Fortificatii din Secolele Xiii Xvi In Tinuturile Hunedorene

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

FORTIFICAȚII DIN SECOLELE XIII-XVI ÎN ȚINUTURILE HUNEDORENE

SUMAR

INTRODUCERE

1.CONTEXTUL ISTORIC ȘI ROLUL GEO-STRATEGIC AL FORTIFICAȚIILOR MEDIEVALE HUNEDORENE ÎN SECOLELE XIII-XVI

2.TIPURI DE FORTIFICAȚII

3.REPERTORIUL FORTIFICAȚIILOR MEDIEVALE HUNEDORENE

4.CONSIDERAȚII METODICE. MODALITĂȚI DE IRARE A SURSELOR DE IIE LOCALĂ ÎN PROCESUL INSTRUCTIV EDUCATIV

CONSIDERAȚII FINALE

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

LISTA ILUSTRAȚIILOR

ANEXE

INTRODUCERE

Interesul unui popor pentru cunoașterea trecutului său demonstrează dimensiunea culturii și civilizației sale, deoarece un popor, oricare ar fi acesta, se identifică în primul rând prin istoria sa. Istoria a avut întotdeauna un loc aparte în spiritualitatea poporului român. Prin ea ne-am descoperit sensul devenirii istorice, ne-am validat valorile culturii și civilizației noastre. Astfel, pentru români, ca și pentru alte popoare, contemporaneitatea reprezintă chintesența trecutului său, iar viitorul își are rădăcini puternice în aceste realizări.

În același timp, noi dorim să prezentăm istoria așa cum a fost ea, pornind de la o analiză științifică a realităților din orice epocă. În nici un caz, istoria nu poate fi scrisă după nevoi politice de moment, după criterii de conjunctură, pe baza unor interpretări subiective concretizate de punctul de vedere al unui autor sau al altuia. Judecățile se dovedesc a fi de valoare atunci când exprimă un adevăr obiectiv și sunt susținute de ample mărturii istorice, care nu omit în mod deliberat aspecte sau laturi ale fenomenului analizat. În acest mod scrisul istoric dobândește perenitate. Ascunderea adevărului istoric, propagarea unor teze prestabilite, aflate în vădită contradicție cu mărturiile istorice determină circulația unor pseudoistorii. Ele nu au nici un rol în afirmarea progresului, a cunoașterii și sunt nocive pentru universalitatea științei istorice.

În acest context lucrarea noastră tratează un subiect de istorie regională și își propune să evidențieze rolul strategic în sistemul defensiv al Transilvaniei medievale al fortificațiilor din ținuturile hunedorene și, mai ales, din Țara Hațegului. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în urma dezastrului provocat de invaziile mongole, s-a produs o „încastelare” rapidă mai ales în sudul Transilvaniei, în teritoriile autonome: Hațeg, Făgăraș, teritoriile săsești și secuiești, formându-se o rețea de fortificații la granița de sud. Rolul fortificațiilor medievale din județul Hunedoara, de pe Valea Mureșului și din Țara Hațegului a crescut mai ales de la mijlocul secolului al XV-lea, în contextul devastatoarelor invazii turcești, când apărarea sud-vestului Transilvaniei se baza în mare măsură pe cnezii români din Țara Hațegului și zona Hunedoarei. În lucrarea noastră vom analiza evoluția fortificațiilor din ținuturile hunedorene în secolele XIII-XVI atât din punct de vedere arhitectonic, cât și din punct de vedere al regimului proprietății și al funcțiilor economice, social-politice și militare pe care le-au îndeplinit.

În demersul nostru am folosit informații oferite de lucrări consacrate, dar și informații oferite de cercetările arheologice sintetizate în studii și articole publicate în prestigioase reviste de specialitate.

Din punct de vedere metodic lucrarea pune accent pe rolul istoriei locale. Scopul general al educației în noua viziune a reformei curriculare este să incite pe fiecare elev să se valideze în toate direcțiile care sunt benefice țării și comunității, să introducă generozitatea și umanitatea într-o societate aflată în continuă evoluție. Una dintre sarcinile educației este aceea de a pregăti individul pentru a juca un rol activ în modelarea viitorului societății prin îmbinarea drepturilor individuale cu îndatoririle și responsabilitățile față de ceilalți și față de comunitate.

Studiul istoriei naționale trebuie să furnizeze cunoștințe vaste asupra coerenței și legăturilor marilor ansambluri ale naturii și asupra interacțiunilor dintre om și mediu de-a lungul timpului. Elevii trebuie să cunoască și să cultive patrimoniul național și tradițiile locale pentru a conserva identitatea proprie și caracterul ei original, dar și să fie deschiși spre alte culturi în sensul de a înțelege multitudinea de mijloace ale expresiei umane și să învețe din contrastele care se manifestă.

Foarte important este să fie adus la cunoștința elevilor faptul că epoca zilelor noastre și viața ei cotidiană sunt rezultatele evoluției anterioare și a activității generațiilor care au trăit înaintea noastră. În acest fel elevii vor înțelege că prin istorie se pun jaloanele pentru generațiile viitoare.

În cadrul orelor de istorie elementele de istorie locală trebuie să fie demne de luat în considerare pentru exemplificarea, lărgirea și adâncirea procesului de învățământ, adică pentru creșterea eficienței activității didactice și a calității pregătirii elevilor.

CAPITOLUL I

CONTEXTUL ISTORIC ȘI ROLUL GEO-STRATEGIC AL FORTIFICAȚIILOR DIN JUDEȚUL HUNEDOARA ÎN SECOLELE XIII-XVI

La sfârșitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea se încheia procesul de includere a Transilvaniei în cuprinsul regatului Ungariei, stare care s-a menținut până la 1541, când Transilvania se organiza ca principat și devenea un stat de sine-stătător. Timp de aproape patru secole și jumătate, cât s-a aflat în cadrul regatului Ungariei, Transilvania a avut o situație particulară, instituția voievodatului fiind specifică numai Transilvaniei în întregul regat medieval maghiar. Această situație particulară este cel mai bine reflectată de autonomia de care beneficia voievodatul Transilvaniei, autonomie mai largă sau mai restrânsă, în funcție de autoritatea de care dispuneau regii maghiari.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în urma asaltului tătaro-mongol din anii 1241-1242 care a dus la slăbirea structurilor militare ale regatului maghiar, a sporit autonomia secuilor și sașilor, dar și a românilor, îndeosebi a celor din sudul Transilvaniei. În acest context în ținuturile hunedorene, mai ales în Țara Hațegului, s-au dezvoltat puternicele structuri cneziale constatate în secolele XIV-XV. Aceste vechi structuri social-politice românești și-au păstrat organismele militare recrutate teritorial pe sate și văi, au participat la acțiunile oastei voievodale ca unități aparte sub conducerea cnezilor locali și beneficiau de fortificații ridicate de nobilimea românească.

În Transilvania arhitectura militară a evoluat în strânsă legătură cu evenimentele politice și militare în care a fost implicat voievodatul. Situația istorică de o complexitate aparte a determinat în această zonă apariția unui mare număr de fortificații, diversificate sub aspectul arhitectural și funcțional, coexistând în timp construcții de mai mică întindere, din pământ și lemn, cu fortificațiile de piatră.

După cucerirea treptată a aTransilvaniei de către regatul ungar, stăpânul pământului și al cetăților a devenit regele, în baza dreptului feudal, regele fiind singurul care avea dreptul de a construi fortificații. Până în secolul al XIII-lea nu există vreo informație din care să rezulte că regii Ungariei ar fi renunțat la prerogativele lor privind dreptul de a construi cetăți. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea istoria Transilvaniei și a regatului arpadian a cunoscut o perioadă agitată cauzată de invaziile mongole din anii 1241-1242, 1265, 1285, 1289, 1290 și 1301, de accentuarea fărâmițării feudale și de slăbirea autorității regale. Regii Ungariei, obligați de anarhia feudală și de invaziile tătarilor, au acordat unor nobili credincioși dreptul de a-și construi cetăți, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Cu timpul, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și mai ales din secolul al XV-lea, dreptul regalității de a acorda nobilimii și orașelor învoirea de a-și construi cetăți a devenit aproape formal, în condițiile numeroaselor și devastatoarelor invazii turcești. De la mijlocul secolului al XV-lea apărarea sud-vestului Transilvaniei cade în întregime în sarcina locuitorilor din această regiune și mai ales în sarcina cnezilor români din Banat, Țara Hațegului, Hunedoara și orașelor Sibiu, Brașov, Sebeș, Orăștie, Deva etc, iar regalitatea renunța definitiv la prerogativele sale privind construirea fortificațiilor de piatră.

În domeniul fortificațiilor, până spre mijlocul secolului al XIII-lea se poate vorbi doar în mod excepțional de o arhitectură de piatră, populația autohtonă românească continuând să construiască cetăți cu valuri de pământ și palisade de lemn, tehnici folosite și de către regatul maghiar. Marea invazie tătaro-mongolă a avut un rol determinant în generalizarea fortificațiilor de piatră în Transilvania și, din harta cu repartiția fortificațiilor de piatră datate după a doua jumătate a secolului al XIII-lea, se constată o concentrare mai ales în sudul Transilvaniei, în teritoriile autonome (Hațeg, Făgăraș, teritoriile săsești și secuiești) rezultând că, după invazia mongolă, în aceste teritorii a avut loc o „încastelare” rapidă, îndeosebi ca urmare a inițiativelor locale, dar care au servit și interesele voievodatului. Invaziile mongole nu au fost singurul factor al „încastelării” Transilvaniei, fortificațiile de piatră fiind ridicate în Transilvania mai ales din deceniul șapte al secolului al XIII-lea, în contextul războaielor civile dintre regele Bela al IV-lea și fiul său, ducele Ștefan. Documentele scrise, anterioare invaziei tătare, menționează doar șapte cetăți de piatră în regatul Ungariei, din care doar una, fără dovezi certe, în Transilvania.

Cercetările au stabilit că de la mijlocul secolului al XIII-lea și până la începutul secolului al XIV-lea se constată în Transilvania o perioadă de tranziție de la vechiul sistem de construcție a cetăților din pământ și lemn la fortificațiile de piatră. În bună parte rețeaua cetăților a cunoscut o dezvoltare haotică, determinată de mulți factori regionali, între care inițiativa unor administratori teritoriali (comiți, voievozi), condițiile din teritoriu (apropierea de hotare, materiile prime), tensiunile interne de diferite tipuri, ambițiile nobiliare (prestigiu și reprezentare socială), prezența unor meșteri.

Apariția și dezvoltarea sistemelor de fortificații din piatră în Evul Mediu a fost determinată, în fiecare etapă, de evoluția arhitecturii și de perfecționarea armamentului și a tehnicilor de asediu. Fortificațiile de piatră din Transilvania ridicate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea îmbracă forme simple de cetăți, în care donjonul de piatră sau de cărămidă era elementul central, acesta fiind apărat de un val de pământ întărit cu palisade, înlocuit mai târziu cu o incintă de zidărie. Primele lucrări de acest fel au fost ridicate de către regalitate, constituind așa-numitele cetăți regale și după modelele acestea au ridicat cetăți și nobilimea mare sau mică, orașele, mănăstirile și chiar unele așezări mai importante. În acest context este deosebită activitatea constructivă a micii nobilimi (cnezii români din Maramureș, Țara Hațegului, Banat și din alte părți ale Transilvaniei) care a ridicat, în a doua jumătatea a secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea, o serie de donjoane de piatră înconjurate de valuri de pământ și palisade. Cnezii români din aceste regiuni și-au ridicat donjoanele fără aprobarea regelui pentru a se putea apăra în contextul invaziilor tătare și războaielor civile din regatul ungar. Donjoanele Transilvaniei aparțineau în proporție de 33,33% regalității și voievozilor, iar 56,49% nobilimii, nobilimea românească a Transilvaniei stăpânind 15% dintre donjoane, în Banat, Hațeg și Maramureș.

Cele mai multe donjoane din secolele XIII-XIV, au fost plasate pe vârfuri de munți și dealuri, greu accesibile, sau în zone mlăștinoase, configurația terenului determinând de multe ori forma și dimensiunea donjoanelor. În majoritatea cazurilor se căuta utilizarea avantajelor defensive pe care le putea oferi terenul pentnsilvaniei stăpânind 15% dintre donjoane, în Banat, Hațeg și Maramureș.

Cele mai multe donjoane din secolele XIII-XIV, au fost plasate pe vârfuri de munți și dealuri, greu accesibile, sau în zone mlăștinoase, configurația terenului determinând de multe ori forma și dimensiunea donjoanelor. În majoritatea cazurilor se căuta utilizarea avantajelor defensive pe care le putea oferi terenul pentru a se putea apăra o cetate cu un număr redus de oameni și pentru a se face economie de materiale de construcție și forță de muncă.

În ceea ce privește tehnicile de construcție folosite pentru fortificațiile de secolele XIII-XIV, este de remarcat folosirea în totalitate a zidăriei din piatră brută de carieră și de râu, legată cu mult mortar, meșterii străduindu-se să folosească pentru paramente blocuri de piatră mai mari și cu fețe regulate, interiorul zidului fiind format din piatră de dimensiuni mai mici, prinsă cu mortar. În ceea ce privește mortarul folosit la fortificațiile din secolele XIII-XIV, acesta era preparat din foarte mult var amestecat cu nisip și uneori cu praf de cărămidă pisată, fiind folosit mult mortarul obișnuit din amestec de var cu nisip, dar și mortarul de var cald care realiza o priză puternică în structura zidului.

Grosimea zidurilor donjoanelor din Transilvania variază între 1-3 m, predominând grosimea medie de 1,5 m, zidurile fiind mai groase la bază și mai subțiri în partea superioară (diferența este uneori de peste 1 m), iar fundațiile donjoanelor nu sunt foarte adânci, până la 1,5 m. În majoritatea cazurilor miezul zidăriei donjoanelor era întărit cu bârne de stejar dispuse longitudinal și transversal, formând un schelet de susținere pentru zidărie în faza crudă, până la consolidare. Bârnele de stejar susțineau etajele și străpungeau zidurile donjoanelor până în exterior. Până la începutul secolului al XIV-lea donjoanele din Transilvania nu depășeau înălțimea de 14 m, având de obicei parter și două etaje, dar donjoanele construite în secolul al XIV-lea erau prevăzute cu 4-5 nivele, atingând înălțimea de 26 m.

În ceea ce privește structura internă a donjoanelor, în majoritatea cazurilor etajele se sprijineau pe planșee din bârnă de stejar și scândură, și în puține cazuri cu bolți semicilindrice de piatră și cărămidă. Asemenea bolți se întâlnesc numai la parter pentru a izola primul etaj. Intrarea în donjon se face pe la primul etaj de unde se ajungea și la parter. Încăperile fiecărui etaj, slab iluminate, erau camere de locuire pentru seniori și castelani. Circulația între etaje se făcea cu ajutorul scărilor amenajate în grosimea pereților sau pe scări mobile. La primul etaj se afla sala cea mare a seniorului sau castelanului, de obicei având și un șemineu în unul dintre colțuri. Cele mai multe dintre donjoanele transilvănene aveau acoperișul în patru ape. La ultimul nivel al fiecărui donjon, pe capetele bârnelor ieșite în afară, erau amenajate galerii suspendate (hourde), din lemn, pentru apărarea bazei donjonului. Majoritatea donjoanelor din Transilvania din secolele XIII-XIV au formă pătrată, cu laturile începând de la 4-5 m și până la 15 m, dar cele mai multe au laturile între 8 și 12 m.

Cea mai mare dezvoltare a fortificațiilor din Transilvania a aparținut secolelor XV-XVI când regii, nobilii, orașele și unele comunități sătești au inițiat lucrări de fortificare de mare amploare. Secolele XIII-XIV au reprezentat perioada de vârf a fortificațiilor de tip castral, iar secolul al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea au fost dominate de apariția și dezvoltarea fortificațiilor colective (incinte orășenești, cetăți țărănești, biserici fortificate). În secolul al XV-lea cetățile de tip castral au evoluat spre forma de castel fotificat de tipul Hunedoara, Bran sau Deva, înzestrate cu clădiri pe aproape toate laturile, spre deosebire de cele din perioada anterioară.

Cel mai important factor care a determinat amploarea lucrărilor de fortificare din Transilvania, în secolele XV-XVI, au fost numeroasele invazii turcești din această perioadă. Potrivit documentelor primele invazii turcești din Transilvania au avut loc încă la sfârșitul secolului al XIV-lea, dar ele au devenit mai dese și cu consecințe grave în secolul al XV-lea, cum au fost cele din anii 1420, 1432, 1433, 1435. În anul 1438 a avut loc o incursiune turcească de mare amploare, condusă chiar de sultanul Murad al II-lea, fiind devastate satele și târgurile din Țara Hațegului, Valea Mureșului și orașele Orăștie și Sebeș. Constatând că puterea centrală nu putea opri invaziile turcești, orașele, nobilimea și cnezii români din aceste părți au început acțiunea de apărare prin organizarea oștilor și prin inițierea unor noi lucrări de fortificare.

În privința așezării cetăților în secolele XV-XVI, nu apar lucruri noi față de secolele anterioare. S-au construit multe fortificații noi, cele mai valoroase în arhitectura militară a Transilvaniei fiind turnul de pază de la Crivadia (ridicat în 1528) și castelul de la Hunedoara, dar a existat o preocupare, permanentă pentru adaptarea vechilor fortificații. Perfecționarea și utilizarea tot mai largă a artileriei a dus la folosirea pe scară largă a cărămizii, mai rezistentă la șocurile ghiulelelor de artilerie și mai ieftină. Piatra era folosită în zidăria de la baza curtinelor, iar cărămida în părțile superioare, pentru parapet și pentru căptușirea meterezelor și a altor deschideri, fiind mai puțin periculoasă pentru apărători deoarece nu se pretează la așchieri, ca piatra.

Cetățile construite în secolul al XV-lea și în prima jumătate a secolului al XVI-lea aveau în vedere anumite cerințe care interesau societatea transilvăneană: să reziste atacurilor turcești, să asigure un minim de confort pentru colectivitatea asediată, iar în cazul cetăților nobiliare să satisfacă pretențiile marii nobilimi, obișnuită cu un confort ridicat și cu o curte numeroasă. Ca urmare, se impunea creșterea în dimensiuni a noilor fortificații, atât în plan orizontal, cât și vertical.

Creșterea în înălțime a lucrărilor de fortificare i-a determinat pe constructori să utilizeze mai mult contraforturile. Exemple concludente în acest sens le oferă castelul de la Hunedoara, unde patru contraforturi înalte de 15 m susțin întreaga latură de vest a construcției, precum și cetatea Deva, unde cinci contraforturi înalte de peste 10 m susțin latura de est.

O altă preocupare pentru constructorii de fortificații din secolele XV-XVI a fost flancarea orizontală, din nevoia de a elimina unghiurile moarte care se formau la baza curtinelor, nelovite de tirul apărătorilor, în care asediatorii puteau executa lucrări de spargere a zidurilor. Acest dezavantaj a fost corectat prin introducerea turnurilor exterioare de flancare a curtinelor. De la începutul secolului al XV-lea principiul flancării era obișnuit atât în arhitectura urbană a Transilvaniei, cum întâlnim la Orăștie, cât și în cea de tip castral, spre exemplu la Hunedoara și Deva. Principiul flancării i-a obligat pe constructori să adopte forme geometrice cât mai perfecte, fiind nevoie de ziduri drepte măcar între două turnuri, pentru a putea fi flancate. O realizare aproape perfectă a principiului flancării apare la castelul de la Hunedoara după 1442 în urma lucrărilor poruncite de Iancu de Hunedoara, pentru a realiza o fortificație care să satisfacă atât nevoia de apărare, cât și confortul curții sale. Curtina, foarte înaltă, este flancată de cinci turnuri, dintre care patru sunt circulare. Turnurile sunt plasate în exterior, inclusiv turnul de poartă, care capătă o reală valoare în sistemul defensiv al cetății.

În același timp cu flancarea orizontală s-a perfecționat și apărarea pe verticală. Vechile galerii din lemn au fost înlocuite treptat, dar fără să fie abandonate definitiv, cu galerii de piatră susținute pe console de piatră sau cărămidă. Asemenea galerii s-au construit aproape pe toate laturile curtinelor castelului de la Hunedoara.

Din secolul al XIII-lea și până în secolul al XVI-lea cetățile medievale din Transilvania, ca de altfel din întregul regat maghiar, au avut, în general aceeași organizare. De la sfârșitul epocii arpadiene se poate vorbi despre „castelanie”, aceasta fiind unitatea dată de cetate împreună cu toate apartenențele ei, adică teritoriul și categoriile umane care îl ocupă. Administratorul castelaniei și șef al cetății era castelanul. Castelanii erau persoane de încredere, desemnate de rege sau de voievod, în cazul cetăților regale, și de nobili, în cazul celor nobiliare și trebuiau să asculte și să îndeplinească poruncile celor care i-au numit în funcție. Castelanii regali conduceau cetățile regale și erau aleși dintre militarii de mare valoare, verificați în focul luptelor. Castelanii nobiliari, laici sau episcopali, erau aleși dintre familiarii stăpânilor, fără să fie excepții în privința originilor sociale. După domnia regelui Carol Robert castelanii erau recrutați de obicei din rândurile nobilimii mici și mijlocii, în vreme ce marii nobili purtau slujba de castelan doar în cazul deținerii altor funcții, cum ar fi cea de comite, sau pentru unele reședințe regale.

Principala atribuție a castelanului era aceea de reprezentare a autorității stăpânului, rege sau nobil, urmată de obligația de apărare a integrității castelaniei. Castelanii erau responsabili de strângerea dijmelor, avizau libera strămutare a iobagilor din satele cetății și aveau jurisdicție asupra locuitorilor castelaniei, fiind asimilați cu judecătorii de rând. De la începutul secolului al XIV-lea castelanul a avut un rol important în sprijinirea bisericii catolice, i se încredința protecția bisericilor din domeniu, a bunurilor lor și i se cerea spijinul pentru strângerea zeciuielii sau pentru refacerea și apărarea unor mănăstiri.

Una dintre cele mai importante prerogative ale castelanilor a fost cea militară, castelanul fiind nu numai comandant al cetății ca punct de apărare pasivă, ci și participant activ, alături de contingentele recrutate din jurul cetății, la mari campanii militare. Atribuțiile militare ale castelanului priveau recrutarea, instruirea și dotarea garnizoanei cu armament și echipament și, realizarea de instalații și construcții pentru apărarea cetății.

În situația în care un dregător înalt (voievod, vicevoievod, comite) deținea și calitatea de castelan, locul său la conducerea castelaniei era ținut de un vicecastelan care prelua toate atribuțiile. De regulă vicecastelanii proveneau din nobilimea mică și mijlocie și această funcție poate fi considerată și o treaptă de cursus honorum către funcția de castelan. Castelanii și vicecastelanii (provisori) erau remunerați în bani și produse. Spre exemplu, la începutul secolului al XVI-lea, cei doi castelani ai cetății Hunedoara primeau împreună 400 florini, cu obligația să întrețină, pe cheltuială proprie, 18 călăreți, dar erau plătiți și în natură: 20 buți de vin, 30 găleți de grâu, 330 găleți ovăz, 50 de porci îngrășați, 100 de oi de tăiat și 1 florin din gloabă.

