Evolutia Si Trasaturile Familiei Romane

CAPITOLUL 1

EVOLUȚIA ȘI TRĂSĂTURILE FAMILIEI ROMANE

1.1 Noțiunea de familie.

Încă din antichitate e dificil de a atribui o definiție menită de a da o accepțiune noțiunii de familie romană, datorită evoluției sociale, precum și a cetățenilor de la o epocă la alta, raportat la evoluția elementului central reprezentat de patria potestas.

În perioada de debut a statului-cetate Roma, familia constituia un subansamblu al gintei, în care raporturile dintre persoanele asociate aveau la bază un unic cult religios și un unic șef de familie.

Mai târziu la epoca clasică, dispare criteriul cultului religios rămănând doar cel al descendenței masculine, deci dintr-un șef de familie. Legăturile de rudenie în cadrul familiei erau legături agnate, civile, nu cognate, naturale de sânge.

După criteriul întinderii relațiilor de familie, regăsim familia proprio jure, care e compusă din membrii casei de locuit (domus) aflați la un moment dat, sub patria potestas sau sub manus ale lui pater familias. Avem aici în vedere fii de familie și ceilalți deșendenți de sex masculin, soția sa, dacă era căsătorită cum manu (adică prin trecerea din puterea agnată a tatului său în a soțului, ori a socrului ei), fiicele și nepoatele sale necăsătorite sau dacă erau căsătorite sine manu (adică fără a suferi capitis deminutio minima, fără a intra în puterea soților lor, deci cu rămânerea lor în continuare în puterea părintească a lui pater familias din familia de origine) precum și persoanele adăugate, adoptate sau legitimate de către pater familias.

În cadrul aceluiași criteriu adăugăm familia communi jure, familia abstractă ce se compune din rudele lui pater familias dacă acesta ar fi trăit la nesfărșit.

Familia ca formă de organizare a vieții sociale diferă de ginți sau triburi, puterea supremă fiind deținută de pater familias și agnațiunea (descendența pe linie masculină dintr-un ascendent comun)

Familia agnatică are la bază principiul puterii, deținut de pater familias și pe cel al descendenței masculine, pe când familia cognatică recunoscută de dreptul honorar mai târziu, perioada clasică a dreptului roman la finele Repubilicii, aceasta bazându-se pe legăturile de sânge între rude.

În dreptul roman familia era văzută prin prizma faptului că: „bărbatul era liber, emancipat prin moartea tatălui sâu, cu soția legată de el prin ceremonia prăjiturii sacre (conferreatio), care împarte cu el apa și focul, fii si fiilor lor, cu soțiile lor legitime, cu fiicele lor necăsătorite și fiicele lor, împreună cu toate bunurile lor, care îi revin unuia singur dintre ei. Din această unitate sunt excluși însă copii fiicelor, întrucât, fiind născuți în urma căsătoriei nu aparțin niciunei familii’’ . Deși în concepția romanilor numai bărbatul deținea puterea, fiind capul familiei, totuși, femeia avea dreptul în ceea ce privește căștigul proprietății și al banilor, respectiv fiica moștenind în aceiași măsură ca și fratele, iar mama în aceiași proporție ca și copiii.

Pater familias avea „dreptul de viața și de moarte’’, asupra persoanelor aflate sub autoritatea sa, acest drept de care se prevala pater familias nu înceta indiferent de vârstă membriilor familiei sale, precum și de poziția ocupată de aceștia (consul, pretor, etc. ).

Pater familias se bucura de independență, de „sine stătător ’’ (sui iuris), persoanele aflate sub stăpănirea sa (alieni iuris), iar sclavii erau considerați bunuri (res).

Etimologia cuvântului pater familias, nu semnifică „tată de familie’’, ci șef de familie, de unde rezultă că se poate bucura de această calitate fie un bărbat necăsătorit, fie copil, datorită înțelesului restrâns pe care romanii îl atribuiau accepțiunii de familie. Astfel, copilul fără părinți deținea calitatea de șef de familie prin exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri. Erau considerați alieni iuris, soția, copiii și nepoții din fii.

La baza familiei romane arhaice stătea un raport de subordonare născut între șeful ei și persoane alieni iuris și nicidecum o legătură de sânge. Această legătură e una pur juridică fiind cunoscută sub denumirea de rudenie civilă sau agnatică.

Potrivit concepției din vechiul drept roman, singura care producea efecte juridice era rudenia civilă ( agnațiunea ).

Agnațiunea era considerată o legătură între persoanele aflate la un moment dat sub aceeași putere în trecut, sau între persoanele care s-ar fi aflat sub aceeași putere dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul nașterii lor. Așadar dreptul civil recunoștea trei tipuri de agnați: o primă categorie era compusă din toți cei care se aflau la un moment dat sub puterea lui pater familias (soția, copiii, nepoții din fii). În cea de a doua erau cei care au fost în trecut sub aceeași autoritate, dar ulterior au devenit sui iuris (frații după moartea tatălui lor). O ultimă categorie de agnați era compusă din acele persoane care nu s-au aflat niciodată sub aceași stăpănire, dar s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul nașterii lor (verii primari născuți după moartea bunicului).

Cognațiunea sau rudenia de sânge era legătura între cei care aveau un viitor comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeași putere. Erau cunoscute de către romani două tipuri de cognațiuni: cognațiunea reală care își are rădăcinile în natură și cognațiunea fictivă care presupune faptul că toți agnații sunt cognați.

Persoanele care puteau invoca o prezumție relativă în sprijinul dovedirii unei legături civile referitoare la o apartenența îndepărtată față de un șef de familia comun, respectiv existența aceluiași nume de familie sau participarea la același cult religios, erau cunoscute sub denumirea de ginți (gentes), comunități familiare din epoca străveche.

Puterea părintească înceta odată cu moartea naturală sau civilă (pierderea libertății sau a cetățeniei) a șefului de familie sau a persoanei ce se găsea în puterea celui de întăi.

2.2 Puterea părintească

Una dintre cele mai de seamă puteri ale lui pater familias în cadrul familiei romane era reprezentată de pater potestas. Această putere se exercita asupra persoanelor libere care făceau parte din familia lui, cum ar fi descendenții acestora, copiii, adică fii si fiice, nepoți etc., toți fiind reuniți prin sintagma filii familiaei, indiferent de sexul acestora și indiferent de situația în care aceștia erau născuți în familie sau au fost asimilați ulterior acesteia printr-un act juridic civil, respectiv adopțiune sau căsătorie.

Puterea de care se bucura pater familias e una diferită față de cea pe care o are astăzi un tată față de fii săi, dat fiind faptul că aceasta nu era exercitată pentru apărarea interesului copilului, ci pentru apărarea interesului persoanelor sui iuris.

Puterea părintească a evoluat de la o epocă la alta conturând trăsături specifice. În epoca veche patria potestas se caracteriza prin următoarele caracteristici:

era neîtreruptă și perpetuă, fiul de familie rămănând sub puterea părintească până la moartea lui pater familias și până când aceasta devenea persoană sui iuris.

era nemărginită, răsfrăngându-se asupra tuturor celor aflați in puterea sa, se bucura de o autoritate ce avea caracter unilateral, respectiv aveau numai drepturi și nicio obligație. Această putere nelimitată se întindea atât asupra persoanelor cât și asupra bunurilor.Pater familias avea asupra fiului de familie, dreptul de viața și de moarte (ius vitae necisque), dreptul de vânzare, dreptul de expozițiune.

În epoca clasică puterea lui pater familias, asupra persoanelor și bunurilor a fost diminuată semnificativ, astfel a fost limitat dreptul de viața și de moarte asupra copiilor, tatăl de familie beneficiind doar de dreptul de a aplica anumite pedepse ușoare fiului său.

În ceea ce privește epoca post clasica, puterea părintească a scăzut considerabil, fiul de familie a dobândit o capacitate aproape deplină. Datorită evoluției sociale și economice fiul de familie căpăta o situație juridică aproape de cea a șefului de familie. Puterea părintească putând fi creată fie pe cale naturală, respectiv căsătorie și naștere, fie pe cale artificială prin două modalități diferite, adopția si legitimarea.

Referitor la posibilitatea de ieșire de sub puterea părintească se pot observa schimbările suferite de puterea părintească care au dus la modificarea de natură a o restrânge, echilibrând-o și totodată conferindu-i un alt conținut.

