Evolutia Partidelor Politice Post Decembriste din Romania
Posibile definiri ale partidelor politice
Problema definirii partidului politic a constituit și constituie și astăzi un subiect de dispută atât în literatura politologică, în stasiologie cât și în sociologia politică.
Pe marginea acestei teme apar o mare diversitate de opinii, păreri, unele pun accentul pe latura instituțională, organizatorică-program, funcții sau rol social. Alții reduc partidul politic la putere, la obținerea și menținerea acesteia. Max Weber considera partidul politic „o asociație de oameni liberi, voluntar constituită, necesară societații cu un anumit program, cu obiective ideale sau materiale”. După cum se observă în definiția sa, M. Weber pune accentul pe aspectul instituțional, organizatoric și pe program și mai puțin pe dimensiunea culturală, socială. O definiție apropiată de cea a lui Weber o dă partidului politic și D. Hum cu deosebirea că centrul aprecierii sale cade pe program. În faza inițiala, programul joacă un rol esențial în definirea partidului, organizarea trecând apoi pe primul plan”.
În perioada postbelică accentul în definirea partidului politic se pune atât pe ideea de organizare, dar mai ales pe rolul și funcțiile exercitate de acesta și, cu precădere, pe aspectul puterii. în acest sens se remarcă M. Duverger.
O definiție cuprinzatoare a partidului politic o dă Sigmund Neumann:
„Partidul politic este organizația închegată a forțelor politice active ale societații, preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale… el reprezintă acea verigă mare care leagă forțele sociale și ideologiile de instituțiile guvernamentale oficiale și le angajează în activitatea politică într-un cadru mai larg al comunității politice”.
Și în cadrul gândirii politice românești interbelice și postbelice au existat preocupări în definirea partidului politic ca la Petre Negulescu, Dimitrie Gusti, M. Manoilescu sau mai recent la Ovidiu Trăsnea și Virgil Măgureanu.
Petre S. Negulescu consideră partidele politice „curente mai mult sau mai puțin puternice ale opiniei publice”. Un partid politic trebuie să fie o parte a națiunii, și să se caracterizeze printr-o comunitate de idei. Dimitrie Gusti vede partidul politic „o asociație liberă de cetățeni uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, asociație ce urmărește, în plină lumină publică, a ajunge la putere de o guvernare pentru realizarea unui ideal etic și social”.
În analiza și definirea partidului politic cercetătorul român pune accentul pe putere, principalul interes al activității unui partid, în realitate, ideea pentru a avea puterea este întotdeauna întovărășită de un interes, iar interesul nu se poate satisface fără idee.
Sintetizând, putem aprecia că partidul politic este o „personalitate colectivă”, caracterizată printr-o reunire voluntară, cu o gândire și acțiune. În aceste societăți, „partidele” nu au constituit entități politice de sine stătătoare, instituții ale structurii și funcționalității vieții politice. Drept urmare, ele nu aveau nici un rol în definirea și caracterizarea regimurilor politice din aceste societăți.
„Partidele politice” din aceste societăți nu desfășurau o activitate permanentă, ci una sporadică, efemeră, nefiind bazată pe un program politic coerent și clar.
De regulă, ele urmăreau realizarea unor interese personale sau oculte și după atingerea obiectivului propus sau a înfrângerii, își încetau activitatea și se destrămau;
– Aceste grupuri nu au reușit să atragă în circuitul vieții politice toate clasele și categoriile vieții sociale, ci dimpotrivă, importante segmente sociale, cum era cazul sclavilor în antichitate, al țăranilor, maselor populare în feudalism, al tinerilor, femeilor, au rămas în afara perimetrului acțiunii lor;
– Nefiind componente structurale, instituționale și funcționale ale vieții politice, acest gen de partide nu au putut juca un rol sau o funcție deosebită în societate, în organizarea și conducerea acesteia. Ele nu au contat în viața politică a acestor societăți.
În accepțiunea modernă a termenului, ca instituții politice bine conturate, cu statute și programe clar fundamentate, cu activitate organizată și permanentă în care au acces toate clasele și categoriile sociale, cu rol major în organizarea și conducerea societății, partidele politice apar odată cu societatea modernă, cu capitalismul.
Geneza partidelor politice moderne trebuie căutată în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, în timpul luptei antifeudale purtate de burghezie.
Revoluțiile burgheze, dar și opoziția vechii clase feudale vor da naștere la fundamentele doctrinar-politice și odată cu acestea și la instrumentele aplicării lor – partidele politice.
În apariția și impunerea partidelor politice au contribuit următorii factori:
– Lupta antifeudală. În cadrul acestei lupte burghezia avea nevoie de sprijinul maselor populare care însă trebuiau conștientizate, organizate și conduse.
Partidele politice au constituit tocmai acele instrumente prin care burghezia a organizat și condus lupta generală antifeudală. La rândul ei, vechea clasă feudală, pentru a-și apăra privilegiile și interesele în lupta cu burghezia, și-a creat și ea propriile sale partide politice;
– Noul sistem de constituire și exercitare a puterii impus de burghezie bazat pe noi valori și principii, ca cel al reprezentativității, al eligibilității, al democratismului au impus necesitatea constituirii partidelor politice moderne.
Partidele politice se interpun între marea masă a alegătorilor și organismele și instituțiile reprezentative democratice. Tot partidele sunt cele care creează prin reprezentanții lor aleși instituțiile politice (parlamentul, guvenul, instituția șefului statului) și tot ele, prin aceiași reprezentanți, le asigură funcționalitatea;
– În multe țări, partidele politice s-au născut din cerința realizării unor sarcini și obiective ale luptei de eliberare națională, de constituire sau desăvârșire a statului național. În aceste situații, partidele politice au fost singurele care au avut identitate proprie, cu o unitate de scopuri, interese și idei, toate grupate pe un fundament politico-ideologic acceptat și însușit de membrii săi.
Trăsături definitorii ale partidelor politice
Ca entități de sine stătătoare, cu structuri și funcții proprii, partidele politice se deosebesc atât de organismele și instituțiile statale, cât și de cele extrastatale printr-o serie de trăsături, note distincte:
– Partidele politice se constituie și acționează pe baza voluntarismului, a liberului consimțământ al membrilor săi;
– Obiectivul fundamental al activității oricărui partid politic îl constituie problema puterii, sub toate ipostazele sale, ale deținerii și exercitării ei, a controlului sau influențării ei, sau a cuceririi. De aceea, într-un stat democratic lupta pentru putere este o luptă între partide, între doctrinele și programele politice promovate de acestea;
– Orice partid politic dispune de o anumită structură organizatorică și de conducere, cu organe proprii de conducere locale și centrale, între acestea existând o strânsă legătură și corelație. În cadrul organizării și activității partidelor politice, un rol important îl au statutele, codurile, regulamentele lor. În ele sunt înscrise principiile și valorile pe care acesta se întemeiază și funcționează, organele sale locale și centrale de conducere, durata și modul lor de desemnare, drepturile și obligațiile membrilor de partid, poziția, atitudinea partidelor față de principalele probleme interne și externe, obiectivele și sarcinile urmărite de acesta, strategia și tactica aplicată, relațiile cu alte partide și formațiuni politice, etc.
– Partidul politic își desfășoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumită doctrină. Programul orientează și direcționează activitatea partidului, îi dă sens și finalitate. Într-o formă sintetizată în program își găsesc fundamentarea și exprimarea intereselor și aspirațiile clasei, grupului social al cărui produs este respectivul partid;
– Partidele politice sunt caracterizate printr-o mare diversitate de fundamente doctrinar –politice: liberalism, neoliberalism, conservatorism, neoconservatorism, social-democrat, democrat-creștin. Toate acestea reflectă pe de o parte diversitatea intereselor grupurilor sociale pe care le reprezintă, iar pe de altă parte existența în societate a unei diversități de opinii, idei, soluții, alternative în realizarea lor, în organizarea și conducerea vieții sociale.
– În ceea ce privește denumirea partidelor politice, acestea pot apărea sub o diversitate de nume în care poate fi sau nu inclusă cea de partid, ea putând fi înlocuită cu cea de convenție, front, huntă, asociație. Deși denumirile sub care apar și ființează partidele politice nu exprimă exact și întotdeauna poziția partidului sau a grupului social ce-l reprezintă, includerea în titulatura acestuia a unor noțiuni, ca cea de liberal, conservator, social-democrat, democrat-creștin, sau de muncitoresc, țărănesc, pot să exprime fundamentul lor doctrinar-ideologic și compoziția lor socială, dar nu obligatoriu și în mod automat.
– Partidele politice sunt caracterizate de o mare mobilitate socială. Ele sunt sisteme politice deschise, în ele pot intra și ieși membri. În interiorul lor pot lua naștere diferite grupuri, fracțiuni care pot dinamiza, conserva activitatea partidului, îi pot impune o nouă orientare, un nou fundament politico- ideologic și un nou pogram.
În situația de mari divergențe de opinii, concepții, fundamente ideologice și programatice, aceste grupuri, fracțiuni pot ieși în afara partidului, îl pot scinda și pot da naștere unui nou partid politic.
Funcțiile partidelor politice
În cadrul oricărei societăți democratice partidele politice exercită un rol major în organizarea și conducerea vieții social-politice. De regulă acest rol se exprimă, se manifestă prin funcțiile exercitate de partidele politice.
– funcția politică. Rolul, atributele, prerogativele acestei funcții nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea și funcționarea principalelor instituții statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor și aplicarea acestora, în organizarea și conducerea vieții socialpolitice. În schimb, pentru partidele aflate în opoziție rolul acestei funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncționalități și neîmpliniri ale acesteia sau măsuri, decizii neconstituționale. Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricarui partid aflat în opoziție.
– funcția de organizare și conducere a activității partidului, de menținere a unei permanente legături, comunicații cu propriile organizații, membrii și simpatizanți. Alături de îmbunătățirea activității organizatorice și de conducere, această funcție urmărește atragerea unor noi membrii și simpatizanți politici.
Formarea și pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid și de stat în condițiile aflării sau revenirii la putere , constituie de asemenea o importantă atribuție a acestei funcții.
– functia teoretico-ideologică vizează mai multe obiective:
*dezvoltarea și adaptarea propriei paradigme doctrinare la condițiile socialistorice, la obiectivele și sarcinile urmărite de partid;
* elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a partidului;
*organizarea, susținerea și ducerea luptei ideologice împotriva altor partide și formațiuni politice. Această funcție devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea organizând, orientând și conducând lupta politică a partidului.
– funcția civică, formativ-educativă și patriotică atât a propriilor membrii de partid cât și simpatizanților.
Tipuri de partide politice contemporane
Din momentul apariției lor și până astăzi, au existat și au funcționat mai multe tipuri de partide politice. Tipologizarea partidelor politice cunoaște astăzi o mare diversitate de criterii ideologice-doctrinare, organizatorice, a compoziției sociale, a intereselor și perioadei istorice în care au aparut, al raportului cu structura socială a societății. În mare, știința politică consemnează urmatoarele tipuri de partide politice:
1 ) partidele ideologice: sunt constituite și funcționează pe baza unei paradigme doctrinare, a unei filozofii ideologice, ex. partidul liberal, conservator, socialdemocrat, etc.
2) partidele istorice: apariția și funcționalitatea acestora este legată de anumite momente, obiective istorice, eliberarea națională, constituirea statului național, modernizarea acestuia, etc. Apărând într-o anumită conjuctură social-istorică, activitatea acestor partide, însăsi existența lor este limitată în timp, ține de anumite regimuri politice, epoci istorice care au dispărut, au apus. Acolo unde înca mai există, ele se mai mențin ca tendințe, fără a mai putea juca un rol major în viața politică a societății.
3) partide de interese: principalul mobil al apariției și functionalității lor l-a constituit realizarea unui anumit interes care poate fi: național, naționalist, religios, economic, de grup, de clasa sociala, local, zonal, etnic. Ex: partidele ecologiste, etnice (U.D.M.R.), P.R.M., partidul automobilistilor, partida romilor, etc.
4) partide de tendință: sunt acele partide al căror mobil al apariției și ființării ține de opinia, interesul unor largi categorii sociale, ale realizarii unor necesități și obiective social- politice.
5) partide personale: sunt create în jurul unor personalități, de regulă politice și beneficiază de prestigiul, influența, forța și carisma acestora. Ex: partidul golist în Franța, creat în jurul personalității lui Charles de Gaulle.
6) partide de cadre: se constituie și reunesc un număr mic de membrii, dar cu deosebită forță și energie, calități organizatorice și politice care pot influența și activiza importante grupuri și segmente sociale. în unele cazuri pot căpăta un caracter elitist.
7) partide de masă: pun pe primul plan numărul membrilor și mai puțin sau deloc au în vedere calitatea acestora. Prin partidele de masă se încearcă subordonarea, dominarea societății de către un singur partid. O asemenea stare este caracteristică regimurilor totalitare, așa cum au fost cele fasciste și comuniste. Monopolizând puterea, ideologia, impunându-și cu forța voința în societate, asemenea partide nu pot fi caracteristice sistemului democratic.
Sisteme partidiste
Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcționare a partidelor politice în cadrul vieții politice dintr-o societate. El se referă cu precădere la numărul partidelor politice care există într-o societate și prin a căror participare se derulează, se realizează viața politică din cadrul acesteia.
Noțiunea de sistem partidist a fost folosită pentru prima oară în perioada interbelică și avea în vedere numărul și natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viața politică.
O explicație pertinentă definirii noțiunii de sistem partidist, fără a o identifica cu partidele, o face M. Duvenger care consideră sistemul de partide drept „formele și modalitățile de coexistență a mai multor partide dintr-o anumită tara”.
De regulă, sistemele partidiste se reduc la numărul partidelor politice din societate, totuși considerăm că asemenea analiză este reducționistă, limitativă, întrucât nu este posibil un studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fără a avea în vedere natura doctrinar – ideologică a fundamentelor politice. Așa cum remarcă și Georges Lavau, ordonarea partidelor politice trebuie făcută și în "jurul unor nuclee de doctrine, de programe, de tradiții și sensibilități politice”.
În cadrul sistemului partidist trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de marimea, rolul și statutul lor în societate, de fundamentele și orientările ideologice. Facem această precizare, întrucât există tendința de a exclude din sistemul partidist partidele mici sau cele care nu au fost la putere și nici nu pot ascede la aceasta.
Sistemul partidist nu a fost și nu este identic în toate societățile, ci el depinde în fiecare țară de o serie de factori:
– momentul apariției capitalismului și al afirmării burgheziei;
– natura regimului politic;
– nivelul organizării și funcționării vieții politice în general, a celei partidiste în special;
– obiectivele și sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau național, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economică sau politică, în special cea legată de democratism, sau înfăptuirea unor obiective ale luptei de eliberare națională;
– anumite tradiții istoric-naționale.
Astăzi sistemul partidist se structurează și evoluează în funcție de două criterii esențiale:
1) al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau și asigură funcționalitatea vieții politice. Din acest unghi de vedere avem urmatoarele tipuri de sisteme partidiste:
a ) monopartidiste
b ) bipartidiste
c ) pluripartidiste
2) al paradigmei doctrinare și ideologice
Sisteme monopartidiste
Monopartidismul constă în fundamentarea activității și vieții politice din societate pe existența și funcționalitatea unui singur partid politic. O asemenea situație se întâlnește în împrejurări diferite, fiind generată de următorii factori cum ar fi:
– În cele mai multe cazuri existența unui singur partid politic ține de momentul inițial al apariției partidismului, în special de luptă antifeudală când forțele progresiste de esență burgheză s-au grupat într-un singur partid politic, de regulă liberal ;
– În alte societăți constituirea monopartidismului a fost legată de îndeplinirea unor obiective ale luptei naționale (obținerea independenței, unitatea națională, înlăturarea subdezvoltării, etc.). În aceste situații, forțele progresiste pentru a avea forța, unitate programatică coerentă s-au grupat într-un singur partid politic.
