la întraga perioadă 1949-1961 (aceste limite sunt orientative; pot exista fluctuații de 2-3 ani într-un sens sau altul). Dar în ceea ce regimul comunist considera o victorie din aproape toate punctele de vedere, Nicolae Manolescu vede „moartea poeziei” (prin extensie, a literaturii): „Ea (poezia – n.m.) a încetat de fapt să mai existe o perioadă de timp. Cum putem ști ce ar fi fost poezia contemporană fără acest deceniu de întrerupere? Un deceniu în care poezia și-a uitat, printr-o amnezie particulară, tradițiile, s-a întors spre forme de mult închise încercând, în chip bizar, să le actualizeze, ignorând ceea ce devenise printr-un proces natural și dându-se drept ceea ce nu era sau nu putea să fie”.

Dar, de pe la sfârșitul deceniului 6 și începutul deceniului 7, liderii de la București au început, după cum am văzut, să se distanțeze de Moscova și de tot ce venea de acolo. Această relativă independență pe plan extern (consacrată, să ne amintim, prin „Tezele din aprilie „ – 1964) au avut ca urmare, pe plan intern, aplicarea mai puțin drastică a dogmelor impuse de sovietici încă din 1944.

O oarecare maturizare politică avea să ducă la concluzia conform căreia „copierea întru totul, atât în teorie, cât și în practică, a sistemului sovietic începea să pară liderilor comuniști de la București, încă de pe la începutul deceniului 7, o întreprindere nebenefică în bună parte, periculoasă chiar, din mai multe puncte de vedere”. Inclusiv pe plan literar. După aproape 20 de ani de interdicții, se părea că literatura fusese oarecum „dresată” să meargă „la pas”, fără ca cenzura să mai trebuiască să pocnească din bici prea tare. Așa că, „fără să fie neglijată în vreun fel, cenzura va fi lăsată mai slobodă, în domeniul creației literar-artistice ceva mai mult, în cel social-politic, ceva mai puțin”. Lanțul s-a mai lungit cu câteva zale, dar fără ca țărușul de care era priponit să se clintească din locul în care era înfipt.

După ce, în anii trecuți, frigându-se cu ciorbă, ajunseseră să sufle și în iaurt, „lectorii-cenzuratori erau acum sfătuiți de propagandiștii ceceiști să nu mai denatureze gândul autorilor și să nu mai facă intervenții nejustificate, aceste practici contravenind deja politicii partidului și guvernului”. În același timp însă, DGPT aplica formula „mai puțin, dar mai bine”. Cu alte cuvinte, cenzorii trebuia să devină mai subtili, să fie atenți la ce și cât taie din textele citite. Dacă până acum instrumentul folosit era toporul, cenzura va trece la bisturiu. După ce scăpaseră într-un fel de ruși, liderii români vedeau că se ridică alte probleme în „măreața operă de construire a socialismului”. „Pentru a face față acestora, lectorilor cenzuratori li se solicita o pregătire mai asiduă. Faptul că ei începeau munca zilei cu citirea presei și documentarea din „Lupta de clasă”, Analele Institutului de Istorie a Partidului sau alte materiale nu mai corespundea noilor exigențe”.

Anul 1965 aduce schimbări politice foarte importante la vârful ierarhiei comuniste din România. Nicolae Ceaușescu preia conducerea partidului și continuă politica predecesorului său, slăbind relativ șurubul și pe plan intern. În acest fel, „adierile timidului vânt de libertate au ajuns ca în anul 1965 să atingă fruntea încrețită a scriitorilor, cenzuratorii răsuflând și ei ceva mai ușurați în fața manuscriselor, practicându-se un „joc” tacit între ei și conducerile editurilor,de felul: „O serie de obiecții politice făcute de noi (DGPT – n.m.) în unele lucrări nu se transmit editurilor direct de către noi, manuscrisul primind însă „bun de tipar” și nouă revenindu-ne sarcina să urmărim pe parcurs cum se rezolvă acestea””. În același sens, al unei relative libertăți în ceea ce privește scrisul, trebuie citată și afirmația următoare, conform căreia: „În aceste noi condiții de renunțare la ideologismul brut, vulgar și de căutare a unuia de alt tip, mai stilat și fundamentat „științific”, ce se va contura abia în anii ’68 în național-comunism, cenzura va profesa în domeniul literar (artistic) o vigoare „veselă”, în sensul acordării „bunului de tipar””.

Iată de ce mulți scriitori au crezut, în această perioadă, că își pot permite să scrie aproape orice. Fiind într-un fel încurajați de sus (însuși Ceaușescu lovea în diferite moduri în Dej, fie trecându-i pe linie moartă pe colaboratorii apropiați ai acestuia, fie reabilitându-i pe cei căzuți în dizgrația lui Dej), scriitorii încep să atingă în lucrările lor subiecte tabu în perioada de-abia încheiată. Spre exemplu, relațiile cu URSS. Dacă, după cum am văzut, Costache Negruzzi nu fusese lăsat, de dincolo de moarte, să numească „parascovenii” influențele slave în limba română, avem acum surpriza să întâlnim următoarele adnotări: „Ei îmi vorbesc în franceză, într-o franceză de departe superioară aceleia vorbită de numeroși belgieni francizanți – deși am firește sentimentul că nu sunt niște francezi. Ei aparțin „pe undeva” și nu tocmai, unei latinități. Dar când vorbesc între ei…devin cu totul alți oameni, intrând tot „pe undeva” într-o poiană cunoscută numai de ei și la care eu nu am acces. Nu pentru că m-ar opri să intru, dimpotrivă. Dar eu nefiind slav!…” Acest fragment,aparținând unui scriitor francez care vizitase România, n-a fost publicat tocmai pentru că îi identifica pe români ca fiind slavi. Or, în România acelor ani începuse să facă o lungă carieră expresia „O insulă de latinitate într-o mare slavă”. O serie de lucrări sovietice sunt eliminate din revista „Secolul XX”. În aceeași direcție, se consideră că ce apare în plan literar-artistic în URSS nu mai este o prioritate pentru viața culturală românească. Întâlnim astfel nota: „În aceeași pagină la rubrica „Meridianele tinereții” se dădeau o serie de note despre apariția unor lucrări literare, în ultima vreme, în Ucraina. La semnalarea noastră nota a fost eliminată”.

Ani în șir România fusese un satelit al Moscovei, nediferențiat în vreun fel de celelalte țări „frățești”. În consecință, orice încercare de afirmare a unei identități proprii românești era imediat taxată drept „naționalism”, eventual „șovin”. O notă remarcă, de pildă, faptul că „din povestiri nu reiese viața în comun a poporului român cu comunitatea maghiară”. Dar lucrurile se schimbaseră. Cel puțin în țara lor, românii trebuia să fie superiori celorlalți. Așa că nu se mai acceptă lucrări din care să reiasă superioritatea culturală a unei minorități (în special, sași și secui) în fața românilor – de exemplu, lucrarea „Judecata de Apoi din Altberk” de Ervin Wittstock, cenzurată prin nota DGPT din 23.X.1969.

Apoi, faptul că România, în ciuda „avântului economic” pe care conducătorii afirmau cu orice ocazie că îl luase, era în coada țărilor socialiste, nu trebuia să „transpire” în presă sau în literatură. Articolul „Trecerea mai mult sau mai puțin în același timp a țărilor socialiste la comunism” de I. Mărgineanu, din revista „Viața Românească” nr. 12/1962 a fost eliminat, deoarece releva inegalitatea economică dintre țările socialiste, cu Cehoslovacia și RDG mai înaintate și cu Bulgaria și România mai înapoiate.

Și iarăși, ce trebuia să ne mai intereseze pe noi ce făceau celelalte țări socialiste? „S-a atras atenția redacției asupra recenziei la lucrarea „Izvor veșnic viu – culegere de articole științifico-populare cu privire la folclorul moldovenesc”, apărută la Chișinău în 1961. (…) Redacția a eliminat recenzia din revistă”.

După ce, mai ales în anii ilegalității, partidul comunist militase pe toate fronturile pentru dezmembrarea țării (a se vedea în acest sens „Manifestul Comitetului Central al Partidului Comunist din România”, publicat în „Comunistul Moldovei” nr. 6/6.VI.1940, prin care se salutase anexarea Basarabiei de către URSS, numind acest rapt național „eliberarea Basarabiei de sub jugul greu al imperialiștilor români”), prin anii „Tezelor din aprilie”, comuniștii revin la sentimente mai bune și privesc cu ochi sceptici spre țările vecine, în special spre Ungaria. Săgeți otrăvite spre guvernul maghiar – bănuit, pe bună dreptate sau nu, de a avea tendințe revizioniste cu privire la Transilvania – sunt aruncate prin diverse note, în urma cărora lucrări maghiare nu trec de cenzură. Așa este nota datată 26.XI.1963, în care se spune: „Indirect este sprijinită teza istoriografiei burgheze ungare, potrivit căreia românii au trăit numai în munți ca păstori, șesurile erau populate de unguri și românii nu formau majoritatea populației din Transilvania”. Dar oare nu același lucru îl afirmase istoricul-șef român din deceniul 6, Mihail Roller? Se știe însă bine că partidul uită ce nu-i convine. Sau, mai degrabă, face uitat.

Tocmai pentru că începuse un proces care să-i contureze în Occident o imagine de „independent” în Blocul Estic, regimul de la București, oricine s-ar fi aflat în fruntea sa, nu îi putea suporta pe cei care emigrau și scoteau la iveală adevărurile despre România. Acești emigranți, în special intelectualii, demontau punct cu punct realizările afirmate de cei care dețineau puterea în țară. Nu este deci de mirare că lucrările lor nu aveau cum să mai apară în România. Ba, uneori, nici numele nu le mai era pomenit. „Nu se accepta nici aducerea sub ochiul cititorului român a cugetărilor filosofilor români stabiliți în străinătate”. În „Nota de intervențiile efectuate în revistele literare în perioada 1.VIII-30.VIII.1963” găsim multe exemple care vin să ilustreze cele afirmate mai sus. Iată câteva: „La sesizarea noastră s-a scos referirea la Tristan Tzara” (din „Secolul XX”, nr. 6-7/1963); „S-a eliminat o frază în care se afirma că o parte a intelectualității a plecat din țară, specificându-se că acesta nu era din intelectualitatea de valoare a țării” (din „Gazeta literară”, nr. 34/1963). Un personaj ca Virgil Ierunca, ce, de la microfonul „Europei Libere”, demonstra în fiecare zi că aparența de indepndență a lui Ceaușescu este o minciună, nu trebuia să fie nici măcar pomenit: „În articolul „Implicații actuale” de Aurel dragoș Munteanu, referitor la revista „Agora”, se scria: „Editorii săi erau Ion Caraion și Virgil Ierunca. Ei formau cu Geo Dumitrescu un trio imbatabil, celebru în epocă”. La semnalarea noastră s-a eliminat referirea la Virgil Ierunca”.

Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionesco n-au fost niciodată iertați de autoritățile comuniste pentru orientările lor pro-legionare din tinerețe. Într-o mărturisire a Ilenei Mălăncioiu, aceasta afirmă că redactorilor de la „Viața Românească” li s-a cerut „să mai scoată (…) câteva fragmente din cele două articole în care se făceau trimiteri la eseistica lui Cioran”.

Sau, o altă notă: „Cu excepția articolului „Mircea Eliade sau de la fantastic la oniric”, volumul a primit „bun de tipar””.

Deși reabilitat întrucâtva, Lucian Blaga se „bucura” de un tratament asemănător. Să-i dăm din nou cuvântul Ilenei Mălăncioiu: „În 1968 mi-am luat licența cu teza „Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga”. Înainte de susținerea ei, profesorul Radu Florian, care făcea parte din comisie, a spus: „Pentru mine, un student care după cinci ani de filosofie marxistă își alege o temă ca asta nu prezintă garanție din capul locului!””. Prin extensie, nici Blaga nu prezenta garanție.

În același timp însă, regimul comunist își reconsidera poziția față de autori care până atunci suferiseră de atacurile cenzurii. Bineînțeles că acest lucru se producea astfel încât respectivii autori să contribuie la poltica partidului. Un bun exemplu este Eminescu. În prima față a comunismului românesc nu i se prea înghițeau remarcile tăioase, mai ales la adresa evreilor (să nu uităm că foarte mulți conducători comuniști ai acelei perioade erau evrei). Despre poezia „Doina”, ce să mai vorbim? Cum adică „De la Nistru pân’ la Tisa”? Tendințe imperialiste! Dar noua generație de comuniști (nouă doar în aparență) văzuse că se poate câștiga multă popularitate pe spinarea poetului național. Trecuse vremea în care doar „Împărat și proletar” era considerată demnă de atenție. Acum, afirmația lui Alexandru Paleologu din articolul „Misoginia”, conform căreia „Scrisorile a IV-a și a V-a sunt lamentabile, ordinare și foarte meschine ca sentiment și de altfel cele mai slabe producții ale poetului” nu avea cum să fie publicată.

Și istoria relativ recentă este regândită. Spunând aceasta, ne referim la unele încercări de reabilitare a mareșalului Antonescu. Evident, și acestea făceau parte din planul orchestrat de a mai lovi puțin sub centură „prietenia de veacuri dintre popoarele român și rus” de care se făcea atâta caz până deunăzi. Cenzura servea acestor scopuri în felul său caracteristic: „Din rândurile poporului danez nu s-au ridicat în anii aceia trădători de teapa lui Pétain, Laval (…) sau Antonescu. Volumul a primit „bun de tipar” cu eliminarea frazei de mai sus, scoasă de autor și din „Viața Românească”.

Spuneam mai devreme că autorii începuseră să prindă gustul libertății și, mai pe față, mai printre rânduri, adoptau o poziție destul de critică față de perioada încheiată în prima parte a deceniului șapte. Ba unii se refereau și la situația din prezent. Numai că, oricât taxase drept „teme minore” subiecte ca viață, moarte, nemurire, cenzura „prefera un evazionism inteligent unei critici social-morale a lumii noastre în derulare”. Cu alte cuvinte, dacă scriitorii tot nu voiseră să scrie despre „omul nou” și „construirea societății multilateral dezvoltate” cu „prefacerile sale revoluționare”, măcar să rămână la acel nivel abstract și să nu mai coboare critic în realitatea concretă – care, își dădeau și cenzorii seama de acest lucru – nu avea cum să fie descrisă în culori prea optimiste.

Scriitori erau cel mai mult preocupați de libertate și încercau, mai ales sub forma parabolelor, să atragă atenția asupra acestei idei – mai bine zis, asupra absenței libertății din peisajul socio-cultural al României. Dar, după 20 de ani, nici cenzorii de la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor nu mai erau așa de ușor de dus cu preșul:

„Poezia „Vulturii”: în mijlocul orașului au fost aduși vulturi, strânși din „văgăuni și munți” și închiși în mijlocul orașului „în spatele unui gard de sârmă”, pentru ca „aici, în văzul tuturor să-și nască puii și să și moară aici” și astfel fiecare să poată vedea „cum se descompune în ploaie ochiul obișnuit cu marile înălțimi”. Poezia se încheia astfel: „În mijlocul orașului cresc vulturii/ și noi vrăbiile de-asupra munților/ slabe și mici, perechi/ ne plângem și asudăm pustii/ de atâta libertate”.

