Fratii Golescu Si Sustinerea Cauzei Unirii Principatelor

CUPRINS

INTRODUCERE

I. ASPECTE BIOGRAFICE

II. IMPLICAREA FRAȚILOR GOLESCU ÎN REVOLUȚIA DE LA 1848

III. ACTIVITATEA ÎN EXIL A FRAȚILOR GOLESCU PENTRU SUSȚINEREA CAUZEI UNIRII PRINCIPATELOR

IV. FRAȚII GOLESCU ȘI UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Lucrarea de față își propune să prezinte o familie boierească din secolul al XIX-lea, ale cărei contribuții în viața politică a vremii respective, ocupă un rol important. Analizată din mai multe perspective, această temă se dovedește a avea o importanță majoră.

Motivația pentru care am ales această temă pentru lucrarea de licență a fost interesul academic de a studia evoluția familiei Golescu, în special a feciorilor acestei familii, cunoscuți în istorie sub numele de “Frații Golescu”.

Conținutul lucrării prezintă activitatea fraților Golescu, Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, activitate întreprinsă de-a lungul întregii lor existențe, pentru susținerea cauzei românești, a Unirii Principatelor Române. În acest sens, au realizat numeroase demersuri atât în perioada revoluției pașoptiste, cât și după această perioadă. Eforturile depuse au fost anevoioase și de lungă durată.

Lucrarea este împărțită în patru capitole, fiecare formulat pentru a continua linia istorică și academică a celui precedent. În acest sens, primul capitol abordează aspectele biografice, precum originea familiei Golescu din cele mai vechi timpuri, de la primul membru al acestei familii care a primit numele de Golescu, abordând totodată și viața fraților Golescu în sânul familiei, dar și studiile acestora atât în țară, cât și peste hotare.

Cel de-al doilea capitol prezintă implicarea și contribuția fraților Golescu în revoluția de la 1848. Activitatea săvârșită de aceștia pentru realizarea și susținerea revoluției pașoptiste, a implicat efortul fizic, intelectual și financiar, ei având o contribuție majoră în acest sens.

Capitolul trei al acestei lucrări de licență intitulat “Activitatea în exil a fraților Golescu pentru susținerea cauzei Unirii Principatelor”, relatează demersurile întreprinse de Golești pe lângă diplomații străini, pe parcursul pribegiei lor de aproape un deceniu, în scopul promovării idealului românesc și obținerii ajutorului necesar pentru susținerea Unirii Principatelor.

În ultimul capitol se face referire la viața Goleștilor ca oameni de Stat, demonstrând prin relatarea activităților întreprinse de aceștia, contribuția lor la realizarea și consolidarea Unirii Principatelor Române.

Frații Golești și-au dedicat întreaga viață realizării idealului românesc. Dragostea față de patrie a devenit primordială pentru aceștia și preocupându-se în totalitate de soarta țării lor mult iubită, au renunțat la o viață de familie. Astfel, cei patru frați Golești nu își vor întemeia niciodată o familie și nici nu vor avea urmași. Devotați patriotismului, au reușit mereu să treacă peste obstacolele întâlnite în drumul realizării cauzei românești.

Capitolul I – Aspecte biografice

Printre cele mai vechi familii românești se numără și Goleștii, care mereu se aflau în preajma domnitorilor Țărilor Române pentru a le acorda sprijin acestora în orice fel de actiune întreprinsă.

La fel ca și multe alte familii române vestite, originea Goleștilor este mult mai indepărtată decât o atestă documentele, numele de familiei Golescu apare atestat în istorie abia la începutul scolului al XVII-lea, fiind purtat de un singur membru al familiei care era și stăpânul domeniului feudal.

În timpul existenței lor, Goleștii au intrat în legături de rudenie cu voievozii țării prin căsătorii.

Strămoșul acestei familii era Baldovin Pârcălabul, primul boier din Golești cunoscut în istorie și care a trăit pe la sfârșitul secolului XV.

În 1525 Mariei, soția lui Baldovin și fiului său Ivașcu, i se întărea stapânirea satelor Golești, Mărăcineni și Vieroși de către domnitorul Radu de la Afumați, arătând astfel existența acestora în acea perioadă. După moartea lui Baldovin, soția sa se călugărește, iar averea Goleștilor este împărțită între cei trei fii ai lor, dar și nepoatei Maria care rămăsese orfană. Se presupune că pentru prima dată linia directă a Goleștilor s-ar fi stins, însă se continuă succesiunea pe linie feminină, deci, indirect.

Succesor al lui Baldovin devine acum Radu, fost vistier, apoi mare clucer având un rol de seamă în istoria Țării Românești. S-a discutat îndelung în rândul unor autori gradul de rudenie al acestuia cu familia Golescu, însă, într-un final s-a hotărât că acesta a fost căsătorit cu Caplea, fiica lui Ivașcu.

În timp, averea boierilor Golești s-a mărit și prin bani și dregătorii oferite drept recompensă actelor de vitejie a acestora, prin devotamentul lor față de domnitorii țării, intrând astfel în posesia și mai multor sate.

Ca urmare a faptului că cei doi băieți ai lui Radu nu aveau urmași, se încetează pentru a doua oară linia directă a Goleștilor, vorbindu-se acum de Vișa, strănepoata Neacșei, fata lui Radu, care se căsătorește cu Stroe Leurdeanu, dând numele de Golescu, după moșia strămoșească, unuia dintre fii sai, Matei.

În timpul lui Radu Golescu, fiul lui Matei, se pierde o bună parte din averea Goleștilor, ca urmare a acțiunilor întreprinse pentru înlăturarea dominației otomane.

În 1768 Alexandru Ghica redă averea confiscată moștenitorilor lui Radu, însă, și de această dată linia directă a neamului Golescu se întrerupe deoarece singurul băiat al lui Radu nu a avut urmași.

Numele de Golescu va continua în istorie pe linie feminină. Una din fiicele lui Radu, Ana, se va căsători cu Nicolae Știrbei și vor avea un băiat, Radu, care își ia numele de Golescu. Acest boier avea o mare trecere în țară și la Domnii de pe timpul său. Urmașii acestiua au fost trei băieți (Nicolae, Gheorghe și Constantin) și o fată, Ana a lui Mihalache Racoviță.

De-a lungul timpului, s-au remarcat prin capacitățile lor intelectuale, Gheorghe și Constantin Golescu. Aceștia doreau luminarea poporului și întreprinderea unor reforme, care duceau cât mai repede la progresul economic, politic, social și cultural.

Constantin Golescu (Dinicu) (Figura 1) a fost unul dintre primii fondatori ai Societății literare împreună cu Eliade. Pasionat de arta scrisului și tot ceea ce era nou, în scrierile sale descrie cultura din Occident comparând-o cu cea din țară. Împreuna cu fratele său, Iordache au studiat la Academia Grecească din București și, deși le era foarte greu să se obișnuiască cu limba română, de dragul patriei lor aceștia vor aceștia vor ajunge să fie apreciați pentru meritele lor în istoria culturii și literaturii române. Cei doi participă la înființarea unei societăți literare secrete la Brașov. În 1826, Dinicu Golescu împreună cu Ion Heliade Rădulescu scot revista "Curierul românesc" care avea o orientare iluministă. Aceasta era o gazetă politică, comercială și literară.

În timpul domnitorului muntean Grigore Ghica, țara făcea progrese importante spre evoluție, astfel că la inițiativa lui Dinicu Golescu se înființează în 1827 o Societate literară în care intră chiar frații domnului și o mare parte din boieri.

Pompiliu Eliade afirma despre Dinicu Golescu că "Boierul Golescu a făcut să descindă dragostea față de țăran de pe buze în inimă, a fost primul care a ridicat vocea în România, în favoarea clasei agricole, primul care a spus adevărul crud, fără rezervă și ocol, și din acest punct de vedere mai ales trebuie a-l considera ca <<primul român modern>>. El a avut nevoie de aceasta pentru a se expatria, de a observa ceea ce se petrecea aiurea și de a stabili, în spiritul său, comparații continui."

În timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat într-o lojă din Elveția, în 1825. La revenirea din călătorie, în acelați an, a început să participe la lucrările unei loje bucureștene.

Urmând exemplul tatălui său, înființează o școală de băieți la conacul moșiei sale din Golești imediat ce revine în țară în 1826, intenționând totodată și înființarea unei școli de fete la Belvedere, în București. Școala era deschisă tuturor.

Dinicu Golescu a înzestrat prin însăși contribuția sa directă învățământul, prin numeroasele scrieri, tipăriri și traduceri.

Dinicu nu își făcea iluzii pentru o evoluție rapidă spre civilizația modernă, însă spera că săvârșirea primului pas de către el, fratele sau Iordache și alți cărturari de seamă, va duce în timp, având răbdare și fiind perseverenți, la realizarea visului lor comun.

El a avut un rol important și în timpul revoluției de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu. Dinicu împreună cu Alexandru Filipescu-Vulpe i-au reprezentat pe boieri în negocierile cu Tudor Vladimirescu.

Criticând înapoierea în care căzuseră Principatele, Dinicu Golescu se inspiră, pentru a găsi remedii, din cele văzute în timpul călătoriei sale în Europa Centrală și Apuseană între anii 1824-1826. Nota în mod special progresul tehnic și învățământul pe scară largă drept bază a civilizației euopene și nu avea nici o îndoială că acestea puteau sluji tot atât de bine ca izvoare ale unei renașteri în Țăile Române.

Dinicu Golescu se căsătorește cu Zinca Farfara (Zoe), fiica lui Alexandru Farfara și a Dumitranei Pârșcoveanu. Despre tatăl acesteia nu ne sunt aduse foarte multe la cunoștință, numele de "Farfara" fiind considerat ca o poreclă, în schimb, mama Zincăi provenea dintr-o veche familie oltenească, foarte bine cunoscută.

Din căsătoria cu Dinicu Golescu se nasc cinci copii. La numai 13 ani ai săi aduce pe lume o fată, pe care o va chema Ana. Puțin mai târziu va da naștere și celorlalți patru copii ai săi și anume Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru (zis și Albul). Aceștia sunt cunoscuți sub numele de “frații Golescu”. ( Figura 2)

Băieții cei mari ai lui Dinicu și Zincăi s-au născut la Câmpulung, pe când familia se refugiase acolo din pricina războiului ruso-turc din 1806-1812. Primul băiat, Ștefan s-a născut în 1809, iar la numai un an după, a venit pe lume un alt membru al familiei Golescu, Nicolae. Cel de-al treilea fiu, Radu s-a născut în 1814, iar ultimul în 1818 sau 1815 și se numea Alexandru, fiind cunoscut în istorie sub numele de Alexandru-Albul, aceasta pentru a putea fi deosebit de vărul său Alexandru, zis și Negru.

În 1924, Dinicu Golescu părăsește Brașovul și își duce copii în străinătate. De mic copil, pe la vâsta de șase sau nouă ani, Alexandru mânuia floreta, lucru neobișnuit pentru un copil de vârsta lui, acest lucru se datora faptului că mezinii familiei, Radu și Alexandru, după despărțirea părinților lor și-au trăit copilăria, în mare parte alături de tatăl lor.

Ana, singura fiică a lui Dinicu și Zincăi, se căsătorește cu Alexandru Racoviță, un bărbat mult mai în vârstă decât ea și chiar și decât tatăl său, Dinicu Golescu.

Băieții cei mari, au copilărit alături de ambii părinți, nedespărțiți pe atunci și au primit învățătura pe care numai fii de boieri o primeau. Astfel, cei doi, au învățat în țară, cu dascăli renumiți ai timpului precum grecul Mitilineu, pentru ca mai apoi, tatl lor să îi ducă la studii în străinătate. Aceștia vor fi găzduiți la Geneva în pensionul lui R. Topffer, însă, în prealabil, tatăl lor umblase prin lume special pentru a le găsi o "școlală universitate pentru tot cursul învățăturilor". Nu se știe exact ce cursuri au urmat, îns studiile nu le-au terminat, astfel că, la întoarcerea în țară, Ștefan deprinsese bune cunoștințe ale limbii franceze, iar fratele său Nicolae revine, însă, cu o cunoaștere destul de aproximativă a acestei limbi. Reîntorși în țară, vor intra ca ofițeri în cadrul armatei naționale, adjutanți ai lui Alexandru Dim. Ghica.

Asemenea fraților mai mari, Radu și Alexandru nu vor căpta nici ei vreo specializare în urma studiilor din străinătate. În mare parte, studiile celor doi se vor afla sub îndrumarea lui Teodor Diamand, ce fusese angajat de către Dinicu Golescu pentru educația fiilor mai mici în timpul studiilor la un institut din Munchen.

Teodor Diamand era unul dintre cei mai bine educați tineri din generația lui cunoscând cinci limbi străine. După afla sub îndrumarea lui Teodor Diamand, ce fusese angajat de către Dinicu Golescu pentru educația fiilor mai mici în timpul studiilor la un institut din Munchen.

Teodor Diamand era unul dintre cei mai bine educați tineri din generația lui cunoscând cinci limbi străine. După transferul mezinilor Golescu la Geneva, Teodor Diamand pleacă la Paris.

La Geneva, Radu și Alexandru vor fi înscriși la pensionul Topffer, la fel ca Ștefan și Nicolae, frații lor mai mari. Aici vor studia până în 1834 și vor primi diplome de absolvire. După toate acestea, cei doi frați se transferă la Paris unde se vor reîntâlnii cu Teodor Diamand. În capitala Franței, cei doi audiau și cursurile libere la College de France și la Sorbona, cursuri care, vor avea consecințe la formarea lor intelectuală. Deși urmaseră cursuri la școli importante ale vremii, Radu Golescu nu avea înclinație spre studiu spre deosebire de fratele său Alexandru, care era profund adâncit în studiu și meditație, fiind un mare entuziast. Mezinii familei și-au trăit copilăria departe de mângâierile mamei lor, lucru remarcat și de Alexandru-Albul, care în 1835 scria de la Paris "Bieții copii, care o iubesc atâta, dar cari, din nefericire, nu cunosc blăndele mângâieri și sărutări ale dragii lor mame."

În ultimii ani ai vieții sale, Dinicu Golescu fusese mare dregător al Țării Românești și ca urmare a meritelor sale, fiul său mai mare, Ștefan, fusese numit la cancelaria generalului Pavel Kiseleff, funcționar. Un an mai târziu, Ștefan și fratele său Nicolae dețineau gradele de căpitani în cadrul armatei. Cei doi erau și participanți la adunările literare de pe atunci în urma cărora a luat naștere Societatea filarmonică. Nicolae era membru cotizant cu suma de 12 galbeni în cadrul acesteia.

În calitate de aghiotanți ai domnului, cei doi frați mai mari, Ștefan și Nicolae, l-au însoțit, alături de alții, pe domnitor la Constantinopol pentru învestitură, fapt ce a dus la neliniștea mamei lor. În nenumărate rânduri, Zinca le sugera copiilor săi să aibă grijă, cicălindu-i mereu, arătând dragostea și grija de mamă ce le-o purta. Neliniștea ei a luat sfârșit abia când a aflat că cei doi se întorseseră în țară, iar decorațiile pe care aceștia le primiseră, îi ofereau o satisfacție imensă.

În acea perioadă situația din țară era critică. Din cauza secetei lipseau multe din alimentele de bază, iar animalele mureau în număr foarte mare. Țara intrase în criză. Cu toate acestea, parcă nepăsători, tineri ofițeri, Ștefan și Nicolae cheltuiau fără măsur la balurile din înalta societate. Așadar, cei doi frați trăiau intens anii tinereții lor, în special Nicolae. Păstrau legătura și cu cumnatul lor de la Craiova, pe care-l vizitau atunci când se putea și unde Nicolae se afla prin octombrie 1835 de vreo două luni, încercând a se cconsola cu balurile de aici aflându-se în neputința participării la cele din capitală. Monden din fire, cerea în permanență, prin intermediul scrisorilor, noutăți de la fratele său și prietenii, care considera el că îl cam abandonaseră.

Anii copilăriei petrecuți departe de părinți, de vatra strămoșească, dezvoltaseră în sufletele Goleștilor sentimentul și dorința de comunicare permanentă între ei pentru a nu se ajunge la o înstrăinare a familiei.

Printr-o neliniște interioară, izvorâtă din lipsa de informații permanente, trecuse și Alexandru-Albul aflat la studii în Franța și care aștepta în zadar noutăți de la frații săi, care, preocupați intens de viața personală, uită a-i mai scrie fratelui cel mic. Însă chemarea sângelui, dragostea frățească este mai puternică decât orgoliul rănit al mezinului, care promisese că nu îi va mai căuta și încearcă să ia din nou legătura cu ei. Într-un final, îi răspunde Ștefan, care spunându-i că-i așteaptă, pe el și pe Radu, îi invită să-l însoțească la serile de dans pe care le frecventa mai tot timpul.

Dintre cei patru feciori ai lui Dinicu Golescu, se pare că Alexandru este singurul care îi calcă în totalitate pe urme tatălui său. El milita pentru dreptate și libertate. Întors în țară, plin de idei, propune fratelui său Stefan și lui Ion Ghica mai multe soluții pentru a îmbunătăți situația din țară, printre aceste soluții aflăndu-se și împroprietărirea țăranilor, înființarea de școli, gazete și teatre.

Atât aceștia, urmași ai lui Dinicu Golescu, cât și cei ai lui Iordache Golescu, s-au dovedit demni urmași ai părinților lor, mari cărturari patrioți. Toate acestea se datorau, în mare parte, faptului că, venind din familii importante de boieri, au beneficiat de o educație aleasă în școlile Occidentului, fiind instruiți în spiritul prețuirii celor mai înalte virtuți ale neamului. Funcțiile importante în stat și ramgurile sociale pe care le dețineau se datorau și acestea averilor importante pe care le primiseră de la prinții lor.

Fiecare dintre bieții lui Dinicu Golescu și-au trăit viața în cadrul societății timpului într-un mod aparte, diferiți prin înfățișare și totuși aproape la fel în gândire șă în sentimente.

