Extinderea Culturii Nihiliste In Societatea Romaneasca de la Inceputul Secolului Xxi
Extinderea culturii nihiliste în societatea românească
de la începutul secolului XXI
CUPRINS
INTRODUCERE
CULTURA NIHILISTĂ – IDEOLOGIE ÎN EXTINDERE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
De la nihilism la cultura nihilistă:
Scurte repere despre nihilism
Delimitarea nihilismului actual de alte forme de nihilism manifestate de-a lungul istoriei
Explicarea sintagmei cultură nihilistă
Relativizarea – principalul factor în declanșarea crizei valorilor
Banii, plăcerea și puterea – realități impuse de societatea de consum
Relația nihilism-consumism-globalizare
MASS-MEDIA – REALITATEA PRIN CARE CULTURA NIHILISTĂ S-A PROPAGAT LA NIVEL GLOBAL
Televizorul – mediul prin care se edifică sinele și identitatea „omului nou” în spiritul culturii nihiliste
Efectele nihilismului promovat mediatic asupra facultăților sufletești ale omului
Televiziunea – pedagogul ideologiilor anti-creștine
Biserica Ortodoxă Română în contextul nihilismului promovat mediatic
MUTAȚIILE PRODUSE DE EXTINDEREA CULTURII NIHILISTE ÎN CADRUL SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI
Impactul nihilismului asupra instituției familiei
Impactul nihilismului asupra sistemului de învățământ
Debusolarea societății – rezultat al aderării la „valorile” nihiliste
Asumarea și mărturisirea ethosului eclesial ca soluție salvatoare în fața extinderii nihilismului contemporan
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Am început redactarea acestei lucrări în anul în care Biserica Ortodoxă Română l-a omagiat pe Sfântul Domnitor creștin Constantin Brâncoveanu. Deși nu am reușit să finalizăm în același an, totuși am ținut să precizăm acest important eveniment pentru că acesta este un an de cotitură. Acesta este momentul în care prin evocarea exemplul domnitorului muntean am redescoperit ce înseamnă o atitudine demnă de urmat în mărturisirea credinței noastre creștine ca tezaur spiritual de o valoare inestimabilă.
Contextul în care trăim este generat de revoluția din decembrie 1989. Această revoluție sângereasă a adus după sine nu numai schimbarea regimului politic și o schimbare de paradigmă în ceea ce privește valorile din societate. Unul dintre motivele pentru care am ales această temă este acela că m-a intrigat foarte tare faptul că de la un timp valorile perene ale poporului nostru și la care ținea cu prețul vieții au fost uitate dintr-o dată fără a-și mai aduce aminte de ele nici măcar fragmentar. Acest lucru este trist și îngrijorător. De aceea am încercat să identificăm factori care întrețin această stare, dar și cauze care au provocat această stare.
O altă motivație pentru care am ales tema de față este aceea că intrând în contact în ultimul timp cu mai multe studii și articole care vorbeau despre influența nefastă a ideologiei nihiliste, mi-am dorit să aflu mai multe despre ce este nihilismul în esență. Termenul „nihilism” a suferit o mutație în ceea ce privește lucrurile pe care le definește. Nihilismul a început ca un curent filosofic care nega transcendența (afirma că nu mai există altă realitate dincolo de ceea ce se vede cu ochiul fizic). Astăzi absența unei realități transcendente este acceptată de la sine de cei mai mulți oameni. Mulți nici nu-și mai pun problema existenței lui Dumnezeu crezând că totul se desfășoară în cadrul universului văzut (fizic). Modul în care nihilismul atacă astăzi nu mai vizează lumea ideilor, ci vizează viața însăși.
Lucrarea „Extinderea culturii nihiliste în societatea românească de la începutul secolului XXI” întocmită în cadrul examenului de finalizare a studiilor masterale reprezintă, în primul rând, o prezentare a unei stări care este prezentă în societatea contemporană și care se extinde cu repeziciune asupra noastră a tuturor și care ne afectează pe toți indiferent de statutul pe care îl avem sau locul pe care îl ocupăm în această societate.
În lucrarea de față nu avem pretenția de a epuiza toată problematica nihilismul, căci nu e posibil nici dacă am dori, ci doar să tragem semnalele de alarmă care se cuvin că dacă se merge în direcția aceasta nu se va ajunge decât la un rezultat foarte dezastruos. Societatea inspiră o teamă exagerată cu privire la moarte și tot această societate este cea care, în loc să găsească o soluție „recuperatoare” și „salvatoare”, propagă la nivel macro o cultură a nimicului (a insignifiantului), a lucrurilor efemere care astăzi sunt iar mâine nu mai sunt, a lucrurilor cu o durată de viață extrem de limitată și care mai devreme sau mai târziu sunt sortite morții.
În lucrarea de față, vom aborda „nihilismul” din perspectivă existențială (nu existențialistă). Perspectiva existențială se referă la faptul că aparține vieții. Această perspectivă ne ajută să observăm care sunt avantajele (dacă sunt) și dezavantajele nihilismului în trăirea actului de viață.
Am încercat ca lucrarea de față să fie străbătută de un fir roșu, adică părțile cele trei părți principale să aibă legătură unele cu altele. Acest punct de legătură este nihilismul. Pe măsura parcurgerii celor trei capitole observăm că cercetarea a fost gândită ca pornind de la general și mergând spre particular.
Primul capitol al lucrării, intitulat: „Nihilismul – ideologie în extindere la începutul secolului XXI” face o scurtă trecere în revistă a etapelor prin care a trecut nihulismul de la origine până la stadiul în care a ajuns la începutul secolului XXI. De aceea, pentru început am prezentat o scurtă evoluție a nihilismului din punctul în care a pornit ca doctrină filozofică și până în punctul în care el a devenit o adevărată cultură cu care ne întâlnim în doate domeniile de activitate umană. Adoptarea principiilor nihiliste care resping în totalitate valorile absolute a dus la o relativizare absolută. Această relativizare constituie principalul factor în declanșarea unei crize generale a valorilor. În ultima parte a primului capitol vom constata că relativizarea este doar un pretext și doar o fază intermediară pentru împlinirea scopului nihilist. De fapt, nihlismul nu dorește decât să distrugă în totalitate societățile tradiționale și valorile acestora, propunând în schimb societatea consumistă cu „valorile” ei fundamentale (se prezintă a fi absolute): banii, plăcerea și puterea. În această societate nihilismul se poate manifesta liber și se poate impune.
CULTURA NIHILISTĂ – IDEOLOGIE ÎN EXTINDERE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
De la nihilism la cultura nihilistă:
Oricine își propune să abordeze o temă referitoare la nihilism trebuie să fie conștient de la bun început că nu va putea să epuizeze subiectul oricât s-ar strădui, deoarece problematica nihilismului este extrem de vastă. Tema lucrării de față nu o reprezintă nihilismul în sine, ci cultura nihilistă. De aceea primul subcapitol al lucrării de față este dedicat parcurgii a trei secțiuni succesive menite să ne ajute să înțelegem măcar în linii mari care a fost traseul parcurs de nihilism până în momentul de față în care specialiștii nu mai vorbesc simplu despre nihilism, ci despre o adevărată cultură nihilistă.
Scurte repere despre nihilism
După cum am atras atenția mai sus, problematica nihilismului este extrem de vastă. Prin urmare, prima secțiune a acestui subcapitol nu va fi o abordare exaustivă a nihilismului, ci o încercare de surprindere a celor mai importante caracteristici ale acestuia. Chiar dacă în lucrarea de față nu tratăm nihilismul în general pentru înțelege cum a luat naștere cultura nihilistă este absolut necesar să creionăm pentru început câteva aspecte generale ale nihilismului – ca punct de plecare în formarea culturii nihiliste.
De altfel, la o întrebare ca aceasta: Ce este nihilismul? este foarte greu să formulăm un răspuns atotcuprinzător, deoarece nihilismul s-a manifestat diferit în funcție de spațiul în care a activat și de timpul în care s-a manifestat, dar și pentru că această denumire este atribuită uneori și unor ideologii în spatele cărora s-a manifestat de-a lungul timpului. Apoi, dificultatea de a defini acest termen în totalitate rezultă și din faptul că nu se poate vorbi despre un nihilism pur care să se fi manifestat într-o anumită perioadă a istoriei.
Odată încolțită, sămânța nihilismului s-a manifestat de-a lungul istoriei reușind să aducă de la an la an tot mai multe roade. „Cauza acestui fenomen cultural sau proces istoric este îndepărtarea omului de Dumnezeu până la a nu-I mai recunoaște Creatorului dreptul, puterea sau eficiența intervenției Sale în istorie, sau până la a contesta nu numai prezența, ci și existența dumnezeirii și a unei lumi spirituale. Acest proces sau nihilismul însuși a debutat în perioada Evului Mediu apusean, s-a hrănit din energiile Renașterii și ale Iluminismului, a ajuns ca o primă maturitate în perioada Romantismului, a darwinismului, a freudismului, pentru a se desăvârși (ca formulă culturală sau în consecințele sale ultime) în nazism, în comunism ateist, în revirimentul practicilor orientale și în mișcările sataniste care au invadat lumea modernă”. Prin urmare, sămânța nihilismului a încolțit în momentul în care omul a decis să se îndepărteze în mod voit de Dumnezeu. Pe măsură ce distanța dintre om și Dumnezeu a crescut, omul începe să nege puterea și eficiența lui Dumnezeu de a interveni în creația Sa. În final, omul nu mai contestă doar prezența lui Dumnezeu în creație, ci însăși existența sa și a lumii spirituale. Pe parcursul acestui demers, omul sărăcește treptat pe măsură ce se adâncește în această direcție de respingere a darurilor pe care le-a primit de la Dumnezeu între care se numără însuși darul vieții.
Din punct de vedere etimologic, filosofic, dar și istoric, Christos Yannaras face nihilismului următoarea prezentare: termenul nihilism este o „adaptare a termenului latinesc internațional nihilismus (din lat. nihil = nimic) care înseamnă reducere la nimic, la neant. Ca termen filosofic desemnează acea teorie sau atitudine care contestă orice reală (nerelațională sau netrecătoare) substanță a celor ce există, prin urmare și caracterul real al cunoașterii (existența adevărului) sau al valorilor etice. Cercetătorii occidentali consideră că la originea nihilismului se află sofistul GORGIAS. Termenul nihilism este folosit pentru prima dată de F.-H. Jacobi (Sendschreiben an Fichte, 1799) și dobândește o mai largă răspândire prin romanul lui TURGHENIEV, Părinți și copii, 1862. Dar, în domeniul filosofiei, nihilismul este introdus mai ales de Nietzsche. În cartea sa Der Wille zur Macht. Versuch euner Umwertung aller Werte, 1887, el analizează «nihilismul european» ca inevitabilă consecință a axiologiei convenționale consacrate de raționalismul metafizicii occidentale: «Ce înseamnă nihilism?» Că valorile cele mai înalte s-au devalorizat. Lipsește scopul, lipsește răspunsul la întrebarea la ce bun?”
Valorile cele mai înalte care existau până la apariția nihilismului erau valori absolute și veșnice care făceau trimitere către un Adevăr absolut. Dimpotrivă, nihilismul reprezintă credința că nu există un Adevăr absolut, că tot adevărul este relativ și este considerat de părintele Serafim Rose filosofia de bază a secolului al XX-lea. Nihilismul „a devenit atât de răspândit și de omniprezent în vremurile noastre, a pătruns atât de adânc și complet în mințile și inimile tuturor oamenilor din ziua de azi, încât nu mai există nici un «front» pe care să poată fi combătut”. Miezul acestei filozofii, spunea el, „a fost exprimat foarte limpede de către Nietzsche și de către un personaj al lui Dostoievski, în cuvintele: «Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu și totul este posibil»”.
În ceea ce-l privește pe Nietzsche, „proclamarea «morții lui Dumnezeu» este recunoscută drept o constatare profetică. Constatarea unui eveniment care se întâmplase și care nu era decât împlinirea unui proces evolutiv îndelungat din istoria metafizicii europene.
Spusa lui Nietzsche constituie așadar nu expresia convingerilor unui ateu, ci dovada clarviziunii unui adevărat profet. Sintagma «Dumnezeu a murit» marchează faptul că Dumnezeul creștin, Dumnezeul metafizicii occidentale, nu mai este altcevcare existau până la apariția nihilismului erau valori absolute și veșnice care făceau trimitere către un Adevăr absolut. Dimpotrivă, nihilismul reprezintă credința că nu există un Adevăr absolut, că tot adevărul este relativ și este considerat de părintele Serafim Rose filosofia de bază a secolului al XX-lea. Nihilismul „a devenit atât de răspândit și de omniprezent în vremurile noastre, a pătruns atât de adânc și complet în mințile și inimile tuturor oamenilor din ziua de azi, încât nu mai există nici un «front» pe care să poată fi combătut”. Miezul acestei filozofii, spunea el, „a fost exprimat foarte limpede de către Nietzsche și de către un personaj al lui Dostoievski, în cuvintele: «Dumnezeu a murit, deci omul devine Dumnezeu și totul este posibil»”.
În ceea ce-l privește pe Nietzsche, „proclamarea «morții lui Dumnezeu» este recunoscută drept o constatare profetică. Constatarea unui eveniment care se întâmplase și care nu era decât împlinirea unui proces evolutiv îndelungat din istoria metafizicii europene.
Spusa lui Nietzsche constituie așadar nu expresia convingerilor unui ateu, ci dovada clarviziunii unui adevărat profet. Sintagma «Dumnezeu a murit» marchează faptul că Dumnezeul creștin, Dumnezeul metafizicii occidentale, nu mai este altceva decât o plăsmuire moartă a minții, «doar o idee», o noțiune abstractă. În cel mai bun caz, el reprezintă o «valoare» condițională idolatrizată. În realitate, Dumnezeu nu mai este implicat în modelarea vieții omului european, nu El este acela care să dea sens existenței omului, lumii ori istoriei. Locul ce revenea lui Dumnezeu a rămas, în Occident, gol; Dumnezeu este o absență”.
Nu-l putem acuza pe Nietzsche de «uciderea lui Dumnezeu», deoarece el nu a fost un contestatar fățiș la adresa lui Dumnezeu. După cum afirmă și Ioan Petru Culianu: „nihilismul nietzschean se înfățișa, în intenția celui care l-a gândit, ca un instrument destinat să anihileze altă formă de nihilism. Acest echivoc al termenului de «nihilism», aplicabil în contexte diferite cu semnificații diferite, este implicat în esența acestui puternic instrument cultural”.
Nietzsche doar constată că Dumnezeu nu mai este implicat în viața omului european, nu pentru că s-ar fi retras în transcendent și ar fi lăsat lumea să se conducă după modelul deist, ci pentru că în încercarea omului de a alcătui un sistem metafizic care să justifice toate din punct de vedere rațional s-a produs o reducere a lui Dumnezeu la o simplă ideie (concept). Dumnezeu însă nu este idee și nici concept. „Adevărul nu poate fi redus la o adecvare a realității la intelect, ci presupune evenimentul de viață împărtășit în taina comuniunii. Nu este vorba de un Adevăr trăit doar la nivel emoțional-psihologic, ci de Adevărul împărtășit, în ontologia comuniunii de viață a Bisericii”. Deoarece raportarea la Dumnezeu se face doar prin intermediul rațiunii, s-a pierdut legătura vie și personală cu Acesta.
Golul produs de absența lui Dumnezeu nu reprezintă faptul că Dumnezeu a dispărut și prin dispariția Sa ar fi apărut acest gol, ci exprimă faptul că în încercarea omului de a alcătui un sistem prin care voia să explice totul, a pierdut din vedere modul firesc de raportare la Dumnezeu. Dumnezeu este deasupra oricărui sistem. El este incomprehensibil și nu poate fi cuprins în niciun sistem. La fel și existența lui Dumnezeu nu este validată nici de cele mai sofisticate argumente raționale, ci este sesizabilă la nivelul întâlnirii directe care este posibilă doar între persoane, nu între idei sau concepte.
De asemenea, apariția nihilismului nu-i poate fi atribuită lui Nietzsche, deoarece prin complexitatea lui nihilismul nu poate fi opera unei singure persoane. Acest lucru îl suține și Martin Heidegger, care afirmă că: „Nihilismul este o mișcare istorială, și nu părerea sau doctrina unei persoane sau a alteia. Nihilismul mișcă istoria în felul unui proces fundamental abia recunoscut în destinul popoarelor occidentale. Nihilismul nu este, așadar, un fenomen istoric printre altele sau un curent spiritual care, în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfățișa alături de alte curente spirituale, cum ar fi creștinismul, umanismul ori iluminismul. Nihilismul, gândit în esența lui, este mai curând mișcarea fundamentală a istoriei Occidentului. (…) Nihilismul este mișcarea universală a popoarelor pământului înghițite în sfera de putere a timpurilor moderne. (…) Ceea ce mai înainte condiționa și determina, sub modul finalității și al măsurilor lucrurilor, esența omului (credința în Dumnezeu, în lumea de dincolo, într-o lege spirituală), și-a pierdut (în conștiința acestei culturi) puterea absolută și imediată de eficiență, această putere pretutindeni infailibilă și eficientă”.
În încercarea noastră de pătrundere a tainelor acestui fenomen extrem de complex, vom apela și la definiția pe care o primește în Dicționarul explicativ al limbii române: „Nihilismul este o atitudine, tendință, concepție sau manifestare care neagă rânduielile, instituțiile, morala, tradițiile culturale existente într-o societate dată, fără să le opună, în schimb, altele superioare; atitudine de negare absolută”. Din această definiție rezultă că nihilismul nu apare de la sine, ci numai după ce există ceva pe care să-l nege, să-l conteste. Fără existența obiectului de negat nu ar avea cum să se facă vizibil sub nicio formă, pentru că nu se poate nega ceva care nu există.
Din păcate, dacă mergem pe firul logic al acestui proces, înțelegem că această atitudine de negare nu are limită și va înceta până nu se epuizează prin negare tot ceea ce există. Din această cauză, Ioan Petru Culianu împreună cu toți care au cercetat cu atenție acest fenomen afirmă destul de dureros că „nihilismul reprezintă destinul Occidentului și al popoarelor care pătrund în sfera lui de influență, prin urmare destinul umanității în totalitatea ei”.
Din momentul în care a început să se manifeste în societate și până astăzi, nihilismul a trecut prin mai multe etape și s-a prezentat sub diferite forme. Spre exemplu, spunea Ioan Petru Culianu, „existențialismul este una dintre formele cele mai tipice ale nihilismului modern, care este antimetafizic, în timp ce gnosticismul este campionul transcendenței în istoria ideilor din Occident. Era necesar ca unul să fie inversul celuilalt”. În continuare vom prezenta pe scurt etapele semnificative ale evoluției nihilismului.
Delimitarea nihilismului actual de alte forme de nihilism manifestate de-a lungul istoriei
Pentru a putea face o distincție între nihilismul actual de alte forme de nihilism manifestate de-a lungul istoriei vom face o scurtă trecere în revistă a celor mai importante etape ale dezvoltării dialecticii nihiliste. În prezentarea acestor etape ale evoluției nihilismului, vom prelua împărțirea părintelui Serafim Rose care reduce la patru etapele evoluției nihilismului în societate. Cele patru etape sunt: liberalismul, realismul, vitalismul și nihilismul distrugerii.
LIBERALISMUL constituie prima etapă în evoluția dialecticii nihiliste. Fiind într-un stadiu incipient, acesta nu constituie „un nihilism fățiș; el este, mai curând, un nihilism pasiv sau, și mai bine spus, pământul neutru din care au crescut etapele mai avansate ale nihilismului”, deoarece „apărarea incompetentă, de către liberalism, a unei moșteniri în care nu a crezut niciodată deplin a fost una dintre cele mai puternice cauze ale nihilismului fățiș”.
Nu putem vorbi despre o dușmănie deschisă și nici de nepăsare intenționată, dar acum este momentul în care apare o atitudine duplicitară, deoarece chiar dacă nu neagă adevărul, totuși acesta nu mai este în centrul atenției. Însă, chiar dacă acceptă că există un adevăr, totuși nu se mai vorbește despre Adevărul absolut. Cu atât mai mult, majoritatea persoanelor din instituțiile academice, din autoritățile de stat, din știință, din cercurile intelectuale umaniste, nu crede desăvârșit în Adevărul absolut sau cel puțin nu-L afirmă. Spre deosebire de aceștia,
creștinul își orientează toate acțiunile către viața veșnică, deoarece „pentru credinciosul creștin, viața viitoare înseamnă bucurie de neînchipuit, bucurie care o depășește pe cea cunoscută în această viață prin comuniunea cu Dumnezeu din rugăciune, din Liturghie, din Taine; deoarece atunci Dumnezeu va fi Tot în toate și această bucurie nu va fi pierdută, și va spori la nesfârșit”.
Liberalul și-a pierdut credința în existența vieții veșnice sau cel puțin are o incertitudine cu privire la aceasta însă cu toate acestea crede că poate trăi o viață civilizată. De aceea, „ poate fi interesat de cultură, de erudiție, de afaceri sau pur și simplu de confort; dar, în fiecare dintre țelurile sale, dimensiunea absolutului pur și simplu lipsește. El nu poate, sau nu vrea, să gândească din punctul de vedere al finalității, al lucrurilor fundamentale. Setea de adevăr absolut a dispărut; a fost înghițită de lumesc”.
În concluzie, liberalul este omul care nu mai are nicio atracție pentru adevărul absolut, este omul care și-a pierdut credința în existența unui astfel de adevăr. Din nefericire, acesta este doar începutul relelor, pentru că „pierderea credinței desăvârșite este începutul sfârșitului ordinii zidite pe acea credință”.