Cetățile medievale din Transilvania, regale, nobiliare sau colective, au avut funcții bine stabilite în cadrul societății și dacă, din punct de vedere al arhitecturii, nu sunt deosebiri mari între aceste cetăți, totuși ele se diferențiază prin funcțiile lor. După invazia tătară din 1241-1242 a crescut numărul cetăților regale din piatră în toate comitatele Transilvaniei, în comitatul Hunedoarei, spre exemplu, existând trei cetăți regale în loc de una existentă în perioada anterioară.

Organizarea comitatului Hunedoara s-a definitivat în secolul al XIV-lea și cuprindea, ca subdiviziuni, districtele Hunedoara, Deva, Hațeg, Dobra și Strei. Districtul Strei a dispărut repede, astfel că, în comitatul Hunedoara au rămas doar celelalte patru districte amintite. În secolul al XIII-lea, pe la 1275-1276, a fost organizat un comitat al Hațegului și probabil că tot atunci a început construirea cetății regale de la Subcetate-Hațeg, dar în același timp exista și comitatul Hunedoarei și cetatea regală de la Deva. În secolul al XIV-lea comitatul Hațeg mai este pomenit de câteva ori, dar treptat locul lui este luat de un district al Hațegului, ca subdiviziune a comitatului Hunedoara.

Cetățile regale îndeplineau două funcții principale, cea militară și cea economică. Funcția militară și politică este dată de înteresul regalității de a-și exercita autoritatea în voievodatul Transilvaniei, prin intermediul aparatului administrativ, multe dintre cetățile regale fiind centre administrative, centre de comitate regale și apoi nobiliare, cum a fost cazul cetății de la Deva. Funcția militară consta în organizarea și întreținerea unor detașamente înarmate pe lângă cetate, care, la chemarea regelui și a voievodului, participau la lupte în interiorul și în afara țării. Spre exemplu, castelanul cetății Hațeg, cu detașamentul său format din oamenii cetății, a participat, alături de oastea regelui Carol Robert, la scoaterea cetății Deva de sub stăpânirea voievodului rebel Ladislau Kan.

Cetățile regale aveau și misiunea de apărare a zonelor de graniță în fața invaziilor străine, așa cum este cazul cetății regale de graniță de la Subcetate-Hațeg. La începutul secolului al XVI-lea, prin dispariția cetății de la Subcetate-Hațeg, funcția ei de cetate de graniță și punct de vamă a fost luatǎ de turnul-cetate de la Răchitova. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, după cucerirea de către turci a cetăților de la Șoimuș și Lipova, rolul de cetate de graniță pe principala arteră a Mureșului a fost preluat de cetatea de la Deva. Cetățile de graniță erau și puncte de vamă pe principalele rute de comunicație, fapt care arată și rolul economic al acestor fortificații în cadrul voievodatului și, mai târziu, al principatului Transilvaniei.

Prin ridicarea de cetăți regii Ungariei își asigurau dominația asupra unor teritorii întinse, care cuprindeau pământuri arabile, fânețe, pășuni, ape, sate și creau în jurul fiecărei cetăți regale un domeniu întins cu resurse economice bogate care să susțină puterea centrală. Cetățile regale de la Hunedoara, Deva și Subcetate-Hațeg au avut domenii întinse, dar cu timpul aceste domenii s-au micșorat întrucât pe seama lor, regii Ungariei făceau numeroase danii nobilimii și bisericii. Spre exemplu, domeniul cetății de la Subcetate-Hațeg a fost anexat, în anul 1441, la domeniul cetății Hunedoara de către Iancu de Hunedoara, la fel ca și domeniul cetății Deva, formându-se un mare domeniu familial care cuprindea, la începutul secolului al XVI-lea, 6 târguri și 121 sate. Ceea ce a mai rămas din domeniul cetății Hațeg a fost donat de regele Matei Corvin, în 1462, împreună cu târgul și cetatea, puternicului nobil Cândea din Râu de Mori, în acest fel fiind lichidat domeniul și cetatea regală.

Unele cetăți regale nu erau doar cetăți-centre de comitate, regii Ungariei având grijă să ridice cetăți în regiuni de importanță economică deosebită. În acest sens o dovadă este castelul regal de la Hunedoara, construit la începutul secolului al XIV-lea, aproape de cetatea Devei, care avea rolul de a proteja minele de fier din apropiere și de a percepe veniturile cuvenite regelui din exploatarea acestora.

Cetățile nobiliare au avut în general aceleași funcții ca și cele regale, desigur limitate la domeniul fiecărui nobil, îndeplinind în principal un rol militar și reprezentând forța nobilului și prerogativele lui asupra populației de pe domeniu. Cetatea nobiliară era un semn al independenței personale, forma și dimensiunile ei fiind influențate de puterea economică a fiecărui nobil.

Funcția de apărare au avut-o toate categoriile de fortificații, dar spre deosebire de cetățile regale și nobiliare, care aveau funcții multiple, cetățile colective, ridicate de locuitorii unor orașe și sate, aveau doar funcția de a apăra populația în condițiile invaziilor străine și conflictelor dintre marea nobilime. Puterea centrală a manifestat un interes sporit pentru apărarea hotarelor de sud ale Transilvaniei acordând învoiri, scutiri și sprijin orașelor și satelor pentr a-și ridica fortificații de apărare împotriva atacurilor turcești.

O altă funcție a fortificațiilor de toate categoriile a fost aceea de locuire, întrucât o fortificație nu putea rămâne niciodată pustie și în vremuri de pace avea o garnizoană permanentă de pază, care avea amenajat în cetate un spațiu de locuit. Funcțiile administrative (scaun de judecată, centru al vieții politice dintr-o zonă) și economice (vamă, paza minelor și salinelor) ale cetăților presupun și condiții de locuire. Probabil că unele donjoane, de dimensiuni reduse, situate în locuri greu accesibile, cum este cazul Cetății de Colț, nu au fost locuințe permanente ale castelanilor sau nobililor, dar tot trebuie să fi avut o garnizoană de pază. Chiar și în cazul cetății Hațeg se pare că activitatea castelanilor de aici se desfășura în așezarea cea mai apropiată de cetate, la Hațeg, ceea ce înseamnă că donjonul avea doar o mică garnizoană în timp de pace și doar în caz de asediu era locuit de castelan și familia lui.

În cazul cetăților de la Deva, Mălăești și Răchitova se pare că donjonul era locuit permanent de proprietarul nobil sau de castelan. La Răchitova existența unor pereți afumați, a unor colțuri de pe latura de nord a donjonului, dovedește utilizarea lui îndelungată pentru locuire pe timpul iernii. În aceste colțuri erau amenajate mici șemineuri și coșuri de fum prin zidirea în diagonală a colțului donjonului până la ultimul nivel pentru a prelua fumurile de la fiecare etaj. Încăperile tencuite în interior și exterior ale donjonului de la Mălăești indică o locuire permanentă. În mod sigur la Deva exista încă din secolul al XIII-lea, o clădire anexată laturii de sud, un mic palat ridicat în perioada voievozilor Transilvaniei Ladislau Kan și Roland Borșa, în care aceștia și-au stabilit reședința.

Donjoanele au fost utilizate și în secolul al XV-lea ca locuințe pentru nobili și castelani, dar cu timpul funcția de locuire a fost preluată de construcțiile anexe (clădiri din piatră ridicate în incinta cetăților, unele în directă legătură cu donjonul). La Deva, vechiul palat în stil gotic a primit în secolul al XV-lea, în timpul lui Iancu de Hunedoara, un etaj cu destinație civilă. Probabil că și alte donjoane din secolele XV-XVI, cum sunt Cetatea de Colț, Mălăești și Răchitova, au fost locuite, donjonul Cetății de Colț fiind reamenajat pentru locuire. Castelul de la Hunedoara este cel mai relevant pentru îmbinarea celor două funcții esențiale, cea de apărare și cea de reședință seniorială, sobrietatea externă a incintei și a turnurilor fiind în contrast cu decorația interioară gotică de cea mai bună calitate.

De la sfârșitul secolului al XV-lea, mai cu seamă din secolul al XVI-lea, fortificațiile colective devin dominante prin număr și importanță. Orașele și târgurile, spre exemplu Orăștie, au ridicat pe lângă construcțiile necesare apărării și clădirea gărzii permanente și alte edificii publice permanente, în incinta fortificațiilor: primăria, școala, arhiva, casa preotului, depozite de alimente etc.

CAPITOLUL II

TIPURI DE FORTIFICAȚII

După dreptul de proprietate cetățile din ținuturile hunedorene, ca de altfel din întreg voievodatul Transilvaniei și regatul maghiar, pot fi împărțite în cetăți regale (Deva, Hunedoara, Subcetate-Hațeg), cetăți nobiliare (Mălăești, Cetatea de Colț, Răchitova, Crivadia) și cetăți colective (Orăștie, Sibișel, Cucuiș).

Din punct de vedere arhitectonic fortificațiile din secolele XIII-XIV întâlnite în ținuturile hunedorene pot fi împărțite în două mari categorii: cetăți în sistem castral și cetăți colective. Cetățile în sistem castral din secolele XIII-XIV sunt cetățile regale și nobiliare, caracterizate prin dimensiuni reduse și prin prezența donjonului ca element central, înconjurat de o curtină de ziduri sau de un val de pământ. Cetățile colective sunt de dimensiuni mari având rolul de a adăposti una sau mai multe comunități, rurale sau urbane, fiind caracterizate de lipsa donjonului și de prezența a două sau a mai multor porți de intrare.

Termenul de donjon s-a răspândit în istoriografia românească preluat din istoriografia franceză și este definit ca turnul principal al unui castel seniorial. Ținând cont de particularitățile provinciale întâlnite în arhitectura militară transilvană, A. A. Rusu definește donjonul transilvănean ca o înălțare arhitectonică supraetajată, cu caracteristici militare, destinată unei locuiri restrânse, fără să aibă inițial alte rosturi auxiliare (turn de poartă, de flancare a incintelor, de observație, clopotniță), în jurul căreia gravitează toate celelalte componente ale cetății.

Având în vedere tipologia fortificațiilor din Transilvania și această definiție a donjonului suportă mici modificări în funcție de perioada istorică luată în discuție. Prin urmare, pentru secolele XII-XIII donjonul poate fi definit ca turn cu valențe defensive, folosit în principal ca spațiu de locuit, reprezentând singura construcție ce este apărată de o incintă din pământ și lemn sau din piatră. Pentru secolele XIV-XV donjonul poate fi văzut ca turn-locuință, reprezentând turnul principal al unei fortificații cu incintă de piatră, iar după secolul al XV-lea donjonul poate fi văzut ca turn-locuință fără atribut militar explicit.

Cea mai simplă formă de cetate în sistem castral este fortificația cu donjon de piatră, de obicei de formă rectangulară (patrulateră), înconjurat de o incintă formată din val de pământ cu șanț exterior, acest tip de cetate fiind considerat de tranziție de la faza de lemn la cea de piatră. Chiar și cetățile regale din Transilvania, până la mijlocul secolului al XIII-lea, erau din lemn și pământ, numite indagines. Fortificații de acest tip sunt întâlnite la Răchitova și Subcetate-Hațeg, unde donjoanele de piatră sunt înconjurate de valuri de pământ și șanțuri de apărarea, la distanțe cuprinse între 8-15 metri. Și vechea cetate de la Hunedoara, de pe dealul Sânpetru, era o cetate de pământ.

În secolul al XIV-lea a devenit dominant tipul de cetate în sistem castral cu donjon și curtină de piatră de formă neregulată. Asemenea fortificații se întâlnesc la Deva, Mălăești, Hunedoara, Cetatea de Colț. Se pare că și cetatea Hațeg a avut o incintă de zid, ridicată probabil la mijlocul secolului al XV-lea.

Cetățile de la Deva și Hunedoara formează o subgrupă aparte întrucât, pe lângă donjoane și curtine de piatră, au avut amenajate în interior și alte construcții: locuințe ale nobilului și curtenilor, chiar un palat în cazul cetății Deva. Și la Cetatea de Colț a fost adăugat un corp de clădiri cu mai multe camere.

În funcție de așezarea și rolul donjonului în complexul cetăților apar variante ale aceluiași tip de cetate: cetăți ale căror donjoane sunt plasate relativ în mijlocul incintei sau cetăți ale căror donjoane sunt plasate pe una din laturile cetății, dacă donjonul ocupă punctul cel mai înalt din complex și acesta este mărginit de o prăpastie, cum este cazul Cetății de Colț.

În ceea ce privește forma donjonului, în ținuturile hunedorene domină cele cu plan patrulater. Singurul donjon cu bază triunghiulară apare în cetatea de la Hunedoara, el fiind, deocamdată, o excepție în toată Transilvania. Asupra planului donjonului de la Subcetate-Hațeg există încă discuții, în anumite opinii el având bază hexagonală, dar mai degrabă vechiul donjon al cetății Hațeg era rectangular, în acord cu alte construcții din aceeași epocă din Țara Hațegului.

Cetățile colective, ridicate de comunități orășenești și sătești, pe culmi de dealuri, au apărut în Transilvania spre sfârșitul secolului al XIII-lea și, spre deosebire de cetățile în sistem castral, sunt de dimensiuni mari, nu au donjoane, dar au în schimb turnuri de poartă de formă rectangulară, în interiorul incintei sau care încalecă incinta. Unele dintre ele au fost împărțite cu ziduri în două părți egale, fiind folosite de două sau mai multe comunități, majoritatea cetăților colective din secolele XIII-XIV aparținând unor comunități săsești și secuiești.

În ținuturile hunedorene, cetăți colective cu ziduri de piatră au fost ridicate la Orăștie (centrul unui scaun săsesc) și , în apropierea Orăștiei, la Sibișel și Cucuiș. În cazul Orăștiei, similar altor orașe săsești din secolele XIII-XIV (Sibiu, Sebeș, Mediaș etc), a fost adoptat sistemul de a-și fortifica biserica din centrul așezării. Este posibil ca cetatea de la Sibișel să fi fost ridicată de orășenii din Orăștie ca loc de refugiu, dar fortificația de la Cucuiș a aparținut unei comunități mai mici, cum ar fi cele din Beriu, Romos sau Căstău.

Sub aspectul structurii cetăților medievale din secolele XIII-XIV, din sud-vestul Transilvaniei, atât a celor în sistem castral, cât și a celor colective, nu există dubii privind încadrarea lor în ansamblul arhitecturii militare europene din faza romanică și gotică. Pentru o bună înțelegere a evoluției sistemului de fortificații din secolele XIII-XIV trebuie luate în discuție părțile componente ale cetăților, organizarea, structura și rolul fiecăreia în ansamblul cetății. Sub acest aspect pot fi urmărite două categorii de elemente componente, cele interioare, care țin de organizarea cetății și dotarea ei (donjonul, fântâni, cisterne, magazii etc) și cele exterioare, care aveau rolul de a bara drumul atacatorilor și de a le îngreuna apropierea de cetate (curtinele, porțile de intrare, turnuri de pază, barbacane, șanțuri de apărare etc).

Donjoanele erau elementele principale ale cetăților de tip castral, reprezentau nucleul cetății și aveau funcția principală de locuință pentru seniori și castelani, loc de observare și de conducere a operațiilor de apărare, ultim refugiu și loc de rezistență, fiind construcția cea mai puternică din ansamblul cetăților și cea mai bine executată și înzestrată. Asupra dimensiunilor donjoanelor, înălțimii lor, grosimii zidurilor și tehnicilor de construcție nu vom insista întrucât aceste aspecte au fost prezentate în capitolul anterior al lucrării noastre. Donjoanele din ținuturile hunedorene, de la Subcetate-Hațeg, Deva, Hunedoara, Răchitova, Mălăești, Cetatea de Colț, sunt în acord cu donjoanele din secolele XIII-XIV din voievodatul Transilvaniei, sub aspect arhitectural, al înălțimii și dimensiunilor lor.

În interiorul incintei, alături de donjon erau uneori amenajate, pe una din laturi, corpuri de clădiri pentru asigurarea spațiului necesar curții nobiliare, dovadă că nobilimea avea tendința de a se instala în locuințe exterioare, mai confortabile decât donjonul, măcar în timp de pace. Asemenea construcții sunt întâlnite la Cetatea de Colț și la Deva. În secolele XIII-XIV, gospodăria nobiliară era organizată în afara cetății, deoarece amplasarea cetăților în locuri greu accesibile și spațiul foarte mic cuprins între ziduri nu permitea amenajarea gospodăriei în cetate. La parterul donjonului și în încăperile de pe o latură interioară a curtinei erau amenajate depozite pentru alimentele necesare seniorului și garnizoanei (grâne, legume, fructe, afumături, vin etc).

În cetate trebuia să fie și o sursă de apă potabilă, fără de care apărătorii nu puteau rezista asediului. Pentru asigurarea apei necesare cetății, fie au fost săpate puțuri, acolo unde era posibil, cum s-a întâmplat la Hunedoara, fie au fost amenajate cisterne, în cetățile așezate pe înălțimi, cum a fost cazul cetății Deva. Cisternele săpate în stâncă erau tencuite cu mortar hidraulic (amestec de var cu praf de cărămidă). Apa era fie transportată de la izvoare, fie se colectau apele pluviale prin sisteme de scocuri din lemn.

Al doilea element al fortificației era incinta de zid sau valul de pământ care proteja donjonul. Donjonul de la Subcetate-Hațeg era apărat de val de pământ întărit probabil cu palisadă. Lățimea valului atingea și 11 metri, iar înălțimea actuală este de 4 metri fiind o construcție suficient de mare și de puternică pentru a rezista unui asediu îndelungat. În ce privește donjonul de la Răchitova, se pare că era apărat doar de un val de pământ fără palisadă de lemn. De regulă, incintele de piatră au fost ridicate după construcția donjoanelor, fiind puține cazuri în care construcțiile au fost realizate simultan și doar un caz (la Brașov-Șprenghi) în care a fost ridicată mai întâi curtina.În ținuturile hunedorene, în toate cazurile, au fost ridicate mai întâi donjoanele și apoi curtinele.

În general curtinele din secolele XIII-XIV au înălțimi relativ mici, cuprinse între 6-7 metri (cu parapet cu tot), parapetul având o înălțime de 1-2 metri. Curtinele aveau amenajate creneluri mari, la distanțe între 1,5-4 metri, prin care apărătorii lansau săgeți și ghiulele de piatră. În spatele parapetului se afla drumul de strajă sprijinit pe console de lemn.

Fiind puncte vulnerabile, porțile de acces în cetăți au necesitat lucrări speciale de apărare. În secolele XIII-XIV, intrările în cetate au fost amenajate în zone ale incintei mai puțin expuse atacurilor directe și, de obicei, erau breșe înguste în zid, de aproximativ un metru, care permiteau numai accesul oamenilor în cetate. Aceste deschideri erau prevăzute cu uși masive din lemn și aveau un sistem de închidere interioară. Cele mai utilizate erau, probabil, ușile cu balamale. La Mălăești, pe lângă ușă, era folosit și un pod mobil care, atunci când era coborât, devenea o platformă care ușura accesul, iar când era ridicat dubla ușa propriu-zisă.

La cetățile de la Sibișel, Deva și Hunedoara întâlnim porți amenajate sub formă de culoare boltite care traversează parterul unor turnuri plasate în interiorul curtinei, acest sistem generalizându-se în toată Transilvania. Aceste porți amenajate sub turnuri erau carosabile și se închideau cu uși masive din lemn și cu herse.

În fața porților și a curtinelor se amenajau șanțuri de apărare, dar la cetățile situate pe înălțimi, cum este cazul Cetății de Colț, șanțurile erau simple tăieturi în stâncă, prin care se încerca izolarea cetății de restul înălțimilor. La Sibișel, șanțul de apărare are în exteriorul său și un mic val de pământ de aproximativ 3 metri lățime și 1,5 metri înălțime. În afară de șanțurile de apărare, probabil că existau și alte instalații defensive exterioare (amenajări de lacuri, de garduri vii, palisade) care făceau dificilă apropierea atacatorilor de cetate.

Secolul al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea nu au adus schimbări esențiale în ceea ce privește categoriile de cetăți, dar au apărut schimbări în ceea ce privește arhitectura lor, mai ales din a doua jumătate a secolului al XV-lea, datorită utilizării pe scară tot mai largă a armelor de foc. Aceste schimbări s-au generalizat în prima jumătate a secolului al XVI-lea, astfel că cetățile din această perioadă sunt considerate ca făcând parte dintr-o perioadă de tranziție de la cetățile clasice, din Evul Mediu timpuriu și dezvoltat, la cetățile specifice Evului Mediu târziu, cetăți adaptate armelor de foc și înzestrate cu turnuri pentru artilerie și bastioane. Vechile cetăți regale și nobiliare s-au menținut în funcție și a crescut numărul cetăților colective.

Din punct de vedere arhitectural, fortificațiile din ținuturile hunedorene, în secolul al XV-lea și prima jumătate a secolului al XVI-lea, continuă să se împartă în cetăți în sistem castral și cetăți colective. În prima jumătate a secolului al XVI-lea dispar multe cetăți în sistem castral din Transilvania, între care și cetatea Hațeg, din cauza sistemului arhitectonic învechit, care nu mai corespundea noilor principii ale războiului și care nu putea face față unor asedii îndelungate cu arme de foc.

Cetățile în sistem castral care și-au continuat existența, cum sunt cele de la Deva și Hunedoara, s-au extins și au primit noi elemente de apărare (curtine, turnuri, barbacane). Cetățile de la Deva și Hunedoara, ca și altele din Transilvania, au evoluat spre un nou tip de cetate, castelul întărit, fiind adăugate clădiri pentru locuit, palate și elemente de apărare. În Transilvania, cel mai reprezentativ castel întărit este cel de la Hunedoara, construit peste vechiul castru regal de formă elipsoidală, ridicat la începutul secolului al XIV-lea. Proprietarul domeniului, Iancu de Hunedoara, și fiul său Matei Corvin au construit, începând cu 1442, un puternic castel cu turnuri circulare de flancare și cu o galerie suspendată legată de un turn pentru apărarea îndepărtată. Cetățile nobiliare s-au adaptat și ele noilor condiții și au amenajat turnuri de apărare înzestrate cu arme de foc, cum s-a întâmplat la Cetatea de Colț.

La începutul secolului al XVI-lea a apărut în Transilvania un nou tip de fortificație, turnul-cetate de graniță,de dimensiuni mari, cu plan circular, de tipul celui de la Crivadia, din pasul Merișor-Bănița. Aceste turnuri-cetate aveau puternice guri de foc pentru a rezista unui asediu de scurtă durată, în timpul invaziilor turcești.