Cel mai mare dintre frați, Ștefan era printre contemporanii săi, unul dintre cei mai respectați, acest lucru întâlnindu-se și în cadrul familiei sale, de exemplu, vărul său, Alexandru Golescu-Negrul, fiul lui Iordache Golescu, îi spune pe nume abia prin 1847. Caracteristicile sale de bază au fost desprinse încă din tinerețe, fiind o persoană serioasă ce denotă un aer de filosof. Dă dovadă de o mare modestie și în momentul când este așezat în fruntea generației sale de către Maria C. A. Rosetti, spunând că mai are multe de făcut pentru a se putea bucura de acest titlu ce îi fusese acordat, toate gândurile lui erau îndreptate spre patria sa încă din anii studenției. Cu toate acestea, el se va remarca doar prin ideile sale, însă realizator nu va fi niciodată, fiind ineficace în treburile publice.

Pe cât de serios era Ștefan, pe atât de petrecăreț și vesel era fratele său, Nicolae. Aflat la început de drum, epoleții lucitori, uniformele și femeile îl preocupau mai mult profitând totodată și de aspectul plăcut care îl caracteriza. În drumul său prin țară, înrolat în armată, nu era atât de preocupat de neajunsurile și nemulțumirile compatrioților săi, ci de aspectul fizic și cuceririle sale, activități împărtășite prin intermediul scrisorilor cu fratele său mai mare, dar care nu avea aceleași principii ca el.

Cu prilejul zilei de Sf. Alexandru 1839, Nicolae Golescu a fost numit colonel, însă și de această dată era mai încântat de noua uniformă decât de gradul în care înaintase și atribuțiile ce îi fuseseră oferite. El fusese cel mai răsfățat copil al mamei sale, căruia îi spunea Roșculiță. Pe cât de diferit în comportament față de fratele său mai mare și de mezinul Alexandru, pe atât de asemănător cu toți frații săi în ceea ce privește loialitatea și sensibilitatea.

Cel de-al treilea frate, Radu, era la fel de cinstit și de drept ca frații săi mai mari. El reprezenta copilul bun al familiei, având o fire deschisă și veselă. În sânul familiei era alintat cu numele de "Pupu" inclusiv de nepoatele sale. Acesta era mai scund și mai gras, după cum însuși fratele său Alexandru îl portretizează. Jovial și glumeț își scria de cele mai multe ori scrisorile în versuri.

Ștefan Golescu a fost cel care s-a bucurat din plin de respectul contemporanilor săi, iar Nicolae a ocupat cele mai înalte dregătorii, cu toate acestea Alexandru Golescu-Albul a fost cel mai iubit dintre frați. Pe tot parcursul vieții acesta a dezvoltat o personalitate puternică păstrând încă de mic copil aceiași iubire față de familie, țară și omenire. Acesta era foarte cinstit, ușor de înduioșat, punea pe hârtie tot ce era în inima lui. Adeseori își critica frații, făcându-le morală că nu fac mai mult pentru patria lor. Deși ochii și sănătatea îi erau cam șubrede, el nu înceta a scrie. Ideile foarte personale pe care le are asupra multor chestiuni și încăpățânarea cu care se îndărătnicește în ele se împerechează la el cu modestia cea mai simplă.

Foarte modest din fire, întors în țară, refuză cu ușurință locul în cadrul Secretariatului general al Țării Românești și asta pentru că, susține el, nu poate ocupa acel loc până nu va ști limba română perfect și nu va cunoște îndeajuns de bine ceea ce se petrecea în țara lui, exprimându-și dorința ca după o perioadă de timp, în care își va fi acumulat toate informațiile necesare, să pornească în cariera sa militară în folosul țării, într-o functie mai inferioară, undeva în provincie.

Pe la 1840, sub domnia lui Alexandru Dimitrie Ghica situația din țară încă nu era stabilă. Prin unele acțiuni întreprinse de domnitorul Ghica sunt stârnite reacții neașteptate ale unor boieri, însă Goleștii nu se numărau printre aceștia.

Deși au avut posibilitatea de a studia în Occident, frații Golești și-au format o altă viziune asupra avuției, nepunând mare preț pe averi, funcții sau ranguri, ajungând chiar să îi privească ironic pe cei dornici de parvenire.

Dând dovadă de un puternic caracter înclinat spre dreptate, Ștefan Golescu nu trece cu vederea abuzurile săvârșite chiar de frații domnitorului Ghica, Mihail și Constantin Ghica, scriind nemulțumirile la adresa acestora domnitorului.Nu era capabil să-și calce pe orgoliu și demnitate pentru a trece cu vederea nedreptățile comise de aceștia, chiar dacă se pune în pericol de dispreț atât asupra lui cât și a familiei sale. După cum era de așteptat, domnitorul își va apăra frații, iar din acest moment se va instala o stare de răceală între aghiotantul Ștefan Golescu și domnitor. Fiindu-i puse la îndoială cele afirmate, Ștefan Golescu se vede nevoit să plece în străinătate. Între timp, Zinca Golescu, mama sa, dar și frații săi au încercat să reia relațiile de prietenie cu domnitorul, însă, hotărât din fire, Ștefan nu dorea să revină acasă și se mulțumea cu dragostea mamei și a fraților exprimată prin intermediul scrisorilor. Ștefan primea numeroase scrisori prin intermediul cărora îi erau povestite toate intervențiile familiei sale în scopul reconcilierii dintre cei doi.

Se insista foarte mult asupra revenirii în țară a lui Ștefan Golescu și, odată cu revenirea sa din lungul său concediu, domnitorul îi va da dreptate reluând relațiile anterioare cu acesta. Aflați într-o vizită în Transilvania, Zinca și ceilalți copii ai săi, resimțeau absența din sânul familiei băiatului cel mare, sperând ca în urmaătoarea vizită acolo, Ștefan să-i însoțească.

Curajul de care dădea dovadă Ștefan Golescu prin trimiterea scrisorii de protest către domnitor, denunțând ferm corupția fraților acestuia, nu era lipsit nici în comportamentul celorlalți frați ai săi, care își adorau patria.

Mezinul familiei, Alexandru C. Golescu-Albu se îmbolnăvește la stomac foarte rău, lucru ce îi pune în alertă întreaga familie, însă cu îngrijirile necesare, atât cele medicale, cât și cele din partea celor dragi își va reveni și în curând va părăsii din nou țara, plecând la Paris. El îi solicită sprijin fratelui său Ștefan pentru Dimitrie Bolintineanu și Ion Negulici ca aceștia să-și poată continua studiile începute în capitala Franței. Tot acolo îl reîntâlnește pe vărul său, Alexandru G. Golescu-Negru. Aflat în țară, Ștefan îi scrie fratelui său Alexandru despre postul de subocârmuitor pe care urma a-l ocupa reîntors în țară, însă Alexandru îl refuză și spre deosebire de fratele său Nicolae a cărui maturizare întârzia, acesta, deși avea doar 20 de ani, realizează importanța ocupării unei asemenea funcții fără a ști exact ce responsabilițăti aveau a fi implicate, în schimb îi promite că într-un an de zile după ce va fi bine informat va accepta un post mai putin important pentru că el nu era de acord cu funcțiile înalte ocupate datorită clasei sociale din care provenea și considera că acestea trebuie ocupate de persoane capabile și nu datorită privilegiilor primite prin naștere.

Nevoia de cadre bine pregătite era resimțită în țară, de aceea și vărul Goleștilor, Alexandru G. Golescu, caută sprijin financiar în vărul său Ștefan pentru a-l ajuta pe Gh. Tatarescu care beneficia de o bursă plătită de un episcop, dar care murise, iar bursa fusese întreruptă. Dorința tinerilor Golești de a avea o patrie unită și învățată se observă din actele de caritate pe care le săvârșesc de-a lungul vieții sprijinind în acest sens, arta națională și literatura, ei luptând pentru cauza națională.

Nicolae Golescu era mai necopt în gândire față de frații săi, astfel că el profită de beneficiile oferite de rangul său social, dar și de funcțiile ocupate pentru a avansa în posturi și mai înalte. Astfel, el ajunge colonel, apoi și procuror, deținând în prealabil și funcția de aghiotant domnesc și locțiitor de agă.

Datorită evenimentelor săvârșite pe plan național, autoritatea domnitorului Ghica era știrbită, iar în ceea ce privește relațiile domnitorului cu reprezentanții celorlalte țări, situația nu era deloc plăcută, ivindu-se un conflict între domn și consulul Rusiei la București, care căuta pretexte pentru a-i submina autoritatea domnului român. În fond se dorea eliminarea Adunării Obștești de către ruși. Văzând cum Rusia încearcă să-și impună autoritatea în mod sublim în Țara Românească, Ion Câmpineanu se simte îndreptățit să facă proteste contra acestui pericol iminent, dar acesta fu nevoit să plece în străinătate de unde își va continua acțiunea protestatară, dar fără un rezultat favorabil, primind în schimb o pedeapsă dură, pe care o va executa la revenirea în țară. Pedeapsa consta în închiderea lui până în 1841.

În ceea ce îl privește pe domnitorul Ghica, rușii îi puseseră gând rău, dorind să-l înlocuiască. Domnitorul se afla în mijlocul unui conflict iminent, la care au contribuit și relațiile tensionate ale domnului cu sultanul și rămas fără sprijin din afara țării, domnul Ghica se mai putea baza doar pe curajul izvorât din dragostea de patrie a unor români. Mai mult, la 1840 are loc în țară o mișcare revoluționară, care va fi reprimată. Nicolae Golescu va participa la procesul contra revoluționarilor în calitate de domnitor domnesc. Se presupune că Nicolae și fratele domitorului, C. Ghica urmăreau de mult această mișcare, iar după dejugarea ei, măsurile impuse de cei doi vor fi apreciate, chiar și G. Zane povestea despre acestea. În urma procesului, au fost găsite vinovate nouă persoane, care au fost condamnate diferit. Printre condamnați se numărau și N. Bălcescu, minor pe atunci, primind astfel trei ani de închisoare la mănăstirea Mărgineni. Sentința acestora era una definitivă, deși au existat numeroase proteste din rândul deținuților față de decizia luată. Se pare totuși, că protestele acestora i-au provocat mustrări de conștiință lui Nicolae Golescu, care va demisiona curând și a cărei decizie va fi urmată și de fratele său mai mare, Ștefan, ambii întorcându-se împotriva domnului Ghica. Din această postură vor declanșa mai multe acțiuni împotiva voinței domnului, Ștefan Golescu ajunge chiar până la a vota împotriva guvernului la alegerile din 1841 deși se afla încă în slujba statului.

În țară aveau loc mișcări pentru înlocuirea guvernului, iar puterea protectoare, pentru că nu îl mai sprijinea pe Alexandru Dimitrie Ghica, alege membrii noului guvern din rândul opoziției. Nicolae Golescu era ales ca director al Departamentului de interne, în locul lui I. Manu. Rusia iese învingătoare în ceea ce-și propusese, reușind prin acțiunile și intrigile sale să-l înlăture pe domnitorul Ghica de pe tron în octombrie 1842.

După ce va fi ales noul domnitor, Nicolae Golescu rămâne în funcția de director al Ministerului de Interne până în 1847 când va fi înlocuit cu Nicolae Manu. În acea perioadă, el se afla la Viena împreună cu mama sa, beneficiind de o permisiune de două luni. La întoarcerea în țară, va ocupa un post sub cel anterior și profitând de poziția sa în cadrul statului va ajuta pe N. Bălcescu să părăsească țara. Era evidentă schimbarea în gândire a lui Nicolae Golescu, fiind acum mai apropiat de cei care pregăteau mișcarea revoluționară de la 1848 și din aceste considerente va fi înlocuit în 1847 cu I. Manu.

Capitolul II – Implicarea fraților Golescu în revoluția de la 1848

Încă din anii anteriori ai revoluției, lua naștere în sufletele românilor dorința de unire, având loc o redeșteptare națională. Acest lucru este întâlnit și la Golești, a căror copilărie era marcată de prăbușirea fanariotismului, iar adolescența era marcată de progresul rusismului, simțind astfel dorința răzvrătirii naționale, urmând exemplul părinților lor care au luptat pentru înlăturarea domniilor fanariote și instaurarea unui nou regim, care se pare că după o perioadă de două decenii dezamăgea noua generație.

În 1843 se înființase Societatea ,,Frăția,,, ai cărei membrii erau organizați în mare secret pe grupuri. Printre membrii acesteia se numărau și Alexandru G. Golescu, N. Bălcescu și Dimitrie Bolintineanu. Noul domn al țării avea să fie numit Gh. Dim. Bibescu, o fire romantică, un tânăr plin de speranță ce avea ca model în viața sa pe marele domnitor Mihai Viteazul. Unul dintre susținătorii noului domn a fost Ștefan Golescu, care avea încredere în bunele intenții ale domnului Bibescu. Spre deosebire de acesta, fratele său Nicolae Golescu păstra legătura cu fostul domnitor pe care îl simpatiza.

Influența rușilor asupra românilor era tot mai puternică. Domnitorul se temea de un posibil conflict cu rușii, care reprezentau o mare putere mondială, dar și rușii doreau să evite noi conflicte, apelând la numeroase manevre de menținere a ordinii.

Acțiunile externe ale unor state au produs agitație și între români, astfel că, după ce au participat la revoltă pe baricadele Parisului, compatrioții români au transmis dorința și plăcerea de a se face auziți celor din țară, care acum cuprinși de răsunetul revoluției pariziene, au profitat de unele mici mișcări din Ungaria și chiar din Transilvania, au declanșat o mișcare revoluționară în țară de reînnoire la 1848. Tinerii români organizați în Societatea studenților la Paris se aflau sub patronajul lui Lamartin, iar mai apoi Societatea studenților români începe să se desfășoare pe un alt plan, datorită lui N. Bălcescu la Paris. În curând, acesta va conduce singur. Revoluția europeană, după cum aprecia Nicolae Bălcescu: “fiind ocazia, dar nu și cauza revoluției române”.

Ridicarea la luptă în 1848 a reprezentat manifestarea deschisă a unor noi forțe social-politice românești decise să îndepărteze acele stări sociale și naționale anacronice constituite, pe de o parte exploatarea feudală și privilegiile feudale, iar pe de altă parte, reprezentată de dominația din afara țării impunătoare și potrivnică oricărei înnoiri și mai ales constituirii unui stat național independent al românilor de pretutindeni. Generația pașoptistă are merite reprezentative asupra progresului din țara noastră. În urma evenimentelor de la 1848, în istoria României s-au remarcat numeroși luptători politici, gânditori și cărturari devenind mari personalități, care au reprezentat cu strălucire idealurile și voința întregii națiuni, printre care amintim pe N. Bălcescu, C. A. Rosetti, Chr. Tell și frații Golescu.

Cu câțiva ani înaintea revoluției se creaseră legături de prietenie ce aveau un scop comun, între cei care se vor afla în fruntea revoluției ca și conducători. Cei doi frați Golești mai mari, Ștefan și Nicolae Golescu participau intens la serile literare, iar Ștefan Golescu devine ulterior membru al “Asociației literare a României” urmându-i exemplul și fratele său, Nicolae. Goleștii s-au făcut mereu remarcați prin prisma acțiunilor lor. Ca membru al “Societății studenților români de la Paris”, Alexandru C. Golescu-Albu a fost numit “cel dintâi dintre români” de către Dumitru Brătianu.

La 20 martie 1848, Bălcescu stabilește o întâlnire în locuința sa de la Paris unde se va hotărî un program asemănător cu cel de la 1840. În țară, mișcarea revoluționară se contura și mai proeminent, iar odată cu sosirea celor din Paris, revoluția devenise iminentă. Se dorea a fi o revoluție reformatoare ce avea ca scop principal înlăturarea protectoratului rusesc.

Cei care au declanșat redeșteptarea națională, au fost copii ce proveneau din familii bogate și patriotice, ce s-au preocupat de educația acestora, trimițându-i la studii în străinătate încă de mici, pentru ca mai apoi, la întoarcerea în țară să devină bărbați bine pregătiți și capabili de aînfăptui schimbări.

Luând în calcul o răzvrătire la nivel național deloc benefică puterii protectoare și nici puterii suzerane și avănd în vedere mișcarea revoluționară din martie 1848 de la Iași, chiar dacă aceasta fusese înăbușită, prevestind parcă următoarele evenimente ce se vor desfășura pe teritoriul român, cele două Puteri străine își trimit reprezentanți în Principatele române. Reprezentantul Rusiei era comisarul rus Duhamel, iar cel al Turciei, comisarul Talaat Efendi. Misiunea celor doi era de a observa nemulțumirile poporului român și de a preveni țările reprezentate în cazul unei posibile mișcări revoluționare. În acest sens, comisarul Talaat s-a arătat interesat de nemulțumirile poporului român și a sprijinit ideile liberale ale acestuia. Spre deosebire de acesta, comisarul Duhamel căuta pretexte pentru o intervenție armată în Principate benefică Rusiei. Diplomații țariști vor lua măsuri pentru a contracara influența ce o aveau revoluționarii francezi asupra studenților români. Facultatea de drept de la Petersburg, făcea demersuri pentru a atrage tineri români în cadrul ei.

În condițiile creșterii agitației în țară, a luat naștere “Comitetul revoluționar din Țara Românească”, din care făceau parte și frații Golescu și al cărui scop declarat era acela de a conduce într-o direcție ordonată, mișcarea revoluționară din țară iminentă. Membrii Comitetului aveau nevoie de sprijin, căutând astfel înțelegere din partea Porții. Ion Ghica fusese desemnat pentru a merge la Constantinopol și a obține sprijinul necesar. Demersurile făcute în acest sens înregistrau progrese considerabile. Se obține sprijin și din partea Angliei și Franței, însă Rusia reprezenta o putere mult prea mare pentru a putea fi înfrântă ușor. N. Bălcescu îl îndeamnă și pe Radu Golescu să continuie activitatea începută pentru că, considera el, se îndrepta spre obținerea idealului. Ca urmare a presiunii ruse asupre domnitorului Bibescu, acesta acționeză într-un mod violent, respingând orice încercare de răzvrătire. Însă faptele sale nu vor rămâne fără repercursiuni. Alexandru Golescu-Albu a avut un rol important în mișcarea pentru înlocuirea domnitorului, luând inițiativa strângerii de bani pentru cele necesare răsculării.