Acest mod de ieșire de sub puterea părintească se referă fie la merite deosebite ale fiului de familie, prin acordarea unor demnități, fie la o pedeapsă pentru pater familias.

Aceste moduri sunt:

în cazul decesului lui pater familias, putem distinge mai multe posibilități: dacă acesta moare, iar între el și fiul de familie nu există nicio persoană intermediară, puterea părintească încetează pentru întotdeauna și fiul de familie devine sui iuris, iar în cazul în care există o persoană intermediară puterea părintească încetează numai cu privire la persoana defunctului, fiul de familie intrând sub puterea intermediarului.

în cazul pierderii unui element al capacității, în fapt echivalează cu moartea juridică denumită de romani capitis deminutio, o „moarte civilă’’. Prin pierderea unui alt element al capacității, spre exemplu pierderea libertății (capitis deminutio maxima), a cetățeniei (capitis deminutio media), sau a puterii părintești (capitis deminutio minimum), fie pierderea tuturor elementelor de capacitate. Concluzionând, pierderea unui element al capacității dintre cele enumerate mai sus, culmina cu unul din modurile de ieșire de sub puterea părintească.

moartea fiului de familie.

postiminium, se referă la faptul că pater familias își recăștiga dreptul asupra fiului dacă acesta era capturat de către dușman, lucru considerat echivalent cu moartea, și se întorcea din captivitate.

emanciparea e un mod deosebit de ieșire de sub puterea părintească ce e inițiată de către tată.

CAPITOLUL 2

CĂSĂTORIA

2.1 Noțiune

Noțiunea de căsătorie are o existență îndelungată, fiind încă întălnită din secolul III e.n și îi aparține juristului Modestin care susținea că, prin căsătorie se înțelege „unirea bărbatului cu femeia, o comunitate a întregii vieți, o împărtășire a dreptului divin și uman” – nuptiae sunt coniuctio maris et feminae et consirtum omnis vitae, divini atque humani iurtis comunicatio, iar a doua îi aparține manualului de drept (Institutiones) al împăratului Justinian, în care căsătoria era considerată „unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viață de nedespărțit” – viri et mulieris coniuctio individuam consuetudinem vitae continens.

Cu schimbările succesive de la o epocă de drept la alta, au existat mai multe feluri de căsătorii, unele care au coexistat și altele care îi au corespuns fiecărei epoci în parte.

Cel mai important loc îl deține căsătoria legitimă (justae nuptiae), însă căsătoria romană putea fi regăsită sub alte feluri cum era căsătoria cum manu, în care (uxor) iese din puterea lui pater familias, din familia ei originară și intră sub puterea soțului ei, devenind fiica locului (filiae loco). Aici dobândea drepturi noi, respectiv dreptul la succesiune și dreptul la rudenia civilă, agnațiunea.

În perioada existenței căsătoriei cum manu coexista și căsătoria în care femeia, devenită soție, rămânea sub puterea lui pater familias în familia de origine ocupând două poziții după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaților, a doua, era alieni iuris, gâsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias.

Perioada dreptului postclasic a evidențiat și un alt fel de „căsătorie”, considerată inferioară față de căsătoria cum manu și cea sine manu. Această căsătorie era cunoscută sub denumirea de concubinat, reprezentând o simplă uniune de fapt între un bărbat căsătorit sau necăsătorit cu una sau mai multe femei, fără efecte juridice.

Înaintea încheierii căsătoriei legitime avea loc o promisiune din partea viitorilor soți. Această promisiune era denumită logodnă, sau sponsalia, cuvânt care își are originea în epoca veche a Romei, când logodnicii foloseau verbul spondeo, adică promit, atunci când se angajau într-o logodnă.

Logodna se încheia printr-un act scris (tabulae instrumentum) și putea fi încheiată fie de către parinții copiilor, fie de către ei însuși (dacă erau sui iuris) încă din timpul copilăriei.

Am observat cum noțiunea de căsătorie capătă diverse dimensiuni de a lungul timpului . Date fiind schimbările sociale și evoluția economică, noțiunii de căsătorie i s-a acordat o imprtanță mai mare și o accepțiune mai modernizată decăt cea din epoca veche sau postclasică și clasică.

Noțiunea de căsătorie nu mai reprezintă doar unirea bărbatului cu femeia și schimbările statutului. Codul familiei îi atribuia termenului de căsătorie două înțelesuri:

de act juridic, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească în condițiile și în formele prevâzute de lege (art 3-18 Codul familiei).

situație juridică, adică un statut legal al soților (art 25-36 Codul familiei).

Căsătoria e considerată, în primul rând, un act juridic pentru încheierea căruia e nevoie ca viitorii soți să-și exprime consimțământul valabil în condițiile stabilite de lege.

Potrivit Nolului Cod Civil, în art. 259 alin.1, căsătoria e uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.

Noul Cod Civil analizează termenul de căsătorie sub cinci aspecte:

drept fundamental de natură civilă

act juridic civil

ceremonie laică sau religioasă

stare juridică a soților

instituție juridică a dreptului familiei

Concluzionând, definim căsătoria ca fiind acordul de voință dintre un bărbat și o femeie, încheiat cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, în scopul de a întemeia o familie.

2.2 Natura juridică

Din perioada romană până în zilele dreptului actual românesc au existat mai multe contraverse cu privire la natura juridică a căsătoriei. Așa cum am menționat și anterior, în vremea romanilor, căsătoria era legătura, unirea între bărbat și femeie, care avea efecte juridice, așadar rezulta că instituția căsătoriei avea un caracter civil. Putem concluziona că suntem în prezența unui act juridic bilateral sui-generis.

Căsătoria având la baza ei acordul de voință a ambilor părți, exprimată în formă solemnă și consemnată în fața ofițerului de stare civilă, dă naștere la contradicții asupra naturii ei.

În concepția codului civil, căsătoria avea un caracter prin esență contractualist, dar acest caracter a fost contestat atât în vremea romanilor, cât și în actuala literatură de spacialitate.

Concluzionând, doctrina consideră căsătoria un act juridic de dreptul familliei, nu un contract de drept civil. Considerăm căsătoria o instituție socială, care are o existență autonomă față de reglementarea juridică statală, în sensul că această uniune între sexe continuă să existe indiferent de atitudinea autorității statale față de reglementarea ei.

2.3 Caractere juridice

Din definiția dată căsătoriei și având în vedere natura ei juridică, în afară de caracterul civil, acestui concept i s-a atribuit și un caracter religios, fiind considerată o taină sfăntă, datorită jurământului reciproc exprimat de către cei doi soți.

În reglementarea actuală a instituției căsătoriei se enumeră mai multe caractere. Căsătoria e un act civil sau laic care deriva din cuprinsul articolelor 3 și 17 din codul familiei în care se spunea că doar căsătoria care se încheia în fața ofițerului de stare civilă și înregistrată în registrul de stare civilă, putea da naștere drepturilor și obligațiilor între soți.

Pentru a fi valabilă se necesită prezența personala a ambilor soți în fața ofițerului de stare civilă și acordul lor liber exprimat. De aici reiese caracterul solemn al căsătoriei.

O altă caracteristică a căsătoriei este scopul întemeierii unei familii, concluzie desprinsă din conținutul dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Codul familiei.O familei e compusă din părinți și copiii, dar asta nu ar însemna că doar ambii soți nu pot fi o familie.

În sfera caracterelor căsătoriei mai putem adăuga următoarele caractere, și anume: căsătoria e o uniune dintre un bărbat și o femeie; e monogamă; se încheie pe viață; căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie, etc.

2.4 Condiții de fond

Prin condiții de fond se înțeleg acele împrejurări care trebuie să existe la incheierea căsătoriei, pentru ca ea sa fie valabilă.

Indiferent de schimbările succesive de la o epocă la alta, de la un sistem de drept la altul, condițiile care trebuiau respectate ca o căsătorie să fie valabilă nu au suferit schimbări majore.

În perioada romanilor, bazele unei căsătorii valabile le constituiau trei condiții esențiale, și anume: connubium, consimțământul și vârsta, comune ambelor forme ale casatoriei,celei cum manu și sine manu.