Tipurile de fortificații care se dezvoltă foarte mult în secolele XV-XVI sunt cetățile colective orășenești și țărănești și bisericile fortificate. Toate orașele din sud-vestul Transilvaniei, mari și mici, și-au ridicat fortificații: Sebeș, Orăștie, Aiud etc. Mărimea fortificațiilor depindea de puterea economică a fiecărui oraș. În vreme ce Sibiul și Sebeșul și-au extins curtinele, Orăștia, lipsită de posibilități materiale, a rămas cu vechea incintă din jurul bisericii pe care a adapta-o mereu, adăugându-i turnuri și bastioane, pentru a rezista armelor de foc.

Unele cetăți colective de refugiu, ridicate pe înălțimi, cum a fost cea de la Sibișel, au fost utilizate până la mijlocul secolului al XVI-lea, când au fost abandonate. Aceasta s-a întâmplat probabil din cauza fortificațiilor învechite, dar și din cauza distanței mari față de așezări. Comunitățile sătești și-au ridicat fortificații în jurul bisericilor pentru a face față unor invazii turcești surprinzătoare. În zona de sud-vest a Transilvaniei sunt întâlnite puține biserici fortificate, multe dintre cele care au existat fiind dărâmate în secolele XVIII-XIX.

O categorie aparte de lucrări fortificate o constituie curțile nobiliare. Mai cu seamă în secolele XV-XVI numeroși nobili și-au ridicat curți nobiliare întărite pentru a rezista unor mici atacuri venite prin surprindere. Din secolul al XV-lea curțile nobiliare aveau tendința de a deveni adevărate castele, desigur nu de talia celui de la Hunedoara, ci cu o arhitectură mult mai simplă, dar în care sunt prezente elemente de apărare: șanțuri, turnuri și incinte de piatră. Asemenea curți nobiliare existau încă din secolul al XIV-lea în satele catolice de pe cursurile inferioare ale râurilor Cerna și Strei. Și în Țara Hațegului au fost identificate curți nobiliare cum sunt cele de la Suseni (com. Râu de Mori), aparținând familiei cneziale a Cândeștilor, și de la Sălașu.

În ceea ce privește părțile componente ale fortificațiilor din secolele XV-XVI sunt aceleași ca și în perioada precedentă, desigur adaptate noului mod de purtare a războiului, cu arme de foc. Curtinele și turnurile erau construite din piatră și cărămidă și sunt caracterizate printr-o tendință generală de îngroșare a zidurilor și de creștere în înălțime. Față de 6-7 metri, cât aveau în secolele XIII-XIV, curtinele au ajuns la înălțimi de 8-12 metri, în secolele XV-XVI, fiind chiar mai înalte la Deva și Hunedoara. La Mălăești curtinele au fost înălțate cu 2-3 metri. Grosimea zidurilor curtinelor, în secolele XV-XVI, variază între 1,50-2,20 metri, față de 1,50 metri, cât era media din perioada anterioară. Zidurile curtinelor de la Hunedoara aveau o grosime de 1,90 metri, iar la Crivadia de 2,20 metri. Creșterea grosimii zidurilor a fost determinată de nevoia de a rezista ghiulelelor lansate de armele de foc.

Parapetul a crescut și el până la 2,50 metri, fiind construite din zidărie mixtă, cărămidă și piatră. Apărarea s-a mutat în spatele parapetului și s-a renunțat la vechile creneluri ale curtinelor, înlocuite cu metereze care aveau profilul orizontal al literei V, fiind amenajate într-o nișă mare. În prima jumătate a secolului al XVI-lea s-a extins sistemul de metereze de formă dreptunghiulară în plan vertical și de dimensiuni mai mici. Asemenea metereze întâlnim la turnul de graniță de la Crivadia.

Turnurile din secolele XV-XVI au urmat și ele tendința de creștere a curtinelor și au devenit mai înalte și mai voluminoase. Rolul principal în apărarea cetăților a fost preluat de turnurile de flancare. În această perioadă turnurile depășeau 3-4 niveluri și multe aveau peste 25 de metri înălțime. Pentru apărarea bazei zidurilor au fost create galerii de lemn și gurile de păcură. Galeriile de lemn s-au menținut în tot secolul al XV-lea, dar nu au rezistat armelor de foc și au dispărut la curtine și turnurile de flancare, fiind păstrate doar la lucrările interioare, ferite de tirul direct al artileriei. La unele cetăți din secolul al XV-lea galeriile de lemn au fost înlocuite cu galerii de piatră, așa cum este cazul castelului de la Hunedoara și la majoritatea fortificațiilor orășenești.

Porțile cetăților erau înzestrate cu instalații complicate pentru apărare: herse, poduri ridicătoare, capcane, barbacane etc. Din secolul al XV-lea, tipul cel mai răspândit de poartă de cetate din sud-vestul Transilvaniei, era acela care traversa parterul unui turn plasat în interiorul cetății. Mărimea porților nu depășea lățimea de 3 metri și înălțimea de 4 metri și, în general erau porți carosabile, iar pentru pietoni era o ușă în tăblia porții propriu-zise. De obicei porțile erau din lemn masiv de stejar. Culoarul de sub turn era boltit și, în față, pe lângă cele două porți masive era și o hersă, așa cum întâlnim la cetatea de la Hunedoara. Hersa era formată din grinzi de lemn dispuse orizontal și vertical, grinzile fiind placate cu benzi și ținte de fier, ca să nu poată fi tăiate sau incendiate. Hersele erau manevrate cu ajutorul unor scripeți plasați la primul etaj al turnului de poartă. Folosirea pe scară largă a armelor de foc a impus necesitatea protejării sistemului de poartă de tirul direct al armelor, prin amenajarea barbacanelor. Barbacanele erau folosite încâ din secolul XV, dar au cunoscut maxima răspândire în secolele XVI-XVII. Ele erau construcții de zidărie de piatră și cărămidă care protejau partea exterioară a porților, având de obicei o formă semicirculară sau de potcoavă. Asemenea barbacane au fost identificate la Orăștie.

Șanțurile de apărare și podurile de acces formau sistemul de apărare exterioară. Castelul de la Hunedoara era apărat pe latura de sud-est de un șanț sec, săpat în stâncă, adânc de 3-4 metri și lat de 30 metri. Fortificațiile orășenești plasate în terenuri care făceau dificilă apărarea au fost protejate cu șanțuri de apărare umplute cu apă, cu o lățime de 20-30 metri și cu o adâncime de 3-4 metri. Asemenea șanțuri înconjurau fortificațiile de la Orăștie, despre care Giovanandrea Gromo spunea că erau foarte late și adânci și pline cu apă.

Legătura cu cetatea se făcea pe podurile amenajate peste șanțuri. De regulă podurile erau din lemn, ca și pilonii de susținere, ultimul tronson de pod ridicându-se în caz de primejdie pentru a izola cetatea și pentru a dubla poarta. Asemenea poduri ridicătoare, manevrate cu scripeți aflați la primul etaj al turnului de poartă sunt întâlnite și la Deva și la Hunedoara.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, după consolidarea principatului, sistemul de fortificații din Transilvania a intrat într-o nouă etapă de evoluție, caracterizată de apariția și generalizarea cetăților bastionare.

CAPITOLUL III

REPERTORIUL FORTIFICAȚIILOR MEDIEVALE HUNEDORENE

În secolele XIII-XVI, în ținuturile hunedorene a avut loc o intensă activitate de fortificare, în contextul mai întâi al invaziilor tătare și războaielor civile din a doua jumătate a secolului al XIII-lea și de la începutul secolului al XIV-lea, apoi al incursiunilor turcești din secolele XV-XVI. Fortificațiile din comitatul Hunedoarei, cu districtele sale, și din scaunul săsesc al Orăștiei, regale, nobiliare sau colective, sunt relevate de documentele vremii și de cercetările arheologice. O serie de fortificații sunt bine reprezentate documentar și arheologic, dar altele, fiind vorba aici de curțile nobiliare, sunt mai puțin cunoscute. În cele ce urmează vom încerca o trecere în revistă a fortificațiilor din secolele XIII-XVI din zona la care ne referim.

1. Ardeu (com. Balșa). În punctul numit „Cetățeaua” (anexa 1), pe platoul dealului, a fost investigat un zid de piatră legată cu mortar aparținând probabil unei fortificații medievale, segment de zid care, datorită activității în cariera de calcar, astăzi nu se mai păstrează. Zidul este realizat din piatră locală (calcar) fasonată sumar și legată cu mortar, având lățimea de 2 m și o înălțime de 1,5 m. Ținând seama de locul unde se află amplasat, este posibil să fie o fortificație care se datează în Evul Mediu, poate un turn, ce avea rol de punct de control care supraveghea cel mai scurt drum de legătură între Valea Mureșului și zona auriferă din Munții Apuseni. Rolul și importanța sa puteau fi asemănătoare acelora ale turnului de la Crivadia.

2. Bănița (com.). La vechea cetate dacică de pe Dealul Bolii, situată la ieșirea sudică a pasului Merișor-Bănița, a fost descoperit un zid de piatră legată cu mortar. Zidul, lung de peste 60 m și gros de 0,85-0,90 m, pare a fi avut la cele două extremități câte un turn de lemn. Din punct de vedere al tehnicii de construcție și al consistenței și compoziției mortarului este vizibilă asemănarea acestui zid cu zidurile cetăților medievale din Țara Hațegului. Fragmentele ceramice care datează din secolele XIII-XIV, descoperite în cetatea de la Bănița, dovedesc folosirea cetății și în Evul Mediu. Este foarte posibil ca reamenajarea și refolosirea cetății de la Bănița să fi fost făcute de reprezentantul local al coroanei maghiare, cu scopul de a apăra trecătoarea și de a preveni un pericol venit dinspre sud, fapt care presupune și existența unei garnizoane permanente care ținea de cetatea regală de la Subcetate-Hațeg.

3. Cucuiș (com. Beriu). În punctul „Colnic” (anexa 2) a fost identificată o cetate medievală datând din secolele XIII – XIV, folosită ca loc de refugiu de una dintre comunitățile libere din Scaunul Orăștiei, fiind probabil fortificația de refugiu a comunității libere a satului Căstău. Cetatea ocupă o poziție dominantă, pe o culme ce coboară din Munții Șureanu, în partea de est a satului Cucuiș, la o altitudine de 626 m, fiind încadrată de Valea Cucuișului și de Valea Cetății. Înălțimea are pante abrupte pe laturile de est, vest și nord, accesul fiind posibil doar dinspre sud.

Cetatea de la Cucuiș-„Colnic” a avut un plan neregulat, incinta de piatră urmărind marginea terasei, fără a fi amenajate șanțuri și valuri de apărare. Zidurile sunt din pietre de carieră legate cu mortar din var stins cu adaos de cărămidă pisată și au o grosime de 1-1,20 m. În urma cercetărilor arheologice a fost identificat și un turn de poartă interior, lungimea zidurilor turnului adosat incintei fiind de 4,65 m, în timp ce lățimea turnului la exterior este de 7,6 m.

4. Cetatea de Colț (Suseni, com. Râu de Mori). Cetatea (anexa 3) a aparținut familiei cneziale Cândea de Râu de Mori și a fost ridicată probabil la începutul secolului al XIV-lea, pe o stâncă ieșită în consolă, care stă atârnată la circa 300 m deasupra apei Râușorului. Cel mai vechi element al cetății este donjonul, în plan pătrat, cu laturile de 7,80 m, construit din piatră brută înecată în mortar. Fundațiile sunt puse direct pe stânca nativă. Turnul are un parter și trei etaje, toate sprijinite pe bârne groase de stejar și se pare că a avut și o terasă superioară de observare și de luptă. Înălțimea actuală a turnului este de 12,70 m. Zidăria a fost tencuită, în interior și în exterior, fapt obișnuit la donjoanele care serveau și ca locuință pentru familia nobiliară.

Se poate ca într-o primă fază donjonul să fi fost apărat de o palisadă de lemn și de un șanț săpat în stâncă. În secolele al XV-lea donjonului i-a fost adăugată o curtină de piatră cu parapet, iar șanțul a fost lărgit și adâncit. Incinta e alcătuită din patru segmente inegale cu grosimi între 1,20 și 2 m și înalte de 7-9 m. În secolele XIV-XV, pe latura de nord a cetății au fost adăugate trei construcții interioare. Spre sfârșitul secolului al XVI-lea pe latura de est a cetății au fost adăugate două turnuri bastionare cu muchie în ax, potrivite și pentru tunuri.

5. Crivadia (com. Baru Mare). Turnul-cetate de la Crivadia (anexa 4) a fost ridicat la intrarea în pasul Merișor-Bănița, dinspre Țara Hațegului spre depresiunea Petroșanilor, fiind plasat într-o poziție foarte avantajoasă pentru apărare. Factura medievală a acestui turn a fost precizată în urma săpăturilor arheologice din anul 1961, dar este dovedită și documentar. Turnul a fost ridicat de către Petru de Peren, voievodul Transilvaniei, atât pentru apărarea trecătorii, cât și ca turn de vamă.

Turnul-cetate de la Crivadia, ridicat în 1528, are plan circular, cu diametrul de 13,50 m. Zidurile, groase de 1,80-2 m, sunt din piatră brută legată cu mult mortar. Intrarea în turn era amenajată pe latura de nord-est, la 2,70 m înălțime de la baza construcției, fiind prevăzută cu puternice uși de stejar. Pe latura de vest se află șase metereze pentru armele de foc, amenajate în câte o nișă unde se puteau adăposti cel puțin doi apărători. Cele mai mari metereze se află la mijloc și sunt orientate direct spre drumul din trecătoare, având în exterior forma găurii de cheie inversată, specifică utilizării armelor de foc. Turnul are un demisol orb și două etaje delimitate de un planșeu susținut de bârne de lemn. Accesul la metereze se făcea de la primul nivel, iar nivelul al doilea avea un drum de strajă terminat cu un parapet de zid cu creneluri. În exterior, la nivelul drumului de strajă, era amenajată o galerie suspendată pentru apărarea bazei turnului.

6. Deva. Cetatea Deva (anexa 5.1) este considerată una dintre cele mai importante fortificații medievale din Transilvania și supraveghea accesul în Transilvania, pe valea Mureșului. Cetatea este plasată pe vârful conului de rocă vulcanică, ridicarea ei fiind determinată de invaziile tătaro-mongole. Înălțimea pe care este așezată cetatea are o poziție strategică deosebită, fapt pentru care a fost folosită încă din neolitic. Prezența unor blocuri de piatră cioplită cu specificele tăieturi în formă de coadă de rândunică, dovedește că în acest loc a existat și o fortificație dacică.

Existența unei cetăți la Deva este atestată de un document din anul 1269, când Ștefan (fiul lui Bela al IV-lea), regele cel tânăr al Ungariei și voievod al Transilvaniei, răsplătea printr-un act de danie pe comitele Chyl de Câlnic, pentru credința dovedită sub cetatea Deva (sub castro Dewa). Cu siguranță cetatea este anterioară acestui an și continuă să fie pomenită în documente în secolele următoare, ca cetate regală, voievodală, din nou regală, apoi nobiliară. În secolul al XIV-lea cetatea Deva avea un domeniu regal format din peste 50 de sate, cuprinzând patru districte românești: Hunedoara, Strei, Deva, Dobra. La mijlocul secolului al XV-lea cetatea Deva trece în posesia voievodului Iancu de Hunedoara, prin donație regală, prilej cu care centrul politic al comitatului s-a mutat la castelul de la Hunedoara. Cetatea Deva nu și-a pierdut importanța și la mijlocul secolului al XVI-lea era considerată una dintre cele mai puternice cetăți ale Transilvaniei. Italianul Giovanandrea Gromo spunea despre cetatea Devei că era de necucerit și o numea „la fortissima Deva”.

Cetatea Deva are trei incinte de forme diferite. Prima incintă, cea mai veche, cuprinde vârful înălțimii, are formă ovoidală lungă de 90 m (pe axa est-vest) și lată între 18-35 m. Curtina a fost așezată direct pe stâncă și interiorul a fost nivelat. Zidurile sunt din piatră locală și sunt legate cu mortar cu praf de cărămidă pisată. Bine păstrat este zidul de pe latura de nord-vest, înalt de 8-10 m cu o grosime între 2 m, la bază, și 1,70 m, la nivelul drumului de strajă, având un parapet înalt de 1,50 m. Pe latura de sud (anexa 5.2) prima curtină a primit în exterior, într-o fază mai târzie, trei contraforturi puternice, înalte de 9-10 m, care au amenajate burdufuri asemănătoare cu cele de la Hunedoara.

În interiorul incintei au fost ridicate multe construcții, în mai multe faze. Pe latura de sud a fost ridicat un palat (anexa 5.4), iar pe laturile de vest (anexa 5.3) și de est câte un turn, probabil donjoane. Turnul vestic a devenit mai târziu platformă pentru artilerie. Spre sud de acest turn se află cisterna cetății, săpată direct în stâncă (în prezent aici se află mormântul simbolic a lui David Francisc). În secolul al XV-lea a fost extins vechiul palat și au fost adăugate noi clădiri în zona turnului de vest și pe latura de nord. În ce-a de-a treia fază de construcție a cetății, la mijlocul secolului al XVI-lea, s-a ridicat a doua curtină și a fost amenajată poarta carosabilă de intrare în prima incintă. În secolul al XVII-lea a fost ridicat turnul bastionar semicircular în colțul de sud-vest al incintei a doua, iar în secolul al XVIII-lea a fost adăugată incinta a treia, porțile acesteia și trei platforme bastionare pe latura de vest.

7. Hunedoara. Castelul de la Hunedoara (anexa 6.1) este așezat în partea de sud a orașului, într-o poziție dominantă oferită de înălțimea stâncoasă de pe malul drept al pârâului Zlaști. Pantele de nord și de vest ale înălțimii, care cad în albia pârâului, sunt abrupte și oferă o bună apărare naturală. Poziția domina drumurile de acces spre depresiunea Hunedoarei, de-a lungul râului Cerna, precum și dealurile de est către calea de acces de pe valea Streiului.

Domeniul Hunedoarei era situat între alte două mari domenii regale, cele ale Devei și Hațegului, cetăți care în secolul al XIV-lea aveau un rol mai important decât Hunedoara. Domeniul cetății regale de la Hunedoara s-a constituit treptat din cel al cetății Devei, începând cu secolul al XIV-lea. În anul 1409, când regele Sigismund de Luxemburg dăruia lui Voicu, fraților săi Mogoș și Radu, vărului lor Radu, precum și fiului lui Voicu, Iancu, castelul Hunedoara, cu pământurile care țineau de el, domeniul cuprindea cetatea, târgul și vreo 35 de sate, vămi, mine de aur, argint și fier. Domeniul era unul dintre cele mai bogate și printr-o administrare bună asigura venituri considerabile celor doi fii ai lui Voicu: Iancu și Ioan cel Tânăr.

Ascensiunea politică a lui Iancu a fost urmată de sporirea posesiunilor sale și, implicit, de extinderea domeniului Hunedoarei. Resursele economice sporite ale domeniului său i-au permis lui Iancu să treacă la extinderea cetății de la Hunedoara. În timpul Corvineștilor domeniul Hunedoarei a fost sporit în permanență și a devenit unul dintre cele mai mari ale Transilvaniei medievale, ajungând să cuprindă, în anul 1510, 6 târguri și 141 sate. Prin mărimea și bogăția sa, prin funcția pe care o are stăpânul său, aceea de comite al comitatului Hunedoara, domeniul cetății Hunedoara are un rol deosebit în istoria politică a Transilvaniei medievale.

Prima fortificație medievală de la Hunedoara a fost cea de pe dealul Sânpetru, așezat la sud de castelul actual, unde au fost identificate urmele unei întinse fortificații de pământ cu valuri și șanțuri de apărare. Cetatea de pământ de pe dealul Sânpetru a fost folosită până la marea invazie tătară din 1241.

Ridicarea cetății regale de piatră de la Hunedoara s-a făcut probabil la începutul secolul XIV, în timpul regelui Carol Robert de Anjou, dar prima atestare documentară datează din 1364 când este amintit un castelan al cetății. Curtinele cetății urmăreau traseul terenului stâncos și formau o elipsă alungită și ascuțită la capetele de nord și de sud, lungimea construcției fiind de 75 m, iar lățimea de 30 m. Baza zidurilor a fost pusă direct pe stâncă, zidurile fiind construite din piatră brută, legate cu mortar care conține praf de piatră pisată, grosimea lor fiind între 1,40 și 2 m. Vechiul castru regal a fost identificat în substrucțiile actuale ale castelului și sunt vizibile porțiuni de ziduri ale vechii cetăți înglobate în aripa de sud a castelului. În interiorul vechii cetăți regale au fost identificate în colțul de nord două încăperi de formă triunghiulară, prima dintre ele, cu laturile de 8×6 m, amenajată la îmbinarea celor două curtine, fiind probabil un donjon de formă triunghiulară. Donjonul era izolat de restul cetății de un zid transversal. Au fost identificate două portaluri pe latura de est și urmele unor construcții interioare din prima fază de construcție a cetății.

Iancu de Hunedoara a transformat vechea cetate într-un castel de mare valoare militară, civilă și arhitectonică. Fără să dărâme vechea cetate Iancu de Hunedoara a început lucrările de extindere a noii fortificații după 1441, ridicând două curtine și utilizând cu eficiență configurația terenului. Cele două curtine, a doua mai mare decât prima, au fost construite din piatră brută, înecată în mortar, ele având grosimea cuprinsă între 1,80-2 m și înălțimea de 7-8 m, cu creneluri în partea superioară. Elementele esențiale ale castelului de la Hunedoara sunt turnurile circulare și rectangulare și aplicarea principiului flancării, cele patru turnuri circulare care încalecă curtinele fiind o noutate în arhitectura militară a Transilvaniei din prima jumătate a secolului al XV-lea.

Prima fază de construcție inițiată de Iancu de Hunedoara cuprinde o curtină flancată de șapte turnuri, patru dintre ele fiind circulare. Cel mai masiv este turnul porții de vest (anexa 6.2), de formă rectangulară (10,30×8,30 m), construit din piatră brută legată cu mortar, cu o grosime a zidurilor între 2,60 m (la parter) și 1,20 m (la ultimul etaj) și o înălțime de 22 m. Turnul are parter și patru niveluri de apărare, fiecare etaj având metereze pentru tragere, iar la ultimul etaj se afla o galerie de lemn. Parterul boltit este prevăzut cu o poartă lată de 2 m, cu hersă, iar la primul etaj se află un burduf cu guri de păcură. Spre sud, la 32 m de turnul porții de vest, se află turnul „Capistrano” (anexa 6.4). Acesta este mai scund, puțin peste înălțimea curtinei, are diametrul de 6 m și ziduri groase până la 2,40 m, iar peste parterul din zidărie plină se înălțau două etaje. În colțul de sud, la 28 m de turnul „Capistrano”, se află turnul „pustiu”, și el scund, cu diamentrul de 6 m și cu două niveluri de apărare. Curtina din zona de sud, cuprinsă între turnul „Capistrano”, turnul „pustiu” și turnul porții de est are o grosime de 2,40 m.

