Evolutia Precedentului In Anglia Si Statele Unite
EVOLUȚIA PRECEDENTULUI ÎN ANGLIA ȘI STATELE UNITE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI DE DREPT DE COMMON-LAW
1.1. Caracteristica tendințelor de dezvoltare a sistemului de Common-Law
1.2. Răspândirea dreptului englez în afara Marii Britanii
1.3. Organizarea judecătorească în Anglia
2. SISTEMUL DE DREPT AL SUA – PARTE COMPONENTĂ A SISTEMULUI DE COMMON-LAW
2.1. Generalități cu privire la organizarea sistemului judiciar american
2.2. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii și alte instanțe federale
2.3. Raporturile între cele două nivele de instanțe
2.4. Rolul jurisprudenței în sistemul de drept de Common-Law
2.5. Regula precedentului și structura sa
2.6. Paralela între sistemul de drept Romano – germanic și Common-law
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Rolul și funcțiile jurisprudenței au fost diferite în evoluția societății omenești, așa cum este și astăzi în diversele sisteme de drept. Interpretarea dată de jurisconsulții romani a fost considerată creatoare a dreptului prin commnunis opinio, iuris peritorum autoritas, în dreptul pretorian, adică sistemul soluțiilor pretorului, constituia izvor de drept. Un moment de referință în istoria jurisprudenței îl constituie opera lui Trebonian (534 e.n.), numită corpus iuris civilis, compus dintr-un ansamblu selectat de jurisprudență romană (Institutiones, Digestum, Codex și Novellae), dinainte și din vremea lui Justinian.
În tările continentale, după revoluțiile din secolele 17 și 18, deși au fost adoptate coduri și legi importante, ceea ce a redus, oarecum, rolul și funcțiile jurisprudenței; totuși deciziile judiciare și ale instanțelor constituționale erau considerate izvor de drept. În sistemul anglo saxon, însă, jurisprudența și-a păstrat, tot timpul, rolul și forța sa ca izvor principal al dreptului, judecătorul îndeplinind funcția de autoritate ce stabilește regulile, iar hotărârea jduecătorească constituie un precent obligatoriu pentru viitor.
Actualitatea temei investigate. În sistemul de drept continental, ca și la noi, nu se recunoaște însă că precedentul judiciar este izvor de drept, invocându-se principiul separației puterilor în stat. Se arată, în doctrină, că “practica judiciară fiind cazuistică nu are capacitatea ridicării la regula generală, iar precedentul judiciar slujește model în spețele care se succed, fără a avea prestigiul sau forța unui principiu. Totuși precedentului judiciar i se recunoaște forța unui principiu în sistemul anglo saxon, care nu poate fi considerat că încalcă separația puterilor în stat.
Practica judecătorească, denumită și jurisprudența, este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătorești, pronunțate de către instanțele de toate gradele, pe baza interpretării și pentru aplicarea legii. Aceasta activitate se manifestă în mod evident îndată ce viața socială a ieșit din faza pur instinctivă, cerând adoptarea unei decizii. Judecătorul care aplica normele juridice constată în ce măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice existente. În același timp, activitatea jurisdicțională poate sugera și noi idei, impuse de dezvoltarea raporturilor sociale. Precedentele judiciare sunt considerate sunt considerate izvoare drept și în statele ca Elveția, unde există părerea că unele hotărâri ale Tribunalului federal constituie adevărate izvoare de drept. În țara noastră, practica juridică nu este considerată ca izvor de drept. Considerării practice judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea principiului separării puterilor în stat. Precedentul judiciar este o soluție dată de instanță într-un caz similar anterior. Așadar, în cazul în care într-un sistem de drept se acordă hotărârilor judecătorești forță obligatorie și pentru cauzele similare, ulterioare, aceste hotărâri, numite și precedente judiciare, capătă caracter de izvor de drept
Scopul temei de cercetare. Teza analizează caracteristicile principale ale precedentului judiciar sau ceea ce numim practică judiciară, sau, cu alte cuvinte, totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțe. Hotărârile instanțelor devin obligatorii pentru judecarea cauzelor analoage numai atunci când aceste hotărâri au o aplicare repetată, când s-a format o practică în acest sens în activitatea instanțelor judecătorești. Practica judiciară are în vedere și reflectă soluționarea identică în numeroase cazuri, deci frecventă, a unor cauze analoage. Privind retrospectiv, constatăm că jurisprudența a avut un rol remarcabil în procesul judiciar, fiind recunoscută ca un important izvor de drept.
Importanta teoretica si valoarea aplicativa Din punct de vedere teoretic, am căutat să elucidăm semnificația unor concepte și instituții juridice specifice dreptului de Common-Law care îl fac să se deosebească radical de conceptele cunoscute de noi în dreptul continental.
Metodologia de cercetare. În realizarea investigației noastre, am folosit metoda logică (analiză inductivă și deductivă, generalizare, specificare, și metoda istorică (evoluția instanțelor de judecată engleze, originea sistemului de common-law) și metoda comparativă (între instituții juridice din dreptul englez, și respectiv, din dreptul american și chiar continental, cum ar fi instituția Curții Supreme de Justiție și a rolului ei, a instanțelor judiciare în crearea precedentului judiciar și a rolului și locului Curților cu Jurați.
Structura tezei. Lucrarea este compusă din două capitole fiecare din ele având ca scop punerea în evidență a acelor factori interni și externi care prin acțiunea lor contribuie la dezvoltarea precedentului judiciar ca izvor fundamental de drept și la pătrunderea acestui element de drept englez în sistemul nostru continental de drept.
1. APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI DE DREPT COMMON-LAW
1.1. Caracteristica tendințelor de dezvoltare a sistemului de Common-Law
Timp de secole dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de o parte, în insulele britanice, pe de altă parte, fără contacte reciproce prea frecvente și mai ales fără ca vreunul din aceste sisteme să exercite o influență reală unul asupra celuilalt. S-au creat în acest mod două medii juridice diferite, două lumi juridice închise – cea continentală și cea insulară, care se ignorau reciproc.
Dreptul englez a jucat un rol important în comerțul internațional. Dominația pe care Anglia a exercitat-o mai bine de un secol asupra comerțului mondial a impus în practica relațiilor comerciale tipurile de contracte engleze, chiar atunci când părțile aveau alte naționalități, precum și competența instanțelor arbitrare engleze. Puternica influența economică a Statelor Unite ale Americii a accentuat ascendentul instituțiilor de common-law. Întregul drept al comerțului internațional este profund tributar tehnicilor contractuale engleze și americane. Contractele de know-how, factoring, leasing, folosesc elemente tehnice ale sistemului de common-law.
Common-law reprezintă un sistem juridic care guvernează încă teritorii întinse ce depășesc cu mult limitele Marii Britanii. Dacă insulele britanice nu sunt guvernate în întregime de acest sistem, dreptul englez s-a impus datorită expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia și America. În majoritatea teritoriilor ce aparținuseră altădată coroanei britanice dreptul introdus de primii colonizatori a găsit un teren vid și și-au impus propriul sistem de drept. În alte teritorii dreptul coloniștilor era confruntat cu sistemele juridice locale, adesea arhaice și cutumiare. În alte țări cum ar fi India și Pakistanul din confruntarea dreptului englez cu sisteme juridice bine conturate cum sunt cele hindus și musulman au rezultat reglementări hibride, care au împrumutat atât calitățile, cât și defectele ambelor sisteme. Un rol important l-a avut Comitetul judiciar al consiliului privat britanic care avea statutul de instanță supremă peste toate jurisdicțiile cu excepția Indiei, Pakistanului și Canadei, instanță ce a desfășurat o amplă și profundă operă de unificare a dreptului teritoriilor coloniale după model englez [10, p. 216].
Născut în insulele britanice acest sistem nu guvernează în întregime aceste insule. Se aplică în Anglia, Țara Galilor și Irlanda, dar nu se aplică în Scoția care are un sistem juridic propriu. Cât privește teritoriile extraeuropene trebuie distins între două categorii de state. Cea dintâi este formată de dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedat celei a vreunei țări europene, cum ar fi Canada, cu excepția provinciei Quebec, în care se aplică un sistem juridic de tip francez. A doua categorie de teritorii au aparținut altor puteri coloniale, cum ar fi Africa de Sus stăpânită inițial de buri sau provincia Quebec fostă colonie franceză. Principiul de la care s-a pornit în aceste regiuni a fost menținerea sistemelor juridice existente înaintea ocupației britanice, în măsura în care nu au fost abrogate prin actele normative ale autorităților coloniale britanice sau printr-o regulă stabilită ulterior de organele locale.
Common-law a fost sistemul juridic al unei societăți feudale în tiparele căruia a fost turnat conținutul unui drept burghez. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o „judge made law”, o creație a jurisprudenței.
Deși în zilele noastre locul ocupat de dreptul scris este considerabil dreptul englez rămâne un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea unui sistem. Acest drept al precedentelor cuprinde cel mai adesea reguli extrem de tehnice și formaliste, accesibile doar specialiștilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justițiabili. Aspectul original al common-law-ului este reprezentat de coexistența a trei subsisteme normative, autonome și paralele, care reglementează uneori diferit sau contradictoriu, relațiile sociale: common-law în sens restrâns, equity și statute-law. Ele exprimă cele trei izvoare principale ale dreptului englez.
Cel mai vechi dintre ele este common-law. Acest termen poate fi înțeles prin două accepțiuni. În sens larg este denumit marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din cele trei izvoare sau subsisteme, dar rămâne “cea mai fundamentală parte a dreptului englez” [36, p.64].
Common-law provine din commune ley – legea comună și își găsește ân cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă și care au fost menținute printr-o declarație a lui Wilhem Cuceritorul. El reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat, datorată exclusiv Curților regale de la Westminster. După cucerirea normandă exista un mare număr de organe jursdicționale, care aplicau fiecare cutume și reglementări diferite. Regele nu exercita decât o “justiție supremă”, care nu opera decât atunci când pacea regatului era amenințată. Curia regală instanța regală, reprezenta o jurisdicție de excepție. Cu timpul de aici s-au desprins Curțile regale de Justiție în secolul al XIII-lea existau trei astfel de curți:
– Curtea eșicherului Exchequeur, competentă în materie financiară;
-Curtea plângerilor comune Common Pleas, competentă în materia proprietății funciare și a posesiunii imobiliare;
-Curtea băncii regelui Kings Bench, competentă în materie penală și de tulburare a păcii regelui. Cu timpul diviziunea de competență dintre cele trei Curți a dispărut fiecare din ele dobândind o competență generală.
Organizarea Curților superioare a variat în decursul timpului. Între anii 1873-1875 aceste curți au fost reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature Acts, creând o curte superioară unică. În anul 1971 o lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea în cadrul Curții Supreme a trei entități judiciare: High Court of Justice, Crown Court și Court of Appeal [34, p. 65].
Sesizarea curților nu reprezenta cel puțin până în 1875 un drept al justițiabililor. Aceștia trebuia să se aosesiunii imobiliare;
-Curtea băncii regelui Kings Bench, competentă în materie penală și de tulburare a păcii regelui. Cu timpul diviziunea de competență dintre cele trei Curți a dispărut fiecare din ele dobândind o competență generală.
Organizarea Curților superioare a variat în decursul timpului. Între anii 1873-1875 aceste curți au fost reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature Acts, creând o curte superioară unică. În anul 1971 o lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea în cadrul Curții Supreme a trei entități judiciare: High Court of Justice, Crown Court și Court of Appeal [34, p. 65].
Sesizarea curților nu reprezenta cel puțin până în 1875 un drept al justițiabililor. Aceștia trebuia să se adreseze Cancelarului, mare ofițer al Curții regale. Acesta urma să-i acorde un ordin – writ, care atesta dreptul părții de a sesiza Curțile regale.
Conflictul dintre marea nobilime și rege s-a declanșat în timpul domniei regelui Ioan fără de Țară, iar în anul 1215 regele Ioan fără Țară a fost constrâns de nobili să acorde actul numit Magna Charta Libertatum, expresie a compromisului dintre regalitate și nobilime, un document de o mare importanță pentru istoria dreptului englez [26, p.325].
Astfel prin art. 6 se recunoștea Coroanei dreptul de taxare pentru cazuri de tutelă, căsătorie, dar i se limitau pretențiile fiscale. Art. 13 garanta libertatea orașelor, satelor și porturilor, iar prin art. 14 se preconiza un comerț liber de taxe și vămi arbitrare. Limitarea puterii regale se desprinde și din conținutul art. 31 unde se precizează că „nici regele nu poate lua lemne fără acordul proprietarului” [26, p.326].
Charta limitează puterea judecătorească a suveranului. Se fixa un loc stabil pentru dezbaterea proceselor civile, în timp ce curțile criminale erau obligate să se întrunească anual în fiecare comitat, prin judecători ambulanți. Art. 39 stipula egalitatea cetățenilor în fața legii. Prin art. 61 se înființa un Comitet format din 25 baroni, care aveau sarcina să supravegheze respectarea prevederilor Chartei. Cetățenii erau obligați să jure supunere și ascultare celor 25 baroni. Cea mai importantă prevedere a Chartei apare în art. 14, referitor la instituirea Marelui Consiliu. După ce a semnat Charta, regele a refuzat să respecte prevederile documentului, cerându-i Papei Inocențiu al III-lea să anuleze Charta, obținând o bulă prin care se aborga și anula în întregime Magna Charta, ecomunicând pe baroni. Succesorul lui Ioan fără de Țară, Hencric al-III-lea a confirmat principiile Chartei [26, p.325].