Connubium era un drept recunoscut doar cetățenilor romani. Era acel drept pe care îl deținea o persoană de a încheia o căsătorie valabilă, conform cu ius civile (iustae nuptiae, iustum matrimonium).Ius conubii avea două accepțiuni, una obiectivă și una subiectivă. Accepțiunea obiectivă determină aptitudinea generală de a încheia o căsătorie, iar cea subiectivă determină aptitudinea relativă pe care o avea o persoană de a se căsători cu o anumită persoană.

Consimțământul, affectio maritalis, trebuia să fie consemnat într-o declarație de voință. Dacă persoanele ce urma să se căsătorească făceau parte din categoria persoanelor alieni iuris, era necesar consimțământul celui sub puterea căruia făceau parte, iar pentru categoria persoanelor sui iuris era necesar doar consimțământul viitorilor soți.

Vârsta era un element esențial pentru stabilirea valabilității căsătoriei. Vârsta legală pentru o fată de a se căsători era cea de 12 ani, pentru că era considerată că atunci ele deveneau nubile, însemnând că puteau procrea, iar pentru băieți vârsta de 14 ani. Oportunitatea căsătoriei era stabilită în mod absolut arbitrar și aleatoriu de către pater familias (care bineînțeles aprecia dezvoltarea puberului și nu doar vârsta).

Așa cum am menționat la început, lucrurile nu au suferit prea multe schimbări de la vremea romanilor până în dreptul nostru actual pe cât privește valabilitatea căsătoriei.

Potrivit codului familiei, bărbatul se putea căsătorii numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar femeia dacă a împlinit șaisprezece ani,dar doar dacă exista un aviz medical și încuviințarea părinților ori în cazuri speciale, a tutorelui și cu autorizarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială își are domiciliul.

Exista și posibilitatea ca unul dintre părinți să fie decedat sau nu poate să-și exprime consimțământul asupra unei viitoare căsătorii. În această situație e suficientă încuviințarea doar a părintelui în viață sau capabil de a-și exprima voința.

Însă, încă nu s-a stabilit o limită maximă la care se poate încheia căsătoria până la o vârstă înaintată și chiar in extremis, înainte de moarte.

Noul Cod Civil, preia într-o formă îmbunătățită condițiile de fond pe care le prevedea Codul familiei. Aceste condiții sunt enumerate începând cu art.271 până la art.277 din Noul Cod Civil.

Așadar, pentru ca o căsătorie să fie valabil încheiată, e necesar să se încheie prin consimțământul personal și liber exprimat între bărbat și femeie.

Schimbarea adusă de Noul Cod Civil în privința vârstei, e aceea că viitorii soți trebuie să fi împlinit 18 ani pentru a se putea căsători, rămânând tot o excepție acceptată căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Căsătoria acestuia fiind posibilă în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul, în conformitate cu art.272 alin. 2 din Noul Cod Civil.

Avându-se mereu în vedere interesul superior al copilului, instanța de tutelă poate hotărâ asupra încuviințării căsătoriei unui minor, atunci când unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria.

Tot în situațiile în care, unul dintre părinți a decedat sau dacă nu există nici părinți, nici tutore, care să pate încuviința căsătoria, e suficientă încuviințarea celuilalt părinte sau a persoanei sau autorității respective care a exercitat drepturile părintești asupra copilului minor.

Noul Cod Civil interzice căsătoria numai între rude de sânge, nu și între aliați (rude prin alianță), însă rudenia prin alianță nu reprezintă impediment la căsătorie.

Art.277 din Noul Cod Civil, interzice căsătoria între persoane de același sex, mai mult de atât, același articol „refuză” să recunoască orice efect în România a unei căsătorii homsexuale sau ale unui parteneriat civil (inclusiv parteneriat între persoane de sex diferit, darămite de același sex).

2.5 Condiții de formă

În ceea ce privește condițiile de formă ale căsătoriei, ele erau necesare doar în încheierea căsătoriei cum manu. Această căsătorie se realiza în trei forme diferite: confarreatio, usus și coemptio.

Confarreatio era o formă de căsătorie aristocrată, rezervată doar patricienilor, prin care femeia care devenea soție, rupea orice legătură cu familia sa de origine și intra în familia soțului său, căzând sub puterea capului de familie al acestuia. Pentu încheierea acestei căsătorii se cerea prezența viitorilor soți, prezența preoțiilor lui Jupiter, Marte și Quirinus, precum și zece martori. În cadrul ceremoniei se sacrifica în numele zeilor o pâine specială făcută din grâu, farreus panis și trebuia să se pronunțe solemn anumite cuvinte cu semnificație ritualică, certa et solemna verba.

Usus era forma de căsătorie permisă plebeilor, prin care aceștia dobândeau putere asupra femeii. În această uniune, femeia trebuia să locuiască cu bărbatul pentru o perioadă de un an neîntrerupt, astfel încât ea la sfărșitul acestei perioade să cadă sub puterea lui. Totuși această cădere in manu mariti putea fi evitată dacă femeia lipsea de acasă trei nopți consecutive (trinoctio) în fiecare an.

Coemptio a apărut pentru ocrotirea inconveniențelor ce decurgeau din formele anterioare. Această formă constă într-o vânzare-cumpărare simulată a femeii de către bărbat, cu scopul de a dobândi putere manus asupra soților lor după modelul patricienilor. Era necesară prezența a cinci martori și un căntăritor.

În actuala reglementare conferită căsătoriei, condițiile de formă sunt mult mai esențiale decât în vremea romanilor. Ele asigură recunoașterea publică a căsătoriei și oferă un mijloc prin care se face dovada acesteia.

Procedura încheierii căsătoriei se desfășoară în mai multe etape.

În prima etapă pregătitoare trebuiau îndeplinite o serie de formalități nesecare pentru încheierea căsătoriei: depunerea declarației de căsătorie de către viitorii soți, îndeplinirea de către ofițerul de stare civilă a îndatoririlor impuse de lege cu privire la verificarea îndeplinirii condițiilor de valabilitate a căsătoriei și de asigurare a elementelor de publicitate a încheierii acesteia.

Depunerea declarației de căsătorie se face la serviciul de stare civilă, prin care ambii soți iși exprimă dorința de a încheia căsătoria. Conform dispozițiilor art.12 alin.1 Codul familiei declarația nu putea fi dată prin reprezentare ci numai personal. Aceasta se va face, potrivit art.280 alin.1 din Noul Cod Civil, „la primăria unde urmează a se încheia căsătoria”. Dacă încheierea căsătoriei se va realiza în alt loc decât cel unde își au reședința viitorii soți, declarația de căsătorie va trebui depusă la primăria în a cărei rază teritorială își au reședința actuală, care în rândul său, într-un termen de 48 de ore, trebuie să o trimită la primăria unde se va încheia căsătoria.

În declarația de căsătorie trebuie să fie cuprins:

– manifestarea de voință a declaranților că vor să se căsătorească;

– identificarea fiecăruia prin datele personale;

– declarația viitorilor soți în sensul că nu există nicio piedică pentru căsătorie dintre cele care au fost prevăzute de dispozițiile art. 4-10 Codul familiei;

– declarația acestora privind numele pe care doresc să-l poartă în timpul căsătoriei;

– declarația viitorilor soți că au luat la cunoștiință starea sănătății lor în mod reciproc;

– indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situația în care declarațiile au fost făcute în localități diferite;

– indicarea martorilor;

– semnătura celor doi viitor soți și a ofițerului de stare civilă.

Odată depusă declarația de căsătorie, intră în atribuțiile primarului din raza teritorială unde se va încheia căsătoria, să respectă și să dispună publicitatea acesteia. Declarația trebuie să fie publicată într-un loc special în sediul primăriei care poate fi accesat de oricine, în pagina oficială de pe internet a primăriei și dacă e cazul se trimite și se afișează și în sediul primăriei unde își are reședința sau domiciliul celălalt soț.

În extrasul declarației trebuie să se menționeze obligatoriu data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și după caz încuviințarea tutorelui sau a părinților în cazul minorilor. Orice persoană interesată poate să se opună la căsătorie în termen de 10 zile de la afișare, depunând o cerere cu datele lui de stare civilă, un motiv întemeiat pentru anularea acestei căsătorii și semnata de către el.