Turnul porții de est (anexa 6.5), de formă rectangulară (18×8,50 m), era împărțit în două încăperi și avea cel puțin două etaje de apărare. Poarta avea ca sistem de închidere și de apărare o hersă și un pod ridicător. Pe latura de est se află și turnul „toboșarilor”, asemănător cu turnul „Capistrano”, iar în colțul de nord a fost ridicat turnul „pictat” sau turnul „buzdugan” (anexa 6.2), construit peste vechiul donjon al primei cetăți. Turnul are zidărie plină și doar un singur etaj de apărare, susținut pe console de cărămidă, având o înălțime de aproape 30 m. Curtina care leagă turnul „pictat” de turnul porții de est este cea din prima fază a cetății, fiindu-i adăugată o construcție patrulateră, probabil un turn scund de flancare.

Din prima fază de construcție datează și unele amenajări interioare ale castelului. Pe latura de vest a fost construită o încăpere rectangulară peste care, în a doua fază de construcție, a fost ridicat palatul. A fost săpată în piatră fântâna castelului, cu o adâncime de 28 m. Pe laturile de est și de sud a fost săpat un nou șanț de apărare, sec, cu o lățime între 20-35 m și o adâncime între 4-6 m, care trebuia să izoleze cetatea de restul masivului stâncos.

A doua fază de construcție a castelului de la Hunedoara, cuprinsă între 1446-1456, dovedește preocupări pentru sporirea confortului curții nobiliare, o pondere mare având construcțiile civile, dar nu neglijează nevoia de apărare. Acum a fost ridicată capela în stil gotic (1446) și palatul propriu-zis care ocupă întreaga latură de vest. La 2 m spre vest de curtina din faza întâi a fost ridicat un puternic zid de piatră brută, gros de 2,50 m, cu baza așezată direct pe stânca nativă, pornind din fundul albiei pârâului Zlaști. Zidul, cu o înălțime de 29 m, a fost întărit cu pinteni de zidărie și patru contraforturi. La parterul palatului a fost amenajată „sala cavalerilor”, lungă de 26 m și lată de 10,20 m, împărțită în două nave cu cinci piloni octogonali de marmură roșie. La etaj a fost amenajată o sală asemănătoare, numită „sala dietei”, care pe latura exterioară, spre vest, are o galerie sprijinită pe console, iar pe fiecare contrafort a fost ridicat câte un burduf. Accesul în sala dietei se face pe o scară în spirală, amenajată în colțul de nord-vest al palatului, lângă turnul porții. La subsolul palatului se aflau pivnițele, închisoarea (temnița, situatǎ în partea de nord-vest a castelului, are formǎ trapezoidalǎ) și magaziile, iar la parter erau corpuri de gardă, bucătăria, cuptorul de pâine, sala de mese, locuințele servitorilor, latrinele, spălătoria etc. În secolele XV-XVI erau locuite și etajele superioare ale turnurilor, după cum indică prezența unui șemineu, decorat în stil gotic, la primul etaj al turnului „Capistrano”.

Pe latura de sud a castelului au fost construite noi clădiri. De asemenea a fost înălțată curtina ridicată în prima fază de către Iancu de Hunedoara, au fost înălțate turnurile cu cel puțin câte un etaj, cu galerie așezată pe console. Din a doua fază de construcție provin și galeria suspendată și turnul avansat, numit „Nye boisia” -„Nu te teme” (anexa 6.3), construcții pur militare cu rol de apărare mai ales împotriva armelor de foc care puteau amenința latura de sud. Turnul „Nye boisia” este rectangular (5,80×3,50 m), cu ziduri groase de 2,40 m, cu zidărie plină până la înălțimea de 7 m, cu patru niveluri de apărare care au deschideri pentru arme de foc, ultimul etaj fiind prevăzut cu o galerie așezată pe console de zidărie. Legătura între turnul „Nye boisia” și castel, peste șanțul de apărare se făcea prin galeria suspendată, lungă de 35,50 m, lată de 2,40 m și înaltă de 15 m. Galeria se sprijină pe nouă pilaștri, legați prin arcuri semicirculare și comunica cu curtina castelului printr-un pod mobil.

Lucrările la castel au fost reluate, probabil din 1458, în zona de nord, numită aripa Matei, când au fost supraetajate încăperile de pe această latură. Spre curte s-a construit un coridor închis la parte, iar la etaj s-a amenajat o loggie care s-a prelungit și pe latura turnului de poartă, pentru a face legătura cu „sala dietei”. Tot acum a fost decorată fațada exterioară a turnului „buzdugan” cu motive în romburi așezate în spirală, în culori alb și roșu- cărămiziu. După anul 1480 castelul de la Hunedoara a fost terminat, devenind unul dintre cele mai spectaculoase castele medievale din sud-estul Europei.

În secolul al XVII-lea noi construcții de apărare și amenajări interioare au fost inițiate de principele Gabriel Bethlen. Cele mai importante lucrări au fost turnul bastionar semicilindric, numit turnul „alb”, precum și terasa, plasate în colțul de nord-vest.

8. Ilia. Domeniul de la Ilia aparținea familiei Dienesi, care trăia acolo cel puțin de la sfârșitul secolului al XIII-lea. La 1350 domeniul avea o domus residentia, aceasta fiind refăcută la mijlocul secolului al XV-lea, când este menționat un castellum, în 1468. Izvoare mai târzii descriu un turn, posibil donjon, care făcea parte din ansamblu, turnul fiind darâmat înainte de anul 1794.

9. Luncani-Piatra Roșie. Cercetările arheologice efectuate la vechea cetate dacică de la Piatra Roșie au dus la descoperirea unui zid construit din pietre legate cu mortar. Este o porțiune de aproximativ 15 m lungime, din zidul care mărginește spre est incinta exterioară a cetății. În această porțiune de zid, construit din blocuri mici de piatră cioplită, gros de 1,80 m, s-a constatat folosirea mortarului, în vreme ce porțiunile aceluiași zid, în care nu s-a folosit mortar au o grosime mult mai mare. În zidul legat cu mortar au fost folosite și pietre fățuite care provin de la construcții mai vechi. La Piatra Roșie a fost descoperită ceramică medievală timpurie, databilă cel mai târziu la începutul secolului al XIV-lea. Aceasta, împreună cu situația topografică a cetății Piatra Roșie în raport cu drumurile, cu satele și cu centrele de organizare social-politică ale Țării Hațegului de la începuturile Evului Mediu, ne dă posibilitatea să punem reamenajarea și refolosirea cetății în legătură cu societatea românească hațegană.

Câteva informații documentare atestă prezența pe Valea Luncanilor, înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, a unei familii importante de cnezi români care stăpâneau aici două sau trei sate, Chitidul de Jos (actual Chitid), Chitidul de Sus (probabil actualul Boșorod) și Ocolișul. Astfel vechea cetate dacică de la Piatra Roșie ar fi putut fi refolosită în epoca medievală ca o cetate nobiliară de refugiu.

10. Mălăești (com. Sălașu de Sus). Cetatea de la Mălăești (anexa 10) aparținea cnezilor de Sălaș, cnezatul Sălașurilor, situat în partea sudică a Țării Hațegului, cuprinzând satele Sălașu de Sus, Sălașu de Jos, Mălăești și Ohaba de sub Piatră. Ascensiunea familiei cneziale sălășene s-a petrecut către sfârșitul secolului al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea. Secolul al XV-lea a marcat maxima extindere a domeniului sălășan, format din două unități distincte, una fiind vechea matcă a cnezatului văii Sălașului, cu satele menționate, iar a doua cuprindea părți de moșie în satele Merișor, Crivadia, Bărișor și Baru.

Ascensiunea familiei de la Sălașu se înscrie în fenomenul de creștere a autorității cnezimii din Țara Hațegului, în contextul luptei antiotomane, mai ales din epoca lui Iancu de Hunedoara. Ca semn al importanței sporite, poate fi văzută adoptarea unui blazon nobiliar de către familia de Sălașu, unul dintre puținele cunoscute în mediul românesc hațegan din secolul al XV-lea. În acelaș timp în secolul al XV-lea a avut loc un proces de stratificare socială și la începutul secolului al XVI-lea se detașau două ramuri mai importante, cea a lui Danciu și cea a Sărăcinilor. Sărăcinii, stăpâni în Sălașu de Sus și ai cetății de la Mălăești, s-au impus pe plan local mai bine de un secol, reușind să se afirme în viața politică transilvăneană, în secolul al XVI-lea.

Cetatea de la Mălăești este așezată la capătul de nord al satului, pe o înălțime mărginită la est de pârâul Valea Domnească, iar la vest de pârâul Mălăești. Cetatea avea o vizibilitate bună înspre nord, până spre valea Streiului și Hațeg, ca și spre est până la culmile care delimitează valea Râului Mare. Cetatea a fost ridicată de familia cnezială din Sălașu în primele decenii ale secolului al XIV-lea. În prima fază de construcție a fost ridicat un donjon înconjurat de o incintă de piatră, înaltă de numai 5-6 m. Donjonul, cu plan patrulater, cu laturile de 7,20×7,20×7,25×7,30 m, are ziduri de piatră de râu legate cu mortar de culoare albicioasă, conținând mult var. La bază are un soclu ușor taluzat, gros de 1,90 m și înalt de 1,50 m, după care zidul se subțiază de la 1,70 m, la primul nivel, până la 0,90 m, la ultimul nivel. Înălțimea donjonului, în ultima fază de construcție, era de aproximativ 14-15 metri. Donjonul are un demisol de 2,80 m înălțime, parter și trei etaje care se sprijineau pe bârne de stejar. Demisolul și parterul erau oarbe și circulația în interiorul donjonului se făcea pe scări de lemn fixe sau mobile, ceea ce impunea prezența unor trape practicate între grinzile care susțineau planșeele.

Intrarea în donjon era pe latura de vest, la mijlocul nivelului al treilea (etajul doi). Ușa de bârne, cu două canaturi, era blocată cu ajutorul unei bârne transversale, ale cărei lăcașuri s-au păstrat. Intrarea era prevăzută și cu un pod mobil cu înălțimea de 2,60 m, care era coborât cu baza în dreptul pragului, fiind manevrat cu lanțuri sau frânghii prin fereastra de deasupra, de la nivelul al patrulea. Accesul în turn se făcea pe o scară mobilă care era trasă în interior. La etajul întâi (nivelul II) este o singură fereastră mică pe latura de sud, la etajul al doilea (nivelul III) erau ferestre mari pe toate laturile, iar la etajul al treilea (nivelul IV) erau șase ferestre mici, în formă de metereze. Între etajele al doilea și al treilea se pot observa capetele grinzilor pe care se sprijinea o galerie exterioară. Nivelul întâi servea drept depozit și pivniță, cel de-al doilea ca bucătărie, camera slugilor și uneori ca locuință, nivelul al treilea era cameră a străjilor, iar ultimul nivel era locuința cneazului. Încălzirea se făcea printr-o sobă de piatră sau de cahle, urmele unei asemenea amenajări fiin surprinse la nivelul al doilea, în colțul de sud-est.

Donjonul este înconjurat, la o distanță cuprinsă între 5-8 m, de o incintă din zid de piatră susținută de șase contraforturi. Incinta formează un oval cu diametrul de 22 m, iar zidurile au grosime de 1,50 m și înălțimea între 4-7 m. Se pare că în prima fază de construcție, contemporană cu donjonul, curtina nu depășea 4-5 m înălțime, având drum de strajă și parapet cu creneluri. În faza a doua curtina a fost înălțată, ajungând la 8,50 m, fiind prevăzută cu parapet și metereze de dimensiuni mici, pentru utilizarea armelor de foc ușoare.

La sfârșitul secolului al XV-lea o porțiune a curtinei s-a prăbușit și reînchiderea ei s-a făcut cu două ziduri adosate donjonului pe laturile de vest și de sud. În ultima fază de construcție, în jurul anului 1588, incinta a primit patru turnuri exterioare poligonale, plasate aproximativ în cele patru colțuri. Turnul cel mai mare, din colțul de nord-vest, a fost utilizat ca locuință, după cum arată cahlele unei sobe datate în 1588. Cele patru turnuri aveau în primul rând rol defensiv, flancând curtinele cu ajutorul unor piese de artilerie.

11. Orăștie. Așezarea de la Orăștie s-a dezvoltat repede, din punct de vedere economic și urbanistic, în cursul secolului al XIII-lea. Fortificația (anexa 7) este plasată în centrul orașului, pe o mică ridicătură naturală și cuprinde un spațiu restrâns, fapt pentru care seamănă mai degrabă cu o biserică fortificată decât cu o incintă orășenească. Inițial locul a fost un grind înconjurat de mlaștini, cu cetate de pământ și lemn, construită în secolele X-XI. Ar putea fi vorba de un complex nobiliar compus din fortificație de pământ, turn-locuință și capelă rotondă, care ilustrează prezența unui nobil la sfârșitul secolului al XII-lea. Dacă luăm în discuție cetatea de la Sibișel, ca cetate de refugiu a comunității din Orăștie, situație posibilă având în vedere cazurile similare din secolele XIII-XIV, de la Bistrița, Rodna, Sibiu, Brașov etc, fortificația de la Orăștie poate fi considerată mai târzie, la sfârșitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea. Astfel fortificația Orăștiei se înscrie în eforturile orașelor din Transilvania de a se apăra împotriva invaziilor turcești din această perioadă, mai ales din secolul al XV-lea.

În secolele XV-XVII, probabil din cauza stagnării economice a orașului, fortificația Orăștiei n-a evoluat, lucrările executate în această perioadă având doar rolul de a întări structura fortificației existente. Cele mai vechi știri documentare despre fortificația Orăștiei provin din secolul al XVI-lea. Sebastian Münster aprecia în 1544 că cetatea așezată lângă orășelul Orăștie era puternică, dar Giovanandrea Gromo o considera, pe la 1560, o cetate slabă.

Fortificația Orăștiei, așa cum apare astăzi, are o formă rectangulară, cu latura de est ușor semicirculară. Lungimea de la est la vest este de 91 m, iar lățimea, de la nord la sud, de 84,5 m. Zidurile au fost construite în întregime din piatră brută de râu, prinsă cu mortar de bună calitate. Grosimea zidurilor de incintă variază între 1,55-1,70 m, de-a lungul timpului zidul fiind reparat cu piatră și cărămidă. Fortificația dispunea și de un șanț cu apă. Pe latura de est incinta măsoară între 6-7 m, în spatele parapetului putând fi surprinse urmele drumului de strajă susținut pe console de lemn. Pe latura de sud se află patru contraforturi adosate, construite din piatră și cărămidă. La mijlocul laturii de vest se află o poartă carosabilă, în arc ușor frânt, în interiorul incintei existând probabil, în dreptul porții, un turn rectangular. Fortificația avea turnuri rectangulare de flancare dispuse pe colțuri, fiind identificate cele din colțurile de sud-est și sud-vest.

În a doua fază de construcție s-au adosat curtinelor, în exterior, turnurile rectangulare de pe laturile de sud și de nord, cel mai târziu în a doua jumătate a secolului al XV-lea. La mijlocul secolului al XVI-lea s-au executat noi lucrări de fortificare (faza a treia). S-a renunțat la poarta de vest, ridicându-se în exterior, pe acelaș loc un turn semicircular, cu parter orb și cel puțin trei niveluri de apărare. Pe latura de nord a fost amenajată o nouă poartă carosabilă și a fost ridicat turnul circular din colțul de nord-est. În centrul laturii de est se afla bastionul semicircular, un turn de artilerie din piatră brută de râu legată cu mortar albicios, cu parter acoperit cu boltă de cărămidă, cu etaj și o terasă superioară pentru tunuri, turnul putând fi din anul 1631 când au avut loc lucrări de renovare a cetății.

Între zidurile fortificației putem presupune existența a numeroase clădiri care-i adăposteau, ca și în alte locuri, pe locuitorii din Orăștie și bunurile lor. Asemenea clădiri erau adosate pe laturile interioare ale incintelor. Existau și construcții independente în interiorul incintei: primăria, școala, biserica, depozite, casele unor familii de patricieni ai orașului. Se poate ca, inițial, fortificația de la Orăștie să fi fost o rezidență de greavi și, ulterior, să fi devenit o cetate colectivă, a comunității din Orăștie.

12. Peștera (com. Sălașu de Sus). În punctul „Cetatea Haiducilor”, la sud-vest de sat, au fost identificate ziduri care indică un posibil refugiu din Evul Mediu dezvoltat și târziu.

13. Porțile de Fier ale Transilvaniei (com. Sarmizegetusa). Au fost identificate urmele unei fortificații medievale în formă de stea cu șanț și val de apărare, având și amplasament pentru tun.

14. Râu de Mori (com.) – curtea nobiliară (anexa 8). La sfârșitul secolului al XIII-lea familia Cândea de Râu de Mori s-a afirmat ca familie cnezială, posesoare a unui cnezat de vale în Țara Hațegului și până la mijlocul secolului al XVI-lea devenea una dintre principalele familii nobiliare din Transilvania. La sfârșitul secolului al XV-lea familia Cândea s-a despărțit în două ramuri importante: Kendeffy, care a continuat să se afirme în Țara Hațegului, și Kenderessy, care și-a constituit un domeniu nou în nord-vestul Transilvaniei și Ungaria, unde s-a și stins la mijlocul secolului al XVI-lea. Inițial domeniul Cândeștilor cuprindea satele Râu de Mori, Nucșoara și Ohaba-Sibișel, dar s-a extins permanent în secolele XV-XVI.

Ca dovadă a importanței de care se bucura familia Cândea de Râu de Mori stau slujbele îndeplinite de membri familiei. În secolul al XV-lea Cândeștii apar constant ca jurați în adunările cneziale, îndeplinesc slujba de castelani de Hațeg și unul dintre ei, Ioan Cândea de Râu de Mori era, în 1449, comite de Maramureș. La mijlocul secolului al XVI-lea Ioan Kendeffy îndeplinea slujbe pe lângă regele Ferdinand de Habsburg, timp în care cetatea Colț a fost prădată. Kendeffy a plătit o importantă răscumpărare în bani, pentru eliberarea mamei și soției sale, pe care atacatorii le luaseră în captivitate.

Deși Cetatea de Colț era încă folosită la mijlocul secolului al XVI-lea, rezidența Cândeștilor era la Râu de Mori unde a fost identificată o curte nobiliară fortificată. Complexul arhitectural, aflat în mijlocul satului Râu de Mori, cuprinde următoarele edificii și elemente constructive: palatul nobiliar, construcție cu două nivele, în formă de L, având un corp de clădire paralel cu râul, iar celălalt perpendicular; capela calvină a curții; grajdul; clădirea anexă; biserica parohială, vechiul paraclis al primilor Cândești; zidul de incintă; zidul median al curții interioare.

15. Răchitova (com.). Cetatea de la Răchitova (anexa 9) este situată pe un deal de 50-60 m înălțime, în sudul localității. Satul Răchitova era situat în nord-vestul districtului Hațeg și aparținea familiei cneziale și nobiliare Mușina de la Densuș. Documentele vremii îi menționează pe cnezii de la Densuș ca posesori ai satelor Răchitova și Lunca, în baza dreptului cnezial.

Fortificația, ridicată la începutul secolului al XIV-lea se compune dintr-un turn-donjon și amenajările din jurul lui. Donjonul de piatră este așezat chiar pe marginea pantei, cu fundația pe stâncă, la aproximativ 1 m adâncime și are o formă patrulateră cu laturile de 8,50 m. Zidăria este din piatră locală înecată în mortar. La bază donjonul avea un soclu gros de 2,60 m și înalt de 2 m, ușor taluzat spre exterior, iar de la soclu în sus zidurile au o grosime de 1,65 m, ajungând la 1 m grosime, la ultimul nivel.

Donjonul are o înălțime de 12 m, cu un parter semiîngropat, fiecare sprijinit de bârne de stejar. Ultimul etaj avea o galerie exterioară susținută de bârne. Deschiderile sunt puține, câte una la parter, etajul unu și etajul doi, iar la etajul al treilea, două deschideri. Se pare că în faza inițială donjonul a avut doar parter și două etaje, al treilea fiind construit mai târziu, la fel ca și tencuirea zidăriei exterioare a turnului. Parterul avea rol de depozit și nu comunica cu exteriorul, accesul la el fiind posibil de la primul etaj, printr-o scară interioară. Intrarea în turn era pe partea de nord-vest, la primul sau la al doilea etaj, la care se ajungea pe o scară exterioară, probabil din lemn, această parte a turnului fiind distrusă în urma unui cutremur.

Donjonul era înconjurat de un șanț sec și de un val de pământ plasat în interior, distanța față de turn fiind între 9-14 m. Șanțul era lat de 3-5 m și adânc de 1,50 m, iar valul de pământ avea o lățime de 2-3 m și înălțimea de 1,50 m, având și palisadă de lemn. În a doua fază de construcție, în secolul al XV-lea, incinta a fost lărgită și a fost ridicat un alt val pe latura de sud la distanța de 34 m față de primul val, creându-se o curte interioară în cetate. Noul val era din blocuri de piatră și pământ, cu palisadă, și avea o lățime de 6-8 m și înălțimea de 2-3 m, în fața lui fiind săpat un nou șanț, lat de 6-10 m și adânc de 4 m. În această zonă se află și poarta de intrare în cetate, cu un pod peste șanțul de apărare. Construcțiile din interiorul incintei, probabil din lemn, nu au fost surprinse.

16. Sântămărie Orlea (com.). Au fost identificate urmele unei posibile fortificații medievale

17. Sălașu de Sus (com.). Curtea nobiliară fortificată a fost ridicată în secolul al XVI-lea, când datează primele construcții importante de la Sălașu de Sus. Primele amenajări par să dateze din secolul al XV-lea, fiind surprinse urmele unui zid, din acest secol. Din curtea nobiliară se mai păstrează o parte a incintei, pe laturile de nord și de vest și o capelă de curte în ruină, dar denivelările terenului au indicat prezența și a altor clădiri. În secolul al XVI-lea a fost ridicată clădirea patrulateră, neterminată, care a devenit ulterior nava capelei din secolul al XVII-lea. La o depărtare de 15 m apar urmele unei alte construcții din secolul al XVI-lea, afectată de un incendiu, după cum arată stratul de arsură.

Incendiul pare să fi oprit lucrările de construcție, acestea fiind reluate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când a fost amenajată capela calvină a curții nobiliare. În același timp cu ridicare capelei, spre est de ea a fost construită clădirea principală (casa nobiliară) a curții nobiliare. Clădirea principală avea patru camere și o lungime de 15 m, atât ea cât și capela fiind tencuite în interior și văruite. Au fost surprinse și alte câteva fundații de ziduri aparținând anexelor gospodărești.