Aceste situații au fost momentane, de circumstanță și pentru perioada respectivă au fost chiar necesare, ele totuși nu au constituit caracteristica determinantă a vieții politice ș. Important este ca aceste stari sa nu se permanentizeze, intrucat pot conduce usor la instaurarea unor regimuri dictatoriale;
-Monopartidismul se intalneste și în perioada de maxima criza, cand fortele reactionare pentru a-si instaura propria putere, dictatura, apeleaza la sistemul unipartidist. Asa a fost cazul în perioada interbelica cu regimurile fasciste din Germania și Italia. Unipartidismul a fost de asemenea caracteristica majora, determinanta a regimurilor comuniste din Europa rasariteana, Asia și America Latina.
Sistemul monopartidist a fost prezent și în Romania în cel putin doua momente istorice. Primul în 1938, cand regele Carol al II-lea a interzis partidele politice, creand Frontul Renasterii Nationale, ca partid unic și pentru o scurta perioada de timp în 1940, în timpul asocierii la guvernare, de catre generalul Antonescu, a legionarilor.
Al doilea moment și cel mai lung și greu este cel din perioada regimului comunist 1948-1989.
Prin esenta sa, sistemul monopartidist este fondator și generator de regimuri nedemocratice, dictatoriale.
Sisteme bipartidiste
Bipartidismul este sistemul intemeiat pe existenta și funcționalitatea a doua partide politice. El se intalneste în aproape toate fazele vietii partidiste, democratice, la începutul acestuia, în perioada de dezvoltare și maturizare a sa.
Factorii care au condus la apariția sa au fost multipli și diversi.
Momentul aparitiei bipartidismului poate fi legat de cel al aparitiei partidelor politice, în speță a luptei antifeudale, când cele doua forte combatante-burghezia și cea feudala, s-au organizat fiecare intr-un partid politic opus, de regula liberal și conservator.
Bipartidismul apare și din necesitatea creării opoziției politice și implicit a alternantei politice în organizarea și conducerea societății.
Democratismul politic a determinat și el apariția bipartidismului. În multe cazuri, bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a născut și dezvoltat pluripartidismul.
Sisteme pluripartidiste
Pluripartidismul a apărut în perioada interbelica și s-a extins îndeosebi după cel de-al doilea război mondial în țările din Europa occidentală. Cauzele ce au condus la apariția pluripartidismului constau în:
– impunerea și generalizarea votului universal.
Acest fenomen politic a adus în planul vieții politice multiple și diverse grupuri și segmente sociale care pentru a-si promova interesele, a se exprima și manifesta în viata politica si-au creat propriile partide politice;
– Complexitatea vieții sociale, diversitatea intereselor, opțiunilor grupurilor și categoriilor sociale a determinat apariția unor noi paradigme doctrinare și ideologice care, pentru a se materializa și exprima în practica sociala aveau nevoie de propriile partide și formațiuni politice; ex. doctrina comunistă, partidele comuniste, doctrina ecologistă, democrată, creștină sau socialdemocrată, partidele ecologiste, creștin-democrate sau social-democrate, etc.
– Dezvoltarea și amplificarea democratismului politic a impus, de asemenea, apariția unor partide politice.
Prin principiile și valorile pe care le promovează, multitudinea opțiunilor politice și ideologice ce se confruntă, atât sistemul bipartidist dar îndeosebi cel pluripartidist, întemeiază sistemele politice democratice.
Primul sistem bipartidist a fost creat în Anglia iar cel mai reprezentativ este astăzi cel din S.U.A.
Și în România până la primul război mondial în anumite perioade-prin prezența Partidului liberal și a celui conservator se poate vorbi de un sistem bipartidist. Pluripartidismul a fost și este prezent și în societatea românească atât în perioada interbelica 1944-1947 și îndeosebi după 1989.
Sistemul partidist doctrinar-ideologic
Prezenta pluripartidismului, a numeroase și variate orientări doctrinar-ideologice a impus structurarea sistemului partidist contemporan și în funcție de acest ultim aspect, adică cel al paradigmei doctrinar politice.
Din aceasta perspectiva, partidele politice se pot structura în trei mari grupe:
a) gruparea partidelor de dreapta cu diferite nuanțe, de dreapta, de centru dreapta sau de extrema dreapta. În această categorie sunt incluse partidele cu orientare de dreapta, partidele conservatoare, neoconservatoare, liberale, neoliberale, republicane, etc. În cadrul orientării de extrema dreapta sunt considerate partidele fasciste, neofasciste sau cele ale noii drepte.
b) gruparea partidelor de centru cuprinde în general partidele democrat creștine, social-creștine și ecologiste;
c) gruparea partidelor de stânga. Este o grupare mai larga în cadrul careia se pot face diferite nuanțări ca cea de stânga, de centru stânga și extremă stânga. În categoria celor de stânga și centru stânga pot fi incluse partidele socialiste, social-democrate, radicale și chiar unele occidentale. În cele mai multe cazuri însa, partidele comuniste fac parte din cadrul partidelor de extrema dreapta.
În prezent, în lume se constata un proces de restrângere atât numerică, cât și a sferei de manifestare și influențare atât a partidelor de extrema dreapta, cât și a celor de extrema stânga. Acest proces este determinat de consecințele nefaste istorice pe care aceste partide le-au provocat și întreținut (declanșarea celui de al doilea război mondial, impunerea regimurilor fasciste și comuniste), dar și datorita extensiunii pe care o cunoaște astăzi sistemul democrat.
România postdecembristă și partidele ei…
Tranziția politică din România s-a produs prin înlocuirea sistemului politic comunist bazat pe un partid unic, cu un sistem politic democratic modern, bazat pe pluripartidism și pe alegeri libere, în care toate instituțiile statului, politice și administrative au fost reconstruite pentru a se adapta noului sistem de putere. Contestat foarte mult de presa occidentală dar și de cea naționala, sistemul democratic românesc a reușit să depășească momente importante în care partidul aflat la putere a pierdut alegerile pe care le organizase, producându-se rotația la putere într-un mod firesc. Asimilarea unui sistem democratic suficient de funcțional pentru ca aceste instituții politice și administrative să existe a reprezentat o dovadă prin care mulți analiști sau chiar sociologi au legitimat-o drept reală a faptului că tranziția politică luase sfârșit.
Legitimarea sau dorința de continuitate și legitimare a noului sistem politic a apărut firesc în procesul de aderare la structurile Uniunii Europene precum și la NATO. Cu toate că devenise funcțională din punct de vedere democratic și a sistemului politic, România era de multe ori considerată o societate care are fluctuații majore între democrație și haos, pigmentate de tendințe autoritariste. Mult discutata tranziție de la Est la Vest a luat, în anii 2000, un contur destul de clar și la sfârșitul anului 2003 România a devenit oficial candidată la statutul de membră a Uniunii Europene, iar în anul 2007 a devenit oficial membru cu drepturi depline a UE. Cu toate acestea, aderarea sa împreună cu Bulgaria a situat-o printr-un nefericit ex aequo în aceeași grupă valorică.
Elementul comun al evoluției societății și economiei a fost faptul că aceste procese de tranziție au fost coordonate politic. A fost practic vorba inițial de tranziția interna a sistemului politic românesc spre democrație și apoi de tranziția sistemului politic spre structurile instituționale ale Occidentului, precum și de cadrul dat de către tranziția economiei și a societății către economia de piață și către societatea care a rezultat din acest proces, societate care este intr-o continuă dinamică și astăzi.
Schimbarea post-decembristă a României nu s-a datorat neapărat unei evoluții naturale a societății ci pentru că majoritatea acestora au fost impuse prin intermediul coordonării politice. Coordonarea politică a tranziției s-a realizat prin intermediul partidelor politice, care indiferent sub ce formă s-au grupat, au impus schimbările instituționale care au dominat direcțiile de acțiune. Clasa politică s-a erijat în principalul actor al tranziției postcomuniste. În cadrul clasei politice, cel mai important rol l-au avut întotdeauna guvernanții și mai puțin parlamentarii. Guvernanții au fost la rândul lor ajutați, presați, sprijiniți, direcționați, corectați și impulsionați de o suită extinsă de alți actori, de la tehnocrația economica și administrativă la intelectuali angajați politic, de la societatea civilă românească și francizele ei occidentale din România până la diplomația străină etc.
Avem toate motivele să credem că și în continuare, majoritatea schimbărilor importante din societate se vor realiza tot sub coordonarea clasei politice. A existat în ultima perioadă o retorică a dominării acestei clase de către capitalul străin sau autohton, dar această problemă merită dezbătută separat.
Despre societatea civilă românească putem afirma că nu este încă suficient de activă și mai ales solidă pentru a putea promova ea însăși schimbările radicale pe care le propagă, schimbări aflate într-o reală contradicție cu realitățile la care populația este deja adaptată și pe care tinde să le conserve de cele mai multe ori. Clasa politica românească a rămas factorul activ al transformărilor din societate dar se mișcă într-un context în care trebuie să țină seama de doi factori esențiali de care depind supraviețuirea ei dar și șansele de realizare ale obiectivelor tranziției: populația României și comunitatea internațională a lumii occidentale, considerată dezvoltată și democratică prin excelență. Evaluarea tranziției și a momentelor sale cheie s-a făcut mai ales prin aprecierile comunității internaționale, asta deoarece, la nivel intern nu a existat niciodată un acord asupra a ceea ce s-a realizat și ce nu în cadrul întregului proces.
În anul 2000, sistemul de partide se decantase suficient de mult pentru ca întregul peisaj să nu cuprindă mai mult de 5-6 partide importante. Alegerile democratice din anul 2000 au fost cele care au readus la putere PSD (fostul PDSR sau FDSN) în detrimentul pierderii alegerilor de către CDR. După alegerile din 2000, principalele partide politice din România erau: PSD, PNL,PD, UDMR și PRM.
Remarcabil pentru anul 2000 a fost că în turul al II-lea la alegerile prezidențiale s-au întâlnit președintele PDSR, Ion Iliescu, primul președinte post-decembrist al României, și surpriza Corneliu Vădim Tudor, președintele partidului extremist România Mare (de extremă dreapta sau stânga, în funcție de punctele programatice dar naționalist prin definiție). Ca partide parlamentare, PSD a fost urmat de PRM, care devenise brusc al doilea partid în stat. Pe fondul disipării forțelor care se considerau de centru sau de centru-dreapta sau centru-stânga, pe fondul lipsei de lideri puternici pentru aceste partide, PRIVI devenise, într-un moment când criza economică atinsese proporții majore, unul din principalele partide ale României.
Înainte de anul de referință 2000, guvernul Ciorbea se prăbușea la 30 martie 1998, ca urmare a unei lungi agonii politice declanșate de conflictul cu PD, început într-un interviu luat lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, publicat în decembrie 1997 în cotidianul “Evenimentul Zilei „. înlocuitorul lui Ciorbea a fost Radu Vasile, și el membru al PNȚCD, dar care avea legături de apropiere cu mai multe forțe politice. Nici noul guvern nu a reușit să demareze cu hotărâre reformele economice necesare, iar acțiunile care au fost începute, cum sunt cele legate de disponibilizarea personalului din minerit, una din cele mai puțin rentabile ramuri economice susținute de către stat, au rezultat crize sociale majore, cum a fost încercarea minerilor de a veni la București la începutul anului 1999 pentru a răsturna Guvernul. O altă criză majora care a dat o lovitură grea prestigiului guvernării CDR a fost cea din Kosovo. România a sprijinit decizia NATO de bombardare a Serbiei, ca reacție față de criza umanitară declanșată în provincia Kosovo de conflictul sârbo-albanez. Această opțiune a fost însă criticată în presă și resimțită de opinia publică ca un act nedrept și ostil fața de o țară prietenă a României. în ciuda acestor probleme, guvernul Radu Vasile a marcat totuși o realizare majora: în decembrie 1999, la Consiliul Europei de la Helsinki, România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. în cele din urmă, PNȚCD i-a retras sprijinul politic lui Radu Vasile, care după lungi pertractări cu președintele României, a fost de acord să demisioneze, părăsind ulterior PNȚCD.
Starea de revoltă a unor minți luminate în privința alianței stânga-dreapta pare ușor hazlie, dacă ne uităm cu atenție în istoria post-decembristă. Să rememorăm câteva din elementele principale.
Septembrie 1991, Petre Roman este forțat de o nouă mineriadă și organizatorii ei politici de la București să-și depună mandatul de prim-ministru. Octombrie 1991, negocieri la palatul Cotroceni în care președintele Iliescu îl impune pe Theodor Stolojan prim-ministru. PNL susține guvernarea și dă cabinetului trei miniștrii. A fost prima formă de colaborare parlamentară și guvernamentală stânga-dreapta după decembrie 1989.
27-29 martie 1992, Convenția Națională a FSN. Liderii prezintă rapoartele. Se supun la vot câteva moțiuni ce reprezentau de fapt grupările din interiorul partidului. Câștigă Petre Roman cu moțiunea „Viitorul-azi” și odată cu ea, funcția de lider național. Taberele se înfruntă prin intermediul susținătorilor. Se scandează: „Fără comuniști \”, „21-22 comuniștii au tras în noi \”, „Nu vă fie frică, nu pică Petrică \”. Adepții lui Ion Iliescu părăsesc sala revoltați. Și mai apoi partidul.Fondează rapid FSN -22 Decembrie, după care FDSN, care avea să devină PDSR. După ruptura definitivă dintre aripa Iliescu și aripa Roman ce a constituit PD(FSN) a urmat o lungă serie de șicanări reciproce dar și de colaborări surpriză la momente cheie.
Formațiunea condusă de Petre Roman a sprijinit CDR în formarea unei majorități și a unui guvern în noiembrie 1996. O nouă combinație stânga-dreapta. în 1998, când PD a devenit nemulțumit de guvernare, este aruncat Traian Băsescu în joc, pentru atacarea PNȚCD și deschiderea unor discuții de colaborare cu PDSR. La Clubul Dacia, se întâlnesc Adrian Năstase și Traian Băsescu, care fac declarații presei, sugerând o apropiere.
Noiembrie 2000. PSD câștiga cele mai multe mandate în alegerile parlamentare și formează un guvern minoritar susținut de UDMR în Parlament. Liderul PNL Valeriu Stoica declară că formațiunea liberală susține parlamentar, pentru un an de zile, guvernul PSD. Cu ajutorul voturilor de instalare ale dreptei, guvernul de stânga Adrian Năstase domnește 4 ani.
Noiembrie 2004. Coaliția de partide stânga-dreapta PD_PNL, prezente la alegeri sub sigla Alianța Dreptate și Adevăr, reușește să formeze un guvern denumit de dreapta. Cel mai important joc îl face președintele socialist Traian Băsescu, care impune majoritatea printr-un acord cu UDMR și ruperea din alianța de stânga PSD-PUR. Alianța de guvernare stânga-dreapta PD-PNL se rupe în 2007. PD trece de la stânga la dreapta eșichierului politic, transformându-se din formațiune socialistă într-una populară. Prin votul altui partid de stânga, PSD, guvernul de dreapta PNL-UDMR supraviețuiește pana în 2008.
Decembrie 2008. în urma unor aranjamente agreate de președintele de dreapta Traian Băsescu, este atrasă spre guvernare alianța politică de stânga PSD-PC. Printr-un vot al reprezentanților naționali, formațiunea de stânga PSD agreează o colaborare cu formațiunea de dreapta PD-L.
Prim-ministru este desemnat Theodor Stolojan, la fel ca în octombrie 1991. Atunci a fost ales de un președinte de stânga, acum este opțiunea unuia de dreapta, Traian Băsescu.
Acest aranjament politic ne demonstrează un fapt indubitabil: indiferent de evoluțiile sau involuțiile ultimilor 18 ani, singurul rezervor puternic de politicieni a fost și rămâne Frontul Salvării Naționale. în apropierea termenului proclamat de Silviu Brucan pentru deșteptarea națiunii române, politica românească face o buclă completă. Se reîntoarce la FSN, prin alianța conjuncturală a fraților politici despărțiți în 1992 prin cearta dintre tătuc și fiul risipitor.