Observațiile noastre s-au discutat cu conducerea editurii care a hotărât eliminarea acestei poezii”.

Romanul „Ostinato” de Paul Goma este retrimis de mai multe ori editurii fără viză deoarece conținea descrieri din închisorile comuniste, constrângeri absurde („Astfel, din perioada liceală, Ilarie rememorează eforturile făcute în liceul în care învăța, pentru crearea unei atmosfere generale de doliu la moartea lui Stalin. Este relatată pe larg ședința de UTM în care au fost pedepsiți elevii care au contravenit dispozițiilor”), „expresii triviale, paragrafe care culminează cu o scenă de homosexualism. În plus, autorul a introdus unnou episod (Budapesta, 1956) care nu poate apărea integral”.

Despre romanul „Ușa” al aceluiași autor am mai amintit că nu primise ștampila „B.T.” și din cauza „erotismului obsesiv” al eroinelor. Dar păcatul capital al cărții este că „o întreagă perioadă din viața țării noastre apare numai prin prisma greșelilor, abuzurilor, ilegalităților care au fost săvârșite. Apoi, toți comuniștii care apar în roman sunt prezentați numai prin laturile negative, destructive ale acivității lor”.

Un articol al lui Paul Everac, intitulat „Ce se taie nu se fluieră”, privind imixtiunile secretariatelor literare (de fapt, a cenzurii) în textele pieselor originale este eliminat din „Gazeta literară” nr. 40.

Versurile în care Marin Sorescu afirmă că „timpului său i-au fost amputate inima, gura și fruntea” nu aveau cum să fie publicate. La fel, versurile Anei Blandiana: „Toți câinii din țară erau credincioși/ Ei mușcau numai pe dușmanii stăpînilor…/ Își permiteau un singur capriciu – să urle la lună” au fost cenzurate.

Iată explicația cenzorilor pentru eliminarea unor poezii ale lui Adrian Păunescu: „Unele poezii privind destinul artei și al artistului sugerau ideea îngrădirii libertății, a exercitării unei influențe deformatoare din exterior, a discrepanței dintre ceea ce ar vrea să spună poetul și ceea ce spune”.

Parabolele erau „mirosite” de cenzori. Așa este cazul romanului „Isus și ceilalți” de Romulus Guga. Autorul descrie viața dintr-un azil psihiatric, văzut uneori ca o închisoare. În plus, se pun probleme legate de putere, adevăr, libertate în general, libertate individuală, noțiuni de care cenzura, și prin ea, partidul, nu voia să audă.

Se lucra și la ilustrații. Orice imagine care ar fi sugerat condiția de prizonier în propria țară era eliminată: „Dintre ilustrațiile care urmau să fie introduse în acest număr s-a eliminat un clișeu care reprezenta o figură de om formată dintr-un lacăt deschis în jurul căruia, în dreptul urechilor, gurii, capului erau prinse lacăte închise”.

Până și autorii agreați de regim recunoșteau că situația din țară nu era tocmai propice creației libere, în ciuda relativei liberalizări din perioada 1965-1971. Să notăm faptul că, în revista „Familia” (nr. 4/1968) de la Oradea, la rubrica „Interviurile revistei”, M.R. Paraschivescu răspundea unor întrebări pe tema artelor plastice. Desigur însă că răspunsurile sale vizau arii de interes mai largi. La întrebarea „Cum vedeți critica de azi?”, autorul „Cânticelor țigănești” răspunde: „Ce am lăudat ieri, denigrăm azi, ce am denigrat ieri, hiperlăudăm azi sau mâine”. Miron Radu Paraschivescu declară sus și tare că „Aportul (criticii noastre de specialitate – n.m.) nu-l vede nicăieri”. Însă, ceea ce ne interesează cel mai mult, în lumina celor afirmate mai sus, este răspunsul scriitorului la întrebarea: „Care ar fi condițiile necesare ce ar putea da direcție sănătoasă artei de creație și celei de interpretare?”: „Libertate, libertate, libertate!”.

Mult a patinat cenzura pe apărarea secretului de stat, atât în presă, cât și în literatură. Această obsesie nu s-a potolit nicicând, din acest punct de vedere regimul lui Nicolae Ceaușescu nediferențiindu-se de cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Si într-un caz, și în celălalt, paranoia conducătorilor lua dimensiuni grotești (din care cauză deveneau de-a dreptul amuzante). În timpul lui Dej, în special lucrările și publicațiile științifice privind agricultura, silvicultura, economia agrară ș.a. erau cenzurate, „efectuându-se numeroase intervenții de ordin politic”. „Au fost, prin urmare, respinse aserțiuni științifice care contraveneau politicii economice și sociale ale partidului, precum era cea care susținea, de pildă, că este mai indicat să se cultive în Deltă și Lunca Dunării plante de mlaștină ca: pipirig, papură, salcie, stuf etc. decât să facă investiții pentru îmbunătățiri funciare în vederea redării agriculturii a acestor terenuri”. Poate că o culme a absurdului a fost atinsă când „unele lucrări, precum „Materii prime textile vegetale în RPR” au fost catalogate drept „apariții dușmănoase””.

Ridicolul unor astfel de situații este regăsit în notele următoare:

„Din articolul „Scriitorii la sate” de M. Beniuc s-a scos referirea la construirea unui turn de televiziune la Oradea”.

„Din materialul „Înaltul prestigiu” de Ilie Purcaru s-a scos afirmația că producem și exportăm aparataj nuclear pentru cercetări științifice, înzestrând laboratoare nucleare din India, Italia etc.”.

„Din același reportaj s-au eliminat referiri la expoziția industrială ce se va deschide la București și unde va fi prezentat și noul strung revolver românesc, electronic, fabricat la Arad”.

„Din reportajul „Peisaj de august” de P. Anghel s-a scos referirea la construcția Combinatului de la Brazi”.

Pe de altă parte, în viziunea diriguitorilor României, se lucra intens la dezvoltarea țării, chiar dacă amănuntele legate de modul în care se făcea acest lucru nu erau date publicității. De aceea, regimul nici nu voia să audă de faptul că țările socialiste nu prea contau pe scena economică mondială: „Într-un text intitulat „Ce ne făgăduiește secolul XXI” sunt publicate extrase dintr-un reportaj apărut în „Paris Match”. În acest reportaj se spunea că lumea viitorului va fi scindată în două: de o parte, SUA și Japonia, aflate în era postindustrială, iar de cealaltă parte, toate celelalte țări, aflate încă în era preindustrială”. Nota cenzorilor: „Articolul făcea abstracție de existența și dezvoltarea țărilor socialiste și de locul pe care acestea îl vor ocupa în viitor”.

În fine, pentru a pune punct exemplelor ce relevă politica cenzurii în ceea ce privește aspectele economice dezbătute în revistele culturale, să mai notăm articolele „August, problemă de conștiință” și „Acest februarie”, semnate de Al. Andrițoiu, redactorul-ef al revistei „Familia” din Oradea. Următoarele fragmente n-au mai apărut în nr. 8/1968 al revistei: „Agricultura noastră evoluată oferă un procentaj de cooperative agricole încă anemice, încă văduvite de tehnica modernă”; „Și în știință sunt unele semne de rutină sau de egocentrism. Pe la unele institute pseudovalori încurcă lucrurile…”; „Așa și în arte, în toate artele…”; „O scară a valorilor veche și depășită, artificială, la care au contribuit și titlurile date cu anasâna, au umflat până la dimensiunile unui zepelin personalități fragile de staniol și foiță de țigară, prezente în fruntea redacțiilor, la direcțiunea teatrelor, filarmonicilor, cinematografiei, la catedrele universitare și te miri unde, omniprezenți ca divinitățile, stăpâni pe două, trei, patru posturi”; „Noua organizare administrativ-teritorială a țării este un rod al cercetării științifice fundamentale și minuțioase, la care au participat ași în materie și activiști experimentați”.

Aminteam mai devreme de pudoarea afișată (și cerută în presă și literatură) de liderii comuniști. Comandamentele nu se schimbă nici sub Ceaușescu. Astfel că nu se admit criticile, atacurile personale, polemica „neprincipială”, invectivele și tonul de scandal. De exemplu, pamfletul „Țața” al lui Eugen Barbu, ce reprezenta un atac la adresa redactorului-șef al ziarului „Sportul popular”, conținea expresii de genul: „o bidinăreasă căreia numai cerceii îi mai lipsesc”, „volubil ca o țață”, „farmec de canal”, „care își uită prohabul deschis ca să facă lumea să râdă” etc. Pamfletul nu a mai fost publicat.

1968, anul invadării Cehoslovaciei de către trupele țărilor Pactului de la Varșovia, cu excepția României, avea să fie apogeul liberalizării relative pe paln intern. După această perioadă, Ceaușescu începe să dea înapoi, mai ales în fața rușilor, temându-se că ce i se întâmplase lui Dubcek la Praga i se poate întâmpla și lui, la București. Această nouă orientare se resimte și în plan literar. Mai ales că, din 1971, românii se pricopsesc cu „Tezele din iulie”: „Experiența cehoslovacă (factor extern) și campania de extindere și adâncire a rolului conducător al partidului unic în toate domeniile vieții sociale (pe plan intern) – „Tezele din iulie”, n.m. – ne dau explicația noii înăspriri a cenzurii”.

Astfel că, pentru a-i menaja pe sovietici, paragrafe din lucrarea „Memorii de război” a lui Charles de Gaulle, în care se vorbea despre „complicitatea Moscovei” la anexarea Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei, despre rolul nefast al tratatului germano-sovietic și despre o propunere adresată de Hitler Franței, în care se afirma că victoria aliaților va transforma Franța într-un „satelit al sovietelor” au fost eliminate din „Gazeta literară”.

În această notă de „înăsprire” a cenzurii putem încadra intervențiile făcute asupra unui roman, „Nebunii orașului” de Norman Manea, apărut la Ed. Cartea Românească:

„S-a discutat cu conducerea editurii, care a fost de acord să efectueze modificări asupra următoarelor:

Profesoara de franceză predă la o școală specială unde aveau acces doar copiii „demnitarilor de stat”. Slugărnicia profesorilor, obrăznicia copiilor, atotputernicia părinților o obsedează și îi dă un sentiment de umilință. Un exemplu: „Profesoara (…) va fi tulburată de fantoma unor limuzine negre, albe, vișinii (…) oprind leneși, cu șoferul coborând, deschizând portiera micilor divinități, (…) puternice, atotputernice (…) limuzine aliniate în convoi, șoferi încolonați, țepeni. Zeci de șoferi deschid dintr-o dată speriați portiera (…) Vin limuzine întârziate (…) Vor fi pedepsite (…) Micii școlari nu vor ierta întârzierea, așteptarea (…) Bunicii șoferi vor aștepta oricât, pedepsiți, vinovați”.

Profesoara vede pretutindeni „colegi polițiști”, „dascăli polițiști”, „părinți polițiști”, „portari polițiști”, are sentimentul că este obligată să se încoloneze într-o goană colectivă din care nu poate ieși, nu poate evada”.

O grea lovitură încearcă să dea regimul lumii scriitoricești și celei cuturale în ansamblul ei, în 1971, prin Tezele din iulie. Acestea au fost lansate „pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. În acest fel, „patinându-se dezinvolt pe înghețul din vara lui 1971, se solicita insistent ca scriitorii să promoveze, cu mai multă fermitate, principiile estetice ale partidului, să lupte pentru o cultură realistă care să slujească cauza construcției socialiste, formarea conștiinței omului nou”. Cu alte cuvinte, înapoi la realismul socialist. Dar mai presus de realismul socialist, se puneau, în anii „Tezelor”, bazele cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Din acest punct de vedere, iată ce notează Silviu Brucan, și el fost responsabil, într-un fel, cu cenzura, din funcția sa de editorialist al „Scânteii” din primii ani de după 1944: „Stalin era un începător în materie și tot așa și Mao, deși ei au fost aceia care au inaugurat cultul. Dar ei erau amatori, iar Ceaușescu era profesionist”.

Unii scriitori s-au raliat noilor cerințe și „se luau la întrecere pentru a-i câștiga favorurile (lui Nicolae Ceaușescu – n.m.): idol al poporului, salvator al independenței naționale (…), marele vizionar, apostolul, sinteza geniului latin sau personificarea tradiției daco-romane etc.”. În acest fel se mai stabilește un criteriu pe care cărțile ce urmau a fi publicate trebuia să-l îndeplinească pentru a ajunge sub tipar: „citarea lui Ceaușescu în fiecare carte care urma să fie publicată era nu numai o formă de ritual, era o obligație, o condiție pentru a ajunge la faza publicării”. Pentru a da un exemplu, să-l lăsăm în continuare pe Silviu Brucan să ne înfățișeze propriul caz: „Singura mea carte publicată în timpul lui Ceaușescu era o traducere din engleză în limba română a lucrării „Dialectica politicii internaționale”. Ea a fost oprită de Secția de Propagandă a Comitetului Central, deoarece nu includea citate din Ceaușescu. Omul care era șef al cenzurii, temutul Mihai Dulea, adjunct al ministrului Culturii, m-a vizitat la Spitalul Elias unde trebuia să fiu operat, spunându-mi că lucrarea nu putea fi publicată în forma ei actuală. El a adus două citate din Ceaușescu, unul obligatoriu în prefață, și mi-a promis ca, dacă accept includerea lor, el mă asigură de publicarea cărții. Am eliminat adjectivele din cele două fraze și Dulea s-a ținut de cuvânt”. De altfel, trebuie să ne amintim că, până în 1989, până și manualul de limbă și literatură română pentru clasa I avea pe prima pagină chipul Cârmaciului.

Încet-încet, ajungem în anul 1977, când DGPT este desființată. Cenzura primește de-acum o față umană, dacă se poate spune așa. Lectorii săi, trecuți în mare parte la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, încetează să mai fie doar niște ștampile, niște numere, ei putând fi identificați. În acest fel e posibilă și o mai mare comunicare între edituri și instituția cenzurală, de pe urma căreia au de câștigat autorii. Anumite observații pot fi discutate cu cenzorii de la CCES (cu unii dintre ei) și unele cărți pot apărea fără modificări prea mari sau prea multe. Un exemplu (amuzant) care ilustrează faptul că unii cenzori mai acceptau discuțiile este cel al Suzanei Gâdea, de la CCES. Fusese o discuție legată de niște pasaje deranjante dintr-o carte a lui Eliade. Cu o inocență dezarmantă, Suzana Gâdea propune să fie chemat Eliade la ei la Consiliu, să discute…

Cu toate acestea, Tiberiu Avramescu e de părere că, într-un fel, după desființarea Comitetului pentru Presă și Tipărituri în 1977, cenzura devine „mai a dracu’”, deoarece o carte este citită de mai multe persoane, fiecare ținând la postul său. Astfel, că o parte din responsabilitățile cenzurii trecând în sarcina editurilor, o lucrare este citită de redactor, de redactorul-șef, directorul editurii, urmând ca abia după aceea cartea să ajungă pe masa funcționarilor de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. De multe ori, lucrarea ajungea la CCES grav multilată. Dacă apăreau cărți „cu probleme”, picau capete atât în editură, cât și chiar în CCES. Un caz relatat de T. Avramescu este cel al Elenei Docsănescu. Aceasta era venită în Consiliu de la DGPT și s-a zbătut mult pentru ca romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda să apară. Cartea a fost publicată, dar a iscat un scandal imens – e drept, mai mult subteran – ce s-a soldat cu pensionarea forțată a acestei funcționare.