Incinta de piatră a curții nobiliare avea formă dreptunghiulară, cu latura vestică de aproximativ 98 m, iar din latura nordică se păstrează aproximativ 38 m. Pe latura de vest a incintei se mai păstrează două mici turnuri de veghe, unul de formă semicirculară și altul de formă patrulateră.

18. Sibișel (com. Beriu). Cetatea (anexa 11) situată pe înălțimea „Bordul”, cu o altitudine de 523 m, este o cetate colectivă ridicată la sfârșitul secolului al XIII-lea, cel mai târziu la începutul secolului al XIV-lea. Este foarte posibil ca cetatea să fi servit ca loc de refugiu comunității din Orăștie. Planul cetății este de forma unei elipse cu axa mare orientată est-vest, cu lungimea de 52 metri, cu val și șanț de apărare pe latura de est.

Din cetate se mai păstrează un turn masiv de poartă de formă rectangulară, cu laturile de 9×8,50 m, aflat în interiorul curtinei, plasat în partea de nord-est a cetății. La parterul turnului se mai păstrează un fragment din arcul ancadramentului semicircular de factură romanică, pe sub care era amenajată o poartă carosabilă. Poarta era prevăzută cu hersă care aluneca pe un jgheab de 27×33 cm, amenajat în piatră. Turnul avea cel puțin două etaje de apărare. Din colțurile de sud-est și de nord-est ale turnului porneau cele două laturi ale curtinei. Latura de sud descrie un segment de cerc lung de peste 50 m, dar din cea de nord nu se poate identifica decât un fragment de 8-10 m.

Zidul curtinei era din piatră de râu înecată în mortar, cu o grosime de 2,50 m. Zonele curbe ale incintei s-au realizat prin mici tronsoane drepte, îmbinate pentru a forma un semicerc. Curtina de pe latura de sud se întrerupe brusc, dar denivelările de teren ar putea indica prezența unor ruine sau urmele unui șanț cu val de pământ, situație similară și pe latura de nord. Pe latura de est, în zona porții, șanțul este bine păstrat, în formă de albie seacă, lat de 6 m, adânc de 2-3 m, având în exterior un val de pământ lat de 3-4 m și înalt de 1,50 m. În fața porții a fost lăsat un pod de pământ, lat de 3 m și lung de 7 m, pentru accesul în cetate, iar în fața lui este posibil să fi existat elemente de apărare îndepărtată.

19. Subcetate-Hațeg (com. Sântămărie-Orlea). Cetatea Hațeg (anexa 12) a fost o cetate regală în sistem castral, de mici dimensiuni, situată pe un pinten de deal de la confluența râurilor Galbena, Râu Mare și Strei, la aproximativ 4 km sud-est de orașul Hațeg, în aria satului Subcetate. Cetatea asigura o vizibilitate foarte bună către pasul Merișor și asupra vechii șosele romane ce venea de la Sarmizegetusa-Ostrov. Cetatea a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea, fiind atestată documentar la 1317, când exista un castelan de Hațeg.

Principalul element al cetății Hațeg a fost donjonul cu bază hexagonală, cu latura de 6,20-6,30 m și grosimea zidului de 3 m. Donjonul a fost construit din piatră brută, amestecată cu puține fragmente de cărămidă romană, legate cu mortar de bună calitate. Baza zidăriei era îngroșată și taluzată. Cu o înălțime de 10-11 m, donjonul a avut parter și cel puțin două etaje care se sprijineau pe planșee de lemn. În prezent se mai păstrează două laturi ale donjonului în sectorul de nord-est, unde există și un contrafort.

Donjonul era apărat pe trei laturi de un șanț de apărare cu val de pământ exterior, latura nefortificată fiind cea de vest, unde terenul este prăpăstios. Valul are lățimea de 8-11 m și înălțime de 4 m. Valul nu a fost prevăzut cu elemente suplimentare de apărare. A fost identificată și o incintă de piatră, probabil de la mijlocul secolului al XV-lea, din epoca lui Iancu de Hunedoara. Presupunem existența unei intrări simple, în apropierea donjonului, cu o punte mobilă.

În interiorul incintei au existat clădiri din lemn în colțul de sud-vest al cetății, distruse prin incendiu, după cum arată urmele de cărbuni, cenușă, gropi de pari și numeroase cuie de fier. A fost identificată și o cisternă cu diametrul de 5 m, spre sud-est de donjon. În preajma incintei a funcționat o vatră, poate chiar un cuptor, în același sector fiind și un pavaj cu pietre de râu. Lipsa cahlelor, provizoratul construcțiilor și ceramica utilitară, dovedesc că, cel puțin în ultima fază de existență a cetății, locuirea era strict legată de nevoi militare. Cetatea a încetat să mai fie folosită în secolul al XVI-lea, rolul ei fiind preluat de turnul-cetate de la Crivadia.

20. Ștei (com. Densuș). În punctul „La Izvor”, la confluența văilor Fierului și Mășcașului, au fost identificate urmele unui posibil punct de pază medieval.

În Țara Hațegului au fost identificate și numeroase curți nobiliare nefortificate din secolele XV-XVI, la Densuș, la Fărcădinu de Sus, la Hățăgel, la Păclișa, la Sânpetru, la Streisângeorgiu. Este foarte posibil ca aceste curți nobiliare să fi avut fortificații din lemn, ale căror urme nu au putut fi surprinse de investigațiile arheologice.

CAPITOLUL IV

CONSIDERAȚII METODICE. MODALITĂȚI DE IRARE A SURSELOR DE IIE LOCALĂ ÎN PROCESUL INSTRUCTIV EDUCATIV

În toate timpurile istoria a reprezentat o operă de civilizație și de umanizare, deoarece în centrul ei sunt oamenii și acțiunea umană transformatoare, societatea alcătuită din ființe creatoare de valori, capabile de organizare, de cultură și de progres. Putem spune deci, că istoria este disciplina cea mai umană dintre toate.

Între istoria ca disciplină de învățământ și istoria ca știință există deosebiri majore, deși ambele se referă la cunoșterea aceleași realități istorice-societatea umană.

Istoria este o știință vastă care realizează două obiective majore: reconstituie trecutul și îl explică genetic (analizează cauzele care l-au generat), funcțional (determină rolul pe care l-a jucat un fapt istoric în evoluția omenirii) și axiologic (stabilește valoarea istorică a faptului). Istoria are pentru comunitatea umană două mari funcții: funcția de cunoaștere și funcția formativ-educativă.

Istoria ca disciplină de învățământ reprezintă forma didactică a bazelor științei istorice și asigură conținutul procesului de predare-învățare a acestui obiect de studiu în școală. Disciplina istorie selectează, calitativ și cantitativ, faptele istorice semnificative care prezintă sistematizat și concis viața înaintașilor noștri de la civilizațiile străvechi până în prezent, stabilind contribuția fiecărei epoci și civilizații la tezaurul de valori al umanității. Istoria se studiază începând din ciclul primar (clasa a IV-a), în clasele gimnaziale și liceale, Istoria Universală și Istoria Românilor fiind mijloace de informare și de formare, capabile să răspundă nevoilor elevilor de cunoaștere și înțelegere a problemelor importante ale civilizației umane. Maniera de selectare și de tratare a problemelor studiate, urmărește încadrarea civilizației românești în spațiul și timpul istoric universal și european de care aparține, prin sublinierea interdependențelor și implicațiilor corespunzătoare.

Istoria ca obiect de învățământ, în raport cu știința istoriei, prezintă o serie de particularități, precum: structurează civilizația umanității în istorie locală, Istoria Românilor și Istoria Universală; materia este sistematizată și ordonată pe domenii prevalente ale societății; este scrisă în funcție de psihologia elevilor, garantând accesibilitatea cunoștințelor; permite extragerea învățămintelor necesare stimulării unor motivații și atitudini esențiale în formarea personalității.

Școala este o instituție unde se comunică prin toate mijloacele, se învață și realizează comunicarea, pentru toate nivelurile și pentru orice context social ori tematic.

Scopul comunicării în școală nu se rezumă la reușita școlară, ci urmărește reușita umană, în toate condițiile și în toate momentele vieții. În ce privește educatorul, vom putea spune că acesta este un arbitru, care promovând-o corectează comunicarea, pentru că el nu este un model de orator, modelul nefiind garantat. Modelul este impus de context, de temă, de auditoriu, de parteneri.

La nivelul elevilor, contextul lingvistic este alcătuit din conflicte, sentimente ce poartă amprenta vârstei, iar modelul se naște, aici, din sinteza pe care o ofera propria experiență și aspirație îmbinată cu cunoștința altora mai vârstnici.

În comunicarea educațională actul pedagogic este unul curativ. Elevul, fiind ajutat să vorbească, i se procură sursa satisfacerii, împlinirea unor nevoi de exprimare spontană ori bine gândită și pregătită. Astfel, devine comunicarea eficientă și, pe această cale manifestarea lui liberă, favorizată de forța lui de a comunica, de încrederea că poate da limpezime și frumusețe ideii, trăirii, gândului. Profesorul îi declanșează cu pricepere și abilitate motivațiile de renunțare la neutralitate, de trecere de la starea de absență la cea de prezență în viața grupului, a societății.

La rândul său, acum elevul obligă educatorul să continue grija pentru "acordările" necesare la neîntrerupta lui devenire, trecere de la o etapă la alta a evoluției. Educatorului nu i se cere doar o recunoaștere a elevului de ieri, ci și o precunoaștere a celui ce va fi mâine, încât orice recomandare pe care o va face se va efectua cu argumentele elevilor și cu racordare la contextul emoțional și intelectual al vârstei acestuia.

Capacitatea de comunicare deținută de ceea ce numim limbajul corporal, limbajul grafic, limbajul iconic, este necultivată, iar un limbaj imaginativ rămâne numai în seama preocupărilor pe care le are comunicarea de masă. Pentru ca interdependența de formal, neformal și complementaritatea lor să fie reală, se cere contribuția directă în acest sens a școlii.
Școala este aceea care poate forma elevului capacitatea de a transforma un mesaj în semnificații pentru ca la rândul său să poata alege și constitui mesaje adecvate obiectivelor de semnificare. Însusirea de către elevi a acestor limbaje poate contribui la realizarea echilibrului între educație și comunicare, asigurându-se astfel simțul critic în preluarea oricărei informații, a oricăror mesaje, diminuând efectele nedorite ale mass-mediei. Tot odată, se vor putea realiza pe tot restul vieții selecții în funcție de exigențele calitative și culturale.

Comunicarea interpersonală este sursa transformării individului în ceea ce dorește să fie, dar este și dovada devenirii.

Educatorul-profesor, implicat direct într-un asemenea raport de interrelaționare, află pe de o parte, dacă a devenit pentru elevul său ceea ce dorea să fie, iar pe de alta, dacă elevul și-a împlinit așteptările.

Rolul educatorului se definește ca organizator de contexte, favorizante învațării în toate formele ei. Educatorului îi revine sarcina ca pornind de la situațiile cunoscute, obișnuiește să provoace exerciții de comunicare, prin punerea instituției de comunicare unde actul de comunicare este ireversibil, irepetabil.

Rolul profesorului, mai ales în clasele primare, este foarte important. Stilul de lucru, atitudinea generală, experiența de cunoaștere a copilului, cultura profesorului au influențe formative puternice. Foures afirma că "există și educatori-părinți sau profesori care pretind că nu vor să influențeze educația, dar aceștia nu fac decât să-și refuze dorințele lor. Educatorul este mereu în situația de a dori să-i influențeze pe elevii săi.Educatorul-profesor îl ajută pe elev să ia știintă de interiorul său, declarând că nu-i transmite nimic, numai că el alege ce vrea să știe elevul din ceea ce posedă deja.

Orice comunicare are efecte în plan educațional asupra celui care comunică și care recepționează. Efectele pot fi imediate – exprimate prin răspuns – sau pot apărea mult mai târziu.

Comunicarea este un comportament, deci nu poate să nu existe și educatorul este cel ce-i opune seturi de metode, tehnici, mijloace, crează contexte favorabile dirijării elevului. Toate acestea se întemeiază, nu doar pe limbajul rațional ci apelând permanent la comportamentele afectiv-stimulative.

Profesorul în calitatea esențială de om, aduce elevului modele comportamentale, insuflă, uneori fără voia sa, o atitudine de un anume fel față de o disciplină, slujbă, față de om, oameni și lume în general.Grant B. susține că "Prin modul său de predare, un profesor produce în mod constant indici în legătură cu ceea ce consideră a fi important, ce model de comportament așteaptă de la elevi, ce tipuri de participare dorește, ce calitate de activitate va accepta. Indiferent dacă acești indici sunt verbali sau nonverbali, dacă sunt conștienți sau inconștienți, elevii își modelează comportamentul în funcție de ei".

Ferry G. înaintează ideea că procesul educațional în clasă este în esența lui un proces de comunicare în plan vertical (profesor-elevi) și în plan orizontal (elev-profesor). Circuitul comunicațional orizontal este complet diferit de cel vertical, iar comportamentul profesorului nu ține cont de relațiile firești cu elevii, întrucât acesta transmite toate informațiile, polarizează răspunsurile și conduce viguros desfășurarea discursului din clasă. Profesorul, după cum susține Ferry, "are rolul de a organiza condițiile fovorabile cooperării între elevi pentru realizarea unei sarcini comune, întrucât profesorul are misiunea de a crea situații de învățare prin indicații, prin selectarea, distribuirea materialului și orienterea activității în clasă”. Ferry exprima preferința pentru varianta orizontală a comunicarii și îmbinarea ulterioară cu circuitul comunicațional vertical în care profesorul este la început un animator, apoi devine un centru de informare, concomitent cu exersarea rolului de animator al interacțiunilor verbale și comportamentale.

În timpul interacțiunii socio-educaționale din clasă, profesorul competent cognitiv și comunicativ îmbină toate formele de comunicare, este atent la modul de exprimare și stilul propriu de comportare, la mimică, gesturi, postura corporală și mișcările specifice ale elevului; sintetizează corect stările afective, atitudinile și reacțiile receptorului față de ce și cum comunică în situația didactică; are capacitatea de decodificare exactă a mesajelor verbale și nonverbale transmise de elevi pentru ca relațiile comunicative dintre ei să poată continua eficient.

Actul de comunicare reprezintă în sine un act relațional ce implică retroacțiune (cum ar fi feed-back-ul).Este bine cunoscut faptul că vârsta școlară mică are ca activitate de baza învățarea și este momentul când elevii însușesc tot ce este posibil, iar unul dintre formatorii personalității elevului mic, a capacităților, deprinderilor, abilităților acestuia este profesorul-educator.
Copiii la vârsta dată asimilează cele prezentate după care în urma exersării își formează abilitatea de a folosi cele asimilate în cadrul rezolvării problemelor cât și în cadrul exprimării și comunicării celor însușite. Rezultatele și schimbările obșinute de elevi în urma interacțiunilor educaționale, a titlurilor de comunicare verbală și nonverbală constituie eșalonul de control și validare a calității intervenției profesorului, a modului său practic de relaționare, cooperare cu elevii, de înțelegere și transmitere a mesajului în situația de învățare.

Către vârsta de șapte ani, copilul atinge acel nivel de dezvoltare, când începe să însușească în mod direcționat și sistematic noi cunoștințe, să folosească vorbirea directă și indirectă, învață reguli de conduită socială. Învață să fie solidar cu grupul, este atras de grupul școlar, de interesul de cunoaștere, iubește școala din nevoia puternică de comunicare, cât și profesorul "mâna de fier" care știe să placă, să ironizeze subtil, fără a jigni în fața grupului.

La vârsta de zece ani, elevul își formează "modelul" de urmat, folosește persoana profesorului ca instanță, ca reper. Asimilarea continuă de cunoștințe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea față de cunoștințe, calitatea asimilărilor, situația de colaborare și competiție, caracterul evident al regulilor aplicate în viața școlară contribuie la modificarea de fond existențială a copilului școlar mic. Adaptarea copilului se precipită și se centrează pe atenția față de un alt adult decât cei din familie. Acest adult, învățătorul sau învățătoarea îincepe să joace un rol de prim ordin în viața copilului. El este și devine, tot mai mult reprezentantul marii societăți, deci călăuza elevului în viața socială.

4.1.VALOAREA ISTORIEI LOCALE ÎN DEZVOLTAREA SENTIMENTELOR DE IDENTITATE COMUNITARĂ NAȚIONALĂ ȘI EUROPEANĂ

În predarea Istoriei românilor se urmăresc și elemente de istorie locală. Aceasta pentru că istoria națională cumulează la nivel de maximă importanță faptele și evenimentele istorice petrecute într-un spațiu determinat.

Istoria locală nu este o invenție, ea există în mod obiectiv și face istoria națională și chiar pe cea universală. Iată de ce trebuie început cu „începutul” în demersul didactic al descoperirii identității. Să ne imaginăm că un om s-a rătăcit în Univers. Pentru a reveni la adresa lui, ar trebui să cunoască că este locuitor al Pământului, al unei anumite țări și al unei anumite provincii.

Învățarea istoriei naționale se bazează pe valorile fundamentale ale creștinismului și umanismului în acțiune, de transmitere și dezvoltare a patrimoniului cultural. Educația trebuie să întrețină și să aprofundeze cunoștințele elevilor în ceea ce privește tradițiile naționale și locale, ale istoriei patriei noastre și a trăsăturilor ei originale, care constituie aportul nostru la diversitatea culturală a lumii.

Studiul istoriei naționale trebuie să furnizeze cunoștințe vaste asupra coerenței și legăturilor marilor ansambluri ale naturii și asupra interacțiunilor dintre om și mediu de-a lungul timpului. Elevii trebuie să cunoască și să cultive patrimoniul național și tradițiile locale pentru a conserva identitatea proprie și caracterul ei original, dar și să fie deschiși spre alte culturi la modul de a înțelege multitudinea de mijloace ale expresiei umane și să învețe că epoca zilelor noastre și viața ei cotidiană sunt rezultatele evoluției anterioare și a activității generațiilor care au trăit înaintea noastră. Prin aceasta elevii își vor da seama că prin istorie se pun jaloanele pentru generațiile viitoare.

Axarea pe elev a predării istoriei și geografiei exprimă tipul de relații care leagă cele două discipline care au ca bază psihologică faptul că în mediul de viață există determinări istorice și geografice. Elevul, nu are nevoie în principiu, să recurgă la lecturi savante pentru a căuta date istorice și geografice, deoarece acestea fac parte din mediul său imediat sau, mai bine zis, sunt modalități de interpretare a mediului respectiv. În cazul geografiei, lucrul este lesne de înțeles. Râurile, munții, vântul, peșterile, fenomenele naturii, îndeletnicirile omului sunt lucruri evidente, iar elevul le are în fața sa permanent.

Pe când, în cazul istoriei, lucrurile sunt puțin diferite. Istoria reprezintă trecutul și de aceea ea nu poate fi întâlnită direct, în mediul imediat. Este adevărat că există izvoare istorice ( monumente, situri arheologice, monede, inscripții, etc.) dar elevul nu simte spontan caracterul lor istoric, ci doar le intuiește ca pe niște realități actuale. Pentru a-l face pe elev, să înțeleagă istoria trebuie să pornim de la prezent, pentru că elevul trăiește în prezent.

Unii cercetători susțin că istoria se adaugă prezentului dintr-o necesitate strict culturală, dar analiza prezentului ne dezvăluie structura sa istorică. La elev, interesul pentru istorie nu acționează singular, ci împreună cu alte interese intelectuale, practice, afective etc. Copilul care învață istoria nu este un istoric în miniatură, ci o ființă care își dezvoltă adaptarea sa activă. Aceeași perspectivă socială este valabilă și în cazul geografiei. Faptele geografice, în ansamblu, constituie condițiile de mediu în care trăiește elevul, îi pun probleme de adaptare, îi oferă mijloace de a-și satisface trebuințele. Legătura dintre istorie și geografie trebuie văzută în raport cu interesele și capacitățile elevilor, căci tocmai aceste interese și capacități pretind o pretind o acțiune întemeiată pe un criteriu unitar.

Studiul istoriei nu are rost dacă nu ne ajută să explicăm prezentul, adică să adoptăm o atitudine oarecare față de fenomenele sociale ale vieții contemporane. Dictonul „ prezentul se explică prin trecut ” este cunoscut. Prin urmare, nu are rost să cercetăm dacă începem cu prezentul sau cu trecutul, pentru că ceea ce contează în studiul istoriei este tocmai raportul dintre cei doi termeni. Școala trebuie să se folosească de studierea istoriei pentru o inițiere mai conștientă în adevăratele valori ale democrației. Toleranța și respectul față de opiniile altora, autoconducerea și autocontrolul, învingerea prejudecăților rasiale, religioase, naționalist- extremiste, indiferent de convingerile politice personale sunt idealurile pe care orice educator trebuie să le încurajeze dacă nu vrea să se abată de la sarcina sa.

Așadar, istoria constituie unul din mijloacele de reconstituire a trecutului și de făurire a identității naționale și culturale. Ea reprezintă, de asemenea o cale de acces către experiența și bogăția trecutului și patrimoniului național. Astfel, orice om are dreptul de a-și cunoaște trecutul ca și dreptul de a-l respinge.

Cunoașterea istoriei începe din școală. Încă din clasa I elevul începe să cunoască trecutul istoric al localității sau al neamului său prin intermediul legendelor și textelor cu caracter istoric. Știm cu toții că mijlocul și scopul educației este formarea personalității. Psihicul infantil este dominat de spiritul aventurii, prin urmare de eroi, de personalități și de surse de exemplaritate. Dacă școala ignoră aceste înclinații ale elevului pentru eroi, el și le va satisface pe alte căi. Nu e de mirare că în comparație cu eroii filmelor, personalitățile istorice așa cum le prezintă de obicei școala sunt puse în inferioritate. O altă tratare a personalităților, din alt unghi fascinează elevul, îl exaltă. El vine în contact nu cu virtutea, cu bunătatea, cu genialitatea, cu abnegația și curajul, ci cu oameni care au fost în mod concret virtuoși, curajoși, buni și geniali. Contactul cu măreția autentică este un indiscutabil stimulent, în sensul că trebuie să prezentăm elevilor biografii ale unor persoane care au avut o contribuție deosebită la progresul patriei în care au trăit și al umanității, în general. În acest sens, investigarea istoriei locale, a istoriei neamului nu trebuie să recurgă la o simplă memorare a faptelor istorice, ci ea trebuie să devină o inițiere în modul în care se poate ajunge la cunoașterea faptelor și fenomenelor istorice, o modalitate de dezvoltare a gândirii critice și a unei atitudini civice democratice, tolerante, responsabile.

Așadar, istoria nu trebuie să le arate elevilor numai modul cum trăiau oamenii în trecut, ci și idealurile care însuflețeau acțiunile lor, pentru că opera marilor personalități face mai evidente tocmai valorile comune, adică existența patrimoniului național. Istoria noastră națională oferă exemple de numeroase personalități, pe care trebuie să le cunoască, să le cinstească și să le urmeze actualii elevi, viitorii cetățeni și personalități ale României.