Totodată a hotărât înființarea unui Consiliu compus din 24 membrii, 12 fiind aleși de rege și 12 numiți de baroni, în vederea alcătuirii statutelor noii “Constituții” numite Statutele de la Oxford.
Habeas Corpus Act – Lege pentru garantarea libertăților supusului și prevenirea întemnițării peste mări și oceane) 1679 reprezintă prima garantare efectivă a libertății individuale, în care se găsește o formulare incipientă a prezumției de nevinovăție și a dreptului la un judecător imparțial.
Bill of Rights – Declarația dreptului omului – 1689 stabilește controlul parlamentului asupra finanțelor publice și impune principiul constituțional al monarhiei limitate.
Regula precedentului a început să se contureze la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Deciziile Curților de Justiție, Înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor se impun jurisdicțiilor de rang de inferior. Curtea de Apel mai mare în grad poate anula o decizie dată de Înalta Curte, iar Camera Lorzilor poate anula o decizie dată de Curtea de Apel.
O decizie judecătorească cuprinde două părți importante: ratio decidendi și obiter dicta. Ratio decidendi exprimă motivele pentru care instanța a dat hotărârea, principul de drept angajat prin această hotărâre. Obiter dicta nu exprimă regula de drept degajată de instanță, ci reflecțiile juridice pe care le face aceasta pe marginea speței.
Equity reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law. La origine equity dădea expresie ideii că în fața legii nedrepte, supușii pot face apel la rege, care poate acționa contra legem, restabilind echitatea încălcată. În fapt Cancelarul era cel acre soluționa plângerile. Una din maximele cele mai cunoscute în dreptul englez este “Equity follow the law”, equity respectă common-law-ul. Cancelarul se ferește de a declara regula de drept inaplicabilă. A fost creată Curtea Cancelarului, în cadrul căreia unul dintre magistrați – the master of the Rolls, un adevărat vicecancelar, el fiind președintele Curții de Apel. Alte reguli care reglementează equty: equity acționează in personam, iar nu in rem – “equity acts in personam, not in rem”; equity urmează common-law-ul- “equity follows the law”; cel care dorește un remdiu de equity trebuie să acționeze în equity”; cel care recurge la equity trebuie să o facă cu mâinile curate – “he who comews into equity must come with clean hands”; equity înseamnă egalitate – “equity is equality” [31, p.112].
După equity, staute-law reprezintă cea de a doua reacție de acomodare a dreptului englez la imperativele contemporaneității. Teoria clasică nu vede în lege decât un izvor secundar de drept. Legile nu sunt în această concepție decât o serie de corective aduse acestui corp normativ principal, care este dreptul jurisprudenței. Ele apar ca o piesă străină în sistemul dreptului englez. Interpretarea legii este cel puțin teoretic deosebit de restrictivă. O trăsătură caracteristică a sistemului de statute-law decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaște nici abrogarea implicită și nici desuetudinea, ca urmare rămân în vigoare un număr enorm de acte normative care nu au fost niciodată abrogate expres și care datează de secole. Pentru a facilita cunoașterea stautelor s-au alcătuit în decursul secolelor, culegeri de statute: The Public General Acte din 1714, The Statutes 1870-1897, The Statutes at Large 1815-1870. Cercetarea sistemului judiciar englez de un jurist ce a aparținând sistemului de drept continental (romano-germanic) ridică dificultăți de înțelegere și de asimilare a unor noțiuni.
Fundamentele dreptului englez și ale common-law-ului1, în general, sunt esențialmente diferite, fiind profund atașate de tradiție, de conservatorism. Într-adevăr, common-law-ul se întemeiază pe precedentul judiciar, care reprezintă, astfel cum remarca și Victor Dan Zlătescu, ”mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem”. Precedentul judiciar reprezintă componenta cea mai importantă a dreptului englez, căci common-law nu a fost legiferat de Parlament, ci a fost dezvoltat de-a lungul secolelor prin aplicarea obiceiurilor de către judecători la cazurile concrete. Judecătorul urmează în fiecare caz exemplul sau precedentul existent. Dacă un asemenea precedent nu există, judecătorul trebuie să judece în concordanță cu principiile generale ale dreptului. În acest fel, judecătorul creează un precedent ce va fi urmat și de un alt magistrat într-un caz similar. Cu alte cuvinte, hotărârile pronunțate de o instanță sunt obligatorii nu numai pentru părți, ci și pentru alte tribunale. Remarcăm și existența unei ierarhii a precedentelor, în sensul că cele stabilite de instanțele superioare sunt obligatorii pentru tribunalele inferioare.
Marile codificări napoleoniene au fost însă de natură să conducă și la o revigorare a legislației britanice. Astfel, sistemul judiciar a fost reorganizat prin Judicature Act și a fost reformată procedura judiciară, fiind abrogate procedurile arhaice care datau din Evul Mediu. De asemenea, în cursul secolului al XX-lea au fost adoptate legi extrem de importante pentru dreptul britanic, cum sunt cele privitoare la proprietate din perioada 1922-1925, cele de ordin procedural (Administration of Justice Act-1970, Courts Act din 1971) cele privitoare la naționalitate (British Nationatity Act din 1947)[31, p.113].
1.2. Răspândirea dreptului englez în afara Marii Britanii
În epoca modernă, sistemul de common-law a exercitat o influență extrem de semnificativă și asupra dreptului romano-germanic, în materii cum sunt cele ale dreptului comercial internațional și a dreptului financiar.
Țara Galilor, Scoția și Irlanda au fost alipite Angliei în 1536, 1707, 1800. Până în anul 1980 Marea Britanie se manifesta ca un stat puternic centralizat, care nu crease decât cu greu un oficiu pentru Scoția și unul pentru Țara Galilor, din cauza conflictelor din Irlanda de Nord autonomia de care dispunea aceasta a fost complet înlăturată [26, p.327].
Scoția păstrează unele particularități care i-au recunoscute încă de la unirea cu Anglia în 1707. Religia națională scoțiană este Church of Scotland, este calvinistă. Sistemul juridic scoțian are la bază un amestec între dreptul roman și dreptul cutumiar scoțian. În mod special se distinge procedura penală, care dispune de un procuror al statului, așa cum există în țările Europei continentale.
În ceea ce privește Parlamentul scoțian, reînființarea acestuia este una din revendicările constante ale naționaliștilor începând cu anul 1880. Scotland Act din 1998 a creat un parlament monocameral la Edinborough, ales pentru un mandat de 4 ani.
In Scoția există 9 consilieri regionali cu funcții exercitate în aceleași domenii ca și consilierii districtelor din Anglia și Țara Galilor. Cele 53 de districte existente sunt similare celor din Anglia și Țara Galilor.
Scoția are propria sa structură administrativă pentru agricultură, mediu, pescuit, sănătate, asistență socială, administrație locală, justiție și dezvoltare economică. Cea mai mare parte din funcțiile pe care le exercită membrii acestor departamente sunt desprinse din atribuțiile Biroului Scoțian care a fost constituit încă din 1880 și este condus de către un Ministru de Cabinet. Lordul Avocat este principalul reprezentant al Legii și Coroanei în Scoția. El este responsabil pentru informarea Guvernului și pentru fundamentarea legislației scoțiene.
Irlanda de Nord, deși este o comunitate dominată de violențe politice, profunde disensiuni, are totuși propriul său Guvern și Parlament. Se apreciază că acest statut este temporar. Actualul Guvern al Irlandei de Nord se divizează în două. Irlanda de Nord are propriile sale partide politice unele distincte de cele ale Regatului Unit. Începând din 1985 are propria sa structură administrativă stabilită pe baza unui Acord Nord – Irlandez. Potrivit acestui acord, se desfășoară regulat Conferința Interguvemamentală a Republicii Irlanda de Nord pentru discutarea problemelor proprii de politică internă și externă [36, p. 70].
Acordul a dat Guvernului Irlandez posibilitatea constituirii unui cadru de discuție pentru descoperirea modalităților de influențare a administrației britanice. Birourile din Irlanda de Nord și din Republică se întâlnesc periodic în cadrul unor conferințe pentru a discuta politica de securitate și împotriva discriminării. Conferința nu are rolul de a desfășura activități cu caracter executiv sau de fundamentare de decizii însă adesea dezbaterile au un puternic caracter controversat.
Parlamentul nord-irlandez este monocameral, ales prin scrutin proporțional pentru un mandat de 4 ani. Acest guvern nu dispune de competențe prea mari, cu excepția celor necesare pentru a stopa eventualele reacții violente din partea localnicilor împotriva puterii centrale britanice.
Irlanda de Nord nu are autoritate regională, iar Biroul Irlandei de Nord are responsabilități în domeniul planificării, drumurilor publice, asigurării apei și funcționării sistemelor de canalizare. Există, de asemenea, 26 consilieri de district care se ocupă cu problemele de mediu, în timp ce Biroul Nord – Irlandez rezolva problemele de conducere a învățământului, bibliotecilor și satisfacerea serviciilor sociale. Guvernul a propus reorganizarea Guvernelor locale în Anglia, Țara Galilor în următorii ani, în sensul stabilirii unui sistem unitar al autorității care să fie responsabil pentru toate domeniile importante și să exercite corespunzător funcțiile managementului public. Anul 2004 a marcat în termeni practici începutul unei astfel de schimbări.
Țara Galilor este singura provincie britanică în care referendumul cu privire la crearea unui parlament local a dat rezultate extrem de slabe. Parlamentul local din Țara Galilor nu are competențe legislative, având doar atribuțiile de a adopta legislația secundară și de aplicare a celei votate în parlamentul de la Westminster. Țara Galilor nu are un pachet distinct de legi pentru conducerea administrativă, în consecință multe dintre ele sunt comune cu cele din Anglia. Cu toate acestea, Țara Galilor are o structură administrativă proprie cu un departament de stat, numit Biroul Țării Galilor, constituit încă din 1964, care este condus de către Secretarul de Stat pentru Țara Galilor, în persoana unui Ministru de Cabinet. În cadrul acestui departament își desfășoară activitatea câteva grupuri funcționale din care fac parte miniștrii cu responsabilități proprii. În perioada 1974 – 1979 Guvernul Laburist a propus un plan pentru descentralizarea puterii Parlamentului de la Londra dar propunerea a fost respinsă de către populația Țării Galilor prin referendum în anul 1979.
Anglia este condusă de un Guvern ale cărui atribuții sunt bine structurate. De exemplu, în Anglia departamentul Sănătății deservește doar Anglia, altele deservesc și alte regiuni ale Regatului, iar unele deservesc întregul Regat. Există totuși câteva diferențieri regionale, cum ar fi, de exemplu, între Londra, partea de sud – est și restul Angliei. La acest nivel își desfășoară activitatea un sistem de consilieri ai districtului respectiv, însă puterile lor sunt limitate și nu se pot compara cu statele americane și nici cu landurile germane.
Menționăm că nu există guverne regionale, dar la nivel local se disting câteva elemente caracteristice celor patru componente ale Regatului Unit.
Astfel, în Anglia și Țara Galilor există 49 de districte nemetropolitane, conduse de către consilieri aleși ai districtului, și 6 districte metropolitane. În afara de acestea a existat până în 1986 Marele Consiliu din Londra. Domeniile de care se ocupă aceste instituții administrative locale sunt: planificare strategică, nvățământ, poliție, stingerea incendiilor și servicii de asistență socială. Alți 369 de consilieri îndeplinesc funcții la nivel local, în special în următoarele domenii: îngrijirea sănătății, planificare, locuințe. De asemenea, în 32 localități din jurul Londrei alți consilieri metropolitani realizează alte servicii în afara celor menționate mai sus. Regatul Unit este o monarhie constituțională ereditară.
2.3. Organizarea judecătorească în Anglia
Studiul jurisprudenței în calitate de izvor principal de drept presupune cunoașterea organizării judiciare în Anglia și esența regulii precedentului. Organizarea judiciară este complexă și se bazează pe două tipuri de jurisdicții: curțile superioare și instanțele inferioare. Instanțele inferioare au doar rolul rezolvării litigiilor pe când instanțele superioare mai au și rolul creării precedentului.
Curțile superioare.
Curtea Supremă de Justiție (Supreme Court of Judicature), a fost supusă reformelor prin Judicature Acts din 1873-1875 și Courts Acts din 1971 și are funcții similare cu cele ale Curții de Casație franceză și a Consiliului de Stat. Ea posedă o competență de drept comun universală, nelimitată și cuprinde trei diviziuni de jurisdicții cu camere compuse dintr-un judecător.
I. Înalta Curte de Justiție (High Court of Justice) jurisdicție de primă instanță în domeniul civil. Această jurisdicție este competentă în primă instanță în materie civilă pentru orice litigii cu o valoare mai mare de 50.000 £. Ea este compusă din circa 100 judecători permanenți care au competența de a judeca în oricare din cele trei diviziuni. Acești judecători sunt aleși printre cei mai buni baristeri, iar din 1994 și printre solicitori care au mai mult de 15 ani de experiență. Instanța este compusă din trei diviziuni pentru orice tip de cauze civile.
