Formarea Nato Si Rezolutia Vandenberg

În contextul noii ordini internaționale, create după finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial și a vidului de securitate resimțit de toate națiunile foste combatante, se punea problema creării unei alianțe defensive, care să contracareze pericolul reprezentat în principal de expansiunea comunismului pe continentul european.

Între anii 1947-1948, o serie de evenimente au făcut ca statele Europei de Vest să devină din ce în ce mai conștiente de problemele ce țin de securitatea națională și SUA să fie din ce în ce mai implicată în afacerile europene. Continuarea războiului civil în Grecia, împreună cu tensiunile din Turcia, au făcut ca președintele american Harry S. Truman să afirme că SUA vor oferi ajutor economic și militar acestor două state, la fel și celorlalte națiuni ce se luptau împotriva încercării de a fi subjugate comunismului. Printr-o acțiune sovietică, la granițele Germaniei, în Cehoslovacia s-a creat un guvern comunist ce a preluat puterea, Zorin, omul Moscovei forțând demisia lui Benes. Atenția era focusată, de asemenea, pe alegerile din Italia unde, partidul comunist începea să aibă din ce în ce mai mulți adepți, însă o includere a Italiei într-o alianță nemulțumea Turcia și Grecia, a căror poziție strategică era chiar mai importantă. Mai mult decât atât, evenimentele din Germania produceau și ele suficiente griji. Ocuparea și guvernarea Germaniei după război, a fost mult timp disputată, iar la mijlocul anului 1948, conducătorul Uniunii Sovietice a decis să testeze cumva capacitatea vesticilor, prin implementarea unei blocade asupra Berlinului, care, la acea vreme, se afla sub ocupație comună americană, britanică și franceză, toate înconjurate de controlul sovietic asupra Germaniei de Est. Această criză a Berlinului a adus SUA și Uniunea Sovietică în preajma unui conflict deschis, deși construirea unui pod aerian pentru aprovizionarea orașului pe toată durata blocadei a prevenit începerea unei confruntări. Aceste evenimente i-au făcut pe oficialii americani să se îngrijoreze de faptul că exista posibilitatea ca statele Europei Vestice să-și rezolve problemele de securitate printr-o negociere cu sovieticii. Pentru a evita un asemenea demers, administrația Truman a început să ia în considerare posibilitatea formării unei alianțe Europo-Americane care ar permite SUA să asigure securitatea vestului Europei.

Statele din vestul Europei erau astfel dispuse să ia în considerare o soluție de securitate colectivă. Ca răspus în fața tensiunilor și grijilor crescute, reprezentanții câtorva state din vestul Europei s-au pus de acord pentru crearea unei alianțe militare. Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat în Martie 1958, Tratatul de la Bruxelles. Acest tratat menționa principiul apărării colective, menționând că în cazul în care una din aceste națiuni era atacată, celelalte erau obligate să ofere ajutor pentru apărarea statului în cauză, garanțiile de securitate fiind foarte puternice. În același timp, administrația Truman a început să meargă din ce în ce mai clar în direcția unei implicări a SUA într-o alianță pe timp de pace, a crescut bugetul militar și a cerut Congresului Republican, cunoscut ca fiind unul izolaționist, să reconsidere o alianță militară cu Europa. În mai 1948, Senatorul Republican Arthur H. Vandenberg a propus o rezoluție ce sugera faptul că Președintele dorește un tratat de securitate colectivă cu Europa de Vest, care să se supună Chartei ONU, dar care să existe în afara Consiliului de Securitate, unde Uniunea Sovietică deținea dreptul de veto. Rezoluția Vandenberg (US Senate Resolution 239) propunea ca legislația americană să permită voinței națiunii americane să se asocieze în angajamente regionale și colective pentru apărarea securității națioonale. Rezoluția a fost adoptată de Senat cu 64 voturi, marcând o revoluție în politica externă americană. Negocierile pentru semnarea unui Tratat Nord-Atlantic debutând astfel.