În cadrul orelor de istorie sau în cadrul cursurilor opționale, elementele de istorie locală trebuie să fie demne de luat în considerare pentru exemplificarea, lărgirea și adâncirea procesului de învățământ, adică pentru creșterea eficacității muncii didactice și a calității pregătirii elevilor. Prin elementele istoriei locale se înțeleg locuri spirituale, care evocă evenimente social- politice în legătură cu trecutul și cu prezentul localității și împrejurimilor ei, în care se desfășoară activitatea didactică. Elementele de istorie locală se referă la dezvoltarea societății omenești pe un teritoriu determinat începând cu cele mai îndepărtate timpuri și până în prezent. De o mare importanță este faptul că predarea elementelor de istorie locală să nu fie izolate de faptele și evenimentele istorice care fac obiectul istoriei naționale.

Materialul istoric local satisface cerințele exprimate de noul curriculum, îl pune pe elev în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor, îl conduce de la apropiat la depărtat. În felul acesta, el înțelege mai profund și-și poate fixa mai temeinic cunoștințele.

Dezvoltarea sentimentului identității naționale se realizează cu foarte bune rezultate la elevi, prin intermediul cursurilor opționale care au ca tematică istoria locală.. Când datele de istorie locală au o relevanță de nivel național, așa cum este cazul Țării Hațegului, ținutului Hunedoarei, zone istorice cu calitatea de model, un curs opțional pe aceste teme este cvasi-obligatoriu pentru profesorul din această parte a țării.

Studiul temelor de istorie locală poate conduce la o varietate de perspective, reprezentând adesea o cale precisă către conexiunile naționale, europene sau internaționale, dacă se acordă atenția cuvenită vizitării muzeelor, arhivelor, șantierelor arheologice din zonă sau a oricăror urme care pot reconstitui trecutul istoric al zonei.

Vestigiile istorice care por fi găsite în jurul nostru constituie o resursă tot atât de importantă pentru elevii care studiază istoria ca și documentele scrise. Meritul unui studiu local este că ajută la localizarea istoriei în sensul real, opus „lumii scrise”, astfel încât elevii ajung să realizeze că există numeroase exemple ale civilizațiilor anterioare și a modurilor de viață chiar în interiorul propriei regiuni.

Ocaziile de a lucra „în domeniu” , incluzând munca depusă în muzeele închise cât și în cele în aer liber, ajută la înzestrarea elevilor cu cunoștințe, aptitudini și tehnici de identificare a urmelor din trecut, de studiu, interpretare și încadrare corectă a lor în contextul istoric. Elevii trebuie să aibă ocazia de a fi direct implicați în investigații de primă importanță pentru a înțelege mai bine modul în care arheologii și istoricii investighează un subiect, angajându-se în observare, notare, măsurare, fotografiere etc. Ei trebuie să-și formeze și consolideze deprinderi. Toate acestea conduc la cultivarea în sufletul elevilor a interesului în ceea ce privește cercetarea și conservarea mediului istoric, care poate deveni chiar un obiectiv plăcut, ce oferă recompense în afara școlii și mai târziu la maturitate.

Un muzeu, o arhivă sau un șantier arheologic pot adăuga noi calități actului de predare a istoriei. Elevii pot învăța multe, doar vizitând expozițiile, dar forța unui muzeu, a unei arhive sau a unui șantier arheologic constă în capacitatea lor de a face istoria mai tangibilă, mai vie. Se pot vedea obiecte din diferite perioade istorice sau culturi, se pot viziona diapozitive sau filme, se pot urmări reconstituiri, și, lucrul cel mai important, elevii pășesc pe locurile unde au trăit odinioară înaintașii lor. În timp ce manualele au în primul rând rolul de a forma o înțelegere intelectualizată a istoriei, un muzeu, o arhivă sau un șantier arheologic pot crea mai multe legături emoționale cu popoarele și culturile din trecut.

Muzeul, arhiva, lăcașul de cult, reprezintă resurse pentru adâncirea empatiei (apropierii, înțelegerii) între elev și poporul care a trăit în alt timp și în alte circumstanțe. O altă calitate a lor o reprezintă stimularea curiozității și a setei de cunoaștere, a creativității și gândirii critice a elevilor. Prezentarea faptelor constituie o parte importantă a cunoașterii, dar pentru a obține o mai profundă înțelegere, emotivitate și abilități practice este necesară implicarea directă a elevilor.

Ascultându-l pe profesor, vorbind despre condițiile grele de lucru ale oamenilor în evul mediu, reprezintă o acumulare a cunoștințelor, dar pășind într-un atelier reconstituit, ascultând zgomotele și văzând uneltele și utilajele, percepția se va adânci.

Ceea ce manualele prezintă, de exemplu în legătură cu viața oamenilor în epoca de piatră este o parte din drumul spre cunoaștere, dar făcând o unealtă din piatră și aprinzând un foc cu cremene sunt acțiuni care vor face cunoașterea elevilor mai profundă.

Se pot reconstitui, de asemenea, diferite perioade istorice în ceea ce privește viața cotidiană. Profesorul, poate reconstitui cu mijloace modeste, viața țăranilor sau orășenilor români din evul mediu: îmbrăcați în haine de epocă, elevii vor îndeplini sarcinile ce reveneau fiecărui sex, căratul apei, tăiatul lemnelor, spălatul vaselor și a rufelor etc.

După o asemenea activitate este ușor să ne dăm seama ce impresii puternice și-au format elevii. Ei s-au mișcat într-un mediu reconstituit, printre mobile specifice epocii, lucrând sau discutând despre acele zile. În doar câteva ore, copiii și-au format o imagine de ansamblu despre perioada istorică respectivă și și-au dezvoltat modul de a gândi și a privi munca în acord cu a fostelor generații.

Cu posibilitățile pe care le au – documente, obiecte, texte, ilustrații, filme – un muzeu și o arhivă pot pune foarte bine în valoare o perioadă istorică sau un eveniment. Dovezile vizuale reușesc să aducă istoria la viață și să dezvolte creativitatea elevilor. Într-o primă instanță, școala este o arenă a culturii verbale. Există însă multe alte moduri de a te exprima, care sunt prea puțin utilizate în procesul de învățare.

Uneori profesorii, au idei greșite despre capacitățile propriilor elevi. Unii ar vrea ca ei să fie mai siguri, mai hotărâți. Mirarea lor este adesea evidentă când văd cât de inteligenți, inventivi, imaginativi și energici sunt elevii pe care i-au considerat mai puțin dotați și cum știu aceștia să rezolve problemele și să se adapteze realității din afara clasei, atunci când lucrează într-un mediu diferit, cum ar fi la țară sau într-un muzeu.

Cunoștințele verbale (teoretice) dobândite în școală pot fi fericit completate cu ceea ce oferă muzeul sau arhiva.

Curiozitatea și setea de cunoaștere este de asemenea stimulată prin vizitarea muzeelor de istorie, a arhivelor locale și a șantierelor arheologice. Unul dintre principiile de bază ale activităților experimentale este conceptul de participare. Pentru elevi, ideea este să găsească un mod propriu de gândire, să aleagă între bine și rău.

Dar nu sunt muzeul și arhivele totuși un loc unde publicul recepționează informația într-o manieră pasivă? Aceasta este probabil impresia pe care cei mai mulți oameni o au despre aceste instituții. Cu ochii minții, ei văd un șir nesfârșit de imagini cu diverse tematici, conținând un lung șir de artefacte ale vieții – unelte, veselă, bijuterii, documente etc. Într-adevăr, sunt încă muzee care utilizează acest, relativ desuet mod de prezentare a trecutului, după cum încep să apară și muzee care încearcă să reproducă un mediu potrivit „viu”, pentru obiectele pe care le expun. În acestea din urmă, vizitatorul are posibilitatea să fie nu doar un simplu privitor, ci să ia parte activă la viața respectivei epoci.

Concluzia ar fi: că poți învăța distrându-te. Un mod de a stimula atât plăcerea cât și curiozitatea este încurajarea participării. Multe muzee și arhive ar trebui să învețe s-o facă și mulți profesori ar trebui să facă apel din ce în ce mai des la un muzeu, la o arhivă sau la un șantier arheologic.

Dezvoltarea gândirii critice, element esențial al noii reforme curriculare în predarea istoriei, este un deziderat care se poate realiza ușor prin apelarea la sursele istorice locale. Este foarte important ca elevii să-și dezvolte abilitatea de a analiza fapte și condiții (conjuncturi) și să înțeleagă consecințele diverselor alternative. Mai multe studii relevă faptul că elevii se uită la televizor din ce în ce mai mult. Ei văd de asemenea multe reproduceri în ziare, reviste și în manualele școlare. Pentru a fi capabil să te orientezi în această lume vizuală, este importantă capacitatea fiecăruia de a interpreta imaginile. De aceea vizitele la diferite arhive, muzee, de artă de exemplu, au un rol important. Specialistul examinează picturile împreună cu elevii, conversând împreună cu aceștia: „ Ce se observă în tablou? ”, „ Cum arată hainele, dar expresia feței? ”, „ Ce nu se potrivește în tablou? ”, „ De ce credeți că artistul a pictat tabloul în acest mod? ”, etc. Ghidat de specialist, elevul descoperă intențiile artistului, atitudinile și modul de gândire specifice diferitelor epoci. Copiii învață să privească critic și să-și dea seama de „minciunile” istorice sau de cele contemporane.

Atunci când vorbim despre întâlnirea dintre școală și muzeu sau arhivă nu trebuie să avem impresia că cele două genuri de instituții nu au puncte comune. Ar fi o mare greșeală. În multe țări școlile folosesc oportunitățile pe care le oferă muzeele și mulți ne amintim cu plăcere de vizitele făcute la muzeu când eram elevi. Județul Hunedoara, are arhive, muzee și șantiere arheologice de nivel național, care pot fi ușor vizitate de elevii din zonă.

Deocamdată, cel puțin întâlnirea dintre școală și muzeu, arhive are un caracter întâmplător. Vizitele la muzeu păstrează caracteristicile excursiilor, fără să fie suficient pregătite în cadrul clasei. Ele sunt privite mai mult ca o activitate plăcută, decât ca o parte integrantă a procesului de învățare.

Pentru o mai bună legătură, școlile ar trebui să știe mai multe despre muzee. Iată, în continuare, câteva sugestii despre modul cum ar trebui să coopereze școala cu muzeul, arhiva, despre cum ar putea fi creată o mai strânsă colaborare între profesori și muzeografi și cum pot utiliza muzeul sau arhiva în beneficiul elevilor.

Cum pot profesorii să folosească în procesul didactic avantajele oferite de muzeu dacă nu le cunosc? Dacă ești interesat în stabilirea unei relații strânse cu un muzeu, sau o arhivă primul pas este bineînțeles colectarea informațiilor despre muzeele din zonă și oferta lor. Invitarea muzeografilor, arhiviștilor pentru a asista la orele de Istoria românilor ar fi una din sugestiile făcute în scopul unui cât mai strâns contact cu muzeul. Facilitarea întâlnirilor dintre profesori, specialiști în arhivistică și muzeografi este probabil cel mai eficient mod de a face schimb de experiență și începe o cooperare. Profesorii nu trebuie să se simtă îngrădiți de oferta muzeelor, dimpotrivă, muzeele ar trebui să-și coreleze oferta cu nevoile cadrelor didactice.

Tocmai în scopul folosirii muzeelor și arhivelor în procesul de învățare, școlile trebuie să fie informate despre tipul muzeelor și oferta lor. Dar în egală măsură, dacă nu chiar mai important, este ca muzeele și arhivele să aibă o imagine clară asupra necesităților și așteptărilor dascălilor.

Corelarea vizitelor la muzeu sau arhive cu procesul de predare a Istoriei Românilor este cvasi-obligatorie pentru profesori. Dacă diferența între propriile cunoștințe și informația prezentată de muzeu sau arhive este prea mare, elevi își vor pierde interesul și nu vor mai asculta explicațiile. Dacă însă vor avea timp să se pregătească, vizita la muzeu va fi mult mai utilă. Este de asemenea important să se ofere elevilor posibilitatea să-și materializeze impresia pe care vizita la muzeu sau la arhive a lăsat-o asupra lor. În acest sens, ei pot să scrie o sinteză, să analizeze un izvor istoric, să elaboreze opiniile personale asupra unor aspecte relevate de vizită.

Pregătirea vizitei și elaborarea unui „scenariu” al vizitei sunt două elemente importante care facilitează integrarea vizitei la muzeu, la arhive, în procesul educațional. În dezvoltarea cooperării muzeu, arhivă-școală poate fi adăugat un al treilea element – evaluarea. „ Ce merge bine? ”, „ Ce probleme sunt? ”, „ Cum ar putea fi depășite aceste probleme? ” Acestea sunt aspectele asupra cărora ar trebui să mediteze atât profesorii, cât și specialiștii celor două instituții.

Multe din muzeele vizitate în perioada școlară beneficiază de serviciile muzeografilor (ghizilor), ceea ce înseamnă că aceste muzee oferă personal specializat și experimentat în relația cu elevii. Cum pot însă profesorii să se descurce singuri în folosirea muzeelor ca resursă de învățământ?

Se cere un efort mai mare – profesorii trebuie să viziteze inițial singuri muzeul, să facă un plan pornind de la întrebarea: cum ar putea fi utilizate expozițiile în procesul de învățare? Există profesori care folosesc muzeul într-o manieră personală. Împreună cu elevii, privesc exponatele alese și le prezintă cum cred ei de cuviință. Câteodată elevii, vin doar pentru o jumătate de oră pentru a studia un exponat. Cu alte ocazii ei pot sta o jumătate de zi, vizitând întreaga expoziție.

La începutul anului școlar, când profesorii, elaborează planificările calendaristice, se gândesc în ce moment pot folosi muzeul și arhiva și își planifică vizitele.

Prin urmare, se cere o muncă suplimentară profesorilor care doresc să folosească muzeul într-o manieră creativă, dar merită efortul. Învățarea devine mult mai interesantă când textele abstracte din cărți sunt combinate cu natura concretă, vizuală a muzeelor, cu documentele descoperite în arhive, iar elevii devin mai experimentați în folosirea lor ca o sursă istorică de primă importanță.

Un sfat de care ar trebui să se țină seamă este acela de a se abandona ideea vizitării întregului muzeu sau a arhivei în ansamblu în beneficiul concentrării asupra unei mici părți din colecții, care se referă la evenimentul studiat la clasă. Un alt sfat ar fi acela ca profesorul să se asigure că elevii sunt împărțiți în grupuri mici, astfel încât fiecare să poată vedea obiectele despre care vorbește coordonatorul.

Un alt mod de folosire a muzeului și a arhivei este acela prin care elevii sunt lăsați să lucreze independent. Se poate alătura un pliant cu informații asupra acestor instituții și un anume exponat, despre care se discută cu elevii.

Dacă stimularea entuziasmului elevilor pentru cercetare este un obiectiv, ei pot fi stimulați să-și formuleze propriile întrebări. Profesorul își poate asuma mai degrabă rolul unui ghid decât al unui educator, în ideea de a-i încuraja pe elevi și de a le arăta cum și unde pot găsi informații despre ceea ce studiază la clasă.

4.2. PROGRAMA PENTRU CURSUL OPȚIONAL DE ISTORIE

LOCALĂ ÎN CADRUL ARIEI CURRICULARE „OM ȘI

SOCIETATE” PENTRU ELEVII CLASEI A VIII-A

TITLUL CURSULUI:

Ținutul Hunedoarei – istorie și tradiție

ARGUMENT

În cadrul orelor de istorie la clasa a- VIII-a elementele de istorie locală trebuie să fie demne de luat în considerare pentru exemplificarea, lărgirea și adâncirea procesului de învățământ, adică pentru creșterea eficacității muncii didactice și a calității pregătirii elevilor. Prin elementele istoriei locale se înțeleg acele ținuturi, care evocă evenimente în legătură cu trecutul și cu prezentul zonei respective, în care se desfășoară activitatea didactică. Elementele de istorie locală se referă la dezvoltarea societății omenești pe un teritoriu determinat începând cu cele mai îndepărtate timpuri și până în prezent. De o mare importanță este faptul că predarea elementelor de istorie locală să nu fie izolate de faptele și evenimentele istorice care fac obiectul istoriei naționale.

Materialul istoric local satisface cerințele exprimate de noul curriculum, îl pune pe elev în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor, îl conduce de la apropiat la depărtat. În felul acesta, el înțelege mai profund și-și poate fixa mai temeinic cunoștințele.

Dezvoltarea sentimentului identității naționale și comunitare se realizează cu foarte bune rezultate la elevii de clasa a VIII-a prin intermediul cursurilor opționale care au ca tematică istoria locală. Când datele de istorie locală se încadrează în cadrul istoriei naționale, așa cum este cazul zonei Hunedoarei, un curs opțional pe această temă este necesar pentru profesorii și elevii din acest ținut.

Vestigiile istorice care por fi găsite în jurul nostru constituie o resursă tot atât de importantă pentru elevii care studiază istoria ca și documentele scrise. Meritul unui studiu local este că ajută la localizarea istoriei în sensul real, opus „lumii scrise”, astfel încât elevii ajung să realizeze că există numeroase exemple ale civilizațiilor anterioare și a modurilor de viață chiar în interiorul propriei regiuni.

Elevii trebuie să aibă ocazia de a fi direct implicați în investigații de primă importanță pentru a înțelege mai bine modul în care arheologii și istoricii investighează un subiect, angajându-se în observare, notare, măsurare, fotografiere etc. Ei trebuie să-și formeze și consolideze deprinderi corecte de folosire a hărților, fotografiilor, dovezilor scrise și nescrise. Toate acestea conduc la cultivarea în sufletul elevilor a interesului în ceea ce privește cercetarea și conservarea mediului istoric, care poate deveni chiar un obiectiv plăcut, ce oferă recompense în afara școlii și mai târziu la maturitate.

Un șantier arheologic, un lăcaș de cult, un castel etc. pot adăuga noi calități actului de predare a istoriei. Elevii pot învăța multe, doar vizitând expozițiile, dar forța unui șantier arheologic constă în capacitatea lor de a face istoria mai tangibilă, mai vie. Se pot vedea obiecte din diferite perioade istorice sau culturi, se pot viziona diapozitive sau filme, se pot urmări reconstituiri, și, lucrul cel mai important, elevii pășesc pe locurile unde au trăit odinioară înaintașii lor.

Pentru realizarea unui astfel de curs opțional eficient elevilor, opțiunea aparține în primul rând acestora și este justificată de dorința de a-și completa cunoștințele. Acest curs încearcă să vină în întâmpinarea elevilor pasionați de istorie dar și de cunoașterea realităților istorice locale. Istoria locală este parte integrantă din istoria națională, dar informațiile oferite de manuale în această problemă sunt succinte.

Acest opțional contribuie la: lărgirea orizontului de cunoaștere, la consolidarea unor deprinderi de muncă intelectuală și formare unor deprinderi de muncă individuală prin studierea documentelor, a elementelor de arhitectură locală și contribuie la formarea patriotismului local. Elevii dețin cunoștințe despre istoria națională din clasele anterioare și chiar din clasa a IV-a, sporind astfel interesul pentru cunoașterea realităților locale. Cursul stimulează curiozitatea elevilor și dorința de vizita obiectivele care au fost analizate pe parcurs.

COMPETENȚE SPECIFICE :

Perceperea și reprezentarea spațiului istoric și geografic pornind de la ceea ce oferă mediul local.

Perceperea și reprezentarea timpului istoric prin apelul la datele istoriei locale.

Cunoașterea și utilizarea unor elemente de limbaj specifice șantierelor arheologice și arheologiei ca știință.

Să identifice și să analizeze surse istorice locale

Integrarea specificului local (istoric și geografic) în cadrul faptelor și fenomenelor istorice de la nivel regional, național și european.

Realizarea corelării raportului dintre om și mediul istoric și cel geografic de-a lungul timpului.

Identificarea personalităților istorice de importanță locală și națională

Să elaboreze și să realizeze trasee privind principalele monumente istorice din județ

Pregătirea elevilor pentru activitatea pe un șantier arheologic și pentru activitatea de ghidaj turistic și istoric.

Culegerea unor date din surse variate, compararea datelor oferite de diverse surse.

Analizarea fiecărui fapt istoric și cultural prin raportarea la cauzele care l-au generat.

Caracterizarea în diferite perioade de timp credințele, valorile și obiceiurile acestei civilizații.

Argumentează rolul istoriei locale în cadrul istoriei naționale.

VALORI ȘI ATITUDINI:

Încrederea în sine

Sensibilitate și interes față de valorile locale

Dezvoltarea gândirii autonome, critice și reflexive

Manifestarea unei atitudini pozitive fată de educație, cunoaștere, societate, cultură și civilizație

Conservarea și ocrotirea mediului de viață.

SUGESTII METODOLOGICE

Acest proces de instruire are o bază referențială precisă, dată de sistemul de competențe generale

Realizarea unei instruiri care facilitează perceperea coerentă de către elevi a unui domeniu educațional bine precizat și a unei secvențe semnificative din realitatea înconjurătoare.

Competențele sunt corelate cu unitățile de conținut având în vedere că orice competență specifică asumată poate fi realizată prin diferite unități de conținut, iar în cadrul acesteia prin diferite secvențe studii de caz, exemple și modalități de prezentare.

Opționalul sporește interesul în formare și investigare și în realizarea unor activități independente, portofolii, proiecte, activitatea de investigare.

Asumarea unor responsabilități și a unor atitudini prin interiorizarea unui sistem obiectiv de valori.

FINALITATEA CURSULUI

Desfășurarea unei sesiuni de comunicări, bazată pe cercetarea individuală sau pe grupe de lucru a unui aspect al istoriei locale

Organizarea unei expoziții cu imagini din istoricul județului Hunedoara

Efectuarea unei excursii pentru vizitarea obiectivelor istorice studiate.

BIBLIOGRAFIA CURSULUI OPȚIONAL

Anexa nr. 1 la O.M.E.N., nr.3449, din 15.03.1999 cu privire la regimul disciplinelor opționale

Informațiile oferite de Arhivele Naționale. Direcția Județeană Hunedoara –Deva, prin fondurile cercetate.

Angel Ștefan, Cetăți medievale în sud-vestul României

Crișan I, H, Civilizația geto-dacilor

Giurgea Doina, Disciplinele opționale

Grumăzescu C, Județul Hunedoara

X X X, Istoria învățământului hunedorean

X X X, Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Bassa B, Floca Octavian, Cetatea Devei,

Floca Octavian, Ghid turistic. Regiunea Hunedoara

Suiaga Victor, Consiliul Național Român din Deva 1918-1919

La aceste lucrări se adaugă lucrările cu conținut general care tratează diferite aspecte ale istoriei naționale.

4.3. PROIECT DE LECȚIE

Tema: Materialul arheologic al castelului medieval de la Hunedoara (lecție în muzeu)

Obiective:

Capacități de comunicare:

să definească și să utilizeze corect termenii istorici noi din domeniul arheologiei necesari desfășurării lecției;

să alcătuiască un dicționar de termeni specifici cursului.