Diviziunea Băncii Reginei (Queen’s Bench Division). Moștenitoarea instanțelor de common law ea este prezidată de un Lord Chief Justice și conține 64 de judecători ordinari permanenți. Este de asemeni o jurisdicție de primă instanță. Legea din 1970 cu privire la administrarea justiției a mai atribuit Băncii Reginei, specializată în crimele contra statului și cauzele cu referință la Tribunalul de comerț și Tribunal pentru problemele Mării. Această instanță este competentă pentru toate litigiile care nu sunt explicit definite de competența altui tribunal al Înaltei Curți. Este competent în materie de responsabilitate civilă, rezilierea contractelor, litigii comerciale, litigii maritime. Această instanță judecă circa 140.000 cauze pe an. Ea poate judeca și ca instanță de apel (doi sau trei judecători) și este competență de apelurile contra deciziilor Tribunalului disciplinar al solicitorilor sau hotărârilor pe probleme de închiriere. Ea mai este competentă de controlul tribunalelor inferioare, a tribunalelor administrative.
Diviziunea Cancelarului (Chancery Division). Ea est compusă din cancelar și din cel puțin 17 judecători ai Înaltei Curți. Acest tribunal este competent în materie de administrare a bunurilor defuncților, de dizolvarea societăților de persoane, ipotecă, trusturi, de lichidarea și dizolvarea societăților, fiscalitate, probleme de faliment, anularea contractelor notariale, executarea forțată a contractelor. Este un tribunal de primă instanță, deciziile fiind luate de un singur judecător, dar poate statua asupra recursurilor ce vin de la curte inferioară cu privire la trusturi sau faliment. Conține o cameră specializată în brevete, judecă circa 40.000 cauze pe an.
Diviziunea familiei (Family Division). Creată în anul 1970, ea este compusă dintr-un președinte și 15 judecători ai Înaltei Curți. Judecă în special divorțurile, separările, pensiile alimentare, supravegherea minorilor, adopție, filiație și succesiunile necontencioase. Este de asemenea o jurisdicție de primă instanță și deciziile sun luate de un singur judecător.
II. Curtea Coroanei (Crown Court).
Curtea Coroanei a fost creată în anul 1971. Ea este competentă în materie penală chiar dacă Anglia nu cunoaște distincția tripartită a infracțiunilor așa ca în dreptul SRG. Crimele și delictele sunt împărțite în patru categorii:
Cele judecate de un singur judecător al Înaltei Curți ca trădarea, asasinatul etc.
Cele judecate de un singur judecător al Înaltei Curți sau de un judecător itinerant (Circuit Judge), ca omuciderea involuntară, viol, piraterie, incest etc.
Cele judecate de un judecător itinerant (circuit judge), răni și leziuni voluntare, furt, fals și uz de fals
Cele care pot fi judecate de orice alt judecător: alte delicte
Dacă acuzatul pledează nevinovat poate fi prezent un juriu din 12 persoane. Curtea Coroanei are o Curte penală centrală la Londra și 92 centre împărțite pe tot teritoriul. Această curte judecă circa 100.000 cauze pe an. În aceste cauze penale acuzatul nu participă deoarece juriștii din Common law consideră că aceasta ar dăuna procesului și ar compromite echilibrul dintre acuzare și apărare. Tot procesul este oral și nu se dă citire proceselor verbale de audiere a martorilor făcute de poliție și nu constituie probe admisibile. Procesul penal englez acordă reduceri de pedeapsă considerabile pentru acuzații care și-au recunoscut vina.
III. Curtea de Apel (Court of Appeal) jurisdicție de instanța a doua în civil și în penal.
Contrar dreptului din SRG, dreptul englez nu cunoaște principiul general al dublei jurisdicții, dar, cu toate acestea, anumite proceduri de apel sunt organizate. Curtea de apel corectează erorile de drept și foarte rar rejudecă faptele. În cadrul Curții de Apel regăsim două diviziuni.
Diviziunea civilă (23 judecători). Camera este compusă din 2 sau 3 judecători și fiecare redactează opinia sa. Ea are competență generală și judecă apelurile depuse contra curților regionale și a Înaltei Curți.(1800 cauze în apel pe an).
Diviziunea penală. Este compusă dintr-un judecător al Curții de Apel și 2 judecători ai Înaltei Curți. Competența este generală de judecare a apelurilor depuse contra hotărârilor de condamnare a Curții Coroanei, în mediu circa 8500 apeluri pe an.
Deciziile instanțelor inferioare (curțile regionale) sunt direct depuse în fața Curții de Apel. Curtea are 35 judecători care au același statut ca și cei de la Înalta Curte.
IV. Camera Lorzilor
În general nu există un recurs în casație dar împotriva deciziilor civile și penale ale curților de apel este prevăzut un recurs în fața comitetului de apel al Camerei Lorzilor. Ea este compusă din 11 judecători dintre care 2 sunt scoțieni iar unul din Irlanda de Nord, sub președinția Lordului Cancelar. Camerele sunt formate din 3,5 sau 7 judecători în dependență de cauză. Aici nu se desfășoară o ședință solemnă dar are loc o discuție cu avocații iar hotărârea nu este redactată sub forma unei hotărâri motivate dar sub formă de opinii individuale argumentate. Costul unei atare proceduri este destul de mare și instanța judecă circa 40-60 cauze pe an.
Comitetul de apel al acestei instanțe judecă doar cauze care pun în discuție chestiuni fundamentale de drept . Sunt rare cazurile când deciziile emise de instanțele inferioare să fie atacate pentru faptul că ele n-au aplicat corect dreptul sau pentru că ele au încălcat legea. Un recurs în fața unei instanțe superioare se bazează pe:
noțiunea de procedură loială (Fair Hearing)
noțiunea de conduită criticabilă a arbitrului (Misconduct) [18, p. 79].
Mai există încă și comitetul judiciar al consiliului privat al reginei(Judicial Committee of the privy council) care statuează asupra recursurilor contra hotărârilor curților superioare ale statelor membre a Commonweaulth-ului (Australia, Noua Zelandă, insulele anglo-normande, insula Man). Avizele acestui comitet au aceiași autoritate juridică și morală ca și hotărârile camerei Lorzilor și sunt publicate în aceleași culegeri. Mai există și instanțe speciale, care rezolvă litigiile în materie de dreptul muncii, dreptul fiscal, sancționarea discriminărilor rasiale și sexuale. Aceste instanțe au o activitate mai mult arbitrală decât cu adevărat judiciară.
Jurisdicțiile inferioare.
În materie civilă.
Regăsim aici curțile regiunilor care judecă în primă instanță și au o competență foarte largă pentru a evita supraîncărcarea Înaltei Curți și pentru a oferi justițiabililor o justiție locală mai rapidă și mai puțin scumpă. În Anglia sunt 223 de curți regionale care au judecători de district și judecători itineranți. Judecătorii de district sunt 334 iar cei itineranți sunt 450. Instanța este competentă doar pentru cauze minore de mai puțin de 5000 £ și au o activitate mai mult cu rol de conciliere decât de judecare. Competența este foarte largă : contracte, responsabilitate civilă, faliment, succesiuni, adopții etc.
În materie penală
În raport cu SRG, organizarea instanțelor penale este foarte originală. Ea se bazează pe distincția dintre infracțiunile minore și infracțiunile foarte grave.
Judecătorii păcii (Justices of the peace). Au apărut încă în secolul XIV și judecă în cadrul a 900 tribunale de primă instanță. Aceste tribunale fac majoritatea lucrului în materie penală. Aceștia sunt voluntari care exercită funcția cu titlu gratuit. Aceștia sunt personalități locale care lucrează pe timp parțial. Sunt în număr de 30.000. Pentru a statua asupra cauzei ei trebuie să fie cel puțin doi, dar pot fi și până la șapte. În sarcina lor ei sunt ajutați de un solicitor pentru formalitățile necesare în justiție. Ei judecă infracțiunile minore, iar condamnările nu pot depăși 6 luni de închisoare sau amenda de 1000 £.
Stipendiary magistrates. Aceștia sunt magistrați profesioniști remunerați de curtea regală, numiți pe viață și în funcție deplină. Ei judecă doar cauzele penale foarte importante și decid într-o procedură preliminară dacă este cazul de a trimite inculpatul în fața Curții Coroanei.
Pentru administrarea acestei organizări judiciare a fost creat în 1995 în Anglia un Serviciul al Curților (Court Service) sub forma unei Agenții independente. În Anglia există 160 de închisori și 70.000 deținuți.
II. SISTEMUL DE DREPT AL SUA – PARTE COMPONENTĂ A SISTEMULUI DE COMMON-LAW
2.1. Generalități cu privire la organizarea sistemului judiciar american
Influențat de-a lungul istoriei de dominația colonială britanică, chiar și după unirea statelor în federatie, cele trei puteri legislativă, executivă și judiciară au fost împărțite prin Constituție între Federație și statele componente. Baza sistemului judiciar american o reprezintă tribunalele constituite la nivelul fiecărui stat și doar o mică parte din litigii au fost soluționate de tribunalele federale. Practic există 50 de sisteme judiciare, fiecare propriu statului care l-a elaborat, singura constantă fiind acordarea lor cu dispozițiile Constituției.
În SUA există două ierarhii judiciare: una federală și una pentru fiecare stat federal. Spre deosebire de alte state federale (Germania, Australia, Canada ), în care există instanțe federale doar în vârful piramidei, SUA au adoptat un sistem original, dar destul de complex. Există instanțe federale în toate statele federale și într-un anumit număr de cazuri ele pot fi sesizate în primă instanță. Instanțele americane nu sunt divizate pe domenii de drept. În principiu, toate cauzele civile, penale sau adminsitrative sunt examinate de aceleași instanțe. Căile de recurs, cu toate că numeroase, sunt limitate doar la regula de drept, sunt rare cazurile când instanțele de apel reexaminează faptele.
Ca și în sistemul Romano-Germanic, organizarea judecătorească este plasată sub autoritatea ministerului justiției (DEPARTAMENTUL JUSTIȚIEI). Există servicii însă care în sistemul Romano-Germanic sunt de competența ministerului de interne, pe când în SUA țin de competența Ministerului de justiție: serviciul de imigrare și control al frontierelor și FBI biroul federal de investigații care în SUA nu este considerat ca un veritabil serviciu al poliției.
Instanțele federale sunt multiple și create de Congres :
fie în baza puterilor legislative, care decurg din articolul 1, secțiunea 8 (9) a Constituției, și care îi permit de a ”constitui instanțe subordonate Curții Supreme”. Acestea sunt curțile ”legislative” ;
fie în baza articolului 3, secțiunea 1 a Constituției care atribuie împuterniciri judiciare federale ”la astfel de curți inferioare pe care Congresul va putea, în caz de necesitate să le instituie”. Acestea sunt curțile numite ”constituționale” [10, p.222].
Primele au o competență specializată, a doua categorie au o competență generală de drept comun (courți de district și în appel, curți de apel). Apoi există Curtea Supremă a Stelor Unite. Teritoriul american este divizat în 11 circumscripții judiciare numite CIRCUITE, care provin încă din epoca în care au fost creați judecătorii itineranți. Aceste circuite conțin:
CURȚILE DE DISTRICT. Jurisdicții de drept comun ele judecă circa 600.000 cauze pe an. Există 94 de astfel de curți care au circa 700 judecători care judecă de unul singur și foarte rar în camere de trei judecători. Judecătorii din curțile de district pot fi ajutați de câte un funcționar care le pregătește volumul de lucru. Judecătorii sunt itineranți și trebuie să statueze cel puțin o dată pe an în fiecare subdiviziune a districtului. Aceste curți de district examinează majoritatea contenciosului privat și represiv cât și multe litigii care în Franța relevă de tribunalele administrative. Doar 20 % din decizii fac obiectul unui apel. Ponderea dosarelor în astfel de instanțe este 7 cauze civile și una penală.
CURȚILE DE APEL. Există 12 + 1 pentru circuitul federal. Circuitul nr. 1 este cel mai mic cu 6 judecători, iar nr. 9 este cel mai mare cu 28 de judecători. Fiecare circuit cuprinde cel puțin 3 State. Ee conțin în total circa 180 de judecători care judecă în camere de trei judecători în diferite orașe din circumscripția curții. Ele sunt sesizate de 40.000 cauze pe an. Ele judecă în apel:
a) deciziile curților de district;
b) deciziile Curții Fiscale a SUA (U.S. TAX COURT )
c) deciziile diferitor organisme administrative (agenții, boards etc.), dar numai pentru o aplicare incorectă a legii ( eroare de drept).
În 1982 a fost creată Curtea de Appel pentru circuitul federal (C.A.F.C.), a cărei competență nu este limitată la teritoriul unui circuit dar se extinde asupra întregului teritoriu a SUA. Ea este competentă pentru cauzele comerțului internațional, contracte cu guvernul federal, brevete, și contenciosul agenților federali. Compusă din 12 judecători, ea are sediul la Washington.
2.2. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii și alte instanțe federale
Curtea Supremă a SUA ( C.S. ) este cu certitudine instituția judiciară cea mai celebră în lume. Rolul său cel mai cunoscut este cel constituțional. Începând cu hotărârea MARBURY v. MADISON din 1803, Curtea și-a asumat dreptul de a controla constituționalitatea legilor votate de Congres, a actelor executivului, a normelor juridice elaborate de state. Jurisprudența constituțională a Curții Supreme se referă la toate domeniile: economie, libertăți, învățământ, religie, drepturi civice etc.
Curtea Supremă este singura jurisdicție federală menționată în Constituție (articolul 3, secțiunea 1)[13, p.178]. Alte curți sunt create prin lege. Curtea Supremă este plasată în vârful piramidei judiciare. Ea este compusă din 9 judecători: un Președinte și 8 judecători, toți numiți de către Președintele Statelor Unite cu acordul Senatului. Este admis în SUA ca criteriul politic să joace un rol determinant în alegerea Președintelui American, dar astăzi se admite ca să fie aleși un judecător negru, unul catolic, unul evreu, una sau mai multe femei și ca un echilibru să fie respectat dacă nu între state atunci măcar între regiunile SUA. Judecătorii Curții Supreme sunt numiți pe viață. În caz de infracțiune gravă, procedura de IMPEACHMENT permite de a-i destitui dar chiar dacă a fost declanșată de patru ori în istoria SUA, ea n-a fost finalizată niciodată. Chiar dacă constituie un colejiu unic, cei nouă judecători își exprimă opinia individuală pe problemă fără cazurile în care ei iau decizia ”per curiam”, adică curtea întreagă.