Că o frică teribilă îi determina pe editori, în primul rând, să cenzureze ei în primul rând o carte, pentru a nu fi dați afară, o dovedește și istoria apariției volumului „Urcarea muntelui” a Ilenei Mălăncioiu. S-o lăsăm pe autoare să povestească ea însăși aventura acestei cărți:

„…entuziasmul său din ziua întâi s-a transformat într-o îndoială care creștea pe măsură ce trecea timpul și mi-a spus că publicarea cărții mele nu depinde de ea, ci de directorul editurii(…). Ca atare, a trebuit să-l abordez pe Mircea Sântimbreanu, care era la fel de entuziasmat de cartea mea și la fel de îndoit că ea ar putea fi publicată. Mi-a spus că i-a transmis-o lui Liviu Călin (care pe vremea aceea lucra la „Sinteze”) și că ar fi bine să-l caut, ca să-mi dea un răspuns. Și l-am căutat. Am aflat astfel că manuscrisul i-a fost dat fără referat de publicare, iar pe sumarul lui erau vreo 50 de semne de întrebare. După mai multe discuții, în urma cărora am mai schimbat câte un titlu ori câte un vers, având grijă să nu devină mai șters, ci dimpotrivă, el a mers cu mine la Mircea Sântimbreanu (dir. Ed. Albatros – n.m.) și i-a comunicat că e de acord cu publicarea cărții, cu condiția eliminării a 12 poeme. „Numai atâtea?!”, l-a întrebat acesta, speriat. (…) Nu peste mult, am aflat că se prezentase cu manuscrisul la Centrala Cărții, spunând: „Am venit cu bomba, faceți ce știți cu ea!” (…) Tocmai când credeam că totul s-a terminat, Mircea Sântimbreanu m-a anunțat că s-a întors și Alexandru Chiriacescu, care era în concediu, și a cerut și el să mai fie scoase șase poeme. I-am răspuns: „Dacă dvs. erați adjunctul dlui. Chiriacescu, aș fi înțeles. Dar cum el este adjunctul dvs. discuția asta mi se pare neserioasă. Fiindcă mâine ați putea să-mi spuneți că m-a citit și dactilografa ori portarul, și au cerut și ei să mai scot câte ceva. Așa că prefer să-mi iau cartea acasă!” (…) Până la urmă, am mai schimbat câte un cuvânt, ca să se vadă că am lucrat pe text (…) Dar nu era ușor să te descurci, pentru că tehnica folosită de cenzură devenise foarte subtilă. Uneori ți se cerea să schimbi o prepoziție ori un pronume, iar asta făcea ca versul modificat să spună cu totul altceva. De exemplu, într-un poem intitulat „În memoriam”, dedicat lui Virgil Mazilescu, care începea cu strofa: „Plouă, acum Virgil bea apă/ Și face teorii că apa nu e rea, / Știa el foarte bine ce băutură este/ Și câtă vreme va avea s-o bea”, pentru ca în final să spună: „Că lui numai așa i s-a turnat pe gât/ Apa de ploaie care ne-a fost dată”, a trebuit să înlocuiesc „ne-a fost dată” cu „i-a fost dată””.

În rest, cam aceleași tabieturi. Nu se publicau autorii care aleseseră exilul. Dar nici cei care se pronunțau critic la adresa „revoluției culturale” cu origini sud-est asiatice nu erau bine văzuți și suportau consecințele. Nicolae Breban, membru în CC al PCR, redactor șef al „României literare” și un personaj destul de docil și de obedient în alte condiții, s-a pronunțat împotriva noii ofensive ideologice, pe când se afla la Cannes. Drept urmare, a fost exclus din partid, din CC și a fost înlocuit de la conducerea principalului săptămânal al scriitorilor.

Fără îndoială, Securitatea veghea și ea la menținerea botniței pe gura scriitorilor. Tiberiu Avramescu relatează un episod în care, fiind chemat de un securist la o „discuție” pe marginea unei cărți de-a lui Eliade, îi este prezentat un referat al unui serviciu al Securității asupra cărții. Securistul era capabil să citească din referat, deși foaia era întoarsă spre T. Avramescu!

Un raport al Securității, datat 23 ianuarie 1987, menționa;

„Mircea Dinescu, lucrat prin D.U.I. de către Inspectoratul Municipiului București, indicativ 120, fiind cunoscut cu poziție ostilă prezentă și relații suspecte cu cetățeni străini.

Ileana Mălăncioiu, lucrată prin D.U.I.

Radu Cosașu, este lucrat prin D.U.I.

Marin Sorescu, lucrat prin D.U.I.”

Același raport transmitea informația că unele cărți au „conținut interpretabil” și erau citate „Rimbaud negustorul” de Mircea Dinescu, „Urcarea muntelui” de Ileana Mălăncioiu, „Schimbarea la față” de Mihai Sin.

Securitatea își făcea simțită prezența și prin faptul că romanele polițiste (după o perioadă în care fuseseră interzise) trebuia să aibă aprobarea Ministerului de Interne pentru a putea fi publicate, deoarece ar fi putut dezvălui unele tehnici de investigație folosite de angajații acestui minister.

Din motive uneori destul de absconse unele cărți așteptau ani la rând pentru a fi tipărite. „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu a rămas în stadiul de proiect zece ani până a apărut, în sfârșit, în 1982. Unei cărți a lui Nicolae Balotă despre literatura absurdului (chiar așa se numea inițial) a trebuit să-i fie schimbat titlul în „Lupta cu absurdul” pentru a vedea lumina tiparului. O carte cu un destin celebru în epocă a fost cea a Anei Blandiana, avându-l ca personaj central pe faimosul motan Arpagic. Cartea a apărut, fără a trezi bănuiala cenzorilor. „O carte pentru copii”, trebuie să-și fi spus aceștia. Dar cineva nu s-a lăsat păcălit și l-a recunoscut în motanul cel înfumurat pe însuși Nicolae Ceaușescu. Ca urmare, cartea a fost retrasă din librării după o lună.

Fără a avea, nici pe departe, pretenția de a fi epuizat subiectul cenzurii comuniste în literatură, ne vom opri aici cu referirile la imixtiunile acestei instituții în creația literară. Mai departe, ar fi rândul scriitorilor înșiși să vorbească despre felul în care cenzura le-a marcat destinele literare și/sau fizice. Ca o concluzie, putem fi de acord cu afirmația conform căreia „întinsă pe decenii lungi, lupta cu cenzura a salvat cărți, dar a ucis la propriu sau la figurat scriitori; cineva a numit ultimul deceniu dinainte de Revoluție „deceniul morții poeților”. Statistica îi confirmă diagnosticul…”

3.2 Cenzură în presă

După ce am văzut, în mare, cam cum stăteau lucrurile în privința literaturii, să ne îndreptăm privirea spre presă și asupra rolului rezervat acesteia de către regimul comunist. Trebuie spus, în primul rând, că „interesul partidului comunist pentru presă (…) era pe deplin justificat. Fără mijloace, propaganda sa rămânea un noian de vorbe într-o adunare a propriilor săi membri”. În consecință, comuniștii au luptat, cu diferite mijloace (majoritatea ilegale și violente) pentru acapararea întregii prese românești.

Prin 1943, pregătindu-se să reintre în legalitate, partidul comunist a organizat apariția unui organ de presă propriu, „România liberă”, care în perioada 23 august-21 septembrie 1944 a fost singura instituție mass-media a comuniștilor. După data de 21 septembrie 1944 apare seria nouă a „Scânteii”, care devine organul central al partidului. În scurt timp, „Scânteia” preia rolul de far călăuzitor al întregii prese românești și, concomitent, de veritabilă instituție cenzurală. Pe de altă parte, „Scânteia” își exercita atribuțiile – atât pe cele pe care trebuia să le aibă, cât și pe cele pe care nu era îndreptățită să le aibă – urmând neabătut modelul „Pravdei” sovietice.

Ca și în cazul literaturii, primele mișcări pe care le face cenzura în domeniul presei țin de excluderea din rândurile breslei a celor care, într-o formă sau alta, erau identificabili cu vechiul regim. În acest fel, unele personalități suferă o dublă condamnare, atât ca scriitori, cât și ca ziariști, având în vedere faptul că activaseră pe ambele planuri. Așadar le este lipită eticheta de „dușman al poporului” unui N. Batzaria, „care în 1936, când se judeca procesul Anei Pauker a tercut de partea dușmanilor poporului, adunați sub plapuma lui Stelian Popescu, la „Universul”, ațâțând la ură de rasă”; Nichifor Crainic, „vechi dușman al oricărei mișcări progresiste, otrăvitor public de prim rang, în slujba hitlerismului”; N. Crevedia, „fost colaborator al „Poruncii vremii””; Romulus Dianu, „aghiotant al lui Șeicaru”; Mircea Eliade, „ideolog al mișcării legionare, dușman al clasei muncitoare, apologet al dictaturii lui Salazar”.

Cenzura pe față a presei vine imediat după instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945. Ziarele Opoziției, „Dreptatea” (PNȚ) și „Liberalul” (PNL) sunt interzise. Vreo doi ani încă se apelează la pretextul cu tipografii care, chipurile, nu voiau să tipărească aceste ziare. În general, presa de opoziție este catalogată ca fiind „fascistă”, ceea ce era desigur un pretext pentru a fi interzisă. Presa primilor ani de după 1944, când încă mai existau voci care se opuneau comandamentelor comuniste, este plastic caracterizată de Ion Pas: „cal de tramvai, obligat să meargă pe aceeași linie, megafon și cădelniță cu tămâie”. Cei care dirijau acest „cal de tramvai” erau non-valori ca Iosif Kișinevski, Leonte Răutu, Sorin Toma, Nicolae Moraru, Iosif Ardeleanu și alții, care, sub numele românizate, ascundeau origini rusești. Aplicând în cel mai strict sens indicațiile venite de la Moscova, acești conducători ai mass-media românești au reușit să definească „forța presei comuniste” în felul în care un ziarist obscur, Horia Liman, o face în articolul cu acest nume din „Contemporanul” nr. 18 (448)/6.V.1955: „Pentru ziarist, ca și pentru scriitor, este deopotrivă valabilă indicația leninistă de a combate pe „custozii tradițiilor capitalismului”. În zece ani de apariție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a partidului și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă în adâncime și în lărgime. Presa nu mai aparține unui pumn de îmbuibați și șantajiști. Ea este respectată și iubită de poporul muncitor. Pe drumul trasat de Lenin și Stalin presei comuniste, învățând fără preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-ne zi de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față partidul, să luptăm cu toate puterile unite pentru înflorirea patriei noastre iubite!” Veritabilă platformă-program a presei românești din perioada comunistă, completată peste 20 de ani cu „Programul PCR” referitor la rolul rezervat mass-media: „Presa și radio-televiziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepția înaintată a partidului despre lume și viață, să combată cu fermitate concepțiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoștințele științifice despre natură și societate; ele trebuie să militeze consecvent pentru înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului. Gazetarul, propagandistul comunist trebuie să aibă o concepție înaintată, o temeinică pregătire ideologică marxist-leninistă”. Așadar, un rol militant pentru presă. Noțiunea de neutralitate le-a fost întotdeauna necunoscută comuniștilor.

Deci, presa nu trebuie să informeze – în adevăratul sens al cuvântului – ci să devină o tribună de la care partidul să-și propage concepțiile. Rolul informativ este înlocuit de cel propagandistic. Așa se creează acea non-actualitate de care aminteam mai devreme.

Dar faptul că mass-media comunistă s-a conformat cerințelor nu înseamnă că a fost scutită de cenzură sau că nu apăreau greșeli – unele intenționate. Chiar și în anii cei mai duri ai regimului comunist (aprox. 1945-1960) se mai găseau încă ziariști care făceau puținul care le stătea în putință pentru a nu se supune ordinelor venite de sus. În cele ce urmează, vom exemplifica unele din aceste „devieri” de la linia trasată de partid.

În ziarul „Înainte” din Craiova, nr. 2016/21.VII.1951, la pagina 3, coloana a doua, articolul „Cântece și voie bună” este observat de cenzură. În articol se spunea: „…că greul apasă pe spinarea chiaburilor…care o viață întreagă v-au supt sângele și sudoarea frunții voastre, muncind de zori și până în noapte pe pământul lor”. Nota DGPT: „Reiese că nu țăranii muncitori au lucrat pământul chiaburilor, ci chiaburii și l-au lucrat ei înșiși”. Articolul a fost eliminat.

O altă greșeală de exprimare e semnalată în „Luptătorul” din Bacău, nr. 1063/16.VIII.1951, pe pagina 1. Articolul „E viață nouă și în orășelul nostru” conținea fraza: „Locul speculanților l-au luat magazinele și cooperativele”. Și acesta a fost eliminat.

O greșeală politică este semnalată în ziarul „Dobrogea Nouă”, nr.994/7.IX.1951, în fraza: „Astfel, postul de radio „Vocea Americii” a anunțat că…”. De aici rezulta că „Dobrogea Nouă” se informa despre situația din Iugoslavia de la „Vocea Americii”. Asta în condițiile în care singurele surse de informații pentru ziarele locale trebuia să fie „Scânteia” și Agerpress.

În cazul producerii unor greșeli grave, chiar după ce ziarul trecuse de tipografie, întregul aparat cenzural se punea în mișcare pentru ca publicația respectivă să nu ajungă la populație în acea formă. Așa s-a întâmplat când, pentru o greșeală de tipar – lipsea litera „n” din cuvântul „muncii” într-un articol despre o cuvântare de-a lui Stalin – s-au oprit la centrul de difuzare și la gară toate exemplarele greșite, s-au corectat în tipografie și de-abia după aceea li s-a dat drumul pe tarabe.

Exemplul de mai sus ilustrează o greșeală de tipar „veritabilă”, deși ar putea plana oarece dubii. Nu însă același lucru se poate spune despre următoarele, care, deși numite de cenzori „greșeli de tipar”, numai greșeli de tipar nu erau. „Sabotaje” – tot le căuta Securitatea cu lumânarea chiar și acolo unde nu erau – ar fi un cuvânt mult mai potrivit:

În „Scânteia tineretului” din 21.XI, în loc de „forței economiei socialiste”, a apărut „fostei economii socialiste”;

În „Sportul popular” din 20.XII, în loc de „CC al PMR” a apărut „CaCa al PMR”;

În „Înainte” din Brăila, nr.1611, la pagina 4 se spunea: „Regimul de democrație populară a deschis drum larg spre cultura cea mai înapoiată fiilor și fiicelor poporului muncitor”;

În „Scânteia” din 22.XII, într-un citat dintr-o scrisoare lui Stalin, în loc de „face imposibilă înrobirea” era cules „face posibilă înrobirea”;

În „Frontul plugarilor”, în loc de „Oamenii muncii din Capitală și-au exprimat voința de a contribui”, a apărut „Oamenii muncii din Capitală și-au reprimat voința de a contribui”;

În „Dobrogea Nouă” nr. 487 apărea: „Tot pe lângă această școală mai funcționează și un curs de analfabetizare”;

Pe o fotografie publicată într-un ziar, care îi înfățișa pe liderii de atunci ai PMR, Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, întâmplarea (sau mai degrabă nu) a făcut să cadă un fir de păr pe figura lui Dej. Acest fir de păr, în cădere, a format un semn de întrebare pe chipul lui Dej, iar ziarul a fost tipărit așa.