REALISMUL este a doua etapă a dialecticii nihiliste în viziunea părintelui Serafim Rose. „Realismul despre care vorbim – un termen general pe care îl înțelegem ca incluzând formele diferite ale «naturalismului» și «pozitivismului» – este, în forma lui cea mai simplă, doctrina care a fost popularizată exact cu numele de «nihilism» de către Turgheniev în Părinți și copii”.
Reprezentantul acestui nihilism care poate fi numit nihilist, este un om care nu mai respectă nimic, nu se mai supune niciunui fel de autoritate, nu dorește să accepte nicio idee prin intermediul credinței. De fapt, acesta consideră știința ca adevăr absolut și unic și judecă totul prin prisma acesteia respingând idealismul și în favoarea concretului și fapticului.
În aparență, a reapărut dorința de a afla adevărul, de aceea compromisul liberalismului și al umanismului nu mai este posibil, dar și motivația realistului este falsă, pentru că „el pretinde că știe ceea ce, conform propriei sale teorii despre cunoaștere, nu poate fi cunoscut (negarea adevărului absolut este ea însăși un «adevăr absolut»); și, dacă face acest lucru, este pentru că are un motiv ascuns, pentru că așază deasupra adevărului o altă valoare lumească”.
Susținătorii realismului au o gândire destul de superficială și oferă soluții simpliste celor mai complexe probleme ale vieții. „La un nivel mai profund, «simplificarea» nihilistă poate fi văzută în prețuirea universală acordată astăzi celui mai de jos mod al cunoașterii, cel științific, precum și ideilor simpliste ale unor oameni precum Marx, Freud și Darwin, pe care practic se sprijină toată gândirea și viața contemporană”.
În această etapă, știința este etalonul și se socotește ca fiind valid orice adevăr care poate fi demonstrat științific, de aceea metodele și atitudinile caracteristice științei au pătruns până și în adâncul studiilor umaniste și se consideră că „nici un savant contemporan, din orice domeniu ar proveni el, nu se simte în siguranță decât dacă munca sa este, la cel mai înalt nivel posibil, «științifică» (ceea ce înseamnă adesea, desigur, «știintistă»)”.
Rolul liberalismului a fost acela de a strecura îndoiala cu privire la Dumnezeu și la viața spirituală, iar rolul realismului a fost acela de a desființa în totalitate aceste adevăruri. Realiștii au închis cerurile privirii oamenilor și și-au propus să privească numai spre pământ și să trăiască numai în lumea aceasta și pentru ea. Acțiunea lor nu a făcut decât să agraveze răul strecurat în prima etapă, pentru că „închiderea Cerurilor elibereză puteri neașteptate din adâncuri, care transformă în coșmar visul nihilist al unui «pământ nou», și cum «omul cel nou» al realismului va semăna mai puțin cu un om mitologic, «dezvoltat complet», perfect și mai mult cu un adevărat «sub-om», cum nu s-a mai văzut niciodată în istoria omenirii”.
VITALISMUL este a treia etapă în evoluția dialecticii nihiliste. Simplificarea majoră cu privire la adevărurile înalte făcută în etapa realismului a adus o mare sărăcire spirituală care a provocat atitudinea vitalistă. Cu toate că este o reacție împotriva realismului, vitalismul a eșuat și el, deoarece nu era întemeiat pe Adevărul creștin pe care nu-L mai cunoștea.
Toți cei care au încercat să corecteze greșelile capitale ale realismului, nu numai că au inventat remedii neputincioase care nu au vindecat, ci dimpotrivă aceste remedii au vătămat și mai mult și sunt simptomele că boala în loc să fie vindecată, a avansat și mai mult. Acest lucru se întâmplă pentru că „oricât ar tânji vitalismul după cele «spirituale» și «mistice», nu le va căuta niciodată în Adevărul creștin, căci acesta a devenit «demodat» pentru el, în chip la fel de neîndoielnic ca pentru cel mai orb dintre realiști”.
Neîntemeindu-se pe Adevărul creștin „cea mai mare parte din ceea ce este astăzi «spiritualitate» este de fapt o «nouă spiritualitate», un cancer născut din nihilism care se lipește de organele sănătoase, pentru a le distruge dinăuntru. Această tactică este exact opusul atacului realist îndrăzneț asupra adevărului și a vieții spirituale; însă este tot o tactică nihilistă, și încă una mai avansată”. Calea nihilismului a fost progresivă, astfel încât erorile fiecărei etape sunt repetate și înmulțite în etapa următoare.
În această etapă a dialecticii nihiliste, constatăm că boala nu s-a dezvoltat doar din punct de vedere calitativ, ci s-a extins și calitativ. Din acest moment oamenii obișnuiți încep să manifeste semnele nihilismului care până acum se limitaseră la un număr restrâns de oameni. „Adevărul creștin, pe care liberalismul l-a subminat și pe care realistul l-a atacat, nu este un simplu Adevăr filozofic, ci este Adevărul vieții și al mântuirii; și atunci când, în rândul mulțimilor care au fost hrănite de acel Adevăr, începe să câștige teren convingerea că el nu este credibil, rezultatul nu va fi un simplu scepticism rafinat, precum cel cu care se consolează o mână de liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, al cărei efect se va face simțit în toate aspectele vieții și gândirii umane”.
În concluzie, putem spune că dacă „realismul reduce supranaturalul la natural; vitalismul merge mai departe și reduce totul la experiența subiectivă și la senzație. Lumea care i se părea realistului atât de solidă, adevărul care i se părea acestuia atât de sigur se dizolvă în viziunea vitalistă asupra lucrurilor; mintea nu mai are loc de odihnă, totul este înghițit de mișcare și de acțiune”.
NIHILISMUL DISTRUGERII este cea de-a patra și ultima etapă a dialecticii nihiliste în viziunea părintelui Serafim Rose. Acest tip de nihilism se deosebește de celelalte forme ale nihilismului, deoarece este singurul care este specific numai epocii moderne. „A mai existat până acum distrugere la scară mare, precum au mai fost și oameni care s-au desfătat distrugând; însă niciodată, până în vremurile noastre, nu au mai existat o doctrină și un plan pentru distrugere, niciodată până acum mintea omului nu s-a schimonosit într-atât încât să conceapă o apologie pentru această foarte evidentă lucrare a lui satan și să stabilească un program pentru împlinirea ei”.
Distrugerea este un element indispensabil în programul nihilist. „Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, ci, mai degrabă, o împlinire a scopului celui mai profund al nihilismului. În el, nihilismul a luat forma lui cea mai îngrozitoare, dar și cea adevărată; în el, chipul Nimicului își leapădă măștile și este descoperit în toată goliciunea lui”.
Cu nihilismul distrugerii am încheiat prezentarea celor patru faze ale dialecticii nihiliste conform sistematizării făcute de părintele Serafim Rose în jurul anul 1960. Așa cum era de așteptat, nihilismul a înglobat în sine consecințele etapelor anterioare și a evoluat în continuare. De aceea, astăzi se poate afirma că suntem într-o nouă etapă a evoluției nihilismului pe care părintele Serafim nu a cunoscut-o la momentul respectiv.
***
Nihilismul actual nu se mai limitează la o doctrină de tip filozofic, deși la origine o implică și pe aceasta, ci „se materializează într-o ideologie care se infiltrează în toate domeniile vieții, generând un mod de a fi. Contestarea Adevărului absolut, relativizarea tuturor reperelor și a valorilor, inclusiv a acelora care se revendică din credința în Adevărul absolut al existenței personale și istorice, determină un mod de viață. Încrederea în doar ceea ce este văzut, idolatrizarea faptelor, cultul pentru eficiența construirii unui sistem care confiscă și denaturează sensul autentic al vieții reprezintă reflexe ale ideologiei marcate de nihilism”.
Nihilismul actual se deosebește prin esență de etapele dialecticii nihiliste prezentate de părintele Serafim Rose și prin faptul că astăzi el beneficiază de un mediu propice extinderii plăgii nihiliste. Prin simpla conectare la acest mediu, omul nu poate rămâne neafectat căci mediul televizual favorizează consolidarea facultăților sufletești în spiritul culturii nihiliste. Din păcate, foarte puțini sunt cei care conștientizează pericolul cărora se expun prin petrecerea unui timp îndelungat în fața televizorului este unul foarte mare. „Faptul că divertismentul, comercialul, violența și eroticul caracterizează cea mai mare parte a programelor TV este un lucru evident, nu numai pentru specialiștii în comunicarea mediatică, ci și pentru telespectatorii de pretutindeni. A spune însă că nihilismul este nota definitorie a culturii occidentale și a mesajului TV este o afirmație care ar putea stârni o anumită reacție nu numai printre ideologii sau admiratorii acestei culturi, dar și printre mulți dintre telespectatorii care nu înțeleg cum se poate ajunge la o asemenea concluzie”.
Deoarece am observat că cei care vorbesc despre nihilismul actual folosesc sintagma de cultură nihilistă, vom încerca în cele ce urmează să-i facem o scurtă prezentare.
Explicarea sintagmei cultură nihilistă
Sintagma cultură nihilistă are în componență două concepte, fiecare dintre ele desemnând un domeniu extrem de vast. Deoarece în cele prezentate până acum am făcut cunoscute câteva aspecte fundamentale în înțelegerea nihilismului, vom prezenta în continuare care sunt principalele aspecte ale culturii, iar mai apoi vom încerca să alăturăm cele două concepte pentru a înțelege care este rolul fiecăruia în nașterea culturii nihiliste.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, cultura reprezintă „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”. După același dicționar, cultura desemnează și „faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva”, iar „persoana cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale multe și temeinice” este numită om de cultură. Cuvântul cultură, poate defini însă și „modul de viață în general, religia, obiceiurile, tradițiile, limba sau tot ceea ce definește existența unei comunități sau a unui popor”. De aceea, cu acest sens vom folosi cuvântul cultură în continuare în lucrarea de față.
Orice om a luat contact în devenirea sa cu o anumită cultură. De aceea, cultura are o importanță covârșitoare în formarea gândirii unui om. Virgiliu Gheorghe spune că există o interdependență între cultura (modul de viață) în care trăiește un om și structura sau funcțiile cortexului său. „Cultura se dovedește a fi indispensabilă în societatea umană, în medierea dialogului dintre mintea omului și lume, în punerea în lumină a înțelesurilor, a principiilor și a legităților după care se guvernează și ființează lumea. Când spunem cultură, înțelegem toate obișnuințele, tradițiile, valorile care definesc viața comunității în care trăiește copilul, modul în care se poartă părinții, obiceiurile casnice, ritualurile comunitare, precum și modalitatea în care părinții sau oamenii care înconjoară copiii înțeleg lumea, căutările, așteptările lor, ritmul vieții cotidiene. Acestea toate constituie, în mod esențial, mediul de experiență sau principalul factor modelator pentru mintea copilului”.
Pe lângă faptul că mediază dialogul dintre mintea umană și lume, cultura are și rolul „de a-l ajuta pe om să se apropie cât mai mult de rațiunile care stau în spatele existenței și, prin aceasta, odată cu înțelegerea, să-și dezvolte și echipamentul cortical necesar mai târziu în viață. Desigur că unele culturi sau religii se apropie mai mult de adevăr, și prin aceasta îl ajută mult mai bine pe om să cunoască lumea așa cum este ea, să se împărtășească din rațiunile ce guvernează existența și astfel să-și dezvolte propriile structuri corticale. Altele, dimpotrivă”.
Astăzi se vorbește despre o împărțire în culturi superioare și culturi inferioare. Tările din vestul Europei cu un grad de „civilizație” mai ridicat sunt caracterizate ca având o cultură superioară țărilor care sunt poziționate în estul Europei sau pe continente ca Asia sau Africa. Nu putem lua cultura niciunei comunități sau a unui areal geografic ca etalon pentru a împărți culturile în superioare și inferioare.
În momentul în care nu avem niște valori universal valabile apare problema apariției unor multitudini de culturi. Este impropriu să numim anumite culturi superioare, iar pe altele inferioare, deoarece această clasificare este făcută de fiecare în funcție de valorile pe care fiecare le consideră superioare. Putem vorbi despre o cultură că este superioară față de altă cultură în măsura în care se apropie mai mult de adevăr, dar pentru aceasta trebuie să admitem că există un adevăr absolut.
Cultura este un mediu în care ne dezvoltăm toate capacitățile noastre, un mediu în care ne pregătim de viață și în care trăim. De aceea, ne punem întrebarea: Cultura nihilistă este una dintre culturile care îl ajută pe om să ajungă cât mai aproape de rațiunile lucrurilor sau dimpotrivă?
Am afirmat mai sus că cultura care are la bază mijloacele de comunicare mass media este una nihilistă. Acest lucru este cauzat și de faptul că în contact cu noul sistem de comunicații cultura se schimbă inevitabil chiar dacă nu se dorește o schimbare inteționată. Sistemul de comunicații influențează decisiv această schimbare. Deoarece în contextul actual, „cultura are un caracter mediatic și este conectată la sistemul de comunicații, cultura însăși este în mod fundamental transformată, și această schimbare se va accentua tot mai mult în timp prin noul sistem tehnologic”
Mijoacele mass-media reprezintă instrumentele cele mai importante care dirijează și influențează comportamentul și opțiunile omului în această direcție. Aceste mijloace promovează un mediu care nu este întotdeauna perceput, deoarece „cu cât devine mai important în configurarea unui mod de a fi, cu atât el devine mai puțin vizibil”. Prin urmare, „cel care este conectat la rețeaua unei astfel de culturi poate să se împărtășească cu toate simțurile de ceea ce i se oferă. Nivelul la care operează cultura virtuală este cel al imaginarului.”, iar „… posibilitatea integrării complexe a informațiilor într-un sistem de comunicații ce operează la nivelul imaginarului schimbă în mod fundamental caracterul culturii, deoarece sistemul comunicării determină în mod decisiv forma de cultură.”
După cum am văzut, nihilismul nu poate fi în sine nici măcar o ideologie, pentru că el nu construiește nimic cu de la sine putere. Acțiunea lui principală este aceea de a nega, de a distruge ceea ce există. De aceea, chiar dacă Virgiliu Gheorghe propune sintagma de cultură nihilistă, tot el face și observația că „nihilismul nu poate fi considerat cu adevărat o cultură, ci mai curând un spirit, un curent care, odată pătruns într-o cultură, îi schimbă sensurile, îi alterează ființa. Fiind un curent al negației, nihilismul nu poate construi nimic, nu poate zidi, crea sau configura o formă culturală sau un mod de viață. Dimpotrivă, precum parazitul sau boala gravă care contaminează un organism, el se fixează pe o formă culturală oarecare, pentru ca, în timp, să o transforme atât de mult încât va deveni de nerecunoscut. Precum omul marcat de o boală molipsitoare ce-i afectează în chip definitoriu viața și care pune în pericol comunitatea va fi numit ciumat sau lepros, după boala pe care o are, tot așa cultura contaminată de virusul nihilist va fi numită în timp «cultură nihilistă»”
Relativizarea – principalul factor în declanșarea crizei valorilor
Problematica nihilismului este în chip foarte profund legată de adevăr, de aceea nu greșim dacă o considerăm a fi problematica adevărului. E de la sine înțeles că adevărul este unul singur și nu poate să fie altfel decât absolut. După cum am văzut în subcapitolul trecut, a existat o vreme în istorie când existența Adevărului absolut a fost contestată și s-a acceptat în locul său existența adevărului relativ. „«Adevărul absolut»: expresia sună demodat pentru o generație hrănită cu scepticism de la naștere și neobișnuită să reflecteze serios. Cu siguranță, nimeni – așa se gândește astăzi -, nu este atât de naiv încât să mai creadă în «adevărul absolut»; tot adevărul, pentru vremurile noastre luminate, este «relativ». Această expresie – «tot adevărul este relativ» -, să remarcăm, este traducerea în limbaj popular a cuvintelor lui Nietzsche, «adevărul (absolut) nu există»; aceeași doctrină stă atât la baza nihilismului maselor, cât și a nihilismului elitelor.”
Tot părintele Serafim Rose ne arată faptul că cei care neagă Adevărul absolut au un interes ascuns, deoarece propoziția „tot adevărul este empiric” nu este o afirmație empirică, ci una metafizică. De asemenea, propoziția „tot adevărul este relativ” nu este o afirmație relativă, ci una cu caracter absolut, dar care se contrazice pe sine. „Proclamarea «relativității adevărului» este, prin urmare, o «metafizică negativă», cum i s-ar putea spune, dar tot o metafizică”.
Cu toate acestea, acceptarea relativității adevărului s-a produs încet, dar sigur și reprezintă un rău mult mai mare decât acela a-l contestării fățișe a Adevărului. Chiar dacă nu a fost contestat fățiș, Adevărul nemaifiind central a ajuns din ce în ce mai periferic până a fost scos în totalitate din viața societății. „Cu cât omul și-a creat mai multe nevoi materiale și a existat numai pe dimensiunea socială, cu atât el a devenit mai puțin stăpân pe sine, cu atât a fost mai puțin liber. Spiritul său aparent elevat s-a redus și s-a debilitat. Cucerim tot mai mult în zonele periferice ale existenței și renunțând la ceea ce îi era esențial, renunțând la ceea ce era definitoriu în folosul unor podoabe și artificii, el și-a pierdut adevărata frumusețe și tărie. Viața spirituală a omului a avut toate aparențele unei adevărate creșteri, dar în realitate s-a produs o sărăcire; lipsit de o cuprindere a întregului, de un principiu ordonator, supus unor date efemere, această viață nu a putut fi o creștere organică, firească și logică deodată, ci o adunare, o adăugire cantitativă continuă”.
Această societate secularizată este construită excluzând în totalitate valorile religioase. În această societate religia este doar tolerată și nu joacă un rol determinant în viața publică. Fiind doar tolerată, religia devine marginalizată: credința este considerată mai mult o activitate privată și nu una comunitară. Experiența religioasă nu mai este considerată edificatoare pentru desăvârșire, ci a devenit o opțiune personală făcută după bunul plac. Din păcate, Evanghelia nu mai este este vestea cea bună care ne anunță care este calea de ajungere la Viață, calea care ne descoperă Adevărul și sunt trecute cu vederea cuvintele Mântuitorului care spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan XIV, 6).
Dacă creștinii se raportează la Evanghelia lui Hristos ca la una din numeroasele religii, Evanghelia își pierde din esență și valoare, chiar dacă este așezată în vârful celorlalte religii. Dacă nu se are în vedere faptul că ea este singura cale care ne duce la împărtășirea de Adevărul absolut, „Evanghelia este deformată inevitabil într-o mitologie ideologică (sau într-o ideologie mitologică), folosită la promovarea și apărarea persoanelor și societăților ce sunt doar omenești – și, implicit, păcătoase – și care se folosesc de ea în acest scop jalnic. Așa stau lucrurile fie că această religie creștină este fundamentalistă sau sectară, fie că este relativistă și tolerantă, considerându-se nici mai bună, nici mai rea și esențialmente deloc diferită de alte religii”.
Se încearcă astăzi construirea unei societăți libere în care toate tradițiile sunt socotite că au aceeași valoare, o societate care încearcă să fie tolerantă față de diferitele valori la care aderă cetățenii săi chiar dacă unele dintre ele sunt totalmente opuse, dar care nu pleacă în organizarea sa de la un principiu de bază unificator. Pe drept cuvânt, această societate poate fi socotită relativistă, deoarece își are originea în veche optică filozofică prezentată de către Protagoras. Acesta consideră că „omul este măsura lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt și a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt. Omul dă măsura lucrurilor, încât acestea, sub aspectul existenței, al adevărului propozițiilor privitoare la ele, sunt relative la individ”. Această societate nu are la bază valori absolute, ci numai inițiative cetățenești care separă ideile și criteriile utilizabile de cele neutilizabile.
Nemaifiind luate în seamă valorile absolute, relativismul se manifestă în toate domeniile de activitate. În ceea ce privește politica, relativismul se prezintă sub forma unei variante destul de radicale, de aceea Horia-Roman Patapievici afirmă următorul lucru: „este incorect (chiar criminal) din punct de vedere politic să mai vorbim de centru vs. periferie, despre universalitate vs. regionalism, etc, atunci când punem problema identităților; nu există nici un mod privilegiat de a fi om, toate sunt la fel de legitime (all equal, all different) – dar, aș adăuga, la fel de ininteligibile”.
Relativismul nu acceptă valorile absolute, pentru că susține că nu există valori valabile pentru toți în aceeași măsură și ridică la rangul de normă idealul egalității abstracte neglijând idealul libertății chiar dacă teoretic îl promovează. După același tipar, multiculturalismul pretinde că asigură stabilitatea societății, dar de fapt el distruge consensul cultural prin intermediul căruia s-au obținut toate drepturile care îl fac posibil. Noul model al societății relativiste este: „infinit liber în privat, total subordonat în public”. În acest mod s-a produs o ruptură foarte mare între privat și public. Din cauza faptului că nu mai au în comun decât persoana care este implicată în ambele zone se ajunge ca această persoană să posede o dublă identitate (privată și publică).