În ciuda acceptului general dat asupra conceptului din spatele tratatului, au fost necesare câteva luni de zile pentru stabilirea termenilor exacți. Obiectivul clar al alianței rămâne o temă recurentă, opinia pe care o împărtășesc majoritatea specialiștilor fiind aceea că NATO era concepută pentru a proteja Occidentul contra unei potențiale amenințări a estului. Congresul american a îmbrățișat ideea formării unei alianțe internaționale, dar rămânea indecis în ceea ce privea valorea acestuia. Negocierile au mers în sensul găsirii unui limbaj comun, care să reasigure statele europene, dar să nu oblige SUA să acționeze într-un mod care ar contraveni propriei legislații. În plus, contributorii europeni la securitatea colectivă ar fi primit ajutor miltiar la scară largă din partea SUA pentru a ajuta la reconstruirea capabilităților de apărare. O a treia problemă era aceea a scopului. Semnatarii Tratatului de la Bruxelles preferau ca aderarea în alianță să fie restricționată la membrii tratatului, plus SUA. Negociatorii americani simțeau că ar fi mult mai mult de câștigat dacă noul tratat ar include statele Nord Atlantice – Canada, Islanda, Danemarca, Norvegia, Irlanda și Portugalia. Împreună, aceste state ar fi acoperit un teritoriu ce forma un pod între punctele strategice ale Oceanului Atlantic, fapt ce ar fi facilitat o acțiune militară, în cazul în care aceasta devenea necesară. Totuși, poziția Denamercei și a Norvegiei în legătură cu tratatul era nesigură. Separatul Pact Scandinav pe care se angajaseră să-l negocieze a eșuat, datorită politicii de deplină neutralitate a Suediei, care nu împărtășea insistențele Norvegiei ca orice asociere defensivă scandinavă să coopereze cu țările vestice. Pe 5 februarie, minstrul de externe al Norvegiei primea o invitație din partea Uniunii Sovietice, de a adera la un pact de non-agresiune, însă el a respins oferta rusească, decizând pe 3 Martie să adere la alianța Nord-Atlantică. Totodată și cazul Portugaliei era unul dificil, alianța fiind una ce se erija prin caracterul său democratic, iar acest stat era unul cu un regim totalitar, însă importanța sa consta în baza militară strategică aflată în Insulele Azore.

Rezultatul acestor negocieri extensive, a fost semnarea Tratatului Atlanticului de Nord la Washington, pe 4 aprilie 1949. În acest tratat, SUA, Canada, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia și Marea Britanie s-a pus de acord să considere un atac contra unuia dintre semnatari, ca fiind un atac contra tuturor, împreună cu consultări privind amenințările și problemele de apărare. Acest aranjament de apărare colectivă aplicat doar formal atacurilor semnatarilor ce se aflau în Europa sau America de Nord, nu implica conflictele în teritoriile coloniale. Tratatul a fost ratificat de parlamentele naționale ale membrilor în uemătoarele 5 luni. După semnarea tratatului, unele state semnatare au făcut apel la SUA pentru ajutorul militar. Mai târziu, în 1949, președintele Truman a propus un program de asistență militară, iar Programul de Asistență Defensivă Mutuală a trecut votului Congresului American în Octombrie, propunând un buget de 1.4 miliarde dolari cu scopul construirii apărării Europei Vestice. Pașii următori au fost dezvoltarea instituțională a alianței, consolidarea și extinderea alianței.