Din punct de vedere judiciar, Curtea Supremă are o dublă competență, o competență de primă instanță (ORIGINAL JURISDICTION) și o competență de apel (APPELATE JURISDICTION). Competența de primă instanță este excepțională și n-a fost niciodată interpretată de Curtea Supremă ca fiind exclusivă: ea privește litigiile care implică ambasadorii și consulii și litigiile între statele federale sau statul federal și statele din federație.
Competența principală este deci cea de apel. Începând cu anul 1891, o lege distinge două feluri de apel: cele pe care Curtea Supremă era obligată să le judece (WRIT OF APPEAL) și cele pe care putea să le refuze respingând cererea reclamantului (WRIT OF CERTIORARI) fiind un document de procedură care ordonează unei instanțe inferioare să transmită cauza Curții Supreme atunci când o parte invocă o eroare nu neapărat de drept, comisă de o instanță inferioară). Printr-o lege din 1988, marea majoritate a apelurilor este adusă în fața Curții Supreme pe calea dată WRIT OF CERTIORARI, ceea ce îi permite să aleagă cauzele pe care vrea să le judece (4 judecători trebuie să fie de acord să judece cauza). Curtea Supremă acceptă să examineze vre-o sută de cereri pe an, în principal conflictele între curțile federale de appel, între Curțile Supreme ale sattelor sau între curțile federale și Curțile Supreme ale statelor. Ea nu judecă decât 0,5 % din cauzele depuse. Dacă Curtea Supremă refuză să judece cauza, atunci ultima hotărâre devine irevocabilă, aceasta însă nu înseamnă ca ea a aprobat sau dezaprobat decizia instanțelor inferioare. Jurisprudența Curții Supreme beneficiază de un mare prestigiu și deciziile sale constituie precedente care se impun tuturor instanțelor. Curtea Supremă este cea mai înaltă instanță a puterii judiciare federale. Ea are drept funcție să garanteze aplicarea efectivă și interpretarea uniformă a dreptului federal. În afară de aceasta mai există instanțe federale specializate [13, p. 178].
( COURT OF FEDERAL CLAIMS). CURTEA SUA pentru cereri federale. Este o instanță care este sesizată atunci când se angajează responsabilitatea unui stat federal. Creată în 1855 și reformată în 1982, ea are 16 judecători pentru 15 ani care au sediul la
( TAX COURT). CURTEA FISCALĂ compusă din 19 judecători numiți pentru 15 ani. Ține ședințe în 90 de orașe a Statelor Unite. Ea este competentă să judece, la cererea organelor fiscal, contribuabilii frauduloși în materie de impozit funciar și impozit pe venit.
(U.S COURT OF INTERNATIONAL TRADE). CURTEA SUA pentru comerțul internațional . Este o instanță competentă să judece procesele cu privire la comerțul internațional, drepturile vamale și importurile.
În final semnalăm existența (BANKRUPTCIES COURTS ) Curțile băncilor create de Congres și prezidate de judecători numiți de Curțile de apel și competente în materie de faliment.
Unele instanțe au competență exclusivă altele nu, de exemplu în materie fiscală un contribuabil nemulțumit poate sesiza o curte de district, Curtea pentru cereri federale sau Curtea fiscală.
Mai multe (ADMINISTRATIVE AGENCIES) AGENȚII ADMINISTRATIVE au prerogative contencioase sau cvasi-contencioase. Apelul contra deciziilor acestor organisme se face fie în fața curților de district fie în fața curților de apel, de exemplu (Environmental Protection Agency) Agenția pentru protecția mediului, etc. Există mai mult de 20 de astfel de Agenții care au fost copiate de pe modelul Franței, Japoniei iar unele dintre ele sunt foarte cunoscute:
(FEDERAL TRADE COMMISSION). Comisia federală de comerț. Creată în anul 1914, ea aplică legea anti-trust (SHERMAN ACT ) și controlează concentrarea întreprinderilor, utilizarea metodelor neloiale de concurență, practicile monopoliste. Ea poate pronunța interdicții sau poate declanța proceduri judiciare;
(FOOD AND DRUG ADMINISTRATION). Administrația anti-drog. Ea se ocupă de reprimarea fraudelor și traficanților;
(MERIT SYSTEM PROTECTION BOARD). Agenția de protective a meritelor. Organism competent pentru funcția publică federală;
(FEDERAL COMMUNICATIONS COMMISSION). Comisia federală pentru comunicare.Competentă în materie de telecomunicații;
(FEDERAL ENERGY REGULATORY COMMISSION). Comisia federală în reglementarea energiei. Ea se ocupă de problemele energetice.
Aceste organisme au doar împuterniciri cvasi-contencioase. Ele mai au și împuterniciri normative pe care le exercită respectând Constituția, legile și principiile dreptului american. Administrarea acestor organisme este colegială – de la 3 la 11 membri. Ei sunt independenți de ministere. Adesea aceste organisme sunt calificate ca a patra putere, dar ele oricum se supun controlului congresului și președintelui tribunalelor.
Instanțele statelor (NATIONAL )
Instanțele statelor federale judecă 90 % din cauze. Fiecare stat are propria sa organizare judecătorească. În principiu există 3 niveluri de instanțe: Curtea supremă, curțile de apel și tribunalele de primă instanță. Dar în 1/3 din state nu există Curți de apel. Uneori mai există instanțe excepționale în materie civilă ori penală. De ex. statul are o ierarhie judiciară particulară încă din anul 1962.
La baza ierarhiei se află tribunalele de primă instanță. Este vorba de tribunalele municipale, judecătorii păcii sau tribunalele specializate competente pentru cererile simple a cărei valoare este mai mică de 1.500 $. Judecătorii păcii examinează cauzele penale sau civile minore.
Fiecare regiune în interiorul unui stat are tribunale de primă instanță de competență largă cu un judecător unic numite curțile regiunilor sau curțile superioare.Procesele cu privire la întreprinderi, contracte, bunuri mobiliare și imobiliare cât și infracțiunile majore sunt de competența lor. Toate instanțele date judecă în camere de un singur judecător doar instanțele de apel în camere de trei judecători.
În afară de aceste instanțe mai găsim un număr mare de instanțe specializate de ex: curțile în materie de succesiune, pentru problemele familiei și delincvența juvenilă etc.
Fiecare stat are o curte supremă care funcționează puțin deoarece majoritatea proceselor se opresc în curțile de appel. Adesea judecătorii au dreptul discreționar de a alege cauzele și deci recursurile acceptate nu sunt numeroase.
JURIUL
Instituirea juriului este o garanție prevăzută de Constituție. Amendamentul al 7-lea al Constituției prevede că orice cetățean poate cere judecarea cauzei de un juriu dacă valoarea cauzei este superioară la 20$, dacă pedeapsa aplicabilă depășește șase luni de închisoare [2, p. 78]. Această garanție este valabilă pentru instanțele federale dar există și în multe state federale. Există jurii în materie civilă și în materie penală.
a) JURIUL este compus din cetățeni trași la sorți pe listele elecorale, numărul cărora variază de la 6 la 12 în dependență de instanță și de cauză.
b) MARELE JURIU ( organ de acuzare și de poliție judiciară ). Este compus din 23 de jrați dacă este federal și de la 7 la 23 pentru cel al statelor. Marele juriu are sarcina dacă există probe suficiente pentru trimiterea inculpatului în fața tribunalului. Acesta este un fel de cameră de acuzare populară care există în mai puțin de jumătate de state. El are caracteristicile următoare: 1 – nu are judecători; 2 – dezbaterile sunt controlate de un procuror general la nivel federal și un procuror regional la nivelul statelor; 3 – nu există avocati decât doar în unele state; 4 – inculpatul nu prezintă versiunea sa a cauzei 5 – sunt ascultați doar martorii acuzării. După deliberările în secret, marele juriu pronunță fie un act de acuzare sau renunțarea la orice urmărire pentru lipsă de probe sau plângeri eronate.
2.3. Raporturile între cele două nivele de instanțe
Aceste raporturi sunt ghidate de relațiile care există între dreptul federal și drepturile statelor. Se poate de spus că instanțele federale sunt competente numai în materiile pentru care Constituția le recunoaște competența. Două principii guvernează competența lor. Natura litigiului. Ele sunt competente pentru cauzele care se referă la interpretarea Constituției federale sau a unei legi federale.
Persoana reclamanților. Instanțele federale sunt competente dacă cauza ține de interesul statului federal, dacă este cercetat un diplomat străin sau dacă litigiul are în cadrul său doi cetățeni din două state diferite. Și trebuie încă ca cauza să aibă o valoare de cel puțin 10.000 $. Dar în unele cazuri chiar dacă este sesizată o instanță federală, ea poate judeca în cadrul procesului și chestiuni ce țin de instanțele statelor. Dacă e să vorbim de competența teritorială a instanțelor atunci mai multe instanțe sunt uneori competente de judecarea cauzei si reclamantul va sesiza instanța în care crede că are mai multă probabilitate să obțină câștig de cauză. Datorită sistemului federal, justiția americană este cu mult mai decentralizată decât cea engleză.
Ca regulă a organizării sistemului judiciar statal, acesta cuprinde tribunale de primă instanță, curți de apel și o curte supremă ca tribunal de ultima instanță, majoritatea constituindu-se pe trei grade de jurisdictie. Există în fiecare stat și alte tribunale si curți cu o competență, jurisdicție, limitată.
Tribunalele de primă instanță au o largă competență atât în materie civilă cât și penală și este principala instanță de fond. Denumirea acestei instanțe diferă de la stat la stat fiind cunoscută ca tribunal de district, sau tribunal de circuit, curți superioare ori chiar courts of common Pleas [2, p. 79]. Ele administraeaza toate probele necesare pentru soluționarea cauzei, iar completul este format dintr-un singur judecător de profesie. Materia sucesorală este una specială, iar litigiile de acest fel se soluționează de tribunale speciale. Fiecare stat are însă o serie de instanțe locale, în a căror competență intră litigii cu o valoare mică sau de o mică importanță, instanțe subordonate triunalelor de primă instanță. Diferența de competență materială pe același teritoriu între tribunalul de primă instanță și instanțele locale o dau deci natura litigiilor și valoarea lor.
Curțile de Apel, au rolul exercitării unui control judiciar asupra hotărârilor pronunțate de tribunalele statale. Majoritatea statelor americane conferă cetățenilor lor dreptul de a exercita cqlea apelului, însă doar asupra problemelor de drept și nu asupra chestiunilor de fapt, motiv pentru care instanța de apel nu este considerată un al doilea grad de jurisdictie.
Fiecare stat are o instanță supremă, unica cu rol în interpretarea uniformă a legii, care pronunță în orice materie hotărâri definitive si neapelabile, instanța este denumită Supreme Court sau Supreme Judicial Court [36, p. 97].
Organizarea sistemului judiciar federal American Sistemul judiciar federal este alcătuit din curți federale de district, curți federale de apel ( de circuit) și Curtea supremă de Justiție, structurat pe trei niveluri, toate aceste instanțe fiind create prin însăși Constituție. Curtile de district există cel puțin cate una în fiecare stat, judecând cauze civile, administrative, comerciale și penale care privesc legislația federală – având deci o competență generală. Al doilea nivel de jurisdicție îl reprezintă curțile federale de apel, care au o competență teritorială națională. Hotărârile pronunțate de aceste curți de apel nu pot fi atacate decât în mod excepțional la Curtea Supremă a SUA. Curtea Supremă – instanța din vârful piramidei sistemului federal, este atât o instituâie legală cât și una politică, așa cum consideră literatura juridica. Existența sa nu poate fi pusă la îndoială, fiind prevăzută de Constituție.
Legiuitorul i-a conferit o competență originală, stabilită expres de Constituție, care nu poate fi limitată de forul legislativ – Congresul, care însă poate organiza tribunale inferioare dar și limita competența altor instanțe federale. Curtea Supremă este compusă din 9 judecători: un președinte și 8 judecători asociați. Nu există secții sau birouri, ativitatea sa desfășurandu-se în Plenul său, iar deciziile se iau cu majoritate de voturi. Activitatea de audieri durează două săptămâni după care cercetează dosarul, jurisprudența, pronunță hotărârea în ședință și o publica. Competența originală a Curții este o competență exceptională și de primă instanță. Funcția sa majoră este de soluționare a recursurilor făcute împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalele federale și statale în condițiile legii. Există trei căi de atac, create de dreptul englez common-law si preluate, apoi menținute în dreptul american, trei mijloace procedurale ordinare de desizare a Curții Supreme și anume: writ of appeal, writ of certiorari, certification of questions [36, p. 98]. Prima dintre ele, writ of appeal, este modul procedural prin care se puteau controla hotărârile judecătorești pronunțate de către instanțele inferioare atât federale cât și statale, abrogat însă în 1988. Writ of certiorari este mijlcul prin care instanța inferioară cere instanței superioare să verifice dacă în cursul judecății au fost încălcări ale drepturilor, însă instanța supemă are libertatea de apreciere dacă cercetează sau nu cauza și apoi daca va considera necesar să o revoce, să o confirme ori modifice. Certification of questions este procedura prin care instanța inferioară cere instanței supreme să se pronunțe de această dată într-o problemă de drept concretă, de a cărei soluționare depinde decizia ce va fi ponunțată. Chiar dacă instanța supremă se pronunță în acest sens, instanța inferioară nu este obligată, ținută să respecte modul de soluționare dat de aceasta. Prin acste trei mijoace procedurale, Curtea de Casație își îndeplineste rolul său politic și juridic de interpretare și aplicare a Constitutiei.