După cum poate fi lesne observat, colaborările politice stânga -dreapta sunt o constantă în România. Când vine vorba de hotărâri importante sau momente dificile, cei răspândiți ca făina la stânga și la dreapta Frontului își redescoperă grupa comună de sânge. Și au nostalgia aranjamentelor unui tătuc aflat la Cotroceni. Alte vremuri, aceeași piesă.
De altfel avem de-a face cu cea de-a treia sau a patra mare coaliție din istoria modernă a României. Este însă pentru prima oară când o largă concentrare de forțe politice aparent contradictorii are toate șansele să rateze eficiența precedentelor încercări de împerechere silnica în numele patriei.
Să facem o scurtă recapitulare. în vara anului 1865, liberalii și conservatorii lui Rosetti, Brătianu, Ghica și comp. pun la cale răsturnarea lui Cuza. Acesta era cam bolnăvicios, asculta mai mult de amanta Măria Obrenovici decât de parlament, avea o camarilă de sicofanți corupți și ultrabogați. Burghezo-moșierimea trece așadar peste ideologii și interese. Căpitanul Candiano Popescu, cel cu republica de la Ploiești și apoi generalul-aghiotant de mai târziu al regelui Carol, este în toamna anului 1865 trimisul monstruoșilor pe lângă colonelul Haralambie, ultimul fidel al lui Cuza. Puciul se comite fără gloanțe și sânge. Amanta se poate îmbrăca în liniște și Vodă își schimbă dormitorul. E ciudat cum în istoria României un astfel de Candiano Popescu, pucist, republican, general și monarhist, nu a fost o invenție literară, ci un personaj real, nepieritor până în zilele noastre. Marea coaliție din 1866 și-a făcut așadar mai degrabă bine treaba.
Mai departe. în 1917-1918 România trece prin amenințări teribile. Germanii ocupă capitala. Curtea se retrage la lași, rușii trec la comunism. Prin pacea de la Buftea și de la București, germanii și austro-ungarii ar fi urmat să ne confiște petrolul pana în 1996, să ne lase fără Dobrogea, fără strâmtorile Carpaților din Muntenia etc. Cu fundul gol e puțin spus. Atunci, în înțelepciunea lor nelimitată, Ionel Brătianu și Regele recurg în doar doi ani la câteva mișcări de geniu. O mare coaliție, a liberalilor cu conservatorii lui Take Ionescu și schimbă constituția. Se introduce votul universal și se promite reforma agrară, după război. în felul acesta românii sunt protejați de tentația revoluției bolșevice, fiind stimulați în războiul contra Puterilor Centrale. Când gluma se îngroașă și România e ocupată de nemți, Brătianu și Ferdinand îl fac premier pe Marghiloman. Prieten al germanilor, Marghiloman stă la putere atât cât să țină la distanță răul cel mare. Decretele lui de aservire a țării nu sunt semnate de Ferdinand. Când francezii și italienii îi răzbesc pe germani și pe austrieci în toamna lui 1918, guvernul Marghiloman este demis. Regele îl unge prim-ministru pe generalul Coandă, care repune în operă votul universal și împărțirea pământurilor către țărani. Era nevoie de ultimul atac patriotic. Câteva săptămâni mai târziu se năștea România Mare. în doar doi ani, Ferdinand, Ionel Brătianu și Take Ionescu au făcut și au desfăcut mari coaliții și guverne, contradictorii, lașe sau curajoase, dar mereu eficiente. România a avut și mult noroc, dar în așteptarea lui au lucrat politicieni pricepuți și patrioți.
O monstruoasă coaliție intervine și la 23 august 1944. flancat de comuniști, social-democrați și partidele istorice, Regele Mihai îl arestează pe
Antonescu. România n-a scăpat de comunism, dar și retragerea din alianța cu Hitler și impunerea noului regim s-au făcut cu un preț mai mic în suferință și pierderi decât în Ungaria, de exemplu.
Am avut și în 1989 o mare coaliție anticezarică? Da și nu. Armata și securitatea l-au abandonat și l-au sprijinit în același timp pe dictator, creând confuzie. Confuzia a fost ajutorul cel mai bun pentru venirea la putere a echipei pro-moscovite condusă de Ion Iliescu. Percepția internă și internațională a fost însă atunci aceea de la începutul secolului al XIX -lea, când Regulamentul Organic impus de Rusia a fost mai bun pentru români decât domniile abuzive ale fanarioților naturalizați sau ale pământenilor fanarizați. Monstruoasa coaliție est-vest, Iliesu-Roman, a produs însă foarte repede pierderi prea mari. Peste 1000 de oameni morți, scoaterea României din prima ligă de occidentalizare până, practic, în 1996.
Cât de bună sau nu a fost pentru România monstruoasa coaliție a lui Boc?S-a considerat ca criza va fi mai ușor suportată prin frecarea dreptei de stânga. măsurile anunțate de noul guvern nu sunt însă decât populist-electoraliste.
Ceea ce a rămas la fel e însă necunoscută numită România. Cea care nu a ieșit la vot și care nu mai face diferența dintre dreapta și stânga. România care așteaptă ca justiția, școala și spitalul să-și merite numele. O țară care măcar de o monstruoasă coaliție eficientă să mai aibă o dată parte… dar, nu a fost cazul!
Ultimele alegeri redeschid și califică în același timp un ciclu al crizei în democrația româneasca.
El a început, în mod oarecum neașteptat, odată cu 1 ianuarie 2007, data oficială a europenizării României. Din 1990 până în 1996, statul român a căutat o a treia cale, între capitalismul japonez și cel suedez. Opțiunea s-a făcut pentru acumulările național-cleptocrate. în exterior privirea spre Occident s-a împiedicat mereu, dar și degeaba de zidul Kremlinului. După 1996 a început era democraturii. Trăsături: consolidarea structurilor de putere și bogăție ale reprezentanților fostului regim, sub fațada prooccidentală mai sincer -neputincioasă a regimului Constantinescu, mai profesionist-mimetică decât a regimului Iliescu -Năstase. Acceptarea survolului avioanelor americane de intervenție în fosta Iugoslavie din 1999, a fost semnalul includerii României pe harta alianțelor euroatlantice. Alternativa ar fi putut fi extinderea conflictelor din Balcanii de Vest înspre Balcanii de Est, cu pierderea României și Bulgariei în ținutul gri al derivelor manipulate de Moscova. Occidentalizarea a fost efectul unor interese majore ale occidentalilor mai mult decât al performanțelor politicienilor români între 2000 și 2007.
Această evoluție fericită a presupus eforturi interne, pragmatism, un imens qui pro quo de recuperare din partea guvernanților, dar nu neapărat și înnoirea societății românești și a eșafodajului instituțiilor interne ale democrației. Societatea a rămas polarizată între sat și oraș, între puținii bogați și mulțumiți și restul populației nemulțumite, alienate și în căutarea „salvatorilor” providențiali. O bună parte a populației active și tinere și-a găsit salvarea în locurile de muncă și de studii din străinătate. Un posibil rezervor de înnoire a democrației politice a fost expatriat prin șansa libertății de a călători. Indivizii cei mai întreprinzători s-au salvat, dar societatea a pierdut. în țară, o clasă de mijloc onestă a rămas minoritară, intrând mai degrabă în logica așa-zisei „democrații a coproprietarilor” de care vorbesc sociologii. E vorba de asocierea oamenilor care se aseamănă, care trăiesc și muncesc în același mediu și care fac experiența democrației prin separarea de politică. Acești oameni funcționează în teritorii sociale, nu în democrația politică reprezentativă. Ei nu votează și nu sunt votați, ci vor liniște și progres, în casele lor ipotecate, în așteptarea vacanțelor în Grecia și a joburilor mai bine plătite multinaționale.
În acest fel resursele politice nu au crescut, nu și-au schimbat semnul, practic, de la începutul anilor 1990 până azi. Aceeași oameni, aceleași interese, aceleași instrumente de competiție economică și politică, cu aceeași pondere a confreeriilor arbitrare și netransparente.
În mod cronologic, criza rezervei de cadre și de idei a democrației românești a fost declanșată în ianuarie 2007. Atunci jocul aparențelor nu a mai fost respectat, după eforturi carnavalești epuizante, ani în șir. Aliații de dreapta au sucombat. Europeni cu acte în regulă, guvernanții s-au simțit liberi să se realinieze în taberele tradiționale: tabăra puterii centrale care, în cel mai bun caz, impune și progresul prin forță, și tabăra grupurilor de interese, care, în cel mai rău caz, au profitat de un „labei” american onorabil, ca să se întoarcă în logica estului sălbatic. Între aceste tabere: magistrați, profesori, militari, sindicate, trusturi de presă. În măsura în care vedeau în președintele Băsescu un campion oricât de abuziv, al modernizării, au înțeles că și oligarhiile economice, oricât de viclene, nu pot fi diabolizate constant. Clivajul acesta între aliații de dreapta, și unii și alții, nu-i așa, mai buni decât neocomuniștii, a ținut patru ani și nu a avut rezultate în viața românilor. În 2008 un impuls de sinceritate i-a făcut pe politocrații ultimilor 20 de ani să mai renunțe o dată la măști, formând marea coaliție PDL-PSD. Criza mondială agravează orice context conflictual. în România însă, viciul incapacității oricărui consens politic în numele binelui public s-a transferat de la prieteni la adversari, facându-i pe toți arhidușmani, cu aceeași viteză.
Cifrele „dezîncântării” democrației au însoțit acest declin al sistemului politic. Traian Băsescu a fost repus în funcție de electorat, după suspendarea sa de către Parlament, cu majoritatea solidă a unei participări reduse la vot. Din acel moment a funcționat un fenomen extrem de ciudat. O campanie electorală continuă, isteroidă, necruțătoare, în care loviturile, amenințările, dezvăluirile și acuzațiile reciproce au acoperit total spațiul public. Societatea spectacolului a înregistrat cote majore. Societatea româneasca, nu. Participarea la vot a început să scadă dramatic, la europarlamentarele din 2007, localele din vara lui 2008 și generalele din noiembrie 2008.
Diferența dintre partidele mari, de dreapta și de stânga, a scăzut la rândul ei. Aflăm din presa acelor zile că în ultimii doi ani PDL a pierdut 16% din voturile bucureștenilor, PSD a câștigat 12%, iar PRIVI 14%.Și asta se întâmpla în teritoriul românesc cel mai conservator prooccidental din 1989 încoace!
Ultimele alegeri confirmă acest proces de refuz al democrației participative, la nivelul societății, de omogenizare ideologică și comportamentală a politicienilor, dublată de războiul steril și continuu între partide și lideri, pe fundalul creșterii decalajului între promisiunile întregii clase politice și realitatea unei țări abandonate.
Ar fi ușor să spunem că vinovați sunt cei care nu votează, și deci, în tradiția lui Aristotel și Platon, nu mai au dreptul să se vaite că țara e condusă de oameni mai proști, mai despotici și mai corupți decât ei.
În refuzul masiv al participării, politicienii ar trebui să vadă nu atât oboseala și indolența alegătorilor, cât retragerea lor premeditată dintr-o zonă agesiv-neproductivă. Poate că criza îi va readuce în România nu doar pe căpșunarii descurcăreți, ci și pe studenții cu idei noi. Poate că sistemul politic gripat are nevoie de o schimbare de matrice, care să elimine posibilitatea personificării excesive a puterii, dar și fracționarea programată a energiilor într-un parlament confuz.
Poate că vechii greci ne pot fi de folos și prin acel truc, la un moment dat, salvator. Când liderii cu nume, prenume și identitate civilă și politică se dovedesc la fel de mincinoși și inapți de progres, n-ar fi mai bine să-i tragem la sorți, pur și simplu, într-un fel de jurii ale cetățenilor vrednici și anonimi?
Văzută de afară, România este o țară din Europa de Sud -Est, într-o continuă frământare politică, fără lideri carismatici pentru o partidă de tenis privată pe parcursul unei reuniuni la vârf. Excepție făcea cândva Petre Roman inclusiv în emisiunile televiziunii franceze, dar sunt deja douăzeci de ani de atunci.
În rest, România împărtășește soarta țărilor emergente, percepută ba în sus, ba în dizgrație, în funcție de cotațiile de zonă și de dobânzile menite să compenseze carențe de sistem. în măsura în care forța de muncă este docilă, costurile avantajoase și impozitele atractive, companiile occidentale pot descoperi Clujul, Ploieștiul, Brașovul, Timișoara sau Bucureștiul. În general stilul de viață este plăcut, restaurantele rămân deschise până târziu, vinurile locale sunt din ce în ce mai rafinate și portofoliul ofertei culturale este satisfăcător spre foarte bine.
Firește că viziunea din avion și cea de la sol diferă. în ciuda bunelor intenții, solul atrage percepții superioare spre propriul nivel, la cel al amestecului noroios din care este constituit. Probleme sunt la tot colțul și rezolvările nu urmează tocmai o logică carteziană. Nu avem nicio vină și cu atât mai puțin vreo responsabilitate. Există o permanentă obsesie a conspirației, plecată de la nivel mondial spre periferie, deci județ, stradă și intrarare de bloc, reambalată cu ingenuitate și indigenizată în funcție de propria nevoie de victimizare. „Ne merităm soarta și șefii”, ceea ce presupune ca există o soartă paneuropeană pe care nu o putem schimba, iar șefii ne sunt dați indiferent de ce am alege. Exportăm mături de nuiele fără prospect pentru că le-am uitat modul de întrebuințare.
În schimb consumăm „reality show-ul” politic în detrimentul propriei ficțiuni. E adevărat, protagoniștii programelor de televiziune nu sunt actori profesioniști,ci politicieni amatori. Tot ce e amator e presupus a fi sincer și plauzibil. Creduli și naivi, seară de seară le jertfim timpul nostru limitat biologic aruncându-ne în tranșee partizane. Ceea ce este unic în România este continuitatea focului, oră de oră, săptămână de săptămână, an de an, indiferent de președinte, guvern sau miniștri. Inconsecvenți notorii, îi urmărim cu consecvența. Talentul mediatic este discriminantul modernității, efectivitatea acțiunii rămâne irelevantă. Cui ii mai pasă, doar alegem oameni simpatici cu verb!
Obișnuiți cu forfota, nu putem căuta stabilitate. Și nici nu cred că o vom avea vreodată. Iubim conflictul, prioritatea simultană de dreapta și de stânga, devotamentul sprințar și loialitatea recondiționată. Oferta corespunde cererii, cu alte cuvinte politicul ne oferă ceea ce ne dorim. Luăm poziție internă în fiecare zi pentru și contra, dar și viceversa, avem un aport intensiv și individual la producția de adrenalină. Politica televizată a devenit un joc electronic de masă pentru adulți români privați de monotonia unei democrații occidentale prea obositoare pe care par să nu și-o mai dorească. La urma urmei tot omul o știe: criza vine din occident!
În aceste condiții, nu e de mirare că și guvernanții ne-au descoperit setea pentru consolele de joc. Evident că există mai multe „branduri” de console cu trei sau patru litere, dar regulile și accesoriile seamănă. Se câștiga la puncte și când ți-e lumea mai dragă prin „Knock-out”. Cine știe câștigă și… cine nu știe plătește ca să știe data viitoare.
Ca atare, strategiile guvernanților se încadrează în partide succesive de șah. Miza pare a fi atragerea consumului propriu de resurse, mai puțin crearea lor. Acest din urma proces e mult prea complicat și e o cursă mult prea lungă. „Cârpe diem” acum și aici.
Și totuși, criza economică suprapusă peste criza de nervi poate pune la încercare puterea anticipativă a mutărilor. Radicalizarea jocului, fie el și numai de șah, evoluează uneori rapid spre ruleta rusească. Aici însă, numărul de încercări este relativ limitat.
Partidul Social – Democrat
Partidul Social-Democrat și-a făcut apariția pe scena politică românească la alegerile din 2000, fiind însă practic continuatorul Partidului Democrației Sociale din România (PDSR), câștigătorul alegerilor din 1992, 2000 și 2004, legitimat suplimentar cu prezența Partidului Social Dermocrat Român. Acordul cu PSDR, fără a aduce prea mari beneficii electorale partidului, este asemeni celui semnat cu PUR la începutul anului 2004, destinat să consolideze noua imaginea partidului.