Totuși, decizia de a implica SUA într-un astfel de angajament a fost mult discutată la acel moment. O dezbatere acidă a avut loc în administrația Truman, privind forma unei asocieri americane cu Europa de Vest. George Kennan și Consilierul Departamentului de Stat, Charles Bohlen, care nu a participat la conversațiile ce au avut loc la Pentagon cu privire la crearea alianței, au afirmat că mai bine decât să se angajeze într-o alianță formală, SUA ar trebui să dea Europei o garanție unilaterală care să ia forma unei declarații prezidențiale similare Doctrinei Monroe. Aceasta, afirma Kennan, ar fi oferit SUA maximul capacității de libertate în a-și determina implicarea în securitatea europeană, evitând criticile potrivit cărora SUA s-ar lega singură de o alianță permanentă. Kennan recomanda ca discuțiile staff-ului militar să permită europenilor să știe exact ce curs de acțiune vor lua SUA în cazul unei agresiuni sovietice. Pe de altă parte, secretarul apărării Robert Lovett și directorul comitetului de afaceri europene, John Hickerson considerau că, pentru a fi eficientă, asocierea cu Europa ar trebui să fie definită printr-un tratat de alianță care să conțință obligațiile specifice reciproce Un tratat era necesar, spuneau ei, nu doar pentru că Franța cerea o garanție precisă, formală din partea SUA, dar și pentru că Congresul ar insista asupra deținerii capacității de a aproba sau nu orice angajament militar față de Europa, chiar și unul rezultând dintr-o declarație prezidențială.

Pe 11 aprilie, Senatorul Vandenberg îi spunea lui Lovett că o încercare de a obține două treimi de voturi afirmative în Congres, asupra unui pact ce implica garanțiile militare imaginate de Departamentul de Stat, era destinată eșecului. Senatul, spunea el, s-ar opune evident oricărui tratat care ar obliga SUA să meargă automat la război. În locul preluării obligațiilor precise și formale ale Tratatului de la Bruxelles, Vandenberg a sugerat că Senatul ar fi mai degrabă dispus să accepte un aranjament european modelat după modelul Pactului de la Rio. Șefii Statului Major Combinat erau și ei deranjați de ideea unui angajament mlitar de securitate față de Europa Vestică. Ei considerau că SUA nu dispun nici de trupele sau suportul material necesar pentru a purta un război terestru în Europa. Strategia ameericană se baza pe bombardamentul aerian strategic. Astfel, Congresul a respins de asemenea un ajutor militar extensiv penru a ajuta la reînarmarea Vestului.

Cu toate acestea, pe 13 aprilie Consiliul Național de Securitate (stabilit în 1947 pentru coordonarea activitățiilor Departamentului de Stat cu noile create Departamente de Apărare și Agenția Centrală de Informații) a acceptat o directivă, NSC 9, care recomanda ca SUA să participe într-un sistem Nord-Atlantic defensiv, așa cum specifica în raportul Pentagonului, dar să nu participe în Uniunea Europei Occidentale. Totuși, în timp ce americanii refuzau participarea la pactul de la Bruxelles, britanicii au luat decizia de a propune americanilor să participe la o alianță Nord-Atlantică, care, în estimările lor, ar fi servit efectiv la legarea SUA de apărarea Europei Vestice.

Cu acceptul lui Marshall și al lui John Foster Dulles, Lovett și Vandenberg au propus o strategie menită să elimine orice opoziție a Congresului sau a Pentagonului la angajamentul militar față de securitatea Europei de Vest. Vandenberg a introdus în Senat o rezoluție ce stipula că SUA ar trebui să se asocieze, „printr-un proces constituțional, în aranjamente regionale sau colective care să fie bazate pe ajutorul singular și mutual, în cazul în care există pericole la adresa securitații naționale”. Ca efect, participarea americană într-un aranjament de apărare colectivă nu va obliga SUA să înceapă un război, automat, fără acceptul Congresului. Conceptele de auto-ajutorare și ajutor mutual erau concepute pentru a reasigura senatorii reticenți că întreaga povară a apărării Vestului Europei nu va cădea pe SUA. După ce Senatul ar fi trecut rezoluția, Departamentul de Stat ar fi aranjat ca statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să ceară SUA să se consulte împreună pe probleme de apărare. Astfel, președintele ar fi anunțat că SUA sunt pregătite pentru acest lucru, în baza condițiilor stabilite de Rezoluția Vandenberg.