În SUA funcționează și alte instanțe speciale, cu o competență materială limitată fie la litigii în materia taxelor și impozitelor federale, sau a acțiunilor delictuale savârșite de particularii contra SUA, chestiuni de drept vamal. Asemenea instanțe speciale sunt curtile militare de apel, instanțe formate din judecatori civili, și a căror competență este soluționarea apelurilor îndreptate împotriva deciziilor pronunțate de curțile marțiale și de tribunalele militare. Curțile cu juri este o procedură care pentru sistemul american reprezintă un important simbol al justiției. Sistemul prezintă avantajul unei judecăți raționale în care probele se administrează în fața unor judecători populari imparțiali. Al șaselea amendament la Constituția federală spune că „ în toate procesele criminale, acuzatul beneficiază de dreptul la o judecată rapidă și publică de un juriu parțial al statului și districtului unde s-a comis fapta”[10, p. 171].
De regulă numărul juraților este de 12, însă jurisprudența a decis ca o cerință minimă constituirea juriului din minim 6 jurați. Fiind un drept constituțional, beneficiarii săi pot renunța în mod expres la acest drept cu acordul Ministerului Public și aprobarea tribunalului. Condiția fundamentală este ca jurații să fie reprezentativi pentru comunitatea respectivă și alegerea lor să se faca fără vre-o discriminare, și totodată alegerea acestor jurați trebuie să se facă cu respectarea dreptului egal al acuzatului de a fi judecat de un juriu imparțial. Sunt totuși incompatibili pentru a fi jurați, potrivit unei legi statale, anumite persoane precum condamnații penal, preoții, avocații, etc. În procesele penale jurații au ca rol fundamental să detrmine starea de fapt și să decidă asupra culpabilității sau nevinovăției acuzatului.
Judecătorul poate totuși îndrepta eroarea prin care juriul condamnă acuzatul împotriva regulilor de drept, dar nu poate interveni dacă acuzatul este declarat nevinovat. Judecătorul poate și uneori este chiar obligat să dea instrucțiuni juraților cu privire la dreptul aplicabil în speță, ori la sarcina probei, prezumția de nevinovăție, și alte asemenea instrucțiuni cu caracter general. Evitându-se influențarea prin mass media a juraților, aceștia delibereaza în secret și adoptă un verdict cu unanimitate de voturi sau cu o majoritate de voturi în functie de reglementările statale. Dupa pronunțarea verdictului, judecătorul pronunță o hotărâre de drept conformă cu soluția dată de juriu.
Tot judecătorul are posibilitatea să dispună dizolvarea juriului și repunerea pe rol a cauzei dacă jurații nu pot adopta un verdict. Marele juriu, existent și la nivel federal are rolul de acuzare penală, aflându-se sub conducerea ministerului public și avand competențe total diferite de cel al micului juriu.
Departamentul Federal de Justiție este o importantă instituție guvernamentală cu rol în supravegherea activității de executare a legilor de interes public, asigurarea protecției societății contra activităților criminale și subversive, reprezentarea guvernului Federal în fața Curții Supreme. Practic el este consilierul juridic al guvernului dar și al cetățeanului de rând. Departamentul federal este condus de procurorul General ce are și functia de ministru al justiției. În fiecare district federal funcționează un birou al procurorului federal, care acționează în numele autorităților centrale pentru urmărirea penală a persoanelor vinovate de încălcarea puterilor și autorității Statelor Unite [10, p. 172].
Procurorii federali sunt numiți de presedintele SUA pentru un mandat de 4 ani. Ei sunt ajutați de asa numiții prosecutors, procurori ce asigură și garantează protecția judecătorilor, avocaților, juraților și tot ei eliberează mandate de arestare a criminalilor și îndeplinesc toate sarcinile trasate de procurorul federal. În ceea ce privește statutul magistratului în sistemul judiciar american, acestia deși numiți în funcție pe un mandat determinat, nu sunt asimilați funcționarilor, trebuind să fie neutri și obiectivi în luarea deciziilor.
Procedurile statelor de numire a judecătorilor sunt diferite de la numirea de către guvernator, de către legislativ până la alegerea și selecționarea pe bază de merit. Atât judecătorii curților federale cât și cei ai Curții Supreme, sunt numiți de Președintele țării, sunt inamovibili, dar pot fi destituiți printr-o procedura anevoioasă impeachment, în cazul în care se fac vinovați pentru trădare, corupție, crimă contra bunurilor publice sau delicte grave. Durata mandatului judcătorilor este foarte diferită de la un stat la altul. Totusi, potrivit Constituției, judecătorii federali sunt numiți pe viață sub condiția unei bune conduite.
Sistemul american de drept are reguli proprii, diferite de Common Law, despre care s-a spus ca îl apropie mai mult de sistemul romano-germanic, fără însă a-l confunda cu acesta. Spre deosebire de sistemul englez, sistemul american are o constituție scrisă și coduri. Se face diferența între drept federal și dreptul statelor. Puterea este descentralizată, față de Marea Britanie, unde este centralizată. Asemănările cu sistemul de Common Law sunt că nu a fost suprimat sistemul de Common Law.
În ambele țări există o concepție asemănătoare asupra dreptului. Există aceleași ramuri de drept. Și la ei, dreptul este esențialmente jurisprudențial. Există concepții juridice identice: trust, damage. În SUA relația dintre dreptul federal și dreptul statelor este ca au același izvor principal: Constituția Federală a SUA, deoarece constituțiile statelor joacă un rol secundar. Competența legislativă aparține statelor membre, dar competența statului federal reprezintă exceptia. Statele au următoarele competențe: -in materia dreptului civil reglementează materia contractelor, a succesiunilor și a familiei ; – în materia dreptului penal crimele (echivalentul infractiunilor), delicte, stabilirea sanctiunilor.
Dreptul federal are competența excepțională : crima organizată, trafic de droguri. Statele au legislație diferită (de ex: pedeapsa cu moartea). Statul federal are competență în urmatoarele materii: stabilește și percepe taxele pentru apărarea comună și binele general al societății americane (ideea impozitelor uniforme pentru toate statele); reglementează relațiile comerciale între state precum și cu străinătatea; execută amendamentele puse la Constituție; reglementează falimentul agenților comerciali; bate moneda națională; crează tribunale federale sau curți.
De aici rezultă că este o competență partajată cu statele membre după următoarele principii:
1. Când statul federal este competent, statele nu au decât o competență reziduală și nu intervin decât complementar (pentru a complementa o lacună legislativă, federală)
2. Statul nu are dreptul de a legifera împotriva spiritului Constituției Federale Americane și nici împotriva comerțului interstatal (să impună restricții). Curțile din statele membre nu se supun decât legilor statului respectiv și legilor federale, cu excluderea legislației celorlalte state membre. Într-un litigiu invocarea legilor altui stat se poate face de către parti, dar trebuie probată existența și continutul lor. Ex officio, tribunalul nu poate face acest lucru. Sistemul de Common Law nu ocupa locul central ca în sistemul englez. Legile federale sunt cele care asigură uniformitatea legislației pentru că legile statelor sunt diferite, chiar dacă au același obiect de reglementare. În ceea ce privește constituționalitatea legilor federale, fiecare Curte Federală are un procuror (US Attorney) care are misiunea de a interveni în acest caz. Există și un procuror general, care este membru al cabinetului președintelui, fiind numit de președinte cu acordul Senatului și care are misiunea de a coordona activitatea procurorilor federali. Common Law si equity s-au contopit începând cu 1938 nemaiavând o existență separată. Fuziunea a avut loc pe cale procedurală. Curtea Supremă a SUA (US Supreme Court) a pronunțat într-o decizie că nu exista un Common Law federal general valabil în toate statele membre. Atunci când nu există un precedent aplicabil la o problemă de drept pusă într-o cauză dintr-un stat, atunci judecătorul trebuie sa țină cont de precedentele celorlalte 49 de state. Rezultă ca deși nu există un common law federal, sistemul de common law din diferite state ale federației este apropiat. Izvoarele dreptului American sunt: jurisprudența (common law, statute law (legea scrisă)[3, p. 142].
Jurisprudența reprezintă totalitatea soluțiilor pronunțate prin hotarârile judecătorești. Jurisprudența a creat urmatorul principiu: Judecatorul american este legat de propria jurisprudență si de jurisprudența judecătorilor ierarhic superiori. Astfel, fiecare judecător urmărește să citeze precedentele jurisdicțiilor superioare. De la acest principiu s-a format și o excepție, conținutul lui estompându-se în timp, pentru ca judecătorii Curții Supreme și cei din Curțile Supreme ale statelor nu mai sunt automat legați de propriile precedente pentru că li s-a recunoscut libertatea de a-și modifica propriile decizii sau pot limita aplicarea deciziilor lor anterioare. Acest lucru se exprimă prin faptul că judecătorii americani, care au implicit rolul de legiuitor, au misiunea de a asigura evoluția principiilor de justiție și a regulilor de drept în societate.
Hotărârea judecătorească americana (opinion) are următoarea structură: starea de fapt reprezintă un rezumat în ordine cronologică și cuprinde un expozeu al judecătorului cu privire la problemele de drept puse în cauză, analiza motivelor considerente ale judecătorului cu referire la izvoarele de drept,- holding-regula de drept concisă pe care tribunalul o invocă în replică la probleme de drept.
Soluția reprezintă decizia care cuprinde 3 game de solutii: confirmă, modifică, casează deciziile instanțelor inferioare. Hotărârea este semnată de judecător, care are dreptul de autor, contrasemnată de colegi, care o aprobă. Există posibilitatea de a avea o opinie separată, atunci când judecătorul nu e de acord cu fondul soluției. Există și opinia personală atunci când unul din judecători e de acord cu fondul solutiei, dar pentru alte motive decât cele ale majorității formează o opinie personală [3, p.143].
Organizarea judiciară se caracterizează printr-o organizare judiciară la nivelul fiecărui stat și o organizare judiciară federală. Sunt multe judecătorii (tribunale de primă instanță), ceea ce determină confuzii cu jurisdicțiile de primă instanță federale. Organizarea judiciară este diferită, pentru 2/3 din state sunt 3 grade de jurisdicție, iar pentru 1/3 din state sunt 2 grade de jurisdicție.
În vârful ierarhiei se află Curtea Supremă a statului respectiv, denumită diferit în 10 state. Judecătorii din statele membre se bucură de mare prestigiu. Ei pot fi aleși de cetățeni (ex: Michigan, Louisiana), pot fi numiți de guvern, dar cu aprobarea parlamentului ( New Jersey) sau pot fi voluntari (Alaska).Calificarea profesională este inegală, ceea ce determina ca salariul să fie sub cel al avocatilor.
2.4. Rolul jurisprudenței în sistemul de drept de Common-Law
Termenul de jurisprudență a cuprins de-a lungul istoriei înțelesuri cu nuanțări diferite. Fără a dezvolta, trebuie spus că, dacă la Roma, prin jurisprudență se înțelegea activitatea jurisconsulților (cu deosebire, cea practică), cu timpul, termenul avea să definească atât deciziile judecătorești, cât și cunoștințele teoretice. Altfel spus, jurisprudența însemna soluțiile pronunțate de către instanțe cu imperativul respectării sintaxei științei dreptului (prin determinarea și interpretarea normei juridice aplicate unui tip de cazuistică potrivit principiilor legislației) [5, p. 205].
Sensul în care s-a menținut până astăzi în sistemele de drept continental este cel tehnic, jurisprudența fiind privită drept suma soluțiilor date de autoritățile care fac jurisdicție, îndeosebi instanțele judecătorești. În țările de limbă engleză însă, sensul noțiunii își menține încă semnificația de a fi știința dreptului, filosofia dreptului sau chiar teoria Generală a dreptului.
Altfel spus, aici jurisprudența desemnează ansamblul deciziilor judiciare de unde se degajă o regulă de drept, în sensul că în mod constant, s-a dispus aceeași măsură, asupra acelorași chestiuni de drept.
Denumirea consacrată este aceea a familiei sistemelor de drept anglo-saxon sau anglo-american. Între sistemele aparținând acesteia, trebuie făcută însă o demarcație, întrucât, deși în linii mari ele sunt guvernate de aceleași reguli, există totuși note specifice, de natură să intereseze cercetarea, în întregul ei.
Astfel, dreptul englez, de factură consuetudinară, dar nu limitată la aceasta, plasează judecătorul în poziția creatorului de drept. Legea scrisă constituie aici excepția, forța juridică supremă fiind concentrată în ceea ce se cheamă practica judiciară. Soluția pe care o pronunță la speță judecătorul are meritul de a se impune pentru cauze aflate pe rolul unor instanțe inferioare șiîn cauze similare. În raport cu poziția sa de a aplica dreptul comun, acesta înțeles ca având existență obiectivă, indiferent dacă este sau nu exprimat în acte, legea apare într-o poziție auxiliară.
Dreptul provincial al Angliei se găsește – spune Hegel– în statute (legi formulate) și într-o așa-numită lege nescrisă; și pentru că această lege nescrisă este cuprinsă în deciziile curților de justiție și ale judecătorilor, aceștia din urmă sunt chemați în continuu să legifereze, prin aceea că ei sunt deopotrivă ținuți să se refere la autoritatea predecesorilor lor [5, p. 207].