Trebuie să menționăm aici că inclusiv transformarea FSN în partid politic a constituit pentru foarte mulți un prilej de profundă nemulțumire, reprezentând o încălcare a principiului pe care FSN a fost construit și anume că va fi o structură neangajată politic cu misiunea de a pregăti primele alegeri democratice. Cu toate acestea apariția sumedeniei de partide care nu dețineau nici un sprijin popular coerent a pus FSN într-o situație dificilă, astfel încât gestul lui Ion Iliescu pare acum explicabil. O mare parte a populației dar mai ales a tehnocrației aderase la filozofia acestui organism. Daca FSN nu ar fi participat la alegeri, celelalte partide constituite legal puteau beneficia de un suport artificial iar cea mai mare parte a tehnocrației administrative și industriale, care fusese vectorul social major al revoluției, risca să rămână în afara puterii. Participarea FSN la alegeri a legitimat posibilitatea participării la puterea unei mase mari de actori sociali și politici care aveau nevoie de reprezentare și care aveau dorința firească de a guverna. în același timp, trebuie să spunem că o parte a celor care nu se simțeau parte a grupului tehnocraților din FSN, migraseră deja spre celelalte partide înființate inclusiv spre cele istorice.
În 1993, Frontul Democrat al Salvării Naționale din România desprins din Frontul Salvării Naționale a devenit PDSR. Cu toate că exista mai demult ca grupare în cadrul FSN, FDSN a fost înregistrat oficial ca partid în aprilie 1992, acest fapt datorându-se eterogenității FSN în care existau grupări cu viziuni politice diferite încă de la formare. Scindarea grupurilor divergente s-a produs în jurul celor doi lideri ai FSN, Ion Iliescu și Petre Roman. Pe 27-28 martie 1992 au avut loc lucrările Convenției Naționale a FSN, în care Ion Iliescu nu a fost desemnat candidat la alegerile prezidențiale din acel an. Astfel, grupul care îl susținea pe acesta s-a retras de la Convenție și s-a constituit într-un nou partid politic. Cu toate acestea, cele doua grupări provenite dintr-un trunchi comun au păstrat anumite trăsături comune, inclusiv orientarea de stânga sau centru-stânga.
După înregistrarea ca partid politic, FDSN a organizat prima sa Conferință Națională în iunie 1992, desemnându-l pe Ion Iliescu drept candidat oficial al partidului pentru Președentia României. Președinte al paridului a fost desemnat Oliviu Gherman, secondat printre alții de Ion Solcan, Dan Mircea Popescu și Elena Preda. Cu Ion Iliescu în poziție de lider, FDSN a câștigat alegerile în 1992 cu circa 35%, urmat de CDR cu 25% și FSN cu 13%, precum și alegerea lui Ion Iliescu ca președinte al României. Cu toate acestea, a urmat o perioadă grea în anii 1992-1996, în care guvernul Văcăroiu, deși a luat multe masuri pentru stabilitate economică și socială, a fost considerat de către celelalte partide și de către opinia publică, drept un frânar al României, FDSN fiind acuzat în repetate rânduri de corupție și tendințe hegemonice. În cele din urmă, FDSN devenit ulterior PDSR, a pierdut alegerile din 1996 în fața Convenției Democratice din România. La alegerile din 1996 CDR a obținut circa 36% din voturi, PDSR 27% și USD (fostul FSN devenit PD, în alianța cu PSDR) 16%. CDR a format o coaliție de guvernare împreuna cu USD iar PDSR a rămas în opoziție. A urmat o perioadă foarte grea pentru PDSR, în care a fost părăsit de majoritatea celor care doreau să rămână la guvernare, pentru ca în 2007 o noua ruptură să afecteze partidul. La Conferința Națională a PDSR din iunie 2007, gruparea reformatoare condusă de diplomatul Teodor Meleșcanu, Viorel Sălăgean, fostul consilier prezidențial Iosif Boda și Marian Enache, au părăsit partidul pentru a pune bazele unei noi formațiuni pilitice, pe care o vedeau mai social-democrată, mai pragmatică dar și mai morală. Noul partid politic, Alianța pentru România, va urma în perioada imediat următoare o creștere susținută de imaginea politicianului Teodor Meleșcanu.
PDSR l-a desemnat la aceeași conferință pe Ion Iliescu, vicepreședinți fiind Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Ioan Mircea Pașcu, Dan Ioan Popescu, Hildegard Puwak și Rodica Stănoiu. PDSR a încercat să se reformeze, adoptând inclusiv o nouă abordare asupra proprietății private, incluzând în programul său politic faptul că proprietatea privată stă la baza economiei de piață.Cu toate aceste eforturi, o adevărată reformă a partidului nu se produsese în sine. Semnalele de alarmă date de numeroasele scindări și nemulțumiri au condus doar la sedimentarea grupului considerat conservator din PDSR.
Revigorarea politică a partidului a produs-o tocmai prestația extrem de slabă a guvernelor CDR. La începutul anului 2000 PDSR cumula în sondajele de opinie circa 47% din voturi, în timp ce CDR ajungea numai la 15%. în același timp Ion Iliescu depășea 50% în sondaje iar Emil Constantinescu era în cădere liberă până la 19 %, ambii aflându-se pe nivelul partidului care-i susținea. În anul 2000 liderii Ion Iliescu și Alexandru Athanasiu au semnat protocoalele de integrare între partidele lor PDSR și PSDR, reunindu-se inițial în Polul Social Democrat care avea să devină apoi Partidul Social – Democrat. PSDR era membru recunoscut al Internaționalei Socialiste și fuziunea a dus la o legitimare internațională a noului PSD. O altă componentă strategică de abordare a alegerilor din 2000 a fost atragerea sprijinului sindical, semnându-se protocoale de colaborare cu CNSRL Frăția sau BNS. PSD a deschis porțile către aleși locali și parlamentari din alte partide democratice, în această perioadă venind la PSD actualul europarlamentar Adrian Severin, senatorul țărănist George Pruteanu și Triță Faniță. Cu sloganul Aproape de oameni, împreuna cu ei tandemul Ion Iliescu – Adrian Năstase și PSD au câștigat detașat alegerile legislative și prezidențiale cu circa 46% din voturi, urmați de PRM cu 25 % și de PD și PNL cu cate 9%. Pe fondul retragerii din cursa pentru președenție a lui Emil
Constantinescu, PRM a reușit nu numai să ajungă al doilea partid din România, dar și să îl propulseze pe liderul sau Corneliu Vădim Tudor în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Pentru a nu risca o izolare internațională prin asocierea cu partidul extremist-naționalist PRM, PSD, care lucrase prea mult la crearea unei noi imagini de partid democrat, modern, care-și depășise eticheta de corupție și criptocomunism, a optat pentru cooptarea în majoritatea parlamentară a UDMR. Prin acest fapt, PSD a obținut un sprijin european foarte bun din partea cancelariilor occidentale. Anul 2000 a fost anul în care PSD a reușit să acapareze toate pârghiile de putere în stat, parlamentare și executive.
Din punct de vedere politic, la congresele PSD din ianuarie și iunie 2001, Adrian Năstase a devenit noul președinte al partidului, recomandat de șeful statului drept un urmaș firesc. Vicepreședinți erau printre alții: Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea, Dom Ioan Tărăcilă, Șerban Mihăilescu, Ion Solcanu, Florin Feorgescu. Alexandru Athanasiu, fostul lider al PSDR, a devenit noul președinte al Consiliului Național al PSD, iar secretar general a fost numit la recomandarea președintelui Adrian Năstase, colaboratorul său angajat al trustului Intact, Cosmin Gușa. în același timp, PSD a continuat campania de atragere a membrilor marcanți ai PD prin crearea așa zisului grup de unificare social-democrată condus de foștii democrați înrolați în PSD, Alexandu Sassu, Bogdan Niculescu Duvăz și Adrian Severin. În scurt timp democrații Simona Marinescu, Cristian Dumitrescu, Avram Filipaș și Dan Ionescu s-au alăturat PSD, dar și membri ai altor partide: Viorel Ursu (APR) Și Dorina Lazăr Maior (PRM). PSD a devenit sub conducerea noului președinte și premier cel mai solid partid politic din România.
Concluzionând, PSD sub diversele sale denumiri, a fost mereu cel mai puternic partid politic, ajungând la apogeu în 2000-2003. Tehnocrația a constituit coloana vertebrală a FSN și ulterior a PDSR. Tehnocrația a reprezentat o forță politică solida, legată de stat ca instrument al tranziției, cea mai mare parte a ei fiind ombilical legată de administrarea economiei. Forța acestui partid a constituit-o, de asemenea, inclusiv suportul social oferit de grupuri mari, eterogene. Deoarece partidele istorice au promovat în primă fază o politică conflictuală și considerau tehnocrația doar un aparat aflat în subordinea politicului, iar PSD una a administrării, tehnocrația s-a simțit atrasa de acest partid. Grupurile sociale care tindeau să devină victime ale tranziției, precum și muncitorii industriali și țăranii, au migrat către sprijinirea FDSN și PSD pentru că nu erau luați în considerare de către partidele istorice, fiind mai degrabă considerați în mod eronat pături privilegiate ale vechiului regim. Tehnocrația a devenit astfel administratorul responsabil cu întreaga societate, nu doar cu economia, devenind astfel mai aproape de doctrina sociala.
Partidul nu și-a conturat în prima faza un program politic coerent, el mizând pe ideologia administrării statului și a economiei, într-un proces de schimbare controlată. Ideologia social – democrată a venit mai degrabă ca o urmare firească a ocupării celorlalte zone doctrinare de către partidele istorice. Reprezentând în mod firesc tehnocrația, noul partid era departe de a fi unul de esență social-democrată. în comunism, managerii de întreprinderi erau preocupați de administrarea acesteia și abia în plan secund de problemele sociale ale oamenilor. FDSN /PDSR a devenit astfel preocupat în principal de protecția întreprinderilor și nu de protecția socială în sine, a oamenilor. O analiză succintă a cheltuielilor sociale publice ale acestui partid ne arată că majoritatea resurselor s-au îndreptat spre susținerea economiei, politica PDSR nefiind de stânga ci de multe ori mai degrabă de centru-dreapta. în orice caz, este limpede că ideologic vorbind, programul politic social-democrat s-a conturat destul de târziu.
La alegerile din 2004 PSD reușește să obțină mai multe voturi decât Alianța D.A. formată din PNL și PD, dar Traian Băsesu îl învinge la limită pe Adrian Năstase, reușind cea mai interesantă mișcare politică post-decembristă. Președintele Băsescu îl nominalizează premier pe liderul liberal Călin Popescu Tăriceanu și formează o coaliție de guvernare cu Alianța D.A. alături de PC (care-i părăsește pe colegii de la PSD) și UDMR. PSD a pierdut alegerile prezidențiale pe tema corupției și a partidului-stat folosită de Traian Băsescu. În anii 2002 -2004 PSD își consolidase o rețea de lideri regionali fideli lui Adrian Năstase care erau supranumiți baroni locali pentru modul în care administrau aproape autonom resursele locale. Imaginea lor a creat oprobiul liber. Paradoxal, pe mâna acestora a pierdut Ion Iliescu alegerile interne din februarie 2005, în care Adrian Năstase candida doar pentru funcția de președinte executiv pentru a-i face loc lui Ion Iliescu. PSD avea să fie condus de Mircea Geoană, fost ambasador în SUA, diplomat de carieră, care a fost susținut de majoritatea liderilor locali în defavoarea tandemului Iliescu – Năstase. Timp de trei ani Adrian Năstase a fost în continuă cădere în cadrul propriului partid, ajungând să piardă toate funcțiile importante. El revine în 2008 ca președinte al Consiliului Național al PSD, cu sprijinul unei părți a celor care-l abandonaseră în 2005, învingându-l pe președintele în funcție al CN al PSD, fostul ministru al muncii Dan Mircea Popescu. în 2008, după patru ani de opoziție, PSD revine la circa 30% din intenția de vot, fără a mai avea însă forța și suportul social din 2000-2004. Liderul Mircea Geoană nu a fost ca imagine potrivit pentru a menține electoratul partidului și niciun manager capabil să mențină infrastructura partidului.
Pe fondul votului uninominal, PSD a renunțat la foarte mulți tehnocrați care nu aveau capitalul necesar pentru a-i susține campania și a preferat să susțină oameni de afaceri, unii dintre aceștia obscuri sau neconvingători, pentru care mesajele de stânga promovate erau nefirești, Vechea gardă a partidului a rămas în mare parte fără susținere (Aristide Roibu, Dan Mircea Popescu, Adrian Păunescu, Răzvan Teodorescu etc.) în momentul de față, foarte mulți dintre parlamentarii PSD trebuie să se legitimeze prin luări de poziție politice care să-i asimileze cu PSD în fața propriului electorat. Oamenii de afaceri și întreprinzătorii sunt acum elita PSD care controlează majoritatea filialelor județene. PSD este acum un partid al liderilor regionali, deveniți extrem de influenți datorită investițiilor și puterii financiare (de ex. Marian Vanghelie, Liviu Dragnea, Marian Oprișan, Dan Nica, Ion Toma etc.) Liderii naționali Ion Iliescu, Adrian Năstase și Viorel Hrebenciuc încearcă încă să recapete controlul asupra partidului, promovând un puternic program de stânga.
Partidul Democrat – Liberal
Aripa vechiului FSN, moștenitoare a acestuia inițial ca denumire, FSN a adoptat actuala denumire de Partid Democrat în 1993 în cadrul Convenției Naționale din luna mai. Partidul era condus la acea dată de către fostul premier Petre Roman, care a fost înlăturat de la guvernare în urma mineriadei din septembrie 1991. Ca prim-ministru, Petre Roman s-a comportat ca un liberal radical, cu toate ca FSN-ul extins și apoi cel restrâns, viitorul PD era o forța politică de centru-stânga. Liberalismul declarat, un thatcherism mai degrabă, al lui Petre Roman a venit de foarte multe ori în contradicție cu propriile proiecte de stânga și cu orientarea partidului.
Cu toate că nu a fost acceptat de la început de către partidele din CDR, PD și-a programat apropierea de acestea pentru că nu avea altă opțiune deoarece o reconciliere cu partidul condus de Ion Iliescu nu era dorită de democrați din mai multe motive. în primul rând conflictul Iliescu -Roman era considerat destul de solid pentru ca cei doi să nu se poată împacă prea curând. Se știa totuși că cei doi lideri nu împărtășeau convingerile grupurile ale căror lideri au ajuns, dar cu toate acestea conflictul fără sens dintre ei exista. Explicația rezida în neînțelegerile personale dintre cei doi, cu toate că vreme îndelungată, având interese politice comune, acestea au fost depășite. Cu toate acestea, în curtea proprie fiecăruia, se desfășura un război subteran care a condus până la urmă la amplificarea acestui conflict personal. Mai grav este că nici unul din cei doi lideri nu reușea să-și stăpânească propriul anturaj. Prima reacție a populației și a opiniei publice a fost de a cere ca aceștia să-și reia cooperarea. Cu toate acestea, cei doi continuau în atacuri indirecte. Petre Roman lovea în personaje apropiate lui Ion Iliescu, precum președinții celor două Camere, Alexandru Bârlădeanu și Dan Marțian, iar Ion Iliescu se lansa în atacuri asupra lui Adrian Severin, pe atunci principalul ministru de stat și coordonator al reformei economice.
În apropierea sa de CDR, primul pas l-a constituit organizarea Uniunii Social-Democrate în septembrie 1995, ca parteneriat politic între PD și PDSR. Un an mai târziu, PD încheie cu CDR Acordul pentru București, sprijinind victoria candidatului Victor Ciorbea la alegerile locale pentru Primăria Generală a Municipiului București. PD a fost primit în Internaționala Socialistă prin
intermediul USD în 1996 la New York și apoi a intrat la guvernare alături de CDR și UDMR. în urma acordului dintre cele trei formațiuni, PD a primit a doua funcție în stat președinția Senatului, șase ministere și numeroase posturi în administrația locală. Așa cum anul 2000 a fost apogeul PSD, anul 1996 a fost cu siguranță apogeul carierei politice a lui Petre Roman și a USD. Trebuie să menționăm că în același an, la alegerile prezidențiale, Petre Roman obținea circa 21% din voturi, situându-se pe locul al treilea după Ion Iliescu (32%) și Emil Constantinescu (28%). Grație sprijinului PD, Emil Constantinescu a devenit în anul 1996 președintele României.