În afară de datele obligatorii menționate în declarație, viitorii soți trebuie să mai atașeze și un număr de acte necesare prevăzute de dispozițiile art.13 Codul familiei și ale art.28 din Legea 119/1996:

actul de identificare al fiecărui viitor soț, care după verificare, i se restituie, urmând a fi prezentate iarăși în momentul încheierii căsătoriei.

certificatele de naștere ale viitorilor soți, în original și în copie legalizată sau certificată de ofițerul de stare civilă.

certificatele medicale privind starea de sănătate a fiecărui sot, valabile 14 zile de la emiterea lor.

dacă e cazul, acte în original și copii, traduse și legalizate ori certificate de către ofițerul de stare civilă, din care să rezulte desfacerea, încetarea sau desființarea căsătoriei anerioare a unuia dntre viitorii soți, în cazul unui deces al fostului soț certificatul de deces, hotărărea judecătorească de desfacere sau de desființare a căsătoriei anterioare.

decizia de acordare a dispensiei de vârstă, de rudenie sau de adopție dacă e cazul.

decizia pentru încuviințarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile prevăzut de lege dacă e cazul (art.29 din Legea 119/1996).

Așa cum am explicat de la începutul acestei lucrări, căsătoria e doar un act juridic și nicidecum un contract de drept civil, așadar nici declarația de căsătorie nu are caracterul unui antecontract, nu are valoare juridică de sine stătătoare și nu naște obligația soțiilor la încheierea definitivă a căsătoriei.

Conform noilor reglementări în Noul Cod Civil, „revocarea” promisiunii de căsătorie poate da naștere unei acțiuni în desdăunări, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Termenul de 10 zile stabilit pentru încheierea căsătoriei se calculează de la data afișării până la data încheierii căsătoriei, luând în calcul și prima și ultima dată, dar totuși există excepție pentru cazuri prevăzute de lege, cum ar fi cazul viitorului soț militar aflat în permisiune sau o viitoare soție care urmează să nască, în care primarul deține dreptul de a reduce acest termen.

În perioada aceasta de 10 zile se poate verifica valabilitatea tuturor actelor prezentate de către viitorii soți, existența impedimentelor sau nerespecarea dispozițiilor legale.

Încheierea căsătoriei se conclude în momentul în care ofițerul de stare civilă a constatat că sunt respectate toate condițiile cerute de lege pentru valabilitatea sa și îi declară pe viitorii soți căsătoriți. Înregistrarea căsătoriei constituie un mijloc de probă.

Așadar, proba căsătoriei, în cazul în care sunt cerute efecte de stare civilă, se face doar prin certificatul de căsătorie; atunci când dovada căsătoriei e necesară în alte scopuri, căsătoria e considerată un simplu fapt juridic și se vor putea utiliza orice mijloace de probe.

2.6 Impedimente

La încheierea căsătoriei pot exista anumite obstacole. Conform dreptului roman, esistă un singur impediment absolut la încheierea căsătoriei, lipsa lui ius connubii. Singurii care nu se pot căsători dacă nu au acest drept sunt sclavii și peregrinii. Impedimentele relative consistă un număr mai mare, și anume:

existența rudeniei, fie cognatică, fie agnatică, în linie dreaptă la infinit, iar pe linie colaterală până la gradul al șaselea.

adoptațiunea are aceleași efecte ca și existența rudeniei dar cu excepția cazului emancipării unde e interzisă căsătoria doar în linie directă; de asemenea, alianța face imposibilă căsătoria între actualii sau foști socri și surori, soacre și gineri; practic, afinitatea crea prohibiții în linie dreaptă la infinit.

era interzisă căsătoria bigamă sau poligamă, rezultând din caracterul monogam al căsătoriei romane.

în cazul decesului soțului din familie, soția rămasă văduvă și cu copil nu avea dreptul să se căsătorească timp de un an, începând de la data decesului soțului său, astfel nu se punea problema paternității copilului.

nu era permis ca femeia care a comis adulter să se căsătorească cu amantul său.

băieții trimiși soldați pentru a servi la serviciul militar, nu aveau voie la căsătorie.

guvernatorii de provincii nu se puteau căsătorii cu femei rezidente în acele provincii, cum nici senatorii nu puteau realiza căsătorii cu femei de condiție joasă.

nu se lăsa la o parte nici influența creștină din vremea Dominatului care interzicea legătura de căsătorie între frați și surori vitrege, unchi și nepoate sau între creștini și evrei.

Dreptul actual român a introdus noutăți în clasificarea impedimentelor căsătoriei. Astfel, impedimentele sunt acele împrejurări expres prevăzute de lege, a căror existență împiedică încheierea căsătoriei.

Aceste impedimente se clasifică după anumite criterii. În primul rând se ia în vedere sancțiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea lor și în al doilea rând după criteriul persoanelor între care e oprită căsătoria.

După condițiile primului criteriu, distingem impedimente dirimante care atrag după sine nulitatea absolută a căsătoriei, și anume, rudenia în grad prohibit de lege, existența unei căsătorii anterioare, rudenia prin adopție, debilitatea mintală sau lipsa temporară a capacităților mintale. A doua categorie sunt cele prohibitive care atrag sancțiuni administrative, aplicabile funcționarului public care a încheiat căsătoria, și anume adopția, căsătoria dintre copiii adoptatorului și adoptat sau copiii săi, căsătoria între copiii adoptați de aceeași persoană și relația izvorâtă din tutelă.

Conform criteriului persoanelor între care se încheie căsătoria, avem două categorii.

Impedimentele absolute sunt acelea care nu permit căsătoria unei persoane cu orice altă persoană, în cazurile în care o persoană e deja căsătorită sau există o alienație sau debilitate mintală.

Impedimentele relative includ acele persoane care nu se pot căsătorii cu o anume categorie de personae. Aici înțelegem rudenia firească, adopția și tutela.

Rudenia în grad prohibit de lege

Acest impediment e unul care a fost prevăzut de Codul Familiei, ca și de noul Cod Civil.

Astfel, art. 6 alin.1 Codul Familiei prevedea că, „e oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad”,precum și art. 274 alin. 1 și 2 din Noul Cod Civil, căsătoria fiind interzisă între rudele apropriate, întemeiat pe următoarele argumente:

de ordin biologic și medical, pentru că uniunile dintre rude apropriate nu asigură descendenți sănătoși.

de ordin moral, deoarece uniunile dintre rude ar avea o influență nefavorabilă asupra vieții de familie.

Așadar, bazându-ne pe aceste motive, rezultă interzicerea căsătoriei între tată și fiică, mamă și fiu, bunic și nepoată, bunică și nepot, aceștia făcând parte din gradul de rudenie în linie dreaptă, tot așa e interzisă și căsătoria dintre frate și soră, unchi și nepoată, mătușă și nepoată, etc., care formează rudenia colaterală.

Intră în discuție și rudenia născută în afară căsătoriei, aceea care nu e confirmată juridicește (rudenia de sânge, ca stare de fapt, există indiferent dacă a fost sau nu consacrată formal, spre exemplu, prin recunoaștere voluntară de filiație), constituie impediment, condiția fiind existența relației în grad interzis.

Existența unei căsătorii anterioare nedesfăcută

Unul dintre principiile esențiale ale căsătoriei e acela al monogamiei, așadar și art. 273 Noul Cod Civil și art. 5 din Codul Familiei, preved că în situația în care o persoană e căsătorită, nu poate încheia o nouă căsătorie întrucât se încalcă principiul monogamiei.

Acest impediment atrage după sine și sancțiune civilă și sancțiune penală.

În cazul în care o persoană e deja căsătorită și încheie o a doua căsătorie, se invocă nulitatea absolută a celei de a doua căsătorie, care poate fi invocată de oricine care are un interes, soțiii, rude sau alte persoane interesate, iar această acțiune e una imprescriptibilă.

Pe cât privește caracterul penal, ne referim la infracțiunea de bigamie. În această privință se pot lua în considerare și excepția cazului când soțul din prima căsătorie e declarat mort prin hotărăre judecătorească definitivă și ulterior soțul declarat mort se întoarce, ceea ce duce la anularea hotărării declarative de moarte, prima căsătorie e considerată desfăcută la data încheierii celei de a doua. Astfel legiuitorul evită bigamia.

Tot așa starea de bigamie e înlaturată și în situația când soțul se recăsătorește între data declarării morții celuilalt soți și data rămânerii irevocabile a hotărării judecătorești declarative de moarte, a doua căsătorie e valabilă.