Pentru dreptul american, desprins și el din aceeași familie de sorginte anglo-saxonă, elementele care particularizează derivă, pe de o parte, din modul în care este organizat și funcționează sistemul judiciar, iar pe de altă parte, din raportul stabilit între cutumă și dreptul scris.
Referitor la sistemul judiciar, se remarcă faptul că, statele care compun federația S.U.A, deși sunt, în principiu, supuse acelorași reguli, au elemente particulare, iar în privința jurisdicțiilor, practica este aceea a suprapunerii jurisdicțiilor statale cu cele federale.
Din perspectiva formei pe care o îmbracă dreptul, comunitatea statelor americane, deși nu se desprinde de regula precedentului judiciar, ca izvor primordial de drept, acordă de-a lungul timpului mai multă atenție dreptului scris. Legislația depășește statutul de excepție din dreptul englez și capătă o poziție nouă, reconsiderată.
Cu toate acestea însă, spiritul cazuisticii juridice (case law) se menține, iar jurisprudența continuă să rămână elementul care formează fondul dreptului.
Problema autorității jurisprudenței sau a valorii normative a acesteia este aceea de a trata precedentul ca izvor de drept, atât din perspectiva sistemului common-law, pentru care constituie încă o trăsătură distinctă (chiar dacă,astăzi, forța acestuia nu mai este cea tradițional consacrată), cât și din perspectiva orientării noi a sistemelor de drept romano-germanic, unde se vorbește tot mai des de puterea creatoarea de drept a judecătorului (deși aici, prudența face ca doctrina să uzeze de acest termen doar atunci când califică exclusiv practica instanțelor supreme).
De aceea, am considerat ca fiind necesar și oportun în acest context, a purcede la o abordare succintă, având ca obiect delimitarea aspectelor ce particularizează problematica, în cele două mari familii de drept. Așa cum am arătat, indiferent de locul pe care îl ocupă într-un sistem sau altul de drept, însemnătatea jurisprudenței nu poate fi ignorată, iar un studiu comparativ al acesteia poate fi extrem de util pentru a lămuri similitudinile de fond, ascunse adesea în diversitatea de tehnici. Este cert însă, că jurisprudența exercită o funcție compensatorieîn sistemul juridic (oricare ar fi specificul său), pentru bazinul de factură continentală, rolul său fiind acela de a da elasticitate dreptului devenit prea rigid prin legile scrise și puțin flexibile, iar pentru cel anglo-saxon, funcția sa rămâne aceea de a limita libertatea judecătorului.
Nu trebuie uitat niciun moment că cele două mari sisteme de drept corespund celor două tipuri distinctede experiență culturală, rezultânddin interacțiunea mai multor factori, în mare măsură – cum am arătat mai sus – de natură istorică.
În acest sens, Angel Latorre, referindu-se la modul în care s-au cristalizat formele de manifestare adreptului, surprinde foarte bine această idee, afirmând că „un sistem de izvoare nu este fructul hazardului sau al capriciului, ci consecința multiplilor factori politici, sociologici și ideologici. Dincolo de aceștia, transpare un ansamblu de idei și fapte dominante în comunitatea de care se vorbește. Ceea ce va predomina va fi forma de lege relevată cu intensitate crescândă de puterea statală, în detrimentul formelor spontane de creare a dreptului” [24, p. 301].
„Confruntarea” aceasta între sisteme nu trebuie privită cu dezaprobare, deoarece ea s-a dovedit, în timp, extrem de fecundă, aceasta sprijinindu-se pe o constatare realistă: ceea ce a prevalat întotdeauna în a explic a primatul uneia sau altuia dintre izvoarele dreptului n-au fost rațiuni abstracte de ordin logic, prețiozități științifice, ci, simplu, temeiuri de factură socio-istorică. Tocmai de aceea, se spune cu tărie astăzi, că ar fi absurd a pretinde să se știe care dintre cele două sisteme își probează cel mai bine perfecțiunea, pentru că,doar ignorând istoria fiecărui popor se poate vorbi de un drept ideal. Altfel, fiecare dintre ele va veni cu argumentele pe care le vasocoti suficiente: pe de o parte, în favoarea fiecărei țări de tradiție continentală va motiva certitudinea legii, iar, pe de altă parte, statele de common-lawar invoca marea fidelitate față de obiceiuri, percepute ca răspunsuri la aspirațiile imediate ale poporului.
Referindu-se la raportul dintre cele două mari familii de drept, Sofia Popescu reține că în sistemele de drept anglo-saxon – puterea creatoare de drept a judecătorului este una din trăsăturile și din caracteristicile esențiale ale acestora. În sistemele de drept romano-germanice, judecătorul nu se poate pronunța pe cale de dispoziții generale. Totuși, în unele sisteme moderne, judecătorului i se recunosc împuterniciri normative [25, p. 54].
Practica judecătorească are importanță pentru interpretarea și aplicarea legii, pentru completarea și adaptarea ei. Se arată totodată că, în prezent, raportul dintre jurisprudență și calificarea ei ca izvor formal al dreptului este astfel abordat, încât se evidențiază faptul estompării contrastului dintre cele două mari familii de drept: în sistemele de drept romano-germanic se recurge la practica judecătorească, în calitate de izvor suplimentar al dreptului, pe câtă vreme în sistemele de drept anglo-saxon, se recurge la lege, ca izvor suplimentar al dreptului. Influențele reciproce din ultimii ani au făcut ca dreptul legislativ să câștige cu fiecare zi o mai mare importanță în regimul de common-law, iar precedentele judiciare să fie reconsiderate, nu de puține ori, în dreptul de tradiție romano-germanică.
Teoreticieni ai dreptului, în scrieri recente, propun o abordare de natură să confirme această apropiere a celor două mari familii de drept, sub raportul rolului pe care îl joacă jurisprudența. Ceea ce se remarcă este o discuție tranșantă despre două elemente care caracterizează fenomenul jurisprudențial, indiferent de sistemul din care face parte. Acestea sunt precedentul și autoritatea, iar distincția nu o mai face acum decât modul în care acestea sunt percepute [9, p. 249]. Astfel, în linii mari, dreptul anglo-saxon conservă precedentul judiciar ca sursă de drept, autoritatea sa fiind generală, aplicabilitatea sa fiind extinsă și asupra altor instanțe și asupra altor cauze similare, judecătorul fiind chemat permanent să distingă între ratio decidendi și obiter dictum.
Dreptul romano-germanic conferă jurisprudenței valoare interpretativă, de mijloc de complinire a lacunelor, de sursă de inspirație pentru legiuitor, judecătorul fiind ținut încă de obligația de a se pronunța în toate cauzele cu care este învestit, iar soluția sa rămânând încă una la speță.
Parcursul istoric avea să cristalizeze și să aducă în tablou un sistem nou de drept, individualizat prin trăsături specifice, corespunzătoare fenomenului de integrare din care s-a născut; este vorba despre sistemul dreptului instituțional comunitar, sistem de drept de dată recentă, structurat la rându-i în două mari subsisteme, în funcție de natura reglementărilor pe care le conține: drept comunitar originar și drept comunitar derivat. Este esențial de știut că, indiferent de sistemul de drept în care ne situăm sau de etapa istorică parcursă, o idee constantă este aceea că dincolo de caracterul rațional, dreptului nu i s-a recunoscut mereu și pretutindeni natură experimentală.
Despre aceasta vorbea profesorul Mircea Djuvara când arăta că, în întregul ei, „știința juridică are o origine experimentală; experiența are o însemnătate capitală pentru legiferare și pentru interpretarea dreptului. […] dreptul nu poate și nu trebuie să fie studiat și creat prin deducții raționale, deoarece noțiu nile și instituțiile juridice nu pot avea decât o origine experimentală” [12, p. 43]. Am expus rezumativ aspectele care redau esența rolului practicii judiciare în marile familii de drept, încercând să surprindem felul în care se particularizează acestea, în funcție de un sistem sau altul de drept și de o etapă sau alta de evoluție istorică.
2.5. Regula precedentului și structura sa
Așa cum am arătat, sistemele de case law sunt dominate de regula precedentului, situație explicabilă, în primul rând, prin factori de natură istorică. Cum Anglia nu a cunoscut renașterea dreptului roman, așa cum s-a întâmplat în Franța și în alte țări europene, neavând un corp complet de reguli, s-a impus ca necesară crearea dreptului, în măsura nevoilor prezente la acel moment. Așa avea să se nască judge made law, iar dreptul jurisprudențial corespunzător este ceea ce s-a menținut până astăzi, comon law, expresia fidelă a spiritului empiric și tradiționalist englez. Consecința imediată care decurge de aici este aceea că, deciziile judiciare au autoritate incontestabilă de precedent. În concret, aceasta înseamnă că, judecătorii sunt legați de afirmațiile făcute anterior în soluțiile date de instanțele superioare sau egale în grad ierarhic, în cauze cu elemente similare, care reclamă aplicarea aceleiași reguli de drept. Este ceea ce exprimaunii autori atunci când afirma că „cel de-al doilea dintre clasicele și tradiționalele izvoare de drept este precedentul, exprimat în maxima stare decisis et non quieta movere” [25, p. 57].
Stare decisis nu trebuie redusă însă la a se înțelege că exprimă practica de a raționa după cazuri deja soluționate, ea exprimă doctrina despre cum trebuie să raționeze instanțele și nu despre cum raționează în concret. Tocmai de aceea, doctrina avertizând asupra unei eventuale confuzii, propune să se facă distincție între precedentul obligatoriu și precedentul convingător, fiind sugerat și modul în care ar trebui exprimat cel dintâi, pentru a se putea face delimitarea necesară.
Deși acceptată ca reprezentând trăsătura fundamentală a justiției în sistemul de common law, date fiind dificultățile cu care judecătorul se confruntă adesea pentru a face aplicația ei, teoreticienii au simțit nevoia de a conferi doctrinei stare decisis o justificare de principiu. Preocuparea a vizat îndeosebi eventualele situații în care, chemați să aplice un precedent care trimite la o soluție inechitabilă, injustă, judecătorii riscausă se pronunțe în același fel. Într-o atare ipoteză, doctrina stare decisis este una nedreaptă. Răspunsul avea să invoce câteva valori de natură să justifice stare decisis, între care un loc aparte ocupând echitatea și încercând să explice care este rolul pe care îl are orice valoare în procesul justificării precedentului.
Și literatura juridică de factură continentală, referindu-se la sistemul de drept jurisprudențial, prezent în sistemele de drept anglo-saxon, identifică serioase probleme. Una dintre acestea este faptul că, se ivesc numeroase complicații și controverse cauzate de numărul mare de precedente, de imposibilitatea sistematizării lor, ceea ce îl determina pe Hegel să afirme: „Ce monstruoasă încurcătură încă domnește acolo, atât în exercițiul Justiției, cât și în dreptul însuși, ne spun cunoscătorii acestora. Ei observă mai ales împrejurarea că, întrucât legea aceasta nescrisă este cuprinsă în deciziile Curților de Justiție și ale judecătorilor, judecătorii sunt continuu chemați să legifereze, prin aceea că ei sunt deopotrivă ținuți să se refere la autoritatea predecesorilor lor care nu au făcut decâtsă pronunțe legea nescrisă, dar, totodată liberi să nu se refere la această autoritate, întrucât ei înșiși au în ei legea nescrisă, și pe acest temei au dreptul de a se pronunța asupra deciziilor anterioare, dacă ele sunt sau nu de acord cu această lege” [10, p. 207].
Și în justiția americană actuală, doctrina stare decisis este adesea asociată cu unele dificultăți, specific configurației statale din această parte a lumii. Una dintre ele este lipsa de uniformitate în aplicarea precedentului, în raport cu practica statelor federale, ceea ce face ca, de multe ori, autoritatea precedentului să fie subminată. De pildă, punerea în executare a unei hotărâri judecătorești urmează adesea procedura unui adevărat exequatur. Un exemplu în acest sens oferă literatura noastră juridică, referindu-se la practicile specifice statului Nevada în materia divorțului, în conformitate cu care, pentru a se putea desface căsătoria, singura condiție este ca unul dintre soți să fi locuit pe teritoriul statului cel puțin cinci săptămâni, prilej cu care se vorbește astfel despre așa-zisul divorț-migratoriu.
Ratio decidendi și obiter dictum. Fără a dezvolta problema, o chestiune care necesită atenție est e și aceea a structurii hotărârii judecătorești, exprimată prin semnificațiile lui ratio decidendi și obiter dictum. Raportul acestora cu precedentul este foarte bine exprimat într-o opinie din literatura noastră juridică – cu a cărei pertinență suntem de acord – opinie care consideră că, „precedentul nu este decizia în totalitatea sa, ci ratio decidendi al acesteia”. Aceasta trebuie delimitată de o altă parte structurală a soluției jurisprudențiale, denumită obiter dictum.