În condițiile în care, în acel an 1952, nu se știa exact cine este preferatul lui Stalin la conducerea PMR, Dej sau Pauker, acel semn de întrebare spunea multe.

Privind aceste exemple, să ne rezumăm la a constata diferența enormă dintre ce spuneau comuniștii referitor la muncitorii tipografi – că sunt de partea Partidului Muncitoresc Român și, în consecință, nu tipăresc ziarele Opoziției – și situația de fapt, cu aceste șicane făcute regimului.

Unele greșeli semnalate de cenzură se datorau probabil cunoștințelor rudimentare despre natura activității de jurnalist (fie el și comunist) a celor care practicau această îndeletnicire. În această categorie putem plasa exemplele de mai jos:

În ziarul „Înainte” din Craiova apare scrisoarea unui tractorist către Stalin (evident, o făcătură elaborată în redacție). Se spunea acolo că tractoristul a văzut în URSS că „nisipul și piatra din Transcaucaz au fost făcute să producă cereale și plante”. A mai văzut „perdele care protejează culturile împotriva vânturilor”, „canalizări de apă pe mii de hectare irigate” și alte minuni. Cenzura atrage atenția redacției să facă unele corecturi, logice de altfel, pentru că din text reiese că cerealele nu ar fi plante. De asemenea, trebuie completat „perdele de păduri”:

Tot în ziarul „Înainte” din Craiova, nr. 507 se spune : „Muncitorii agricoli de la GAS și-au luat angajamentele concrete în cinstea celei de-a 70-a aniversări a tov. Stalin. Printre acestea, îngrășarea vitelor și porcilor și cărarea gunoaielor la câmp”. Așa ceva nu putea să treacă de ochii lectorilor DGPT, textul dovedind fie prostie în stare pură, fie o ironie tăioasă a autorului articolului.

Ca și în literatură, cenzura avea mare grijă ca presa să nu publice informații ce ar periclita în vreun fel apărarea secretelor de stat. E firesc ca orice țară să aibe astfel de secrete, dar regimurile comuniste au dus această politică la paroxism. Sancțiunile ce se aplicau celor ce călătoreau fără bilet în mijloacele de transport în comun erau și ele secrete de stat. Articolul „Să nu călătorim fără bilet” din „Faklya” ,nr. 276/23.IX.1966 a fost eliminat din această cauză.

Printr-o adresă datată 3.X.1955, trimisă delegaților DGPT din teritoriu, li se atrăgea acestora atenția ca „în materialele ce vor trata problemele strângerii recoltei din vii în presă, la radio etc. să nu existe nici o referire la militarii ce iau parte la această campanie”.

Adresa secretă din 15.XII.1955 specifică: „Materialele oficiale ale Congresului al II-lea al PMR trebuie controlate după ziarul „Scânteia” pentru ziarele săptămânale și bisăptămânale, iar pentru ziarele cotidiene trebuie controlate după textul oficial Agerpress sau după orice text oficial existent la redacție”. Asta ca să nu apară surprize.

Absurdul nu mai cunoaște limite și, în adresa secretă din 21.V.1956, se fac cunoscute lectorilor DGPT următoarele: „În legătură cu problemele de șah, aritmologie, rebusuri și alte jocuri asemănătoare vă precizăm că apariția pe mai departe a acestora cât și a jocurilor de cuvinte încrucișate este interzisă cu desăvârșire”. În aceeași adresă se mai enumeră lucruri ce nu trebuie să apară în presă: locul și modul de desfășurare a antrenamentelor sportive, pregătirea loturilor RPR în comun cu loturi din alte țări, avantaje materiale ale sportivilor câștigători etc.

Conform adresei secrete din 24.IV.1956, doar Agerpress poate scrie despre persoanele repatriate.

Circulara din 10.IX.1956 stabilește clar: „Prețul de cost al oricărui fel de produs nu se poate da publicității”.

În 5.III.1957 se mai emite un ordin conform căruia „Nu se publică cereri de servici, numai oferte de servici, din partea sectorului socialist. Doar cotidienele pot da anunțuri de mică și mare publicitate”. În aceeași circulară se menționează că și „cărțile de telefon se trimit, fără excepție, pentru obținerea vizei la București, la U20”.

Foarte atenți, responsabilii comuniști cu cenzura și propaganda trimit adresa din 10.V.1957, în care se specifică: „Când se dau depășiri de plan în cifre absolute, să nu se dea și în procente, pentru că s-ar putea calcula producția. Se pot da publicității date despre unele obiective economice”.

Cu atâtea adrese și circulare ce stabileu tot atâtea subiecte tabu, cenzurii nu îi venea prea greu să opereze eliminări de texte și observați pe articole. Astfel că, de exemplu, mențiunea că Uzina de Alumină produce vanadiu și pentaoxid de vanadiu din nămolul de bauxită a fost eliminată din articolul „Cum funcționează laboratorul de uzină”, apărut în „Faklya”, nr. 159/8.VII.1966. Din articolul „Trebuie urgentate relizările investițiilor în sectorul de stat din agricultură” s-a eliminat referirea la lucrările de extindere a silozului de cereale din Ioșia. O știre radio din 5.VII.1966, în care se amintea că la Centrala electrică de termoficare din Oradea a intrat în funcțiune al doilea grup energetic nu s-a mai difuzat. Următoarele referiri nu au putut să apară în presa orădeană deoarece erau „secrete de stat”: garnizoana militară din Șimleul Silvaniei, faptul că femeile lucrează în schimbul de noapte, mașinile de tip IMS, prospecțiunile geologice pentru argilă refractară din munții Pădurea Craiului, câmpurile petrolifere din zona Marghita, cifre privind producția sau investițiile întreprinderilor „Sinteza” , „Înfrățirea”etc. Nivelul de trai al românilor nu putea nici el face obiectul vreunui articol în așa fel încât un cititor printre rânduri să deducă pe unde se situa acesta. Într-un articol apărea aserțiunea următoare: „Să presupunem că o familie compusă din patru persoane dorește să se odihnească în fiecare duminică la ștrand. Sunt atât de înstăriți încât toți patru au biciclete”. Partea subliniată a fost eliminată.

Pe lângă aceste restricții care vizau, în general, aspecte economice, presei comuniste îi era cu desăvârșire interzis să publice articole din surse anglo-francofone (nu prezentau interes sau nu reprezentau interesele României), articole care să exprime punctele de vedere ale burgheziei sau punctele de vedere ale țărilor capitaliste.

O precenzură poate fi numit modul de angajare a ziariștilor. Hotărârea Consiliului de Miniștri cu nr. 1391/8.X.1951 spunea, la articolul 1: „Nu se va mai angaja personal redacțional în presa centrală fără avizul prealabil al DGPT. Nu se aplică această măsură la „Scânteia”, „Lupta de clasă”, „Carnetul agitatorului”, „Munca de partid” și la ziarele Ministerului Forțelor Armate și ale Ministerului Afacerilor

Interne”. Ceilalți pretendenți la statutul de jurnalist trebuia mai întâi să treacă prin Școala de Partid „A.A. Jdanov”, devenită ulterior Academia de Partid „Ștefan Gheorghiu” (veritabilă fabrică de activiști de partid pe bandă rulantă). În redacție mai puteau lucra ziariștii comuniști ilegaliști, cei din presa sovietică sau cei agreați de Moscova.

Pentru amuzament, să spunem că cenzura nu scăpa din ochi nici măcar cărțile de vizitatori din muzee și expoziții. La Muzeul Național de Artă al RPR s-au găsit și eliminat pagini ce conțineau adnotări de genul:

„Nu expoziția m-a izbit, ci palatul”;

„Frumos pentru oameni nerestructurați”;

„11.I.1952: Cu ocazia zilei mele de naștere am vizitat galeriile palatului și am rămas mai mult timp la bufet la chifteluțe marinate și ardei umpluți. De asemenea, și prietenele mele Puica și Olga au fost impresionate foarte adânc.”;

„30.X.1952: Nu am fost îndrumați cum să vizităm expoziția de artă și națională. Am fost dați afară fără să vizităm toate tablourile de artă.”;

„Vizitând această expoziție am căpătat o poftă grozavă de mâncare.”;

„Am intrat indispus și am ieșit cu dureri de cap.”;

„Trăiască regele!”;

„Jos cu voi!”;

„La spânzurătoare cu voi!”

Deși, de-a lungul întregii sale existențe, presa comunistă din România nu și-a schimbat prea mult aspectul general, trebuie totuși să menționăm o oarecare liberalizare și aici, în condițiile relativei liberalizări din anii ’60-’70. Bineînțeles, fiind cu totul în slijba partidului comunist, presa înțelege să adopte atitudinea impusă de acesta în diferite contexte. De aceea, când declamarea „dragostei de veacuri a poporului român pentru poporul rus” nu a mai fost la modă, presa și-a însușit rapid noile doleanțe. De exemplu, după publicarea „Tezelor din aprilie”, represaliile din partea Kremlinului au venit și prin intermediul așa-numitului Plan Valev. Acesta preconiza crearea unor „complexe economice naționale” care nu țineau cont de frontiere și plasau România și Bulgaria în „grădina de zarzavat” a Blocului Estic. Dar presa românească nu mai era cea din urmă cu 10 ani (mai bine spus, opiniile liderilor de la București se mai schimbaseră între timp). Astfel se face că o publicație științifică românească, „Tribuna economică” – în spatele căreia recunoaștem partidul – demonstrează ridicolul Planului Valev: „Deși nu suntem geografi ca autorul de la Universitatea „Lomonosov”, am luat o hartă a țării și îndelung aplicați asupra ei, am studiat-o sub toate aspectele. Cu toate acestea, n-am reușit să înțelegem care rațiuni obiective ale forțelor de producție în socialism pot face ca pentru industrializarea regiunii Argeș, de exemplu, să aibă o „însemnătate deosebită” „apropierea relativă” de Donbas sau Kerson și să nu o aibă apropierea absolută de regiunea limitrofă Brașov, care face parte din același complex economic național? (…) În definitiv, vederile pe care la are autorul este o treabă personală a acestuia. Așa ar fi într-adevăr, dacă autorul n-ar încerca în același timp să umble cu creionul său peste harta patriei noastre. Și acest lucru nu i se poate permite!”

Și în 1968, când Ceaușescu a criticat intervenția din Cehoslovacia, presa i-a ținut isonul. Dar, ca orice minune, și aceasta a durat trei zile. Tovarășul și partidul au devenit mult mai moderați în aprecierile la adresa URSS, iar presa a acționat în consecință.

Apoi au venit „Tezele din iulie” și presa devine din ce în ce mai plicticoasă. Nicolae Ceaușescu căpătase mania vizitelor și toate ziarele vorbeau numai despre primirile acestuia în diferite capitale ale lumii. Dar dacă presa românească aproape că nu mai avea nevoie de o supraveghere a cenzurii, nu același lucru se poate spune despre cea occidentală, în special posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii”, ambele finanțate de Washington. Metodele prin care se încerca cenzurarea mesajelor acestor instituții erau din cele mai variate, mergând de la cele de ordin tehnic (bruiarea semnalului tehnic) până la agresiuni fizice (Monica Lovinescu de la „Europa Liberă” a fost bătută la Paris de un grup angajat de Ceaușescu). „Cutia cu trăncăneli”, cum era numită „Europa Liberă” de soții Ceaușescu demasca în fiecare emisiune despre România cultul personalității practicat de Nicolae Ceaușescu. Un alt angajat al acestui post de radio, Emil Georgescu, lucra pentru guvernul Statelor Unite ca editor supraveghetor al Departamentului Român din „Europa Liberă”. Pe 19 octombrie 1976, el a fost accidentat serios de niște contrabandiști francezi de stupefiante; tot accidentul a fost înscenat de serviciile secrete de spionaj ale României. După șase luni de refacere, s-a întors la microfon. Autoritățile române au încercat să-l neutralizeze prin scrisori de amenințare și de șantaj. În final, pe 28 iulie 1981, Emil Georgescu a fost înjunghiat de 22 de ori de alți doi contrabandiști francezi (care ulterior au fost arestați). Totuși, Emil Georgescu a scăpat și din această încercare, deși într-o stare foarte gravă. Trebuie spus că trei directori succesivi ai Departamentului Român de la „Europa Liberă”, Mihai Cismărescu, Noel Bernard și Vlad Georgescu, au murit de o formă de cancer galopant, foarte suspectă. Conform mărturiei aceluiași I.M. Pacepa, și corespondenții agențiilor de presă străine erau filați de Securitate.

Anii ’80 aduc cu ei o limitare și mai drastică a dreptului la informare a populației – pentru că libertatea de exprimare în presă era cu totul suprimată. Pentru a da un singur exemplu, se cuvine a aminti faptul că despre accidentul nuclear de la Cernobîl s-a aflat în România de-abia la câteva zile de la producerea lui, populația neputându-și lua toate măsurile de precauție în timp util. Apoi, reducerea la două ore a programului televiziunii publice, și acelea conținând doar omagii la adresa cuplului prezidențial, s-a înscris și ea la capitolul limitării acestui drept la informație.

Despre evenimentele de la Timișoara din 16 decembrie 1989 nu s-a aflat în presă decât de la „Europa Liberă”. De-abia când lucrurile au scăpat de sub control s-a scris în „Scânteia” despre situația din orașul de pe Bega. Iar când Ceaușescu și-a ținut discursul din 21 decembrie din Piața Palatului, tehnicienii Televiziunii Române au primit ordin clar de sus să oprească transmisiunea în momentul în care în mulțime s-au făcut auzite primele huiduieli.

După fuga dictatorului, televiziunea publică își schimbă sigla, aceasta devenind TVRL: Televiziunea Română Liberă. De fapt, întreaga presă română își câștigase – oarecum provizoriu – libertatea.

Capitolul IV: Mecanismele cenzurii

Am vorbit până acum de modul de organizare al instituțiilor cenzurale (în principal Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor), de subiecte interzise, de autori interziși, dând și câteva exemple de cărți și de articole ce n-au putut face obiectul publicării deoarece contraveneau intereselor partidului comunist. Se cuvine însă să ne facem o idee și despre modul în care era făcută cenzura, despre cum era organizată această activitate atât de necesară unui sistem totalitar.

În primul rând, cenzorii trebuia să fie inițiați în activitatea pe care urma să o presteze. Cu alte cuvinte, trebuia ca ei să fie puternic îndoctrinați, lucru care se producea în interminabile ședințe de prelucrare. Aceste ședințe de „ridicare a nivelului ideologic” erau ținute de activiști de partid, care, în primii ani ai comunismului românesc, erau mai mult ruși decât români. Pentru angajații DGPT din provincie, în cadrul acestei instituții a luat naștere Direcția Instructaj-Control, care transmitea unităților DGPT din țară instrucțiuni despre metodele și sarcinile pe care le aveau cenzorii. Un șef al serviciului dintr-o unitate teritorială a DGPT întocmea un plan de muncă, în care erau cuprinse sarcinile profesionale ale colectivului. Dacă se întâmpinau probleme, în sensul că autorii sau redacțiile nu erau de acord cu observațiile făcute de unitatea locală a Direcției, lucrările respective se trimiteau imediat la DGPT București. Aceste observații nerezolvate pe plan local erau semnalate și Direcției Instructaj-Control, printr-o notă lunară de sesizări, întocmită de șeful unității DGPT. Tot în responsabilitatea acestui șef cădea și sarcina de a informa Direcția Instructaj-Control asupra problemelor de muncă, de pildă obiectivele propuse, stilul și metodele de muncă, viața de colectiv.