Legea română prevede aceleași dispoziții legale și pentru cetățenii străini care doresc să se căsătorească pe teritoriul României, dar în cazul tărilor care permit bigamia sau poligamia, regulile dreptului internațional privat recunosc acest drept, neconsiderându-se bigamie, în sensul legii române.

Adopția

Conform alin. 1 din Legea 273/2004, „adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

În corelație cu art. 7 din Codul Familiei, se interzicea căsătoria între anumite categorii de persoane:

între adoptator sau ascendenții lui pe de o parte, și cel adoptat ori descendenții lui pe de altă parte.

între copiii celui care adoptă și cel adoptat sau copiii lui.

între cei adoptați de către aceeași persoană.

Există posibilitatea ca pentru motive temeinice, primarul general al municipiului București sau președintele consiliului județului, să încuviințeze căsătoria între copiii adoptatorului și cel adoptat sau copiii acestuia.

Totuși trebuie precizat că această „excepție” se poate permite doar în cazul adopției cu efecte restrânse, deoarece în cazul unei adopții cu efecte depline, copilul adoptat dobândește aceeași stare ca și copilul firesc.

Debilitatea sau lipsa temporară a facultăților mintale

Potrivit art. 9 din Codul Familiei, era interzisă căsătoria debiliilor și a alienaților mintali, iar a celor lipsiți vremelnic de facultățile mintale în perioada cât nu au discernământ.

Interzicerea acestora de a încheia o căsătorie e întemeiată pe bază de ordin biologic, astfel se poate diminua reproducerea unor familii nesănătoase și cu dificiențe mintale, dar și pe baza de discernământ, aceștia neaflându-se în condiții de a-și exprima valabil consimțământul datorită stării lor.

Trebuie să includem aici și acele persoane care sunt lipsite în mod vremelnic de facultățile lor mintale, astfel exprimarea consimțământului lor valabil e lipsită temporar. Așadar, invocarea acestor motive impiedică încheierea valabilă a căsătoriei, dar instanța de judecată trebuie să verifice ca au existat la momentul încheierii căsătoriei.

Sancțiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal, e nulitatea absolută, justificată tocmai pe lipsa totală a discernământului și poate fi invocată pe cale de acțiune în constatarea nulității de orice persoană interesată, acțiunea fiind imprescriptibilă, iar în cazul celui lipsit vremelnic, sancțiunea e nulitatea relativă și poate fi invocată de cel indus în eroare, prin acțiune în anulare care trebuie introdusă în termen de șase luni.

CAPITOLUL 3

EFECTELE CĂSĂTORIEI

3.1 Aspecte generale

O dată cu încheierea căsătoriei iau naștere, pentru cei care o încheie, o serie de raporturi complexe, de naturi diferite, unele dintre ele fiind reglementate din punct de vedere legal.

Avându-se în vedere principiul bază de egalitate dintre femeie și bărbat, acestora li se acordă o serie de drepturi și obligații personale, care de cele mai multe ori sunt supuse unor reglementări legale, dar și unele cu character nepatrimonial, personale.

Raporturile născute dintre soți au o întindere largă, variată și complexă. Așadar, reglementarea lor s-a făcut în linii mari și doar pentru o parte mai specificată a relațiilor care au luat naștere după încheierea căsătoriei.

Conform art.258 din Noul Cod Civil, „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor”, și conform art.308 din Noul Cod Civil, „soții hotărăsc de comun accord în tot ceea ce privește căsătoria”.

Toate drepturile și îndatoririle personale ale soților sunt prevăzute în Codul Civil, ca și cele patrimoniale. În prima vedere se consideră că drepturile și îndatoririle personale ale soților sunt enumerate limitative, dar Codul Civil le completează cu alte prevederi privind obligația de întreținere, cheltuieli de căsătorie, drepturile și obligațiile părinților față de copiii lor minori etc.

Față de prevederile care erau prevăzute de Codul familiei, legiuitorul în noile prevederi introduse în Codul Civil a lărgit domeniu obligațiilor personale ale soților, inserând obligația de fidelitate, precum și obligația de coabitare.

3.2 Efectele juridice ale căsătoriei între soți

Căsătoria romană năștea diferite aspecte privind relațile între soți, concentrându-se mai mult pe puterea acordată lui pater familias. În dreptul actual se ia mai mult în considerare pe de o parte drepturile și îndatoririle nepatrimoniale, și anume numele soților, îndatorirea de fidelitate, îndatorirea de a locui împreună și obligația conjungală, pe de altă parte, drepturile și îndatoririle patrimoniale ale acestora.

În general căsătoria era predecedată de o logodnă (sponsalia), care la începuturile ei nu producea efecte juridice. A devenit un raport juridic în epoca imperială, obliga partea care se făcuse vinovată de ruperea nejustificată a logodnei la plata unor daune-interese corespunzătoare.

Conform fiecărei căsătorii, efectele erau diferite. Dacă căsătoria era cum manu, soția era obligată să intre în puterea lui pater familias din familia soțului. Se stingeau toate drepturile pe care le avea cu familia sa originală. Dispăreau toate legăturile de rudenie între ea și familia originară, la fel și drepturile sale la succesiune sau tutelă.

În căsătoria sine manu, soția putea fi considerată mai „independentă”, aici nu există legătura între manus și căsătorie. Femeia nu trecea sub puterea familiei soțului, dimpotriva ea își păstra poziția ei sub autoritatea tatălui din familia originară. Astfel dreptul tatălui asupra vieții și morții a fost limitat, soțul aflându-se și el dobânditor al acestui drept asupra soției sale. Drept care a fost retras în timpul lui August.

Femeia care făcea parte din căsătoria sine manu, depinzând din calitatea pe care o avea, sui uris sau alieni iuris, la data căsătoriei, continua să fie parte la propria sa familie, fără să piardă drepturile sale la legăturile de rudenie.

Puncte de legătură între căsătoria cum manu și sine manu, le găsim la faptul că în ambele modalități femeia avea obligația să trăiască cu soțul său la domiciliul acestuia, și situația copiilor față de părinții lor era aceeași în ambele forme.

O dovadă a maternității se putea face în baza înregistrărilor de naștere făcute, iar problema paternității năștea două ipoteze, dar care nu excludeau și proba contrară. În prima ipoteză se considera conceput în timpul căsătoriei acel copil care a fost născut după șase luni de la căsătorie sau cel mult zece luni de la desfacerea ei.

A doua ipoteză se bazează pe considerentul că soțul mamei e tatăl copilului născut în căsătoria respectivă.

În privința relațiilor patrimoniale dintre soți lucrurile erau mai simple, în funcție de necesitățile vieții familiei romane și de interesele societății.

În căsătoria cum manu, lucrurile erau comune, tot ce îi revenea soției intra sub patrimoniul familiei noi, considerată proprietatea lui pater familias, respectiv soțul.

În căsătoria sine manu, bunurile soților erau separate, soții fiind independenți unul de altul.

La încheierea căsătoriei i se făcea soțului o donație, denumită dotă (dos, zestre), menită „să susțină sarcinile căsătoriei” (ad onera matrimonii sustinenda). Dota era acel grup de bunuri pe care soția le aducea pentru a susține sarcinile căsătoriei cu ocazia încheierii acesteia.Această donație se făcea prin mai multe modalități.

Datio dotis se realiza prin transferarea proprietății de la soție la soț prin traditio, mancipatio și acceptilatio.

Promisio dotis era contractul verbal promis prin care se putea face donația.

Dotis dictio era acea formă specifică în promisiunea dotei pentru constituirea acesteia.

În cazul în care lipsea dota, se putea considera drept dovadă de dezonorare.

Efectele juridice pe care le produce căsătoria în actuala reglementare sunt prevăzute în Codul Civil.

În comparație cu efectele juridice ale căsătoriei în vremea romanilor, în present se pune problema altfel, dar continuând să fie de aspect patrimonial și nepatrimonial.

În aspectul nepatrimonial, viitorii soți trebuie să respecte următoarele considerente:

Numele soților

Potrivit art.281 Codul Civil, viitorii soți vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei.Ei au patru modalității din care pot alege:

fiecare dintre soți își poate păstra numele avut din înaintea încheierii căsătoriei.

să se stabiliească de comun acord un nume comun al unuia sau celuilalt soț.

numele lor reunite

unul își păstrează numele din înaintea căsătoriei, iar celălalt poate să-și aleagă numele lor reunite.