După lungi neînțelegeri și întruniri între membrii Comitetului, s-a stabilit începerea revoluției între 9 și 11 iunie 1848. Această întâlnire a avut loc în casa fraților Golești. S-a hotărât ca Ștefan Golescu împreună cu Heliade să plece la Islaz, unde aveau să se întâlnească cu maiorul Chr. Tell și căpitanul N. Pleșoianu și sprijiniți de trupele acestora avea să se declanșeze mișcarea revoluționară. Din acest moment, Goleștii, fii de mari boieri, devin participanți și conducători ai revoluției din Țara Românească, uniți cu ceilalți prin iubirea față de patrie.

Exista neîncredere între membrii Comitetului revoluționar, în special Ștefan și Nicolae Golescu erau puși în această situație.

Demersurile pentru înlocuirea domnului Bibescu avansau, la fel și măsurile de represiune ale acestuia pentru înăbușirea mișcării revoluționare. Efectua arestări în masă ale revoluționarilor, atât în capitală, cât și în zonele de provincie, dorind capturarea fraților Golescu în mod special. “Fiindcă jos însemnații și anume logofăt Nicolae Golescu, Post. Ștefan Golescu, Alexandru Golescu, frații… au fugit din această capitală cu precugetare de a trece granița în Transilvania, fără voia stăpânirii, Departamentului după înalta poruncă a Măriei Sale, scrie acelei cârmuiri a lua îndată strașnice măsuri de a nu se strecura numiții printre schelele sau potecile dintr-acel județ, ci oriunde și oricând se vor arăta, toți sau parte dintr-înșii, să-i oprească și sub strașnica pază să se trimită la acest Departament.”

Guvernul provizoriu din care făceau parte Ștefan Golescu, I. Heliade, Christian Tell, îi solicita domnitorului Gh. Bibescu, adeziunea. Acest guvern luase ființă în urma declanșării insurecției la 9 iunie 1848 la Islaz printr-o adunare populară marcată de o impresionantă ceremonie religioasă. După slujbă are loc lansarea Proclamației. Ca formă ea este opera lui I. H. Rădulescu în sensul că acesta a primit sarcina redactării și a plasării obiectivelor stabilite în comun într-un text de propagandă revoluționară potrivit momentului.

În București la 9 iunie în șoseaua Kiseleff avusese loc un atentat nereușit asupra lui Bibescu, săvârșit de câțiva revoluționari sub presiunea lui Duhamel. Aceste fapte nu rămân nepedepsite, astfel că Bibescu ordonă arestarea lor și încearcă să ia măsuri de ordin militar pentru înăbușirea revoluției din București, dar erau tardive. Refuzând ajutorul armatei rusești, Bibescu face demersuri pentru a-și asigura sprijinul propriei armate. În acest sens, 11 iunie merge în cazarmă unde primește un răspuns pozitiv din partea ofițerilor care își exprimă dorința de a lupta împotriva oricărui dușman străin, dar nu contra fraților din țară.

O delegație ce avea ca reprezentanți pe Nicolae Golescu și I. C. Brătianu, obține semnarea Constituției de către Bibescu, evitând orice posibilă vărsare de sânge. Temându-se de măsurile ce Rusia avea să le aplice în urma trădării, Bibescu, după ce abdică pleacă la Brașov apoi părăsește țara. Conducerea țării este preluată de conducătorii mișcării, care, constituiți în Guvernul provizoriu se vor numi miniștri. Vor numi la conducerea Guvernului provizoriu pe mitropolitul Neofit. Membrii ai Guvernului provizoriu erau: I. Eliade, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gh. Magheru, Al. G. Golescu, C. A. Rosetti, N. Bălcescu și G. Scruti, iar miniștrii: I. Câmpineanu, I.Voinescu II, G. Nițescu, C.N. Filipescu, colonel Odobescu, I. Eliade și Nicolae Golescu de la Departamentul din Lăuntru.

Acțiunea de propagare a spiritului revolționar în rândul poporului a fost intens susținută de N. Golescu, acum ministru de Interne, care aplica măsuri dure dușmanilor revoluției. Sprijinit de Gh. Magheru ce se ocupa de organizarea pandurilor, speră că vor înăbuși rebeliunile contrarevoluționare din Oltenia.

Ștefan Golescu își are locul lui aparte în cadrul evenimentelor în desfășurare. El propune abolirea clăcii fiind susținut de Chr. Tell, nu și de Eliade care se va opune. S-a numărat și printre cei care au semnat adresa Guvernului provizoriu către cârmuirea județului Dolj dată la Craiova, prin care în subjuga pe țărani față de boieri. La Craiova Guvernul va depăși situația de criză cu sprijinul locuitorilor.

Valul revoluționar ce cuprinsese Europa i-a determinat pe unii români să se gândească la posibilitatea proclamării Republicii luân în calcul apropierea ce avusese loc între români și alte state europene. Pe parcurs, Ștefan Golescu se va dovedi unul dintre susținătorii înfăptuirii Republicii. Mulți dintre revoluționari au ales drumul străinătății după reușitele din capitală, iar cei rămași aici vor primi laude și aprecieri din partea compatrioților, unul dintre aceștia fiind Nicolae Golescu având parte a contribuției la apropierea armatei revoluției, având inițiativa declanșării revoluției în siguranță, fără a putea fi reprimată prin actiuni contrarii. Alături de membrii Guvernului, Ștefan Golescu semna la 18 iunie 1848 o serie de decrete, în special pe cel care aproba eliberarea deținuților politici solicitată de fratele său Nicolae. Nu la fel de mândru de activitatea sa se va simți Dimitrie Golescu, vărul cel mare al Goleștilor, care regreta neparticiparea sa mai intensă la revoluție și care acum, prin bunăvoința vărului său Nicolae Golescu, deținea postul de prefect al județului Brăila. Vechiul regim fusese înfrânt de revoluție fără vărsare de sânge, acest lucru dându-i o notă de optimism prea mare, iar extazul victoriei îl determină să creadă într-o retragere definitivă a trupelor rusești de pe teritoriul Moldovei.

Mezinii familiei, Radu și Alexandru Golescu primiseră sarcina de a pregătii alegerile pentru Constituantă, fiind membrii ai Clubului Regenerării. Oameni cu funcții importante și activitate impresionantă, Goleștii, șapte veri în total, erau subapreciați și considerați ca fiind inconștienți, nebuni de către unul din membrii familiei lor, vărul Ion Golescu, care nu va fi niciodată la nivelui numelui Golescu.

S-a pierdut mult timp prețios imediat după preluarea conducerii țării de către Guvernul provizoriu, aceasta fiind considerată o greșală ireparabilă. În tot acest timp pierdut s-ar fi putut constitui lucruri de o importanță majoră pentru istoria neamului românesc ce ar fi rămas și în urma căderii revoluției, însă, timp de trei luni, s-au desfășurat numeroase serbări, discursuri, formalități și alte lucruri în detrimetriul celor reorganizării pentru care activaseră. Protestele împotriva răsturnării vechiului regim au venit și din partea rușilor. După ce inițial generalul rus Duhamel și Kotzebue bat în retragere, la 18 iunie Moldova va fi invadată de trupele rusești. Pericolul devine iminent pentru Țara Românească, care era următoarea țintă a Rusiei.

Reprezentanții Rusiei vor crea momente tensionate în rândul românilor pentru a avea o scuză ca să pătrundă în țară sub pretextul restabilirii ordinii. S-a ajuns la organizarea unui complot în secret pentru a înlătura Guvernul provizoriu. În prealabil avusese loc o întrunire la palat, cu un alt scop decât cel declarat, între colonelul Odobescu și susținătorii săi, pe de-o parte și membrii Guvernului provizoriu, pe de altă parte, în urma căreia s-a decis întâlnirea din 19 iunie care putea fi fatală pentru Guvern. Încrezători în cele rostite de Odobescu, cei din Guvern acceptă reuniunea la palat, neaflănd până în acel moment de planul mârșav al contrarevoluționarilor și fără a bănuii ceva, membrii Guvernului aveau să fie victimele planului, ce se desfășura precis, din interiorul palatului.

S-au efectuat arestări numeroase printre care se aflau și doi membrii ai Guvernului provizoriu, Heliade și Chr. Tell, urmând ca Chr. Tell să fie ucis în aceeași zi. Însă zvonul despre cele întmplate circulase extrem de repede, iar ceilalți doi membrii ai Guvernului provizoriu prezenți la palat, scăpând de arest depun eforturi uriașe pentru a pune capăt atrocității în desfășurare și ridică poporul la luptă împotriva conspiratorilor. Mulțimea strânsă în fața palatului și înarmată cu tot ce găsise la îndemână, a produs panică descurajându-i pe cei doi colonei, Odobescu și Lăcusteanu, care la presiunea mulțimii înverșunate, vor renunța la arestul și eventuala ucidere a membrilor Guvernului provizoriu. Odobescu era arestat chiar din palat.

Se salvase din acest atentat atât Guvernul provizoriu, cât și revoluția, însă tot nu se înregistrau progrese în reorganizare sau instituirea Adunării Constituante. Din acest moment Goleștii devin mult mai prudenți și suspicioși. Nicolae Golescu avea unele rețineri față de retragerea în munți a unor locuitori ai județului Vâlcea, solicitându-i prefectului de județ înștiințarea sa în permanență cu tot ceea ce se întâmpla acolo.

Programul revoluționar trebuia făcut cunoscut în toate zonele țării cât mai repede posibil. La Brăila,ocupată în mare parte de negustori străini, Dimitrie Golescu nu reușea a-i atrage de partea cauzei revoluției, aceștia fiind neutri în acest conflict. Pentru a-și asigura sprijinul puterilor democratice ale Europei, de teama unei invazii din partea puterii protectoare, Al. G. Golescu-Negru era împuternicit, la 29 iunie 1848, să facă demersuri în Occident sperând a obține sprijin atât diplomatic, cât și militar pentru apărarea cauzei revoluției.

Pericolul rusesc se apropia cu pași repezi de Țara Românească. Cel puțin din partea turcilor exista o oarecare asiguirare de neagresiune, acest lucru datorându-se și activității lui Ion Ghica, care reușise să convingă Poarta de bunele intenții ale românilor asupra otomanilor și să-i facă să-și revizuiască interesele proprii asupra Principatelor. Zvonurile erau tot mai multe și mai puternice, alimentate chiar de puterea protectoare care se pregătea să plece din Moldova unde se afla din 22 iunie, spre a cucerii capitala Țării Românești.

Neliniștea era tot mai mare, teama își făcea loc în sufletele românilor iar agitația creată se datora și informațiilor primite din zona de Est a țării unde se afla reprezentantul Guvernului provizoriu Nicolae Bălcescu. Acesta asigura asediul țării în scurt timp și din două părți, atât din partea rușilor, cât și de turci. În împrejurările create, Guvernul era în imposibilitatea alegerii unei metode favorabile rezistării, decizându-se într-un final să părăsească capitala, retrăgându-se într-o zonă muntoasă. Ștefan Golescu propunea ca mai înainte de retragere să aibă loc o întâlnire cu toți locuitorii capitalei și în urma discuțiilor să se ajungă la un numitor comun. Deși Goleștii, Bălcescu și Rosetti activau pentru a rămâne în capitală, decizia fusese luată deja. Astfel, la 29 iunie, Guvernul provizoriu părăsește capitala însoțit de miliția națională și trupele lui Gh. Magheru. Plecarea Guvernului provizoriu în apropierea Transilvaniei s-a făcut, după ce, în prealabil, avuseseră loc lungi dezbateri. Această locație fiind aleasă strategic și din punct de vedere militar, elaborându-se mai multe planuri de atac și contraatac asupra acestei zone, dar și pentru că reprezenta o zonă de tranziție. Românii munteni urmăreau a întreprinde legături cu statele Europei occidentale.

Guvernul dăduse, înaintea retragerii, o proclamație către popor rugăndu-l a-și menține patriotismul și credința în revoluție. La semnarea proclamației participaseră și Ștefan și Nicolae Golescu. Membrii vechiului regim răstoarnă situația creată în scurta existență la conducere a Guvernului provizoriu, înființând o Căimăcămie alcătuită din Teodor Văcărescu și Emanoil Băleanu. Au fost aplicate măsuri severe asupra partizanilor revoluției și se aștepta, cel mai probabil, înfrângerea revoluției. În scurt timp, Ion Brătianu constată că intervenția rușilor nu era adevărată, ba mai mult, trupele rusești realizau contrariul zvonurilor nefondate și anume, se retrăgeau de pe teritoriul Moldovei. Reacționarii nu au reușit să pună în aplicare nici un plan, datorită faptului că s-au izbit de puterea poporului ridicat la luptă. Cu ajutorul lui Brătianu, Căimăcămia a fost desființată la sfârșitul lunii iunie. Guvernul provizoriu era rechemat în capitală.

Pentru a doua oară poporul ce își pusese bazele în revoluție, salvează țara din mâinile vechiului regim, iar la 3 iulie, Ștefan și Nicolae Golescu se întorc în capitală. Au existat repercursiuni asupra membrilor Căimăcămiei dar și asupra celor, care prin răspândirea zvonurilor, instituiseră stare de agitație din capitală.. Salvându-se pentru a doua oară cu sprijinul poporului, Guvernul provizoriu își reia activitatea mult mai încrezător, iar turcii se deciseseră a acorda o șansă românilor, acceptându-le reformele cerute. Nu se putea încă afirma cu certitudine dacă revoluția va fi glorioasă, însă, pentru moment mai câștigase o bătălie.

Nicolae Golescu își continuă acțiunea de a depune tot poporul jurământul, care era același ca cel din București rostit la 15 iunie 1848 pe Câmpul Libertății și publicat în “Monitorul Român”. Concomitent cu această acțiune, el se ocupa și cu stoparea răzvrătirilor țăranilor care nu își vedeau încă realizată dorința de emancipare și împroprietărire a lor. Pentru a putea opri aceste răscoale țărănești soldate cu distrugeri de proprietăți și jafuri,Guvernul provizoriu împreună cu Nicolae Golescu hotărăsc reprimarea acestora cu ajutorul armatei. Nicolae Golescu și Chr. Tell solicită intervenția soldaților la Buzău și Brăila pentru restabilirea ordinii.

Revoluționarii aveau nevoie de armament pe care nu-l puteau achiziționa, chiar dacă se strânsese un fond special pentru acesta, necesitând acordul guvernului de la Viena. Alexandru Golescu-Negru, fiind cel mai radical dintre toți Goleștii și declarându-se adversar convins al protectoratului țarist până la sfârșitul vieții sale, propunea înfiițarea unei fabrici de armament pe teritoriul țării, evitându-se problemele de transport mereu prezente.

Dispunând de o mare avere, Ștefan Golescu îl va ajuta pe vărul său, Al. Golescu-Negru în acțiunea de a face cunoscute la Constantinopol notele adresate Marilor Puteri, dar și pe monahul Varlaam din Sinaia, liniștindu-l cu privire la rebeliunile din județe în care se va implica. Devenit comisar al propagandei revoluționare, transilvăneanul Varlaam dovedește abilitatea sa în răspândirea cauzei românilor munteni. Acesta era un om învățat, cunoștea multe limbi străine și era recunoscut în Transilvania. El va deveni comisar extraordinar.

Comisarii de propagandă își săvârșeau cu activ misiunea din județe, organizau diverse sărbători pentru a-i ademeni pe locuitori de partea revoluției și a nu-i lăsa să cadă pradă vechiului regim.

Țara Românească se afla în raport de vasalitate cu Turcia, pe care Guvernul provizoriu,a încercat prin diverse mijloace să o atragă de partea sa cu sprijinul necesar împotriva Puterii protectoare. Românii au făcut demersuri pentru a-și asigura sprijin și pe lângă diplomația altor țări europene. Deși nu toate încercările lor au avut răspunsuri pozitive, românii au rămas perseverenți. S-a încercat organizarea armată a românilor, însă era evidentă insuficiența armamentului în cazul desfășurării unui război în țară. Dar aceștia doreau să arate tuturor hotărârea de a-și depăși condiția actuală și de a ieși de sub jugul altor state. Cea mai intensă problemă întâlnită de-a lungul existenței Guvernului provizoriu, a constituit-o chestiunea țărănească. Oricâte măsuri ar fi adoptat Guvernul în această privință, soluționarea era prea departe de a fi realizată, Guvernul amânând, pe cât posibil afirmarea neputinței realizării reformei.

La 14 iulie Guvernul a dat o publicație în care erau înscrise etapele în urma cărora urmau a avea loc alegerile și stabilirea datei acestora, dar și a întrunirii Adunării Constituante. Acestea se vor desfățura abia în lunile următoare. Supraviețuirea revoluției depindea acum doar de decizia comisarilor otomani. În această privință, Guvernul provizoriu îl întâmpină cu mult fast pe trimisul Porții, Suleiman Pașa la Giurgiu, care nu vine singur, ci însoțit de forțe militare. Misiunea principală a acestuia era de a restabili ordinea în Principate. Ștefan Golescu își pusese speranța pentru obținerea idealului în venirea comisarului.

În tot acest timp, ceilalți Golești erau preocupați de soarta revoluției. Nicolae Golescu veghea asupra liniștii interne, pentru a nu da pretext puterilor suverană și protectoare să intervină. El îi asigura pe români ca depune tot efortul pentru realizarea reformei și le cerea înțelegere. Dar problemele de ordin intern erau lăsate la urmă, prioritate având relațiile externe. Acum programul revoluționar se afla într-o perioadă de stagnare, cel puțin până la recunoașterea Constituției de către Poartă. Suleiman Pașa care se pare că era străin de adevărata situție a poporului român, sau pur și simplu nu voia să recunoască revoluția acestuia, va primi două protestări din partea Guvernului provizoriu și a poporului. El va fi informat de loialitatea poporului român față de turci. Prima acțiune a comisarului turc în Principate a fost trimiterea secretarului său, Tinghir Efendi la întâlniri cu membrii Guvernului, aceștia evitând o întâlnire dintre secretarul turc și mitropolitul Neofit, în care își pierduseră încrederea. Procedând la fel și cu alți membrii reacționari. Manifestația adunării prezente în fața Palatului Guvernului, pare a-l fi convins pe Tinghir Efendi de bunele intenții ale poporului și de faptul că prezența armatei turcești pe teritoriul Țării Românești era oarecum inutilă.