În momentul în care societatea nu mai recunoaște Adevărul absolut e foarte ca greu ca să reziste chiar și în privat valorile care se sprijineau pe acestea. Societatea în care trăim a renunțat la valorile spirituale care fac trimitere spre viața veșnică și se îndreaptă din ce în ce mai mult spre cele materiale care sunt trecătoare. Acum este momentul când cele materiale le detronează pe cele spirituale, fapt care a declanșat o puternică criză. Toți caută soluții pentru ieșirea din criză, dar rezultatele nu sunt cele așteptate, pentru că soluțiile de ordin financiar și economic nu pot rezolva o situație care este mult mai profundă. „Astfel, înainte și dincolo de realitatea crizei financiare și economice, se poate vorbi de o criză a valorilor, a reperelor care structurează cu autoritate convingeri. Într-o lume risipită și bulversată de multe griji s-a pierdut din vedere partea cea bună, aceea care nu se pierde către superficial, către insignifiant, determinând amăgiri urmate de amărăciune și deznădejde” .
Sunt mulți care conștientizează faptul că această criză financiară și economică este doar rezultatul crizei spirituale care s-a declanșat prin inversarea valorilor. Cu toate acestea, atenția este îndreptată tot către criza financiară și economică, pentru că „este mult mai comod de a lupta cu cauze externe decât a ne concentra într-o luptă cu propriile insuficiențe. În aceste condiții, doar taina pocăinței care realizează o lucrare corespunzătoare cu roade ale pocăinței poate oferi o cale salvatoare într-o lume aflată într-o criză a valorilor.”
Omul nu mai este motivat de valorile absolute și, încă de la naștere, el este învățat să caute lucrurile cele mai neînsemnate și mărunte, dar care nu îl împlinesc. Pentru a-și împlini cu adevărat scopul său în această lume, omul trebuie să țină cont de următoarele trei elemente: „Dacă se pierde vreunul, experiența – împreună cu viziunea realității pe care o evocă – este distrusă. Primul element: Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, ca expresie a dumnezeirii Sale. Al doilea: prin păcat, omul le-a stricat. Al treilea: totul este răscumpărat, sfințit și slăvit prin Hristosul răstignit și înviat”
Toate cele trei elemente prezentate mai sus sunt trăite doar în sânul Bisericii. Biserica reprezintă Trupul lui Hristos, iar membrii ei sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. De aceea, trebuie să avem grijă să ne ferim de orice viziune antropocentrică sau secularizată asupra unității eclesiale care ar duce la alterarea adevărului Bisericii. Unitatea Bisericii se întemeiază pe principiul coparticipării tuturor membrilor săi la Adevărul absolut. Însă, societatea în care trăim nu mai recunoaște acest Adevăr absolut și se raportează la El ca și cum ar fi inexistent.
Lipsa de atenție dată celor absolute și concentrarea pe cele nesemnificative duc la absolutizarea nimicului, a lucrurilor care nu au nicio valoare în sine. „Spiritul nihilismului exprimă faptul că ceea ce gravitează în jurul lui Dumnezeu, trebuie să se miște în jurul nimicului. Programul de esență nihilistă nu se propagă doar negativist sau doar cultivând indiferența și preeminența nimicului și insignifiantului, ci și pozitiv prin amăgirea construirii unui rai pământesc.”
Deși ar părea că utopia ar reprezenta o alternativă la spiritul nihilismului, ca opoziție a ceea ce trebuie construit la ceea ce trebuie distrus, realitatea este că utopia reprezintă masca cea mai perversă a nihilismului. O lume construită în spiritul nihilismului se înstrăinează de duhul comuniunii și al încrederii date de valori statornice. Consecințele propagării acestei ideologii sunt amplificate de tehnologia folosită prin care impersonalul este folosit cu o forță devastatoare. „Omul de astăzi cu greu se mai poate aduna într-o persoană unitară care să depășească fragmentările și fărâmițările date de duhul multor griji induse artificial de ideologia consumerismului. Propaganda unei fericiri generale înțelese exclusiv în perspectiva consumismului este promovată agresiv în contextul actual”.
După cum am observat în cele analizate mai sus, principalul factor în declanșarea crizei valorilor îl reprezintă relativizarea. Această criză este mult mai periculoasă decât pare la prima vedere, deoarece în momentul în care sunt promovate și susținute anumite practici, așa-zis, religioase, dar care au un puternic fond de tip gnostic și magic, pericolul este mai mare chiar ca atunci când Adevărul absolut este contestat și, implicit toate valorile care Îl au ca fundament. Pericolul acestor practici cu influențe de tip gnostic și magic constă în faptul că
„acestea constituie creuzetul ideologic pentru formarea unui sincretism în care confuziile sunt generalizate. Respingerea explicită a valorilor spirituale înrădăcinate în Adevărul absolut este mai puțin periculoasă decât amăgirile produse prin denaturarea Adevărului”.
Banii, plăcerea și puterea – realități impuse de societatea de consum
Am văzut în subcapitolul anterior cum relativizarea a declanșat o criză a valorilor fără precedent, criză care nu mai poate fi rezolvată decât dacă se parcurge drumul în sens invers, adică să se recunoască Adevărul absolut și să I se redea locul central care I se cuvine în toate segmentele de activitate ale vieții umane. Întoarcerea spre valorile pierdute ar fi foarte grea, deoarece acestea au fost înlocuite în societatea de consum cu altele care par a fi foarte ușor de atins și la prima vedere chiar par de dorit: divertismentul, jocul, imaginea sau spectacolul, distracția sau plăcerea, consumul sau banii care îl condiționează și, evident, puterea.
Virgiliu Gheorghe face o analiză atentă a valorilor societății de consum și afirmă că întregul ansamblu poate fi redus la trei care sunt esențiale și care sunt necontenit promovate prin intermediul mass-mediei (în special prin televizor): banii, plăcerea și puterea. „Pe micul ecran, totul se învârte în jurul banilor, al dobândirii plăcerii și al exercitării puterii. Acestea sunt principiile de bază ale lecției pe care televiziunea o dă lumii întregi. Atingerea acestor trei obiective, pe micul ecran estompează toate celelalte idealuri sau valori ale umanității sau toate sunt corelate cu sau puse să slujească satisfacerii celor trei comandamente – banii, plăcerea și puterea. Acestea sunt reperele morale ale lumii TV, acesta este sensul existenței în lumea modernă sau principiile care circumscriu fericirea personajelor micului ecran, din care derivă tot haosul moral al lumii în care trăim”.
*
BANII sunt cei care asigură un standard de viață ridicat în sensul urmărit de societatea de consum și garanția confortului. Aceștia ne scapă de toate grijile căci cu bani putem cumpăra orice. Prin intermediul televiziunii suntem învățați cum să cheltuim banii, „ce să cumpărăm, în ce să investim, cum să ne distrăm mai bine cu ajutorul lor. În filme, se subînțelege că banii provin de undeva și trebuie doar risipiți din belșug pe distracții, pe mașini sau pe diverse aventuri, fără teama că se vor termina. Dacă tot trebuie câștigați cumva, atunci furtul, escrocheria, câștigul din activități ilicite (drog, prostituție) sau, în cel mai bun caz, afacerile sunt soluțiile cele mai frecvente în lumea filmului”.
În acest context munca nu mai este văzută ca un lucru absolut firesc pentru întreținerea traiului, ci ca pe ceva care nu este de dorit și care ne răpește timpul ce ar fi putut fi destinat diverselor distracții. Dacă s-ar putea cât mai multă distracție și cât mai puțină muncă, ar fi ideal. De altfel, acesta și este mesajul pe care îl receptează oamenii de la televizor, lucru care a schimbat extrem de mult percepția asupra muncii și are în continuare efecte dăunătoare asupra membrilor unei astfel de societăți. „Subminarea rolului muncii, desconsiderarea demnității profesionale sau a aceleia de a-ți câștiga pâinea prin muncă cinstită, îl fac pe omul modern, nevoit să practice o asemenea meserie, să se simtă nedreptățit de societate, frustrat, motivat astfel să-și caute fie o altă muncă, fie să și-o facă pe cea pe care o prestează în prezent cât mai neserios cu putință, păcălindu-i într-un fel pe cei pentru care trebuie să muncească, doar pentru a le lua banii”.
Prin urmare, banii devin un scop în sine și rezultatul firesc al oricărei activități reușite și de aceea nu contează modul în care care sunt obținuți. „Soluția cea mai ușoară pentru câștigarea lor, cel mai des întâlnită în filme, este hoția – cel puțin la nivelul găinăriilor, dacă nu la cel al marilor escrocherii, adesea numite afaceri. Câștigarea banilor devine motivația centrală, scopul și sensul omului în lume, iar televiziunea joacă un rol principal în formarea acestei mentalități de tip nihilist”.
*
PLĂCEREA este a doua realitate promovată de societatea de consum și propagată cu conștiinciozitate în lumea mass-mediei, deoarece ideologia care stă la baza acestei societăți face abstracție în totalite de fericirea viitoare și se concentrează pe fericirea imediată. „Ceea ce contează este trăirea clipei într-un mod imediat ca plăcere. Consacrarea hedonistă, de tip euforic a fericirii trăite ca plăcere înlocuiește discursul utopiei care promite o lume viitoare mai bună. Nu mai există răbdare pentru o fericire viitoare, ci fericirea este revendicată ca o realitate carte trebuie trăită imediat și permanent. Civilizația tehno-materialistă a societății actuale se structurează pe fericirea trăită exclusiv într-o cultură a exteriorității și un orizont al imanentului”.
Societatea de consum nu le mai permite membrilor săi să își mai asume crucea, ci îi învață să facă din fiecare clipă un moment de plăcere. Atunci când plăcerea are doar un sens hedonism, aceasta ne răpește toate bucuriile adevărate și inclusiv posibilitatea de a pătrunde măcar puțin taina vieții. Toate realitățile vieții se vor subordona plăcerii care va trebui să fie împlinită în mod obligatoriu. „Epiderma satisfăcută prin plăcere devine modul de existență propus de ideologia consumismului. Este o alienare fără precedent a persoanei. Cineva care se declară nefericit în raport cu această înțelegere a vieții și a lumii riscă să fie trecut în sfera patologicului. Nonconformismul față de lozincile propagandei publicitare a consumismului înseamnă pericolul de a fi considerat un inadaptat care trebuie adus pe calea cea bună a vieții înțelese ca succesiune de plăceri”.
O mare parte a programelor TV mediatizează dobândirea plăcerii ca pe ceva de dorit și au chiar puterea de provoca plăcere sau dorința de a dobândi plăcere, iar publicitatea reduce aproape la minimum distanța dintre dorință și satisfacerea prin plăcere, voința omului fiind redusă și ea foarte mult. „A avea un lucru, a te distra pur și simplu, a te juca, a fi văzut, admirat sau a-i vedea tu pe ceilalți, a te uita la televizor, a te lăsa furat de acțiunea unui film, a afla ce se întâmplă în toată lumea, a-ți exercita simțurile prin incitarea imaginației în timpul vizionării sunt elementele acestui univers dedicat satisfacerii unor plăceri, dar mai cu seamă cultivării unui uriaș câmp de dorințe. În viziunea și exercițiul televizualului plăcerea ocupă locul al doilea după bani, în ierarhia principalelor obiective pe care ar trebui să le urmărească omul în lume. Dintre toate plăcerile, televiziunea îi alocă cea mai mare atenție celei erotice. Ea devine, într-un fel armătura de bază a seducției televizualului”.
*
PUTEREA este cea de-a treia realitate foarte căutată în cadrul societății de consum. În Religie și putere, Ioan Petru Culianu arată că instinctul de experimentare a puterii este intrincec naturii umane și nu poate fi neglijat. Din cele mai vechi timpuri, experimentarea subiectivă a puterii s-a realizat în mod diferit în funcție de cultura din care făcea parte fiecare individ în parte.
Spre deosebire culturile tradiționale care asigurau indivizilor posibilitatea de experimentare individuală a puterii fără ca aceste experiențe să aibă zdruncine ordinea firească a comunității, în societatea occidentală experimentarea subiectivă a puterii se realizează în totdeauna prin negarea temporară a normelor rigide ale conviețuirii de aceea se poate afirma că „experiența subiectivă a puterii este astăzi, mai mult ca oricând, asocială (și câteodată antisocială), fiindcă este fondată pe încălcarea, îngăduită sau nu, a normelor sociale, cuprinzând și ierarhiile”.
Acest lucru se datorează faptului că „în societatea occidentală de astăzi există câțiva factori care au coborât într-un mod foarte periculos pragul de suportabilitate a normelor, factori care își au originea în multiplicarea nedefinită a normelor înseși, în lipsa spațiilor potrivite și tolerabile, din punct de vedere social, în care să se cheltuiască manifestările individuale de «putere», și, de asemenea, în înmulțirea indivizilor înșiși. Între acești factori se înscriu manipularea totală a maselor prin mass-media, reificarea individului în angrenajul de consum, sentimentul precarității existențiale într-o lume care a devenit un butoi cu pulbere gata să sară în aer în orice clipă, toate acestea fiind agravate de neîncrederea crescândă și general în clasele politice și stressul demografic amenințător”. Incapacitatea societății occidentale de a oferi soluții pentru experimentarea subiectivă a puterii duce de multe ori la violență în toate domeniile de activitate umană (familie, serviciu, societate în general).
În cadrul societății capitaliste s-a operat o răsturnare totală a valorilor. Capitalismul stabilește faptul că putere = avere. Acest lucru înseamnă că banul este putere, dar și că puterea are valoare comercială. În alergarea după bani omul încearcă de fapt să obțină cât mai multă putere. Toate surogatele ideologice pe care le propune capitalismul pentru a satisface nevoia de putere nu fac decât să amelioreze pe moment situația și să o facă mai suportabilă. De aceea, Nietzsche care nu a fost economist, depășește judecățile strict economice atunci când vorbește despre problema puterii în Occidentul modern și ajunge la următoarele concluzii: „a)nihilismul reprezintă destinul Occidentului; b)puterea aparține voinței individului de a răsturna valorile, adică putera este nihilism”.
Cultura posesiunii s-a suprapus ființei umane și singura soluție de a restabili primatul ființei asupra averii este să recunoaștem falsitatea mitului posesiei. Pentru aceasta este nevoie ca oamenii să se întoarcă cu față către religia pe care au neglijat-o pentru mult timp și cu precădere spre religia creștină, deoarece aceasta este singura care „are în sine forțele, valorile și prestigiul de a răspunde acestei îndatoriri”. În Occidentul secularizat, riturile executate mecanic și miturile tradiției pe cale de dispariție nu vor mai putea să-și îndeplinească funcția integratoare și compensatorie, deoarece nihilismul este prezent în toate casele oamenilor. În acest context, omul a rămas singur și nu mai are niciun fel de apărare în fața forțelor oarbe ale instinctului și ale agresivității ca o consecință a faptului că a fost dezbrăcat de tot ceea ce îl transcende și pentru că totul se învârte în jurul materiei. Toate speranțele lui Ioan Petru Culianu pentru redresarea acestei stări în care s-a ajuns sunt îndreptate spre „religia viitorului, aceea fără de care umanitatea ar putea chiar să se autodistrugă”.
***
Practic, cele trei realități impuse de societatea de consum reprezintă pentru omul contemporan cele trei ispite la care a fost supus și Mântuitorul Iisus Hristos atunci când a fost ispitit de Diavolul în pustiul Carantania (pâinea, minuni și puterea de stăpânire a întregii lumi), dar sunt prezentate sub o altă formă, una modernă, puternic cosmetizată și de aceea sunt mult mai înșelătoare.
Dintre toate cele trei realități prezentate mai sus, banii sunt cei care au influența cea mai mare, deoarece cu ajutorul lor se încearcă construirea societații consumiste, aceea care se dorește a fi paradisul desfătărilor trupești. Toate aceste lucruri sunt construite de către cei pentru care sufletul și-a pierdut valoarea sa neprețuită, iar omul și-a pierdut credința în valoarea sa veșnică. „Într-o asemenea stare, fără conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume, bunăstarea lumii este însoțită de sărăcie, bogăția de mizerie, fericirea de tristețe, sănătatea de boală, iubirea de ură, bunătatea de egoism, liniștea de teamă, siguranța de nesiguranță”.
Relația nihilism-consumism-globalizare
În ultima parte a acestui capitol, vom observa cum nihilismul este strâns legat de societatea de consum, dar și de globalizare. Toate cele trei concepte menționate –nihilism-consumism-globalizare- sunt într-o strânsă legătură. Mai întâi vom încerca să analizăm legătura dintre primele două concepte. După cum am văzut, nihilismul modern este diferit față de nihilismul care s-a manifestat în alte perioade istorice.
Mai mult decât atât, I. P. Culianu denumește acest tip de nihilism cu sintagma „nihilism capitalist”. Prin urmare, capitalismul, cel care reprezintă baza societății de consum, poate fi asociat foarte bine cu nihilismul. Capitalismul se bazează în cea mai mare parte pe relațiile de relațiile de schimb, modul în care se realizează aceste relații, dar și, mai mult decât atât, pe mijlocul prin care se realizează schimbul (banii). Comerțul guvernează totul. „E vorba despre comerțul în sine, mai presus de figura însăși a comerciantului, care își vede puterea sporindu-se în măsura în care reușește să augmenteze cantitatea mijloacelor de schimb de care dispune. Prin aceasta, realitatea totalitară a comerțului se substituie oricărei altei realități: viață, om, pasiune, credință, speranță, moarte, pentru a înșira aici numai câteva dintre cele mai sugestive forțe motrice din trecut. Viața e un pur accident comercial, care servește sau nu, în măsura în care ea reușește mai mult sau mai puțin să dezvolte comerțul”.
În aceste condiții, omul va avea de ales între a fi comerciant ducându-și viața în logica comerțului, pe de o parte, sau a nu se încadra în logica acestui sistem, dar riscând foarte mult să fie izolat de sistem sau chiar sacrificat în folosul sistemului, pe de altă parte. Orice pasiune, credință, speranță a cuiva este justificată numai în măsura în care slujește scopului comerțului. „În această lume care respiră Comerț prin toți porii săi nu e loc de nimic altceva, decât cu riscul distrugerii psihice sau chiar fizice a persoanei”. Sunt neglijate foarte multe aspecte ale vieții umane, în special cele care țin de suflet, dar și unele trupești în defavoarea dobândirii banului care este singura valoare acceptată. Din ce în ce mai mulți oameni sunt de părere că „nu e nimic care să nu fie posibil cu bani”.
Acest lucru ne dovedește faptul că nihilismul existent în societatea de consum reprezintă un nou stadiu de evoluție și de negare a valorilor autentice pe care le-a înlocuit cu cele pe care le-am dezvoltat și în subcapitolul anterior, dar dintre cele trei banul joacă rolul principal. Astfel, societatea de consum nu mai este nici măcar o societate de tranziție în care se fac tatonări pentru impunerea unor alte „valori” decât cele existente în societățile tradiționale. În această societate nu există valori care să aibă valoare în sine. Totul este consumabil și valoarea este dată de opțiunile consumatorilor. În plus, consumatorii își permit mai multe doar în măsura în care au bani mai mulți. Astăzi nu se mai pune mare accent pe producție, ci pe consum și acesta poate fi posibil prin intermediul banilor acumulați.
De aceea, ca o concluzie a celor afirmate până acum putem spune că nihilismul actual reprezintă o nouă simplificare a vieții umane care este redusă de data aceasta la o piață de schimb comercial. Această constatare este susținută și de I. P. Culianu, care zice: „Nihilismul capitalist, care este reducerea realității la dimensiunea Comerțului, are drept efect o sărăcire radicală a omului, respectiv reducerea sa la un obiect al manipulării comerciale”.
Promotorii capitalismului au intuit foarte bine că nu este de ajuns doar să-și exporte produsele, ci și că trebuie răspândească logica după care funcționează societatea de consum și că trebuie să creeze și să sporească dorința de a consuma aceste produse. Conform unei definiții date globalizării, aceasta reprezintă „răspândirea mondială a unor practici, extinderea relațiilor dincolo de limitele continentelor, organizarea vieții sociale la scară globală și sporirea unei conștiințe globale comune”. Prin urmare, globalizarea reprezintă extinderea societății de consum la nivel global.
În procesul de globalizare nu se impune la nivel global orice, ci sunt anumite forme specifice care se încadrează în această acțiune. Cele care nu se potrivesc acestei stări de fapt sunt neglijate și izolate sau împinse din ce în ce mai mult la periferie. În procesul de globalizare este prezentă aceeași logică a comerțului. Banul este mijlocul de schimb principal obținut prin comercializarea anumitor produse. În producție nu se mai urmărește calitatea produselor, ci numai profitul care rezultă de pe urma comercializării lor. Se încearcă realizarea unor produse lipsite de elemente religioase, culturale distinctive, deoarece doar în aceste condiții pot fi valorificate în tot mai multe locuri ale lumii.
Din această cauză, „lumea socială, mai ales în zona consumului, este caracterizată tot mai mult de «nimic». Nimicul este o formă socială concepută și controlată de obicei la nivel central și lipsită de conținut esențial semnificativ”. În opoziție cu nimicul se poziționează noțiunea de ceva care reprezintă „o formă socială de obicei concepută și controlată la nivel local și relativ bogată în conținut esențial semnificativ”.
Se constată astăzi în tot mai multe state și regiuni ale lumii cum își face apariția „nimicul” și mai apoi cum se răspândește cu repeziciune. Paradoxal sau nu, cantitatea de „nimic” crește în aceeași măsură cu înflorirea societății în care se răspândește. Acolo unde apare, „nimicul” rămâne „nimic” și prin răspândire generează și mai mult „nimic”. Pentru a putea să se răspândească „nimicul” există o strategie foarte bine pusă la punct prin care sunt erodate valorile existente într-o anumită societate până la apariția „nimicului”. În momentul în care cineva intră în contact cu „nimicul” începe și procesul de renunțare la vechile valori. Schimbarea setului de valori face ca norma în viața și societea noastră să fie reprezentată de nimic, iar cei ce încalcă această normă să fie socotiți anormali și să se expună cel puțin riscului de a fi excluși de societate.