Înțelegerea viitorilor soți cu privire la numele lor trebuie să se declare în cuprinsul declarației de căsătorie, dar se poate atașa și ulterior printr-un înscris separat.

În momentul în care soții au stabilit numele pe care vor să-l poarte, au obligația de a se folosi de acesta pe toată durata căsătoriei cu excepția că se poate schimba numele unuia dintre ei doar pe cale administrativă și cu acordul celuilalt soț. Dacă în situația în care fiecare soț și-a păstrat numele lui și întemeiază o cerere pe cale administrativă de schimbare a numelui, nu are nevoie de acordul celuilalt sot. Aceași regulă se aplică și în cazul numelui comun, schimbarea numeleui unuia nu atrage și schimbarea celuilalt, doar că la fel ca și în primul caz, e necesar de acordul celuilalt sot.

În situația soțului divorțat, care poartă nume comun cu celălalt soț, își va păstra numele de căsătorie și după adopție.

În cazul soțului divorțat sau supraviețuitor, care a hotărăt să ține numele avut în timpul căsătoriei, și își încheie o nouă, poate să continue să folosească numele anterior, legea neînterzicând purtarea numelui respectiv dupa încheierea căsătoriei.

B) Îndatorirea de sprijin moral

Această obligație, în afară de cpnținutul său moral, are și un conținut juridic. Pornind de la aceea că la baza relaților de familie stau prietenia și afecțiunea reciprocă, prin dispozițiile art.307 Cod civil e reglementată obligația de respect și sprijin moral.

Sprijinul moral se manifestă în diferite forme. Soții trebuie să aibă o relație de prietenie și afecțiune reciprocă, pentru bunăstarea lor în viața conjungală. Natura sa morală se concretizează în manifestarea de susținere și încurajare, acceptare și toleranță unul față de celălalt.

Dacă se încalcă această obligație reciprocă a soților, aceștia pot să răspundă penal pentru încălcarea sa, sau poate să constituie o contravenție.

C) Obligația de fidelitate

În principiu această obligație presupune sinceritate, încredere și loialitate din partea soților.

Este o obligație care îi revine egal ambilor sot, în virtutea egalității dintre sexe.

Fidelitatea soților constă în îndatorirea lor de a întreține împreună relații sexuale și de a nu întreține relații cu o altă persoană din afară căsătoriei, fiind considerată o consecință firească a relaților născute din căsătorie.

Nerespectarea acestei obligații atragea după sine infracțiunea de adulter, prevăzută în art.304 din vechiul Cod penal, dar care a fost abrogată în noua reglementare.În legislația actuală, adulterul se poate folosi ca un motiv întemeiat într-o cerere de divorț din partea soțulu nevinovat.

D) Obligația de coabitare

Această obligație se naște din principalul principiu de a întemeia o familie și astfel ambii soți au dreptul de a lua decizii comune cu privire la viitorul lor domiciliu și crearea mediului familial.

Dacă unul dintre soți refuză coabitarea, se poate considera motiv de divorț, dar se poate accepta în cazuri speciale, cum ar fi exercitarea profesiei, pregătire de specialitate, sau îngrijirea sănătății într-o unitate sanitară.

Din motive diferite, se pot naște neîntelegeri între soți, care pot determina plecarea unuia dintre ei din domiciliul comun. În acest caz avem de a face cu infracțiunea de abandon de familia prevăzută în Codul penal.

Dacă se constată că conviețuirea soților e dificilă, din motive de comportament a unuia, sau din comportament abuziv sau turbulent, celălalt soț poate cere evacuarea soțului problematic prin intermediul instanțelor de judecată. Dar trebuie precizat că în cele mai multe ori, cererea de evacuare se formulează în cadrul acțiunii de divorț și măsura abuzivă doar până la partaj, când instanța va decide cărui soț i se va atribui locuința ce a constituit domiciliul conjungal.

Totuși se susține că indiferent de faptul că soților li se impune obligația de a locui împreună, nu se întelege și că ar trebui să aibă domiciliul comun. Nu orice loc unde locuiește persoana constituie domiciliul acesteia.

E) Independența soților

Prin încheierea unei căsătorii, nu se subînțelege ca viitorii soți să-și întrerupă relațiile sociale și profesionale pe care le au avut înainte de căsătorie.

Potrivit art.310 din Codul civil un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț.Rezultă din această prevedere că fiecare soț are dreptul la amenajarea timpului său liber și de a se implica în orice relație de carieră sau relații umane. Dar aceste libertăți nu trebuie în niciun caz să aducă atingere libertății și personalității celuilalt sot.

În timpul căsătoriei între soți iau naștere numeroase raporturi patrimoniale care se referă la contribuția lor la cheltuielile căsniciei, la regimul matrimonial, la obligația reciprocă de întretinere etc.

Regimul matrimonial desemna totalitatea regulilor care guverneau raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și acelea ce se formau în relațiile cu terții.

Viitorii soți au o posibilitate de a alege în ce fel vor să-și administreze bunurile lor. Astfel, conform Noului Cod Civil, ei au posibilitatea să aleagă între separarea bunurilor, regimul comunității legale sau regimul al comunității convenționale.

Indifferent de modalitatea aleasă, viitorii soți trebuie să se pronunțe înaintea încheierii căsătoriei, și bineînțeles, menționată în conținutul declarației de căsătorie.

Dacă viitorii soți se hotărăsc să urmeze regimul comunității legale de bunuri, nu au obligația de a opta la încheierea unei convenții matrimoniale.

Constituind o familie, soții au egalitate în ce privește cheltuielile căsătoriei, doar dacă ei au dispus printr-o convenție matrimonială separarea bunurilor, soții au obligații diferite în contributile aduse la cheltuielile căsătoriei, dar în niciun caz nu se poate decide ca numai unul să suportă toate cheltuielile căsniciei.

În concepția de „cheltuieli de căsnicie” nu se înțeleg doar costurile materiale, dar se cuprind aici și obligația de creștere, educare și pregătire profesională a copiilor, precum și la întreținerea soțului aflat în nevoie din cauza incapacității de a muncii.

În ciuda tuturor efectelor produse din căsătorie, un loc foarte important îl ocupă și efectul căsătoriei asupra capacității juridice a minorului. Odată ce un minor încheie o căsătorie valabilă, dobândește capacitate deplină de exercițiu. Capacitate pe care nu o pierde în cazul în care căsătoria e declarată nulă sau se desface prin divorț.

3.3 Nulitatea căsătoriei

Nulitatea e o sancțiune de drept civil, care determină ineficacitatea actului juridic civil încheiat cu nerespectarea cerințelor legale cerute pentru validitatea acestuia.

Dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă are obligația să refuză celebrarea căsătoriei. În cazul sesizării vreunui impediment legal sau neîndeplinirea altor cerințe, ofițerul de stare civilă are obligația de a le verifica în termenul de 10 zile pe care l-are la dispoziție.

Nulitatea căsătoriei diferă de divorț, aceasta constând în nerespectarea condițiilor legale, care au efecte retroactive (ex tunc), iar efectele divorțului fiind numai pentru viitor (ex nunc).

Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunțată prin hotărăre judecătorească.

O primă clasificare a nulităților în materia căsătoriei e aceea în nulități exprese, care sunt cele prevăzute expres de lege, și nulități virtuale, care nu au fost consecrate în vreun tet de către legiuitor.

O a doua clasificare a nulităților are în vedere nulitățile absolute și nulitățile relative, la fel ca în dreptul comun.

Intră în categoria nulităților absolute:

a) Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziților legale cu privire la vârsta matrimonială.

Căsătoria pentru a fi valabilă, e necesar ca viitorii soți să fi împlinit vârsta de 18 ani, altfel e lovită de nulitate absolută. Condiție necesară pentru ambii soți.

Există și situația în care minorul care a împlinit 16 ani se poate căsători, sub îndeplnirea unor condiții speciale, și anume: în cazul în care soția e gravidă, sau dacă e în timpul respectiv însărcinată; dacă până în momentul în care hotărărea judecătorească rămâne definitivă, soții împlinesc 18 ani.

b) Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită.

Această prevedere e sancționată cu nulitatea absolută, apărând principiul esențial al monogamiei.

Existența unei căsătorii anterioare nedesfăcută, a unuia dintre soți, face ca prin incheierea celei de a doua căsătorii acesta să devină bigam.În această situație e constatată ca nulă a doua căsătorie.