Se afirmă astfel că, sub acest aspect, problema cu care se confruntă judecătorul sistemului anglo-saxon este tocmai această distincție, considerată drept creatoare, având menirea de a asigura dezvoltarea jurisprudenței și de a evita căderea acesteia în automatism. Apelăm, în finalul acestei subsecțiuni la câteva dintre concluziile pe care le avansează profesorul Mihai Bădescu, atunci când încheie expunerea privind caracterizarea actuală a sistemului de drept englez. Câteva dintre acestea sunt extrem de relevante pentru abordarea de față. ”Dreptul englez – spune profesorul Bădescu – nu este, așa cum s-ar crede, într-o traducere eronată a denumirii, un drept de tip cutumiar, nici nu a fost vreodată. El este un veritabil sistem jurisprudențial de drept. Regula precedentului care domină sistemul englez nu trebuie înțeleasă în sensul în care aici soluțiile unor instanțe (fie ele superioare ) sunt aplicate cu automatism, făcând posibilă „paralizia” dreptului englez. Este ceea ce îndreptățea doctrina să afirme că este un drept cu o evoluție constantă, iar aceasta este confirmată de mutațiile petrecute în timp și îndeobște cunoscute” [3, p. 98].
Un rol deosebit, în acest sens, avea să-l aibă equity. Gândită de la început în termenii equity follow the law, acesta constituia un mod de a controla aplicarea automată a precedentului, fără a se proba caracterul just al regulii exprimate de acesta. Equity este cunoscut drept setul de reguli, ce au rezultat (în secolele al XV-lea și al XVI-lea din jurisdicția Cancelarului, ca răspunsuri ale celor ce solicitau, printr-un writ) restabilirea echității încălcate. Normele astfel elaborate erau destinate să revizuiască dreptul comun, care devenise insu ficient și defectuos, echitatea referindu-se la principiile justiției, atunci când ac esta se afla în conflict cu dreptul formal. Fără a fi reușit să se constituie într-un corp de norme, cu forță juridică comparabilă common-law-ului, equity a avut o contribuție incontestabilă în dezvoltarea dreptului englez. Perelman avea să exprime extrem de convingător rațiunile care au dictat apariția subsistemului equity. Enunțul merită expus integral: „Istoria dreptului arată că precedentele care durează timp îndelungat conduc, în situații speciale sau în condiții noi la decizii contrare echității. Pentru a preveni ceea ce pare inacceptabil, au fost adaptate mai multe soluții, uneori au fost introduse de osebiri în ratio decidendi, alteori s-a recurs la o ficțiune, adică la o falsă construcție a faptelor; uneori norma care stă la baza deciziei a fost reinterpretată șiuneori s-a recurs la o instanță care să judece în echitate (Court of Equity) […]”. Dacă juriștii au fost acuzați că sunt conservatori – mai spune Perelman – aceasta se datorează faptului că ei refuză să accepte orice schimbare în drept. Stabilitatea regulilor și a deciziilor contribuie într-adevăr la valori importante, astfel cum sunt: securitatea juridică, previzibilitatea dreptului și încrederea față de drept [25, p. 73].
2.7. Paralela între sistemul de drept Romano – germanic și Common-law
Lumea contemporană se prezintă împărțită în câteva mari sisteme sau familii de drept între care, criteriul esențial de deosebire îl constituie tipul istoric de drept căruia ele îi aparțin. Formarea acestor mari familii juridice își găsește explicația în apropierea sistemelor de drept din diferite țări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea. Istoria dreptului vorbește de mari translații juridice, întâlnite în toate timpurile. Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele s-a repetat de mai multe ori în istorie, de exemplu, procesul de pătrundere a dreptului roman într-un mare număr de țări din Europa și din alte continente, ca America de Sud și Africa, sau cel al receptării dreptului englez „common-law” în Statele Unite și în alte țări care au făcut parte din imperiul colonial britanic. Acțiunea de receptare a avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară, dominația politică, economică sau ideologică, sau opera de unificare a legislației unor state, pentru care exemplul cel mai potrivit îl reprezintă tarile scandinave. Receptarea nu este însă singura cale de formare a unui sistem de drept. Sunt cazuri când asemănarea condițiilor social-politice din anumite țări se reflectă prin intermediul unei anumite conștiințe juridice, a unei ideologii comune și a unei mentalități juridice asemănătoare în instituții juridice care au trăsături apropiate fără a se putea vorbi de receptarea dreptului vreunuia dintre aceste state de către altul.
Pe astfel de căi, uneori în decursul unui timp îndelungat, drepturile naționale s-au grupat în mai multe sisteme sau familii de drept. În cadrul fiecăreia dintre aceste familii asemănările dintre sistemele juridice naționale sunt mult mai puternice decât deosebirile dintre ele. Deosebirea esențială ce trebuie făcută între marile sisteme de drept este cea care privește apartenența acestora la un anumit tip istoric de drept, cu alte cuvinte cea care pune la bază criteriul esenței dreptului.
Există însă între marile sisteme de drept, în afara deosebirilor fundamentale și alte deosebiri de substanță, cum ar fi cele care își găsesc sorgintea într-o anumită ideologie pe care o reflectă reglementarea legală, o anumită tipologie a izvoarelor de drept, un conținut specific acordat anumitor concepte de bază, o tehnică legislativă particulară. O privire istorică asupra acestui aspect ne evidențiază faptul că, deși preocupările comparatiste în domeniul juridic sunt mult mai vechi, problema structurii marilor sisteme de drept ca atare, ca o premisă necesară oricărei comparații nu s-a pus decât după primul război mondial și se datorează, în condițiile apariției pe harta lumii a unui mare număr de state independente, profundei influențe pe care a avut-o școala comparatistă inițiată de englezul Gutteridge și continuată de elevi acestuia, francezul René David și englezul Hamson. De-a lungul timpului au fost mai multe încercări de clasificare a sistemelor de drept [13, p. 78].
Astfel, o primă teorie apărută în statele fasciste, al cărei precursor a fost etnologul german Sauser-Hall, care găsea în „rasă” criteriul clasificării. Acesta împărțea sistemele juridice moderne în sistemul indo-european, cu subsistemele latin, german, englez, un sistem mongol, unul semit și unul barbar. Consecințele acestei clasificări erau de-a dreptul bizare, iar această teorie a fost infirmată de știință.
Prin sintagma ”drept romano – germanic” se intelege marele sistem juridic contemporan european care include întâi de toate sistemele francez și germanic, iar apoi și cele inspirate de acestea din Italia, Spania, Olanda și din alte state de pe continent. Dreptul continental, la rândul sau, este de doua tipuri:
de orientare franceză, care are la bază Codul civil francez din 1804;
de orientare germanică, care are la bază Codul civil german din 1896.
Sistemul de drept romano-germanic este unul dintre cele mai vechi sisteme de drept și ocupă un loc însemnat în lumea contemporană, reprezentând un adevărat atelier în care au fost forjate multe concepte juridice moderne, fiind răspândit astăzi nu numai în Europa, ci și în America Centrală și de Sud (într-o măsură mai mică în Canada și Statele Unite), precum și in Asia și Africa.
Etapa inițială a procesului de universalizare a dreptului a constituit-o recepția dreptului roman în spațiul cucerit de Imperiul roman, care a oferit Europei un sistem juridic mai mult sau mai puțin unitar (în prezent Europa se află într-o etapă de reunificare a legislației, fenomen posibil datorită reformelor atât politice, cat și sociale care au avut loc în ultimii ani pe vechiul continent), drept care a fost aplicat în multe țări pe parcursul mai multor secole.
După destrămarea Imperiului roman, Europa s-a trezit împărțită în noi state, dintre care unele s-au grăbit sa-și formeze sisteme juridice proprii, dar au fost nevoite, în cele din urmă, să apeleze la dreptul roman, el fiind incontestabil superior, din punct de vedere tehnico-juridic, cutumelor locale. Astfel, din sec. al XIII-lea, dreptul roman dobândește din ce în ce mai mult teren în Europa, chiar și la popoarele care inițial avuseseră alte sisteme de drept. Pe când în altele, ca Germania, de exemplu, dreptul roman a fost aplicat până la finele sec. al XIX-lea, adică până la adoptarea propriului Cod civil, iar în Franța dreptul roman, combinat, completat sau amendat de cutumele locale, a dat substanța dreptului francez actual.
O etapă decisivă în stabilirea dreptului continental a fost cea de adoptare a codurilor civile în diferite țări din Europa. Anume în aceste acte normative și-au găsit reflectare unele principii fundamentale, caracteristice dreptului privat roman. Sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea au fost marcate de adoptarea codurilor civile: Codul civil bavarez (1756), Codul prusian (1794), Codul civil francez (1804), Codul german (1896, pus în aplicare începând cu 1900) [31, p. 24].
Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit în decursul a mai multe secole, timp în care s-a desăvârșit sudura unor fonduri normative diferite. Sinteza care s-a produs a condus la apariția unui drept nou, modern, care, pe de o parte, și-a demonstrat viabilitatea pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, iar pe de altă parte, a avut și are efecte benefice pentru întreaga societate.
Acest sistem reprezintă un mare sistem juridic contemporan, aplicat în Marea Britanie, membru al UE, și in afara acesteia, în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia etc.
Timp de secole pe continentul european a avut loc, in paralel, dezvoltarea a doua sisteme juridice: pe de o parte – in insulele britanice, iar pe de altă parte – pe continent, fără contacte reciproce prea frecvente, și mai ales fără ca vreunul din aceste sisteme să exercite o influență reală asupra celuilalt. Sau creat astfel doua medii juridice diferite, doua lumi juridice închise – cea ”continentala” și cea ”insulara” – care se ignorau reciproc.
Cunoașterea common law-ului pentru un jurist din sistemul de drept civil, și mai numit ”continental”, este dificilă. Sistemul common law este produsul unei evoluții îndelungate, desfășurate în condițiile specifice ale insulelor britanice, fructul unei mentalități juridice cu totul diferită de cea regăsită pe continentul european.
Common law se caracterizează prin lipsa unui sistem legislativ codificat, prin lipsa unor acte normative de o importanță majoră pentru sistemul continental, ca de exemplu: Codul civil, Codul comercial, Codul de procedură civilă etc.
Deși locul ocupat, îndeosebi în zilele noastre, de dreptul scris este considerabil, dreptul englez rămâne, datorită mentalității juriștilor insulari, un drept al precedentelor.
În opinia mai multor juriști prezentarea dreptului englez nu poate fi completă fără a face o privire, fie si sumară, asupra unor instituții caracteristice acestui mare sistem de drept. Unele dintre acestea, cum ar fi trustul, au fost exportate, ele devenind astăzi instituții frecvent utilizate în dreptul multor state. Altele însă și-au păstrat specificul sau, rămânând adevărate elemente de identificare a sistemului common law. Cea mai tipică pentru ultimul este reglementarea dreptului de proprietate, care și în dreptul continental are aceeași semnificație. După părerea specialiștilor, acest sistem de drept, sub raport tehnic foarte diferit de sistemele denumite ”continentale”, este greu accesibil, deoarece el presupune un salt într-o mentalitate și o tradiție juridică profund deosebită de cea cu care noi suntem obișnuiți. Și acest lucru foarte ușor îl vom percepe la încercarea noastră de a descrie unele momente cheie ale dreptului de proprietate din sistemul common law.
Conservatorismul dreptului englez a condus la păstrarea unei structuri de tip feudal a proprietății, dar această structură se prezinta astfel numai în aparență, deoarece sub formele medievale se ascund modalități foarte propice de apărare a proprietății private. Drepturile reale, principalul fiind dreptul de proprietate, sunt ocrotite într-un mod cu totul diferit de cel caracteristic sistemului romano-german.
Principala distincție pe care o face sistemul common law între aceste drepturi este cea dinte real property și personal property. Într-o explicație modernizată și considerabil simplificată, real propery cuprinde acele drepturi subiective, care sunt ocrotite prin acțiuni reale, pe când personal property acoperă sfera drepturilor ocrotite prin acțiuni personale [32, p. 121].
În sistemul common law posesiunea conferă, ca și în dreptul francez, o adevărată prezumție de proprietate.
Dreptul de proprietate din acest sistem se mai caracterizează și prin faptul ca până în prezent în Marea Britanie este unanim recunoscut că întreg pământul tării aparține coroanei, deși acest principiu nu are o semnificație economică. În această țară adevăratul proprietar al terenului se consideră regele și nu deținătorii funciari.
Referitor la proprietatea imobiliară din Marea Britanie, în literatura de specialitate se constata următoarele.
Structura dreptului de proprietate din țările common law nu poate fi înțeleasă fără a cunoaște ceea ce doctrina numește states, o alta importantă reminiscență feudală.
Și dacă în țările continentale coexistența mai multor drepturi reale asupra unuia și aceluiași bun este soluționată cu ajutorul așa-numitelor dezmembrăminte ale proprietății (în cazul uzufructului, de pildă, dreptul de proprietate se dezmembrează în componentele sale, dreptul de dispoziție rămânând asupra nudului proprietar, în timp ce dreptul de folosință trece asupra uzufructuarului), apoi dreptul englez nu cunoaște tehnica dezmembrării, utilizând în locul ei posibilitatea coexistenței mai multor estatesuri asupra unuia și aceluiași bun. Rămășită a proprietății tipic feudale, ele presupun dreptul de proprietate completă a fiecărui titular asupra estatesului sau. Explicația consta în faptul că estatesurile concurente sunt de natură diferită. Există, astfel, două mari categorii de estates: cele pe durata nedeterminată (de exemplu, pe viată), denumite estates of freehold, și cele în termen – leasehold estates. Existența acestuia din urmă, de exemplu, este absolut compatibilă cu cea a unui freehold, situația fiind foarte asemănătoare cu cea din cazul uzufructului. Se ajunge, astfel, la cunoscuta teorie a ”soluțiilor identice pe căi diferite”. Ar fi incomplet acest compartiment dedicat sistemului common law, dacă nu ne vom opri și la o tendință care își găsește un loc din ce în ce mai important nu numai în dreptul Marii Britanii, ci, mai ales, în cel al Statelor Unite, Canadei, Australiei sau Noii Zeelande. Această tendință a fost numită de un savant din Canada ”civilizația common law”. Concluzia dată a fost făcută, probabil, și din motivul că în Canada coexistă atât sistemul romano-germanic în Quebec, cât și cel de common law din restul provinciilor componente. În această țară Curtea Supremă de Justiție este locul de întâlnire a celor două sisteme și laboratorul unei sinteze de un uriaș interes teoretic [32, p. 123].