În contextul proliferării „nimicului” și al extinderii lui globale apare o nouă problemă. În măsura în care „nimicul” devine atât de răspândit încât deplasează spre periferie toate valorile autentice (locuri, lucruri, persoane, servicii) atunci nu vom mai avea cu ce să comparăm nulitățile. E normal ca atunci când nu avem la dispoziție decât produse din categoria „nimicului” să nu ne mai dăm seama că ele reprezintă o pierdere și o sărăcire. „Criza pe care o sugerăm constă în faptul că oamenii își vor duce viața în tot mai multe cadre lipsite de conținut distinctiv, concepute și controlate la nivel central, consumând tot mai multe lucruri lipsite de caracter distinctiv, interacționând cu tot mai multe persoane lipsite de orice alte calități în afară de cele presupuse de interacțiunile respective și beneficiind de servicii la fel de lipsite de individualitate. Și, de vreme ce tot mai mulți dintre noi vor trăi în acest ocean al «nimicului», nu este exclus să pierdem până și percepția existenței acestei transformări și a felului în care ne afectează viața. Se poate susține că, dacă pierderea a «ceva» se află, măcar în parte, în mintea consumatorilor, atunci ei nu își dau seama că această pierdere s-a produs (cel puțin în comparație cu alternativele cu un conținut mai bogat care au dispărut sau au fost alungate spre periferia societății). Nu este exclus ca «nimicul» să nu mai fie asociat cu o pierdere și să fie perceput ca o abundență”.
Între globalizare și răspândirea „nimicului” există o relație de reciprocitate. „Pe de-o parte, piața se globalizează, ceea ce presupune o cantitate și o varietate considerabile de «nimic», care să satisfacă cererea creată, cel puțin parțial, prin publicitate și marketing, de forțele care profită de pe urma vânzării «nimicului» (corporații, state, etc.). Pe de altă parte, se produce foarte mult «nimic», iar nevoia de a avea profit sau succes creează presiunea de a găsi piețe tot mai mari și mai îndepărtate pentru «nimic»”. Rezultă de aici și faptul că accentul pus în societatea de consum doar pe sporirea profitului a dus inevitabil la înmulțirea «nimicului». Ceea ce contează e banul. Trăsăturile inițiale ale produsului nu mai sunt importante, mai ales dacă nu ajută la vinderea lui. Vinderea unui produs specific unei tradiții nu mai are drept motivație răspândirea caracteristicilor specifice unei culturi, ci are în spate doar profitul.
Globalizarea nu s-ar fi extins cu așa mare repeziciune și nu ar fi avut un succes atât de mare dacă nu ar fi beneficiat de sprijinul mass-mediei, care o sprijină la nivel publicitar. Valorile societății de consum sunt promovate cu ajutorul publicității. Deoarece nimicul este căutat și dorit, banii pentru publicitate sunt din belșug, deoarece sunt, mai apoi, recuperați. Televizorul joacă un rol extrem de important în acest sens. În aceeași notă, George Ritzer afirmă următoarele: „Tehnologia, mai ales apariția unor tehnologii de vârf, este legată de aproape toate domeniile globalizării. În stadiul ei actual, ca să nu mai vorbim de ceea ce va deveni în viitor, globalizarea nu ar mai fi fost posibilă fără dezvoltarea tehnologică. Principalele realități relevante sunt sateliții, care au permis mass media să devină o forță globală”.
În prezent, prin intermediul audiovizualului se pot impune foarte ușor diferite comportamente, gusturi, idei, și chiar un mod de viață. Tot audiovizualul favorizează cultura globalizării să fie una de masă, influențată foarte mult de cultura americană, deoarece cele mai multe produse audiovizuale sunt importate din SUA, țara care deține supremația în industria audiovizualului.
Am așezat această analiză a triadei nihilism-consumism-globalizare la sfârșitul capitolului I ca o punte de legătură cu capitolul următor în care am urmărit cu preponderență evidențierea modului în care se propagă cultura nihilistă prin mediul audiovizual, deoarece micul ecran consolidează foarte bine această triadă odată ajunsă în cadrul său. Nihilismul este programul care se dorește a fi implementat și direcția spre care se urmărește a înainta. Consumismul descrie cu lux de amănunt tipul de societate în care se pot atinge cel mai bine obiectivele programului nihilist. Al treilea termen al triadei amintite mai sus, și anume, globalizarea, dorește se prezinte dimensiunea societății în care dorește să se implementeze nihilismul consumism. Vedem că se pleacă dintr-un punct și pe măsură ce se adaugă fiecare termen cresc și implicațiile ce rezultă din adăugarea lui, atât cantitativ, cât și calitativ. Mass-media (în special cea audiovizuală) reprezintă canalul prin care ne conectăm la această nouă realitate și mediul perfect prin care această realitate poate deveni una globală.
MASS-MEDIA – REALITATEA PRIN CARE CULTURA NIHILISTĂ S-A PROPAGAT LA NIVEL GLOBAL
După cum am anticipat în finalul capitolului întâi, relația nihilism-consumism-globalizare se consolidează mult mai bine prin intermediul mesajelor audiovizuale care se prezintă ca un nou tip de cultură. Prin urmare, mass-media și cultura nihilistă sunt foarte strâns legate între ele deoarece prin intermediul mass-mediei, cultura nihilistă a cunoscut o evoluție rapidă. Spre exemplu, televiziunea promovează non-valorile culturii nihiliste deoarece acestea sunt singurele care pot avea cu adevărat succes în lumea televiziunii. Nimicul care apare pe ecran trebuie să capteze atenția cât mai multor oameni pentru a avea un rating bun și astfel profitul producătorilor unor astfel de emisiuni să fie pe măsură.
Astfel, televizorul este cel care introduce nimicul în casa fiecăruia dintre noi. Extinderea nimicului este mult mai rapidă atunci când el nu trebuie să mai aștepte în rafturi pentru a fi ales, ci pătrunde direct în casele oamenilor. În momentul în care ajung în fața raftului în care este expus, nimicul este deja ales. La televizor nu poate apărea orice, de aceea televiziunea și cultura nihilistă se asociază foarte bine și se pare că au același scop – distrugerea realității de dinainte pe care o consideră învechită.
Televizorul – mediul prin care se edifică sinele și identitatea „omului nou” în spiritul culturii nihiliste
În continuare, vom vedea cum reușește televizionarea să reconstruiască realitatea și ca o urmare a acestui lucru însăși natura umană suferă profunde modificări. În demonstrarea tezei pe care o propunem, vom porni de la general spre particular sau mai bine spus de la efectele cele mai cunoscute pe care le are televizorul în viața omului la efectele mai profunde care nu se observă chiar de la prima vedere.
Privită în accepția sa antropologico-sociologică, cultura este mediul în care se naște, trăiește și își formează identitatea orice ființă umană. Prin intermediul televiziunii se pot impune foarte ușor comportamente, atitudini, un întreg set de valori cu implicații profunde la nivelul întregii vieți a omului. Din acest punct de vedere, televizorul nu este doar un mijloc prin care se pot transmite comportamente, atitudini, idei, ci cu mult mai mult decât atât, televizorul reprezintă un nou mediu de existență pe care oamenii nu l-au cunoscut până acum și pe care cei ce se uită la televizor și-l impropiază mai mult inconștient decât conștient.
Din nefericire, din ce în ce mai mult întâlnim astăzi concepția că înțelegerea oricărui lucru nu este posibilă fără să fie intermediată de vreun ecran. Posibilitatea de a fi conectat la un ecran și de a pătrunde într-un astfel de mediu este foarte mare deoarece de la apariția televizorului și până acum a crescut foarte mult numărul de ecrane. „În mai puțin de jumătate de secol s-a trecut de la ecranul-spectacol la ecranul-comunicare, de la ecranul unic la ecranul omniprezent. Multă vreme, ecranul cinematografului a fost unic și incomparabil; el face acum parte dintr-o galaxie ale cărei dimensiuni sunt infinite: este epoca ecranului global. Ecranul de oriunde și oricând, din magazine și aeroporturi, restaurante și baruri, metrou, automobile și avioane; ecranul de toate mărimile, ecran plat, ecran în aer liber, și miniecran mobil; ecran la purtător și ecran pentru proiecții interioare; ecran bun la toate și pe care poți vedea orice. Ecran video, ecran miniatural, ecran grafic, ecran nomad, ecran tactil: secolul care abia a început se anunță a fi cel al ecranului omniprezent și multiform, planetar și multimediatic”.
Înmulțirea atât de mare a ecranelor are consecințe destul de grave atât la nivelul persoanei umane, dar și în interiorul întregii societăți. Realitatea nu mai e percepută așa cum este și nici nu mai este acceptată dacă nu este afișată pe un ecran. „Prezența ecranului modifică într-un mod semnificativ cultura lumii, modul de a gândi și de a trăi într-o societate. Lumea nu mai este percepută ca o realitate imediată, nemijlocită, ci ca una mediată, mijlocită de prezența ecranului care se interpune între noi și existența efectivă. Omul contemporan ajunge să nu-și mai trăiască propria viață, ci existența livrată în mod mijlocit prin intermediul ecranului. Interfața cu realitatea devine ecranul, nu o persoană, o ființă vie sau un mediu natural. Civilizația și societatea structurate de ecranul computerului favorizează înțelegerea și asumarea // vieții ca spectacol, ca divertisment. Ecranul generează o privire impersonală și spectaculară asupra lumii și asupra vieții, determinând un ritm și un mod artificial de viață”.
Sufletul a fost eliminat mai demult din discuție, dar acum a venit și timpul trupului. Deoarece ecranul reprezintă un loc de manifestare a unei gândiri dezîntrupate, dematerializate, „trupul și ceea ce ține de realitatea structurată prin manifestarea unei gândiri iconice sunt tot mai mult eliminate din orizontul vieții. Se fabrică un univers decorporalizat și dematerializat. Se construiește o ciberlume în care ecranul devine un drog, generând dependențe severe. Într-o asemenea lume virtuală, ecranul reprezintă vectorul sociabilității. Ecranul devenit lume generează o stare de spirit ludic, o atmosferă de spectacol. Viața este asumată ca un joc care trebuie jucat, ca un spectacol care se cere urmărit și trăit. Ecranul, invadând întreaga existență, atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar distruge ceea ce ține de intimitate, de discreție și delicatețe. Ecranul generează o ciberlume unde se manifestă o putere a seducției și a fascinației, întrucât oferta diversificată este personalizată în funcție de nevoile specifice ale fiecăruia”.
Prin televiziune se încearcă construirea unei realități noi care să-l rupă pe om atât de Creatorul său, cât și de ceilalți semeni și natură care nu mai este înțeleasă ca find creația lui Dumnezeu. Din momentul în care realitatea este negată ea nu mai este recunoscută ca fiind valabilă și validă și se încearcă construirea unei alte realități. În această manieră se încearcă realizarea sinelui și a identității omului-nou. Acest lucru primește un sprijin semnificativ din partea televizorului, deoarece trăsătura caracteristică a programelor TV este nihilismul, „spiritul în care se edifică sinele și identitatea omului nou”.
Pentru a putea să construiască această nouă realitate trebuie ca mai întâi să o distrugă pe cea veche. Constatăm în funcționarea televiziunii același principiu nihilist de a acționa. Tot televiziunea este cea care îl face pe cel ce vizionează programele TV să fie părtaș la un alt mod de existență și de conștiință, un nou mod de a fi pentru omul zilelor noastre, total diferit de cel pe care l-au cunoscut oamenii de până la apariția mijloacelor de comunicare în masă. „Ca principale mijloace ale promovării nihilismului și culturii divertismentului, ele influențează în mod decisiv orizontul religios al omului contemporan. Cu siguranță, fără televizor și publicitate lumea nu ar fi arătat așa cum o vedem astăzi. În mod cert, nu s-ar fi înaintat atât de mult în direcția degradării valorilor tradiționale, a relațiilor personale și comunitare, a vieții de familie, a moralei sociale și individuale”.
Sunt mulți cei care acceptă că în funcție de conținutul mesajului pe care îl prezintă televizorul poate fi bun sau rău. Însă sunt foarte puțini cei care știu că „vizionarea, prin însăși natura sa, favorizează o percepție sau o experiență nihilistă a realității. Televiziunea neagă lumea reală, cu toate rațiunile și determinările ei, precum și viața firească a omului în această lume, prin substituirea lor cu lumea micului ecran și, respectiv, cu experiența de telespectator. Ea neagă, de asemenea, relația personală, înlocuind-o cu cea televizuală – vederea la distanță sau vederea prin intermediul tehnologiei”. Televiziunea impune un nou mod de viață pe care telespectatorul devenit un subiect pasiv și-l însușește docil și destul de inconștient. Acest nou mod de viață indus de televiziune nu afectează doar propria existență, ci afectează foarte mult și relațiile interpersonale care sunt intermediate de ecrane.
Televiziunea a devenit principala formă de informare mediatică. Deși manipularea prin intermediul televiziunii este mai mare, totuși aceasta a existat și prin alte forme de comunicare. Totuși ce aduce nou televiziunea? Televiziunea aduce nou un lucru pe care l-a intuit Marshall Mc Luhan în 1964 și anume: mediul este mesajul. „În procesul de conturare a unui nou imaginar ce determină un alt mod de viață în postmodernism, televiziunea deține un rol esențial. Prin tehnicile de comunicare contemporane (televiziune, video, Internet și altele) mediul însuși reprezintă comunicare. Mesajul nu mai poate fi disociat de mediu, ci conectarea la mediu implică însuși actul comunicării, prin care orice bariere de autocontrol sau discernământ din partea subiectului devin tardive”. În acest caz omul nu mai poate opera cu eficiență în sfera discernământului duhovnicesc, a formării propriilor păreri, deoarece mesajul nu vizează conștientul, ci subconștientul.
În prefața la Homo videns: Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Giovanni Sartori atrage, de asemenea, atenția asupra faptului că televizorul în sine afectează mult mai mult natura umană decât eventualele mesaje negative pe care le-ar putea transmite. „În legătură cu televiziunea ne lamentăm că încurajează violența, sau că informează puțin și prost, sau că este înapoiată din punct de vedere cultural (așa cum a scris Habermas). E adevărat. Dar este și mai adevărat și chiar și mai important să înțelegem că tele-vederea schimbă treptat natura omului. Ăsta e miezul problemei, esența ei, care până astăzi a scăpat atenției noastre. Și totuși e destul de limpede că lumea în care trăim se sprijină deja pe umerii «video-copilului»; un exemplar foarte recent de ființă umană educată de tele-vedere – în fața unui televizor – înainte chiar să învețe să scrie și să citească”.
Tele-vederea transformă din ce în ce mai mult viața noastră în tele-trăire. Acest lucru transformă omul dintr-un participant activ la viața umană într-un spectator care se înfruptă pasiv din ceea ce apare pe ecran. „Televiziunea – o spune și numele – înseamnă «vedere de departe» (tele), cu alte cuvinte aducerea în fața unui public spectator a unor lucruri de văzut de pretutindeni; din orice loc și de la orice distanță. Iar în televiziune, vederea e precumpănitoare față de vorbire, în sensul că vocea de la fața locului, sau cea a unui vorbitor, se află pe planul doi, depinde de imagine, comentează imaginea. În consecință, telespectatorul este mai mult un animal văzător decât un animal simbolic. Pentru el lucrurile înfățișate prin imagini înseamnă și cântăresc mai mult decât lucrurile spuse prin cuvinte. Iar aceasta este o schimbare radicală de direcție, deoarece în timp ce capacitatea simbolică îl îndepărtează pe homo sapiens de animal, vederea îl apropie de capacitățile sale ancestrale, de genul din care homo sapiens face parte ca specie”.
Teza lui Sartori potrivit căreia tele-vederea produce un nou tip de ființă umană este concordată cu faptul că privitul la televizor reprezintă o activitate de câteva ore în șir în viața copiilor înainte de a învăța să scrie și să citească.
Un alt factor foarte important care ajută la redefinirea omului nou îl reprezintă violența. Aceasta „este tot atât de necesară pentru modelarea «omului nou», cât este și pentru construirea «pământului nou»”. Specialiștii, în special filozofii și psihologii sunt conștienți de faptul că omul se schimbă atât sub influența războiului și a revoluțiilor din secolul nostru violent, dar și prin tot ceea ce se pretinde a fi „modern” și „progresist”. De aceea, violența promovată audiovizual joacă un rol foarte important în redefinirea noului mod de a fi al copiilor crescuți la televizor.
Faptul că un copil care se uită la televizor își însusește comportamentul violent pe care îl vede reprezintă doar o părticică a problemei televizorului. Televiziunea devine prima școală, care precede școala statului. Școala distractivă precede școala plicticoasă. O problemă delicată este aceea că copilul este ca un burete care înregistrează și absoarbe fără discernământ (pentru că el nu are capacitatea de a discerne), tot ce vede. Din altă perspectivă, „copilul format de vedere se mărginește la a fi un om care nu citește, și deci, de cele mai multe ori un «ramolit de ecran» înrobit pe viață de videogames”. În acest fel se dezvoltă o cultură juvenilă, în care adulții se maturizează doar parțial. Acești adulți sunt imuni la stimulii cititului și ai cunoașterii din scris. Astfel se produce și o atrofiere culturală.
De aceea, generațiile de copii care cresc cu televizorul vor fi niște copii foarte slabi și neputincioși care nu pot să ducă cu bine o activitate de la început și până la sfârșit. De asemenea, există șansa ca să fie cuprinse de plictiseală și de plictis existențial. „Pe negația programului nihilist sau pe imperativul dobândirii plăcerii, nu se poate construi reflexiv cortexul uman. Astfel că mintea tinerilor după ani de astfel de experiențe nu mai reușește să se regăsească, să se autodefinească sau să deslușească o rațiune, un sens al existenței, puterea sau energia de a desfășura o acțiune coerentă pe termen lung. Să nu ne mirăm astfel, când îi vom vedea pe copii sau pe tineri că nu știu ce vor, că nu-i interesează nimic, că nu pot să se angajeze cu tenacitate într-o lucrare. Să nu ne surprindă labilitatea, slăbiciunea, incapacitatea de a răbda, de a se înfrâna, de a rezolva problemele întâmpinate”.
Atracția televizorului este atât de mare încât acesta se transformă în singurul pedagog al copilului de azi. Dar mesajul lecțiilor pe care le desprinde de pe micul ecran este același cu cel din sentința cu care Nietzsche surprinde esența nihilismului: «Nu mai există adevăr absolut, nu mai este stare absolută a lucrurilor»”.
În încheierea acestei expuneri, redăm câteva caracteristici ale portretului noului om. Deși este conectat la hiperinformație prin accesul la televiziune (informație ecranizată în general) și hipertext, noul om cunoaște mai puțin deoarece toate mijloacele menționate mai sus diminuează capacitatea de înțelegere și cunoaștere. Faptul că toate aceste mijloace valorifică rolul imaginii în detrimentul cuvântului duce la dimimuarea funcției simbolice a omului care se transformă într-un simplu telespectator. Toate acestea ne fac să fim de acord cu cele mai importante teze prezentate de politologul italian Giovanni Sartori pe care le prezentăm în rezumat: Televiziunea nu aduce progres în domeniul cunoașterii, ci dimpotrivă favorizează imbecilizarea și post-gândirea. De asemenea, petrecerea din ce în ce mai mult timp în fața televizorului contribuie la schimbarea practică a naturii umane.
Efectele nihilismului promovat mediatic asupra facultăților sufletești ale omului
Televizorul și celelalte mijloace de comunicare în masă nu afectează doar dezvoltarea firească a copiilor, ci și a oamenilor maturi chiar dacă nu în aceeași măsură. De asemenea, efectele nihilismului promovat mediatic nu se răsfrâng doar asupra naturii văzute a omului, adică a trupului, ci și asupra sufletului. Nihilismul promovat mediatic produce consecințe grave asupra celor trei facultăți sufletești: rațiunea se întunecă, voința slăbește, iar simțirea se pervertește.
Întunecarea rațiunii omului s-a produs datorită faptului că omul a folosit greșit darul libertății pe care l-a primit de la Dumnezeu. Întunecarea rațiunii are loc datorită faptului că ea s-a autonomizat de credință. Rațiunea autonomă este o rațiune dezîntrupată de toate sensurile sale profunde care au fost sădite în ea de către Dumnezeu.
Noua realitate construită de mass-media este o realitate care este eminamente opera omului. În această nouă realitate nu se mai vorbește nimic despre existența lui Dumnezeu. Lucrurile, acțiunile, persoanele nu sunt în niciun fel condiționate de existența lui Dumnezeu. Rațiunea omului care construiește realitate mediatică și-a pierdut conștiința că este o reflexie iconică a Rațiunii dumnezeiești.
Văzând că lumea creată de Dumnezeu dă mărturie permanentă și nemincinoasă despre Creatorul ei, nihilistul a folosit rațiunea autonomă pentru a construi o realitate în care dacă intră, nu mai are posibilitatea să audă nimic despre Dumnezeu. În interiorul acestei realități nu se mai vorbește nimic despre Dumnezeu, nici măcar nu mai este negat. Dar aceasta este o realitate virtuală, falsă care nu aduce împlinire omului, dar oamenii care au luat naștere în interiorul ei au foarte mici șanse să caute o altfel de realitate, pentru că el cunoaște doar o singură realitate, cea în care s-a născut.