În cadrul guvernării PD a optat pentru o politică independentă, cu obiectivul de menținere a individualității partidului, prin care și-a deteriorat destul de rapid relațiile cu partenerii de guvernare, în special cu PNTCD. Remanierea guvernului Ciorbea operată în decembrie 1997 a constituit o dezamăgire pentru PD care aștepta o remaniere de fond, asumarea eșecurilor din 1997 și un program clar de acțiune pentru 1998. La 28 ianuarie 1998, Președintele României anunța demisia miniștrilor PD, în fața atitudinii categorice a conducerii CDR în a-l menține pe Victor Ciorbea în fruntea Guvernului, Biroul Permanent Național al PD primește la 27 martie 1998 mandatul CNC (pe atunci – CCN) de a acționa pentru o noua coaliție de guvernare. La 29 martie 1998, PD inițiază o moțiune de cenzură care, înainte de a fi depusă, determină demisia lui Victor Ciorbea din funcția de prim-ministru. Deși nu era implicita, Victor Ciorbea depune și demisia din funcția de primar general al Capitalei. În această perioadă acțiunile lui Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, au fost decisive pentru părăsirea guvernării de către democrați. PD a început să joace rolul partidului aflat la putere care se comporta precum un tablou din opoziție. În ultimul guvern, după ce democrații au reușit să forțeze demiterea premierului Radu Vasile, în cadrul guvernului Mugur Isărescu, Petre Roman și-a asumat funcția de Ministru de externe, mult mai vizibilă electoral, pentru a pregăti alegerile parlamentare din 2000. La Convenția Naționala din februarie 2000 a fost reconfirmat președinte al partidului Petre Roman prin votul majorității delegaților. Discursul său echilibrat asupra viitoarei bune guvernări a PD a fost însă eclipsat ca intensitate de discursul lui Traian Băsescu care a criticat în termeni extrem de duri guvernarea. în calitate de vicepreședinți ai partidului au fost aleși: Traian Băsescu, Radu Berceanu, Bogdan Niculescu Duvăz, Alexandru Sassu, Stelian Duțu și Florin Frunzaverde. Cazul lui Victor Babiuc, ministru al apărării care demisionase din partid dar nu și din Guvern a fost tranșat prin înlocuirea sa cu Sorin Frunzaverde și acuzarea liderilor liberali și țărăniști de menținere a acestuia.
La alegerile locale din 2000, PD devine al doilea partid al țării și câștigă Primăria Capitalei prin Traian Băsescu învingându-l pe candidatul PSD, Sorin Oprescu. Alegerile parlamentare însă au produs o schimbare în viața partidului. Petre Roman obține numai 2,98 % la alegerile prezidențiale față de PD care obținuse peste 7,5 % și se clasase pe locul trei după PSD și PRM. La Convenția Națională din mai 2001 au participat la cursa pentru președinția PD trei candidați: Petre Roman, Traian Băsescu și Simona Marinescu. Traian Băsescu a câștigat funcția de președinte, obținând un scor dublu față de Petre Roman și marcând o premieră în funcționarea partidelor politice românești. Cu toate că pe moment nu a putut să-l felicite pe câștigător, Petre Roman a avut o atitudine demnă și nu a subminat PD sau noua conducere, în timp se Simona Marinescu a plecat imediat la PSD. în 2004 Petre Roman a plecat din PD și a format partidul propriu, Forța Democrată.
Traian Băsescu s-a înconjurat de o nouă echipă, revitalizând organizațional partidul. Noii vicepreședinți au devenit: Vasile Blaga, Liviu Negoita, Vasiîe Nistor, Adriean Videanu, Sorin Frunzăverde, Ioan Olteanu, Emil Boc, Ștefan Popesu Bejat, Ioan Onisei, Victor Pana, Dan Vasiliu și Paula Ivănescu. Pe lângă aceștia i-a cooptat în Biroul Permanent Național pe vechii baroni PD: Roman, Berceanu, Duvăz și Sassu. Numeroase conflicte interne au măcinat partidul în perioada 2000-2004, în special datorită stilului autoritar al lui Traian Băsescu dar și opțiunilor diferite de alianțe pentru partid. Roman și vechii lideri PD erau mai degrabă înclinați să înceapă o colaborare cu PSD pe când Traian Băsescu miza pe o apropiere de mai vechiul partener de guvernare, PNL. În cele din urmă Bogdan Niculesu Duvăz și Alexandru Sassu au fost îndepărtați din partid și recuperați de către PSD. Strategia lui Traian Băsescu de apropiere de PNL era un răspuns ferm încercărilor PSD de fărâmițare a PD prin proiectul de unificare social-democrat precum și foarte posibilei virtuale alianțe PSD-PNL. Băsescu simțise că această alianță putea fi cartea câștigătoare pentru partidul său.
În 2003, PNL și PD au creat o alianță pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate și Adevăr, Alianța l-a desemnat pe Theodor Stolojan, președintele PNL de atunci drept candidat pentru președinția României. Pe 3 octombrie 2004, cu mai puțin de două luni înainte de alegeri, Stolojan a declarat că se retrage invocând probleme de sănătate, renunțând totodată și la președenția PNL. El a delegat atribuțiunile de președinte PNL lui Călin Popescu Tăriceanu, vicepreședinte al partidului. Cu toate că era cotat cu mai puțin de 10% în sondajele de opinie, PD a reușit prin intermediul alianței cu PNL să revină la putere și Traian Băsescu a devenit președintele României. Partidul este preluat de Emil Boc secondat de Vasile Blaga, Adriean Videanu și Elena Udrea. PD este eliminat de la guvernare în 2007, datorită conflictului dintre președinte și premierul Tariceanu. împreună cu dizidenții pro-Băsescu conduși de Stolojan reuniți în PLD, PD formează în 2008 Partidul Democrat – Liberal cotat acum cu 29-30% din opțiunile de vot ale populației. PD-L a renunțat încă din 2006 la doctrina de centru-stânga, optând pentru aderarea la doctrina populară de centru-dreapta. Pentru PD, Traian Băsescu a însemnat liderul politic care i-a readus la guvernare din postura de partid principal, în 2008 PD-L având cel mai mare număr de mandate în parlament.
Partidul Național Liberal
PNL a reapărut în viața în ianuarie 1990 după ce fusese interzis de regimul comunist în 1974. Un grup de vechi liberali format din Radu Câmpeanu, I. V. Săndulescu și Dan Amadeo Lăzărescu și-au asumat reînființarea acestui partid cu merite indiscutabile în dezvoltarea României moderne. La conferința din martie 1990 Radu Câmpeanu este confirmat președinte al partidului, secondat de vicepreședinții I. V. Săndulescu, Sanda Tătărescu Negropontes, Dan Amadeo Lăzărescu și Nicolae Enescu.
PNL a obținut circa 7% din voturi în 1990 devenind un partid demn de luat în calcul și obținând din postura de partid de opoziție, poziții de conducere în birourile permanente ale celor două Camere. Tactica a fost de menținere a unui anumit dialog politic cu FSN și nu de opoziție totală. Nemulțumiți de strategia politică a partidului, tinerii acestuia, exponenți ai noii clase de oameni de afaceri, s-au desprins în mai 1990, înainte de alegeri, punând bazele PNL -„Aripa Tânără”. Eforturile conciliante ale lui Radu Câmpeanu au adus PNL-ului posturi în Guvernul Stolojan și mai apoi, poziția de Primar al Capitalei pentru
Crin Halaicu. în 1992, PNL a adus o contribuție activa la CDR, ajutând să obțină rezultate bune la alegeri.
In 11 aprilie 1992 liberalii iau decizia de a se retrage din CDR, decizie ce avea să ducă la o fărâmițare a PNL, apărând PNL-CD (Niculae Cerveni), PNL-AT (Horia Rusu), Noul Partid Libera! (Viorel Cataramă). Radu Câmpeanu decide să nu mai participe la alegerile parlamentare din 1992, susținând o candidatură a regelui Mihai, fostul suveran al României. Gestul a fost refuzat de fostul suveran și a echivalat cu terminarea bruscă a carierei politice de prim-rang pentru Radu Câmpeanu, între timp, un nou concurent în zona liberală apăruse pe piață, partidul Alianței Civice, condus de Nicolae Manolescu. Luând decizia strategică de a participa la alegerile din 1992 pe liste CDR, PNL-AT și PNL-CD au rămas în parlament, restul formațiunilor devenind voci marginale, nereprezentate. Ideea unificării liberale a fost încercată de mai multe ori fără succes în perioada 1992-1996, notabil fiind doar faptul că Mircea Ionescu Quintus îi ia locul lui Radu Câmpeanu la conducerea partidului. în 1998 s-a produs fuziunea PNL cu PAC și Nicolae Manolescu a devenit președintele Consiliului Național al PNL.
Prin eforturile lui Valeriu Stoica, PNL devine un partid unit în prejma anului 2000, iar vicepreședintele Viorel Cataramă părăsește partidul. De asemenea, grupuri de foști parlamentari din alte partide, precum cel format din foștii democrați George Șerban, Radu F. Alexandru și Victor Babiuc, sunt integrate în partid, care devine mai degrabă unul social-liberal. La alegerile parlamentare din 2000, PNL obține un scor egal cu PD, circa 9%. După ce în februarie PNL decide să se delimiteze de CDR, la congresul partidului din 12 august Theodor Stolojan este desemnat candidatul partidului la alegerile prezidențiale și se discută posibilitatea fuziunii cu ApR, contestată aprig de liberalii radicali precum și cei din PL- 93. în 2001 Valeriu Stoica devine președinte al PNL și într-un stil pragmatic procedează la fuziunea cu ApR, care întărește partidul organizațional. Teodor Meleșcanu devine prim-vicepreședinte al PNL. Pe fondul numeroaselor contestări, Valeriu Stoica produce o mișcare de teatru propunându-l pe Theodor Stolojan președinte al partidului, în contextul în care vicepreședintele Dinu Patriciu încerca să-l detroneze.
În iulie 2002 Stolojan este ales președinte cu peste 80% din voturile delegaților, în defavoarea lui Ludovic Orban, candidatul aripii Patriciu. Echipa lui Stolojan este formată din vicepreședinții Paul Păcuraru, Mona Muscă și Călin Popescu Tăriceanu, vechi membri PNL, Gheorghe Flutur, mâna sa dreaptă din Inițiativa Social-Liberală și apropiat al PD și Teodor Meleșcanu, prim-vicepreședinte și înlocuitorul președintelui. Managementul organizațional promovat de Stolojan a adus partidul în postura de principal partid de opoziție cu circa 16-20% din opțiunile de vot. Proiectul alianței cu PD, susținut de Valeriu Stoica și aproape contestat de Dinu Patriciu, a dus la constituirea Alianței D.A. care avea să guverneze în perioada 2005-2007. Stolojan se retrage din cursa prezidențială și Traian Băsescu îl substituie, devenind noul președinte al României. Călin Popescu Tăriceanu devine noul premier al României și în 2005 este ales președinte al PNL. Tăriceanu reușește să guverneze cu un Guvern PNL -UDMR în 2007-2008, susținut în parlament și de PSD. La finalul anului 2008 PNL atinge scorul istoric de 20% devenind unul din principalele partide din România. în martie 2009, Crin Antonescu devine noul președinte al partidului și candidează la alegerile prezidențiale, dorind să readucă PNL la guvernare.
Modelul ipotetic al clivajelor și aliniamentelor politice.
Alegerile din 1990
Identificarea clivajelor existente în România presupune adecvarea tipologiei clivajelor a lui Rokkan la particularitățile structurii sociale a perioadei de sfârșit al comunismului și început al tranziției. Două cerințe ar fi aici: cunoașterea structurii sociale, asemănătoare în toate statele foste comuniste și existența în perioada de formare a noului sistem de partide a cel puțin unui conflict social major, cu o încărcătură valorică deosebită, pe baza căruia să se formeze partide capabile să supraviețuiască mai multor teste electorale. De aceea, primele studii asupra clivajelor politice în țările central și est europene nu au fost posibile decât după anul 2000, după cel puțin trei serii de alegeri generale.
Într-un studiu cuprins în o serie mai largă de analize socio-politice privind fostele state comuniste publicat în 2003, Jean Michel de Waele consideră că trei dintre clivajele lui Rokkan, urban/rural, centru/periferie și stat/biserică se regăsesc fără dificultate în Europa Centrală și de Est. Clivajul angajat/angajator este imposibil de utilizat, deoarece în comunism statul concentra proprietatea asupra mijloacelor de producție, iar strategia tranziției a prevăzut privatizarea companiilor de stat, toate partidele, indiferent de orientarea doctrinară, urmând această politică. în locul acestui clivaj, s-a propus un altul, tot de natură economică, dar specific țărilor din regiune și anume clivajul minimaiiști/maximaliști, care opune adepții unei reforme neoliberale, de tipul terapiei de șoc și partizanii unei abordări graduale, prudente, care sa țină cont de natura socială a schimbărilor. în general, partidele de dreapta aparțin maximaliștilor, iar stânga socialistă și social-democrată minimaliștilor, dar regula nu este generală. Printre excepții se situează conservatorii catolici polonezi; anumite partide naționaliste, în sensul clivajului centru/periferie sau partidele agrariene, toate situate pe dimensiunea minimalistă.
În fine, unii cercetători au pus în discuție și existența unui clivaj autoritar/democratic, care ar opune partidele naționaliste și populiste celor favorabile promovării modelului democrației de tip occidental și a unui clivaj comunist/anticomunist, reprezentat de partide formate de opozanții regimului comunist versus formațiunile rezultate din fostele partide comuniste. Existența acestor două clivaje este, după de Waelw, discutabilă. Mișcările „populiste” sunt un fenomen mult mai larg răspândit, prezent chiar și în Europa occidentală. împotriva existenței unui clivaj comuniști/anticomuniști s-ar ridica trei obiecții. În primul rând, sondajele arată că populația țărilor din Europa Centrală și de Est este mult mai preocupată de situația gravă socio-economică și de scandalurile de corupție decât de teme legate de trecut. în al doilea rând, după retragerea din prim-planul vieții publice a foștilor dizidenți sau opozanți ai regimului totalitar, anticomunismul este folosit de o altă generație de politicieni ca liant pentru unificarea unor formațiuni eteroclite și nu ca un proiect politic de viitor. în fine, dreapta politică începe a fi reprezentată de alte partide, după falimentul politic al partidelor anticomuniste, de tipul Solidarității din Polonia. În privința României, de Waele menționează clivajul centru/priferie (UDMR) și maximalist/minimalist (PNL-PD/PSD), dar și „opozițiile rigide comunist/anticomunist, specifice lumii politice românești”.
Asupra structurii de clasă a României anului 1989 dispunem de două analize separate, dar similare ca rezultat. în 1995, Vladimir Paști sublinia următoarea schemă: birocrație politică (conducerea partidului comunist), birocrație administrativă, tehnocrație (industrială și militară), muncitorime și țărani. Analiza tranziției propusă de Cătălin Zamfir în 2004 conține și o scurtă prezentare a structurii sociale din socialism, care cuprinde clasa politică comunistă ca o clasă socială, muncitorii și țăranii, precum și intelectualitatea/tehnocrația, compusă din cei care ocupau funcții de conducere în economie și administrație (tehnocrații) și specialiștii cu pregătire superioară (intelectualii propriu-ziși). În privința structurării vieții politice și a primelor partide după revoluție, ipoteza explicativă a ambilor sociologi este că tehnocrația a preluat locul lăsat liber de clasa politică comunistă, fiind cea mai în măsură din motive de competență și de proximitate cu exercitarea puterii în România anilor 80. Prin urmare, noile partide s-au constituit ca partide ale tehnocrației sau opuse acesteia.