Esența ”civilizației common law” constă în apropierea acestui mare sistem de drept de un alt mare sistem de drept – dreptul civil romanist continental. Astăzi totuși am putea vorbi de o încercare de apropiere reciproca a acestor sisteme de drept.
Astfel, se observă că în majoritatea țărilor continentale sunt reglementate un șir de contracte, care își au originea în common law, cum ar fi: contractul de leasing, factoring, franchising.
Dacă despre influența acestor instituții ale common law în literatura de specialitate s-a scris mult (astăzi, practic, în orice manual de drept civil din țările sistemului romano-germanic găsim descrierea contractelor enumerate mai sus), apoi despre influența dreptului continental asupra dreptului anglosaxon s-a scris mult mai puțin.
În dreptul comun englez obiceiul a evoluat treptat prin intermediul acumulării practicii hotărârilor judecătorești. Rădăcinile lui își au începutul nu în legile recent adoptate, ci în cele precedente. Țările cu drept romano – germanic, dimpotrivă, au mers pe calea preluării dreptului roman, începând cu tălmăcirea Codului lui Iustinian și terminând cu introducerea în codurile naționale a unor norme abstracte. Astfel, știința dreptului comun după proveniența sa este de natură juridică, pe când cea continentala – scolastică. În Anglia juriștii vestiți deveneau judecători, iar pe continent – profesori de jurisprudență.
Pe continent tălmăcirea normei consta în intenția de a determina conținutul ei adevărat, chiar și pentru cazurile unor situații imprevizibile, intervenite ulterior. În Anglia și SUA opiniile savanților juriști au un caracter de prorocire. Aceasta deosebire de stiluri este caracteristică pentru drept în general. Pe continent juriștii judecă abstract, în categoriile instituțiilor juridice, iar în SUA și Anglia – concret, prin precedent, din punctul de vedere al relațiilor dintre părți, al drepturilor si obligațiilor lor. Pe continent persistă tendința de a perfecta permanent sistemul de drept, dar în SUA și Anglia drept orientare pentru juriști servesc hotărârile judecătorești. Pe continent juriștii au un sentiment de satisfacție, contribuind la sistematizarea științifică, în SUA și Anglia domină scepticismul profund referitor la orice generalizări care epuizează sufletul.
ÎNCHEIERE
Common-law a fost sistemul juridic al unei societăți feudale în tiparele căruia a fost turnat conținutul unui drept burghez. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o „judge made law”, o creație a jurisprudenței.
Deși în zilele noastre locul ocupat de dreptul scris este considerabil dreptul englez rămâne un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă mecanismul cel mai important în formarea unui sistem. Acest drept al precedentelor cuprinde cel mai adesea reguli extrem de tehnice și formaliste, accesibile doar specialiștilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justițiabili. Aspectul original al common-law-ului este reprezentat de coexistența a trei subsisteme normative, autonome și paralele, care reglementează uneori diferit sau contradictoriu, relațiile sociale: common-law în sens restrâns, equity și statute-law. Ele exprimă cele trei izvoare principale ale dreptului englez.
Common-law provine din commune ley – legea comună și își găsește ân cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă și care au fost menținute printr-o declarație a lui Wilhem Cuceritorul. El reflectă opera de unificare acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat.
Equity reprezintă un corectiv adus regulilor de common-law. La origine equity dădea expresie ideii că în fața legii nedrepte, supușii pot face apel la rege, care poate acționa contra legem, restabilind echitatea încălcată. În fapt Cancelarul era cel acre soluționa plângerile. Una din maximele cele mai cunoscute în dreptul englez este, equity respectă common-law-ul.
Staute-law reprezintă cea de a doua reacție de acomodare a dreptului englez la imperativele contemporaneității. Teoria clasică nu vede în lege decât un izvor secundar de drept. Legile nu sunt în această concepție decât o serie de corective aduse acestui corp normativ principal, care este dreptul jurisprudenței.
Studiul jurisprudenței în calitate de izvor principal de drept presupune cunoașterea organizării judiciare în Anglia și esența regulii precedentului. Organizarea judiciară este complexă și se bazează pe două tipuri de jurisdicții: curțile superioare și instanțele inferioare. Instanțele inferioare au doar rolul rezolvării litigiilor pe când instanțele superioare mai au și rolul creării precedentului.
În SUA există două ierarhii judiciare: una federală și una pentru fiecare stat federal. Ca regulă a organizării sistemului judiciar statal, acesta cuprinde tribunale de primă instanță, curți de apel și o curte supremă ca tribunal de ultima instanță, majoritatea constituindu-se pe trei grade de jurisdictie. Există în fiecare stat și alte tribunale si curți cu o competență, jurisdicție, limitată. Organizarea sistemului judiciar federal American Sistemul judiciar federal este alcătuit din curți federale de district, curți federale de apel ( de circuit) și Curtea supremă de Justiție, structurat pe trei niveluri, toate aceste instanțe fiind create prin însăși Constituție.
Sistemul american de drept are reguli proprii, diferite de Common Law, despre care s-a spus ca îl apropie mai mult de sistemul romano-germanic, fără însă a-l confunda cu acesta. Spre deosebire de sistemul englez, sistemul american are o constituție scrisă și coduri. Se face diferența între drept federal și dreptul statelor. Puterea este descentralizată, față de Marea Britanie, unde este centralizată. Asemănările cu sistemul de Common Law sunt că nu a fost suprimat sistemul de Common Law. În ambele țări există o concepție asemănătoare asupra dreptului. Există aceleași ramuri de drept. Și la ei, dreptul este esențialmente jurisprudențial. Există concepții juridice identice: trust, damage.
Jurisprudența desemnează ansamblul deciziilor judiciare de unde se degajă o regulă de drept, în sensul că în mod constant, s-a dispus aceeași măsură, asupra acelorași chestiuni de drept.
Denumirea consacrată este aceea a familiei sistemelor de drept anglo-saxon sau anglo-american. Între sistemele aparținând acesteia, trebuie făcută însă o demarcație, întrucât, deși în linii mari ele sunt guvernate de aceleași reguli, există totuși note specifice, de natură să intereseze cercetarea, în întregul ei.
Astfel, dreptul englez, de factură consuetudinară, dar nu limitată la aceasta, plasează judecătorul în poziția creatorului de drept. Legea scrisă constituie aici excepția, forța juridică supremă fiind concentrată în ceea ce se cheamă practica judiciară. Soluția pe care o pronunță la speță judecătorul are meritul de a se impune pentru cauze aflate pe rolul unor instanțe inferioare șiîn cauze similare. În raport cu poziția sa de a aplica dreptul comun, acesta înțeles ca având existență obiectivă, indiferent dacă este sau nu exprimat în acte, legea apare într-o poziție auxiliară.
Pentru dreptul american, desprins și el din aceeași familie de sorginte anglo-saxonă, elementele care particularizează derivă, pe de o parte, din modul în care este organizat și funcționează sistemul judiciar, iar pe de altă parte, din raportul stabilit între cutumă și dreptul scris.
Referitor la sistemul judiciar, se remarcă faptul că, statele care compun federația S.U.A, deși sunt, în principiu, supuse acelorași reguli, au elemente particulare, iar în privința jurisdicțiilor, practica este aceea a suprapunerii jurisdicțiilor statale cu cele federale.
O decizie judecătorească cuprinde două părți importante: ratio decidendi și obiter dicta. Ratio decidendi exprimă motivele pentru care instanța a dat hotărârea, principul de drept angajat prin această hotărâre. Obiter dicta nu exprimă regula de drept degajată de instanță, ci reflecțiile juridice pe care le face aceasta pe marginea speței. Stabilitatea regulilor și a deciziilor contribuie într-adevăr la valori importante, astfel cum sunt: securitatea juridică, previzibilitatea dreptului și încrederea față de drept
Literatura juridică de factură continentală, referindu-se la sistemul de drept jurisprudențial, prezent în sistemele de drept anglo-saxon, identifică serioase probleme. Una dintre acestea este faptul că, se ivesc numeroase complicații și controverse cauzate de numărul mare de precedente, de imposibilitatea sistematizării lor. Și în justiția americană actuală, doctrina stare decisis este adesea asociată cu unele dificultăți, specific configurației statale din această parte a lumii. Una dintre ele este lipsa de uniformitate în aplicarea precedentului, în raport cu practica statelor federale, ceea ce face ca, de multe ori, autoritatea precedentului să fie subminată. Cu toate acestea, precedentul judiciar rămâne a fi izvorul principal de drept în sistemul de drept de Common –law care guvernează și astăzi o buna parte a lumii.
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Bonciog A. Curs de drept comparat. București: 2008, 127 p.
Bădescu M. Familii și tipuri de drept. București: Lumina Lex, 2002. 268 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Ceterchi I, Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: ALL, 1998. 425 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
Gatt L. Studii de drept privat comparat. București: 2008, p.
Grama D. Din istoria izvoarelor dreptului țării Moldovei. În: Revista de Istorie a Moldovei, Nr. 4, 2007, p.124-128.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Humă I. Întroducere în studiul dreptului. București: Chemarea, 1993. 155 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. București: ALL BECK, 990. 26 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Popescu S. Statul de drept în dezbaterile contemporane. București: Ed.Academiei Române, 1998. 198 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Slătescu V.D. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. București: Continent XXI, 1994, 198 p.
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Федоров К. Г., Лисневский Э.В. История государства и права зарубежных стран. Ростов: Ростовский университет, 1990. 298 с.
Situri Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.04.2013).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.04.2013).
BIBLIOGRAFIE
Monografii, articole de specialitate
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., ș.a. Teoria generală a dreptului. Chișinău: CARTIER, 2004. 546 p.
Bonciog A. Curs de drept comparat. București: 2008, 127 p.
Bădescu M. Familii și tipuri de drept. București: Lumina Lex, 2002. 268 p.
Bruno P. Introduction au droit. Grenoble: Presses Universitaire, 1992. 158 p.
Ceterchi I, Craiovan I. Introducere în teoria generală a dreptului. București: ALL, 1998. 425 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. I. București: ALL, 1998. 265 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. II. București: ALL, 1998. 469 p.
Constantinesco L.J. Tratat de drept comparat. V. III. București: ALL, 1998. 497 p.
Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 2001. 472 p.
David R., Jauffret-Spinosi C. Les grands systemes de droit contemporains. Paris: Dalloz, 1992. 523 p.
Duguit L. Traite de droit constitutionnel. V. I. Paris: Sirey, 1995. 511 p.
Djuvara M. Teoria generală a dreptului enciclopedie juridică. V. I-II. București: Lumina Lex, 1930. 231 p.
Gatt L. Studii de drept privat comparat. București: 2008, p.
Grama D. Din istoria izvoarelor dreptului țării Moldovei. În: Revista de Istorie a Moldovei, Nr. 4, 2007, p.124-128.
Guștiuc A., Chirtoacă L. Istoria Universală a Statului și Dreptului (perioada modernă). Chișinău: „Elena”, 2002. 344 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Humă I. Întroducere în studiul dreptului. București: Chemarea, 1993. 155 p.
Legrand P. Dreptul comparat. București: Lumina Lex, 2001. 128 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Măgureanu V. Studii de sociologie politică. București: ALL BECK, 990. 26 p.
Parquet M. Introduction generale au droit. Paris: Breal, 158 p.
Popa M. D., Matei H. Mică enciclopedie de Istorie Universală. Statele lumii contemporane. București: ALL, 1993. 446 p.
Popa N. Teoria generală a dreptului. București: ALL BECK, 1992. 212 p.
Popescu A. Teoria dreptului. București: România de mâine, 1999. 199 p.
Popescu S. Statul de drept în dezbaterile contemporane. București: Ed.Academiei Române, 1998. 198 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Chișinău: Bons Offices, 2006. 552 p.
Smochină A. Istoria Universală a statului și dreptului. Epoca medievală și modernă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2000. 295 p.
Stroe C. Compendiu de filosofia dreptului. București: Lumina Lex, 1999. 276 p.
Vrabie G. Teoria generală a dreptului. Iași: Stefan Procopit, 1993. 197 p.
Voicu C. Teoria generală a dreptului. București: Lumina Lex, 2002. 456 p.
Zlătescu V. D. Drept privat comparat. București: OSCAR PRINT, 1992. 346 p.
Slătescu V.D. Panorama marilor sisteme contemporane de drept. București: Continent XXI, 1994, 198 p.
Zweighert K., Kotz H. An introduction to comparative law. Oxford: Claredon Press, 2000. 491 p.
Федоров К. Г., Лисневский Э.В. История государства и права зарубежных стран. Ростов: Ростовский университет, 1990. 298 с.
Situri Internet
Bonciog A. Curs de drept privat comparat [online].
http://www.scribd.com/doc/11546182/DreptPrivatComparat?__cache_revision=1235867715&__user_id=-1&enable_docview_caching=1 (citat la 14.04.2013).
Payre J.P. Cours de Grands systemes juridiques compares [online].
http://www.opuscitatum.com/modules.php?name=News&file=print&sid=141 (citat la 14.04.2013).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Precedentului In Anglia Si Statele Unite (ID: 151099)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.