În această prevedere se ia în discuție și situația soțului declarat mort prin hotărăre judecătorească, care se întoarce ulterior. Aici se dă prioritate celei de a doua căsătorii, deoarece prima căsătorie e considerată desfăcută la data încheierii celei de a doua căsătorii.

Acțiunea în nulitate poate fi intentată de orice persoană interesată, e imprescriptibilă și nu e condiționată de exercitarea acțiunii de divorț.

Căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege.

În această prevedere sunt interzise căsătoriile între rudele de linie dreaptă, directă, indiferent de gradul de rudenie și rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.

O asemenea căsătorie este prohibită, indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau din afara căsătoriei, tot astfel fiind oprit să se căsătorească cu rudele sale firești și adoptatul.

Așadar această căsătorie e prohibită și de ordin social, dar e sancționată și de dreptul penal sub sancțiunea de incest.

Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal.

Căsătoria persoanelor respective e interzisă în principal pentru motive de ordin biologic și pentru faptul că ei nu sunt în stare de a-și exprima conștient consimțământul.

Astfel, nu se pot căsători nici acele personae care sunt lipsite vremelnic de discernământ, deoarece nu își pot exprima valabil consimțământul.

Indiferent dacă căsătoria a fost încheiată într-un moment de luciditate, e tot lovită de nulitate absolută.

Nulitatea e absolută datorită faptului că persoana e lipsită total de discernământul faptelor sale și poate fi invocată de orice persoană interesată, pe calea acțiunii în constatarea nulității care e imprescriptibilă.

Pentru constatarea nulității căsătoriei în cazul alienației sau debilității mintale, aceste situații trebuie să existe la data încheierii căsătoriei și pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, nu numai în momentul încheierii căsătoriei, ci și ulterior.

e) Necompetența ofițerului de stare civilă trebuie cercetată dintr-un întreit punct de vedere: cu privire la calitatea sa de ofițer de stare civilă; cu privire la teritoriul pe care își are competența și cu privire la persoanele a căror căsătorie o poate încheia.

Funcționarul care nu are funcția de ofițer de stare civilă nu are competența de a încheia o căsătorie valabilă, excepție făcând situația când el a exercitat în mod public atribuțile cuvenite unui ofițer de stare civilă.

f) Căsătoria fictivă e reglementată de Noul Cod Civil în art.295, arătând că aceasta este căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie, lovită de nulitatea absolută; în alin.2 se prevede că nulitatea e acoperită în cazul în care, până la rămânerea definitivă a hotărării judecătorești, intervine conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas gravidă ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Se numește o căsătorie fictivă aceea căsătorie în cazul soțului care încearcă să scapă de o condamnare pentru viol asupra femeii cu care urmează să se căsătorească, sau situația căsătoriei pentru obținerea benefciilor secundare ale acesteia și nu pentru a întemeia o familie.

În momentul constatării nulității căsătoriei, se consideră ca și cum soții nu au fost niciodată căsătoriti, efectele produse dispărând retroactive.

g) Căsătoria între persoane de același sex e un exemplu de nulitate virtuală. Este lovită expres de nulitate absolută căsătoria între personae de același sex, la fel și a celor persoane care nu au un sex bine stabilit, așadar consumarea căsătoriei e imposibilă.

h) Lipsa consimțământului.

Indiferent dacă e vorba de o lipsă materială sau psihică, lipsa consimțământului e lovită de nulitate absolută. Căsătoria acestor persoane fiind nulă și din motive de ordin biologic și social.

Căsătoria e lovită de nulitate relativă atunci când se constată existența viciilor de consimțământ.Viciile de consimțământ sunt eroarea, dolul și violența.

De asemenea, e anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ, precum și cea încheiată de tutore cu persoana minoră aflată sub tutela sa.

Constatarea erorii nu duce la anularea căsătoriei, doar dacă se referă la identitatea fizică a unuia dintre soți. Eroarea asupra identității fizice a soțului există în situația când reclamantul nu a avut cunoștiință de starea de gravitate a soției la data în care se încheie căsătoria.

Altfel, eroarea prin viclenie-dol, duce la anularea căsătoriei, indifferent dacă aceasta are efecte asupra calităților esențiale ale soțului care a provocat-o.

Este un dol comisiv cazul soțului care suferă de o boală gravă și de durată, și nu a încunoștiințat pe celălalt soț asupra stării sale.

Malformația care nu constituie o nediferențiere de sex, dar are caracterul unei maladii, consituie un motiv de anulare a căsătoriei pentru dol reticent.

Violența constituie un motiv foarte rar de anulare a căsătoriei, însă ea poate exista. Un exemplu de violență îl reprezintă constrângerea părinților asupra fiicelor pentru ca ulterior să încheie o căsătorie cu o anumită persoană. Însă, starea de violență se apreciază în raport cu starea psihică a soțului respectiv.

3.4 Desfacerea căsătoriei

În principiu, căsătoria romană era indisolubilă. Totuși, ea se putea desface involuntar sau prin voința părților.

La început căsătoria încheiată prin confarreatio nu se putea desface; mai târziu, s-a găsit formula difarreatio, cu efectele opuse lui confarreatio.

Enumerând modalitățile voluntare sau involuntare ale căsătoriei, distingem la cele voluntare repudium și divorțul, iar la cele involuntare, moartea fizică și moartea civilă. Tot în categoria desfacerii involuntare se incadra și căsătoria care după încheiere intra sub incidența unei piedici la căsătorie, ca de exemplu, căsătoria unui cetățean devenit ulterior senator, cu o dezrobită.

Repudium reprezintă o manifestare de voință pe care o putea realiza, la început, doar soțul ori pater familias, dacă în persoana acestuia din urmă nu se afla însuși soțul.Dacă drepturile soțului asupra soției erau cu efecte depline, el avea dreptul de a o repudia în cazul unei conventio cum manu.

Repudierea se aplica numai în cazuri de fapte grave; dreptul la această condamnare revenindu-se unui consiliu din membrii familiei acestuia, după care soțul o alunga și îi lua cheile de casă.

Repudium se susținea în scris sau cu martori.

În concordanță cu cutuma romană, se enumeră câteva cause grave care justificau repudierea: adulterul, necumpătarea, neînfrânarea.

În căsătoria cum manus, oficiată prin confarreatio, repudierea nu rupea manus.

Divorțul diferă în funcție de forma de încheiere a căsătoriilor.

Căsătoriile officiate confarreatio se puteau desface doar prin ceremonia inversă diffareatio ori remancipatio, făcută din partea unui terț.

În căsătoria sine manu , femeia nu se găsea sub puterea soțului sau a socrului ei, așadar, desfacerea căsătoriei era mai ușoară. Fiind încheiat cu consimțământul ambilor soți, rezultă ca motiv de divorț momentul în care dispărea consimșământul, astfel înceta căsătoria.

Moartea fizică aducea efecte diferite asupra desfacerii căsătoriei, în funcție de soțul care era decedat.

În cazul decesului soțului, soția nu avea dreptul de a încheia o nouă căsătorie pentru o perioadă de 10 luni, care ulterior a fost modificată la 12 luni. Astfel, nu se punea problema paternității în cazul existenței unui copil.

Dacă murea soția, bărbatul se putea reînsura imediat.

Prin moarte soțului, copiii dobândeau calitatea de personae sui iuris.

Moartea civilă era determinată de pierderea libertății sau a cetățeniei de către soț, care atrageau automat desfacerea căsătoriei.

La Roma, doar cetățenii romani,oameni liberi prin excelență, și prin excepție, latinii veteres puteau încheia o căsătorie valabilă conform normelor lui jus civile.

Desfacerea căsătoriei producea efecte și asupra bunurilor soților. Principalul efect era obligația de restituire a dotei de către soț. Această obligație formală de restituire îi revenea soțului din momentul încheierii căsătoriei.

Această restituire deși era obligatoriu a se îndeplini imediat, se puteau acorda de către judecător, mai multe termene în situația în care soțul era în imposibilitate de a plăti; iar dacă existau unele condamnări, restituirea era limitată la posibilitățile de plată a soțului.