Pentru a putea explica structurarea clivajelor politice și implicit a sistemului de partide în România postcomunista este necesar să facem distincție între istoria politică, respectiv studiul și expunerea luptei pentru putere în situații de legitimitate revoluționară și retorica politică, modul în care respectivele evenimente sunt înfățișate în comunicarea politică (sau propagandă) întrebuințată de părțile implicate, difuzarea prin media și, pe cale de consecință, semnificațiile partizane întipărite în mintea fiecăruia. Subiectul este sensibil tocmai prin etichetarea diferită, prin prisma intereselor politice partizane, a unor momente critice, precum Decembrie 1989, 15 martie 1990, 13-15 iunie 1990, pentru a enumera doar câteva. Stabilirea adevărului istoric despre acele zile nu este scopul acestui studiu, ci al istoricilor, a căror muncă de cercetare va fi, să sperăm, sine ira et studio. Pentru definirea clivajelor politice ne interesează însă care au fost grupurile sociale implicate în competiție pentru putere și retorica politică construită în urma acestor evenimente controversate.
Este necesar să lămurim câteva chestiuni referitoare la Decembrie 1989, mai întâi deoarece lucrări documentate științific, în spiritul celor de mai sus, au văzut deja lumina tiparului. CFSN decide la 23 ianuarie 1990 transformarea FSN în partid politic. Această decizie anula perspectiva câștigării facile, fără competitori reali, a alegerilor de către partidele istorice. Mai mult, dădea startul unei perioade de competiție activă pentru putere. De aici a rezultat un val de violențe, concretizate prin o serie de manifestații de stradă cu caracter insurecțional, de răsturnare a puterii provizorii de către partidele istorice (12 și 28 ianuarie, 18 februarie) și contramanifestații ale sprijinitorilor FSN, în principal platformele muncitorești din capitală. Insurecția din 18 februarie a fost cea mai apropiată de reușită, impunând un acord între cele două părți privind o modalitate de împărțire a puterii. Astfel ia ființă Consiliul Provizoriu al Unității Naționale (CPUN), ca parlament provizoriu până la alegerile pentru adunarea constituantă, în care 50% din locuri reveneau FSN, iar restul de 50% partidelor istorice. Președinte al CFSN este Ion Iliescu, iar vicepreședinți liderii partidelor istorice.
În condițiile unui dezechilibru evident în ceea ce privește baza socială dintre Front și adversarii săi, partidele istorice au dezvoltat rapid un program ideologic radical. Crezul politic al partidelor istorice include opțiuni înalt valorizate, definitorii pentru cultura politică a susținătorilor acestora: anticomunismul, restaurația, atitudinea pro-occidentală și politici economice neoliberale, de tip „terapia de șoc”. Ca urmare, sensul luptei politice pentru electoratul partizan al partidelor istorice era bătălia împotriva comunismului, ai cărui exponenți erau considerați Ion Iliescu și FSN.
În paralel cu apropierea alegerilor, partidele istorice au sprijinit inițierea în aprilie 1990 a unei manifestații maraton anti-FSN și anti-Ion Iliescu în Piața Universității, ca factor de subminare a legitimității FSN și de propagare a mesajului politic propriu.
Un rol foarte interesant în procesul politic postdecembrist l-a avut un grup restrâns, foarte prezent în media, de intelectuali de orientare umanistă -filosofi, eseiști, moraliști, scriitori, istorici. Cătălin Zamfir denumește acest grup „intelectualitatea programatic anticomunistă și moral radicală”, iar Vladimir Paști „intelectualitatea umanistă”. Acest grup a avut două roluri esențiale: producția ideologică și acțiunea ca grup de sprijin al Dreptei, înțelegând prin aceasta partidele opuse „partidului lui Ion Iliescu”. Temele producției intelectuale au fost cel mai bine surprinse de Cătălin Zamfir: „anticomunism violent, elitism cultural și moral, promovarea schimbărilor cultural-morale în spiritul unor modele occidentale idealizate, critica formațiunilor politice bănuite de lipsa de fermitate suficientă în promovarea reformelor tranziției sau chiar de atitudine „neocomunistă”, suport necritic pentru partidele istorice, poziții antiromânești, susținerea unor extremisme naționaliste maghiare – și totul pe fondul unei atitudini viscerale de respingere a științelor pozitive, mai ales a celor sociale și tehnocraților. De asemenea, sunt reevaluate critic-distructiv o serie de simboluri ale culturii și specificului național, personalități istorice și culturale, biserica ortodoxă.
Rolul de sprijin al dreptei, de implicare în lupta politică partizană de pe poziții nepartizane corespunde unei dimensiuni a ceea ce înseamnă politica; văzută ca socializare a conflictelor, anume politica de presiune. Analiza clasică asupra acestui fenomen social din perspectiva științelor sociale aparține unuia dintre cei mai mari politologi americani ai secolului trecut, E. E. Schattschneider. După Schattschneider, democrațiile moderne pun la dispoziția cetățenilor un sistem de putere care poate fi folosit la contrabalansarea puterii economice din societate. Accesul la exercitarea puterii este apanajul politicii partizane, al luptei electorale dintre partide. Politica de presiune este în mod esențial politica unor grupuri minoritare, care dispun de resurse financiare și urmăresc limitarea sau influențarea exercitării puterii politice. Acest fapt este specific organizațiilor patronale, de sprijin a oamenilor de afaceri, care desfășoară activități de lobby, dar caracterul părtinitor și tendința favorabilă clasei dominante (upper-class) este vizibil și în cazul organizațiilor neguvernamentale din afara afacerilor. În viața politică americană, organizații non-guvernamentale precum The Moral Majority și Christian Coalition au avut o contribuție substanțiala în succesul electoral al președinților republicani Ronald Reagan și George W. Buch. în cazul grupului restrâns de intelectuali de dreapta, acesta și-a asumat poziția de reprezentant al societății civile, beneficiind de sprijin financiar, politic și de know-how substanțial din Occident.
O platformă ideologică a FSN este mai dificil de conturat, poate și datorită faptului că nu dispunea de așa ceva, rezumându-se la o direcție de bun simț pentru majoritatea populației, aceea de a continua prin dezvoltare ceea ce a fost bun în vechiul regim, pe segmentul socio-economic și de a înlătura ceea ce a fost rău, îndeosebi pe latura politică. Legitimitatea Revoluției, charisma președintelui Ion Iliescu, experiența în administrarea țării și atitudinea moderată în comparație cu programul ideologic radical al partidelor istorice, constituiau atuurile FSN în perspectiva alegerilor din 20 mai. însă lipsa unei viziuni unitare asupra strategiei de politici economice și consecințele acestui fapt vor fi vizibile abia după alegeri.
Alegerile din 20 mai 1990 au fost organizate în baza Decretului-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea Palamentului și a președintelui României, emis de CPUN. Potrivit Decretului, Parlamentul îndeplinea și funcția de adunare constituanta, cu o alcătuire bicamerală, Adunarea Deputaților și Senat. Sistemul electoral era de tip reprezentare proporțională, fără prag electoral, în circumscripții plurinominale și cu un sistem de redistribuire a mandatelor de tip dxHondt. Președintele statului era ales prin sufragiu universal, câștigătorul fiind cel care întrunea 50% plus 1 din voturile valabil exprimate. În cazul în care niciun candidat nu obținea 50% plus 1 din voturile valabil exprimate, se organiza al doilea tur, câștigătorul fiind candidatul cu cele mai multe voturi valabil exprimate, lata și rezultatele scrutinului:
Tabel 1.1 – Statistica electorală privind alegerile parlamentare – Adunarea Deputaților (1990)
Sursa: Anuarul Statistic al României 2003, cap. 19 Statistica Electorală
Tabel 1.2 – Statistica electorală privind alegerile parlamentare-Senat (1990)
Sursa: Anuarul Statistic al României 2003, cap. 19 Statistica electorală
Tabel 1.3 – Statistica electorală privind alegerile prezidențiale (1990)
Sursa: Anuarul Statistic al României 2003, cap. 19 Statistică electorală
Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale au fost câștigătorii detașați ai alegerilor din 20 mai 1990. în cazul alegerilor pentru Adunarea Constituantă, pe un distinct loc 2 s-a situat UDMR, deși abia trecuseră două luni de la evenimentele din 15 martie de la Târgu Mureș. Principalii oponenți politici ai FSN, partidele istorice și liderii acestora, au obținut scoruri electorale foarte modeste în raport cu locurile deținute anterior în CPUN și radicalismul mișcărilor din ianuarie-februarie, continuate apoi cu Piața Universității.
Având ca argument legitimarea oferită de rezultatele electorale, guvernul FSN a luat decizia de a reda traficului Piața Universității, blocată de o manifestație-maraton încă din aprilie. Operațiunea avea să se desfășoare pe 13 iunie, cu o zi înainte ca Adunarea Constituantă nou aleasă să fie convocată pentru ședința de deschidere. Situația a degenerat într-o insurecție în după-amiaza și seara zilei de 13 iunie, urmată de venirea minerilor și un nou val de violențe în zilele de 14 și 15 iunie. Ca și în cazul celor întâmplate la Târgu Mureș nu ne propunem deslușirea faptelor din perspectiva istoriei politice, ci consecințele, impactul pe termen lung și modul în care respectivul eveniment este preluat în retorica politică a părților implicate.
EȘICHIERUL POLITIC ROMÂNESC…
În cazul evenimentelor din 13-15 iunie, putem discuta de două tabere, de două „adevăruri" distincte și contradictorii – susținătorii Pieței Universității și ai inițiatorilor acestora, adică partidele istorice și, respectiv, susținătorii lui Ion Iliescu și ai FSN. în esență, primul grup vede 13-15 iunie din perspectiva luptei comuniști-anticomuniști, continuată după 22 decembrie între continuatorii PCR regrupați în FSN (vezi FSN=PCR) și forțele democratice, legitimate printr-un trecut puternic valorizat (mitul vârstei de aur-România interbelică plus statura morală dată de suferințele din închisorile comuniste) și atitudinea pro-occidentală. Continuarea până la capăt a revoluției anticomuniste a fost, din această perspectivă, urmată de diversiunea pusă la cale pe 13 iunie, și apoi de violențele mineriadei. Pentru partizanii Pieței Universității, 13-15 iunie reprezintă o pată întunecată în istoria recentă, iar răspunderea covârșitoare îi revine lui Ion Iliescu. Istoria acelor zile are o cu totul altă înfățișare în viziunea celui de-al doilea grup. înfrângerea categorică a partidelor istorice în alegerile din 1990 a însemnat tocmai respingerea de către electorat a mesajului politic radical și intransigent, a caracterului anarhic al Pieței Universității. La originea violențelor din 13 iunie se află grupuri, forțe politice frustrate de pierderea alegerilor, care au înțeles că prin deschiderea parlamentului nou ales politica din stradă va lua sfârșit și au încercat o lovitură de forța de tipul rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Venirea minerilor a neutralizat aceste grupuri, iar violențele acestora, deși regretabile, au fost în condiții cu totul speciale, ca răspuns la violența din 13 iunie.
Însă 13-15 iunie a creat o falie în societatea românească, un clivaj politic. Se pune însă problema în ce categorie poate fi încadrat acest clivaj, comuniști/anticomuniști sau maximaliști/minimaliști? Prima variantă ar corespunde unor elemente de la nivelul comunicării politice de legitimare a Pieței Universității și de delegitimare a FSN, precum și unei imagini cultivate în Occident după 13-15 iunie, ce a condus la izolarea diplomatică a României până la izbucnirea crizei internaționale din Orientul Mijlociu, încheiată prin primul război din Golf (1990-1991). A doua se referă la elemente mai complexe ce țin de atitudinea față de strategia tranziției. Era clar că economia centralizată dăduse faliment, iar direcția era economia de piață (termenul capitalism nu era uzitat în epocă), dar întrebarea era cum să se desfășoare schimbările, care să fie rolul statului și mixul de politici economice, fie ele fiscale, monetare, sectoriale și politicile sociale.
O parte a răspunsului rezidă în faptul că ambii candidați câștigători susținuți de partidele istorice la un moment dat, Emil Constantinescu în 1996 și Traian Băsescu în 2004, au fost membri ai partidului Comunist. Implicit, partidele istorice au recunoscut că succesul electoral presupune renunțarea la o poziție intransigentă față de cei 3,7 milioane de foști membri ai PCR.
Pe de altă parte, clivajul minimaliști-maximaliști se referă la atitudinea față de strategia neoliberală de trecere la economia de piață, fiind forma specifică sub care se regăsește în spațiul fostelor state socialiste clivajul stânga-dreapta. în cazul României, avem o stângă moderată reprezentată de „partidul lui Ion Iliescu”, indiferent de denumirea acestuia. Caracterul moderat reiese din faptul că nu avem o stângă radicală, cu obiective revoluționare, care să nege economia de piață și să lupte pentru înlocuirea cu alt sistem economico-social și nici o stângă liberală, care caută doar obiective politice, de egalitate formală între cetățeni, ci o stângă deschisă unor reforme, care ar trebui însă să asigure o repartizare cât mai justă a avuției naționale evitând polarizarea socială. Dreapta din România se compune din două grupări, cu un specific diferit.
Primul grup, pe care l-am denumit dreapta politică reunește partidele istorice (PNȚ-CD, PNL) și se caracterizează prin obiective politice de natură valorică, de suprastructură, cum ar fi anticomunismul, lustrația, restituirea proprietăților, elitismul etc. Al doilea grup, dreapta politică, vizează obiective pragmatice, legate de crearea de avuție, prin privilegierea liberei inițiative și o economie reglată de piața liberă. în acest grup este Partidul Democrat (FSN). Este necesar de menționat că pentru a stabili poziționarea unui partid, relevantă nu este doctrina oficială, în acest caz social-democrată, ci realitatea politicilor din timpul guvernării și specificul grupurilor sociale ce constituie baza electorală, nucleul dur de votanți. Ca exemplu din Occident, dreapta economică din Portugalia este reprezentată de Partidul Social Democrat, afiliat la Partidul Popular European.
FAMILII POLITICE ÎN U.E.
Ancorați în Europa…
Vorba românească „de ce ți-e frică nu scapi” s-a potrivit de minune la ultimele euroalegeri, la care rata de participare a fost 43,09%, în limita celor 43% prevăzute de oficialii de la Bruxelles cu săptămâni înainte. De la 63% la primele alegeri pentru PE (1979), rata de participare s-a diminuat cu 20% după trei decenii, în ciuda faptului că Legislativul UE a dobândit mai multe puteri și numărul alegatorilor a crescut odată cu aderarea altor state.
Din cei 374 milioane de europeni așteptați la vot între 4 și 7 iunie 2009, circa 213 nu au votat. De la euroalegerile precedente, rata de participare a scăzut cu circa 3% în state cu un număr mare de alegători ca Marea Britanie, Italia, România și Olanda, cu 2% în Franța și câte 1% în Spania și Portugalia. Chiar și în Grecia, unde votul este obligatoriu, numărul alegătorilor a scăzut cu 11%.
Tot atâția germani au votat (43,3%) ca și acum cinci ani (43%), iar în cazul austriecilor s-a înregistrat aceeași participare, 42,4%. în total, în 11 state UE s-au înregistrat participări de sub 40%, iar în Lituania s-a înregistrat cea mai mare prăbușire, de la 48,3% în 2004 la 20,8% în 2009.
Decizia de neparticipare a europenilor „afectează,întradevăr, legitimitatea UE”, consideră Margot Wallstrom, vicepreședinte al Comisiei Europene. Mai optimist, președintele PE, Hans-Gert Poettering, a făcut o comparație cu ceea ce se întâmpla în SUA: „Dacă priviți alegerile din SUA, o treime din senatori sunt aleși cu o rata de participare inferioară procentului de 40%.
„Sunt convins că rata de participare va fi mai bună în 2014”, a apreciat el, dar numai dacă partidele și mass-media și-ar „ameliora felul în care mesajul Parlamentului poate fi transmis”, relatează AFP.