Ștefan Golescu povestește în fața mulțimii despre aroganța de care dă dovadă Suleiman Pașa prin intermediul unei scrisori, aceasta datorându-se și intrigilor țariștilor în capitala otomană. Suleiman Pașa acorda sprijin condiționat. Se dorea dizolvarea Guvernului provizoriu, iar în locul lui urma a fi aleasă o Locotenență Domnească. Numai prin îndeplinirea acestei condiții se putea trece la remedierile necesare. Noul Guvern ce va purta numele de Locotenență Domnească a Țării Românești avea să fie ales de popor și recunoscut de Poartă.

Ștefan Golescu reușește să aibă o întâlnire directă cu Suleiman Pașa. Din această întâlnire, Ștefan află că revouția nu era văzută bine la Constantinopol, iar în urma unui dialog mai aprins și replici dure din partea reprezentantului român contra comisarului turc, acesta se vede nevoit să recunoască că avea o oarecare reținere în acordarea ajutorului necesar și datorită faptului că Turcia nu se putea împotrivi de una singură rușilor. În acest sens, Ștefan Golescu îi mărturisește comisarului turc că revoluția română era făcută și în interesul Porții, iar scopul principal era înlăturarea definitivă a protectoratului rusesc. Întors în capitală, Ștefan Golescu face cunoscută decizia luată de Suleiman Pașa în data de 23 iulie 1848. Ion Ghica aflat la Constantinopol află de reușita lui Șt. Golescu și angajamentele pe care acesta și le luase față de Suleiman care “pretextând că intrarea sa în negocieri era, mai ales, întârziată de formă și de numele Guvernului actual –acest titlu de Guvern provizoriu are un pic aparență de Republică, -el a cerut ca numele să fie schimbat și ca o nouă alegere să aibă loc”.

În țară, poporul adunat pe Câmpia Libertății alegea membrii Locotenenței Domnești. Se hotărâse ca membrii să rămână aceiași din fostul Guvern provizoriu în număr de șase, dar Suleiman Pașa nu accepta recunoașterea a mai mult de trei membrii. În cele din urmă, după lungi discuții și consfătuiri cu secretarul Consulatului francez și consulul englez, românii cedează doleanței comisarului turc și aleg trei membrii. Aceștia erau: Nicolae Golescu ministru de Interne, Chr. Tell ministru al Războiului și Ion Eliade ministru al Instrucțiunii Publice. Rolul acestei Locotenențe era de a guverna până la alegerea noului domnitor. Ea va fi recunoscută de Pașă, chiar dacă nu îndeplinea condițiile înscrise în cadrul Regulamentului organic. După onorurile cuvenite, Locotenența devine guvernul legal al țării și din acest moment începe acțiunea de recunoaștere a reformelor cerute atât de Suleiman Pașa, cât și de Constituție.

La scurt timp, membrii Locotenenței, printre care și N. Golescu îl vizitează pe Suleiman la Giurgiu. Aici N. Golescu avu parte de o primire fastuoasă. El fu sfătuit de comisarul turc,ca mai înainte de a prezenta Constituția lor sultanului să ia în calcul modificarea unor articole precum cele ce vizau perioada de domnie a domnitorului ce trebuia, conform Pașei, să fie pe viață, dar și scoaterea din discuție și din Constituție a idee de gardă națională înlocuită cu propunerea unei garde civile.

Se hotărăște ca o Deputațiune aleasă de Locotenență și formată din N. Bălcescu, N. Crețulescu, D. Brătianu, N. Vasiliade și Ștefan Golescu să meargă la Constantinopol pentru a-i prezenta sultanului o nouă adresă ce cuprindea nemulțumirile românilor asupra Regulamentului organic și cauza ridicării împotriva acestuia la 11 iunie 1848.

Goleștii au fost de acord cu modificarea articolelor înainte de a prezenta forma finală a Constituției, sultanului, însă acestora li s-a opus cu înverșunare N. Bălcescu, care dorea a supune votului poporului orice modificare. Acest lucru era logic, dar nu practic. În temeiul acestor considerații activitatea întreprinsă de Golești nu era considerată o greșală, ci concesii făcute sub imperiul împrejurărilor externe care nu erau favorabile revoluției poporului român.

În luna august a avut loc un deces în familia Golescu. La Orșova, Iordache Golescu își înceta existența. Fiul său se sacrifică pentru patrie, astfel că Al. Golescu-Negru nu participă la funerariile de înmormântare ale tatălui său, continuând propaganda prin mari eforturi. Lucrurile nu erau așa cum dorea el, cererile Principatelor fiind slab susținute de Poartă, dar și de Franța și Anglia care erau implicate în alte acțiuni, numai în cele ce priveau poporul român, nu.

Tot în luna august, în țară se făceau pregătiri intense, pentru primirea comisarului turc, Suleiman Pașa. Ajuns în capitală, Suleiman a avut parte numai de sărbători și petreceri. A ținut un discurs la Palat în fața unei adunări alcătuită din boieri și notabili sfătuindu-i să accepte realitatea și deci, Locotenența Domnească, lucru pe care cei prezenți îl vor realiza curând.

Clubul Regenerării a luat naștere în acea perioadă. El avea ca scop pregătirea alegerilor pentru Constituantă. Printre membrii acestuia era Radu și Alexandru C. Golescu-Albu. Alexandru Golescu-Albu a fost și membru al Comitetului pentru înscrierea cetățenilor în Garda națională. Nicolae Golescu împreună cu C. Bălcescu, I. Câmpineanu și N. Nicolescu era membru al unei Comisii ce avea ca scop întocmirea Constituției din punct de vedere administrativ.

O imensă amenințare contra revoluției române se întrezărea prin intrarea trupelor turcești pe teritoriul românesc. Primordial în preocupările Goleștilor se afla apărarea cauzei românilor în fața amenințării invaziei străine. A luat naștere ideea de unitate națională și de stat, dar nu toți erau animați de acest sentiment. Demersurile diplomatice în Apus ale lui Al. Golescu-Negru nu înregistrau rezultate satisfăcătoare. Aflat într-o situație nefavorabilă și constatând că pericolul unui atac asupra Principatelor era tot mai sigur, acesta apelează și la conștiința marilor proprietari încercând a-i convinge să sprijine reformele referitoare la țărani. Lipsa armamentului și repercursiunile revoluției maghiare din Transilvania arătau situația gravă a țării. Al. Golescu-Albu spera că nu se va trece la vărsare de sânge. La București țăranii veneau pentru a depune jurământul pe Constituție și pentru a fi inițiați în viața politică.

La 31 august 1848 în teritoriul Brăilei pătrundea, fără a anunța în prealabil, o unitate militară turcească, dar prefectul Dim. G. Golescu întreprinde o activitate de protest contra acesteia. Orice fel de acțiune menită să acorde sprijin românilor era împiedicată de trimiși ai țarului. Se instaurase o stare de incertitudine în Europa, care era debusolantă.

Sub presiunea rusă, Constituția nu va fi recunoscută de sultan, care inițial se arătase de acord cu cerințele românilor. Se trecea la intimidarea revoluției muntene din partea Rusiei prin prezența unei armate de 40.000 de oameni în Moldova. Turcia s-a lăsat antrenată în acțiunea de reprimare a revoluției române. La solicitarea generalului rus Duhamel, Poarta îl va înlocui pe Suleiman Pașa, considerat prea slab față de români, cu Fuad Effendi. Prin cedarea Turciei în fața presiuniilor Rusiei, soarta revoluției române a fost hotărâtă.

Nicolae Golescu, I. Eliade și Chr. Tell s-au numărat printre membrii semnatari ai protestului contra denigrării revoluției române. Poporul român era sfătuit să abordeze o tactică prudentă, orice manifestare putea agrava situația deja existentă. Nicolae Golescu susținea că acțiunile întreprinse de români nu erau ofensive, ci doar se dorea apropierea de Fuad Effendi. Exista perspectiva înlocuirii vechiului guvern și alegerea unui singur domn. Șanse mari de reușită avea Nicolae Golescu, însă nu era considerat suficient de puternic pentru a prelua frâiele țării și a face față unei asemenea situații.

Acum Rusia dicta, iar turcii executau hotărârile protectoratului de la St. Petersburg. Agitația în capitală era din ce în ce mai mare și mai agresivă. În cadrul acestei situații tensionate s-a trecut la fapte de demonstrație a românilor împotriva unei invazii, manifestate prin luarea deciziei de ardere a Regulamentului Organic la Mitropolie, la 6 septembrie. Tot atunci a fost dărâmat și monumentul de la Mitropolie ridicat în onoarea lui Kisselev. În condițiile create, armata otomană, staționată de ceva timp în preajma Bucureștiului, decide ca la 13 septembrie să asedieze capitala, pătrunzând prin Dealul Spirii în mijlocul cazarmelor române concentrate acolo sub comanda colonelului Radu G. Golescu. S-au încercat negocieri pe cale pașnică, dar fără niciun rezultat. S-a declanșat lupta și numeroasele acte de barbarie din partea turcilor asupra românilor. În luptă însuși colonelul Radu G. Golescu este rănit. Trupele pompierilor conduși de Zăgănescu au înregistrat multe pierderi, dar au dat dovadă de curaj.(Figura 4) Cei scăpați de măcel s-au retras la palat unde se afla Nicolae Golescu și Chr. Tell. Și astfel, se punea capăt ridicării la luptă pentru libertatea poporului român.

La numai câteva zile de la ocuparea Bucureștiului de către turci, armatele rusești își fac apariția. Deși revoluția fusese înfrântă, principiile sale rămăseseră neatinse, triumfase ideea de libertate. Pe parcursul celor trei luni de existență a revoluției, Goleștii îndepliniseră cu credință și curaj misiunea primită, situându-se în fruntea tuturor prin dragostea lor față de patrie.

Fruntașii revoluției române au fost închiși la mănăstirea Cotroceni, situașia conducerii țării schimbăndu-se total. Era ales un nou guvern, dar și un nou domnitor în persoana lui Constantin Cantacuzino, care va readopta Regulamentul Organic. După eliberarea celor arestați, aceștia vor lua calea străinătății. De peste hotare vor continua idee unirii într-un singur stat, puternic, democratic și independent.

Capitolul III – Activitatea în exil a fraților Golescu pentru susținerea cauzei Unirii Principatelor

După reprimarea sângeroasă a revoluției române au fost aplicate numeroase măsuri contra revoluționarilor de la 1848 și conducătorilor acestora. Nicolae Golescu și membrii Locotenenței Domnești se îndreptau spre Constantinopol pentru a-și exprima nemulțumirea în fața sultanului, pe când Ștefan, Radu și Alexandru C. Golescu împreună cu mulți alții se aflau în arest îndurând crudul tratament al rușilor. Prin intervenție străină, dar și a familiilor o parte dintre cei arestați vor fi puși în libertate, însă calvarul acestora nu luase sfârșit încă.

Eliberați, frații Golești, Ștefan, Radu și Alexandru vor fi trimiși sub escortă la Giurgiu și mai apoi pe Dunăre în condiții infernale până la Selim unde, în sfârșit vor fi eliberați. Fruntașii revoluționari erau astfel izgoniți din țară, neavând permisiunea de a se întoarce decât cu acordul sultanului.

În urma celor întîmplate, Zoe Golescu, mama unora dintre fruntașii revoluției își părăsește casa, refugiindu-se la Sibiu împreună cu Catinca Rosetti, de unde încearcă să-i anime pe ai săi fii, păstrându-și curajul și credința în fața celorlalți, chiar dacă era cuprinsă în interior de o neliniște apăsătoare.

În drumul spre Constantinopol, Nicolae Golescu și cei care îl însoțeau au fost arestați, dar va reuși în cele din urmă să ajungă în capitala otomanilor.

În țară revoluția fusese cu desăvârșire înfrântă, iar vechiul regim regulamentar cuprinsese din nou întregul teritoriul al țării. Actele de răzbunare ale ofițerilor din miliția regulamentară de la 1848 contra revoluționarilor, nu îi clasează pe aceștia în fruntea unei liste onorifice, ba mai mult, ei s-au înjosit recurgând la slugărnicie, violență, intrigi. În acest sens, li se alătura și comisarul Rusiei care nu respecta niciun drept al românilor, bătându-și joc de toate sentimentele naționale ale acestora. Actele de răzbunare s-au revărsat și asupra familiilor revoluționarilor Golești, cumnatul acestora fusese demis din funcție, numele Golescu ajunsese acum a fi denigrat de către reacțiune.

În zilele imediat următoare restabilirii Regulamentului Organic, au mai existat revolte în țară ale celor nemulțumiți care nu doreau a renunța la ideiile pentru care militaseră și se sacrificaseră. Despre toate acestea povestește Zoe Golescu fiului său, Ștefan, dar și nepoatele Goleștilor care aveau aceleași sentimente cu ale unchilor aflați în pribegie.

Răspândiți în cele patru colțuri ale lumii, în urma căderii poporului iarăși sub vechiul regim politic și purtători ai dorinței de libertate pentru poporul de la Dunăre, Goleștii își vor căuta și găsi refugiul atât în Europa liberală, cât și pe teritoriul Imperiului otoman. Alungați din propria țară acărei dominație se împărțea între două puteri, Goleștii nu vor renunța la dragostea lor față de aceasta și animați de acest sentiment, vor continua și pe meleaguri străine, pe cale diplomatică, a face cunoscută nemulțumirea poporului și cauza revoluției române de la 1848.

Zvonul prăbușirii revoluției române a ajuns mai târziu la Al. G. Golescu- Negru, care încă aflat în străinătate promova cauza revoluției române. În urma acceptării responsabilității de a promova cauza românilor peste hotare, Alexandru-Negru pierduse și îndurase prea multe în timpul acestei misiuni pentru a abandona acum cauza susținută.

Aflați în exil frații Golescu, Ștefan și Nicolae, vărul lor Alexandru Golescu-Negru, frații Brătianu, Heliade Tell și alții au întocmit un protest ce viza ocupația țaristă din țară și l-au făcut cunoscut Angliei,Franței și Austriei, solicitându-le intervenția pentru a elimina protectoratul țarist. Se protesta contra uzurpării țării de către turci care nu au respectat prevederile tratatelor anterioare neavănd un motiv întemeiat. Din cauza acesta se considera violarea dreptului la autonomie și astfel se dorea punerea Țării Românești sub ocrotirea Puterilor interesate pentru independența Turciei, ocupația fiind prezentată de români ca o amenințare pentru securitatea întregii Europe.

Promotorii propagandei de peste hotare a cauzei române, realizau lipsa intensității acesteaia făcând apel la sprijin din interiorul poporului român.

Românii nu erau pregătiți să renunțe la decretele și documentele emise de către Guvernul provizoriu și Locotenența Domnească, opunându-se cu înverșunare.

Îndepărtați din cadrul armatei, Radu și Alexandru Golescu-Albu se refugiază la Sibiu împreună cu mama lor, de unde duc dorul și grija Fraților Ștefan și Nicolae ce se stabiliseră la Paris și despre care nu se știa nimic, însă nu pentru mult timp, aceștia scriindu-le curând. La începutul anului 1849, Al. C. Golescu-Albu părăsește Sibiul și convoacă o întrunire cu fruntașii revoluționari din Transilvania pentru a se pune de acord în ceea ce privește perspectivele politice ale întregului neam. În cadrul întrunirii cei prezenți, printre care Avram Iancu, Axente Sever, Ioan Buteanu, Vasile Moldovan și alții au dezbătut problema românismului care nu era recunoscută de împăratul Austriei. Al. C. Golescu-Albu milita pentru unirea românilor de sub stăpânire austriacă. Urma ca cele discutate să fie trimise în Occident pentru a fi făcută cunoscută. S-au făcut demersuri în această privință fiind trimiși reprezentanți ai românilor ăn Europa liberală, care să facă cunoscută cauza românilor intens dezbătută în prealabil, ținându-se cont de toate aspectele posibile, inclusiv de trecutul istoric al românilor și așezarea geografică a acestui popor, toate ducând la unsingur scop, cel al consolidării naționale.

Izbucnise conflictul între ruși și turci, iar Poarta beneficia de sprijinul Marilor Puteri europene pentru îndepărtarea rușilor din Principatele române. În condițiile create, refugiații din Transilvania hotărăsc a pleca la Constantinopol în speranța obținerii aprobării Porții pentru realizarea unirii Moldovei cu Țara Românească, dar și obținerea armamentului necesar pentru românii transilvăneni. În acest sens Al. C. Golescu-Albu cere împrumut bănesc românilor din Transilvania necesar deplasării sale la Constantinopol.

În urma demersurilor realizate pe lângă guvernul Franței și Angliei de către cei aflați în pribegie printre care și Nicolae Golescu, se întrevedea un oarecare interes al străinilor pentru soarta Principatelor, prin adoptarea unei atitudini mai tranșantă față de Rusia.

Radu C. Golescu își îndeamnă frații mai mari aflați la Paris să își revizuiască conceptul asupra Turciei, care constituia calea redobândirii drepturilor de autonomie. Acesta alături de frații și verii săi, dar și mulți alți români realizau importanța unirii românilor pentru dobândirea progresului mult dorit. Prin intervențiile lor, Goleștii doreau să aplaneze divergențele dintre emigranți. Al. Albu aflat acum pe teritoriul otoman, devine liderul emigranților dein Răsărit și neavând siguranța zilei de mâine, încearcă să stabilească legături cu exilații polonezi și unguri de acolo. Era nevoie de o bună organizare care lipsea cu desăvâeșire la acel moment, pentru ca orice acțiune întreprinsă pe viitor să poată funcționa. La început s-a declarat în favoarea unei conduceri unice, dar pentru a evita eventuale discuții ce puteau degenera în reale conflicte, a propus o conducere formată din cinci membrii. Al. Golescu-Albu îndemna emigranții români de la Brussa să facă un apel colectiv celor din Paris, unindu-se pentru un singur ideal, al Unirii.

Din Paris, lui Nicolae Golescu îi este solicitată prezența la Viena unde avea să se întâlnească cu Alexandru Dim. Ghica propunându-i acestuia șefia emigrației. În cazul unui refuz din partea acestuia, Nicolae Golescu avea să devină șeful emigrației. Nicolae Bălcescu era nemulțumit atât de alegerea comisiei emigrației, cât și de alegerea conducătorului acesteia. După lungi discuții provocate de emigranții din Paris, este convocată o nouă întrunire în luna februarie a anului 1849 în urma căreia Nicolae Golescu, I. Heliade și Christian Tell erau numiți conducătorii emigrației. Alegerea foștilor membrii ai Locotenenței Domnești nu a mulțumit așteptările tuturor. S-au format două grupuri și au fost prezentate spre vot două memorii. Nicolae Bălcescu nu era de acord cu niciuna dintre acestea. Aflat la Constantinopol el îl susține pe Ștefan Golescu în poziția ce acesta o adoptase în ceea ce-i privește pe turci. Divergențele se încheiau după nouă luni de dispute și neînțelegeri dintre emigranți. Emigranții din Constantinopol hotărâseră a-l alege șef al emigrației pe Costache Negri, care nu făcuse parte din revoluționarii de la 1848 și astfel nu atrăgea suspiciunea turcilor și nici nu se afla în pericol de a fi respins. Acesta era apreciat de majoritatea românilor.