Angajații DGPT locale controlau materialele primite și aprobau, pe propria răspundere, difuzarea lor în presă. Observațiile făcute la revistele locale necesitau transmiterea unor referate șefului serviciului. Pentru celelalte publicații nu era nevoie de referate, observațiile fiindu-i semnalate șefului pe cale verbală. Un responsabil politic sau un membru al redacției DGPT transmitea observațiile conducerii instituției care edita și difuza o publicație, preferabil, „pe măsura depistării greșelilor”. În cazul problemelor mai deosebite, cenzorii cereau sprijinul Direcției Instructaj-Control, cu avizul șefului DGPT locale. Se țineau registre în care cenzorii notau cu cine și ce au discutat la forul tutelar de la București și cu cine au luat legătura din partea redacției căreia îi trimiseseră observațiile lor. Acești lectori nu aveau voie să lase semne, sublinieri etc. pe pagina lecturată fără explicațiile de rigoare sau care ar fi putut genera confuzii. Paginile incomplete, cu spații albe, cu multe greșeli de corectură sau în care nu s-au făcut intervențiile cerute nu puteau primi ștampila „bun de tipar”. Aceeași soartă o aveau paginile ce primiseră observații și nu purtau mențiunea „S-a intervenit numai în locurile indicate”.

Textele încercuite trebuia să capteze întreaga atenție a cenzorului. Dacă prin încercuire era introdus un pasaj nou, acesta trebuia citit în întregime. Introducerea unui singur rând impunea citirea întregului pasaj în care fusese inserat. Atent verificată era și paginația. Erau exceptate de la orice control materialele cu aprobări speciale de la DGPT sau de la alte foruri sus-puse.

Pentru a marca un pasaj eliminat se foloseau croșetele: (…). Numai că cenzorii nu doreau ca lucrările apărute să transmită publicului faptul că acele tipărituri fuseseră cenzurate. De aceea, multă vreme, aceste croșete nu au apărut. Conducerile editurilor au purtat, în acest sens, un veritabil război cu cenzura pentru ca lucrările să apară „croșetate”. Tiberiu Avramescu relatează un episod comic al acestui război, când, la publicarea unei cărți de reportaje a lui Al. Sahia, prilejuită de o călătorie a acestuia în Uniunea Sovietică, s-a produs un mare scandal din cauza numărului mare de croșete de care era plină cartea. Cu prilejul unei manifestații de 1 mai, povestea Sahia că l-a văzut pe Stalin înconjurat de ,X…Y…Z și croșetele nu se mai terminau. Aceste puncte-puncte înlocuiau numele unor oameni politici pe care Stalin îi lichidase între timp și nu mai era voie să li se amintească nici măcar numele. În acest fel s-a văzut generalissimul Stalin înconjurat de…croșete la parada de 1 mai.

În cazul cărților, acestea trebuia să treacă prin mai multe furci caudine. O primă lectură se făcea în editură, cu observațiile autorului. A doua era lectura de redactare, în care autorul era pus să taie unele fragmente și să modifice altele. Lectura a treia cădea în sarcina unui redactor, uneori și a redactorului-șef sau chiar a directorului editurii. După ce trecea de acest stadiu, cartea era trimisă la DGPT, unde mai era o dată sau de două ori citită. După 1977, anul desființării cenzurii oficiale, lectura se făcea prin sondaj la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, iar prin anii ’80, observațiile veneau de la Secția de Propagandă. Într-o vreme, aici era șef Dumitru Popescu. Iată o caracterizare a acestuia făcută de I.M. Pacepa: „Neobișnuit de inteligent, era considerat de Ceaușescu geniul propagandei. De la descoperirea sa, în 1968, Popescu scrisese majoritatea cuvântărilor lui. Semeț și arogant, era renumit prin modul de a fi disprețuitor și dur cu subordonații săi. „Nu întreba de ce!”, obișnuia să spună când dădea un ordin. „Fă doar ce-ți spun! Eu sunt Dumnezeul tău!” De aceea, în rândul activiștilor de partid, numele său a devenit Popescu-Dumnezeu, iar el era foarte mândru de aceasta”.

Ideea cu ștampila dispăruse. Editurile făceau ele observațiile pe care le considerau necesare, iar de observațiile venite de la CCES se putea să nu se țină cont. Tiberiu Avramescu rememorează un fapt semnificativ pentru modul în care răspunderea pentru publicarea cărților era pasată editurilor. Având în plan tipărirea unei cărți „cu probleme”, T. Avramescu îi cere sprijinul unui funcționar influent de la CCES, cu care se afla în relații de prietenie. Acesta îl ajută, amintindu-i însă: „Tiberiu, noi ți-am dat drumul, dar să știi că n-o să recunoaștem niciodată!”

Metodele cenzurii au fost și de natură economică. În cazul editurilor, se făceau așa-numitele planuri editoriale, ce cuprindeau un număr maxim de lucrări ce puteau apărea într-un an, la toate editurile (acest număr maxim era cam de 3000 de lucrări). Ce depășea planul editorial, nu se publica în acel an. Prin anii ’80, o idee venită de la Elena Ceaușescu era menită a reduce drastic numărul traducerilor în română (în special, a celor din limbile țărilor capitaliste). Mergând pe principiul reciprocității, Elena Ceaușescu propunea să se traducă în română tot atâtea cărți câte se traduc în franceză, de exemplu, din română. Decalajul era evident. În Occident abia dacă se traduceau două-trei cărți românești pe an, pe când literatura vestică producea infinit mai mult decât cea română (căreia nu trebuie să i se subestimeze meritele, dar care nici nu trebuie să fie supraevaluată). Prin urmare, românii puteau citi maxim două-trei cărți occidentale pe an (în cazuri fericite), având în schimb la dispoziție șapte-opt titluri din literaturile „vecine și prietene” bulgară, sârbă, ucraineană etc.

O altă idee năstrușnică limita numărul de lucrări pe care un autor le putea publica în decursul unui an la una singură. Autorul, anul și cartea. La aceasta, scriitorii și editurile au reacționat prin folosirea din plin a pseudonimelor, iar alteori, editurile nu mai dădeau autorul. Aceeași stratagemă, a publicării cărților fără menționarea autorului, o foloseau editorii în cazul scriitorilor interziși.

Dacă, în ciuda tuturor precauțiilor, apăreau cărți cu probleme, cenzura (oficială sau neoficială) avea la dispoziție două metode de a-și corecta scăparea. Una era aceea de a retrage imediat toate exemplarele din librării și de a le da la topit (cum s-a întâmplat cu volumul Anei Blandiana cu motanul Arpagic). A doua, mai costisitoare, era următoarea: se retrăgea cartea, se rupea pagina cu probleme, se retipărea o altă pagină fără greșeli, se lipea în locul respectiv și cartea lua din nou drumul librăriilor.

În 1968, la Editura pentru Literatură a apărut cartea lui Nicolae Manolescu „Antologia poeziei române moderne”. Aceasta conținea poeți precum Radu Gyr, Nichifor Crainic, Aron Cotruș (poeți trecuți de comuniști la categoria „legionari”), dar nu-i amintea pe Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Maria Banuș și alții care serviseră proletcultismului. Cineva (Eugen Jebeleanu, e de presupus) s-a plâns „sus” de omiterea sa intenționată din lucrarea și cartea s-a retras după câteva zile. Dar represiunile nu s-au oprit aici. Editura pentru Literatură, care era o editură mare, a fost „spartă” în edituri mai mici și, prin urmare, mai ușor de controlat. Așa au apărut Editura Minerva, Editura Eminescu, Editura Albatros, Editura Ion Creangă.

Însuși faptul că, în presă, trebuia urmat un model – „Scânteia” – reprezintă o modalitate de cenzură. Iar în ceea ce privește respectarea principiului încrucișării surselor, nici pomeneală de așa ceva. În 1968, Agerpress a avut un singur corespondent în Cehoslovacia (în persoana lui Dumitru Tinu). Neavând voie să verifice o informație din mai multe surse – celelalte erau, în orice caz, ziarele și agențiile țărilor socialiste, care oricum spuneau toate cam același lucru – presa română era sortită să practice o dezinformare și prin omisiune.

Pentru a încheia și acest capitol, într-o notă amuzantă de astă dată, să arătăm observațiile pe care le face un cenzor în ziarul „Dobrogea Nouă” din 3.X.1949:

„Poezia „Nu vrem războiul!” începe astfel: „Treziți-vă! Priviți-vă! Uniți-vă! Din toată lumea astăzi proletari!” Când e știut că proletarii din toată lumea luptă azi pentru pace, pentru victoria socialismului, „Dobrogea Nouă”, prin Constantin Smoici, le strigă „Treziți-vă!”, apoi le spune „Priviți-vă!”, asta ce-o mai fi vrând să-nsemne? Și tonul general al celor trei versuri este pueril”.

Capitolul V: Studiu de caz-Scînteia

Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a demarat din 1944, de când și-a început apariția legală, o adevărată campanie belică împotriva așa-zișilor “dușmani ai poporului” (aceștia fiind membri ai partidelor istorice, legionari, chiaburi și moșieri, ofițeri de carieră, ziariști, universitari, ingineri, industriași și orice alte categorii care nu aderaseră la comunismul impus cu forță). Mașinăria a funcționat mai întîi la nivel lingvistic, în chip violent, ziarul analizat aici și ideologia care îl animă (împreună cu Partidul care îl tutela) rîvnind să dobîndească o corporalitate demonstrativă, tocmai pentru a-și legitima inclusiv atacurile viscerale.Dar tendința de corporalizare nu se oprește, aici, ci continuă: despre clasa muncitoare se repetă obsesiv în discursurile ideologice ale epocii că este “șira spinării a tuturor forțelor democratice” sau “pumnul de fier al unității și forței”, “creierul” acestei făpturi frankensteiniene fiind alcătuit dintr-un cvintet (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Petru Groza) . Ministrul Justiției din primii ani ai comunismului românesc, Lucrețiu Pătrășcanu, va afirmă ritos la un moment dat că Tribunalul poporului a devenit o “ființă adevărată” odată cu Legea pentru urmărirea și sancționarea vinovaților de dezastrul țării și de crime de război. Se cuvine precizat, apoi, că fotografia cea mai mediatizată în Scânteia (pentru perioada 1944-1950) a vreunui lider comunist este aceea a lui Stalin (apoi a lui Gheorghiu-Dej si a Anei Pauker), arhetipul agresorului de la care liderii comunisti români se împărtăsesc cu o admirație de ucenici rîvnitori.

"Prima echipă a Scînteii a fost, din declarațiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeți și oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul șef de atunci, Miron Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf și de un grămătic să-i facă articolele inteligibile”. Îndeobște, întreaga echipă era atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan, fiecare avea un cusur. Așadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de pușcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care știa mai bine ungurește decât românește, Stela Moghioroș, care știa mai bine rusește decât românește și Matei Socor, care știa mai bine muzică decât gazetărie”.

Singurul care mai avusese experiență gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacție. Așadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului Scînteia din 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesioniști, în ceea ce privește gazetăria. Brucan a ocupat postul de redactor-șef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forța a populației țărănești în gospodăriile colective și ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comuniști."

Cu timpul, au fost aduși în redacție Nestor Ignat, Ion Călugăru și Traian Șelmaru, pentru ca „să se mai întărească compoziția culturală a colectivului redacțional”, după cum menționează Brucan în aceeași carte. Cu toate acestea, reticența lui Iosif Chișinevschi față de noii „intruși”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacție câțiva „muncitori fruntași”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacție și „industria grea”."

În primul an de publicare legală a Scînteii, celelalte gazete de pe piață erau realizate profesional așa că, spune Silviu Brucan, „eram siliți să facem față concurenței. Bătălia pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile ziarului este că, limba de lemn nu-și făcuse încă apariția, iar „dușmanii poporului” (legionari, universitari, chiaburi și moșieri etc.) erau aspru și violent criticați. . Instrumentat de comuniști în ziarul Scânteia a fost limbajul violent, pe categorii de termeni morali. Astfel, o prima categorie de termeni îi califică pe așa-zișii “dușmani ai poporului” în sfera imoralității infracționale. Aceștia sunt “gangsteri”, “tâlhari”, “bandiți”, “răufăcători”, “asasini”, “mardeiași”, “borfași”, “degenerați”, “potlogari”, “canalii”, “paraziți”, “huligani”, “lepădături”, “secături”, “șnapani”, “jecmanitori”, “elemente necinstite”, “mâna criminală”, “trântori”, “tripoteuri”, “triseuri”, prin această terminologie variată comuniștii urmărind să-i consacre pe opozanții lor în toate categoriile infracționale posibile (inclusiv în cele argotice), fapt care ar fi justificat punerea după gratii a acestora. Presupușii “dușmani ai poporului” sînt, apoi, grupați într-o “șleahta”, “tagma”, “gașcă”, “cârdășie”, “bandă”, “haită”, “clica” (reacționară), “hoardă” (a fiarei), “rețele”, “detașamente ale urei și persecuției șovine”, “agenturi”, diferitele forme colective de încadrare urmărind să justifice măcar teoretic de ce Partidul și Tribunalul Poporului vor acționa “fără cruțare”, “crunt”, preconizînd o represiune masivă împotriva presupușilor infractori. O altă categorie de termeni îi include pe “dușmanii poporului” în subspecia “lacheilor” (fascismului etc.), “mercenarilor”, “slugilor” (plecate ale reacțiunii) și “slugoilor” (hiperbolizare în spiritul epocii) “argaților” (zeloși ai moșierilor), “cozilor de topor”, pentru a sublinia structura ignobilă, inferioară uman, colaboraționistă a acestora. Această condiție de “pleava a țării” catalizează spre următoarea orientare de care vor fi acuzați “dușmanii poporului”: nimic mai simplu că ei să fie sau să devină “trădători” (ai clasei muncitoare și ai neamului românesc), “spioni” (în solda anglo-americanilor), “profitorii de ieri, sabotorii de mâine”, “agenți provocatori”, “diversioniști”, “reacționari”, “afaceriști”, “carieriști”, “complotiști”, “vânduți”, “Iude”, “farisei” (ai democrației), “gheșeftari istorici”, “zarafi”, “lefegii”, “misiți fără patrie”. De aceea, se scandează “Moarte trădătorilor!” Prin această trăsătură se pedalează pe un patriotism demagogic și gregar, insistindu-se și asupra unei acuze financiare la care publicul ar fi fost sensibil în condițiile pierderilor masive suferite de România în timpul celui de-al doilea război mondial și ale refacerii ei după instalarea forțată a comunismului, când țara avea parte de o mizerie nedisimulată nici chiar de patronii ei ideologici. Calificativele morale cu care acuzatorii se năpustesc în avalanșă rîvnesc, și ele, să desăvîrșească degradarea umană a celor vizați, care sunt catalogați drept “nemernici”, “îngâmfați”, “înșelători”, “nedemni”, “veroși”, “hrăpăreți, “vicleni”, “mișei”, “mârșăvi”, “infami”, “odioși”, “hidoși”, “oribili”, “scelerați”, “fioroși”, “josnici”. De aceea, se scandează “În lături, netrebnici!”