Amploarea dezastrului a fost temperată de faptul că, în anumite state, deși au fost participări reduse, s-au prezentat mai mulți alegători decât în trecut.
Din totalul celor cu drept de vot, cu 14% mai mulți letoni au votat, și cu 6,5 % polonezi față de euroalegerile din 2004. și bulgarii au fost cu 8,27% mai mulți la urne fată de primul scrutin pentru PE, organizat în 2007.
Ponderea marilor familii politice în viitoarea legislatură rămâne relativ aceeași ca și în legislatura trecută. Partidul Popular European (PPE, dreapta populară) rămâne cel mai important partid paneuropean, rezultatele parțiale arătând că va obține 263 de mandate (36%) din cele 736 ale noului Parlament European (PE). Socialiștii (PSE) au suferit însă înfrângeri mari în toată Europa – pentru următorii 5 ani vor deține 162 de locuri în PE. dacă în cazul PPE scăderea fața de momentul 2004 a fost aproape nesemnificativă (nici o jumătate de procent), pentru socialiști lovitura a fost mult mai dură: 6 procente în minus.
Pe poziția a treia se plasează Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa (ALDE), cu 80% de mandate de eurodeputat (dar în scădere și ei cu 1,7%). Surpriza a venit din partea Grupului Verzilor (ecologiștii -51 de mandate) care a înregistrat o creștere de 1,4% față de 2004. celelalte grupuri parlamentare mai „consistente”: Uniunea pentru Europa națiunilor (UEN -35 de mandate) și Stânga Unită Europeană / Stânga Verde Nordică (GUE/NGL) -33 mandate, au înregistrat fiecare câte o scădere până la un procent. Grupul Independență și Democrație (eurosceptic) ar urma să aibă 19 locuri în PE, iar celelalte 91 de mandate de eurodeputați vor reveni unor formațiuni politice sau candidați ce nu fac parte din grupurile politice europene actuale. Dintre aceștia, Partidul Piraților din Suedia, UKIP și BNP (partide eurosceptice din Marea Britanie ce pledează pentru ieșirea statului lor din UE) și formațiunea de extremă-dreaptă Jobbik din Ungaria.
În PE va exista chiar și un preot finlandez ortodox. Mitro Repo, în vârstă de 50 de ani, candidat din partea social-democraților, a obținut 71.500 de voturi directe. El însă a fost penalizat de Biserica Ortodoxă Finlandeză, care i-a interzis pe toată durata campaniei și a eventualului său mandat european, să mai oficieze servicii religioase.
Ultimele alegeri europene, ca și cea mai mare parte din precedentele șase, s-au transformat intr-o serie de teste pentru Guvernele naționale, în contextul recesiunii globale. Așa cum prevedeau sondajele, în majoritatea statelor UE, partidele aflate la guvernare au fost sancționate la vot (mai puțin în
Franța și în Germania unde UMP, respectiv CDU-CSU, ambele cu orientare de dreapta au înregistrat victorii zdrobitoare, propulsați de „motoarele” Nicolas Sarkozy și Angela Merkel). Dreapta conservatoare a lui Silvio Berlusconi a obținut însă doar 35% față de cei 40% la care spera premierul italian, votul fiind considerat o sancțiune la adresa acestuia.
În Spania, opoziția conservatoare, Paridul popular (PP), condus de Mariano Rajoy, a obținut prima sa victorie la nivel național în aproape nouă ani. Aceeași situație în Ungaria, unde socialiștii aflați în coaliția de guvernare (17,37%) au fost de departe învinși de opoziția FIDESZ (56,37%). Și în Germania, socialiștii (SPD) au obținut doar 15,5%, o scădere de 7%. în Bulgaria, partidul de Dreapta GERB (opoziție -24,48%) al primarului Sofiei, Boiko Borisov, a câștigat alegerile în fața socialiștilor (18,59%) priemierului Serghei Stanișev. Asfel, partidele aflate la guvernare în Irlanda, Ungaria, Grecia, Slovenia, Bulgaria, Finlanda, Malta, Slovacia și Letonia au fost sancționatede electorat. Partidele extremiste și populiste au obținut rezultate importante în Austria, Olanda, Finlanda și Ungaria, dar au pierdut teren în Polonia, Franța și Belgia. La rândul lor ecologiștii și-au îmbunătățit performanțele la nivelul UE, obținând cu 4 mandate mai mult decât la alegerile din 2004.
Configutația din noul Parlament European a arătat clar ca niciuna dintre familiile politice europene mari nu a putut obține de una singură majoritatea absolută. După aflarea rezultatelor parțiale, conservatorii din PPE care au obținut cel mai mare număr de mandate (263) au propus o alianță cu următoarele clasate: PSE și ALDE (Socialiștii și liberaluu). Conservatorii au explicat că o asemenea coaliție trebuie formată din familiile politice care s-au aflat la originea construcției europene. „Parlamentul European trebuie să aibă o majoritate absolută și, în pofida succesului nostru, nici un grup politic nu a obținut majoritatea absolută, deci trebuie negociată” a declarat belgianul Wilfied Martens, președintele PPE. În fața unei ascensiuni a populiștilor și euroscepticilor, „trebuie mai mult ca niciodată să realizăm această cooperare” a subliniat liderul PPE.
Liderul grupului parlamentar al liberalilor, britanicul Graham Watson nu a refuzat această ofertă, dar a lăsat de înțeles că pregătește o serie de condiții pentru crearea unei asemenea alianțe. „Concluzia cea mai logică este găsirea unei alianțe de centru-dreapta pentru a controla acest Parlament, dar ceea ce doresc eu este o adevărată alianță politica și ideologică, mai degrabă decât un aranjament tehnic așa cum s-a mai făcut în trecut” a declarat Watson, referindu-se la „o coaliție de trei partide” (PPE, liberali și social-democrați). Britanicul a mai precizat că va discuta condițiile unei alianțe cu liderul grupului parlamentar al PPE din Parlamentul European, Joseph Daul.
Problema, ca și în politica națională din statele membre, se pune atât la nivelul ideologiei, cât și al împărțirii posturilor importante.
Cel mai important post care ar depinde de o asemenea alianță este chiar cel al șefului Executivului European. Dacă liberalii îi vor ajuta pe conservatori să obțină din nou numirea portughezului Jose Manuel Barroso în fruntea Comisiei Europene, la rândul său, PPE va ceda funcții importante ALDE. Liderul liberal Graham Watson nu a exclus un eventual sprijin acordat lui Barroso, însă dacă liberalii vor decide în acest sens, a explicat el, PPE „ar fi poate mai înțelepți dacă nu ar insista să aibă și funcția de președinte al Parlamentului European” și „să o lase liberalilor și social – democraților”, a declarat Watson. Un nou mandat al actualului șef al Comisiei Europene este sprijinit de PPE – inclusiv de Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP), aflată la guvernare în Franța, dar și de conservatorii cancelarului german Angela Merkel. Noul șef al Comisiei va fi desemnat în cursul Consiliului European din 18-19 iunie.
Pe parcursul campaniei au făcut deliciul mass-media prin discursurile și proiectele trăsnite și au alimentat temerile unora dintre cetățenii aflați în plină criză economica că imigranții le vor lua și ultimele joburi disponibile. Astfel ar putea fi caracterizați excentricii eurovotului. În Austria, Danemarca Finlanda, Grecia, Ungaria, Italia, Olanda, România și marea Britanie, extrema dreaptă a realizat progrese moderate sau chiar semnificative, comentează „EUObserver”, în timp ce în țări precum Belgia, Franța și Polonia, extremiștii au cunoscut pierderi importante. Per total partidele de extremă dreapta au acumulat cu opt mandate mai mult decât la alegerile europene din 2004.
Prin urmare, nu are cum să vină ca un șoc prezența în noul legislativ de la Strasbourg a unor figuri până mai ieri „exotice” pe scenele politice naționale. Olandezul antiislam și antieuropean convins Geert Wilders a reușit alături de încă de trei colegi de partid (PVV) să ajungă în instituția pe care vrea să o desființeze. În Marea Britanie, scandalul deconturilor pare să fi contribuit la obținerea de către Partidul Național Britanic a doua mandate în PE – în frunte cu Nick Griffin, în timp ce în Austria, Partidul Libertății, principala formațiune de extremă dreaptă, a câștigat peste 13 % dublându-și rezultatul din 2004. În Finlanda, partidul Finlandezilor Adevărați (Perussuomalaiset), antiimigrație și antieuropean, care are doar cinci mandate în Parlamentul național, a câștigat un mandat în legislativul european, din cele 13 atibuite acestei țări.
În Ungaria, partidul Jobbik (a cărui aripă paramilitară amintește de organizațiile naziste de tineret) ajunge, în premieră, în Legislativul comunitar, cu trei eurodeputati.
Formațiunea elenă LAOS, cu circa 7% din sufragii trimite doi membrii în PE, în timp ce Liga Nordului, ultracunoscutul partid naționalist italian, a reușit să obțină 9 mandate, dublându-și numărul de eurodeputați.
Interesant este și cazul Letoniei, unde partidul Centrului Armonia a obținut două mandate (din 8 posibile) și îl va „exporta” pe Alfred Rubiks, fost prim-secretar al Partidului Comunist din Republica Socialistă.
Chiar dacă au înregistrat un declin față de mandatele obținute în legislatura trecută, formațiunile franceze Frontul național și Mișcarea pentru Franța (MpT), și-au trimis liderii în Legislativul European,
Participarea la vot la euroalegerile din 2009
Total UE 27 țări 43,09%
Predicții
La 20 de ani de la căderea dictaturii comuniste românii par a fi rămas un caz special al „Noii Europe”. Depersonalizați dramatic de ideologia comunist-ceaușistă, au fost mai degrabă paralizați decât bucuroși de libertatea care li se oferea, pentru care nu aveau nici busolă, nici ghid. Nu e tocmai ușor să treci de la interdicție la „fă tot ce vrei”. Întârzierea în vechile mentalități comuniste a fost mai degrabă o neputință decât o opțiune. Că este adevărat, s-a văzut ceva mai târziu, când cei din spatele frontului au trecut în linia întâi a ofensivei capitaliste, deciși să recupereze timpul pierdut. L-au și recuperat într-un fel, doar că prea lacom și prea grăbit, cu pierderi dramatice, plătite în lepădarea de valorile în care crezuseră până atunci: cultură, credință, tradiție, familie, moralitate…. practic, chiar identitatea noastră specifică. La răscruce de vânturi, după 20 de ani de tranziție, suntem în punctul când poporul român ar trebui să se ducă la psihiatru. Versul lui Marin Sorescu „simt ceva mortal aici, în regiunea ființei mele” pare cel mai potrivit pentru a defini starea românilor la cumpăna dintre anii 2009-2010. O spunem cu neliniște și cu speranța că se mai poate îndrepta ceva.
Strict psihologic, românii nu sunt foarte diferiți față de 1989. Suntem orientali, mioritici deci fataliști până la limita supraviețuirii și, în plus, extrem de creativi în plan individual, dar foarte distructivi în plan comunitar. Alături de tipologia lui Mitică, creionată de Caragiale, trebuie neapărat înserat inconștientul colectiv din povestea drobului de sare. Schimbările în psihologie se fac lent și nu au neapărat un sens pozitiv sau negativ. Adesea generează un amalgam, dar psihologia națiunilor este una cu grad mare de stabilitate. în multe domenii, lucrurile în România au evoluat în bine, oamenii au început să aibă curajul de a-și spune o opinie sau de a lua o decizie fără să aștepte la nesfârșit o supervizare. Din păcate, în ceea ce privește responsabilitatea, asumarea, perseverența, lucrurile nu s-au îmbunătățit, ba poate stau chiar mai rău decât în 1990.
Românii sunt foarte buni povestitori, zugrăvesc în culori fascinante ceea ce ar vrea sau ceea ce ar putea să facă, dar obosesc înainte ca povestea să se sfârșească, invocând neșansa, amânarea, nepotrivirea cu timpurile, iar proiectul rămâne un simplu vis. Tot ca într-o poveste a lui Creangă, 9 din 10 români întreabă dacă a înmuiat cineva posmagii care le sunt oferiți.
E greu de spus că românii au înțeles libertatea, pentru că era o valoare complet necunoscută de majoritatea celor care trăiseră 50 de ani într-o societate rigidă, din care lipseau și cele mai mici libertăți ale individului. Ceea ce a urmat după decembrie 1989 n-a fost libertate, a fost o enormă dezordine, o lipsă totală de direcție și de valori. Totul putea fi contestat, totul era pus sub semnul întrebării și oricine părea că poate să fie lider sau profet. Tensiunea socială acumulată nu s-a transformat în libertate, ci, paradoxal s-a transformat în violență și în îngrădirea drepturilor unui grup de către alte grupuri. Ne amintim coșmarul anilor 1990-1991 când voința poporului s-a manifestat cu bâta, plasându-ne într-un grotesc ev mediu. Ar fi trebuit să se elibereze energii, în special energia creatoare a celei mai tinere generații. Nu s-a întâmplat acest lucru, poate nici nu s-a dorit. în schimb, timp de 7-8 ani, elitele politice au oferit un surogat toxic pe care românii l-au considerat libertate.
Lumea contemporană, globalizată în exces, are un efect coroziv exraordinar asupra valorilor din epocile anterioare, care sunt bagatelizate de reclame și de bunurile mimetice produse cu viteze amețitoare, pentru a astâmpăra foamea nesățioasă a societății de consum. „Consumă și aruncă” este lozinca societății contemporane, adoptată cu mare viteză de români, singurii cetățeni din Europa, care au luat din bănci mai mulți bani pentru nevoi imediate, decât întreprinderile pentru producție și comerț. Odată ce au venit, după deschiderea granițelor, în contact cu lumea occidentală, identitatea românilor s-a dizolvat pur și simplu. Nu e greu să-ți pierzi identitatea când nu ai niciuna, iar naționalism-comunismul lui Ceaușescu tocmai asta a făcut. A distrus identitatea națională, sub pretextul creării omului nou și a poporului unic muncitor. Anii de tranziție postdecembristă au desăvârșit opera nebunească a dictatorului: banul a distrus echilibrul satului românesc tradițional, atât cât rămăsese.
E foarte greu, în vreme de criză, care a venit ca ciuma odinioară, să te întrebi dacă oamenii aleargă și spre altceva decât spre pâinea cea de toate zilele, acum amenințată. Intelectualii nu sunt niște extraterestri care, în vremuri grele să apară pentru a salva nația de dificultăți, nu sunt o haină de vreme rea și, din păcate, chiar dacă ar fi, nimeni nu pare capabil sa-i recunoască. Cum să-i deosebești de cetățenii simpli pe intelectualii României, când așa zisele studii socilogice, de o stupiditate și lipsă de obiect ieșite din comun, au stabilit că, între valorile naționale, pe primele zece locuri se află și fotbaliști, pe care nici măcar cluburile nu mai dau două parale, ori jurnaliști care nu au publicat niciun articol, analiști politici care nu au produs nicio analiză?
E adevărat că ne-am abandonat pe mâna televiziunilor, iar paradoxal este că fenomenul Piața Universității, a debutat ca un protest al societății civile, care dorea să existe o televiziune independentă. Acum există zeci de televiziuni, în marea lor majoritare dependente de grupuri de interese, iar televiziunea publică este ca și atunci, partizana puterii. Sunt televiziuni care se autointitulează „ale poporului” sau „populare”, care transformă realitatea în delir și valoarea în noroi, seară de seară și zi de zi. S-a produs o extraordinară dezintimizare a vieții fiecărui individ, mai mult dispus să-și prezinte detaliile anatomice sau trăirile ascunse, într-un mod cate ține net de patologia imaginii personale și nu de comunicarea și comuniunea cu celălalt. Mai putem vorbi de modele culturale tradiționale?
Niciodată patriotismul nu va fi o valoare desuetă pentru cineva care are identitate. Rădăcina și apartenența la grup sunt caracteristici fundamentale ale ființei umane. Cei care nu pot învăța din experiențele trăite intră în categoria celor cu tulburări de personalitate, devin „dizarmonici”. O persoana care își neagă istoria este sortită neantului. La fel și un neam, un popor!