Emigranți din Paris se țineau tare pe poziții spunând că vor recunoaște doar instrucțiunile din partea celor trei membrii ce fuseseră aleși de emigrația română și recunoașterea ca șefi ai săi.

Activitatea emigrației române era în creștere, erau trimise memorii guvernului englez și francez pentru a susține cauza românilor. N. Golescu era optimist în acest sens, dar și trist pentru că eforturile erau imense și nu beneficiau de suficienți bani necesari propagandei. Emigranții acceptau orice sprijin financiar. Zoe Golescu îi trimite fiului său Ștefan o sumă de bani pe care o primise în urma unui împrumut.

Al. Golescu-Albu considera mult mai importantă o apropiere de turci și de aceea solicita prezența lui Heliade și Tell în teritoriul turcesc sperând să nu fie tardive regretele că ar fi putut face ceva și nu au făcut pentru a obține un ajutor. N. Golescu, Heliade și Chr. Tell pleacă la Constantinopol neținând cont de sfatul lui Ghica. De aceea sunt opriți în port, doar Nicolae Golescu este primit la Suleiman Pașa, care îl sfătuiește să se înapoieze. De această data, românii țin cont de sfatul primit. Situația din Imperiul otoman nu era concretizată și stabilă pentru a putea face față diplomației ruse. Încă se aștepta ca Turcia să primească sprijin din partea Puterilor europene. Văzând acestea, pentru români devin din nou prioritare activitățile din capitalele europene, intensificând activitatea prin intermediul fraților Brătianu și a lui C. A. Rosetti. Primordial acum pentru toți românii risipiți în lume era unirea lor într-un singur stat, numai așa putând să îndepărteze imperiile absolutiste cotropitoare. De asemenea, situația din Principate fiind neclară era imposibil să se adopte o orientare progresistă. Nici puterea protectoare și nici boierimea nu doreau o schimbare majoră a situației actuale, care ulterior putea fi dăunătoare propriilor interese. Toată situația creată putea fi oprită numai de păuterea suzerană, fiind dreptul acesteia de a apăra autonomia Principatelor împotriva oricui, dar și aceasta avea nevoie de ajutor, cel puțin diplomatic, pentru a se răzvrăti contra rușilor.

Se spera în începerea unor dispute din afară contra țariștilor, care le-ar fi grăbit retragerea, însă cum Prusia și Austria făcuseră front comun cu rușii, singura speranță a românilor era acum îndreptată spre Franța.

În sufletul lui Ștefan Golescu avea loc o luptă între optimism și nesiguranță, atârnând mai greu balanța spre nesiguranță. Gândul la starea poporului său îl întrista enorm, cu greu reușeau rudele sale să-l animeze și să-l readucă la stadiul anterior. Neliniștea și nemulțumirea care îl cuprindea în ultima perioadă se datora zvonului cum că Barbu Știrbei urma a fi ales domn al țării de către Poartă. Acest lucru avea să devină realitate. În urma Convenției de la Balta-Liman, Barbu Știrbei devenea noul domn al țării la 16 iunie 1849. Odată ajuns la putere, măsurile luate de acesta nu îl onorau deloc, atrăgând asupra sa antipatia poporului. Ajuns pe tronul țării, Barbu Știbei urma să plece la Constantinopol pentru învestitură. În urma următoare era emis un firman turcesc care cuprindea exilarea tuturor fruntașilor revoluției de la 1848 de pe teritoriul Țării Românești, în care figura și numele frașilor Golești. Astfel ei nu se puteau întoarce în țară. Mezinii familiei Golescu, Radu și Al. Golescu, aflați la Brussa erau tratați ca supuși ai sultanului bucurându-se de o oarecare libertate, neavând dreptul de a părăsi meleagurile otomane.

În țară, Barbu Știrbei era din ce în ce mai barbar în acțiunile sale. Acest lucru o îngrozea pe Zoe Golescu provocându-i panică la gândul întoarcerii în țară. Ea se temea, că odată ajunsă acasă, măsurile represive o vor viza și pe ea.

Revoluția maghiară fusese înfrântă de trupele austro-ruse, oferind din nou motive de îngrijorare fraților Ștefan și Nicolae Golescu, care nu puteau avea certitudinea că ziua următoare avea să fie favorabilă cauzei lor.

Prin emanarea sentimentelor pure de dragoste, atât față de copii săi, cât și de patrie și activitățile întreprinse de ea de-a lungul vieții sale pentru a arăta veridicitatea acestora, Zoe Golescu ocupă un loc în istoria neamului printre cele mai însemnate figuri feminine ale tuturor timpurilor.

După înfrângerea revoluției maghiare singura opțiune a românilor era izbucnirea unui război ruso-turc. Se întrevedeau divergențe între cele două puteri străine, Turcia, sprijinită de Anglia, menținea o atitudine fermă în poziția adoptată față de ruși. Semnele declanțării unui război ruso-turc deveniseră vizibile în teritoriul român.

Pentru a putea reveni membrii familiei Golescu în țară, Ștefan și Nicolae Golescu trebuiau să dea în scris că renunță la cauza susținută în trecut, umilindu-se și devenind supuși, atât ai comisarilor celor două puteri străine ce invadaseră țara, dar și față deactualul domn, Barbu Știrbei, dar Zoe Golescu și fii săi nu ar fi acceptat niciodată umilința propusă. Prin intermediul scriisorilor, Goleștii se animau unii pe alții pentru a putea rezista mai ușor încercărilor dure prin care erau nevoiți să treacă pentru realizarea idealului pentru care luptaseră la 1848.

În străinatate divergențele dintre emigranți nu încetaseră, iar spre sfârțitul anului erau tot mai intense între Tell și Bălcescu, chiar daca Tell și Nicolae Golescu se retrăseseră din comnitelul de conducere. Acum era vorba de ceva personal între cei doi sau cel puțin așa considera Ștefan Golescu. Întâmplările din țară si cele din pribegie amplificau Goleștilor durerea în fața neputinței.

Începutul anului 1850 îi gasește pe Golești și pe ceilalți exilați îngrijorați din cauza lipsei banilor. Averile din țară ale Goleștilor și a unora dintre cei exilați scazuseră enorm în urma sprijinului ofertit revoluției de la 1848, dar și a existenței în pribegie, astfel că se aflau în imposibilitatea sprijinirii cu venituri proprii a propagandei actuale. Se făceau demersuri în acest sens pe lângă Poartă, solicitând un împrumut financiar care însă va fi respins.

Viața celor aflați în exil la Brussa urma același curs fară a înregistra modificări majore, cel puțin până la stabilirea unui acord dintre ruși și turci în ceea ce privește numărul celor ce urmau a fi eliberați. Era din nou în atenția celor exilați alegerea unei noi conduceri a emigranților. Goleștii refuză întâlnirea, la fel și N. Bălcescu și foștii locoteneți în număr de trei. La următoarea adunare vor fi toți prezenți triumfând propunerea lui Bălcescu. Nici de această dată Goleștii nu erau mulțumiți, apărând disensiuni între ei și Bălcescu.

La Golești, în cursul primăverii anului 1850 se făceau planuri de reuniune a celor de aici cu cei aflați în pribegie la Paris. Întâlnirea urma a avea loc în Transilvania sau cel mai probabil la Viena. Având în vedere situația actuală, de teama unei compromiteri se realizau tot felul de tactici pentru a avea loc întâlnirea. Goleștii erau sfătuiți să-și procure pașapoarte false cu cetățenie turcă pentru a nu întămpina probleme. Urma ca odată ajunși în Ardeal, Golești să aducă cu ei câteva exemplare din memoriul ce justifica revoluția, folosite mai apoi pentru propagandă în sprijinul cauzei românilor exilați.

În ciuda tuturor eforturilor de a avea loc o reuniune a familiei Goleștilor, planurile au rămas la stadiul de dorință, neputând fi realizate. Deja circulau zvonuri cu privire la existența lui Ștefan și Nicolae Golescu pe teritoriul țării, punându-l în alertă pe domnitorul Barbu Știrbei. Mai târziu, Barbu Știrbei împreună cu rușii profită de aceste zvonuri și îi acuză pe Goleștii din Paris de organizarea unui complot cu turcii împotriva ocupației rusești, de fapt nu era nimic real, se dorea cedarea în fața presiunilor ruse, a puterii otomane.

La Constantinopol se aflase de scopul urmărit de țariști de a denigra numele Goleștilor implicându-i în complot fără voia și știrea lor și astfel, era compromisă cauza românilor susținuă încă din 1848, în fața Turciei și a Europei liberale. Complotul era organizat de boierii în frunte cu N. Mavros, consilierul rus. Scopul intern al complotului era de fapt eliminarea opozanților din ministere contra lui Barbu Știrbei, făcându-i vinovați fără voia lor, ca și în cazul Goleștilor. Membrii guvernului urmau a fi înlocuți. În tot acest timp, Goleștii primeau încurajări de a se opune implicării lor nevoite în complot.

Acțiunea de propagandă intră pe un alt făgaș, ea fiind intensificată în Apus. Se trecea la scrierea de articole și cărti, care, odată răspândite în Europa, făceau cunoscută situația românilor din cele mai vechi timpuri și până la acel moment, pregătind astfel viitorul țări. Aceste idei le fuseseră insuflate celor din Paris de către emigranții din Imperiul Otoman.

Aflat în exil la Brussa, Al. Golescu-Albu cauta în peisajele de acolo imagini dragi din țară, crescându-i și mai mult sentimentele de patriotism pe tot parcursul șederii lui acolo. Pentru acesta cuvântul organizare devenise obsesiv. În vara anului în curs, împreună cu Constanin Racoviță și Alexandru Mano emite un proiect de statute pe care-l trimite la Paris spre a fi luat la cunoștință de către emigranții de aici. Evedențiind lipsurile din propria patrie propune înființarea unei societăți secrete ai cărei membrii urmau a fi oameni cunoscuți din cele cinci provinci. Comisia avea un total de șase membrii. Erau propuși C. A. Rosetti, frații Ion Firfirică și Dumitru Bratianu, care erau oameni cunoscuți și învățați, ei fiind capabili să ducă la bun sfârșit cu responsabilitate misiunea ce le era încredințată. În ceea ce privește numirea celorlalți doi membrii, s-au facut mai multe propuneri, printre acestea numărându-se și frații Ștefan și N. Golescu. Prezența lor era motivată datorită renumelui ce și-l creaseră de-a lungul anilor, dar și încrederea ce o deprinseseră în ei poporul român aflat în țară și peste hotare. A existat și propunerea alegerii în cadrul comisiei, a lui Ion Gica, însă era mai multă nevoie de el la Constantinopol, tacticile lui diplomatice erau importante și inregistrau succese în demersurile pe lângă guvernul turc și reprezentanții Angliei și Franței aflați acolo.

Se insistase și asupra alegerii lui Ștefan Golescu. Cert este că aveau nevoie și de acordul emigranților de la Paris. Pentru membrii ce vor acepta a face parte din comisa secretă, situația era puțin dramatică, ei vor trebui să-și asume riscul neputinței întoarcerii în țară, dacă nu le ieșea așa cum se dorea, întoarcerea lor fiind posibilă abia la împlinirea Unirii.

În gândirea Goleștilor se accentua tot mai mult ideea unei Românii Mari. De acest sentiment măreț era cuprins și Radu Golescu, care deși aflat la mare depărtare de țară, îmbrățișa cu drag această idee, devenind primordială pentru el și frații săi. Goleștii erau lipsiți de modestie și nu căutau a primi laude sau mulțumiri pentru acțiunile întreprinse. Ștefan Golescu încă era măcinat de gândul că dăduseră dovadă de lașitate prin refugierea din 29 iunie 1848 și că poporul trebuia să înțeleagă că nici Goleștii și nici Heliade nu aveau a le îndeplinii idealurile, ci numai voința poporului român de pretutindeni, putea.

Întreprinzând din sânul familiei sentimente de dragoste față de patrie, onestiatea dobândită și aratată pe tot parcursul vieții lor, dar și felul în care își tratatu conaționaliști indiferent de poziția socială sau culturală a acestora, aprofundând mai apoi toate aceste sentimente și pe parcursul studiilor în strainătate și însușiindu-și noii principi de viață, Goleștii au încercat mereau să se integreze printre toate rangurile sociale fără discriminare și au dus o permanentă luptă față de intrigi, calomnii și lingușiri. Datorită sentimentelor nutrite și calitățiilor dobândite, militând numai în interesul patriei, printr-o amplă analiză a oamenilor politici, Al. C. Golescu-Albu excludea posibilitate încadrării fraților săi mai mari în societatea emigranților, dar și a verilor săi, mai puțin a lui Al. G. Golescu-Negru, deoarece ei nu puteau fi confundați cu oameni precum Sc. Filipescu, Gr. Zossima și alții, care recurgeau la tot felul de măsuri neonorabile.

Se făceau sacrificii mari în sânul familiei Golescu pentru obținerea de bani necesari susținerii cauzei românilor emigranți. Astfel, Zoe Golescu încerca să vândă proprietatea Hanul Roșu. Al. Golescu-Albu propunea fraților săi, vinderea unor proprietăți din țară pentru a nu se ajunge a fi confiscate dacă se afla de misiunea lor ce o voiau împlinită.

Trecuseră doi ani de la înăbușirea revoluției, iar cei exilați nu vedeau nici o schimbare pentru situația lor. Încă existau neînțelegeri între emigranții aflați la kilometrii distanță unii față de alții. Se tot propunea instituirea unei comisii de propagandă, dar în același timp existând contradicții, acestea nu aveau șanse de supraviețuire. Nu se cădea de acord față de numirea la conducerea unei comisi a celor aflați în pribegie. Compromisurile ieșeau din discuție, fiecare susținându-și cu tărie argumentele pro sau contra. Cu toate acestea în țară se făcuseră demersuri pentru a evita o posibilă răzvrătire contra domnului, Barbu Știrbei. Mai nou românii aflați sub conducerea lui B. Știrbei, în mare parte boierii, foloseau aceleași tactici intrigante ca și rușii, probabil își însușiseră această calitate chiar de la rușii, care erau prezenți pe teritoriul român și nu se grăbeau să se retragă.

Radu C. Golescu era cuprins de marea dorință de a se întoarce în țară, sătul de cele trăite și de neputința de a face ceva pentru ai săi. Într-o vizită la Brussa în ianuarie 1851, Vasile Mălinescu era dezamăgit atât de aspectul orașului, cât și de emigranții de acolo care nu era deloc organizați, aflați mereu în divergențe asemenea celor din Paris și Constantinopol.

Românii din Imperiul otoman legau relații de colaborare și cooperare cu emigranții din alte state aflați acolo. Toți erau capabili de a-și recunoaște greșelile ce i-au adus în acea situație. Dintre toate grupurile exilate acolo, maghiarii în frunte cu Lajos Kossuth nu doreau a-și recunoaște greșala, dând dovadă de trufie. Răspunsul lui Lajos Kossuth va aduce mâhnire în sufletul lui Al. Golescu-Albu, susținând că dorește ca Ungaria să rămână una și indivizibilă.

Se întrevedea momentul potrivit al răspândirii popagandei de către români printre italieni. Românii priveau aceasta idee cu multă speranță. Însărcinți cu aceasta misiune au fost, nepotul Goleștilor, Constantin Racoviță, dar și Al. Mano. Plecați în mare grabă, tinerii revoluționari ajunși la Turin, vor supraviețui cu greu, neasigurându-și în prealabil, condițiile de trai de acolo. Se pare că Al. Mano era cunoscut în Piemont având unele legături cu ialienii din timpuul pribegiei lui pe acele meleaguri. Intervenția Piemontului a fost surprinzătoare pentru diplomația rusă, care credea că acesta era implicat în rezolvarea propriilor interese.

În centrul naționalismului iatlian, care era Piemontul, cei doi tineri încercau să se integreze, fie în armata piemonteză, fie în Academia militară de la Turin, însă, în ciuda eforturilor depuse și a recomandări din partea unor oameni politici importanți pentru regatul Sardiniei, prin faptul că erau străini, nu vor fi putut beneficia de aceste privilegii. Efortul întreprins de revoluționarii români dădea roade, ziarele ialiene publicau știri de propagandă pentru români. Se considera mult mai folositoare prezența Goleștilor în Piemont, unde ar fi putut dezvolta o mai mare activitate de propagandă. Acum speranța românilor era pusă în legăturile și sprijinul italilor și polonilor împotriva ungurilor, deoarece Franța și Germania nu erau interesate, iar Anglia era în relații mai bune cu ungurii și nu sprijinea românii decât împotriva rușilor.

Existența și activitatea Goleștilor erau dominate de speranța și convingerea totală într-o viitoare Românie. Tot ceea ce făceau era pentru o Românie unita. Ștefan Golescu susțimea că, o dată realizată unirea românilor, iar poporul ieșit de sub jugul a trei tirani, toți vor fi cuprinși de un imens sentiment de satisfacție, recuperând anii pierduți și totodată, vor redobândii onoarea subjugată, iar cele întâmplate vor fi ca o lecție de viată pentru generația tânără care acum va ști a nu comite aceleași greșeli ca ale descendențiilor lor.

Situația românilor emigranți în Franța se întrautățea. Emigranții români erau în permanență supravegheați și percheziționați. Francezii vedeau în devenirea lui D. Brătinau membru al comitetului revoluționar din Londra, un lucru supărător, așadar acum pe români îi păștea un al doilea exil, de data aceasta din Franța.

Toate acestea nu avea a-i descuraja pe români, iar propaganda continua. Cum la Londra avea loc marea Expoziție universală în vara anului 1851, Șt.Golescu profită și merge acolo pentru a întreprinde legături cu oameni de seama adunați acolo din toate colțurile lumii.