Dezonorarea și umilirea lingvistică a “dușmanilor poporului” merge progresiv, de la condiția inferioară de “lachei” ajungîndu-se la o ridicare în rang a acuzaților care devin “monștri”, “brute sângeroase”, “satrapi”, “bestii” (trădătoare de popor), “dihănii” (fasciste), “călăi” (ai omenirii), “balaur”, “fiare” (“care rânjesc” fiindcă sunt încolțite), “fiară crucii cu gheare” (drept care se scandează “Moarte lor!”). Iuliu Maniu este acuzat că fiind “Sfinxul de la Badacini”. “Dușmanii poporului” sînt catalogați în mod obsesiv drept “cei ce sug sângele și vlagă poporului”, imaginarul lingvistic comunist vizînd aici, la nivel de mental colectiv, condiția de vampiri a celor incriminați; calificativul este mai totdeauna de “sângeros”, sîngele fiind hrană predilectă a vampirului care, din această pricina, trebuie ucis. Ion Antonescu este, cel mai adesea, un “mareșal sângeros”, de pildă.

Batjocorirea continuă printr-o altă dimensiune. În 1948, în Scânteia, apare (în patru episoade) celebrul articol al lui Sorin Toma pe marginea poeziei lui Tudor Arghezi, articol intitulat “Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, în care, printre altele, acuzând pestilențialul poetic al lui Tudor Arghezi, autorul sancționează un “urat mirositor vocabular”. Mai întîi, este speculată ideea de “plagă”, de molima, “pecingine”, “cloaca murdară”, “dușmanii poporului” fiind purtători de “venin fascist” de obicei, drept care țară este “infectată” și infestată de otrăvitori (agenții “infecției” fiind ziariștii legionari ori antonescieni, dar nu numai ei, că “otrăvitori de suflete”, ci și universitarii “huligani” că otrăvitori ai studențimii) și de “buruieni veninoase.Să vedem, însă, cum se manifestă “otravă” împroșcată de ziariștii atît de blamați. Cîteva fragmente din articolul “Procesul a trei ziariști fasciști” (ziariști care, de altfel, s-au manifestat, o parte dintre ei, printr-un limbaj extrem de violent în perioada interbelică), semnat cu patos revoluționar de Horia Liman în Scânteia :“Sunt cavalerii unui apocalips provocat cu cinism, metodic, după un plan scelerat, pentru un blid de linte sau un sac de aur. Cavalerii condeiului otrăvit n’au însă nimic interesant, că înfățișare, la prima vedere. Intră toți – turmă – puțin intimidați de perspectiva cea nouă ce li se oferă, lor, criminalilor… /…/ Trei huligani, trei amatori de spectacole sângeroase. Toți trei au incitat la crime, au aplaudat vandalismele săvârșite de elevii credincioși ai scrisului lor, au rânjit la vederea ruinelor, a prăpădului provocat de propria lor explozie de ura și demență. Sunt autorii morali ai dezastrelor pe cari le-au dirijat cu o voluptate neroniană, zi de zi, cu tenacitate diabolică. /…/ În jurul lor se deslușesc doar flăcări fluturate spre cerul întunecat, doar crime, doar dare de sânge care nici o clipă n’au avut răgaz să se închege /…/ Numele trinității din boxa duhnesc a sânge. Infectează aerul și scârbesc”.

Treptele agresiunii sînt parcurse ierarhic, ajungîndu-se la o condiție putridă a “dușmanilor poporului”: aceștia sînt “găunoși”, “elemente descompuse”, “rămășițe” (adică resturi, ruine umane) intrate în putrefacție, revelate prin “putregaiul fascist” (sau “putregaiul moral al burgheziei”) și “puroiul legionar”, drept care poporul și Partidul simt, pe lîngă “nemărginită revoltă”, “scârbă și dezgust”. Limbajul coroziv legat de putrid este completat, în această retorică agresivă, de o dimensiune funerară ofensatoare, “dușmanii poporului” fiind considerați niște “cioclii ai proprietății țărănești”, “ramoliți și “strigoi” ori “paiațe” (oameni goi, carcase). În editorialul nesemnat intitulat “Chipurile lor…” din Scânteia (An XVI, nr. 519, 9 mai 1946), zugrăvirea acuzaților din “procesul marii trădări” intentat lui Ion Antonescu și colaboratorilor săi atinge apogeul prin batjocorirea verbală și sublinierea decrepitudinii celor incriminați. Sugestia este aceea că, fiind “morți” din punct de vedere moral, ei pot fi uciși fizic, fără că nimeni să se simtă vinovat pentru această, tocmai pentru că ar purta pe trup semnele morții iminente, ale putrezirii de vii. Iată cîteva secvențe ilustrative din acest editorial: “fețele lor, descărnate, livide ori pământii, brăzdate de sbarcituri cari nu sunt urmele unui travaliu al gândirii, ci pielea boțită a cărnii unor trupuri din care a pierit tot ceeace constitue demnitatea și măreția unui om, credință într’o ideie, fetele lor tremurătoare, crispate, căzute, cu buzele vinete, cu câte un rictus intermitent, de nevropați sau posedați, că și calmul aparent al unora dintr’inșii, este oglindă aceleiași lipse de speranțe”. Se sugerează că acuzații sînt niște ipostaze ale omului degradat, niște stafii și “foști oameni”, care au început deja să putrezească. Iată cîteva portrete intenționat construite pe ideea de decrepitudine: Constantin Pantazi (general) este o “figura caragialescă” dominată (ni se spune în transcrierea “Procesului Ion Antonescu” din același număr al Scânteii) de un “bâlbâit dezgustător”; alt general, Picki Vasiliu, are “față cenușie, la fel de descărnată, cu cărarea părului alb și rar, trasă dreapta prin creștet, cu glasul mieros”; “gură îi joacă într’un tic nervos, tremurat spasmodic, involuntar, că o expresie carnală a dezagregării materiei vii”; Traian Brăileanu este “stors, desarticulat, cu chelia semănată de peri cărunți, țepoși, că o perie tocită, cu gură știrbă din care cuvintele ies inconsistente, gelatinoase”; Ion Petrovicescu este “sbarcit și negru, cu gesturi iuți de nevăstuică sau de isteric”; alt acuzat, Busila, are “aceiași inconsistența fizică a obrajilor căzuți”; Radu Lecca este “negru-vânat la față” (în extrasele din “Procesul Ion Antonescu” din același număr al Scânteii, Radu Lecca este portretizat astfel: “Hidos, cu obrajii buhăiți și mâncați de vicii, Lecca își ascunde rapacitatea sub masca nesimțirii”); Eugen Cristescu are “ticul des al limbii scoase mecanic din trei în trei clipe, lingandu-și mașinal colțul drept al gurii”. După cum se vede, acuzatorii vizează să demoleze mai întîi aspectul fizic al victimelor degradate pînă la ipostază de cadavre vii. O insistență aparte este acordată gurii, chipului (ochilor apoși), cheliei și obrajilor, toate cele patru elemente dorindu-se a fi maculate de o senectute decrepită, dominată de o transpirație cleioasă și de o buhăială pe care acuzatorii o doresc a fi porcină. Atunci cînd la stîlpul infamiei se află o femeie “dușman al poporului”, acuzatorii o maculează prin raportarea la condiția de tîrfă, chiar dacă termenul nu este folosit că atare.

Un text virulent împotriva lui Iuliu Maniu este semnat în 1946 de Ion Călugăru, purtînd titlul “Mortul care le trebuie”. Autorul îi proiectează pe liderii partidelor istorice că pe niște pensionari amatori și profitori ai înmormîntărilor, figura centrală vizată fiind, însă, așa cum am spus, a lui Iuliu Maniu care și înainte, și în timpul, și după procesul lui Ion Antonescu, a vorbit despre acesta că despre un patriot.

“În multe orașele de provincie /scrie Ion Călugăru, n.n./ există câte un pensionar mititeluț, plin de ticuri, naselnic, certăreț, care mai mult tânjește decât traeste. Timpul trece pe lângă dansul și îl înspăimântă parcă ar fi un torent. Molcome, risipite în negura sunt zilele târgoveților, însă, pensionarul le simte repezite, nebunatece, ofense pentru dulcea lui bătrânețe. Totuși, când dricarii drapează o casă și apar steagurile de doliu și dricul condus de cioclii în uniformă de diplomați, înfățișarea, umoarea bătrânelului ponosit se schimbă. Devine alt om, altă personalitate. /…/ S-ar putea spune că unică bucurie ce i-a mai rămas în cenușia-i existența, marea lui preocupare este să participe la toate înmormântările.”

Într-un alt text din același an, Iuliu Maniu este înfățișat din nou în mod ofensator, decrepitudinea fiind subliniată în cazul său astfel: ni se spune că vorbele îi sunt o “pârâitură penibilă”, liderul Partidului Național Țărănesc fiind “găunos” și “în pragul ramolismentului”. Însuși directorul Scânteii, Miron Constantinescu, va încerca o maculare cu orientare postumă în editorialul sau împotriva unei celebre familii liberale, încheindu-și textul cu o profeție ritoasa – “Iar pe cavoul familiei Brătianu, oamenii viitorului vor scrie: Aici zac rămășițele familiei Brătianu/Care și-a clădit huzurul/Pe jaf, înșelătorie și asasinat”. Criptocomuniștii de după revoluția din 1989 în România îi vor urmă tactică atunci cînd, la o demonstrație împotriva Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat, îi vor trimite liderului acestuia, Corneliu Coposu (fost deținut politic timp de aproape două decenii în închisorile comuniste din România), că dar, un sicriu.

Dezonorarea care a urcat treptele ierarhiei are un scop clar în acest caz: dat fiind că “dușmanii poporului” alcătuiesc un monstru cu mai multe capete (că în basme și mituri), comuniștii se doresc a fi mintuitorii și salvatorii care ucid balaurul, adică niște eroi întemeietori, tocmai pentru că acțiunea lor este una violență și are ardoarea crimei întemeietoare.Dar, deoarece crima (oricît de întemeietoare s-ar dori ea) nu este legitimă, ci abuzivă și violatoare de lege, comuniștii îndeplinesc, de fapt, funcția unui monstru care uzurpă locul de drept al regelui uns și ales.

În perioada de aproximativ opt ani (1944-1951), materialele aveau un pronunțat atac asupra „ororilor antonesciene” și a legionarilor. Fără îndoială însă, atacul comunist avea în vizor pe oricine era sau se considera necomunist, decretând în acesta un „dușman al poporului”. Cu alte cuvinte, aveai la îndemâna doua căi, fie te supui orânduirii impuse cu forța de socialiști, te reeduci și accepți regulile „jocului”, fie accepți să mori în propria lege și să devii disident.

Un articol, evident anti-nazist, semnat de Silviu Brucan, sugerează din titlu ideea de zdrobire, de nimicire a „fiarei naziste și a uneltelor ei din țară”. Acest text vetuperant nu făcea altceva decât să îndemne „clasa muncitoare din România”, să lupte împotriva „călăilor naziști, antonescieni și legionari”, cu scopul de „a ridica România democrată de mâine”. Pentru a accentua și demonstra cele spuse mai sus referitor la textul semnat de Brucan, iată în continuare un scurt fragment:

„Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciți”

După ce a dat cea mai grea contribuție de jertfă românească pe altarul măreței lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste și a uneltelor ei din țară, aducând sprijinul cel mai prețios, cel mai dârz, plin de abnegație și sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste.Cu elan patriotic, cu o hotărâre nezdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucției țării după devastările, jafurile și nelegiuirile bestiale ale călăilor naziști, antonescieni și legionari, pășind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine.”

Pe prima pagină apăreau de obicei articole acuzatoare ce instigau la lupta împotriva fasciștilor și naziștilor. Articolul „Canalia fascistă lucrează” este un alt text calomniator publicat în 13 octombrie 1944 în numărul 22. Iată un fragment ce era dedicat „oamenilor muncii”:

„Uneltele hitleriste pot fi înlăturate numai prin unirea și solidaritatea muncitorilor. Prin lupta dârză, muncitorimea, alături de toate forțele democratice va ști să impună direcțiunii dela SET și guvernului însuși, înlăturarea tuturor dușmanilor poporului român, din aparatul de stat și din intreprinderile industriale și comerciale.”

Sărbătorile naționale precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile Scânteii așa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice, tovarășului Stalin și tuturor „oamenilor muncii”. Numărul 49 din 8 noiembrie 1944 dedicat „Marii Revoluții Proletare Socialiste din octombrie 1917”, are un surplus de 12 pagini. Din toate aceste pagini, nici măcar una nu aduce cititorilor un gram de informație, alta decât cuvântări, statistici agricole ale U.R.S.S. și telegrame omagiale în cinstea lui Stalin.

În cele ce urmează sunt prezentate succint câteva titluri ce se revărsau în paginile numărului „mamut”, care abunda în elogii la adresa fratelui de la răsărit, un frate de la care România va învăța multe lucruri. Așadar, iată câteve titluri „incitante”: „Trăiască Marea Revoluție Socialistă din octombrie”, „Armata Roșie”, „Uniunea Sovietică – salvatoarea omenirii”, „Cinematografia sovietică” sau „Eroii muncii” din care un pasaj este demn de reținut: „Munca este o datorie de onoare. Cine nu muncește nu mănâncă. Așa sună art. 12 din Constituția U.R.S.S.. După acest principiu s’a călăuzit poporul muncitor sovietic în munca sa titanică de a duce și susține războiul sfânt pentru apărarea Patriei”.

Atitudinea critică, influențele reciproce dintre membrii grupurilor, tradițiile, cultura sunt toate eludate, eliminate. În esență, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”, iar în acest caz, presa acționează ca un declanșator infailibil de comportament social programat și poate determina orientarea în direcția dorită, a atitudinii și comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui Ceaușescu, propaganda și manipularea erau la ordinea zilei. În fața forței imense a mass-media, indivizii erau dezarmați, intoxicați și hrăniți cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parțiale cu minciuni credibile, creează într-un final acel produs hibrid numit de comuniști „informație oficială”. Ziariștii erau obligați să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o imagine falsă a realității reușitelor și progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimente dispar și sunt înlocuite cu expresii și cuvinte doctrinare plate cu limbă de lemn.

Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine care este prezentă în materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă și să prezinte doar imaginea unei societăți perfecte.

În România, în afară de presa aservită puterii, încă de la înființarea sa din 1956, Televiziune națională a însemnat principalul instrument al propagandei și manipulării populației. Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice, televiziunea a avut rolul de îndoctrinare, unde ideologul stalinist și editorul principal al organului de partid Scînteia, Silviu Brucan, a devenit – prin rotația cadrelor – și directorul TVR.

Cum spunea și Joseph Goebbels – „marele tribun al viului grai și un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant și de cinic” – „propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-și ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”. Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofițeri și cinci sute de angajați care munceau non-stop la manipularea informației, căci tot „micului doctor” i se atribuie și următoarea expresie: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, căci „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu, același Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obține un anumit efect”.