Omul nihilist este omul care nu-L poate vedea pe Dumnezeu cotropit de imaginile. Mass-media îl sufocă cu reprezentări materiale, care îl exclude pe Dumnezeu Cel nematerialnic. Acest lucru face ca omul să vadă exclusiv cu ochii trupești și să sufere de orbire duhovnicească. Atunci când Eva și-a lipit privirea de fructul oprit din pomul cunoștinței binelui și răului, nu a mai putut să-l vadă pe Dumnezeu pentru că a orbit duhovnicește. Existența amestecată a binelui cu răul a dus la o scădere fără precedent a vederii duhovnicești. Cunoștința nu mai este pură, ci amestecată. „Iar amestecul dintre bine și rău dă numai răul, nu dă și binele”. La fel ca și Eva în rai, omul nihilist „se umple de trei dorințe: dorința trupului, dorința de stăpânire și dorința de iscodire”. Aceste trei dorințe corespund celor trei caracteristici care structurează întreaga realitate din mass-media: sexualitate, violență și magic.
Cel care se integrează în realitatea mass-media este un om care nu-L mai aude pe Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu răsună dinăuntru fiecăruia dintre noi, iar mass-media îl face pe om să iasă din interioritatea lui și să-și petreacă cât mai mult timp cu cele exterioare. Cel care îl aude pe Dumnezeu este omul tainic, cel care este tăcut și pogorât în sine. Dimpotrivă, lumea interioară a nihilistului este plină de zgomot. Însingurat, abandonat de artizanii săi, de cei care l-au cosmetizat și l-au transformat în omul cel nou, nihilistul este îngrozit de vidul din jurul său, dar mai ales de cel din interior pe care încearcă să-l umple din această cauză cu mii de sunete de diferite intensități care să-i distragă atenția de la propria sa singurătate. După ce a compromis iremediabil relația interumană, nihilistul apelează cel mai adesea la variantele pe care i le pune la dispoziție lumea cea nouă din care face parte: radioul, televizorul, calculatorul, mediiile prin care comunică mass-media.
În acest context, până și funcția lecturii a fost teribil sărăcită, deoarece este împlinătă tot printr-o variantă mass-media: ziarele. Nihilistul nu-și rezervă timp pentru reflecție și nu suportă liniștea absolut necesară auzirii lui Dumnezeu. „Oameni care îl aud limpede sunt de obicei oamenii care pot păstra liniștea înlăuntrul lor și Îl pot lăsa pe Dumnezeu să tacă, dacă vrea acest lucru”. Prin urmare, modul cel mai potrivit de a-l auzi pe Dumnezeu este tăcerea, dar „nu cea stearpă, ci tăcerea paradoxală, în același timp prea grăitoare și cu totul negrăită. E cuvântul mărturiei din inima biruită …”. Neputând fi cuprins în gândirea discursivă, Dumnezeu nu poate fi nici cuvântat. El poate fi doar mărturisit cum a fost cunoscut în relația noastră personală cu El, deoarece El este o Realitate Personală, iar experimentarea Lui înseamnă trăire personală.
De cealaltă parte, nihilistul percepe totul prin prisma materialismului, a discursului logic formal, se raportează la Dumnezeu ca la o realitate a lumii sale, o realitate nonpersonală, pe care nu o cunoaște ca pe o persoană, ci ca pe un obiect al cunoașterii sale. Nevoia de obiectivare a lui Dumnezeu izvorăște din frica de taină căci „Dumnezeu este taină”. Însă taina nu satisface orgoliul omului nihilist. Taina este o zonă care scapă modului său de cunoaștere pentru că îi lipsesc uneltele necesare investigării acesteia, îi lipsește apofatismul.
Deși ne-am aștepta ca prin cantitatea extinsă de informație pe care o răspândește televiziunea să aducă un progres în planul cunoașterii, totuși efectul este invers: „Secvențierea consumatorului de televiziune și Internet contribuie la scăderea capacității de adunare în sine, de concentrarea a puterilor sufletești și intelectuale, de exersarea gândirii critice și a unui discernământ bazat pe luciditate. Jean Baudrillard afirma că mai multă informație nu produce transformarea masei în energie, ci generează tot mai multă masă. Asumând această perspectivă, pentru mai mulți cercetători din diferite domenii este limpede că deși televiziunea are pretenția de a spori informația, de a-l informa în mod adecvat pe om, depășind o anumită ignoranță, efectul televizorului este unul invers: televiziunea îl sărăcește iremediabil pe om în planul cunoașterii și al înțelegerii”.
Întunecarea rațiunii umane în contextul actual promovat de mass-media duce inevitabil și la slăbirea voinței. După cuvintele Sfântului Nectarie de Eghina, „omul creat după chipul lui Dumnezeu este astfel plăsmuit, încât, fiind o ființă inteligibilă și de sine stătătoare, să Îl închipuie pe Dumnezeu pe pământ, să facă voia Lui care este scrisă în inima lui și să-și facă această voie lege proprie”. Dar în societatea secularizată în care trăim, omul luptă tot mai intens pentru o libertate – expresie a autonomiei, care este o manifestare a voinței proprii. Acest tip de libertate este specifică ideologiei nihiliste având la bază o logică favorabilă înfăptuirii păcatului care afectează relația dintre Creator și creație.
Nihilistul nu a înțeles că „libertatea adevărată nu înseamnă posibilitatea de a alege între bine și rău, ci aceea de a alege binele. Alegerea răului înseamnă anularea totală și chiar contrazicerea noțiunii de libertate”. Problema aceasta ar mai putea fi analizată și altfel. Dacă omul are libertate de alegere între bine și rău, totuși nu există nicio persoană care să afirme că el alege de bună voie răul. Poate acesta este finalul alegerilor sale, dar în momentul inițial toți consideră că ceea ce au ales ei reprezintă binele. Prin urmare, ei aleg răul, dar nu își dau seama de acest lucru, deoarece acesta este camuflat în spatele unui bine aparent. Această alegere a răului fără voie este o consecință a întunecării rațiunii omului.
În ceea ce privește modul prin care mas-media afectează voința omului, acesta este reprezentat de funcția de pasivizare la care contribuie. După cum am văzut în subcapitolul anterior, voința omului scade invers proporțional cu numărul orelor petrecute în fața televizorului. Evenimentele asupra cărora se apleacă de cele mai multe ori mass-media sunt dintre cele care nu au relevanță directă cu viața celor care se delectează într-o astfel de realitate. Cercetările efectualte în mai multe țări au scos în evidență faptul că televiziunea induce o stare de afectivitate, iar după 2-3 ore petrecute în fața acestuia, voința scade astfel încât ridicarea și asumarea unei sarcini devine foarte dificilă.
Voința omului este creată cu predispoziția de a-l orienta pe om spre Creatorul Său și de a asculta de voia Sa. Ascultarea de Dumnezeu este „un act de libertate prin care Dumnezeu lucrează deplin în om”. Atâta timp cât omul respectă poruncile lui Dumnezeu este liber, iar ieșirea de sub ascutarea lui Dumnezeu duce în robia păcatului. Neascultarea de voia lui Dumnezeu duce la o slăbire inevitabilă a voinței omului, pentru că adevărata libertate este în comuniune cu Dumnezeu.
Pervertirea simțirii se realizează prin bombardarea simțurilor cu tot felul de senzații care duc la pervertirea lor. Dintre toate simțurile văzul este cel mai afectat de mass-media prin creșterea treptată a programelor care promovează eroticul, violența și magicul.
Erotismul este un mesaj foarte bine adaptat mediului TV. „Televiziunea transmite sexualitate pentru că efectul acestui mesaj asupra publicului este foarte puternic, pentru că este foarte căutat și pentru că televiziunea se exprimă cel mai eficace, seducător și coerent prin erotism”.
De obicei, gândirea intervine între lucrurile pe care le vedem și acele senzații și emoții pe care acestea le provoacă. „Dacă tehnologia video este un instrument perfect de deconectare a vederii de gândire și racordarea acesteia în mod direct la senzație, atunci ea poate sluji foarte bine cultivării prin imaginație și simțuri a poftei și a dorinței. Lucrurile merg și mai departe. Prin vizionarea regulată (un număr semnificativ de ore în fiecare zi), televiziunea se dovedește a fi nu numai un mijloc al cultivării dorințelor, ci chiar unul de antrenare a telespectatorului pentru dobândirea unei atitudini sau a unui comportament neînfrânat”.
Frecvența cu care erosul apare pe micul ecran sau în presă îl transformă pe acesta în centrul obsesional al existenței umane, deoarece acesta este cel care oferă plăcere. Acest lucru face să schimbe percepția asupra iubirii adevărate, și să se caute iubirea pătimașă. „În America, copiii sau tinerii văd anual la televizor în jur de 14000 de referințe la sex – aluzii sau comportamente – și mai puțin de 150 de referințe privind tratarea pozitivă a abstinenței și virginității, a riscului contaminării cu o boală cu transmitere sexuală sau a responsabilității ce o presupune relația sexuală…. În cazul telenovelelor, relațiile sexuale între persoane necăsătorite sunt de 24 de ori mai frecvente decât cele între soți… în 75% dintre videoclipurile prezentate de MTV sunt prezente imagini erotice, în mai mult de jumătate violență, și în 80% din timp pot fi întâlnite amândouă genurile combinate: erotic și violență împotriva femeilor. … Relațiile sexuale în afara căsătoriei sunt portretizate a fi de 8 ori mai obișnuite decât cele între soți. 94% din întâmplările erotice înfățișate în telenovele se desfășoară între persoane care nu sunt căsătorite…”.
Cercetările dovedesc că un alt factor foarte dăunător care afectează relațiile sociale este violența. Prezentă tot mai des pe micul ecran violența de la televizor are următoarele efecte: facilitează agresivitatea și comportamentul antisocial; dezvoltă insensibilitatea la violență sau la victimele violenței; intensifică percepția telespectatorilor că trăiesc într-o lume periculoasă și că ei înșiși pot deveni victime.
Violența de pe micul ecran are un caracter impersonal și diminuează conștiința că suferința produce durere și suferință altor oameni. Cel care este expus la violența care apare pe micul ecran nu poate percepe care sunt consecințele violenței atunci când ea se produce în lumea reală. Cei care își însușeșc comportamentul violent nu sunt conștienți de faptul că suferința provoacă durere asupra celor agresați. „Bombardați cu această violență care depersonalizează, tinerii, în special, sau adulții noilor generații nu mai percep cu atâta acuitate durerea altor oameni, așa cum se întâmpla cu cei de acum câteva zeci de ani. Nu numai că experiența violenței TV nu le-a format o conștiință privind suferința produsă de violență, în general, ci chiar le-a desensibilizat și acea intuiție fundamentală inerentă oricărui om, acea conștiință care nu te lasă să faci răul, pentru suferința pe care o produce celuilalt”.
Neputința de a mai face distincție între realitate și irealitate (ficțiune) . În cadrul filmelor TV prin intermediul ficțiunii este prezentată o lume vrăjită de magie. Inspiră senzația că în oricine este un potențial star. Asocierea televiziunii cu publicitatea pe care o fac starurile. „În filmele de suspans, de groază, erotice etc., parcă o forță vie, puternică înlănțuie ființa telespectatorului, o prinde în plasa unui fluid, a unei puteri care se degajă din atmosfera misterioasă a micului ecran și-l învăluie pe telespectator, în așa fel încât acesta în urma vizionării se simte ca și cum a trăit cu adevărat în lumea respectivă. În această astmosferă, telespectatorul poate rămâne și după încheierea vizionării, iar în cazul vizionării repetate ea poate deveni chiar un mediu de conștiință. Aceasta mai cu seamă la copii sau la tinerii care continuă să creadă că pot zbura, că pot mișca obiectele cu privirea sau că forțele misterioase sunt prezente, îi înconjoară, îi ajută sau îi înfricoșează. Toate aceste stări pe care televizorul le poate induce cu succes telespectatorului sunt specifice experinței magice, misterului în religiile idolatre sau ocultului.
Faptul că populația caută magicul cu tot mai mult interes, pe micul ecran sau în viața reală este foarte probabil și efectul cultivării acestei sensibilități de către media video, prin numărul semnificativ de ore petrecute în contact cu acest mediu”.
Eroticul, violența și magicul sunt cele trei dimensiuni prin care se denaturează simțirea umană. Toate acestea afectează în special relațiile cu celelalte ființe.
Televiziunea – pedagogul ideologiilor anti-creștine
Societatea postmodernă are la bază ideologia nihilistă care este caracterizată prin următoarele trei dimensiuni: 1) negarea existenței vreunei baze de cunoaștere a adevărului; 2) tendința de respingere a convingerilor morale și religioase tradiționale; 3) crezul că nu există nici un sens sau scop al existenței.
Chiar dacă ne-am dori să fie altfel, televiziunea este cel mai eficient mijloc din societatea modernă atât pentru transmiterea mesajului nihilist, dar și pentru multiplicarea la nesfârșit a unor tendințe și forme de negare specifice culturii moderne. Astfel, prin crearea unor noi forme de manifestare a nihilismului televiziunea accelerează procesul de descompunere. În niciuna din etapele dialecticii nihiliste pe care le-am prezentat în primul capitol nu a existat un nihilism pur, ci în fiecare perioadă au existat și influențe ale altei perioade însă nu a fost perioadă în care să se regăsească trăsăturile tuturor etapelor.
Noutatea pe care o aduce televizorul este aceea că acest nou mediu reușește să înglobeze deopotrivă toate stadiile de evoluție sau de negare ale culturii nihiliste: „de la relativismul valoric al liberalismului până la negarea existenței lui Dumnezeu și a metafizicului realizată prin popularizarea darwinismului și a scientismului; de la experiența erotismului obsesiv, a pornografiei și a magicului până la nihilismul distrugerii promovat prin mesajul violenței, al anarhiei totale prezent în filme, în muzica rock, rap etc. Nu există model de gândire nihilistă care să nu fie exprimat în programele TV, iar acesta este un alt motiv pentru care televizorul este un instrument atât de eficace în cultivarea atitudinii nihiliste”.
Transformările care au apărut odată cu media video au provocat serioase modificări subconștientul indivizilor. Aceste modificări se reflectă și în conștiința religioasă a oamenilor și în modul de percepere a valorilor religioase. „Mașina fantastică aceea care produce visul colectiv al umanității – televizorul și mai nou computerul – prin lumea internetului este, observă M. Constantinescu, «cea mai recentă manifestare a unei dorințe vechi de când lumea de a face fanteziile palpabile». Această zonă crepusculară aflată la granița dintre lume și vis, real și imaginar sau între conștient și subconștient, în care se manifestă televizualul, a fost dintotdeauna spațiul prin excelență al experienței religioase”. Numai că această experiență de a evada în imaginar este specifică doar religiilor caracterizate de panteismul magic și nu are nicio legătură cu credința creștină. Televizorul oferă o mână de ajutor pătruderii în lume a experiențelor de tip oriental.
Pentru început ne vom evidenția faptul că vizionarea TV și sporirea în viața duhovnicească a creștinului sunt două realități care se exclud (opuse). În primul rând, evidențiem faptul viața creștină necesită o atitudine reflexivă în care omul se adună în sine, se liniștește și se concentrează mai mult pe faptele vieții interioare decât pe cele exterioare. Dimpotrivă, vizionarea TV scoate mintea din așezarea ei lăuntrică, o fărâmițează, o împrăștie în toate evenimentele și nimicurile ce populează lumea mediatică.
Viața creștină propune o luptă permanentă a credinciosului cu sine însuși, alungarea tuturor imaginilor care incită simțurile și turbură mintea, înfrânarea dorințelor și a emoțiilor pătimașe, deoarece aceste stări îl tulbură pe creștin, împiedică rugăciunea și-l îndepărtează de Dumnezeu. Iarăși de cealaltă parte, televizorul cultivă tocmai aceste stări și atitudini pe care creștinul cel mai adesea trebuie să le evite: dorințele, plăcerea, emoțiile puternice, imaginile și fantasmele.
Rugăciunea este o activitate care necesită atenție și concentrare foarte mare, capacitatea de a te elibera de orice preocupare și o motivație puternică. Vizionarea TV favorizează scăderea atenției și a concentrării, a motivației și pasivizează mintea. După ce am stat 2-3 ore în fața unui televizor, este aproape imposibil să ne putem ruga fără a aștepta o bună perioadă de timp în care să ne adunăm căt de cât gândurile. Ducând până la capăt această comparație, Virgiliu Gheorghe sesizează apropierea deosebilă între stările telespectatorului din fața micului ecran și stările participanților la religiile de mistere: „captivitatea care poate duce până la uitarea de sine, agitația până la o tulburare profundă (în cazul unui film de groază sau a transmiterii unor scene de război), modificarea semnificativă a pulsului și a altor parametri bifizici, excitația ajunge până la aprinderea cu putere a simțurilor și a dorinței, iar sugestibilitatea conduce în mai multe cazuri până la identificarea totală cu personajele de pe micul ecran și la pierderea completă a conștiinței personale”.
După ce am constatat cum se opun toate aceste stări unei experiențe de viață creștină autentică, vom vedea acum în ce măsură sunt prezente pe micul ecran o parte din virtuțile creștine și care este lumina în care sunt prezentate în conformitate cu aceeși cercetare realizată de biofizicianul Virgiliu Gheorghe:
Credința – ca motor motivațional principal în viața și activitatea oamenilor – este prezentă și la tevizor, dar nu ca să împlinească nevoia omului de a crede în Dumnezeu, ci ca să devieze și canalizeze această nevoie ontologică a omului către altă țintă. „Hrănită fiind din cu totul alte izvoare culturale și religioase, credința cultivată prin televizor nu are nimic comun cu cea creștină, pentru că este de natură ideologică”. „Credința ca act ideologic promovată în primele două stadii ale nihilismului (liberalismul și realismul) contituie doar un mijloc al propagandei ateiste, anticreștine, este doar o verigă intermediară ce face trecerea de la cultul magicului panteist, către credința propovăduită de vitalism cel de-al treilea stadiu al nihilismului”. Filmele care hrănesc o conștiință deschisă magicului, ocultului (Harry Potter, Stăpânul Inelelor) nu fac decât să pregătească mental noua generație pentru primirea credinței New Age.
Iubirea creștină. „Dragostea este redusă la o poveste sentimentală (o telenovelă), fundamentată, în principal, pe o atracție erotică; în mod implicit sau explicit nu urmărește altceva decât să finalizeze într-un act sexual”. Acest mod de a vedea iubirea nu are nimic în comun cu iubirea creștină care este altruisă, jertfelnică și inexistentă pe micul ecran unde se promovează iubirea de sine, individualismul pe care se întemeiază ideologia drepturilor omului și consumismul.
Smerenia și blândețea – două dintre cele mai importante virtuți creștine lipsesc aproape cu desăvârșire de pe micul ecran, iar atunci când apar sunt privite ca semne ale slăbiciunii și nepuținței. Acest lucru se întâmplă pentru că astăzi nu se mai înțelege importanța celor două virtuți. În emisiunile de divertisment și în filme se promovează „șmecheria” și viclenia pentru a te impune cu orice preț și pentru a obține bani, putere, eficiență și plăcere. Acestea sunt, de fapt, opusul celor două virtuți.
Ascultarea. „Televiziunea ca mijloc prin excelență ideologic, ca instrument al puterii, prin aproape tot ceea ce se transmite subminează ascultarea de părinți, de școală și de Biserică, de toate ierarhiile tradiționale. De altfel, dezbinarea este unul din principiile fundamentale ale manipulării și stăpânirii”. Însingurarea în fața televizorului face ca singurele repere să fie cele vizionate urmând ca cele normale pe care le avea până atunci să fie respinse cu vehemență. Se imprimă ideea că cine ascultă de glasul televizorului va ajunge să aibă o existență comodă, liberă, fericită.
Iertarea. Nici această virtute nu este prezentă pe micul ecran. Pentru a-și face singuri dreptate oamenii apelează la violență. În acest context iertarea nu mai are loc. Dacă cumva apare, se întâmplă doar pentru ca cel care iartă să-și manifeste superioritatea față de cel iertat și dacă nu are nimic de pierdut.
Înfrânarea. „este exclusă din lumea micului ecran, căci ea subminează atât controlul ideologic al persoanei umane, cât și consumul. Împiedicând manipularea prin dezvoltarea controlului intern, personal al dorințelor, prin întărirea voinței și a motivației, înfrânarea constituie unul din cei mai mari ai statului magic”. „Distracțiile, confortul și plăcerilea sunt ofertele pe care societatea modernă (nihilistă) le propune ca alternative la viața de familie, la viața firească a unui om care nu trăiește ca să consume, care nu-și găsește fericirea în lucruri și senzații”.
Din prezentarea acestor virtuți se poate obseerva foarte bine care este linia pe care se merge în realizarea programelor de televiziune. Virtuțile creștine, fie lipsesc cu desăvârșire, fie se prezintă exact patimile care se opun virtuțile creștine. Nu există virtute creștină care să nu fie subminată în mediul TV. Dacă uneori mai apar și imagini pe care le putem încadra în sfera virtuților creștine, acestea nu fac decât să alimenteze ideea că televizorul folosește și la ceva bun, dar cei care susțin acest lucru nu știu că noi reținem de la televizor imaginile, comportamentele și atitudinile care apar cel mai frecvent. „Realitatea” tv este complet opusă atmosferei evanghelice a Împărăției lui Dumnezeu sau a vieții creștine”.
„În mod esențial, televiziunea se află întotdeauna cu câțiva pași înaintea societății pe calea degradării morale și a descompunerii păcatului, devenind model al societății de mâine sau pedagog al omului modern pe calea îndepărtării lui Dumnezeu”.