În data de 11 mai Vandenberg a introdus rezoluția sa în Comitetul de Relații Externe al Senatului Peste 8 zile comitetul l-a trecut cu unanimitate. În data de 11 Iunie 1949, întregul Senat a trecut rezoluția printr-un vot de 6 la 4, autorizând tabăra executivă să creeze o legătură militară americano-europeană. Surprinzătoare a fost lipsa de dezbateri care precedau acest pas înainte, schimbând politica americană de la tradiția de mai bine de un secol a izolaționismului. Limbajul Rezoluției Vandenberg era unul general – poate chiar puțin vag – și era imposibil să știi exact ce avuseseră arhitecții ei în minte”. Fără dar și poate, senatorii au fost influențați de asigurările lui Vandenberg, potrivit cărora rezoluția era făcută să evite orice angajament nelimitat și să ceară reciprocitatea ajutorului. Cu toate acestea, deși Reoluția Vandenberg a fost văzută ca fiind un angajament vag față de o alianță cu Europa de Vest, ea a fost pilonul creării alianței Nord-Atlantice.

Nu este surprinzător că statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au reacționat favorabil la rezoluția Vandenberg. NATO a avut ca scop aducerea stabilității și promovarea democrației între membri, dar și asigurarea securitățiii colective. Dacă în timpul Războiului Rece nu s-a petrecut o confruntare directă între cele două blocuri, cel puțin o parte din merit îi revine tocmai acestei alianțe, cu ajutorul căreia SUA și aliații săi, au reușit să descurajeze Uniunea Sovietică.

BIBLIOGRAFIE

SURSE PRIMARE:

Arhivele NATO http://www.nato.int/archives/1st5years/chapters/1.htm

Dezbaterea din Congresul SUA privind Rezoluția Vandenberg, The Forum, Ianuarie 1949, pp. 46-64 ( http://www.unz.org/Pub/Forum-1949jan-00046 )

( http://1997-2001.state.gov/www/regions/eur/nato/vandenberg.html )

Rezoluția Vandenberg, U.S Senate Resolution 239, 80th Congress, 2nd Session (http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17054.htm?selectedLocale=en)

Tratatul de la Washington, 4 Aprilie 1949

SURSE SECUNDARE

KAPLAN, Lawrence S., NATO: 1948: The Birth of the Transatlantic Alliance, Rowman & Littlefield, SUA

KENNAN, George F. Memoirs, 1925-1950, I, 07.Daryl J. Hudson, „Vandenbeg Reconsidered: Senate Resolution 239 and American Foreign Policy”, Diplomatic History „

MISCAMBLE, Wilson D. , George F. Kennan and the Making of AMerican Foreign Policy, 1947-1950, Princeton Univerisity Press, SUA, 1992,

METS, D. R., Alliance for Peace, Julian Messuer, New York, 1981

OSGOOD, R. E., „NATO: The Entangling Alliance”, Midwest Journal of Political Science, Vol. 4, iunie 1962

POWASKI, Ronald E., „Toward an Entangling Alliance: American Isolationsim, Internatinalism, and Europe, 1901-1960”, Contributions to the Study of World History, Greenwod Publishing Gropup, SUA, 1991

USCOI, Nicolae, „Crearea NATO – act de importanță istorică pentru securitatea nord-atlantică” http://www.actrus.ro/reviste/1_2004/Crearea%20NATO.pdf

TRIFUNOVSKA , Snežana, North Atlantic Treaty Organization, Kluwer Law International, 2010

SURSE WEB

Website-ul oficial al Departamentului de Stat al SUA – (https://history.state.gov/milestones/1945-1952/nato

Website-ul oficial al NATO: http://nato.int