Obligația de restituire a dotei decurgea din lege, fiind garantată de o ipotecă generală și privilegiată pe care o soție o avea, tot după lege, asupra întregii averi a soțului. În ipoteza că soțul decedea înaintea soției și aceasta nu moștenea nimic de la acesta sau dacă căsătoria se desfăcuse fără voia soției și aceasta nu avusese dotă, soția rămânea fără o existență materială asigurată. Spre a evita o astfel de situație, soțul obișnuia să-i constituie soției o donație înainte de căsătorie (donation ante nuptias).

Modalitățile de desfacere a căsătoriei în dreptul nostru contemporan se clasifică altfel. Vechiul Cod Civil nu făcea distincție între încetarea căsătoriei și desfacerea acesteia prin divorț, precizându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.

Diferența cea mai vizibilă între încetarea și desfacerea căsătoriei depinde de faptul că prin desfacerea căsătoriei prin divorț, ambii soți sunt în viață, iar în cazul încetării, unul dintre ei e mort, fie natural, fie prin declarare judecătorească de moarte.

Desfacerea căsătoriei prin divorț poate avea loc din dorința ambiilor soț de a-și termina conviețuirea sau prin dorința unilaterală a unuia dintre ei și acceptarea de către celălalt.

În afară de aceste motive, divorțul poate fi și rezultatul unor raporturi care au fost grav vătămate și care fac imposibilă continuarea acestei căsnicii, sau prin despărțirea în fapt care a durat cel puțin 2 ani.

Un ultim motiv de divorț îl constituie și cazul în care unul dintre soț se află într-o stare de sănătate care nu permite continuarea căsătoriei.

Divorțul se poate realiza pe cale extrajudiciară (administrativă sau notarială) sau judiciară.

Legiuitorul român a luat în vedere mai multe sisteme sau concepții de divorț. Astfel, distingem trei sisteme.

Sistemul divorțului-remediu, stabilit în cazul când continuarea căsătoriei e imposibilă, neavând o semnificație aparte dacă a fost din cauza soților.

Concepția divorțului-sancțiune care intervine din cauza culpei unuia dintre soți, se pronunță la cererea soțului innocent împotriva soțului culpabil. Dacă relația de căsătorie s-a rupt din culpa ambiilor soț, divorțul se pronunța din vina amândurora.

Sistemul sau concepția mixtă a divorțului remediu-sancțiune, combină primele două sisteme.

Dispozițiile Codului Civil au adoptat concepția sistemului de divorț-remediu, dar neexcluzând idea culpei de către soți.

Atunci când o cerere de divorț e înaintată din acordul ambiilor soți, aceasta trebuie să fie semnată de amăndoi, stabilind totodată în ce fel vor să fie soluționate cererile accesorii de divorț.

Odată primită cererea de divorț de către instanță, se va verifica existența consimțământului soților, inițial se va incerca împăcarea acestora. Dacă nu se ajunge la o împăcare, se va stabili un termen pentru soluționarea cererii în termen de 2 luni în ședință publică.

Hotărărea de divorț pronunțată e definitivă și irevocabilă.

Divorțul prin acordul părților se poate soluționa și pe cale administrativă sau procedură notarială, atunci când nu au copiii minori, născuți din căsătorie sau adoptați. Dar se acceptă această modalitate și în cazul când există copiii și aceștia ajung la un acord asupra tuturor aspectelor accesorii la cererea de divorț.

Divorțul din cauza stării de sănătate a unui soț se pronunță fără nicio mențiune asupra culpei soților. Dar dacă există situația în care soțul bolnav nu dorește să introducă cererea de divorț, se poate apela la o cerere de divorț din culpă, sau soțul sănătos poate să apeleze la separarea în fapt a acestei căsătorii și ulterior după expirarea termenului de 2 ani să introducă cerere de divorț.

Așa cum din încheierea unei căsătorii se nasc efecte juridice între soți, și prin desfacerea căsătoriei pe calea divorțului, câteva din aceste efecte se sting.

După rămânerea definitivă a hotărării de divorț, calitatea de soț incetează pentru viitor, fiecare dintre soți având posibilitatea de a se recăsătorii.

Odată cu stingerea stării de căsătorie iau sfărșit și toate obligațile reciproce care li se cuveneau soților. Fiecare dintre soți își va relua numele avut înainte de căsătorie, iar dacă doar unul dintre soți și-a schimbat numele în timpul căsătoriei, după divorț, își revine la numele inițial.

Dacă din motive temeinice soțul care și-a schimbat numele, dorește să menține acel nume și după desfacerea căsătoriei, e necesar acordul celuilalt soț care va fi prezentat în intanță, în caz contrar instanța de judecată poate hotără asupra păstrării numelui.

În cazul căsătoriei în care femeia minoră a dobândit capacitate de exercițiu deplină, ea își păstrează această capacitate și după divorț, indiferent dacă la data divorțului a împlinit sau nu 18 ani.

În soluționarea cererilor accesorii privind încredițarea copilului minor, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține seama de interese minorului.

Odată cu pronunțarea divorțului se va hotără și căruia dintre părinți îi revin copii minori.

Regimul patrimonial care a luat naștere la momentul încheierii căsătoriei, încetează și are loc lichidarea acestuia.

Bunurile commune ale soților pot fi împărțite numai pe cale judecătorească, ele nu pot fi împărțite pe cale convențională, orice convenție încheiată în acest sens e lovită de nulitate absolută.

CONCLUZII

S-a afirmat pe drept cuvânt că „sâmburele statului primitiv este familia”. Romanii au înțeles de la început, cu simțul înnăscut al legalității că familia se întemeiază pe legătura dintre bărbat și femeie și că această legătură este consfințită prin norme de drept rezervate cetățenilor romani. Doar în aceste condiții se poate contracta o căsătorie de drept, care dă bărbatului putere asupra soției și putere deplină asupra copiilor săi.

Șeful de familie, pater familias, își exercită puterea- „manus”, putere ce întruchipa autoritatea și prerogativele nelimitate ale acestuia. Pater familias este singurul proprietar al patrimoniului familial, singurul judecător și preot al cultului familial. El este singur sui iuris, soția și copiii sunt alieni iuris, sub puterea sa, iar sclavii sunt obiecte de proprietate (res). Cu timpul, în locul termenului unic de manus apar denumiri ce precizează fiecare o prerogativă a lui pater familias față de cei aflați sub puterea lui. Manus desemnează puterea asupra femeii, pentru copiii aflați sub puterea sa se utilizează patria potestas.

Puterea paternă dura toată viața, independent de vârsta fiului care se putea libera numai prin emancipare.

Importanța instituției căsătoriei trebuie raportată la evoluția sa în timp, evoluție ce a fost rezultatul schimbării moravurilor. Analizând căsătoria din punct de vedere al legăturii cu alte instituții se pot stabili legături între căsătoria cum manus și mancipațiune, și între căsătoria sine manus, forma de căsătorie cu o origine și natură juridică controversată, cu posesiunea.

În epoca dreptului clasic, după cum am văzut, căsătoria apare ca și posesiunea, constituită prin existența celor două elemente: „animus” (affectio) și „corpus” (honor matrimonii), care se integrează într-un tot indisolubil. Aceste două elemente sunt necesare la începerea căsătoriei și la dobândirea posesiunii, nu necesită forme solemne, iar continuitatea acestora formează o condiție esențială în continuarea căsătoriei începute și menținerea posesiunii.

Instituția căsătoriei la romani este importantă și prin ceea ce s-a păstrat și transmis sistemelor de drept actuale. Astfel, privind instituția căsătoriei în dreptul nostru, se pot stabili multe legături cu căsătoria din Roma antică, procesul formării și dezvoltării instituțiilor dreptului românesc constituindu-se ca o latură a continuității etnice și instituționale ale poporului nostru: aceeași natură juridică de contract, existența condițiilor de fond și formă (vârsta, consimțământul, rudenia), impedimentele ce izvorăsc din acestea; interzicerea bigamiei. În privința divorțului în dreptul nostru motivele trebuie să fie juste, spre deosebire de dreptul roman, unde exista și divorțul sine justa causa.

Existența acestor legături dovedește încă o dată „măsura spiritului creator al romanilor, vocația gândirii riguros exacte, tendința către subiectivizare și abstractizare, capacitatea de a forma principii generale și de a sistematiza pe baza lor datele fenomenului juridic”.

Dreptul roman are însă un loc deosebit în istoria universală a dreptului, prin vitalitatea proprie, prin influența categorică exercitată asupra întregii gândiri juridice, prin logica și consecvența gândirii juridice.