Negarea adevărului creștin sau a mesajului evanghelic nu are un caracter foarte explicit de la început pentru a nu stârni reacția telespectatorilor sau chiar a Bisericii care mai are un cuvânt de spus în lume. Dar mai apoi, după ce mentalitățile s-au mai schimbat, televiziunea nu mai are de ce să se teamă și își dă intențiile pe față. „Cel mai bun mijloc prin care televiziunea poate și reușește să facă o educație ateită, să-L scoată pe Dumnezeu din inimile oamenilor este să creeze pe micul ecran o lume în care nu se simte nevoia de Dumnezeu, în care prezența SA nu se întrezărește în conștiința oamenilor sau în comportamentele lor”.
Acest tip de propagandă atee este dus cu ajutorul a două canale de televiziune prezente în întreaga lume: Animal Planet și Discovery. În programele realizate, chiar dacă nu se neagă explicit existența lui Dumnezeu, această teză este implicit acceptată și prezintă multe argumente care o susțin. Animal Planet nu face altceva decât să „demonsteze” că teoria lui Darwin este adevărată, aceea că oamenii nu sunt fii lui Dumnezeu, ci se trag din maimuță. Din modul în care sunt prezentate animalele rezultă că ele nu sunt deloc inferioare oamenilor, ci reprezintă doar un al stadiu de dezvoltare a viului pa Pământ. „Canalul Discovery este mult mai complex în redarea programului nihilist. El combină naturalismul sau scientismul realist cu experiența magicului, cu ocultul de tip vitalist pe fondul relativizării totale a adevărului”. Un paradox.
Datorită faptului că mesajul creștin nu se poate adapta deloc la mediul televizual, televiziunea nu poate fi folosită ca un instrument de răspândire a mesajului creștin.
Posibilitatea de a reuși „ ca în timpul vizionării cu ochii ațintiți la ecran să te poți adânci în rugăciune este un lucru foarte puțin probabil prin totala incompatibilitate a celor două stări. Prin toate acestea, vizionarea unei slujbe la televizor nu are nimic comun cu închinarea lui Dumnezeu cea adusă în timpul unei slujbe în biserică sau chiar al rugăciunilor personale desfășurate în alt loc.
Nu același lucru se poate spune și despre alte ritualuri, cur ar fi cele ale practicilor oculte, care nu sunt defavorizate, ci, dimpotrivă, pot fi înlesnite prin transmiterea la televizor. Odată cu trecerea timpului, an de an, magicul ocupă un loc tot mai important în spațiile de emisie ale televizualului fie căe vorba de televizor, de jocuri video sau de internet. Un procent tot mai mare al // producțiilor de mare succes îl constituie filmene construite pe teme legate de puteri supranaturale, lumi necunoscute, ființe și forțe oculte. Războiul Stelelor, Harry Potter și Stăpânul Inelelor au adus de-a lungul timpului în fața ecranelor sute de milioane de telespectatori din lumea întreagă”.
Oricât s-ar dori ca televiziunea să fie folosită ca un educator religios autentic, acest lucru nu este posibil deoarece chiar dacă se va încerca acest lucru nu se va reuși mai mult de a prezenta o realitate desfigurată. Lipsa unei religiozități autentice este suplinită cu succes de prezența unor surogate pe linia magicului „Amputarea dimensiunii religioase autentice de către spiritul nihilist al lumii contemporane favorizează promovarea de surogate pseudo-religioase prin intermediul mass-media. Întrucât religiosul nu poate fi eliminat, el este deturnat. Omul nu poate fi înstrăinat de experiența de tip religios. Nihilismul mediatic substituie viața religioasă autentică, taina relației personale dintre Dumnezeu și om transpusă în comuniunea manifestată atât pe verticala cât și pe orizontala existenței”.
Biserica Ortodoxă Română în contextul nihilismului promovat mediatic
De câțiva ani buni direcția anticreștină este sesizată din ce în ce mai mult și în presa românească. Pentru slăbirea conștiinței creștine a poporului român se apelează la metoda de ponegrire a Bisericii Ortodoxe Române pentru ca neîncrederea oamenilor în această instituție să crească. Crescând neîncrederea va spori și scepticismul cu privire la valorile promovate de Biserică. Deschizând paginile Internetului se pot găsi cu ușurință la o simplă căutare nenumărate articole pline de ură la adresa Bisericii Ortodoxe Române, a tradițiilor cu implicații religioase și a valorilor creștine în general. Sunt redacții, în special on-line, care publică cel puțin un astfel de articol zilnic.
Prima temă majoră în jurul căreia sunt alcătuite foarte multe articole care au ca țintă Biserica Ortodoxă Română fac referire la bani. După cum am văzut în primul capitol, între „valorile” de bază care contează în cadrul societății de consum banii reprezintă punctul de plecare și punctul de întoarcere. Acum când din ce în ce mai mulți oameni aleargă cât îi țin picioarele ca să dobândească cât mai mulți bani un articol cu privire la averea Bisericii Ortodoxe stârnește un interes cum nu se poate mai mare. Problema este că multe astfel de articole sunt artificial alcătuite și de multe ori dezinfornează grosolan. Și oamenii sunt foarte tentați să creadă imediat toate zvonurile cu privire la acest subiect fără nici cea mai mică cercetare mai ales dacă sâmburele revoltei împotriva Bisericii a încolțit deja în inimă.
Vom propune spre exemplificare următorul caz. În februarie 2013 s-a dus un adevărat război împotriva Bisericii Ortodoxe Române cu privire la banii pe care îi primește de la bugetul de stat pe toate televiziunile publice. Mai multe ONG-uri au răspândit ideea că Biserica Ortodoxă ar primi anual 540 milioane de euro pentru salariile preoților, iar profesorii sunt plătiți cu doar 200 milioane de euro. Acest lucru a stârnit reacții foarte multe și a fost prezentat chiar și de Televiziunea Națională. În realitate, bugetul prevăzut de stat pentru cultele religioase era de 70 de milioane de euro, iar din aceștia 60 milioane de euro reprezintă salariile personalului de cult (nu doar ortodox). Știrea aceasta a fost preluată pe diferite blog-uri și pe rețelele de socializare și a fost însoțită de foarte multe comentarii împotriva Bisericii. Atunci când s-a constatat faptul că această știre reprezintă un total neadevăr unii au recunoscut că au „greșit”, dar nu au făcut nimic pentru a corecta dezinformarea produsă.
În mintea oamenilor a rămas un neadevăr pe care nu a mai încercat să-l respingă nimeni. Astfel de știri își ating imediat scopul, deoarece ele produc modificări de poziție față de Biserică în rândul celor slabi în credință sau în rândul celor care trec pragul bisericii mai rar și nu sunt chiar familiarizați cu această realitate. Acesta este doar un exemplu prin care se observă cum se duce lupta împotriva Bisericii Ortodoxe, doar pentru simplul motiv că este majoritară și pentru că este foarte apropiată de credincioșii săi.
Societatea aceasta în care
http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18527167-2014-apocalipsa-moralitatii-biserica-ortodoxa-romana-cum-devenit-corporatia-pastorita-daniel-cel-mai-eficient-agent-electoral-pentru-psd.htm
Biserica – instrument de manipupare a maselor.
http://avereabisericii.ro/statistici/
„ … orice aspect al vieții care în mod ontologic nu poate fi redus și exprimat prin televiziune, devine periferic și insignifiant pentru viața oamenilor. Televizorul devine un instrument al opresiunii și decrepitudinii intelectuale. El degradează nu doar coeziunea socială, ci și pe cea familială, implementând o simulare monitorizată electronic și controlată tehnocratic”.
MUTAȚIILE PRODUSE DE EXTINDEREA CULTURII NIHILISTE ÎN CADRUL SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI
Schimbarea societății românești în ultimii 25 de ani a impus numeroase schimbări în ceea ce privește condiția omului. Din păcate, schimbarea societății nu s-a realizat cu un anumit scop, ci s-a realizat mai mult sub impactul intereselor și a unor tendințe de tip anarhic (tendința de îmbogățire cu orice preț, fără scrupule, cu orice chip). Acest fapt a indus un anumit tip de dezordine în societate care a atras după sine efecte negative manifestate la nivel economic și social. În aceeași linie de interpretare, în spațiul răsăritean după căderea regimurilor comuniste s-a înregistrat o răsturnare de perspectivă sesizată de sociologul german Werner Sombart. Acesta susține că noua clasă a burgheziei răsăritene aderă la modelele capitalismului târziu pe fondul unui capitalism timpuriu.
Cele două faze ale capitalismului se caracterizează în mod diferit. În mod normal, în prima fază a capitalismului se dezvoltă modele de tip „eroic” al căror fond este asceza, economisirea, investiția – etica protestantă. Capitalismul târziu se bazează pe lux, pe consum, pe risipa resurselor, pe diferite tertipuri iar trăsătura sa distinctivă este reprezentată de dezechilibrul dintre consum și muncă: se consumă foarte mult și se produce foarte puțin. Între statutul financiar ridicat și prosperitate nu a existat o relație de directă proporționalitate. Acest tip de capitalism a creat putere financiară, dar nu și prosperitate.
În acest context, societatea românească a intrat într-un proces de reformă, de tranziție pe fondul crizei sistemului. Pe fondul acestei tranziții apare o nouă formă de sclavie – „sclavia datoriei”. Omul devine sclav al datoriei într-o societate lipsită de libertate pe plan material. Cu toate acestea, schimbările survenite în acest context au avut și un rol pozitiv ducând la redescoperirea sensului adevărat al libertății. Libertatea adevărată nu este legată de materie, ci are un profund sens spiritual. Libertatea este nucleul existenței. Lipsa ei creează cădere, prăbușire, vid existențial, nerodire. De-a lungul existenței sale omul ajunge să valideze/invalideze un anumit model de viață. El constată treptat că modelul propus de noua societate este lipsit de sens, de profunzime, de presistență, de temeinicie. Omul percepe cu uimire și tristețe agitația și zădărnicia în tot ceea ce se întâmplă cu el și în jurul lui, punând astfel conluzia invalidării, a lipsei de legitimitate a acestui model anunțat ca noua ordine. În realitate, aceasta este de fapt o subordine prin care se reușește controlul percepției asupra lumii. Omul constată că deseori trebuie să se supună unor reguli și principii pe care nu le înțelege și nu le poate controla întotdeauna – cultura consumului, a plăcerilor, controlul mediatic. Intervine aici procesul de manipulare indus de „noua ordine”. „Ca să decerebrezi un om, ca să-l manipulezi, trebuie să-i rupi reperele, trebuie să-i compromiți ideea de familie, ideea de tată, ideea de mamă…dar ei nu știu că nu poți să trăiești numai cu acte, că ai nevoie de mit, ai nevoie de poveste, ai nevoie de sacru”. Omul nihilist este un om ușor de manipulat deoarece neagă glasul conștiinței (glasul Domnului). Umanismul degenerează astfel într-un umanism nihilist, relativist și hedonist. Ridicând democrația la rang de lege, se propagă ideea că totul este bun și permis din dorința de a nu leza individualitatea cuiva. Astfel se reușește propagarea unor învățături eronate, greșite care favorizează apariția „instrumentelor”, instrumente utile în răspândirea acestor false învățături.
Contextul în care se află societatea românească este unul foarte dificil. Se merge în direcția de distrugere a valorilor tradiționale și de aderare la non-valorile nihiliste. Pentru a înțelege cum se produce această erodare a valorilor tradiționale am ales să analizăm în primele două subcapitole ale capitolul care este efectul pe care îl produce extinderea non-valorilor nihiliste asupra familiei creștine și sistemului de învățământ din România.
Impactul nihilismului asupra instituției familiei
După cum se poate constata, adevăratele valori promovate în societatea patriarhală între care ne referim în mod special la valorile morale sunt astăzi din ce în ce mai puțin respectate. Problema cea mare este că în locul acestor valori nu sunt promovate altele temeinice. „Familia, ca celulă de bază a societății, își pierde pe zi ce trece tot mai mult din semnificația ei de altădată. A degenerat serios rolul și rostul tatălui și a mamei în cadrul acesteia, s-au deteriorat relațiile dintre părinți și copii.”. Acest lucru este cauzat de faptul că valorilor materiale li se dă o importanță din ce în ce mai mare în detrimentul celor morale, spirituale. Negarea ierarhiei și a celorlalte repere ale familiei tradiționale ne face să înțelegem că implicațiile nihismului care se observă din ce în ce mai mult în societatea românească se răsfrâng și asupra familiei.
Familia tradițională are mult de suferit din cauza faptului că nihilismul contemporan a făcut ca în viața de familie să nu mai fie nicio ierarhie și nicio ordine. „Sfânta Scriptură spune că bărbatul este capul familiei. El trebuie să-L cinstească pe Dumnezeu, femeia să fie supusă bărbatului, iar copiii să asculte de părinți. Dar observăm că îndepărtarea omului de la credință a dus la următoarea consecință: bărbatul a încetat să-L mai cinstească pe Dumnezeu, să I se închine, să trăiască după voia Lui și să-L mai asculte. Drept urmare, la toate acestea, femeia a încetat să asculte de soț. Iar la doi oameni neascultători se naște al treilea, care este copilul. Astăzi apar multe probleme și tragedii din simplul fapt că fiii nu-și cinstesc părinții pe care Dumnezeu i-a dat lor, nu-i respectă și nu vor să-i mai asculte”. Această neascultare afectează foarte mult unitatea familiei. Pentru a scăpa de autoritatea și supravegherea părințilot tinerii își găsesc tot felul de activități în afara familiei. „Masa luată împreună în familie, ca și toate celelalte ritualuri sau obișnuințe care ar trebui să definească viața de familie este pe cale de dispariție. Părinții nu mai impun respect și autoritate în fața propriilor copii, iar aceștia îi tiranizează pe toți cu capriciile lor”.
Pe acest fond s-a accentuat nevoia omului de redescoperire a adevăratelor învățături, a adevăratelor valori. Omul ar trebui să redescopere frumusețea și adevărul celor create de Dumnezeu începând cu familia tradițională (instituită în Rai) și continuând cu redescoperirea rostului profund al copiilor, al echilibrului existent în cadrul unei familii. În cele ce urmează vom analiza situația în care se află familia tradițională în raport cu noile provocări pătrunse în societatea românească odată cu infiltrarea curentului nihilist pornind de la sintagma dostoievskiană „totul este posibil” în care acesta vedea esența nihilismului.
Ideologia nihilistă atacă în mod subtil fundamentul societății românești, reprezentat de familia tradițională. Familia a ocupat de-a lungul timpului un rol esențial constituind pincipalul factor de care depind dezvoltarea și stabilitatea societății. De aceea, pe bună dreptate, familia a fost numită adesea „celula de bază a societății” întrucât în acest cadru s-au format caracterele adevărate și personalitățile marcante ale științei, artei, culturii, civilizației. Odată cu infiltrarea curentului nihilist, sunt promovate valori și ideologii asa-zis moderne, sunt încurajate modele noi de familie (cuplul format din persoane de același sex) sau chiar evitarea formării unei familii (încurajarea concubinajului, a multiplilor parteneri etc.). Putem constata că familia creștină care a stat la baza societății românești de la întemeiere și până astăzi se confruntă cu noi realități care duc la destrămarea acesteia.
Antiteza dintre omul duhovnicesc și cel nihilist se reflectă și în relația de dragoste. Omul duhovnicesc este omul reperelor. El este ancorat atât pe pământ (prin familia sa), cât și în Cer (prin menținerea legăturii permanente cu Dumnezeu). Omul care trăiește în Hristos se întregește pe sine prin dragoste. El se dezlimitează, își anihilează limitele, se infiltrează în celălalt pentru a-l percepe total, pentru a-l putea iubi, după porunca lui Dumnezeu, ca pe sine însuși. Dezlimitarea elibereză, întărește sufletul și aduce bucurie. Libertatea omului duhovnicesc este deplină și responsabilă. El ascultă cu dragoste poruncile Domnului și le păzește pe ele. Timpul său este veșnic prin faptul că sufletul său este veșnic. Prefigurarea veșniciei se realizează încă de aici, de pe pământ și totodată veșnicia se oglindește în cele de aici de pe pământ. Datorită acestui fapt „omul duhovnicesc nu se grăbește spre destinație, ci poartă destinația în sine către viața veșnică”. Aici obiectivizarea nici nu intră în discuție, omul care trăiește în Hristos este omul jertfei care cu dragoste se consumă pe sine pentru celălalt și nu invers.
Nihilistul este un om dezrădăcinat, un om fără repere care simte împovărătoare respectarea poruncilor Domnului, resimțindu-le ca pe o limitare gravă și ca pe o încălcare a propriei libertăți. Nihilistul nu are idealuri, existența sa pendulează între două limite pe care le percepe insurmontabile: nașterea și moartea. El ignoră glasul conștiinței (glasul lui Dumnezeu în om), chinuindu-se sub vidul existențial pe care îl resimte datorită acestui fapt. Se consideră a avea tărie de caracter și limite pe care le poate depăși, dar cu toate acestea se simte „așezat tiranic în interiorul unor limite pe care nu le poate detecta”. Libertatea pentru care optează este cea obținută în urma eliberării de sub ierarhia cerească și este delimitată doar de obligațiile pe care acesta le are față de celălalt. Acest fapt conduce la obiectivizarea sa și a aproapelui său.
Caracteristicile relației de iubire promovate de mass-media sunt conforme curentului nihilist. Într-o relație „modernă”, cunoașterea partenerilor se realizează preponderent din perspectivă senzorială. Cei doi se percep unul pe altul ca pe un obiect, existând o relație bilaterală în cadrul cuplului. Omul nihilist cunoaște doar dualitatea sau pluralitatea sentimentelor. În acest context, trinitatea nu poate exista. În dualitatea sentimentelor, iubirea se limitează la statutul de proprietate, de obiect al dorinței celuilalt. În cadrul pluralității, există o multitudine de termeni a căror normă esențială este toleranța, observarea imparțială a celuilalt, o observare care nu obligă, nu cere și nu așteaptă nimic. În acest caz, nu vorbim de iubire autentică, ci de toleranță. Omul nihilist are nevoie de îngăduire iubitoare, el nu cunoaște adevărata iubire și trebuie ca cineva să-l ajute să o descopere. Omul duhovnicesc devine în funcție de așteptările celuilalt. Pentru el, drumul duce spre mântuire și este o „călătorie-împreună” cu celălalt, pentru omul nihilist drumul duce spre moarte și este la fel de însingurat ca și propria sa existență.
Omul nihilist pierde foarte mult îndepărtându-se de Dumnezeu. Pierde harul Domnului fără de care nu poate fi împlinire și bucurie. Prin acapararea eroticului, omul nihilist pierde iubirea adevărată și însăși persoana sa, pentru că oamenii sunt chemați să ducă o viață după cea rânduită de Dumnezeu. În acest context se cere ca persoanele să fie unite printr-o iubire interpersonală. Împlinirea nu este generată de lupta continuă pentru autosuficiență, ci prin unirea dată de harul Domnului cu semenii și cu însuși Dumnezeu. Omul duhovnicesc își regăsește sinea adevărată prin renunțarea sinceră la aceasta. Omul nihilist nu poate întelege sub nici un chip aceasta, rațiunea sa nu străbate pentru a înțelege acest sentiment de renunțare la sine și bucuria conferită de aceasta.
Tinerii din ziua de astăzi nu mai iubesc cu adevărat, pur, autentic. Ideea dominantă a relațiilor lor este ideea de câștig, de satisfacere a propriilor dorințe, chiar dacă acestea slujesc păcatului. Mulți tineri confundă iubirea cu atracția trupească, rămânând apoi cu răni dureroase sufletești și uneori și trupești (avort). Statisticile sunt sumbre. Din ce în ce mai des, relațiile intime dintre tineri au loc în afara căsătoriei. Puține sunt cazurile în care se ajunge mai întâi la căsătorie, dar și atunci pericolele nu încetează să apară. Câteva dintre cele mai importante amenințări ar fi impactul negativ al societații, rolul mass-media în educația religioasă a omului, schimbarea și pervertirea sistemului de valori, dorința de a imita ceea ce propune Occidentul.
Imaginea maternă a femeii așezate, înțelepte care își întemeiază o familie și își crește pruncii cu dragoste jertfelnică a dispărut. Tot așa și imaginea gospodinei care păstrează sfaturile tuturor mamelor din neamul ei, a gospodinei care își așteaptă soțul cu dragoste și cu masa pusă a devenit un mit. Femeia trivială, obscenă, vulgară, stridentă este preferată femeii cuminți, gingașe, timide, pure. Femeia din zilele noastre este tot mai atașată de lucruri exterioare căsniciei, rolul de soție devenind uneori chiar obositor (e mai ușor să mergi la restaurant decât să gătești). Soția preferă deseori serviciul în locul familiei, dorința de afirmare profesională în locul împlinirii familiale. Starea firească a deținerii unui loc de muncă este înlocuită cu ambiția de a deține funcții de conducere sau dorința de a deține profesii specifice bărbaților. Ideea de câștig și nevoia imperioasă de egalitate cu bărbatul o imping deseori la compromisuri care îi zădărnicesc pentru totdeauna realizarea unei familii. Nuanța estompată, odihnitoare sugerată de femeia cuminte este înlocuită de nuanțe țipătoare care șochează și obosesc foarte tare. Femeia naturală în care se oglindește frumusețea zămislirii Domnului este înlocuită cu femeia-mască, cosmetizată în proporție de 100%, plină de intervenții chirurgicale pentru a corecta „imperfecțiunile” cu care a lăsat-o Domnul.