După 30 decembrie 1947, abdicarea regeleui a fost infațisată o decizie amiabilă, un pas natural al evoluției statului. La scurt timp după aceea,înainte ca regele să plece din țara (plecarea fiind pe 3 ianuarie), începe campania de defăimare a monarhiei prin intermediul presei, o campanie foarte aprigră cu scopul de a ponegri trecutul monarhic și fostul regim și, implicit, ridicarea în slăvi a noii republici populare., „Scânteia” va juca un rol crucial in această campanie– ca organ de presă central al partidului . În luna ianuarie, ziarul publică numeroase materiale antimonarhiste, promovând ideile pe care istoriografia avea să le preia imediat după aceea.

"Numărul din 2 ianuarie debutează cu un articol semnat de Sorin Toma: De la monarhia burghezo-moșierească la Republica Populară. Autorul prezintă monarhia ca o instituție „neatârnată de voința poporului” ce a servit drept scut pentru interesele claselor exploatatoare, iar anii regimului monarhic ca pe „ani de sărăcie, ani de robie, ani de cufundare a poporuui român în nenorociri din ce în ce mai mari”. Toma face și o scurtă istorie a monarhiei pornind de la întrebarea: „cine și de ce a adus în țara noastră dinastia Hohenzollern – Sigmaringen?” Potrivit acestuia, Carol a fost adus în țară de reprezentanții marii moșierimi și burghezii pentru a „înăbuși lupta țărănimii” (pe care Cuza ar fi susținut-o) și pentru a apăra interesele capitalului străin (cu precădere german). Așadar, istoria monarhiei este „istoria înăbușirii mișcărilor țărănești”, a „prigonirii vechii mișcări socialiste”, a „aruncării în ilegalitate a partidului clasei muncitoare”, a „nesocotirii sistematice a voinței poporului” și, nu în ultimul rând, „istoria alunecării spre fascism”. Toate aceste idei le vom regăsi în viitoarea istoriografie la capitolul criticilor aduse monarhiei.

Un alt articol caracterizează monarhia ca fiind o „rămășiță feudală, o instituție care reprezenta o rămășiță a dominației burghezo-moșierești”; vorbește, de asemenea, despre „bilanțul sângeros” al celor opt decenii de regim monarhic. În plus, se susține că regele ar fi sprijinit încercările „reacțiunii” de a începe în România un război civil împotriva forțelor democratice.

În numărul din 9 ianuarie, Tudor Savin semnează un articol cu titlul De ce eram popor sărac în țară bogată? în care prezintă în detaliu posesiunile monarhiei, „instituția profund reacționară care se opunea dezvoltării democratice a țării”. Savin enumeră toate moșiile deținute de familia regală și suprafața fiecăreia, precum și băncile și întreprinderile la care membrii familiei regale aveau acțiuni. Se conturează astfel imaginea regilor ca cei mai mari moșieri, fabricanți și bancheri din țară. În plus, autorul articolului pune accent pe legăturile familiei regale cu fabricanții de armament, trăgând concluzia că „tronul se înhăitase cu fabricanții de armament și cu provocatorii de război” contribuind astfel la furnizarea armamentului necesar „împlinirii planurilor de agresiune ale imperialiștilor.”

Un articol din 11 ianuarie aduce în discuție un aspect inedit al comparației monarhie – republică: statutul femeii și cum se schimbă acesta odată cu proclamarea republicii. Articolul, semnat de Sidy Toma, are un titlu foarte grăitor: Roabă sub monarhie, liberă în Republica Populară!.Autoarea – mama lui Sorin Toma – susține că în timpul monarhiei femeile „erau privite chiar ca niște roabe”, că nu le-au fost acordate drepturi și erau mereu „puse în inferioritate”. Mai mult decât atât, fostul regim dorea să le facă pe femei să se considere „mai slabe, mai proaste”, pentru ca ele să nu se poată ridica împotriva guvernării sau să nu se amestece în politică."

În schimb, guvernarea democratică a Partidului Comunist le-a acordat drept de vot, iar schimbarea regimului era echivalentul unei garanții de pace, pace pe care femeile – în calitate, de mame, soții sau fiice – o prețuiesc încă și mai mult decât bărbații. Iar această garanție a păcii nu putea fi posibilă în timpul vechiului regim deoarece „monarhiile reacționare nu se pot susține fără războaie ucigătoare”. Alt element interesant în articolul semnat de Sidy Toma este faptul că aceasta o aduce în discuție pe Regina-Mamă Elena, o prezență extrem de rară în istoriografia comunistă. Mai întâi, ea spune că – în contextul foametei din țară – regele și mama sa nu au donat decât două vagoane de cereale din toată recolta adunată de pe cele 150.000 de hectare stăpânite de Casa Regală. Apoi, Sidy Toma susține că în iarna anului 1947, regina Elena refuză să semneze un apel al C.A.R.S. cu privire la ajutorarea celor afectați de foamete.

Un anume S.B. publică în numărul din 14 ianuarie un articol cu privire la, spune el, unul din cele mai mari secrete de stat ale burgheziei: lista civilă.De la „modesta sumă” pe care regele o primea în 1911, se ajunge la 70 de milioane pe an, bani cu care, potrivit autorului acestui articol, „se putea cumpăra pâine pe o lună întregii populații actuale a capitalei”. S.B. susține că suma exactă a listei civile a fost păstrată mereu secretă, astfel încât deși tot soiul de afaceri politice ajungeau la urechile publicului, totuși cuantumul listei civile rămânea necunoscut. În plus, el încearcă să explice de ce burghezia și moșierimea, care l-au adus pe principele străin în țară, au fost atât de generoase față de acesta: mai întâi, pentru că aveau nevoie de rege și trebuiau să îl plătească pentru ca acesta să le apere interesele; apoi, pentru că regele trebuia să fie „cointeresat” în afacerile burgheziei. Autorul articolului îi acuză, pe rând, pe Carol I și Carol al II-lea, iar la sfârșit aduce vorba și de regele Mihai.

Alte articole din același ziar prezintă experiențele țăranilor de pe moșiile regale, urmărind a demonstra caracterul exploatator al dinastiei prin comparații între luxul castelelor și palatelor și condițiile mizere în care trăiau țăranii și muncitorii de pe proprietățile Casei Regale. De asemenea, „Scânteia” oferă și mai multe caricaturi cu și despre dinastie: Stâlpii monarhiei, Ce vezi când privești Coroana mai deaproape, Ce a însemnat monarhia.

Dacă în luna ianuarie ziarul „Scânteia” publică multe articole despre monarhie, ulterior numărul acestora va scădea pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul 30 decembrie 1947. În luna mai, monarhia revine ca subiect în mai multe articole propagandistice, cu ocazia hotărârii Consiliului de Miniștri de a trece în proprietatea statului bunurile fostei familii regale. După aceea, subiectul este trecut sub tăcere, pentru a reapărea doar sporadic.

Pe data de 5 martie 1953 I.V. Stalin încetase din viață,cel care din perspectivă istorică s-a dovedit a fi, cel mai mare „călău-zitor” al popoarelor! În 6 martie 1953, Scânteia anunță tragicul eveniment într-un chenar negru. Se încep în toată țară adunări de doliu mulți scriitori fiind invitați să dedice imnuri de slavă.

În Scânteia, din 8 martie 1953, deplâng moartea tătucului, între alții (activiști de partid, miniștri, directori de mari întreprinderi, stahanoviști, muncitori, țărani, intelectuali, studenți, elevi, pionieri etc., într-un cor bine orchestrat de ideologii ziarului – redactor-șef al Scânteii: Sorin Toma), și numeroși scriitori: Mihail Sadoveanu, Marele geniu al omenirii progresiste; G. Călinescu, O figură gigantică a istoriei, la care s-au adăugat în zilele următoare: acad. Raluca Ripan, Eugen Frunză, acad. Ștefan Vencov, Jules Cazaban, acad. Traian Săvulescu, Dan Deșliu, Maria Banuș, Camil Petrescu, V. Em. Galan ș.a. Între cei care au deplâns moartea lui Stalin se numără și Petru Dumitriu.

Acesta a trimis redacției un manuscris (nu se știe dacă din proprie inițiativa sau nu), ce a fost păstrat în arhiva domnului Nestor Ignat, fost, între 1945-1962, redactor și redactor- șef adjunct la Scânteia, calitate în care a ținut legătura cu o parte din scriitorii de seamă ai vremii,fiind ai ziarului.Unii îi trimiteau și scrisori, pentru a negocia anumite cuvinte sau pasaje din articole (G. Călinescu, de pildă), alții – ca să-i mulțumească pentru drepturile de autor primite (Demostene Botez).

Fragmente minime din articolul lui Petru Dumitriu, intitulat Meditații asupra vieții, au fost publicate în numărul din 8 martie 1953 al Scânteii, cu titlul Viu între vii. Merită să comparăm cele două texte, pentru a vedea ce anume a păstrat cenzura, ce a eliminat și ce a introdus în articolul publicat în Scânteia.

La data respectivă, Petru Dumitriu era un scriitor consacrat. Publicase peste zece cărți (între care și „celebrul” roman, Drum fără pulbere, plus capitole importante din Pasărea furtunii ).

Meditații asupra vieții
(textul din manuscris)

Moartea unui om care ne este apropiat e un prilej și un imbold de meditare asupra vieții. Meditare rodnică, izvorâtoare de hotărâri și de fapte. Moartea pune viața celui dispărut, întreagă, în talgerul unei cumpene. Se statornicește un bilanț al faptelor lui; e ceea ce se numește, pentru oamenii mari, „judecata istoriei”. Dar această judecată există pentru toți, mari și mici; e valabilă pentru fiecare din noi; căci ea e judecata cercului mai larg sau restrâns al celor ce nu cunosc judecata oamenilor, judecata semenilor noștri. Acest ultim eveniment al vieții omenești, ultima suflare, ultima bătaie de inimă, are o mare și gravă importanță. Împarte pentru totdeauna lucrurile și umbrele asupra istoriei unei vieți și ne face pe noi, cei rămași în viață – cu rostul de-a duce mai departe călătoria, de-a continua, în roluri mari sau mărunte, tragedia optimistă a omenirii – să ne gândim cum ne vom împărți, cum ne vom gospodări, de-acum înainte, faptele și energiile.
Această clipă solemnă, în care te oprești și meditezi asupra vieții celui dispărut și asupra vieții tale, vine la moartea fiecărui om apropiat sau numai cunoscut.
Când însă cel adormit este Iosif Vissarionovici Stalin, se întâmplă un lucru nou: sentimentele și gândurile îndurerate și grave, unesc nu numai un cerc mai mult sau mai puțin restrâns de oameni, care-l cunoșteau și iubeau pe cel dispărut, ci unesc, în întreaga omenire ce trăiește, se frământă, se bucură, suferă, dorește și nădăjduiește în ziua aceasta, pe suprafața planetei.
În pădurile boreale, în orezării mlăștinoase, sub cerul tropicelor, în orașele de metal și beton, înecate în fum de furnale, sau în orașe vechi și liniștite, cu universități medievale în mijloc; pe puntea vaselor bătute de vânturile oceanelor, în avioanele ce vibrează de puterea dezlănțuită a motoarelor; în case țărănești și în uzine, în cabinetul de lucru al savanților și la masa de scris a poeților, nenumărați oameni de toate vârstele și de toate felurile au stat să se gândească asupra acestei mari existențe încheiate, asupra acestui bărbat unic, a cărui inimă nu mai bate. Au încercat să-i cuprindă istoria acestei vieți, să-și dea seama de locul pe care-l va ocupa ea în epopeea omenirii. Și apoi s-au întors asupra propriei lor vieți, întrebându-se: Deci, ce trebuie să facem de-aici înainte?
Te vei întreba: oare mă voi măsura eu cu aceeași măsură cu care-l măsor pe omul care s-a identificat cu soarta a două sute de milioane de oameni? Nu este o îndrăzneală de neiertat să trag concluzii pentru mine din viață celui a cărui gândire a condus prin fumul bătăliilor și prin zilele însorite ale construcției socialiste și comuniste popoarele sovietice; a cărui gândire a condus revoluția uriașului popor al Chinei și neîncetata bătălie de eliberare pe care o dau în multe părți ale globului popoarele coloniale? Ce pot eu învăța de la omul al cărui nume va dura, cum zice Shakespeare, mai mult „decât marmora și statuile aurite ale principilor”?
Întrucât voi putea eu, cu slabele puteri ale omului obișnuit, să merg pe drumul pe care a mers Iosif Vissarionovici Stalin?
Îți aduci aminte că numele celui dispărut stătea scris pe blindajul tancurilor ce izgoneau fascismul din patria noastră? Scria acolo Pentru Stalin, pe placă de oțel. Apoi ai auzit botezate cu numele lui tractoarele ce desțeleneau pământul țării sau lucrau pe marile șantiere. Cărțile lui sunt citite de zeci de milioane de oameni, chipul lui, săpat în piatră, turnat în bronz, zugrăvit pe pânză sau pe piatră, tipărit pe hârtie în Europa, pe mătase în Asia, te întâmpină de pretutindeni, orașe din multe țări îi poartă numele.
Numele lui e atât de identificat cu statul sovietic, cu socialismul și cu construcțiile socialismului, încât abia îți vie să crezi că viața unui asemenea om s-a putut curma. Oare pot trage eu învățăminte din existența acestui om unic?
Dar, în clipele acestea de doliu solemn, gândul merge adânc. Durerea morții pune întrebări cutremurătoare, dar meditarea asupra vieții dă răspunsuri de neînlăturat, de nezdruncinat, temelii pentru viața noastră de-acum înainte.
Inima lui Iosif Vissarionovici Stalin a încetat de-a mai bate, la nouă și jumătate seara. Dar ideile lui, faptele lui, exemplul lui nu vor înceta de-a se răspândi prin oceanul vieții, asemenea cu undele concentrice ce se propagă pe apă. Nu se vor opri niciodată! Impulsul dat faptelor oamenilor, direcția în care au fost îndreptate sunt legate de gândirea și de voința celui adormit. Inima a încetat de-a mai bate. Dar, izvorâte din el, gândurile lui, felul lui de-a privi viața, voința lui întipărită în istoria omenirii sunt vii și vor rămâne vii, fiindcă s-au contopit cu faptele oamenilor, au intrat în practica istoriei.
Din timpuri străvechi, omul este frământat de gândul că este mărginit, că viața i se sfârșește, urmată de o desăvârșită pieire. Exemplul marelui revoluționar, bărbat de stat și conducător de popoare ne arată că există mijlocul de-a supraviețui; că există un mijloc ca viața fiecăruia din noi să treacă dincolo de limita existenței fizice, atunci când gândirea, voința și faptele ne sunt contopite conștient cu mersul istoriei. Să slujim omenirea în mersul ei înainte prin vremi și atunci viața noastră va avea ecou în viața generațiilor viitoare: iată ce ne învață în clipa morții Iosif Vissarionovici Stalin!
Și de-aici urmează lucrul cel mai de seamă. Această mare existență încheiată, acest om unic, ne învață pe fiecare din noi ceva hotărâtor. Ceva în care orice om îl poate imita. Și anume, felul în care Iosif Vissarionovici Stalin, și în această șprivințăț credincios discipol al lui Lenin, a înțeles viața.
Din clipa când i s-a trezit conștiința, din îndepărtata adolescență în îndepărtatul Gori, cel ce avea să ia numele de Stalin s-a uitat împrejur, căutând o cauză pe care s-o slujească. Toate credințele, toate ideile, toate țelurile erau, în vremea aceea, sau mărunte, sau învechite, sau respingătoare, afară de una: revoluția, socialismul. În lumea în care s-a născut Stalin, cea mai nobilă cauză era aceea a eliberării popoarelor de sub exploatare: pâine, libertate și pace pentru întreaga omenire.
De atunci, până în ultima clipă, până la ultima răsuflare și la ultima bătaie de inimă, Iosif Vissarionovici Stalin a servit aceeași cauză, fără niciun răgaz, fără nicio șovăire. O viață în linie dreaptă, în slujba celei mai înalte idei pe care-o poate cuprinde cugetul tău: aceasta e marea învățătură pe care ne-o dă cel ce a închis ochii pentru totdeauna. Viața lui este pildă pentru ce poți izbuti atunci când îți subordonezi întreaga existență unei cauze – celei mai înalte cauze. În clipa morții lui Stalin, viața lui întreagă ne spune: „Ca să dai totul, ca să realizezi cu adevărat toate posibilitățile cuprinse în ființa ta, ca să atingi cea mai desăvârșită exprimare a ființei tale, trebuie să te pui în slujba a ceva mai mare decât ființa ta, trebuie să te pui în slujba celei mai înalte cauze ce poate exista: fericirea omenirii.
O învățătură de viață, pe care-o poate pune și trebuie s-o pună în practică oricare din noi, imitând, după puterile noastre, pilda lui Stalin, cel a cărui răsuflare s-a stins, dar al cărui nume va dura peste veacurile nostre.
Acesta e rodul dulce al amarei meditații.”