La sfârșitul anului 1851 N. Golescu ajunge în Atena pentru a duce la îndeplinire o misiune politică, fiind membru al comitetului revoluționar italian. Tot la Atena, Al. Golescu-Albu căuta a se uni spre o colaborare cu tinerii greci, organizați într-o societate secretă. La Atena se putea desfășura o intensă activitate de propagandă a cauzei românești, care să se reverse și asupra bulgarilor, sârbilor, albanezilor. Ideea de o revoluție apropiată a românilor fusese spulberată prin evenimentele din Franța de la sfârsitul anului 1851. Acum românii trebuiau să fie cumpătați la Atena, făcând pași mărunți dar siguri, deoarece guvernul grec acționa aspru asupra revoluționarilor și refugiaților din Atena, aflat sub presiunea rușilor.

În februarie 1852 se reunesc la Atena trei din frații Golești. Acolo Al. Golescu-Albu, Radu și Nicolae Golescu depănează amintiri din țară, întețindu-le dorul de casă. În luna următoare Al. Golescu-Albu încearcă a se întoarce acasă însă nu va reuși.

În urma loviturii de strat din Franța, a venit la conducere Napoleon al III-lea, pe care Șt.Golescu îl considera un uzurpator și nu îi dădea pre multe șanse de reușită. Chiar dacă sondajele de opinie dintre emigranți înclinau spre scurta domnie a acestuia, Napoleon al III-lea a domnit 18 ani.

Amânarea revoluției române nu aducea deznădejde în sufetele românilor. Era clar că ceva se schimbase în Europa, acum orice acțiune revoluționară trebuia făcută în secret. N. Golescu trebuia să fie mai discret în misiunea sa în Atena pentru a nu avea parte de opoziții.

Al. Golescu-Albu își va continua propaganda în Dobrogea și Valahia, unde propune înființarea de școli ce urmau a avea ca profesori pe cei din Transilvania. N. Golescu, realizând lipsa banilor fără de care nu putea face nimic, hotărăște să meargă prin insulele grecești de la Ianina pentru a obține banii necesari, mai ales că era nevoie de bani și pentru emisarii ce urmau a pleca în lume. Se dorea chiar plecarea în America, în acest sens urmau a fi trimiși peste ocean D. Brătianu și Ledru Rollin.

. N. Bălcescu moare la Palermo la 28 noiembrie 1852, singur, departe de ai săi. Vestea morții acestuia ajunge la prietenul său vechi, Alexandru G. Golescu-Negru, abia anul următor. Acesta avea mustrări de conștiință că-l abandonase și că erau în dispute, chiar visându-i fără a ști adevărul, finalul la care și el participase. În realitate lucrurile stăteau altfel, când N. Golescu avusese acel coșmar, N. Bălcescu era mort deja de câteva luni.

După patru ani în care fuseseră despărțiți, Goleștii reușesc a se întâlnii cu toții la Genova. Însă șederea lor la Genevo era străbătută de zvonuri care la umbrea fericirea revederii. Se pare că revoluția izbucnise și că Italia pierduse în fața Franței. Războiul era iminent. În taberele emigranților existau divergențe de opinii. Goleștii sunt nevoiți să se despartă din nou. Acuzat de participarea la un complot contra lui Napoleon al III-lea, I. C. Brătianu este închis. N. Golescu și D. Brătianu nu înaintau în demersuri la Londra. N. Golescu caută obținerea sprijinului ministrului Afacerilor străine și pe cel al lordului Palmerston. Se fac demersuri și pe lângă scriitori și alți oameni politici. Se pare că era simple zvonuri despre izbucnirea războiului. Zoe Golescu, în vârstă de 60 de ani, era încă la Genova alături de Al. Golescu-Albu și Radu Golescu, fii săi cei mici.

Ștefan Golescu ajunge iarăși la Paris unde va împărtăși aceleași idei cu emigranții de aici în ceea ce privește neîncrederea în politica Franței și a Angliei. Era propusă starea de amnistie generală a exilaților cu care Ștefan Golescu nu era de acord. El dorea ca decizia să vină din propria initiative, din partea Porții, însă rămâne fără raspuns.

Iminența unui război ruso-turc era tot mai mare, acest lucru fiind favorizat de întâmplările externe, dorindu-se stoparea expansiunii influenței Imperiului Țarist. Așteptând momentul potrivit armata română se putea integra în luptă și astfel ar fi avut o șansă ca la final să-i fie recunoscute meritele și înfăptuite interesele.

Agitația din țările europene era neprielnică propagandei românilor, care își îndreptau din nou atenția spre Franța, aceasta atenuând măsurile contra emigranților. Dorința românilor pentru un viitor mai bun era întâlnită în demersurile multiple ale Goleștilor prin țările europene, în acțiunile de propagandă în favoarea cauzei românilor, mereu cu gândul la planuri de reușită. Ei vedeau în organizarea poporului ca Republică singura speranță a românilor spre progres la un nivel egal cu cel al civilizației europene.

Evenimentele din vara anului 1853, au adus sfârșitul unei lungi nestatornicii, totodată a misiunilor din întreaga Europă, acum atenția Goleștilor se îndrepta spre ridicarea la luptă a poporului contra puterilor ce-l uzurpaseră. În acest sens, Goleștii plecau spre frontierele țării pentru a putea dirija mai bine întreaga acțiune.

Neînțelegerile dintre ruși și turci fac tot mai vizibile semnele războiului mult așteptat de români. Când trupele rusești intră din nou pe teritoriul românesc, Al. Golescu-Albu propune începerea răscoalelor românilor contra rușilor și totodată, întețirea activităților de obținere de ajutor pe lângă Anglia,Franța și Turcia. Trebuia să se acționeze din timp pentru a avea succesul dorit. Acum gândurile Goleștilor, ale fraților Brătianu și C. A. Rosetti erau îndreptate spre a căuta momentul potrivit pentru reușita cauzei susținută atât de intens de aceștia. Al.-Albu susținea întețirea demersurilor de propagandă, de aceea N. Golescu și Al. G. Golescu-Negru pleacă la Constantinopol sperând să obțină bani și arme necesare în a-i sprijini pe turci împotriva rușilor.

Se milita pe toate fronturile pentru o colaborare a românilor alături de turci în război. Odată început războiul ruso-turc, Anglia și Franța se vor declara aliate ale turcilor. Știrbirea puterii țariste era motiv de bucurie pentru români, căci o dată cu aceasta se putea atinge și subiectul referitor la chestiunea românească găsindu-se o soluție. Cum în război interveniseră Marile Puteri, acceptarea Principatelor sub protecția acestora, era ca și realizată.

În toamna anului 1853 se declanșează războiul. Se dorea revenirea în țară a emigranților fruntași ai revoluției de la 1848 pentru a da veridicitate acțiunii. O grupare de exilați din Constantinopol în frunte cu Nicolae Golescu avea să sosească în apropierea Dunării. Colaborarea românilor cu turcii în cadrul războiului Crimeii ar fi dus la obținerea independenței românilor într-un timp mai scurt. Înaintea declanșării războiului, Principatele se aflau sub conducerea unor divanuri conduse de Budberg, un general rus, învestit în funcție, în urma părăsirii țării de către domnitorii, care se vor stabili la Viena. În aceste condiții, militarii români erau obligați să lupte contra turcilor. Frații Golescu, Ștefan și Al. Golescu-Albu, împreună cu C. A. Rosetti și D. Brătianu părăsesc Apusul pentru a pune bazele ideii lor de organizare a unei armate române. Răscoala românească trebuia începută chiar dacă nu erau toți prezenți în țară. Abandonați în voia sorții de toți, românii continuau să-și facă planuri, nelăsând să-i cuprindă disperarea.

O primă luptă este câștigată de ruși, care înfrâng flota turcească la Sinope. Această înfrângere oferea supremația Rusiei pe Marea Neagră. O parte din militarii români aflați sub conandă rusească, dezertează și trec de partea turcilor. În noile condiții formate, plecarea din Paris a emigranților români, putea deveni periculoasă . Planul acestora era de a ajunge la Belgrad, de unde puteau găsi mai ușor o cale de acces în țară pentru a putea incita poporul la luptă. În drumul lor spre realizarea idealurilor românilor, Ștefan Golescu însoțiți de ceilalți exilați ajung la Galipoli în decembrie, iar la începutul anului următor pleacă mai întâi spre Belgrad, ajungând în cele din urmă la Vidin. În acest timp, Al. Golescu-Albu plecase din Galipoli spre Constantinopol. Ajuns la Vidin, Ștefan Golescu realizează importanța prezenței lui Gh. Magheru în acea zonă. El considera patria pregătită de luptă și solicita prezența și celorlați emigranți acolo.

De teama unei insurecții naționale a românilor, atât Turcia, cât și alte Puteri se opun înarmârii românilor și intrării lor în război. Cei aflați în drum spre Constantinopol vor întimpina mai multe obstacole, atât pe parcursul drumeției, cât și în timpul șederii lor acolo, care, tocmai datorită acestor evenimente neașteptate se va prelungi. Intrigile lui Heliade printre otomani vor face ca N. Golescu să nu poată obține o audiență în fața ministrului. Astfel, călătoria lui într-acolo s-a dovedit a fi inutilă.

Acțiunile militare erau în plină desfășurare. În februarie, rușii trec Dunărea punând presiune pe acțiunile militare ale turcilor, care vor accepta colaborarea cu emigranții români. Deși demersurile lui Ștefan Golescu pe lângă Omer Pașa care nu era tocmai un simpatizant al sultanului, chiar dacă făceau parte din aceeași tabără, par a fi favorabile românilor după ce ascultase întreaga pledorie a reprezentanților români, însă intervenția românilor în război nu va mai fi posibilă, nici necesară. Turcia era acum sprijinită de Anglia și Franța. Poziția lui Omer Pașa față de români avea să ia o nouă întorsătură, datorându-se în mare parte intrigilor răspândite. Ștefan și Nicolae Golescu, aveau să refuze la rândul lor doleanțele lui Omer Pașa, nedorind a desminți public manifestul din 1850. La insistențele acestuia, Ștefan Golescu acceptă o reîmpăcare cu Heliade. Ștefan Golescu pledează pentru nevinovăția sa, dezmințând toate injuriile aduse. Punându-se ăn serviciul turcilor ca simplu soldat, acesta nu înțelege atiutudinea Turciei și, implicit pe cea a lui Omer Pașa într-o posibilă colaborare.

Cu o atitudine superioară, Omer Pașa îi izgonește pe aceștia. Ei vor fi nevoiți să plece la Constantinopol, unde Ștefan Golescu se va întâlni cu frații săi, Nicolae și Alexandru C. Golescu, dar și cu Tell și Magheru, aflați cu toții în aceeași situație. Aici ei hotărăsc ca Chr. Tell să preia conducerea armatei țării în defavoarea lui Heliade, ambii acceptați de Omer Pașa ca viitori lideri conducători ai armatei. Misiunea lui Tell era compromisă. Nu aveau încredere în capacitatea sa de lider, astfel era o misiune eșuată de la început.

Apar conflicte în interiorul Turciei. Românii tot mai sperau să aibă parte de o intervenție a lor în războiul ruso-turc. Erau coștienți că autonomia țării nu putea fi apărată decât cu ajutorul aremelor. Sultanul semnase un firman care apăra principiile române, însă, unirea Principatelor române, la a cărei conducere să fie ales un singur domn, nu era acceptată întru-cât, ambasadorul englez, Canning o găsea ca o măsură ce putea aduce Austria în scenă, iar o intervenție a acesteia în momentul de față nu era favorabilă.

La scurt timp, are loc o înțelegere între Austria și Turcia. În urma acesteia, Austria se angaja să-i acorde Turciei ajutorul necesar contra Rusiei, în schimbul cedării Pricipatelor române, unde Austria devenea noua putere protectoare, rămânând în Pricipate până la sfârșitul războiului. Acest tratat a fost încheiat în ziua de 14 iunie 1854. Sub nici o formă românii nu au fost de acord cu acesta, abordând calea protestelor atât în țară, cât și în rândul emigranților.

După șase ani de stat în pribegie, românilor le erau din nou spulberat visul de a păși în propria patrie, acesta realizându-se după o perioadă de încă trei ani de la data respectivă. Cooperarea militară din timpul războiului Crimeii, a fost de asemenea, doar o iluzie, un vis frumos la ce ar fi putut să fie. Dorința de a avea o țară liberă și unită era pusă în așteptare pentru români, dar nu se stinsese în sufletele și gândurile acestora. Acum propaganda românească devenise mai activă ca oricând. Goleștii luptau cu înverșunare contra despotismului Austriei la fel ca și în trecut. Trupele rusești se retrăseseră, fiind înlocuite în Principate cu cele austriece.

Când, într-un final, Ștefan Golescu ajunsese la Vidin, la doar un pas de a-și reîntâlni mama, speranțele îi erau spulberate, însă nu pentru mult timp. Emigranții români se văd din nou nevoiți de a lua drumul Apusului, printre aceștia și Ștefan Golescu. După ce obține eliberarea din arest, va pleca la Paris, unde la sfârșitul anului 1854 se va reîntâlni cu mama sa. Condamna politica adoptată de puterile occidentale, acuzând implicarea Austriei cu forța în treburile interne ale țării românilor. De aceea, Barbu Știrbei fusese repus în fruntea țării la dorința Austriei.

Se încerca a atrage atenția țărilor interesate de drumurile comerciale ce străbăteau Principatele spre Marea Neagră. Se urmărea realizarea statului român ce era, din punct de vedere geografic cuprins în teritoriul dintre Marea Neagră, munții Carpați, Dunăre și Nistru.

În țară se conturau mai multe ipoteze pentru alegerea celui ce urma a-l înlocui pe Brbu Știrbei. Nicolae Golescu era un potențial înlocuitor, cel puțin în Țara Românească, dacă, locotenent domnesc în ambele Principate, era exclusă ca posibilă variant. Războiul se apropia de final, însă romînii, neavând nici o contribuție în cadrul lui, ar fi dorit să se prelungească, oferind șanse de intervenție atât lor, cât și polonezilor.

C. A. Rosetti împreună cu Brătienii și Goleștii, făceau demersuri importante pentru organizarea românilor din țară. Se făcea, de asemenea, apel către Franța, Londra, Constantinopol pentru realizarea unei Românii Mari. Demersurile din țară necesitau a fi intensificate. Poporul român trebuia instruit pentru a da randament maxin în realizarea idealului, deoarece străinii nu vor acorda ajutor voluntar, ci vor avea diverse pretenții. În curând prin intermediul ziarelor, al publicațiilor, revistelor, toate acestea reprezentând măsuri de propagandă a emigranților români, țările europene vor cunoaște situația poporului român. Presa străină a încurajat activitatea românilor, îndemnându-i la o activitate și mai intensă în acest scop. Deși războiul se apropia de sfârșit, situația românilor era pe cale să se schimbe chiar și fără o intervenție a acestora în desfășurarea războiului.

Se apropia Conferința de Pace de la Paris, iar activitatea emigranților înregistra mari succese.

La sfârșitul lunii martie 1856 se încheiau lucrările Congresului de Pace, adoptându-se numeroase măsuri. Se desființa protectoratul rusesc, Rusia fiind constrânsă să se retragă de la gurile Dunării. Moldova își recupera teritoriile pierdute. Statutul poporului român, se va schimba și el, acum poporul va intra sub garanția colectivă a Marilor Puteri. Cerințele românilor nu erau în total realizate, unele lovindu-se de opoziția Angliei, Austriei și Turciei.

Activitatea exilaților nu se oprea aici, Goleștii continuă acum a promova unirea Principatelor. Ștefan Golescu va fi prezentat împăratului Napoleon al III-lea. Legătura emigranților cu instituțiile publicistice din Franța era în ascensiune. Se creaseră strânse legături cu fruntașii politici ai Puterilor europene. Franța se declara favorabilă unirii Principatelor. Anglia nu era de acord, deoarece dorea menținerea integrității teritoriale a Imperiului otoman. Turcia se opunea total. Toate aceste piedici în calea Unirii, erau considerate de Golești o intensificare a dorinței de realizare a unității naționale, mai devreme sau mai târziu.

Tot sprijinul din afară era benefic, însă, românii tot nu puteau înfăptui Unirea. În acest timp, în Țara Românească, Alexandru Dim. Ghica era numit caimacam. Nicolae și Ștefan Golescu erau în contrazicere față de acestă numire. Unul era pro, iar celălalt era împotriva acestui eveniment.

Stratford Canning era împotriva Unirii Principatelor, iar politica sa domina în Anglia, lucru neliniștitor pentru români.

Cei aflați în exil numărau zilele până la întoarcerea lor în țară. Vor aștepta o perioadă la Rusciuc, după părăsirea locurilor unde își trăiseră viața în anii exilului. Aici vor staționa până vor primi dreptul de a intra în țară, care era amânat de caimacam ce se temea de revenirea foștilor revoluționari.

În iunie 1857, repatrierea exilaților era oficială. După nouă ani în țări străine, Goleștii se întorceau acasă. Aici erau așteptați cu brațele deschise de a lor mamă. Primii întorși în țară sunt Radu și Alexandru C. Golescu-Albu, iar mai apoi, Ștefan și Nicolae Golescu.

Capitolul IV – Frații Golescu și Unirea Principatelor Române

După aproape un deceniu de pribegie, Goleștii se întorc în mult iubita lor patrie posedați de un patriotism mai intens, consolidat prin acțiunile externe întreprinse în numeroase țări europene, militând necontenit pentru susținerea cauzei românești în toată această perioadă.

În lunga perioadă a exiliului, frații Golești au reușit să depășească obstacolele ivite, întărindu-și convingerile patriotice. Odată ajunși în țară, se va încheia un capitol important din viața lor, făcând loc existenței lor ca oameni de Stat.

Eforturile românilor pentru refacerea unirății statale au fost seculare și anevoioase, căpătând conotații internaționale. Odată pusă piatra de temelie a idealului românesc prin intensa propagandă, atât în țară, cât și peste hotare și numeroase demersuri pe lângă Marile Puteri europene în speranța obținerii sprijinului necesar, urmează o nouă etapă, cea a fundării și realizării idealului românesc. Și de această dată, Goleștii vor ocupa locuri importante, prin activitatea lor pentru înfăptuirea și consolidarea Unirii.