Schimbările din sfera feminină își au corespondent și în cea masculină. Pervertirea bărbatului se realizează încet, dar sigur. Bărbatul înțelept, hotărât care păstrază valorile autentice ale neamului său dârz este înlocuit de tipul „macho”, bărbatul violent și bețiv a cărei soție este pe post de slugă. În acest caz, soția își pierde statutul său primordial, ajunge să fie tratată cu dispreț și chiar violență dacă nu îi îndeplinește dorințele soțului dur și nemilos. Bucuria soțului este alimentată doar de patimile cărora acesta le este rob (desfrânare, beție, violență, comoditate – manifestată prin neimplicarea în viața de familie) și nu din petrecerea timpului alături de soție și copii, bucuria de a-i veni în ajutor soției plină de griji și treburi, dorința de a spori duhovnicește alături de aceasta. Adulterul se instalează treptat – soțul se plictisește de responsabilitățile vieții de familie, de grijile provocate de aceasta, de ajutorul și susținerea pe care i le oferea soției și începe să caute comoditatea în altă parte. Astfel se produce inevitabilul – retragerea treptată a soțului din viața de familie.
Căsătoria este privită ca ceva demodat, lipsit de importanță și capătă chiar caracter birocratic (auzim frecvent expresia „nu ne leagă niște hârtii”). Fidelitatea (trupească dar și sufletească), unul dintre pilonii de bază ai relației de iubire dintre cei doi devine un mit. Practic, este distrusă fără cel mai mic regret legătura care asigura starea firească de binecuvântare existentă în cadrul căsătoriei (și anume starea de trinitate – soțul, soția, Dumnezeu uniți prin harul de viață dătător). Partenerii se schimbă cu ușurință, de multe ori fără remușcări datorită „nepotrivirii de caracter”.
Dragostea adevărată este jertfelnică, presupune dăruire continuă, răbdare, cumpătare, înțelegere, căldură sufletească, duioșie, delicatețe, iertare, blândețe, sinceritate, dorința de a-l ajuta și de a-i fi aproape celuilalt în momente de bucurie și tristețe, întregire întru Hristos. Fiecare dintre soți caută să-i dăruiască celuilalt o permanentă liniște și bucurie sfințitoare, izvorâtă din dragostea autentică care îi leagă. Când aceasta există, nu mai este nevoie de nimic, sufletele simt împlinirea și bucuria care nu poate fi zdruncinată de nimic. Această stare existentă între soți reprezintă o pregustare a veșnicei fericiri. O astfel de dispoziție sufletească trebuie menținută prin împreună lucrarea dragostei dintre soți. Pentru această împlinire, dragostea tainică care sălășluiește în fiecare trebuie să rodească, să fie lucrătoare, iar această caracteristică se manifestă în modul de a fi al fiecăruia dintre soți. Ambii soți simt că legătura dintre ei este sfântă pe măsură ce se cunosc unul pe celălalt întru dragoste. În cadrul căsătoriei, cei doi soți își întregesc fiecare ființa sa prin relație unul cu altul și prin harul dăruit de Domnul la Sfânta Taină a Cununiei.
În afara iubirii autentice dintre soți (stare din care decurg adulterul, avortul și alte asemenea păcate îngrozitoare), familia creștină este astăzi se confruntă cu apariția unor noi modele de „familie”, care nu sunt decât „forme denaturate ale modului de conviețuire firească dintre bărbat și femeie”. Prima și cea mai întâlnită dintre aceste forme este concubinajul, în care tinerii tind să vadă doar plăcerea erotică a relației lor, nu și obligațiile care decurg din aceasta. Neasumarea responsabilității înseamnă însă perpetuarea greșelii strămoșilor noștri. Singura scăpare din această situație este iubirea autentică, cea care favorizează cunoașterea tainică a persoanei, cea care îl înfrumusețează pe celălalt, îl responsabilizează, deoarece iubirea autentică trebuie să confirme acest statut atribuit ei.
Alte forme denaturate se referă la presiunile făcute din Occident pentru introducerea de noi tipuri de familie – familii formate din persoane de același sex (bărbat-bărbat, femeie-femeie) prin practicarea păcatelor împotriva firii (lesbianismul, homosexualitatea). Aceste anomalii provin dintr-o percepție bolnăvicioasă a instinctului de procreare și constituie adevărate pericole pentru familia creștină. Aceste noi forme denaturate distrug imaginea vieții sănătoase de familie, ducând la destrămarea legăturii firești dintre bărbat și femeie. Această problematică este de foarte mare actualitate, deoarece pe data de 7 aprilie 2015 a fost prezentat la Biroul Permanent al Camerei Deputaților un proiect de lege privind reglementarea parteneriatului civil între persoanele de același sens care a primit aviz favorabil de la Consiliul legislativ. În data de 21 aprilie 2015, a primit aviz negativ de la Comisia pentru drepturile omului și aviz favorabil de la Comisia de muncă și protecție socială de la Camera Deputaților și acum urmează să fie supus dezbaterilor și aprobării în plenul Camerei.
Un alt pericol îl constituie influența mass-media în educația religioasă a omului și implicit impactul pe care aceasta îl are asupra familiei tradiționale. Atentarea la viața de familie se face subtil, prin publicitatea și informarea realizată de de mass – media sexualității și a tuturor formelor care decurg din ea (pornografie, violență, păcate împotriva firii etc.). Acest fapt amenință grav trăinicia și integritatea familiei creștine. Tinerii supuși unui astfel de impact mediatic nu mai caută adevărata viață de familie cu autenticitatea și frumusețea ei, ci caută tot mai mult „satisfacerea exagerată și nefirească a instinctului sexual”.
Observăm cu tristețe că puține sunt emisiunile care vorbesc despre principiile sănătoase pentru întemeierea vieții de familie, despre obligațiile reciproce ale soților, despre sfințenia vieții de familie, despre obligațiile pe care soții le au față de proprii copii (creșterea și educarea lor întru Hristos). În schimb, se constată că reclamele și filmele pornografice abundă și tind să acapareze tot mai mult mass-media iar impactul pe care acestea îl au asupra conștiinței tinerilor este deseori devastator. „Odată cu această ascensiune a televiziunii intimitatea vieții private este anihilată, deoarece, inclusiv în viața de familie, ceea ce are prioritate este acum indus de televiziune”.
Tendințele prezentate mai sus dovedesc faptul că extinderea culturii nihiliste are un impact foarte puternic asupra instituției familie. Cu toate acestea, societatea românească trebuie să facă toate eforturile necesare în sprijinirea și consacrarea familiei tradiționale, care trebuie să rămână „celula de bază” a societății așa cum a fost consacrată. Întemeierea unei familii adevărate după rânduiala Domnului se poate realiza doar cu credință puternică, multă jertfă și o iubire fără sfârșit care „dă o mulțumire deplină existenței”.
Impactul nihilismului asupra sistemului de învățământ
Sistemul de învățământ reprezintă un subsistem al sistemului social, acesta fiind subordonat și integrat în cadrul și structura generală a societății, neavând doar o structură internă, ci supunându-se și unor impulsuri sociale externe. Sistemul de învățământ, privit ca un întreg, se referă, în mod fundamental, la organizarea sub formă instituțională a învățământului, în acest sens sistemul de învățământ cuprinzând totalitatea instituțiilor ce urmăresc îndeplinirea unor obiective educaționale.
Un sistem de învățământ bine organizat stă la baza unui stat puternic. Dacă sistemul de învățământ nu este bine pus la punct, atunci statul respectiv nu are un viitor prea bun. Acest lucru era foarte bine cunoscut de către miniștrii instrucțiunii publice din perioada interbelică între care se numără pentru o perioadă destul de scurtă și Nicolae Iorga. „Veți schimba școala, veți schimba sufletul”. … „Dacă școala nu va ridica mai sus sufletul cinstit al țăranului și dacă școala va continua să creeze sufletul fals al orășenilor, țara aceasta nu poate merge”. Toate reformele pe care le propune Nicolae Iorga în vederea îmbunătățirii calității învățământului românesc au de fiecare dată drept țintă clară sufletul românului care va beneficia de efectele acestor măsuri.
Nicolae Iorga dorea ca în învățământul românesc să fie pregătiți oameniii după nevoile reale cu care se vor confrunta în viață. Numai un învățământ care îi oferă omului posibilitatea de a-și împlini propriul rost în viață este un învățământ folositor. Referilor la acest lucru, însuși Nicolae Iorga spunea: „În această școală să nu se predea teorie. Murim de teorie. Gazele sunt pline de teorie. Cu cât știe cineva mai puțină carte, cu atât face mai multă teorie. Să se învețe, înainte de toate, lucruri care trebuiesc unui om cult și, mai ales, unui om cult de acolo, din locul unde se găsește, pentru că altfel se pregătește un englez sau un american și altfel se pregătește fiul lui Badea Ioan.
Dacă fiul lui Badea Ioan va fi învățat așa cum este învățat fiul lui Mister John, apoi fiul lui Badea Ioan este incult, fiindcă el are cultura unei țări unde nu va trăi niciodată, și nu are cultura țării în care trăiește. Mai puțină teorie, mai puține manuale învățate pe de rost, mai puține vânzări de cărți pentru profitul domnului învățător, mai puțină tarabă!”. După cum constatăm din cele afirmate, au apărut forme de educație care nu-l ajută pe om la îndeplinirea rostului lui și de aceea ar trebui stopate, deoarece „adevărata învățătură este aceea care ajută pe om la rostul lui, nu la rostul străin de dânsul”.
Din păcate, pe măsură ce au fost luate pentru eficientizarea sa, învățământul românesc s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de scopul său după cum semnalează și Ernest Bernea: „Educația, ea însăși a fost făcută în raport cu unele valori la modă de natură mai mult materială sau socială. Omul a avut continuu o sete de a progresa, dar unde și în ce fel? Aici încep deosebirile. Omul de azi luptă și el să câștige mai bine, dar a redus condiția și sensul existenței sale la nevoile materiale, cultura devenind un fenomen de ornamentație și distracție, în cel mai bun caz de rafinament. Atunci când a încercat să depășească starea dată a gândit totul raportat la oameni, în colectivitate, nu raportat la un sistem de valori care ar satisface condiția și destinul său în ce are esențial și durabil. Etica modernă și-a tras substanța din întrecerea între oameni și a satisfăcut formele trecătoare ale modei, care au luat uneori caractere de absolut, absolutul relativului”.
Eroarea comisă în mod repetat este aceea că se încearcă copierea diferitor sisteme europene de învățământ performante, dar care nu se potrivesc la noi și pe care nu putem să le implementăm pentru că nu avem resursele necesare. Aceste măsuri, în loc să producă o dezvoltare a sistemului românesc, îl destabilizează și mai mult. „Greșeala noastră cea mai mare, de când am trecut la cultura europeană și am părăsit tradiția noastră, este că am vrut de la început să facem lucrurile cele mai mari, cu mijloace puține sub toate raporturile, și ca mijloace bănești și ca mijloace intelectuale, fără concursul societății. Noi am vrut să facem o săritură de pe urma căreia, dacă nu ne-am frânt picioarele, este că aceste picioare erau foarte solide, dar am ieșit cu oarecare pagubă dintr-o așa de îndrăzneață încercare”. În momentul în care începe să se gândească o reformă a sistemului de învățământ, nu trebuie să se vină cu improvizații moment, ci trebuie căutate soluții pe termen mediu și lung.
Trebuie să pornim de la ceea ce aveam bun și să dezvoltăm. Nu putem totul din temelii și încercând să implementăm un model copiat de la un stat occidental care nu se confruntă cu aceleași probleme din societatea românească. Aceste modele străine pe care vor să le copieze unii sau pe care vor să le adapteze alții nu pot aduce roadele dorite, pentru că nu există modele de educație general valabile, ci există modele de educație dezvoltate în cadrul unori culturi în cadrul cărora s-au dezvoltat și pe care le vor promova ulterior.
Trebuie găsite soluții pentru o școală pe care ne-o dorim mai puțin tristă, mai puțin rece, mai puțin urâtă decât școala de acum. Școala trebuie să fie atractivă pentru copii. Aceștia trebuie să se simtă bine și să fie stimulați spre dragostea de a învăța carte. Pentru unii din copiii de astăzi școala este un chin, pentru alții școala este distracție, iar pentru o categorie mai mică dintre copii școala este cu adevărat un mediu în care se simt bine și își doresc să petreacă cât mai mult timp în școală.
Învățământul românesc este lipsit de repere solide. El reflectă starea în care se află întreaga societate românească. Este firesc să fie așa. După decembrie 1989 a început așa numita perioadă de tranziție care nu se mai termină. Foarte mulți sunt cei care afirmă că învățământul românesc suferă, dar nimeni nu a reușit până acum să găsească soluția necesară pentru a opri această perioadă de suferință.
Școala trebuie să ofere acele cunoștințe și abilități care să permită tânărului integrarea lui cu succes în societate și continua adaptare la transformările care vor avea loc în cadrul acesteia. Școala nu e doar un instrument de transmitere a cunoștințelor, ci o instituție socială în care copilul sau tânărul își formează abilități de cunoaștere și sociale. Ea trebuie privită ca un spațiu public, ca o instituție socială cu funcții multiple; ca un loc hotărâtor al dezvoltării personale și sociale a persoanei umane; ca locul în care se desfășoară învățarea; ca un spațiu social; ca un spațiu profesional; ca instituție legată de familie, de comunitatea locală, de societatea ca întreg.
Aici a apărut o mutație în modul de raportare în contemporaneitate față de instituția de învățământ. Cu ceva timp în urmă, școala era cea care propunea reperele care erau necesare în societate. În societatea de consum, sistemul de învățământ servește la pregătirea noilor generații în acest tip de societate și este eficient doar dacă reușește acest lucru cu brio. În plus astăzi educația informală a căpătat o mare importanță în detrimentul celei formale la care copiii au acces în cadrul sistemului de învățământ. De aceea, noile generații nu mai găsesc modele în școală, dar acolo unde le găsesc, nu le găsesc pe cele mai bune: „Televiziunea și Internetul nu oferă elevilor modele pozitive de comportament, ci promovează din plin nonvaloarea. Transformă infractori, persoane inculte – cu limbaj și comportament trivial, în eroi și modele de conduită. Majoritatea elevilor îți selectează modelele de succes din mediul social de la televizor. Acestea sunt reprezentate de: fotbaliști, patroni de echipe de fotbal foarte mediatizați, de maneliști, manechine, fotomodele, cântăreți(ețe) de hip-hop sau muzică disco, prezentatori(oare) de televiziune”
În învățământul românesc, informatizarea (TIC) a devenit o strategie națională. Calculatorul este un mijloc tot mai folosit în procesul didactic atât pentru lecții întregi, cât și pentru diferite momente ale acesteia. În ultimul timp, este socotit un instrument absolut necesar care valorifică capacitatea de muncă și creativitatea elevilor și profesorilor, reducând în același timp volumul de muncă. Sunt numeroase modalitățile prin care calculatoarele pot fi utile în educație, dar tot atât de multe situații în care pot fi contra educative. De aceea, mai bine urmăm sfatului lui Nicalae Iorga, care recomandă: „Să fie trudă multă într-un cadru smerit, iar nu pretenții nesfârșite fără multă muncă, într-un cadru pretențios”.
Din punctul nostru de vedere folosirea excesivă a calculatorului poate fi dăunătoare pentru elevi mai ales că nu se cunosc toate consecințele folosirii acestui instrument în educație. Câteva din riscurile la care aceștia se supun sunt: diminuarea relațiilor sociale, comunicare deficitară, relații afective instabile, izolare, confundarea realului cu imaginarul etc. Cu toate că asaltul informatic este foarte mare, potențarea lui în ceea ce privește predarea conținuturilor depinde de cadrele didactice. Într-adevăr, folosirea unor mijloace moderne de transmitere de cunoștinte ajută la înțelegerea conținutului mult mai bine, mă refer aici la documentare, imagini, filmulețe, dar nu trebuie să omitem principiile comunicării, exprimarea orală a elevilor, conversația și argumentarea unor puncte de vedere.
Se constată o modificare a relațiilor tradiționale profesor-elev sau elev-elev, așa cum erau percepute în învățământul traditional. Acest fapt produce înstrăinarea elevului față de profesor. Acesta ocupă un loc secundar sau nu mai ocupă nici un loc în procesul educației. Elevilor li se cere să se descurce singuri, să asimilize singuri informațiile, să se autocorecteze, să învețe și să resolve sarcinile școlare în manieră proprie. Nu se mai face apel la modalitățile tradiționale de educație, limitele dintre cei doi poli ai educației, professor și elev, devenind fluide și interschimbabile.
Mijloacele tehnologice (manual digital, laptop) le înlocuiesc aproape total pe cele tradiționale iar examenele la distanță, diplomele și atestatele eliberate în urma absolvirii unei forme de învățământ fără frecvență sau cu frecvență redusă, îl fac pe elev unicul evaluator al propriilor rezultate. Pedagogul nu mai este recepționat nici ca model, nici ca evaluator, nici ca factor de potențare a procesului intructiv- educativ. „Esențialul este de a ști cum și până unde să se introducă noi mijloace de comunicare încadrul școlii pentru a o adapta dezvoltării sociale sau tendințelor moderne. Trebuie să ne plasăm într-o perspectivă cu totul diferită, cea a raporturilor în schimbare pe care școala le întreține cu celelalte structure sociale și să ne întrebăm cum intervine comunicarea în schimbările în curs…” (Miege, 1995). Este bine să se păstreze un echilibru între mijloacele tradiționale și cele moderne, cu accent pe implicarea interumană, comunicarea reală între profesor-elev și accentuarea supremației profesorului în actul educational (supremație privită în sensul conducerii actului educativ, al estimării rezultatelor, al evaluării).
Nivelul informal este constituit din relațiile interpersonale, intersubiective sau psihologice ce se stabilesc între professor și elevi sau între elevi ca membri ai aceluiași grup. Ele au o puternică încărcătură afectivă. „În procesul interacțiunii interpersonale, oamenii se percep, comunică, acționează unii în raport cu alții, se cunosc și, drept urmare, se apropie, se asociază, se îndrăgesc, se ajută, se împrietenesc sau, dimpotrivă, se suspectează, devin geloși, se urăsc, se resping” (Golu, 1971). Aceste relații facilitează apariția acelui climat psihosocial care poate amplifica sau diminua conlucrarea dintre professor și elevi. Ele sunt canale prin care se transmite informația ectosemantică sub forma emoțiilor și a sentimentelor.
Birocrația. Profesorii sunt nevoiți să întocmească tot felul de portofolii care să justifice activitățile școlare și extrașcolare. Prin acest lucru profesorul este obligat să nu fie centrat doar pe elev, ci să-și consume o parte din resursele temporale cu întocmirea acestor documente care nu au o prea multă relevanță în sine.
Violența
Sexualitatea
O problemă de natură foarte recentă care a apărut și care încă nu a fost soluționată printr-un act legislativ este aceea a predării religiei în școală. În data de 12 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a României a hotărât ca participarea la ora de religie să se facă excusiv printr-o cerere scrisă a elevului major, a părintelui sau a tutorelui. În condițiile în care la ora de religie participă peste 91% din elevii înscriși în învățământul preuniversitar era mult mai simplu să facă cerere cei care nu doreau să participe la ora de religie, așa cum se proceda până acum. Din punctul nostru de vedere, considerăm că decizia Curții Constituționale nu a adus nicio decizie majoră în fond, pentru că posibilitatea de a participa la ora de religie exista și până acum însă în mod practic poate constitui o măsură de îngreunare a înscrierii copiilor pentru a participa la ora de religie.
Imediat după această decizie au și sărit membrii Asociației Secular Umaniste care militează pentru scoaterea religiei din școală asumând această decizie ca pe o victorie în îndeplinire scopului lor. Acești oameni dovedesc că nu-și iubesc nici țara și nu-i respectă nici pe strămoșii lor care au promovat alte valori pentru dezvoltarea țării. De exemplu, Nicolae Iorga, pe vremea când era Ministrul Instrucțiunii Publice prezintă viziunea sa cu privire la învățământ în care Biserica se regăsește lângă Școală ca parte absolut necesară pentru realizarea unei educații desăvârșite: „De o parte școala, de altă parte biserica sfântă, cu slujbă la fiecare mare sărbătoare, la fiecare duminică, pentru că una se leagă cu alta. Știu că lucrul acesta în sufletele seci nu pătrunde, dar eu n-am trăit pentru sufletele seci, eu am trăit ca să înviez sufletul omenesc, chiar atunci când nu era într-însul izvorul de viață”.
O discuție preliminară și foarte importantă, ar fi aceea care privește stabilirea valorilor adevărate care stau la baza unei societăți. Ulterior, putem vorbi depre faptul că un sistem de învățământ cu adevărat folositor este acela care are în vedere toate nevoile reale ale oamenilor care sunt școliți de acest sistem. Școala trebuie să ofere soluții care să rezolve anumite probleme pe care oamenii nu le-ar fi putut rezolva fără școală. Dacă mergem la școală, dar problemele noastre rămân aceleași sau se înmulțesc, atunci înseamnă că școala nu își atinge scopul său și nu are prea mult rost.
Debusolarea societății – rezultat al aderării la „valorile” nihiliste
Un ideal existent în aspirațiile oamenilor din toate timpurile a fost acela de a năzui după fericire. Fericirea este privită de oamenii din toate timpurile ca pe ceva de dorit și ca un scop ultim al existenței umane. Umanitatea a „progresat”, dar nu pare că a ajuns mai fericită, ci dimpotrivă. Se poate constata cu ochiul liber că oamenii nu mai sunt fericiți, ci sunt mai triști și fără perspective sigure de a mai găsi vreodată drumul spre fericire. Dimpotrivă, calea pe care merg cei mai mulți astăzi duce la suferință, sentiment de care omul încearcă să scape cu orice preț însă din păcate, este resimțit și mai profund.