Capacități de tip cognitiv:

Să enumere motivele pentru care a fost ales amplasamentul castelului;

Să descopere cum acționează mediul asupra vieții oamenilor (ocupații, locuințe, alimentație etc.);

Să încadreze materialul arheologic existent în contextul civilizației medievale.

Aptitudini:

Să ordoneze obiecte folosind criteriul vechimii;

Să descrie aspectul castelului, forma și întinderea lui;

Să prezinte obiectele care i-au impresionat mai mult.

Să observe planșe și imagini care înfățișează castelul și obiecte existente în muzeu.

Să analizeze documentele și obiectele istorice puse la dispoziție;

Să clasifice obiectele după natura utilității lor și să elaboreze un repertoriu al ocupațiilor după obiecte.

Să-și dezvolte deprinderi corecte de folosire a hărților, fotografiilor, dovezilor scrise și nescrise.

Atitudini:

Să evidențieze importanța faptului că localitatea lor a fost centrul politic al comitatului Hunedoara;

Să se implice în investigații istorice pentru a înțelege mai bine munca muzeografilor și a arheologilor;

Interese:

Cultivarea în sufletul elevilor a interesului în ceea ce privește cercetarea și conservarea mediului istoric, care poate deveni chiar un obiectiv plăcut, ce oferă recompense în afara școlii și mai târziu la maturitate.

Metode didactice: explicația, conversația, demonstrația, exercițiul, munca independentă, observarea, studiul de caz.

Mijloace didactice: materialul arhelogic din muzeu, fișe de observare, hărți, desene, planșe etc.

Bibliografie: Gheorghe Tănasă, Metodica învățării-predării Istoriei, Ed. Spiru Haret, , 1998;

Ann Low- Beer, Consiliul Europei și istoria în școală, în: Predarea istoriei secolului 20 ( selecție și traducere Mihai Manea )

PREGĂTIREA LECȚIEI:

În vederea realizării lecției, profesorul se informează din suportul de curs și din materialele existente în muzeul castelului asupra:

Așezării localității;

Vechimii localității;

Vestigiilor istorice existente;

Datelor despre civilizația medievală în Transilvania;

Evenimentelor istorice care au marcat evoluția localității.

Profesorul va stabili cu muzeograful desfășurarea pe etape a lecției și posibilitatea predării lecției în parteneriat.

Conform planificării, profesorul va stabili sarcinile elevilor împărțiți pe grupe:

Grupa 1: va identifica toate hărțile și planurile obiectivelor din complexul arheologic de la Hunedoara pentru a le corela ulterior cu realitatea din teren.

Grupa 2: va urmări materialul ceramic existent în muzeu și va raporta cele sesizate pe parcursul lecției;

Grupa 3: va urmări celelalte tipuri de materiale existente în muzeu și va raporta cele sesizate pe parcursul lecției;

Elevii celor trei grupe vor fi instruiți de profesor cu privire la sarcinile ce la au de îndeplinit și modalitățile prin care trebuie duse la bun sfârșit.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

După instruirea grupelor elevii se deplasează la muzeu unde vor asista la cele prezentate de profesor și muzeograf, punând întrebări și cerând explicații asupra sarcinilor de lucru. În timpul lecției își vor lua notițe pentru a completa fișele de observații după următorul model:

Lecția se va încheia cu o analiză referitoare la cunoștințele dobândite de elevi și aplicabilitatea lor, felul în care grupele și-au îndeplinit sarcinile și a disciplinei colective și individuale (dacă este cazul ).

PROIECT DE LECȚIE

Tema: Bisericile de piatră din Hațegului construite la începutul Evului Mediu

Obiective:

Capacități de comunicare:

să definească și să utilizeze corect termenii istorici noi: navă, turn, pictură murală, clopotniță, necesari desfășurării lecției;

să completeze dicționarul de termeni specifici cursului.

Capacități de tip cognitiv:

Să enumere părțile componente ale unei biserici;

Să enumere cele mai importante biserici din Hațegului;

Să încadreze materialul existent în contextul civilizației medievale românești.

Aptitudini:

Să localizeze pe hartă principalele biserici de piatră;

Să prezinte sistemul de construcție și să-l compare cu cel de astăzi;

Să identifice modul cum au fost pictate aceste biserici;

Să analizeze documentele și obiectele puse la dispoziție;

Să-și dezvolte deprinderi corecte de folosire a hărților, fotografiilor, dovezilor scrise și nescrise;

Să construiască machete ale bisericilor vizitate și să le precizeze elementele constitutive;

Atitudini:

Să evidențieze importanța bisericilor de piatră din Hațegului în contextul prigonirii naționale și religioase a românilor în Evul Mediu;

Să se implice în investigații istorice pentru a înțelege mai bine munca muzeografilor, a restauratorilor și a arheologilor;

Interese:

Cultivarea în sufletul elevilor a interesului în ceea ce privește cercetarea și conservarea mediului istoric;

Formularea de aprecieri privind utilitatea și modul de funcționare a edificiilor prin comparație cu ceea ce au văzut elevii la televizor sau în excursii.

Metode didactice: explicația, conversația, demonstrația, exercițiul, munca independentă, observarea, studiul de caz.

Mijloace didactice: materialul arhelogic, de pe șantier; fișe de observare, hărți, desene, planșe, ilustrații cu amfiteatrul etc.

Bibliografie: Liviu Burlec, Liviu Lazăr, Bogdan Teodorescu, Istoria românilor, clasa a IV –a . Ghidul învățătorului, Ed. All., București, 1998;

Ann Low- Beer, Consiliul Europei și istoria în școală, în: Predarea istoriei secolului 20 (selecție și traducere Mihai Manea )

PREGĂTIREA LECȚIEI

În vederea realizării lecției, profesorul se informează din suportul de curs și din materialele existente asupra:

Localizării bisericilor de piatră din Țara Hațegului ;

Vechimii construcției acestor biserici;

Capacității și dimensiunilor acestor biserici;

Vestigiilor istorice existente în biserică și înprejurimi;

Descrierii edificiilor vizitate;

Descrierii asemănărilor și deosebirilor observate în stilul de construcție, pictură etc.

Profesorul va stabili cu muzeografii sau custodii obiectivelor desfășurarea pe etape a lecției și posibilitatea predării lecției în parteneriat.

Conform planificării, profesorul va stabili sarcinile elevilor împărțiți pe grupe:

Grupa 1: va identifica, în hărțile și planurile obiectivelor, planurile bisericilor și aspectul construcțiilor pentru a le corela ulterior cu realitatea din teren.

Grupa 2: va urmări descrierea obiectivelor din punct de vedere al arhitecturii și va prezenta încercări de restaurare după cele aflate în timpul lecției și după o documentare suplimentară;

Grupa 3: va urmări descrierea obiectivelor din punct de vedere al picturii și al obiectelor de cult existente și va prezenta încercări de restaurare după cele aflate în timpul lecției și după o documentare suplimentară;

Elevii celor trei grupe vor fi instruiți de învățător cu privire la sarcinile ce la au de îndeplinit și modalitățile prin care trebuie duse la bun sfârșit.

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

După instruirea grupelor elevii se deplasează la obiectivele propuse, unde vor asista la cele prezentate de învățător, muzeograf sau custode, punând întrebări și cerând explicații asupra sarcinilor de lucru. În timpul lecției își vor lua notițe pentru a completa fișele de observații după următorul model:

Lecția se va încheia cu o analiză referitoare la cunoștințele dobândite de elevi și aplicabilitatea lor, felul în care grupele și-au îndeplinit sarcinile și a disciplinei colective și individuale (dacă este cazul).

Concluzii

Vatră a unor străvechi civilizații materiale și spirituale românești, leagăn al multor evenimente importante din frământata istorie a românilor din Transilvania, Hațegul și „țara” sa, continuă să fascineze și să impresioneze pe istorici, geografi și antropologi și pe orice turist îi calcă meleagurile. Țara Hațegului este așadar un exemplu tipic de păstrare a identității naționale și culturale de-a lungul timpului.

Pentru indivizi, identitatea națională este esențială într-o lume în care se conturează mai multe tipuri de identități cum ar fi cele bazate pe religie, sex, interese profesionale, etc. În acest început de secol și mileniu, identitățile politice și culturale ar putea să nu coincidă și tinerii care trăiesc într-o lume complexă își creează propria identitate, care adeseori exclude spiritul de apartenență la o comunitate locală sau națională. În acel moment tinerii pierd valorile fundamentale ale omului ca ființă socială și devin ușor de manipulat. În acest context, o atenție deosebită trebuie acordată întăririi identității naționale. Istoria națională este unul din factorii cei mai importanți în construirea unei identității naționale. Cum istoria națională este suma istoriilor mai mici, a istoriilor locale, identitatea națională trece obligatoriu prin cea locală, unde elevul își dezvoltă conștiința apartenenței la comunitatea locală.

Cunoașterea trecutului fiecărei comunități umane a devenit o preocupare insistentă a specialiștilor, indiferent că vin din domeniul istoriei, arheologiei, etnologiei sau sociologiei. Pe lângă aceștia, intelectualii din tot mai multe localități se consideră datori să recupereze urmele spirituale și materiale din diferite perioade istorice, pe temeiul cărora se poate reconstitui evoluția acestora. Primii cercetători ai trecutului unei localități trebuie să fie învățătorii, care au datoria de a forma și dezvolta la elevi spiritul identității locale și naționale pornind de la datele istorice concrete pe care le au la dispoziție acolo unde trăiesc și muncesc.

Prezenta lucrare se constituie o încercare de a valorifica potențialul arheologic și documentar de excepție pe care îl are Țara Hațegului, zonă cercetată asiduu de istorici, geografi și, mai nou antropologi, pentru a-l face cunoscut elevilor, prima condiție ca aceștia să-l transmită, la rândul lor mai departe. Fiind frecvent vizitată de turiști din țară și din străinătate, zona trebuie să fie pregătită pentru a-i primi și a le oferi informațiile esențiale despre trecutul ei. Contextul este deosebit de favorabil dacă ținem cont de Proiectul Geo-parcului Retezat, unde reconstituirea rezervației de dinozauri este punctul maxim de atracție. Pregătirea localnicilor în acest scop trebuie să înceapă încă din ciclul primar pentru a le dezvolta pasiunea pentru istorie și sentimentul de mândrie față de trecutul acestei zone deosebit de importantă pentru țara întreagă.

Prin prezentarea în detaliu a istoriei Țării Hațegului, ținut de istorie și legendă, am încercat să realizăm suportul de curs necesar unei abordări științifice a elementelor de istorie locală.

Proiectul de curs opțional s-a bazat ca elemente de conținut pe suportul de curs. Ca obiective de referință, am folosit verbe care exprimă activități concrete și performanțe măsurabile ale elevilor în timpul orelor de curs. Activitățile de învățare și evaluarea le-am axat pe exerciții practice ale elevilor pe șantierul arheologic și în muzeul din localitate. Multe dintre acestea sunt bazate pe jocuri didactice, care au încercat să reconstituie atmosfera și viața cotidiană a epocii și să compare cu ceea ce este în zilele noastre. Lucrarea poate fi folosită de toți profesorii care doresc să predea un asemenea curs opțional sau care vor să realizeze alte cercetări ce țin de domeniul istoriei locale.

4.4. PROIECT DE EXCURSIE

Data și durata excursiei: 6-7 iunie 2010

Tema: Excursie în ținutul Hunedoarei

Traseul: Hunedoara – Hațegului –Munții Orăștiei- Zona Orăștiei- Deva-Hunedoara

Tipul excursiei: excursie cu caracter recapitulativ, pentru studiul istoriei locale

Clasele: a VIII-a

Scopul: Cunoașterea trecutului istoric al neamului românesc, a elementelor de istorie și geografie locală, în vederea dezvoltării interesului față de locurile natale și a patriotismului local.

Competențe generale: Utilizarea informațiilor provenite din surse istorice primare și secundare; dezvoltarea vocabularului istoric în cadrul comunicării orale și scrise; valorificarea valențelor educative oferite de excursie.

Competențe specifice:

culegerea de date în legătură cu obiectivele vizitate

observarea modului în care sunt așezate aceste obiective

stabilirea relației dintre monumentele istorice și evenimentele cu ocazia cărora au fost ridicate

identificarea surselor și a caracteristicilor principale ale obiectivelor vizitate pornind de la diferite izvoare.

identificarea caracteristicilor globale ale uni document în funcție de localizarea spațio-temporală

aprecierea valorii acestor vestigii și efortul străbunilor pentru a le construi și a le apăra

înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă si ca factor de predicție a schimbărilor

motivează de ce cunoașterea și ocrotirea monumentelor istorice, folclorice, etnografice, ale mediului înconjurător reprezintă îndatoriri elementare ale fiecărui cetățean al țării.

Metode didactice: Explicația, conversația, munca independentă, exercițiul, observația, problematizarea

Mijloace didactice : Vestigii istorice, monumente istorice, lăcașuri de cult, fișe de observare, hartă, aparat de fotografiat.

Bibliografie: Ghe. Tănasă, Metodica predării istoriei

Călin Felezeu, Metodica predării istoriei

Lucrările cu conținut istoric folosite în cadrul opționalului.

Pregătirea excursiei:

Anunțarea excursiei: Cel puțin cu două săptămâni înainte de data efectuării ei, este anunțată excursia pe care elevii o vor face în ținutul Hunedoarei

Pregătirea elevilor: se face în cadrul unei lecții sau într-o ședință specială de instructaj, ocazie cu care profesorul arată scopul excursiei, traseul cu punctele cele mai importante. Se precizează materialele necesare fiecărui elev pentru activitatea desfășurată, precum și echipamentul adecvat acestei activități extrașcolare

În vederea realizării acestei activități didactice, profesorul se informează despre: așezarea obiectivelor, rolul acestora, caracteristici ale obiectivelor istorice, descoperiri arheologice importante .

De asemenea, profesorul trebuie să stabilească itinerariul pe care se desfășoară excursia și responsabilitățile elevilor. Sarcinile elevilor se stabilesc pe grupe:

– grupa 1: se va ocupa cu stabilirea principalelor obiective de referință (așezare, caracteristici, rol)

– grupa 2: se va ocupa cu fotografierea locurilor vizitate

-grupa 3: va aduna date referitoare la descoperirile arheologice din zonă și aspecte referitoare la modul de viață al oamenilor din zona respectivă.

Deci, elevii vor fi împărțiți în trei grupe și profesorul va anunța grupelor ce sarcini au de realizat, de ce materiale au nevoie și ziua când va avea loc excursia.

Desfășurarea excursiei

La durata și la ora fixată, elevii se adună în curtea școlii. Se face prezența, se verifică costumația și se deplasează la autocar. Se anunță itinerarul istoric, cultural, și etnografic.

Profesorul dă indicații elevilor asupra modului în care vor proceda pentru culegerea datelor și asupra disciplinei în timpul excursiei.

Pe parcursul excursiei, profesorul va urmări modul în care fiecare grupă își va realiza sarcinile și va îndruma permanent elevii asupra modului de observare, culegere și consemnare a datelor.

Elevii vor completa relatările cu informațiile pe care le-au cules din documentarea anterioară excursiei, în următorul tabel:

Itinerar- Obiective istorice; principalul conținut de idei

Excursia se va încheia cu o scurtă analiză asupra disciplinei și aportul fiecărei grupe la activitate.

Sistematizarea cunoștințelor elevilor

Ce itinerar am parcurs în cele două zile ?

Ce obiective istorice și culturale am vizitat ? Prin ce se concretizează fiecare dintre ele?

Revedeți notițele, reamintiți-vă informațiile dobândite, impresiile făcute învățămintele desprinse și sistematizați-le pe următoarele probleme: istorie, geografie, etnografie și folclor, obiceiuri și tradiții, religie, puncte turistice.

Valorificarea ulterioară a excursiei

În orele următoare vor fi analizate datele culese de elevi și vor fi completate albumele istorice, se va realiza expoziția de fotografii cu obiectivele istorice din județ vizitate de către elevi.

În lecția de recapitulare, elevii vor valorifica excursia în rezolvarea următoarelor teme:

Indicați pe harta de contur a județului itinerarul parcurs în cele două zile și precizați monumentele istorice și culturale vizitate.

Elaborați o comunicare intitulată „Ce am învățat din excursia făcută în ținutul Hunedoarei”

Cele mai bune lucrări vor fi prezentate în cadrul unei Sesiuni de comunicări care are ca temă istoria locală.

4.5. METODE DE EVALUARE

Observarea sistematică a elevilor

Observarea sistematică a elevilor furnizează informații asupra performanțelor elevilor din perspectiva capacității lor de acțiune și relaționale, a competențelor și abilităților de care dispun aceștia. Se pot evalua, mai ales, comportamentele afectiv-atitudinale.

Modalități de înregistrare a informațiilor:

Fișa de evaluare

Scara de clasificare construită prin ordonări și gradări de date obiective.

Lista de control sau verificare, utilizată-de obicei-în activitățile de laborator.

Pe această cale se poate evalua atât procesul cât și produsul său.

Urmărirea sistematică a activității și comportamentului elevilor permite observarea:

Interesului manifestat de elev pentru studiu;

Modului în care elevii participă la activități;

Gradului de îndeplinire a îndatoririlor școlare;

Modului de exprimare etc.

Recomandări:

Este bine ca profesorul să-și alcătuiască o schemă proprie de notare, cu criterii prestabilite;

În funcție de constatări, este bine ca profesorul să intervină pentru stimularea progresului școlar precum și pentru corectarea procesului școlar.

Investigația / experimentul

Ca modalitate de evaluare, experimentul oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creativ cunoștințele însușite în situații noi și variate.

În cadrul unui experiment, obiectivele de evaluare (de exemplu, definirea și înțelegerea problemei, identificarea procedeelor de obținere a informațiilor, colectarea și organizarea datelor, etc.) capătă semnificații diferite, corelate cu gradul de complexitate a sarcinilor de lucru și specificul disciplinei.

Activitatea didactică desfășurată prin intermediul experimentului poate fi organizată individual sau pe grupuri de lucru. Evaluarea modului de realizare a experimentului este, de obicei, de tip global, fiind relativ dificilă evidențierea răspunsului la itemi prea înguști.

Referatul

În practică, sunt utilizate cu precădere două tipuri principale de referate:

1. Referate bazate pe informare-documentare bibliografică. Utilizare:

cercuri de elevi;

sesiuni de comunicări;

teme de sinteză.

2.Referate bazate pe descrierea unor actvități desfășurate în clasă. Este tipul de referat utilizat pentru sintetizarea activității de laborator la orele de fizică. Avantaje:

a. instrument de evaluare cu pronunțat caracter formativ și creativ;

b. este nu numai un instrument de evaluare ci și un instrument de lucru activ pentru un elev întrucât constituie un îndrumar de lucru pentru ca acesta să obțină rezultate corecte;

c. permite abordarea unor domenii noi ce reprezintă extinderi ale conținutului trunchiului comun;

d. permite o evaluare strict individualizată și sumativă;

e. relevă motivația intrinsecă de învățare și documentare, precum și gradul de implicare individuală;

f. permite conexiuni intra, inter și transcurriculare, având caracter integrator.

În evaluare se urmăresc:

Este bine ca în analiza referatului, profesorul să țină cont și de modul de prezentare (redactare, continuitate etc.) într-o măsură care să stimuleze elevul.

Ordinea elementelor de structură poate fi diferită, în funcție de scopul și condițiile realizării referatului. De exemplu, în orele de laborator desfășurate în școală, prezentarea metodei folosite precede de obicei materialele utilizate, în timp ce, la un concurs școlar, este posibil ca metoda folosită să urmeze materialelor utilizate, chiar alegerea metodei fiind unul dintre criteriile importante de evaluare a activității elevului.

Proiectul

Proiectul este o activitate complexă, având unele elemente asemănătoare cu un experiment și un referat. Există însă și diferențe notabile care, de fapt, ridică gradul de dificultate al unui proiect. Acestea sunt:

elevul primește o temă, o sarcină de lucru fără a i se indica însă metodele și materialele pe care le are la dispoziție ci doar anumite restricții impuse resurselor și, eventual, condiții impuse rezultatelor;

elevul trebuie să decidă: metoda de abordare a temei, resursele pe care le va utiliza, procedeele de lucru, dispozitivele realizate etc.; evident, totul trebuie justificat;

evaluarea proiectului se face având în vedere toate elementele proiectului, adică-comparativ cu un experiment sau referat-inclusiv planul de activitate avut în vedere de elev.

Structura unui proiect:

Portofoliul

Portofoliul are o serie de caracteristici notabile:

este un instrument de evaluare complex, integrator, oferind posibilitatea de a emite o judecată de valoare ce reflectă evoluția elevilor;

se proiectează de către profesor și reunește diferite instrumente de evaluare tradiționale și alternative;

sintetizează activitatea elevului de-a lungul timpului (un an, un ciclu de școlarizare), reprezentând astfel și o formă de evaluare sumativă a achizițiilor elevului și a preocupărilor sale;

are o structură determinată de scopul în care a fost proiectat;

Printre avantajele unui portofoliu se numără următoarele:

elevii devin parte conștientă a sistemului de evaluare; ei își pot urmări și analiza propriul progres;

elevii și profesorii își pot comunica defectele, calitățile, precum și zonele în care se poate îmbunătăți activitatea comună;

elevii, profesorii și părinții au posibilitatea realizării unui dialog mai concret;

factorii de decizie, având la dispoziție portofoliile elevilor, pot avea o imagine mai bună asupra a ceea ce se petrece în colectivul școlar;

CONSIDERAȚII FINALE

Civilizația medievală a Transilvaniei reprezintă un subiect de investigație interesant și, am spune noi, foarte greu de epuizat, situație valabilă și în cazul ținuturilor hunedorene. Civilizația Transilvaniei medievale nu a fost o realitate autarhică, fiind într-o permanentă conexiune cu civilizațiile din Europa Centrală, fapt bine reprezentat în arhitectura militară a vievodatului. Integrarea Transilvaniei în regatul medieval al Ungariei, a pus provincia în contact direct cu civilizația central-europeană și apuseană. Aceste influențe au pătruns relativ repede în concepția de fortificare din Transilvania, dar nu lipsesc nici elementele autohtone, românești, foarte vizibile în Țara Hațegului. În acest sens o dovadă o reprezintă fortificația de la Răchitova (donjon de piatră și val de pământ). Din punct de vedere arhitectural și al funcționalității, castelul de la Hunedoara nu este cu nimic mai prejos decât celebrele castele din Franța.

În lumina descoperirilor arheologice putem afirma că ținuturile hunedorene au fost locuite neîntrerupt, din preistorie până în prezent. Civilizația medievală este bine reprezentată în această regiune, inventarul arheologic fiind destul de bogat și divers. Circulația monetară, ceramica, metalurgia fierului, dovedite arheologic, arată o viață economică intensă a comunităților medievale din comitatul Hunedoarei, cu districtele aparținătoare, și din scaunul Orăștiei, precum și participarea lor la schimburile comerciale.