Întorși în țară, Goleștii vor fi reinstaurați în drepturile politice de cetățeni, astfel nu vor avea parte de prea multă odihnă. Dorința cea mai înflăcărată a Goleștilor și de altfel, a întregului popor, era înfăptuirea Unirii, toate acțiunile fiind canalizate spre realizarea acestui ideal.

În urma unei adunări în capitală, se hotărăște adoptarea unui program unionist ce cuprindea doleanțele poporului român. Aflăm că, se dorea autonomia țării, Unirea Principatelor, prinț străin și crearea unui guvern constituțional reprezentativ. Demersurile pentru unire erau în mișcare, de aceea au luat naștere mai multe divergențe între progresiști și conservatori. Ca reacție a măsurilor întreprinse de guvern, este format un comitet electoral din inițiativa unioniștilor. Din acest comitet făcea parte și Alexandru C. Golescu-Albu, C. Racoviță, C. Crețulescu alături de mulți alții. În țară mai exista și clubul “partidului national”, care era de orientare progresistă. Dintre toți frații Golești, mezinul familiei, Al. Golescu-Albu era cel mai neostenit. Pe parcursul verii, face un turneu electoral în întreaga Oltenie, lovindu-se, mai peste tot, de uneltirile și promisiunile partidului aflat în opoziție. Văzând toate acestea, el sfătuia ca propaganda să fie intensificată, cerând prezența membrilor partidului în zonă.

Nicolae Golescu, N. Hristu și Grigore Ioranu se ocupau cu strângerea de bani necesari extinderii propagandei peste hotare. Erau necesari bani pentru călătorii, publicații și tipăriri de broșuri, toate acestea aveau rolul de a susține idealul românilor.Ștefan Golescu a susținut revendicările legitime ale românilor făcând importante demersuri în acest sens pe lângă Poartă și Puterile garante.

În urma alegerilor din 17 septembrie 1857, la care Nicolae Golescu era președinte al biroului adunării electorale, acesta a fost ales deputat în Adunarea ad-hoc, obținând un număr foarte mare de voturi. Fratele său, Ștefan Golescu, era ales deputat din partea marilor proprietari, în județul Muscel, iar vărul lor, Al. G. Golescu, era ales din partea micilor proprietari, tot în județul Muscel. Al. Golescu-Albu pierde alegerile din județul Romanați. Goleștii învingători la alegeri, făceau parte din grupările ultra-progresiste. În luna octombrie au început lucrările Adunării ad-hoc. Mitropolitul Neofit deținea funcția de președinte al Adunării, vice-președinte fiind N. Golescu. Secretarii Biroului Adunării erau Ștefan Golescu, C. Crețulescu, I. C. Brătianu, Sc. Turnavitu și C. A. Rosetti. În programul Adunării ad-hoc erau incluse spre dezbatere unirea, autonomia țării, domnitorul străin și regimul constituțional, lucru ce i-a nemulțumit pe moderați, în deosebi pe Al. G. Golescu-Negru. Se dorea ca în cadrul Adunării ad-hoc să se discute numai chestiuni de politică externă. Activitatea lui Al.-Negru în cadrul Adunării, a fost în mare parte de proteste asupra chestiunilor discutate, fiind nevoit să părăsească ședința aflată în desfășurare.

Propunerea lui Al. Petrescu, susținută de Ștefan și N. Golescu, s-a lovit de opoziția lui Al. G. Golescu, dar și a lui Chr. Tell. Această opoziție era pe placul diplomaților Marilor Puteri, adepți ai politicii moderate și conservatoare. Comisarii Marilor Puteri s-au văzut nevoiți să părăsească Țara Românească, de vreme ce o mare parte dintre membrii Adunării au refuzat a mai participa la ședințe, cel puțin până când dorințele poporului român, în număr de patru, erau admise de Marile Puteri.

Nicolae Golescu și Dim. Brătianu părăsesc țara, îndreptându-se spre Paris ca reprezentanți ai poporului. Întreprin demersuri dilomatice pe lângă împăratul Napoleon și contele Walewski, pentru a fi acceptați în cadrul Conferinței ce urma a decide soarta Principatelor.

Începutul anului 1858 era descurajător. Turcia, care considera Principatele române ca aparținând Imperiului otoman, nu era de acord cu dorința de a fi ale în Principate un principe străin. Astfel, printr-un firman turcesc, Adunările ad-hoc sunt dizolvate. În acest sens, iau naștere proteste. Locuitorii Principatelor trimit un astfel de protest, spre dezbatere, Conferinței de la Paris, invocând indignarea lor și umilința la care erau supuși prin cele afirmate de turci. Ștefan Golescu a susținut cu înflăcărare acest protest.

Comisarii străini au întocmit cu greu un raport comun despre situația din Principate. Raportul comisarilor străini a fost semnat la 1/13 aprilie și cuprindea mai multe propuneri cu caracter intern, benefice unui progres la nivelul mai multor ramuri fundamentale ale țării.

În drumul spre Paris, N. Golescu și D. Brătianu au obținut sprijinul prințului Wilhelm Friederich Ludwig aflat la Berlin, dar și a unui fost ministru de origine prusacă, lovindu-se de nepăsarea Ministrului Franței, aflat la Berlin. Ajunși la Viena, cei doi misionari realizează ostilitatea Austriei față de idealul românilor, oferindu-le sprijin condiționat. Cel mai important de obținut era sprijinul Londrei și Parisului. N. Golescu decide a călători în capitala Belgiei, pentru a stabili unele legături cu regele Belgiei, care îl putea propulsa mai ușor spre o întrunire cu regina Victoria, a Marii Britanii, datorită gradelor de rudenie existente între ei.

Ajunși la Paris, N. Golescu și D. Brătianu, constată cu indignare atitudinea șovoielnică a Marilor Puteri, care, în urma Conferinței, nu reușiseră a ajunge la un consens asupra celor patru puncte ce exprimau dorințele românilor. Dezamăgiți de atitudinea Franței, care, de asemenea, năruise idealurile polonezilor și italienilor, toată atenția celor doi români se îndreaptă spre englezi. D. Brătianu plecă la Londra, unde avea să-și întețească activitatea pentru susținerea cauzei românești. Ion Bălăceanu, un opozant al radicalilor se bucura de nereușita acestora la Paris. El susținea că eșecul de acolo s-ar fi datorat prieteniei lui D. Brătianu cu Mazzini, mai ales că la Paris avusese loc un atentat asupra împăratului. Acesta încerca prin orice mijloace a se pune într-o lumină favorabilă, denigrând demersurile celor doi români, în fața lui I. Ghica. Îl sfătuia pe I. Ghica, posibil domnitor ca și N. Golescu, să întreprindă orice acțiune care ar putea duce la propulsarea lui în fruntea listei și decadența lui N. Golescu.

În timpul șederii la Paris, N. Golescu reușește să aibă o întâlnire cu ambasadorul britanic la Paris, Lordul Cowley, o personalitate influentă. După ce N. Golescu îi prezintă situația din Principate, acesta, ținând cont și de informațiile primite de la comisarii străini din Pricipate, îl sfătuiește să rezolve chestiunile de ordin intern cu sprijinul poporului, deoarece, dorințele exprimate și hotărâte în cadrul celor două Adunări, erau puse prea târziu spre dezbatere în cadrul Conferinței din Paris.

La sfârșitul Conferinței, care are loc în luna august, Unirea fusese respinsă definitiv, însă, se înregistrase un real progres spre o Românie Mare, prin îndepărtarea Rusiei din treburile interne ale Principatelor. Principatele române aveau a fi organizate astfel: domn ales, pentru fiecare Principat trebuia constituită o Adunare legislativă, iar la comun pentru cele două Principate, se organiza Comisia Centrală, care urma a avea sediul într-un oraș oarecare în afară de capitalele Principatelor. Pentru prima dată după aproape trei decenii, românii își puteau hotărî singuri viitorul, neuitând idealul de o viață, Marea Unire. Trebuiau aleși membrii Adunării legislative, care va alege domnitorul Principatelor.

Frașii Golești, din punct de vedere intelectual erau depășiți de alții, însă erau fruntași, atunci când vine vorba de iubirea față de patrie. Deși proveneau din familie de boieri, înstărită, de altfel, ei se alăturaseră cauzei liberalilor, fiind adesea criticați și denigrați de cei de rangul lor social. Goleștii erau oameni de cuvânt, onești și responsabili.

Aflat la Paris, N. Golescu apeleză la un vechi susținător al cauzei românilor, aducându-i aminte de dorința cea mai mare a lor, și anume unirea într-un singur stat național. Acum nu mai apela din postura de exilat, ci de posibil viitor domn al țării pentru care lupta. Și de această dată, senatorul belgian Alphonse Nothomb îi primește cu brațele deschise pe N. Golescu și D. Brătianu, deschizându-le calea spre un drum mai puțin anevoios într-o întâlnire cu regele Belgiei. Zoe Golescu era profund dezamăgită că poporul român nu își putea decide singur viitorul si că se făceau atâtea eforturi pe lângă Puterile străine în acest sens.

Revendicările poporului român erau bine promovate de Golescu și Brătianu în străinătate. Ei luptau necontenit, pe căi diplomatice, pentru a face cunoscute aceste revendicări. Reușiseră să atragă opinia publică asupra cauzei lor prin publicațiile în ziarul “Daily News”, de asemenea în “Journal des Debats”. Acestea confirmau că românii doreau Unirea mai presus de orice, cu sau fără principe străin. Nicolae Golescu a apărat idealul românilor și în fața lui Fuad Effendi, care nu recunoștea vechimea acestei idei, aducându-i la cunoștință că era dinaintea Regulamentului Organic și apoi înscrisă în acesta. Convins că se înșelase în privința românilor, Fuad Effendi se declară deschis unei colaborări cu aceștia pe viitor.

Ștefan Golescu și alți români, au trimis o adresă de mulțumire celor care le apăraseră interesele în cadrul ședinței din 4 mai 1858 și anume Camerei Comunelor a Angliei.

La finalul Conferinței de Pace de la Paris, condițiile financiare, impuse fiecărui candidat sau celui ales, în cadrul Principatelor, erau extrem de mari. Deși erau urmași ai unor mari boieri de rangul întâi, Goleștii se aflau în postura de a nu putea participa la alegeri. Contribuind cu proprii bani pentru propagandă, averea Goleștilor scăzuse considerabil. Acum Nicolae Golescu depindea de bunătatea fraților săi pentru a putea candida la domniei. Aceștia trebuiau să-i cedeze tot ceea ce posedau pentru a-l sprijini. Toate trebuiau rezolvate până la apariția firmanului. Odată promulgat firmanul, radicalii au început activitatea intens. Balanța înclina în favoarea lui Nicolae Golescu și în defavoarea lui Barbu Știrbei. Nicolae Golescu era considerat apt pentru ocuparea acestui rol. Posibilă era și alegerea lui Ghica, dar în final s-a renunțat la idee, acum se încerca, din partea susținătorilor lui Ghica, împiedicarea alegerii lui Barbu Știrbei.

Al. Golescu-Albu părăsește Goleștiul, unde împreună cu fratele său, Radu Golescu, lucrau la amenajarea unei grădini impresionante cu influențe romantice, care avea a-i impresiona pe toți cei care vor păți la Golești. El candida la Caracal, însă, fratele său Ștefan și prietenii săi, îl sfătuiesc să candideze la Pitești. El îi îndrumă pe N. Golescu și pe D. Brătianu la o luptă în forță contra adversarilor politici, prin orice mijloace. Având aceste convingeri, fratele său, Radu Golescu se temea pentru el să nu fie arestat. Era înverșunat împotriva moderaților care mituiau populația prin utilizarea fondurilor publice. Banii aceia, aruncați pe propagandă îi puteau investi în culturalizarea poporului. Pentru el “partidul national” era singurul capabil să îndrume țara spre progres, reacționarii ar prelungi agonia acesteia.

În octombrie 1853, Al. Golescu-Albu și fratele său, Radu Golescu se aflau într-un turneu ce avea ca scop atragerea poporului de partea lor în alegerile electorale. Urma a întreține o activitate de propagandă la Slatina, Caracal și Craiova. Pare-se că aceasta era ocupația de bază a lui Al. Golescu-Albu în acea perioadă.

Al. Golescu-Albu făcea eforturi imense pentru realizarea unirii, din postura de moderat. A mers la Iași pentru a vedea situația de acolo și pentru a propune o unire moldovenilor ca să-i învingă pe antiunioniști, pentru a putea fi realizat idealul. A rămas profund impresionat de situația din Moldova.

După toate aceste măsuri, caimacamii își intensifică acțiunile represive față de toți care se ridicau împotriva lor, prin retragerea dreptului de alegători sau posibili aleși. Se apropia sfârșitul anului și o dată cu acesta și sfârșitul alegerilor electorale. Românii încă așteptau ajutorul Franței, care le rămăsese unicul aliat capabil să mai poată face ceva pentru cauza lor în situația existentă.

Ștefan și Nicolae Golescu denunțau aceste abuzuri în fața miniștrilor de Externe ai Puterilor garante. Mulți dintre alegători nu au reușit să se înscrie la timp pe listele electorale, încălcându-li-se astfel, drepturile înscrise în Convenția de la Paris. Puterile garante erau singurele în măsură a le ține frâu acestor tirani, iar românii insistau, tocmai de aceea și trei din frații Golescu, Nicolae, Ștefan și Radu cereau sprijin pentru rezolvarea acestei chestiuni.

Eforturile întreprinse pe toate căile posibile de către partida națională, începeau să aibă rezultate. Se făceau primele demersuri reale pentru realizarea idealului. La sfârșitul anului 1858, N. Golescu făcea parte din comitetul electoral din București. Acest comitet avea un efectiv de 11 membrii.

Începutul anului următor era foarte promițător. Până la jumătatea lunii ianuarie a anului 1859, era ales noul domn al Moldovei, în persoana lui Al. I. Cuza, declanșându-se și alegerile în Țara Românească. Peste tot, membrii partidei naționale ieșiseră învingători, N. Golescu devenind deputat al capitalei alături de C. A. Rosetti și V. Boerescu. La sfârșitul alegerilor Radu Golescu devine deputat primar al județului Romanați, iar mezinul familiei Golescu, Alexandru-Albu ajunge deputat în orașul Caracal. Fericirea victoriei în urma alegerilor, avea să se încheie în scurt timp pentru Radu Golescu, care va fi eliminat din funcția de deputat. Alianțele dintre grupări, coalizarea acesora au adus eșecul moderților conduși de Ion Ghica, A. G. Golescu, Nicolae și C. Crețulescu și Gheorghe Crețianu. Ca de obicei reprezentanții straini din București relatau în țările de proveniență toate întâmplările.

Propaganda și turneu lui N. Golescu printre alegători, înregistra un real succes. În București, în ajunul alegerilor se declanșaseră mai multe răzvrătiri între provincialii veniți să-l susțină pe N. Golescu și dorobanții ce aveau ordin de a le interzice accesul în oraș. Într-o primă fază, sătenii din toate județele veniți în număr mare în capitală, cer pedepsirea celor care îi atacaseră în încercările anterioare de a pătrunde în capitală grupați într-un număr mai mic. Atunci, cei atacați au refuzat să facă pe placul dorobanților și nedorind a-i păta onoare și numele susținutului lor, N. Golescu, au preferat să îndure umilințe și bătăi crunte, iar acum veniseră să-și ia revanșa.

Rezultatul alegerilor stârni indignare printre români. Palatul era înconjurat de 10000 de oameni care nu erau de acord cu victoria grupului Bibescu-Știrbei. Peste tot se cere anulare alegerilor. O parte din partizanii grupului învingător, speriați trec de parte unioniștilor.

Deputații partidei naționale își atribuiesc cele necesare pentru a prelua conducerea. În sala hotelului ”Concordia”, stabilesc la ceas de seară viitorul domn al Țării Românești. Acesta fu ales în dimineața următoare. Astfel domnul Moldovei, Al. I. Cuza devenea și domnul Țări Românești.( Figura 3)

Alegerea din 24 ianuarie 1859 va constitui un eveniment extrem de important, care va rămane cunoscut în istorie pentru totdeauna.

De-a lungul vieții sale, N. Golescu luptase enorm pentru împlinirea idealului național, de aceea el avea să realizeze acum cel mai mare efort al existenței sale și anume renunțarea sa la alegerile pentru noul domn al Țării Românești. Totul pentru a se înfăptui Unirea mult dorită.

Nimeni nu se aștept la asemenea acțiune. Alegerea unui domn român peste ambele Principate, uimise pe toată lumea atât din țară, cât și din afara granițelor. Se realizase primul pas spre Marea Unire. După toate rapoartele primite din care reieșea un singur lucru și anume Unirea Principatelor sub un principe străin, Franța era acum martoră la curajul și voința poporului român. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, foștii domnitori ai Principatelor , printre care Grigore Alexandru Ghica, Gh. Dim. Bibescu și Barbu Știrbei s-au arătat partizani ai unui principe străin, la fel și pașoptiștii care desăvârșiseră atâta propagandă în acest sens.

O dată cu urcare pe tronul Principatelor, Al. I. Cuza avea să se izbească de opoziția puterilor străine care se vazuseră puse în fața faptului împlinit.

Până la venirea domnului Al. I. Cuza pe tronul Țării Românești, Nicolae Golescu a fost desemnat locotenent domnesc. După ce Cuza intră în drepturi, Nicolae Golescu este numit ministru de Interne, iar I. Al. Filipescu ministru de Justiție și președinte al guvernului din care făcea parte și N. Golescu. Se formase un guvern de fuziune. Din guvernul provizoriu mai făceau parte I. C. Cantacuzino în funcția de ministru de Externe și Barbu Catargiu, ca ministru de Finanțe.

În data de 25 ianuarie 1859, N. Golescu prezenta cetățenilor Țării Românești evenimentele întâmplate și de asemenea obligațiile ce aceștia trebuiau a le îndeplini în viitor. Era desfințată căimăcămia. Singurul lucu ce nu unea întru-totul Principatele era administrația. Odată realizată Unirea, Goleștii luptau pentru consolidare ei, de aceea întreaga națiune trebuia să își aiba un gram de contribuție. N. Golescu își arăta mulțumirea față de Convenția de la Paris, care deschisese drumul Unirii prin înlăturarea protectoratului rusesc din Principate. El făcea apel și la renunțarea trufiei și acceptarea egalității tuturor românilor în fața legi, acesta reprezentând unu dintre principiile de bază ce trebuia utilizat la maxim pentru ca Unirea să dăinuiască. Tot ca o măsură în favoarea consolidării Unirii a fost și alegerea în funcții de conducere, precum prefecții, după meritele dobândite de aceștia și nu după situația materială și prestigiul familiei din care proveneau.