Deși realizările materiale ale societății consumiste se doresc a fi dătătoare de fericire și de satisfacere a plăcerilor tuturor, totuși atunci când rămâne în intimitatea sa și își face un bilanț, omul se simte tot neîmplinit, gol și împresurat de suferință. Deși încearcă din răsputeri să înlăture suferință și să fie fericit, individul ajunge tot la suferință, dar pentru el aceasta nu are nici un sens: „În istoriile moderne, sensul suferinței individuale s-a pierdut. Asta înseamnă că nimeni nu mai speră, azi, că suferința conduce la ceva bun. În cel mai bun caz, căutăm să o evităm. În cel mai rău, suntem0 resemnați să o suportăm, sperând că ea va înceta cât încă mai suntem în viață. Pentru istoriile tradiționale, suferința este semnul unei schimbări în bine, plină de dramatism. Pentru noi, modernii, suferința este semnul unei schimbări dramatice în rău. O dată cu moartea lui Dumnezeu, sentimentul că suferința poate fi răscumpărată printr-un bine mai înalt a dispărut aproape cu totul”.
Există o categorie de oameni care consideră suferința a fi o urmare a păcatului. Aceștia sunt cei care nu l-au omorât pe Dumnezeu și nu L-au dat scos afară din viața lor. Aceștia sun își risipesc forțele ca să înlăture suferința, ci își canalizează lupta împotriva păcatului pentru că odată ce vor birui păcatul va lua sfârșit și suferința. Însă pentru cei care L-au dat afară pe Dumnezeu din viața lor suferința nici nu mai are sens: „După ce Dumnezeu a fost declarat mort în Europa secolului al XIX-lea, istoria a încetat să mai aibă vreo logică în ceea ce privește suferințele omenești individuale. Desigur, filozofilor de după moartea lui Dumnezeu li s-a părut că istoria continuă să aibă sens, … dar, acest sens era unul bazat pe logica colectivelor și făcea de tot abstracție de omul individual, de omul lipsit de partid sau de altă calificare colectivă”. Scopul unui astfel de om era doar să slujească diferitelor cauze ale societății în care trăia, să lupte pentru acomodare, dar nu era plin de sens.
În urmă cu ceva timp am luat contact cu cartea Omul în căutarea sensului vieții a renumitului profesor Viktor E. Frankl care constata cu tristețe că în rândul societății occidentale din ce în ce mai mulți oameni nu-și înțeleg rostul în viață, ba chiar mărturisesc că sunt cuprinși de un puternic sentiment de neîmplinire care este definit a fi un vid existențial. Și mai îngrijorătoare este constatarea făcută de Frankl în aceeași carte în care afirmă că potrivit unui sondaj de opinie efectuat a constatat faptul că peste 25% din studenții săi europeni și peste 60% din studenții săi americani sufereau mai mult sau mai puțin de acest vid eistențial.
Cele prezentate mai sus sunt cu adevărat alarmante. De asemenea, ne pun în față următoarea problemă: pe măsură ce gradul de dezvoltare a unei societăți este mai mare, tot în aceeați măsură crește și numărul de persoane afectate de vidul existențial. Răspunsul la această problemă trebuie dat în cheie duhovnicească. Pe măsură ce omul construiește o societate în care Dumnezeu nu-și mai găsește locul și consideră că se poate descurca singur încrezându-se doar în propriile puteri. Astfel omul se îndepărtează pe zi ce trece de Dumnezeu timp în care îi scad și puterile pentru că ele veneau de la Dumnezeu. Trezindu-se dintr-o dată singur în fața tuturor problemelor și uitându-și scopul primordial va fi total debusolat și lipsit de orice perspectivă viabilă, gol pe interior și mișcat doar de lucruri exterioare.
Este firesc că cel cuprins de această stare încearcă să scape de această debusolare iar golul interor să fie umplut, dar cel mai adesea nu sunt găsite soluțiile cele mai bune. În legătură cu aceasta, V. Frankl spune: „Uneori, atunci când voința de sens este blocată, ea este compensată și înlocuită de voința de putere, inclusiv de forma cea mai primitivă a acesteia – voința de bani. În alte situații, când voința de sens este blocată, locul ei este luat de voința de plăcere. Acesta este și motivul pentru care frustrarea existențială sfârșește adeseori într-o compensare sexuală”. Dar toate acestea duc cum în cele din urmă la resimțirea și mai acută a „vidului existențial”. Acestea nu sunt decât surogate care înșeală pe moment, dar mai apoi provoacă o acutizare a lipsei de sens. Astăzi lipsesc reperele solide după care să ne educăm comportamentul în sensul unor valori absolute. Fără a avea spririt critic, omul cade în una din cele două extreme: „fie dorește să facă ceea ce fac ceilalți (conformism), fie face ceea ce alții vor ca el să facă (totalitarism)”.
Primul și cel mai mare rău îl constituie relativizarea valorilor. Cel mai mare mediu în care valorile sunt relativizate este Internetul. Este incredibil, dar adevărat că astăzi pe același site să găsești informații despre sărbători religioase, incitare spre sexualitate și alte subiecte care nu au nicio legătură cu cele enumerate mai dintâi. E de la sine înțeles că nu toate informațiile au aceeași valoare, dar în maniera în care sunt prezentate utilizatorul Internetului nu poate face diferența. Fiecare citește în funcție de aspirații, dar nu îi garantează nimeni calitatea informațiilor. Pentru alegerea lor e nevoie de discernământ. Dar discernământul nu se formează în timpul navigării pe Internet, ci dimpotrivă. Atunci când consideri că totul este relativ și nu mai este nicio autoritate absolută, niciun reper absolut după care să te ghidezi, e clar că intervine o incertitudine și nu se mai poate ști care este calea pe care trebuie să o urmezi. Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14, 6), dar sunt puțini cei care vor să purceadă pe această cale.
Nici societatea românească nu stă mai bine cu orientarea, pentru că după Revoluția din decembrie 1989 s-a îndreptat cu toate forțele spre societățile occidentale care au la baza constituirii lor eficiența, progresul științific și toate celelalte „valori” nihiliste.
Debusolarea, anxietatea sau golul ființial care au început să afecteze un număr din ce în ce mai mare de persoane și în societatea românească, după cum am văzut, reprezintă semnul cel mai concludent că pătrunderea nihilismul a început să erodeze și să se dezvolte ca un cancer. „«Anxietatea» greu de numit în cuvinte, de care suferă atât de mulți oameni în zilele noastre, dă mărturie despre participarea lor pasivă la programul antiteismului; cei care se pot exprima mai bine vorbesc despre un «abis» care pare să se fi deschis în inima omului. Această «anxietate» și acest «abis» reprezintă tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat pe om la ființă și în care omul pare să cadă iarăși atunci când Îl neagă pe Dumnezeu și, prin urmare, își neagă propria creare și propria ființă”.
Cu părere de rău trebuie să spunem că logica exclusiv omenească nu poate sta la baza unei societăți pline de sens. Din cauza secularizării societății și din cauza faptului că lipsește experința divinului din viața omului numărul celor care nu mai știu care este scopul lor în viață a crescut. Dacă totuși mai sunt și persoane care nu se pierd cu totul în vârtejul vremurilor, aceasta e pentru că aceștia nu trăiesc chiar fără scop, dar din păcate sunt ghidate de cele trecătoare și nu de cele veșnice. Acest lucru este din ce în ce mai evident în societatea contemporană în care valorile creștine nu mai reprezintă temelia societății sau fundamentul cel solid. Aceste valori creștine eliminate pe cât se poate sau ignorate sau tolerate sau relativizate și puse pe picior de egalitate cu cnon-valorile promovate de sociatatea liberală în care trăim.
„Toate studiile arată că, proporțional cu creșterea stresului, a confuziei, a panicii, se mărește dependența de mass-media în modelarea comportamentelor. Însă mass-media și televiziunea sunt cunoscute ca factori principali în crearea confuziei și în generarea stresului, astfel că, odată cu creșterea timpului de vizionare, crește și dependența de mesajele mediatice”.
Toate acestea au o consecință nefastă asupra persoanelor umane, în general, și asupra generațiilor tinere, în special. Toți se simt bulversați de avalanșa de informații dar și de rapiditatea cu care se petrec lucrurile. Omul nu mai are timp de gândit, nu mai are timp nici de simple analize în care să-și pună problema de unde vine, spre ce se îndreaptă. Acesta a devenit o simplă piesă (ce eventual poate fi schimbată dacă nu mai dă randament) în cadrul mecanismului societății de consum.
O primă cauză, pentru această nesiguranță pe care o resimte în ceea ce privește propriul comportament, o reprezintă faptul că tradițiile, care îi susțineau comportamentul, slăbesc rapid în prezent.
Efectele cauzelor prezentate, până acum, sunt amplificate de dezvoltarea sistemului de comunicații determinat de revoluția informatizării. Acest sistem de comunicații creează mari probleme pentru că operează cu o cultură virtuală. „Nivelul la care operează cultura virtuală este cel al imaginarului”. Omul postmodern este istoric, activ, tehnologic, economic, politic, artificial. Acest ultim atribut caracterizează foarte bine omul cuprins angrenat în lumea prezentată de mass-media.
Omul este introdus într-o lume virtuală și, prin urmare, este scos din lumea reală. De aceea, când este nevoit să acționeze în societate este lipsit de orientare. „Noi nu putem vedea realitatea în sine, nu o putem exprima decât la nivelul limbajului. Și limbajul nostru de azi este unul mediatic. Mass media este pentru noi noua metaforă. Deoarece cultura are un caracter mediatic și este conectată la sistemul de comunicații, cultura însăși este în mod fundamental transformată, și această schimbare se va accentua tot mai mult în timp prin noul sistem tehnologic. Este o certitudine că acest nou sistem se va dezvolta și va cuprinde activitățile cele mai semnificative ale omului, segmente întregi de populație de pe întreaga planetă fiind conectate la acest sistem. Mai mult decât atât, deja există această conectare prin biți și piesele noului sistem mediatic, în rapida schimbare a sistemelor de telecomunicații, în rețelele de interacțiune deja existente prin Internet, în imaginea populației, în politicile guvernementale și în acțiunile corporațiilor multinaționale. Emergența noului sistem electronic de comunicații caracterizat prin caracterul său globalizator, integrarea tuturor comunicațiilor media și potențialul interacțiunii noastre cu mediul mereu în schimbare determină actuala cultură a virtualității”. Acest mediu virtual nu este compatibil cu statutul omului de persoană menită să trăiască în comuniune cu alte persoane. Televizorul substituie relațiile interpersonale. În comuniune cresc calitățile tuturor persoanelor participante, pe când în lumea virtuală starea de participare lipsește iar de comuniune nici nu poate fi vorba.
Ascensiunea televiziunii și a celorlalte mijloace de informare în masă creează efecte importante în corelație cu exigențele efortului minim, ale comodităților și ale lipsei de concentrare asumate de omul contemporan. Capacitatea de manipulare a opiniei publice prin televiziune este uriașă. Mai mult decât atât, din cauza faptului că mesajul nu mai poate fi disociat de mediu, omul devine una cu ecranul, conectarea la mediu implică însuși actul comunicării, prin care orice barieră de autocontrol sau discernământ din partea subiectului devine tardivă. „Odată conectat la mediu, subiectul nu mai poate opera cu eficiență în sfera discernământului, a formării propriilor păreri, deoarece mesajul nu vizează conștientul, ci subconștientul. Miza imaginarului este mult mai mare decât încercarea de a induce în mod explicit anumite informații cu scopul de a crea convingeri”.
Astăzi există o mare criză a comunicării, drept consecință a devalorizării cuvântului, lipsei de viață și de substanță a propriilor discursuri. Deoarece, în lumea în care trăim, totul tinde spre artificial, „cuvântul viu, ziditor, a fost convertit în discurs artificial, puterea duhovnicească a cuvântului s-a pierdut prin căutatrea unor forme cât mai meșteșugite și mai pompoase ale unor discursuri devenite clișee, fără niciun impact în viața celor care-l ascultă”.
În fața televizorului puterea vieții lăuntrice scade, deoarece mereu suntem conectați la lucruri ce se desfășoară în exteriorul nostru într-un ritm galopant. Prin slăbirea puterilor interioare, omului nu-i rămâne decât partea exterioară, dar aceasta nu-i asigură niciun fel de siguranță. „În interacțiunea cu televizorul, omul este factorul pasiv și, mai mult decât atât, ceea ce el primește nu poate fi supus unui discernământ conștient, deoarece mesajul primit implică informații ce se transmit subliminal, acestea scăpând oricărui control exersat în mod conștient.” .
Actualul mod de viață al oamenilor este dictat de audiovizual. Prin el se pot se impune foarte ușor diferite comportamente, gusturi, idei, Din acest punct de vedere, cultura globalizării este una de masă, dată de audiovizual și, ca atare, americanizată, întrucât, de departe, SUA deține supremația în industria audiovizualui. Acest lucru provoacă serioase inegalități între cei ce dețin puterea manipulării și controlul informației virtuale și ceilalți.
În conteporaneitate televiziunea devine epicentrul cultural al societății, principala modalitate de comunicare, un nou mediu fundamental diferit de cele existente până acum, fiind caracterizată de o mare putere de seducție, de manipulare și de slăbire a calităților personale ale oamenilor. „Rețelele informatizate de azi nu doar că favorizează depersonalizarea relațiilor umane, dar permit un control impersonal, în lipsa unei întâlniri față către față, dându-se iluzia unei libertăți, când, de fapt, controlul este foarte posibil. Mai mult sau mai puțin, indiferent de opțiunea noastră, fără să știm putem fi integrați într-un circuit de tipul Big Brother la dimensiuni mari”. În ceea ce privește spațiul și timpul, acestea nu mai sunt asumate dintr-o perspectivă personalistă în care ele erau cadre de întâlnire interpersonale, atât a oamenilor cu alți oameni, cât și a oamenilor cu Dumnezeu.
Mai mult decât atât, internetul favorizează apariția unei culturi a cyberspace-ului, iar relațiile construite prin intermediul acestei culturi își pierd și mai mult din caracterul personal. Omul nu mai rămâne un subiect pasiv ca în fața televizorului, ci intervine în mod activ în relația cu calculatorul. Omul este în același timp creatorul și consumatorul unei experiențe artificiale. „Cyberspace-ul din acest punct de vedere reprezintă o generalizare a unui mod de viață care implică suma refuzurilor de a asuma adevăratele probleme ale vieții ce conduc la intuirea sensului propriei existențe”.
Asumarea și mărturisirea ethosului eclesial ca soluție salvatoare în fața extinderii nihilismului contemporan
În cele ce urmează vom încerca să găsim soluția salvatoare în fața extinderii culturii nihiliste și pentru vindecarea celor care deja au fost afectați de spiritul nihilist.
„Problema nihilismului nu este una de natură culturală, cât una de natură religioasă, căci el se naște și se dezvoltă într-un raport polemic față de învățătura și de modul de viață creștin. Astfel că, în mod evident, după cum observa Culianu în cartea sa Religie și putere, reîntoarcerea la creștinism rămâne singura soluție viabilă într-o cultură sinucigașă, al cărei efect principal este autodistrugerea ființei umane”.
„Nihilismul este, în chip foarte profund, o tulburare de ordin spiritual și nu poate fi învins decât cu mijloace spirituale; iar lumea contemporană nu a încercat absolut deloc să folosească astfel de mijloace”.
După cum observăm, logica omului nu poate sta la baza unei societăți pline de sens, deoarece aceasta nu poate înlătura din viața oamenilor suferința, căreia modernii nu-i mai găsesc sens. Discernământul natural este insuficient deoarece, rupându-se legătura directă dintre om și Dumnezeu, puterea de a discerne s-a diminuat. Mai mult decât atât, „în contextul epistemologic contemporan, în care bombardamentul informațional produce numeroase confuzii, străduința pentru dobândirea trezviei și a discernământului duhovnicesc este îngreuiată, dar rămâne mai necesară ca oricând”. Ideologia lumii în care trăim poate fi depășită în momentul în care fiecare va conștientiza că rezolvarea vine prin asumarea conștiinței eclesiale. Istoria ne-a demonstrat că nicio ideologie nu poate fi înfrântă prin replicile agresive ale unei alte ideologii. Biserica nu propune o ideologie sau un sistem închis de reglementări punitive, ci o viață sub binecuvântarea Duhului.
Prin urmare, tămăduirea spirituală în această lume, potrivit învățăturii Bisericii, se reduce adesea la voința și putința noastră de a discerne și recunoaște relele și bolile spirituale, de a ni le asuma, de a lupta împotriva lor cu mult curaj și de a-i ierta pe cei ce ni le-au provocat și le-au agravat în viețile noastre, înțelegând că nevoințele noastre sunt pentru desăvârșirea și sfințenia din veacul de apoi. Din cele prezentate până acum, ne dăm seama că importanța pe care Părinții o acordă darului deosebirii duhurilor este de-a dreptul întemeiată, și acest dar constituie o premisă absolut necesară pentru a putea face față timpurilor în care trăim.
O evaluare a nihilismului din perspectivă ortodoxă.
Bibliografie (Familia creștină azi)
Bădescu I., 2014, Acum s-au trezit și forțele nihilismului, dar și forțele culturii Învierii, Familia Ortodoxă, 70 – http://www.familiaortodoxa.ro/2014/10/28/acum-s-au-trezit-si-fortele-nihilismului-dar-si-fortele-culturii-invierii-i/
Cristoreanu (Mirică) A., 2012, Rolul mass-media în educația religioasă a copiilor și a tinerilor, Teză de doctorat, București – http://www.unibuc.ro/studies/index.php?path=Doctorate2013Iulie%2FCRISTOREANU+MIRICA+ALINA+MARIA+-+Rolul+mass-media+in+educatia+religioasa+a+copiilor+si+a+tinerilor/
Ciobotea D., 2001, Familia azi, probleme pastorale și sociale, discurs susținut în cadrul Congresului Internațional organizat de Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano Catolică din România, București, 25-27 septembrie – http://teofania-provita.blogspot.ro/2011/10/familia-crestina-astazi.html
Puric, D., 2008 – Cine suntem, pag. 76 –mai trebuie sa adaugi editura aici
Virgiliu G., 2006 – Efectele televiziunii aspra minții umane, pag. 290 – mai trebuie sa adaugi editura aici
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, București, 2002.
„ – fiindcă nu există serviciu inferior decât acela pe care nu-l faci din toată inima, acela pe care-l faci fără onestitate, acela în care înșeli lumea, și servicii înalte sunt toate acelea în care se vede o adevărată inimă de om încălzită pentru opera pe care o îndeplinește, un adevărat spirit omenesc care are totdeauna conștiința demnității lucrului de îndeplinit”.
CONCLUZII
Având în vedere că titlul lucrării de față este „Extinderea culturii nihiliste în societatea românească de la începutul secolului XXI” se poate formula obiecția că nu întreaga lucrare tratează strict tema din titlul, pentru că doar un capitol este dedicat în exclusivitate acestui subiect și anume (capitolul III). Putem spune că în afară de capitolul I care este un capitol introductiv în problematica nihilismului și care își ocupă rolul binemeritat și capitolul II descrie chiar dacă un pic mai general realități cu care se confruntă societatea românească, pentru că noua direcție a societății românești este de integrare perfectă în structurile societățilot occidentale. Din această cauză, mass-media este o putere din ce în ce mai mare care este din ce în ce mai puternică în societatea românească și are o contribuție foarte importantă în consolidarea noilor valori ale nihilismului consumism.
Bibliografie (Familia creștină azi)
Bădescu I., 2014, Acum s-au trezit și forțele nihilismului, dar și forțele culturii Învierii, Familia Ortodoxă, 70 – http://www.familiaortodoxa.ro/2014/10/28/acum-s-au-trezit-si-fortele-nihilismului-dar-si-fortele-culturii-invierii-i/
Cristoreanu (Mirică) A., 2012, Rolul mass-media în educația religioasă a copiilor și a tinerilor, Teză de doctorat, București – http://www.unibuc.ro/studies/index.php?path=Doctorate2013Iulie%2FCRISTOREANU+MIRICA+ALINA+MARIA+-+Rolul+mass-media+in+educatia+religioasa+a+copiilor+si+a+tinerilor/
Ciobotea D., 2001, Familia azi, probleme pastorale și sociale, discurs susținut în cadrul Congresului Internațional organizat de Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano Catolică din România, București, 25-27 septembrie – http://teofania-provita.blogspot.ro/2011/10/familia-crestina-astazi.html
Puric, D., 2008 – Cine suntem, pag. 76 –mai trebuie sa adaugi editura aici
Virgiliu G., 2006 – Efectele televiziunii aspra minții umane, pag. 290 – mai trebuie sa adaugi editura aici
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, București, 2002.
„ – fiindcă nu există serviciu inferior decât acela pe care nu-l faci din toată inima, acela pe care-l faci fără onestitate, acela în care înșeli lumea, și servicii înalte sunt toate acelea în care se vede o adevărată inimă de om încălzită pentru opera pe care o îndeplinește, un adevărat spirit omenesc care are totdeauna conștiința demnității lucrului de îndeplinit”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Extinderea Culturii Nihiliste In Societatea Romaneasca de la Inceputul Secolului Xxi (ID: 151104)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.