Din punct de vedere strategic, Țara Hațegului avea un rol esențial în apărarea, dinspre sud și sud-vest, a Transilvaniei medievale, rol dovedit de puternicele fortificații de la Subcetate-Hațeg, Crivadia și Porțile de Fier ale Transilvaniei, precum și de fortificațiile de la Mălăești, Răchitova și Hunedoara, cu rol de apărare în adâncime, noua concepție defensivă impunându-se în Transilvania, din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marile invazii mongole. Puternica cetate de la Deva avea un rol deosebit în supravegherea văii Mureșului, una dintre cele mai importante căi de acces dinspre vest spre centrul Transilvaniei. Fortificațiile din Țara Hațegului, majoritatea ridicate de cnezii români, reprezintă și o dovadă a afirmării politice și militare a micii nobilimi românești.

Având în vedere aceste considerente subliniem și importanța didactică a temei, deoarece, elevii trebuie să cunoască istoria ca pe o realitate evolutivă, dar și prin prisma sentimentului patriotic, a mândriei resimțite atunci când descoperă realizările înaintașilor.

Istoria se poate învața din cărți, dar trecutul unui popor poate fi mai bine cunoscut în urma contactului direct cu realizările sale: așezări, construcții, unelte, obiecte de artă și de uz curent. De aceea considerăm că istoria locală are un rol de prim rang în reconstituirea trecutului. Materialul istoric local satisface cerințele exprimate de noul curriculum, îl pune pe elev în contact nemijlocit cu izvorul cunoștințelor, îl conduce de la apropiat la depărtat. În felul acesta, elevul înțelege mai profund istoria și își poate fixa mai temeinic cunoștințele. Învățarea istoriei naționale se realizează cu mai bune rezultate prin evidențierea elementelor de istorie locală, mult mai apropiate din punct de vedere spațial.

Îmbinând utilul cu plăcutul, se poate demonstra că istoria poate fi ușor asimilată de către elevi. Prin excursii, vizitarea unor muzee, studiul unor documente, elevul se desprinde de teorie și poate aplica practic ceea ce a învățat în cadrul orelor de curs.

Atingând și încercând să pătrundă taina trecutului, singur sau în grup, elevul descoperă că poate să facă lumină în negura trecutului prin propriile puteri și acest lucru îi oferă o mare satisfacție.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

Holban Maria et alii, Călători străini despre Țările Române, vol. I, Ed. Științifică, București, 1968.

Holban Maria et alii, Călători străini despre Țările Române, vol. II, Ed. Științifică, București, 1970.

Documente privind istoria României, veacul XIII, C. Transilvania, vol. II (1251-1300), București, 1952.

II. LUCRĂRI GENERALE

1. Ceaușescu Ilie (coord), Barnea Ion, Boroneanț Vasile, Daicoviciu Hadrian, Diaconu Petre, Dogaru Mircea, Domăneanțu Catrinel, Harhoiu Radu, Iosipescu Sergiu, Marinescu Floricel, Nicolăescu-Plopșor Dardu, Popa Radu, Savu Al. Gh., Tucă Florian, Tudor Gheorghe, Vlădescu M. Cristian, Vulpe Alexandru, Vulpe Radu, Zahariade Mihail, Istoria militară a poporului român, vol. I, Ed. Militară, București, 1984.

2. Drăguț Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 1976.

3. Giurescu C. Constantin, Giurescu C. Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1975.

4. Luca Sabin Adrian, Arheologie și istorie (III). Descoperiri din județul Hunedoara, Ed. Economică, Sibiu, 2005.

5. Papacostea Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

6. Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 1971.

7. Pop Ioan-Aurel, Nägler Thomas (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. I, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003.

8. Prodan David, Iobăgia în Transilvania în veacul al XVI-lea, vol. I, București, 1968.

9. Țiplic Ioan Marian, Contribuții la istoria spațiului românesc în perioada migrațiilor și Evul Mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Ed. Institutul European, Iași, 2005.

10. Țiplic Ioan Marian, Organizarea defensivă a Transilvaniei în Evul Mediu (secolele X-XIV), Ed. Militară, București, 2006.

11. Vătășianu Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, vol. I, București, 1959.

III. LUCRĂRI SPECIALE

1. Anghel Gheorghe, Castelul de la Hunedoara (noi puncte de vedere asupra fazelor de construcție), în Sargetia, XI-XII (1974-1975), Deva.

2. Anghel Gheorghe, Despre apariția primelor donjoane de piatră din Transilvania, în Apulum, XVIII, Alba Iulia, 1980.

3. Anghel Gheorghe, Considerații generale privind tipologia cetăților medievale din România din secolul al XIII-lea până la începutul secolului al XVI-lea, în Apulum, XIX, Alba Iulia, 1981.

4. Anghel Gheorghe, Despre evoluția sistemului de fortificații orășenești din Transilvania, în Apulum, XXI (1983), Alba Iulia.

5. Anghel Gheorghe, Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1986.

6. Bogdan Alexandru, Contribuții arheologice la cunoașterea castelului Corvineștilor de la Hunedoara, în BMI, an XXXIX, nr. 2 (1970), București.

7. Căstăian Mihai, Cetatea medievală de la Cucuiș-Colnic, în BCSS, I, Alba Iulia, 1995.

8. Eskenasy Victor, Rusu Adrian Andrei, Cetatea Mălăești și cnezatul Sălașului (sec. XIV-XVII), în AIIA , XXV (1982), Cluj-Napoca.

9. Floca Octavian, Bassa Beniamin, Cetatea Deva, Ed. Meridiane, București, 1965.

10. Floca Octavian, Hunedoara. Ghid turistic al județului, Deva, 1969.

11. Holban Maria, Deposedări și judecăți în Hațeg în vremea Angevinilor, în Studii, V (1960).

12. Lazăr Ioachim, Castelul și domeniul Hunedoarei în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Sargetia, XI-XII (1974-1975), Deva.

13. Lazăr Ioachim, Castelul și domeniul Hunedoarei în epoca lui Matia Corvinul (1458-1490), în Sargetia, XXI-XXIV (1988-1991), Deva.

14. Mureșan Camil, Iancu de Hunedoara, Ed. Științifică, București, 1968.

15. Nägler Thomas, Beșliu Munteanu Petre, Repertoriul fortificațiilor medievale din piatră aflate în partea central sudică a Transilvaniei (secolele XIII-XVI), în In memoriam Radu Popa, Cluj-Napoca, 2003.

16. Pataki Iosif, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, București, 1973.

17. Pescaru Adriana, Căstăian Mihai, Herța Călin, Ardeu, com. Balșa, jud. Hunedoara. Punct: Cetățeaua , în CCA, campania 1999 (2000).

18. Pescaru Adriana, Bodò Cristina, Căstăian Mihai, Ferencz Iosif Vasile, Ardeu, com. Balșa, jud. Hunedoara. Punct: Cetățeaua , în CCA, campania 2001 (2002).

19. Pinter Karl Zeno, Țiplic Ioan Marian, Căstăian Mihai, Râu de Mori, com. Râu de Mori, jud. Hunedoara, Reședința nobiliară a Cândeștilor, în CCA, campania 1997 (1998).

20. Pinter Zeno Karl, Căstăian Mihai, Țuțuianu Costin Daniel, Cucuiș, com. Beriu, jud. Hunedoara. Punct: Colnic-Cetatea medievală, în CCA, campania 2001 (2002).

21. Popa Radu, O spadă medievală din valea Streiului și câteva considerații istorice legate de ea, în Sargetia, IX (1972), Deva.

22. Popa Radu, Cetățile din Țara Hațegului, în BMI, III, 1973.

23. Popa Radu, Observații privind zidurile cu mortar din cetățile dacice hunedorene, în Sargetia, XIII, Deva, 1977.

24. Popa Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Țara Hațegului, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

25. Roman Cristian Constantin, Diaconescu Dragoș, Țiplic Ioan Marian, Hunedoara, jud. Hunedoara. Punct: Castelul Corvinilor (Închisoarea Corvinilor), în CCA, campania 2003 (2004)

26. Rusu Adrian Andrei, Donjoane din Transilvania, în Acta MN, XVII, Cluj-Napoca, 1980.

27. Rusu Adrian Andrei, Documentele inedite privitoare la comitatul Hunedoara în secolul al XV-lea, în Sargetia, XV (1981), Deva.

28. Rusu Adrian Andrei, Cetatea Hațegului. Monografie istorică și arheologică, în Sargetia, XVI-XVII (1982-1983), Deva.

29. Rusu Adrian Andrei, Miscellanea Hatzegiana (informații și reinterpretări privitoare la istoria Țării Hațegului în Evul Mediu), I, în Sargetia, XX (1986-1987), Deva.

30. Rusu Adrian Andrei, Miscellanea Hatzegiana (informații și reinterpretări privitoare la istoria Țării Hațegului în Evul Mediu), II, în Acta MN, XXIV-XXV (1987-1988), Cluj-Napoca.

31. Rusu Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Studii, Ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1999.

32. Rusu Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005.

33. Rusu Adrian Andrei, Burnichioiu Ileana, Monumente medievale din Țara Hațegului, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2008.

34. Tatu Hristache, Popa Octavian, Kalmar Zoia, Contribuții la repertoriul arheologic al Țării Hațegului (județul Hunedoara), în Sargetia, XXI-XXIV (1988-1991), Deva.

35. Tănăsescu Constantin, Din trecutul municipiului Deva. De la prima atestare documentară până în secolul al XVI-lea, în Sargetia, XX, Deva, 1987.

36. Țiplic Ioan Marian, Repere ale reprezentării familiei Cândea de Râu de Mori în viața politică a Transilvaniei-sec. XIV-XVI, în Apululm, XXXVI (1999), Alba Iulia.

37. Velescu Ovidiu, Cetăți țărănești din Transilvania, Ed. Meridiane, București, 1964.

38. www.varak.hu

39. www.archweb.cimec.ro

IV. LUCRĂRI METODICE

1. *** Curriculum național pentru învățământul obligatoriu. Cadru de referință, Consiliul Național pentru Curriculum-M.E.N., Buc., 1998.

2. *** Curriculum național, Programe școlare, 5, Arie curriculară Om și societate, București , 2001.

3. *** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de Istorie, clasele a IV-a –a VIII-a, București, 2001.

4. *** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor școlare din aria curriculară Om și societate, Învățământ liceal, Coordonator Consiliul Național pentru Curriculum, 2002.

5. Felezeu, Călin, Metodica predării istoriei, Cluj, 1998.

6. Low-Beer, Ann, Consiliul Europei și istoria în școală, în „Predarea istoriei secolului XX” (selecție și traducere Mihai Manea).

7. Păun Ștefan, Didactica Istoriei, Ed, Corint, București, 2007.

8. Tănasă, Gheorghe, Metodica învățării-predării istoriei în școală, Ed. Spiru Haret, Iași, 1998.

9. Ulrich,C., Managementul clasei – Învățare prin cooperare, Buc., 2000.

LISTA ABREVIERILOR

Acta MN Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca

AIIA Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj-Napoca

Apulum Apulum. Acta Musei Apulensis, Alba Iulia

BCSS Buletinul Cercurilor Științifice Studențești, Alba Iulia

BMI Buletinul Monumentelor Istorice, București

CCA Cronica Cercetărilor Arheologice, București

Sargetia Sargetia, Acta Musei Devensis, Deva

LISTA ILUSTRAȚIILOR

Anexa 1 Planul cetății de la Ardeu

Anexa 2 Planul cetății de la Cucuiș-„Colnic”

Anexa 3 Planul Cetății de Colț (Suseni)

Anexa 4 Planul cetății de la Crivadia

Anexa 5 Planul cetății Deva

Anexa 6 Planul castelului de la Hunedoara

Anexa 7 Planul cetății de la Orăștie

Anexa 8 Planul curții nobiliare a Cândeștilor de la Râu de Mori

Anexa 9 Planul cetății de la Răchitova

Anexa 10 Planul cetății de la Mǎlǎești (Sălașu de Sus)

Anexa 11 Planul cetății de la Sibișel

Anexa 12 Planul cetății de la Subcetate-Hațeg

Anexa 1 – ARDEU

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 2 – CUCUIȘ

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 3 – CETATEA DE COLȚ (Suseni)

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 4 – CRIVADIA

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 5 – CETATEA DEVA

5.1 – Planul cetǎții

5.2 – Latura de sud a cetǎții

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

5.3 – Latura de vest a cetǎții

5.4 – Palatul de pe latura sudicǎ

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 6 – CASTELUL de la HUNEDOARA

6.1 – Planul castelului

6.2 – Turnul „pictat” (stânga), turnul porții de vest (centru)

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

6.3 – Turnul „Nye boisia” (stânga), galeria suspendatǎ

6.4 – Turnul „Capistrano” (stânga) 6.5 – Poarta de est

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 7 – ORĂȘTIE

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 8 – Curtea nobiliară de la Râu de Mori

http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/newcronica2000/indici/planse/planse.htm

Anexa 9 – RĂCHITOVA

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 10 – MǍLǍEȘTI (Sǎlașu de Sus)

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 11 – SIBIȘEL

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 12 – SUBCETATE-HAȚEG

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

Holban Maria et alii, Călători străini despre Țările Române, vol. I, Ed. Științifică, București, 1968.

Holban Maria et alii, Călători străini despre Țările Române, vol. II, Ed. Științifică, București, 1970.

Documente privind istoria României, veacul XIII, C. Transilvania, vol. II (1251-1300), București, 1952.

II. LUCRĂRI GENERALE

1. Ceaușescu Ilie (coord), Barnea Ion, Boroneanț Vasile, Daicoviciu Hadrian, Diaconu Petre, Dogaru Mircea, Domăneanțu Catrinel, Harhoiu Radu, Iosipescu Sergiu, Marinescu Floricel, Nicolăescu-Plopșor Dardu, Popa Radu, Savu Al. Gh., Tucă Florian, Tudor Gheorghe, Vlădescu M. Cristian, Vulpe Alexandru, Vulpe Radu, Zahariade Mihail, Istoria militară a poporului român, vol. I, Ed. Militară, București, 1984.

2. Drăguț Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București, 1976.

3. Giurescu C. Constantin, Giurescu C. Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1975.

4. Luca Sabin Adrian, Arheologie și istorie (III). Descoperiri din județul Hunedoara, Ed. Economică, Sibiu, 2005.

5. Papacostea Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul Mongol, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

6. Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, 1971.

7. Pop Ioan-Aurel, Nägler Thomas (coord.), Istoria Transilvaniei, vol. I, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003.

8. Prodan David, Iobăgia în Transilvania în veacul al XVI-lea, vol. I, București, 1968.

9. Țiplic Ioan Marian, Contribuții la istoria spațiului românesc în perioada migrațiilor și Evul Mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Ed. Institutul European, Iași, 2005.

10. Țiplic Ioan Marian, Organizarea defensivă a Transilvaniei în Evul Mediu (secolele X-XIV), Ed. Militară, București, 2006.

11. Vătășianu Virgil, Istoria artei feudale în Țările Române, vol. I, București, 1959.

III. LUCRĂRI SPECIALE

1. Anghel Gheorghe, Castelul de la Hunedoara (noi puncte de vedere asupra fazelor de construcție), în Sargetia, XI-XII (1974-1975), Deva.

2. Anghel Gheorghe, Despre apariția primelor donjoane de piatră din Transilvania, în Apulum, XVIII, Alba Iulia, 1980.

3. Anghel Gheorghe, Considerații generale privind tipologia cetăților medievale din România din secolul al XIII-lea până la începutul secolului al XVI-lea, în Apulum, XIX, Alba Iulia, 1981.

4. Anghel Gheorghe, Despre evoluția sistemului de fortificații orășenești din Transilvania, în Apulum, XXI (1983), Alba Iulia.

5. Anghel Gheorghe, Fortificații medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1986.

6. Bogdan Alexandru, Contribuții arheologice la cunoașterea castelului Corvineștilor de la Hunedoara, în BMI, an XXXIX, nr. 2 (1970), București.

7. Căstăian Mihai, Cetatea medievală de la Cucuiș-Colnic, în BCSS, I, Alba Iulia, 1995.

8. Eskenasy Victor, Rusu Adrian Andrei, Cetatea Mălăești și cnezatul Sălașului (sec. XIV-XVII), în AIIA , XXV (1982), Cluj-Napoca.

9. Floca Octavian, Bassa Beniamin, Cetatea Deva, Ed. Meridiane, București, 1965.

10. Floca Octavian, Hunedoara. Ghid turistic al județului, Deva, 1969.

11. Holban Maria, Deposedări și judecăți în Hațeg în vremea Angevinilor, în Studii, V (1960).

12. Lazăr Ioachim, Castelul și domeniul Hunedoarei în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Sargetia, XI-XII (1974-1975), Deva.

13. Lazăr Ioachim, Castelul și domeniul Hunedoarei în epoca lui Matia Corvinul (1458-1490), în Sargetia, XXI-XXIV (1988-1991), Deva.

14. Mureșan Camil, Iancu de Hunedoara, Ed. Științifică, București, 1968.

15. Nägler Thomas, Beșliu Munteanu Petre, Repertoriul fortificațiilor medievale din piatră aflate în partea central sudică a Transilvaniei (secolele XIII-XVI), în In memoriam Radu Popa, Cluj-Napoca, 2003.

16. Pataki Iosif, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, București, 1973.

17. Pescaru Adriana, Căstăian Mihai, Herța Călin, Ardeu, com. Balșa, jud. Hunedoara. Punct: Cetățeaua , în CCA, campania 1999 (2000).

18. Pescaru Adriana, Bodò Cristina, Căstăian Mihai, Ferencz Iosif Vasile, Ardeu, com. Balșa, jud. Hunedoara. Punct: Cetățeaua , în CCA, campania 2001 (2002).

19. Pinter Karl Zeno, Țiplic Ioan Marian, Căstăian Mihai, Râu de Mori, com. Râu de Mori, jud. Hunedoara, Reședința nobiliară a Cândeștilor, în CCA, campania 1997 (1998).

20. Pinter Zeno Karl, Căstăian Mihai, Țuțuianu Costin Daniel, Cucuiș, com. Beriu, jud. Hunedoara. Punct: Colnic-Cetatea medievală, în CCA, campania 2001 (2002).

21. Popa Radu, O spadă medievală din valea Streiului și câteva considerații istorice legate de ea, în Sargetia, IX (1972), Deva.

22. Popa Radu, Cetățile din Țara Hațegului, în BMI, III, 1973.

23. Popa Radu, Observații privind zidurile cu mortar din cetățile dacice hunedorene, în Sargetia, XIII, Deva, 1977.

24. Popa Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Țara Hațegului, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

25. Roman Cristian Constantin, Diaconescu Dragoș, Țiplic Ioan Marian, Hunedoara, jud. Hunedoara. Punct: Castelul Corvinilor (Închisoarea Corvinilor), în CCA, campania 2003 (2004)

26. Rusu Adrian Andrei, Donjoane din Transilvania, în Acta MN, XVII, Cluj-Napoca, 1980.

27. Rusu Adrian Andrei, Documentele inedite privitoare la comitatul Hunedoara în secolul al XV-lea, în Sargetia, XV (1981), Deva.

28. Rusu Adrian Andrei, Cetatea Hațegului. Monografie istorică și arheologică, în Sargetia, XVI-XVII (1982-1983), Deva.

29. Rusu Adrian Andrei, Miscellanea Hatzegiana (informații și reinterpretări privitoare la istoria Țării Hațegului în Evul Mediu), I, în Sargetia, XX (1986-1987), Deva.

30. Rusu Adrian Andrei, Miscellanea Hatzegiana (informații și reinterpretări privitoare la istoria Țării Hațegului în Evul Mediu), II, în Acta MN, XXIV-XXV (1987-1988), Cluj-Napoca.

31. Rusu Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara și românii din vremea sa. Studii, Ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1999.

32. Rusu Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005.

33. Rusu Adrian Andrei, Burnichioiu Ileana, Monumente medievale din Țara Hațegului, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2008.

34. Tatu Hristache, Popa Octavian, Kalmar Zoia, Contribuții la repertoriul arheologic al Țării Hațegului (județul Hunedoara), în Sargetia, XXI-XXIV (1988-1991), Deva.

35. Tănăsescu Constantin, Din trecutul municipiului Deva. De la prima atestare documentară până în secolul al XVI-lea, în Sargetia, XX, Deva, 1987.

36. Țiplic Ioan Marian, Repere ale reprezentării familiei Cândea de Râu de Mori în viața politică a Transilvaniei-sec. XIV-XVI, în Apululm, XXXVI (1999), Alba Iulia.

37. Velescu Ovidiu, Cetăți țărănești din Transilvania, Ed. Meridiane, București, 1964.

38. www.varak.hu

39. www.archweb.cimec.ro

IV. LUCRĂRI METODICE

1. *** Curriculum național pentru învățământul obligatoriu. Cadru de referință, Consiliul Național pentru Curriculum-M.E.N., Buc., 1998.

2. *** Curriculum național, Programe școlare, 5, Arie curriculară Om și societate, București , 2001.

3. *** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de Istorie, clasele a IV-a –a VIII-a, București, 2001.

4. *** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor școlare din aria curriculară Om și societate, Învățământ liceal, Coordonator Consiliul Național pentru Curriculum, 2002.

5. Felezeu, Călin, Metodica predării istoriei, Cluj, 1998.

6. Low-Beer, Ann, Consiliul Europei și istoria în școală, în „Predarea istoriei secolului XX” (selecție și traducere Mihai Manea).

7. Păun Ștefan, Didactica Istoriei, Ed, Corint, București, 2007.

8. Tănasă, Gheorghe, Metodica învățării-predării istoriei în școală, Ed. Spiru Haret, Iași, 1998.

9. Ulrich,C., Managementul clasei – Învățare prin cooperare, Buc., 2000.

Anexa 1 – ARDEU

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 2 – CUCUIȘ

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 3 – CETATEA DE COLȚ (Suseni)

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 4 – CRIVADIA

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 5 – CETATEA DEVA

5.1 – Planul cetǎții

5.2 – Latura de sud a cetǎții

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

5.3 – Latura de vest a cetǎții

5.4 – Palatul de pe latura sudicǎ

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 6 – CASTELUL de la HUNEDOARA

6.1 – Planul castelului

6.2 – Turnul „pictat” (stânga), turnul porții de vest (centru)

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

6.3 – Turnul „Nye boisia” (stânga), galeria suspendatǎ

6.4 – Turnul „Capistrano” (stânga) 6.5 – Poarta de est

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 7 – ORĂȘTIE

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 8 – Curtea nobiliară de la Râu de Mori

http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/newcronica2000/indici/planse/planse.htm

Anexa 9 – RĂCHITOVA

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 10 – MǍLǍEȘTI (Sǎlașu de Sus)

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 11 – SIBIȘEL

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php

Anexa 12 – SUBCETATE-HAȚEG

http://jupiter.elte.hu/terkep+lista2.php