Și acum să vedem ce a păstrat cenzura din acest articol, ce a eliminat și ce a adăugat:

"Viu între vii

Un sentiment de uimire îndurerată a cuprins, zilele acestea, întreaga omenire ce muncește, se frământă, dorește și nădăjduiește pe suprafața planetei.
În pădurile boreale, în orezării mlăștinoase, sub cerul tropicelor, în orașele de metal și beton, deasupra cărora plutește fum de furnale sau în orașe vechi și liniștite, cu universități medievale în mijloc; pe puntea vaselor bătute de vânturile oceanelor, în avioanele ce vibrează de puterea dezlănțuită a motoarelor; în case țărănești și în uzine, în cabinetul de lucru al savanților și la masa de scris a poeților, nenumărați oameni de toate vârstele și de toate felurile au stat să se gândească asupra acestei mari existențe încheiate, asupra acestui bărbat unic, a cărui inimă nu mai bate și n-au putut crede că omul pe care se obișnuiseră să-l urmeze în muncă, în lupta pentru libertatea omenirii muncitoare, în lupta pentru salvarea păcii – a încetat să mai existe.
Ca multe simțăminte ale maselor, și acesta cuprinde un adevăr adânc. Căci gândirea, voința și faptele lui Iosif Vissarionovici Stalin au devenit forțe materiale, întipărite în istorie, și care se propagă așa cum se propagă mișcarea valurilor de mare, sub bătaia unui vânt furtunos: val după val, până la orizont – orizontul luminos al comunismului. Nimănui decât lui Iosif Vissarionovici Stalin nu i se potrivesc mai mult aceste versuri ale lui Shakespeare:
Nici marmora, nici statuile de aur Ale principilor nu vor trăi mai mult decât acest nume puternic!
Numele acesta puternic l-am văzut scris pe plăcile de oțel ale tancurilor ce ne-au eliberat acum aproape zece ani, eliberând totodată multe alte popoare de sub robia fascistă. Numele acesta puternic l-am auzit dat de tractoriști mașinilor care desțeleneau pământul și tăiau haturile. Uneltele cu care au fost nimiciți dușmanii omenirii purtau numele lui Stalin. Uneltele cu care se făurește o viață nouă și fericită pe întinsurile câmpiilor patriei poartă numele lui Stalin. Pentru tinerii ostași sovietici, arși de soare și praf, urcați pe blindaje, numele lui, scris pe turela tancului, era cel mai firesc și mai apropiat nume: Scria acolo: Pentru Stalin. Pentru flăcăii de la noi, „stalinețul” e tovarășul de muncă de fiecare zi. Inginerii, care sapă Canalul Dunăre-Marea Neagră, îți vorbesc cu entuziasm de modelele lor: marile construcții staliniste din Uniunea Sovietică.
Și mai presus de toate, eliberatorii noștri, oamenii sovietici arși de soarele zilelor de bătălie, excavatoriștii de la Volga-Don, savanții recoltelor-minune, fiii partidului creat și educat de Lenin și Stalin – ei sunt cei ce ne ajută să mergem spre fericire. De ei, de sufletele lor, de viețile lor e legat numele lui Stalin.
Și apoi, numele acesta puternic e legat de soarta orașului eroic Stalingrad și de existența multor altor orașe din alte țări – și din țara noastră – orașe ale celor ce muncesc, ale celor ce sunt gata să-și apere patria, după exemplul Stalingradului.
„Nici marmora, nici statuile aurite” nu vor dura atât – dar ce sunt marmora sau aurul față de giganticul și înfloritorul stat sovietic, de a cărui creație e legat pentru totdeauna numele lui Stalin. Viața de fiecare zi a uriașei țări poartă și dezvoltă în fiecare colțișor al ei întipărirea gândirii și acțiunii lui Stalin.
Gândirea lui e vie și legată de acțiunea noastră. Munca de fiecare zi a stahanovistului și a artistului, a colectivistului și a savantului sunt îndrumate de ideile lui Stalin – și vor mai fi îndrumate și mai departe, până ce vom ajunge zarea de aur a viitorului, comunismul.
Iată de ce cărțile lui sunt citite de zeci de milioane de oameni, de ce chipul lui e săpat în piatră, turnat în bronz, zugrăvit pe pânză sau pe piatră, tipărit pe hârtie în Europa, pe mătase în Asia și te întâmpină pretutindeni.
Cu modestia lui minunată, nu vorbea niciodată de sine; spunea: „Cunoaște-ți-l pe Lenin, studiați-l pe Lenin!”. Noi însă avem dreptul și datoria să adăugăm: „Să-l cunoaștem pe Stalin, să-l studiem pe Stalin!”. Gândirea lui, faptele lui, sunt întruchipate în puterea nebiruită a Țării Socialismului, a partidului comuniștilor. Și nouă ni se deschide drumul pe care îl arată el cu un gest măreț: înainte, spre comunism, zdrobind fiarele lumii vechi – înainte spre o omenire liberă, fericită și pașnică!
În omenirea aceea numele puternic al lui Stalin se va păstra mai departe, mai prezent decât marmora și statuile, căci va fi întipărit – ca iscălitura artistului creator – în chiar opera sa, în fericirea omenirii muncitoare."

Să facem acum o comparație între cele două texte. Să vedem: 1. ce s-a păstrat, 2. ce s-a eliminat și 3. ce s-a adăugat.
1. Din totalul de 1184 de cuvinte, câte are textul inițial din manuscris, cenzorii i-au păstrat aproximativ 150, respectiv 12,6%! Titlul Meditații asupra vieții devine Viu între vii.
2. A fost eliminat pasajul în care Petru Dumitriu vorbea despre influența lui Stalin în China (se prefigura conflictul sovieto-chinez). Au fost înlăturate notele personale, uneori chiar metaforice, ale prozatorului, și înlocuite cu stilul „colectivist”.
3. Se subliniază, de mai multe ori, ideea eliberării patriei noastre și a altor țări, „de sub robia fascistă”, de către Armata Roșie; se vorbește de colectivizarea agriculturii („mașinile care desțeleneau pământul și tăiau haturile”); sunt adăugate noi însușiri ale lui Stalin, precum modestia (recomanda spre studiu cărțile lui Lenin, nu cărțile sale!).
Poate cea mai spectaculoasă intervenție în text se referă la modificarea până și a două versuri din Sonetul LV al lui Shakespeare, unde citim: „Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele/ Nu vor trăi cât mândrele-mi poeme,/ Iar tu vei străluci mai viu în ele/ Decât într-un granit mâncat de vreme”. Cum se vede, cenzorii au modificat un vers din sonetul lui Shakespeare, înlocuind expresia „mândrele poeme” cu „acest nume puternic”!
O altă adăugire spectaculoasă se referă la augmentarea textului cu expresii ale limbii de lemn din epocă: „Lupta pentru libertatea omenirii muncitoare”; „lupta pentru salvarea păcii”; „robia fascistă”; „marile construcții staliniste din Uniunea Sovietică”; „zarea de aur a viitorului, comunismul”; „puterea nebiruită a Țării Socialismului, a partidului comuniștilor”; „o omenire liberă, fericită și pașnică”; „fericirea omenirii muncitoare” etc.
Domnul Nestor Ignat susține că redacția arăta autorilor noua variantă a textelor propuse spre publicare. Nu știm dacă versiunea din Scânteia i-a fost arătată lui Petru Dumitriu. Un lucru este însă cert: în volumul său de cronici și articole (Petru Dumitriu, Laureat al Premiului de Stat, Despre viață și cărți, ESPLA, București, 1954), volum tipărit în 15.000 de exemplare, care a fost dat la cules la un an după moartea lui Stalin (și care conține și câteva articole filosovietice: Marele exemplu al literaturii sovietice; Viața a început în Octombrie etc.), nu este inclusă nicio variantă a articolului scris la moartea lui Stalin. Neincluderea articolului poate fi o dovadă a adevăratei credințe în Stalin și în sistemul comunist a lui Petru Dumitriu, care, peste 7 ani, va părăsi definitiv România, rămânând în Occident. Dar modul în care el s-a lăsat manipulat și cenzurat, după bunul plac al cenzorilor vremii, arată caracterul lui discutabil, cel puțin oportunist, ca al multor intelectuali de seamă ai vremii sale.

Concluzii

Am încercat, de-a lungul lucrării, să arătăm ce (sau cine) era cenzura comunistă, ce a însemnat ea pentru lumea literară și gazetărească din România; cum a schimbat radical acest instrument de tortură psihică cele două medii intelectuale; cum a inversat ierarhii; cum a eliminat valori, introducând în schimb altele (non-valori, de fapt); cum a încercat (și, uneori, a reușit) să uniformizeze gândiri; cum a pus piedici exprimării libere; cum au trecut unii scriitori peste aceste piedici; ce trebuia spus și ce nu trebuia spus.

În primul rând, e necesar să rememorăm câteva din definițiile cenzurii. Începem, didactic, cu proveniența etimologică a cuvântului: latinescul „cens”si anume recensamantul romanilor si al averii lor, efectuat de cenzori. Continuăm cu definiția din DEX (2000): „Control prealabil exercitat de anumite organe specializate ale unui stat asupra publicațiilor, spectacolelor etc. Și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control”. O definire mai generală găsim în următoarea formulare: „Cenzura este actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea/difuzarea de informații, opinii, idei, în sens larg, creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat”.

Reținem apoi funcția primordială a cenzurii, aceea de creare a unei noi elite, potrivit unui canon ideologic stabilit de suveran”. În procesul de creare a acestei elite intervine și propaganda, de aceea cenzura mai are și funcția de „netezire a mesajului propagandistic”. Cenzura are grijă de „ce nu trebuie să știe poporul”, iar propaganda, de „ce trebuie să știe poporul”.

Cenzura a însoțit creația din timpuri imemoriale. Încă de când o autoritate, de orice natură ar fi fost, a simțit că poziția sau măcar prestigiul i-ar putea fi afectate de un produs al gândirii omenești. „Supravegherea tuturor și, prin ea, controlarea actelor de comunicare, reprezintă un ingredient al menținerii la putere”. Spiritul creator uman este prin excelență liber. El tinde să nu se supună niciunei dogme, niciunei constrângeri, niciunui compromis. Dar cu cât spiritul este mai îndărătnic (în sensul bun al cuvântului), mai înverșunat în lupta pentru câștigarea sau menținerea libertății sale, cu atât entitățile care i se opun sunt și ele mai dogmatice, mai închistate și mai represive.

Bibliografie generală

1.Dicționare,istorii literare.Memorii

Barcan, Doina, Sterpu Bogdan – Regimul communist în România (decembrie 1947-decembrie 1989), Editura Institutul European, Iași, 2003

Brucan, Silviu – Generația irosită, Editura Universul și Calistrat Hogaș, București, 1992

Brucan, Silviu–O biografie între două revoluții – De la capitalism la socialism și retur, Editura Nemira, București, 1998, p. 38.

Boia, Lucian – Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 2003

Constantiniu Florin – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002

Frunză, Victor – Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1991

Ionescu-Gură Nicoleta – Stalinizarea României. Repubica Populară Română 1948-1950: transformări instituționale, Editura Bic All, București, 2005

Manolescu, Nicolae – Poeți moderni, Editura Aula, Brașov, 2003

Mălăncioiu, Ileana – Recursul la memorie – convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iași, 2003

Mălăncioiu, Ileana – Recursul la memorie – convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iași, 2003

Mocanu, Marin Radu – Cazarma scriitorilor, Editura Libra, București, 1998

Mocanu, Marin Radu – Cenzura comunistă, Editura Albatros, București, 2001

Pacepa, Ion Mihai – Moștenirea Kremlinului, Editura Venus, București, 1993

Pacepa, Ion Mihai – Orizonturi roșii, Editura Venus, București, 1992

Stephane,Courtois-Dicționarul Comunismului,Editura Polirom,Iași, 2008

Zainea, Ioan – Instituții de cenzură în primii ani ai „Epocii Ceaușescu” – Unitatea DGPT Oradea”

2.Studii de teorie și de critică literară.Eseuri

Boia Lucian: – Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 2005

Ficeac, Bogdan – Cenzura comunistă și formarea omului nou, Editura Nemira, București, 1999

George,Irimaș, – Structuri textuale ale discursului politic totalitar, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004, p. 41.

Mocanu, Marin Radu – Literatura română și cenzura comunistă, Editura Albatros, București, 2003

Neumann Victor: – Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Editura Polirom, Iași, 2001

Petcu, Marian – Puterea și cultura, Editura Polirom, Iași, 1999

3.Documentație electronică

Ilie,Rad– Cenzura comunistă- studiu de caz pe un text inedit.Disponibil la adresa www.romlit.com

Cenzura in presa românească.Disponibil la adresa www.creeaza.com/referate/istorie/cenzura-in-presa-romaneasca.php

Începutul propagandei antimonarhiste în România. Studiu de caz: „Scânteia”.Disponibil la adresa http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/inceputul-propagandei-antimonarhiste-romania-studiu-caz-scanteia

4.Selecție de corpus literar

Horia Liman – Scânteia ,An XVI, nr. 246, 1 iunie 1946

Ion,Călugăru – Scânteia ,An XVI, nr. 539, 3 iunie 1946

Miron,Constantinescu – Scânteia, An XVI, nr. 688, 27 noiembrie 1946

Petru,Dumitriu – Scânteia, an XXII, nr. 2603, 11 martie 1953, p. 3

Scânteia, anul I, nr. 22, 13 octombrie, 1944, p. 3"

Silviu,Brucan –"Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciți", în Scânteia, nr. 96, anul I, 29 decembrie 1944, p. 3.

Vladimir Beșleagă – Cenzura în totalitarism – o absență omniprezentă în revista „Sud-Est”, Chișinău, nr. 42/4/2000