Încă de la început apar disensiuni între membrii conducerii, la fel ca și înainte, liberali și consevatorii, uniți într-o singură grupare, vor avea diferite idei.

În țară, activitatea de propagandă ce avea scopul de a informa cetățenii asupra noii situații și îndatoririlor ce li se cuvenea, se desfășura intens, chiar dacă nu mulțumea pe toată lumea.

Al. I. Cuza va înlocui guvernele din Principate datorită divergențelor tot mai puternice. În luna martie au fost alese noi guverne. Pentru a realiza unirea deplină, Al. I. Cuza a ordonat înființarea guvernului moldovean care îi corespunde lui Ion Ghica, liberal moderat muntean.

În plan extern aveau loc o serie de demersuri diplomatice. În acest sens, V. Alecsandri luase drumul străinătății, urmat la scurt timp de Ștefan Golescu. Prezența lui Ștefan Golescu la Paris constituia o necesitate. Legaturile anterioare pe care acesta și le stabilise în capitala Franței erau un atuu în misiunea primită. În luna martie a anului 1859 Ștefan Golescu avea îndatorarea de a obține recunoașterea dublei alegeri în persoana lui Cuza de către Marile Puteri, implicit Unirea, dar și de a obține un împrumut financiar necesar în țară. Din întâlnirile sale cu înalții demnitari ai Puterilor garante, acesta constata că dubla alegere nu mai era o problemă, însă pentru moment, trebuia a se mulțumi cu situația actuală, adică domnitor unic, ministere separate și înființarea unei Comisii Centrale. Ștefan Golescu obține sprijinul guvernului prusian, prințului Napoleon și contelui Morny în cadrul Conferinței Puterilor garante ce urma a avea loc într-un viitor apropiat.

Deși inițial Anglia, Turcia și Austria se declaraseră împotriva dublei alegeri și Unirii Pricipatelor, pe parcurs își vor revizui punctul de vedere, declarându-se de acord. Turcia și Austria mai aveau rețineri în privința Unirii.

La 1/13 aprilie 1859, în ședința din cadrul Conferinței Puterilor garnate, cinci state l-au acceptat pe Al. I. Cuza ca domn al Principatelor române.

În țară, N. Golescu se afla într-o permanentă schimbare de funcții. Demisionează la sfârșitul lunii martie și devine colonel de stat major în cadrul armatei, urmând a fi avansat. Însă, datorită unor divergențe legate de numirea în funcția de ministru de Război a lui A. D. Macedonski dar și a unor probleme cu caracter personal între N. Golescu și D. Crețulescu, acesta va demisiona.

Curând se înființase și Comisia Centrală cu sediul la Focșani. Ștefan Golescu era ales membru al Comisiei chiar dacă se afla în afara țării. Acest lucru l-a împiedicat să participe la prima ședință din cadrul Conferinței. Ca și în trecut, acesta se va deosebi de toți ceilalți prin spiritul său puternic, iar activitatea sa intensă în cadrul Comisiei îi va oferi un rol important în consolidarea Unirii. El propune înfăptuirea unui număr mai mare de reforme înscrise în Convenția de la Paris, dar și înființarea Curții de Casație. Membrii Comisiei Centrale erau jumătate munteni și jumătate moldoveni în număr de 16 în total. Dinte aceștia doar 8 erau aleși de domnitor, restul erau aleși de către Adunari. Comisia trebuia să înființeze legi comune pentru cele două Principate Unite. Și în cadrul acesteia au avut loc divergențe de opinie, conservatorii doreau ca în cadrul Constituției să se regăsească și principiul Unirii, dar Ștefan Golescu se opune de teama unei eventuale compromiteri a Unirii în fața diplomației străine. Acesta nu dorea să fie încălcată Convenția.

Ștefan Golescu era un democrat înrăit punând presiune pe instiuirea legilor comune pentru a elimina orice deosebire. Dorea și înființarea unor reforme sociale, care ar fi dus la îmbunătățirea situației în care țăranii se aflau de foarte mult timp. Contrar dorințelor acestuia se situau conservatorii, care amânau aceste reforme.

În august 1859 domnia lui Al. I. Cuza era oficial recunoscută. Pentru învestitură trebuia să se deplaseze la Constantinopol. Ajuns la Constantinopol, Cuza primește învestitura, iar Austria și Turcia recunoscuseră oficial alegerea aceluiași domn in cele două Principate.

În prealabil, în Comisia Centrală se dezbătea proiectul legii electorale. Ștefan Golescu dorea introducera votului universal. Multe propuneri din partea acestuia, aveau să fie respinse.

Politica întreprinsă de domnitorul Cuza era într-o schimbare continuă. Guvernele erau cele mai des dizolvate și înlocuite. Acum guvernul I. Ghica avea să fie schimbat, însă domnitorul nu se oprea aici și dorea dizolvarea Adunarii. Acestei maăsuri din urmă, avea să se opună Nicolae Golescu care considera a fi o imprudență în acel moment. N. Golescu și M. Kogălniceanu vor fi însărcinați cu înființarea noilor guverne la începutul anului 1860. Se schimbaseră și membrii Adunărilor și de asemenea, cei ai Comisiei Centrale. De această dată Șt. Golescu devine președinte al Comisiei Centrale, fiind de partea liberal-radicalilor.

N. Golescu devine președinte al Consiliului de Miniștri. Însă guvernul său va activa doar pentru 40 de zile. Membrii guvernului nefiind de acord cu atitudinea Puterilor Garante. Va veni la conducere un guvern prezidat de Manolache Costache Epureanu.

Atât situația din țară, unde guvernele se schimbau la intervale de timp foarte mici, cât și cea externă nu erau deloc favorabile. În tot acest timp, Al. C. Golescu-Albu era implicat în treburi bisericești, luptând de partea clerului sătesc.

Prin măsurile întreprinse, de multe ori cu caracter autoritar, Cuza era privit cu ostilitate.

În mai 1861 lua naștere guvernul liberal condus de Șt. Golescu după ce acesta demisionase din cadrul Comisiei Centrale. În funcția de președinte al Comisiei Centrale fusese ales fratele său, N. Golescu, care va deține această funcție până la sfârșitul lunii februarie a anului 1862. Guvernul lui Șt. Golescu avea misiunea de a se ocupa de chestiunile administrative, nereușind a înfăptui reforma agrară. Guvernul propune și construirea unei căi ferate în România. Pentru aceasta, trebuia să trezească interesul englezilor și austriecilor. Guvernul demisionează în iulie 1861.

În decembrie1861, a fost declarată oficial Unirea Principatelor de căte Poartă și Puterile garante. În aceste condiții lua naștere primul Minister al României. Președintele acestuia fiind Barbu Catargiu. Acesta, într-o cuvântare a sa, afirma că unirea se făcuse datorită înțelepciunii și legăturile de înfrățire dintre români. Dar nici de această dată agitația din țară nu luase sfârșit. La 8 iunie 1862, președintele Ministerului era asasinat. Demersurile pentru găsirea celui vinovat nu aveau succes, însă se specula intens. Frâiele guvernului erau preluate de domnitor.

Din momentul demisiei lui Ștefan și Nicolae Golescu, aceștia nu vor mai face parte din nici un guvern ce avea să fie înființat în timpul domnului Cuza. Treptat aceștia se îndepărtau de politica dusă de domnitor. Al. Golescu-Albu avea o neliniște interioră, datorată situației țării sale dragi, care nu era mulțumitoare nici măcar după realizarea idealului, acela al Unirii, care se pare că nu era solidificat îndeajuns.

Chiar dacă domnitorul reușise să soluționeze problema agrară, modul prin care a rezolvat-o, dând o lovitură de stat la 2 mai 1864, i-a întors pe români împotriva sa. Aceștia făceau demersuri, atât inerne cât și externe, pe lângă Napoleon al III-lea pentru detronare domnitorului Cuza. Se înființase o societate secretă, în acest sens, ai cărei membri erau frați Golești, I. Ghica, I. C. Brătianu și alții.

În ultimi trei ani ai domniei lui Cuza, în țară se făceau intense demersuri pentru detronarea sa, astfel Al. I. Cuza, aflat sub presiunea poporului, abdica în ziua de 11 februarie 1866. Poporul rămase iarăși fără conducător, însă nu pentru mult timp.

Golești vor continua lupta lor pentru progres sub domnia lui Carol I, noul domnitor al Principatelor Unite. Acesta își începu domnia în vechea casă a Goleștilor, de pe podul Mogoșoaiei.

Ultimele forțe și eforturi ale Goleștilor au fost utilizate de aceștia pentru întărirea Unirii și poporului, în perspectiva obținerii Independenței.

Concluzii

Prin elaborarea lucrării de licență cu numele “Frații Golești și susținerea cauzei Unirii Principatelor” am încercat să demonstrez contribuția fraților Golescu la împlinirea idealului secular al națiunii române – înfăptuirea unității naționale. Ca oameni politici și de stat, Goleștii s-au afirmat într-un mod onorabil, ducând la bun sfârșit opera înaintașilor lor printr-un devotament rar întâlnit, punând mai înainte de toate, iubirea față de patrie.

Desigur, lupta acestora, uneori peste propriile noastre puteri, închinată unui ideal și rezultatele benefice pentru semenii care-i înconjoară și pentru care au activat pe diferite căi pe întreg parcursul vieții lor, nu pentru recunoștința celor care vor veni după ei, ci pentru binele neamului lor, este o mulțumire atât de mare pentru aceștia, încât, pentru unii dintre noi, nu este pe deplin înțeleasă sau cunoscută.

La inițiativa tatălui lor, Dinicu, Goleștii au învățat în străinătate de unde au întreprin convingeri politice înaintate, concepții democratice asupra evoluției poporului român în concertul civilizației europene și și-au solidificat dragostea față de patrie.

Au dat dovadă de modestie și onoare nedorind a profita de avantajele oferite de statutul social, venind dintr-o familie de boieri înstăriți de rangul întâi și nici de renumele predecesorului lor. Ei au ales a refuza funcții înalte în societate considerând că nu sunt pregătiți pentru a le ocupa.

Mai apoi, în timpul revoluției pașoptiste, dobândind aceste principii înaintate, au adoptat o viziune diferită de cea a contemporanilor lor față de modul de desfășurare al revoluției, care nu era mereu pe placul tuturor.

Contribuția lor în cadrul revoluției a implicat efortul fizic și material din partea acestora și de multe ori, efortul intelectual. Ca și fruntași ai revoluției din 1848 își au merite reprezentative asupra progresului din țara noastră. După reprimarea sângeroasă a revoluției române au fost aplicate numeroase măsuri contra revoluționarilor de la 1848 și conducătorilor acestora. Astfel, Goleștii vor petrece perioada imediat următoare înăbușirii revoluției, în arest, urmând, ca mai apoi să fie exilați.

Perioada din timpul pribegiei este dominată de numeroasele demersuri diplomatice ale Goleștilor și celorlalți diplomați pe lângă guvernele Europei liberale. Propaganda desfășurată aproape un deceniu în timpul exiliului, a fost extrem de grea pentru Goleștii care își iubeau extrem de mult patria. Din punctul acesta de vedere Goleștii se situează pe primul loc, patriotismul lor fiind impresionant. Pentru susținerea idealului românesc și obținerea sprijinului necesar pentru realizarea acestuia, Goleștii au contribuit cu propria avere.

O dată pusă piatra de temelie a idealului românesc prin intensa propagandă atât în țară, cât și peste hotare și numeroasele demersuri pe lângă Marile Puteri europene, Goleștii încep o nouă perioadă a existenței lor, accea de oameni de stat, atenția lor fiinf îndreptată spre fundarea și consolidarea Unirii Principatelor române. Nici de această dată, activitatea lor nu va fi mai puțin însemnată sau lipsită de acțiune.

Ultimele forțe și eforturi ale Goleștilor au fost utilizate de aceștia pentru întărirea Unirii și poporului în perspectiva obținerii Independenței. Întreaga lor viață de militanți și oameni de stat stă mărturie generațiilor următoare ca exemplu de înalt devotament pentru cauza națională.

Prin toată activitatea și convingerile lor de-a lungul timpului, revoluționarii Golești sunt situați între personalitățile proeminente ale Istoriei României, meritând din plin admirația, respectul și cinstea generațiilor următoare.

Anexe

FIGURA 1.

GOLESCU CONSTANTIN (DINICU)

FIGURA 2.

FRAȚII GOLEȘTI: (de la stânga la dreapta)ȘTEFAN, NICOLAE, ALEXANDRU, RADU

FIGURA 3.

ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

FIGURA 4.

BĂTĂLIA POMPIERILOR CU OȘTIREA OTOMANĂ LA ANUL 1848 SEPTEMBRIE 13 ÎN DEALUL SPIRII

Bibliografie

ALBINI, Septimiu, 1848 în Principatele Române, București, Editura Albatros, 1998;

APOSTOL, Stan, Revoluția română de la 1848. Solidaritate și unitate națională, București, Editura Politică, 1987;

IDEM, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, București, Editura SAECULUM I. O., 1999;

BERINDEI, Dan, Revoluția română din 1848, București, Editura Politică, 1974;

IDEM, Epoca Unirii, București, Editura Academiei Române, 1979;

IDEM, 1848 în Țările Române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984;

BODEA, Cornelia, Lupta românilor pentru unitatea națională. 1834-1849, București, Editura Academiei Române, 1967;

BOICU, Leonid, Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Iași, Editura Junimea, 1978;

CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri și România. 1856-1947, București, Editura Albatros, 1996;

FOTINO, George, Din vremea Renașterii naționale a Țării Românești. Boierii Golești, vol. I, București, Editura Imprimeria Națională, 1939;

GIURESCU, C. Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, București, Editura Humanitas, 2000;

GOLESCU, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele Constandin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, f. l., Editura Tineretului, f. a.;

HITCHINS, Keith, Românii. 1774-1866, București, Editura Humanitas, 2003;

IORDACHE, Anastasie, Alexandru G. Golescu (1819-1881), București, Editura Științifică, 1974;

IDEM, Goleștii. Locul și rolul lor în Istoria României, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979;

IDEM, Pe urmele Goleștilor, București, Editura Sport-Turism, 1982;

IDEM, Revoluționarii Golești, București, Editura Mica Valahie, 2011;

ISAR, Nicolae, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006;

IDEM, 1848 în Țările Române. Studii, București, Editura Universitară, 2013:

Istoria românilor, vol. VII, t. 1, Constituirea României Moderne (1821-1878), București, Editura Enciclopedică, 2003;

LECCA, Octav-George, Familiile Boierești române. Istoric și genealogie, București, Editura Minerva, 2009:

NICOLESCU, C. Nicolae, Șefii de Stat și de Guvern ai României (1859-2003), București, Editura Meronia, 2003:

IDEM, Enciclopedia șefilor de guvern ai României. 1862-2006, București, Editura Meronia, 2006;

NEAGOE, Stelian, Istoria Unirii Românilor, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986;

IDEM, Istoria Guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, București, Editura Machiavelli, 1995.

Anexe

FIGURA 1.

GOLESCU CONSTANTIN (DINICU)

FIGURA 2.

FRAȚII GOLEȘTI: (de la stânga la dreapta)ȘTEFAN, NICOLAE, ALEXANDRU, RADU

FIGURA 3.

ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

FIGURA 4.

BĂTĂLIA POMPIERILOR CU OȘTIREA OTOMANĂ LA ANUL 1848 SEPTEMBRIE 13 ÎN DEALUL SPIRII

=== bbliografie ===

Bibliografie

ALBINI, Septimiu, 1848 în Principatele Române, București, Editura Albatros, 1998;

APOSTOL, Stan, Revoluția română de la 1848. Solidaritate și unitate națională, București, Editura Politică, 1987;

IDEM, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, București, Editura SAECULUM I. O., 1999;

BERINDEI, Dan, Revoluția română din 1848, București, Editura Politică, 1974;

IDEM, Epoca Unirii, București, Editura Academiei Române, 1979;

IDEM, 1848 în Țările Române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984;

BODEA, Cornelia, Lupta românilor pentru unitatea națională. 1834-1849, București, Editura Academiei Române, 1967;

BOICU, Leonid, Diplomația europeană și triumful cauzei române (1856-1859), Iași, Editura Junimea, 1978;

CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri și România. 1856-1947, București, Editura Albatros, 1996;

FOTINO, George, Din vremea Renașterii naționale a Țării Românești. Boierii Golești, vol. I, București, Editura Imprimeria Națională, 1939;

GIURESCU, C. Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Carol I, București, Editura Humanitas, 2000;

GOLESCU, Dinicu, Însemnare a călătoriii mele Constandin Radovici din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826, f. l., Editura Tineretului, f. a.;

HITCHINS, Keith, Românii. 1774-1866, București, Editura Humanitas, 2003;

IORDACHE, Anastasie, Alexandru G. Golescu (1819-1881), București, Editura Științifică, 1974;

IDEM, Goleștii. Locul și rolul lor în Istoria României, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979;

IDEM, Pe urmele Goleștilor, București, Editura Sport-Turism, 1982;

IDEM, Revoluționarii Golești, București, Editura Mica Valahie, 2011;

ISAR, Nicolae, Istoria modernă a românilor. 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006;

IDEM, 1848 în Țările Române. Studii, București, Editura Universitară, 2013:

Istoria românilor, vol. VII, t. 1, Constituirea României Moderne (1821-1878), București, Editura Enciclopedică, 2003;

LECCA, Octav-George, Familiile Boierești române. Istoric și genealogie, București, Editura Minerva, 2009:

NICOLESCU, C. Nicolae, Șefii de Stat și de Guvern ai României (1859-2003), București, Editura Meronia, 2003:

IDEM, Enciclopedia șefilor de guvern ai României. 1862-2006, București, Editura Meronia, 2006;

NEAGOE, Stelian, Istoria Unirii Românilor, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986;

IDEM, Istoria Guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, București, Editura Machiavelli, 1995.