BIBLIOGRAFIE:
***, „Barometrul funcției publice în România”, Institutul pentru Politici
Publice, București, 2004;
***, „Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956;
***, „Cum muncitorii și țăranii au cucerit puterea și au zidit societatea socialistă”, Editura de Stat a Moldovei, Tiraspol, 1938;
***, „Curs de socialism științific”, Editura Politică, București, 1975;
***, „Din lupta P.C.R. pentru închegarea alianței clasei muncitoare în bătălia pentru reformă agrară”, Editura De Stat pentru Literatură Politică, București, 1955;
***, „Manifestul-program al Frontul Democrației Populare”, București, 1948
***, „Rezoluția Congresului educației politice și al culturii socialiste”, Editura Politică, București, 1976;
***, „Sociologia culturii românești – Antologie” – Editura Beladi, 2006;
Arendt, Hannah „Originile totalitarismului”, Editura Humanitas, București, 1994;
Almond, G., Verba, S. (1996) – „Cultura civică”, Editura Du Style, București;
Androniceanu, A. (1999) – „Management public”, Editura Economică, București;
Arme Fournier, Chatherine Picard – „Secte, democrație și mondializare”, Editura 100+1 Gramar, 2006;
Bădescu, Ilie – „Idei politice românești – Doctrine și teorii” – Editura Mica Valahie, București, 2004; „Tratat de geopolitică” – Editura Mica Valahie, București, 2004; „Geopolitica integrării europene”, Editura Universității București, 2003; „Sociologia și geopolitica frontierei”, Editura Floare Albastră, București, 1995; „Istoria sociologiei-teorii contemporane”, Editura Eminescu, București, 1996; „Idei politice și doctrine politice românești” Editura Mica Valahie, București, 1998; „Enciclopedia sociologiei universale”; vol. I – Editura Mica Valahie, București, 2005; „Starea societății românești după zece ani de tranziție”, Editura Expert, București, 2000; – Noopolitica, Editura Mica Valahie, București, 2006;
Berdiaev, Nicolai, „Originile și sensul comunismului rus”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999;
Bernard Denni, Patrick Lecomte – „Sociologia politicului”, vol. II și III – Editura Eikon, Cluj Napoca, 2004;
Bloch, Marc, „Regii taumaturgi”, Editura Polirom, Iași, 1998;
Boia, Lucian (coord.), „Miturile comunismului românesc”, Editura Nemira, București, 1998;
Brătianu, Gheorghe, „Acțiunea politică și militară a României în 1919”, Editura Cartea Românească, București, 1939;
Brucan, Silviu, „Pluralism și conflict social”, Editura Enciclopedică, București, 1990;
Brzezinski, Zbigniew, „Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;
Brzezinski, Zbigniew, „The Soviet Bloc: Unity and Conflict, Cambridge: Harvard University Press”, 1967;
Carlyle, Thomas, „Cultul eroilor”, Editura Institutul European, Iași, 1998;
Ceaușescu, Ilie, „Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, Editura Militară”, București, 1972;
Ceaușescu, Nicolae, „Raport la Conferința Națională a Partidului Comunist Român – 19-21 iulie 1972”, Editura Politică, București, 1972;
Ceaușescu, Nicolae, „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, vol. 7, Editura Politică, București, 1973;
Cesereanu, Ruxandra, – „Decembrie 89” – Editura Polirom, 2004; „Comunism și represiune în România” – Editura Polirom, 2006;
Chelcea, Liviu; Lățea, Puiu, „România profundă în comunism”, Editura Nemira, București, 2000;
Chirot, Daniel, „Social Change in Communist Romania”, în Social Forces, Vol. 57, Issue 2, (Dec., 1978);
Ciotea, Florin, „Participarea la munca agricolă a persoanelor cu status socio-ocupațional dublu”, în Viitorul social, An.VI, Nr.2 (aprilie-iunie 1977) ;
Culea, Haralamb, „Analiza sociologică a fenomenului religiozității”, în Viitorul social, An. 2, Nr. 1, 1973;
Dauverger, Maurice, – „Les partis politiques”, Paris, A. Colin 1951, p. 223;
Dâncu, Vasile, – „Politica inutilă” – Editura Eikon, 2007;
Drăgan, Ion, „Opinia publică, comunicarea de masă și propaganda”, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1980;
Eliade, Mircea, „Sacrul și profanul”, Editura Humanitas, București, 1992;
Fisichella, Domenico, – „Știința politică – Probleme, concepte, teorii” – Editura Polirom, 2007;
Fontaine, André, „Istoria războiului rece”, Editura Militară, București, 1992;
Florin Abraham, Călin Cătoi, Măria Vasiu, Ionel Nicu Sava (coord.) -„Doctrine și partide politice europene” – Centrul de studii regionale, București, 2007;
Friedrich C. J., Brzezinski, Zbigniew, „Totalitarian Dictatorship and Autocracy”, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1956;
Frunză, Victor, „Istoria stalinismului în România”, Editura Humanitas, București;
Furet, François, „Trecutul unei iluzii. Eseu asupra ideii comuniste în secolul XX”, Editura Humanitas, București, 1996;
Furet, François, – „Atelierul istoriei” – Editura Corint, 2002;
Gabanyi, Anneli Ute, „Cultul lui Ceaușescu”, Editura Polirom, Iași, 2003;
Gâdea, Suzana, „Orientări în dezvoltarea învățământului în condițiile revoluției științifice și tehnice și înfluența lor asupra apărării patriei”, în Viitorul social, An VI, Nr. 2 (aprilie-iunie)1977;
Georgescu, Vlad, „Politică și istorie”, Editura Jon Dumitru-Verlag. München, 1983;
Goodin, R.E., Kingemann, H-D, „Manual de știință politică”, Editura Polirom, Iași, 2005;
Gotovitch Jose, Pascal Delwit, Jean-Michel de Waele – Institutul European, 2003;
Groza, Petru, Dr. „Reconstrucția României – discursuri politice, conferințe și interview-uri. 1944-1946”, Tipografia „Viața literară”, București, 1946;
Gusti, Dimitrie, – „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic,
în „Doctrine politice contemporane” – Editura Cultura Națională, București, 1926;
Gustave le Bon – „Psihologie politică” – Editura Antet, 2007;
Guy Hermet – „Sociologia populismului” – Edtura Artemis, București, 2007;
Holmes, Leslie, – „Postcomunismul” – Institutul European, 2004;
Iliescu, Adrian Paul – „Anatomia răului politic” – Editura Jdeea europeană, 2006;
Institute Geografico De Agostini, S.P.A. Novară – „Enciclopedie de Istorie Universală” – Editura All Educațional, 1999;
Iordache, Claudiu, – „O Românie de câștigat sau o națiune în descompunere” -Editura Irini, 2006;
Larionescu, Marian, „Democrația cooperatistă și dezvoltarea personalității”, în Viitorul social, An VI, Nr.2 (aprilie-iunie) 1977;
Lefort, Claude, L'invention démocratique, Édition Fayard, Paris, 1981
Mastelone, Salvo, – „Istoria democrației în Europa” – Editura Antet, 2006;
Marinescu, Gh. C. (coord.), „Spiritul creator și valorile naționale”, Editura Junimea, Iași, 1985;
Matei, I. Ioan, „Locul familiei în dezvoltarea multilaterală a societății”, în Viitorul social, An. 2, Nr. 1/1973;
Măgureanu, Virgil, – „Studii de sociologie politică” – Editura Albatros, București, 1997;
Miroiu, A. (2001) – „Introducere în analiza politicilor publice”, Curs universitar,SNSPA,București,Sursa:http://www.spidd.ro/carti/analiza%20politicilorpublice.pdf.);
Mitu, Sorin, „Geneza identității naționale la românii ardeleni”, Editura Humanitas, București, 1997;
Neagoe, Steleian, – „Oameni politici români” – Editura Machiavelli, 2007;
Neumann, Victor, „Ideologie și fantasmagorie”, Editura Polirom, Iași, 2001;
Niccolo Machiavelli și Benito Mussolini – „Măștile puterii” – Institutul
European, 2002;
Neumann, Sigmund, – „Toward a Comparative Study of Political Parties în Modern Political Parties”, Chicago, 1956;
Negulescu, P. P., – „Patidele politice”, Editura Cultura Națională, București, 1926;
Nițescu, Marin, „Sub zodia proletcultismului. Dialectica Puterii”, Editura Humanitas, București, 1995;
Otto, Rudolf, „Sacrul”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
Pasti, V. – „Mărirea și decăderea capitaliștilor români” în Zamfir, C, Stoica, L. (coord.) (2006) – „0 nouă provocare: dezvoltarea socială”, Editura Polirom, Iași Pavel, D. – Prefață la Almond, G., Verb a, S. (1996) – „Cultura civică”, Editura Du Style, București;
Pasti, Vladimir; Miroiu, Mihaela; Codiță, Cornel, România – „Starea de fapt, Vol. I”, Editura Nemira, București, 1997;
Petrescu, Mihai M., „Partide, clase, națiuni – Originea și rolul istoric al partidelor politice în perspectiva socialismului științific”, Editura Politică, București, 1977;
Profiroiu, M. (coord.) (2005) – „Reforma administrației publice în contextul
integrării europene”, Studiul nr. 3, Studii de impact III, Institutul European
din România, București;
Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann – „Manual de știință politică” – Editura Polirom, 2005;
Sârb, Lucian, – „Revoltă la urne” – Editura Titanic, 2007;
Scurtu, Ioan, „România – viața politică în documente. 1945”, Editura Arhivele Statului din România, București, 1994;
Sevillia, Jean, – „Terorismul intelectual” – Editura Humanitas, București, 2007;
Stănciugelu, Ștefan, „Violență, mit și revoluție”, Editura All, București, 1998;
Surpat, Gheorghe (coord.), „România contemporană”, Editura Politică, București, 1988;
Tănase, Alexandru, Cernea, Mihail, „Conștiință și personalitate. Despre strategia dezvoltării teoriei conștiinței sociale și a personalității”, în Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, Lucrările Sesiunii Științifice cu tema Făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, 18-19 mai 1972, Buletin informativ Nr. 1, Editat de Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice, București, 1972;
Thom, Françoise, „Limba de lemn”, Editura Humanitas, 1993;
Thom, Françoise, „Sfârșiturile comunismului”, Editura Polirom, Iași, 1996;
Timofeïev, Lev, „Faut-il vraiment aider les russes?”, Ed.itura Albin Michel, Paris, 1991;
Tismăneanu, Vladimir, „Reinventarea politicului”, Editura Polirom, Iași, 1997;
Todd, Emmanuel, „La chute finale. Essai sur la décomposition de la sphère soviétique, Editura Robert Lafont”, Paris, 1976;
Trăsnea, Ovidiu, „Știința politică”, Editura Politică, București, 1970;
Vaksberg, Arkadi, „Hotel Lux”, Editura Humanitas, București, 1998;
Zbuchea, Gheorghe, „Stalinism și titoism”, în Dosarele istoriei, An. III, Nr. 3(19), 1998;
Zub, Alexandru, „Oglinzi retrovizoare – Istorie, memorie și morală în România”, Editura Polirom, 2002;
Weber, Max, – „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Editura Humanitas, 2007, București;
Xenopol, A. D., – „Istoria partidelor politice” – Editura Albatros, 2005.
BIBLIOGRAFIE:
***, „Barometrul funcției publice în România”, Institutul pentru Politici
Publice, București, 2004;
***, „Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice”, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956;
***, „Cum muncitorii și țăranii au cucerit puterea și au zidit societatea socialistă”, Editura de Stat a Moldovei, Tiraspol, 1938;
***, „Curs de socialism științific”, Editura Politică, București, 1975;
***, „Din lupta P.C.R. pentru închegarea alianței clasei muncitoare în bătălia pentru reformă agrară”, Editura De Stat pentru Literatură Politică, București, 1955;
***, „Manifestul-program al Frontul Democrației Populare”, București, 1948
***, „Rezoluția Congresului educației politice și al culturii socialiste”, Editura Politică, București, 1976;
***, „Sociologia culturii românești – Antologie” – Editura Beladi, 2006;
Arendt, Hannah „Originile totalitarismului”, Editura Humanitas, București, 1994;
Almond, G., Verba, S. (1996) – „Cultura civică”, Editura Du Style, București;
Androniceanu, A. (1999) – „Management public”, Editura Economică, București;
Arme Fournier, Chatherine Picard – „Secte, democrație și mondializare”, Editura 100+1 Gramar, 2006;
Bădescu, Ilie – „Idei politice românești – Doctrine și teorii” – Editura Mica Valahie, București, 2004; „Tratat de geopolitică” – Editura Mica Valahie, București, 2004; „Geopolitica integrării europene”, Editura Universității București, 2003; „Sociologia și geopolitica frontierei”, Editura Floare Albastră, București, 1995; „Istoria sociologiei-teorii contemporane”, Editura Eminescu, București, 1996; „Idei politice și doctrine politice românești” Editura Mica Valahie, București, 1998; „Enciclopedia sociologiei universale”; vol. I – Editura Mica Valahie, București, 2005; „Starea societății românești după zece ani de tranziție”, Editura Expert, București, 2000; – Noopolitica, Editura Mica Valahie, București, 2006;
Berdiaev, Nicolai, „Originile și sensul comunismului rus”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999;
Bernard Denni, Patrick Lecomte – „Sociologia politicului”, vol. II și III – Editura Eikon, Cluj Napoca, 2004;
Bloch, Marc, „Regii taumaturgi”, Editura Polirom, Iași, 1998;
Boia, Lucian (coord.), „Miturile comunismului românesc”, Editura Nemira, București, 1998;
Brătianu, Gheorghe, „Acțiunea politică și militară a României în 1919”, Editura Cartea Românească, București, 1939;
Brucan, Silviu, „Pluralism și conflict social”, Editura Enciclopedică, București, 1990;
Brzezinski, Zbigniew, „Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;
Brzezinski, Zbigniew, „The Soviet Bloc: Unity and Conflict, Cambridge: Harvard University Press”, 1967;
Carlyle, Thomas, „Cultul eroilor”, Editura Institutul European, Iași, 1998;
Ceaușescu, Ilie, „Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, Editura Militară”, București, 1972;
Ceaușescu, Nicolae, „Raport la Conferința Națională a Partidului Comunist Român – 19-21 iulie 1972”, Editura Politică, București, 1972;
Ceaușescu, Nicolae, „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, vol. 7, Editura Politică, București, 1973;
Cesereanu, Ruxandra, – „Decembrie 89” – Editura Polirom, 2004; „Comunism și represiune în România” – Editura Polirom, 2006;
Chelcea, Liviu; Lățea, Puiu, „România profundă în comunism”, Editura Nemira, București, 2000;
Chirot, Daniel, „Social Change in Communist Romania”, în Social Forces, Vol. 57, Issue 2, (Dec., 1978);
Ciotea, Florin, „Participarea la munca agricolă a persoanelor cu status socio-ocupațional dublu”, în Viitorul social, An.VI, Nr.2 (aprilie-iunie 1977) ;
Culea, Haralamb, „Analiza sociologică a fenomenului religiozității”, în Viitorul social, An. 2, Nr. 1, 1973;
Dauverger, Maurice, – „Les partis politiques”, Paris, A. Colin 1951, p. 223;
Dâncu, Vasile, – „Politica inutilă” – Editura Eikon, 2007;
Drăgan, Ion, „Opinia publică, comunicarea de masă și propaganda”, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1980;
Eliade, Mircea, „Sacrul și profanul”, Editura Humanitas, București, 1992;
Fisichella, Domenico, – „Știința politică – Probleme, concepte, teorii” – Editura Polirom, 2007;
Fontaine, André, „Istoria războiului rece”, Editura Militară, București, 1992;
Florin Abraham, Călin Cătoi, Măria Vasiu, Ionel Nicu Sava (coord.) -„Doctrine și partide politice europene” – Centrul de studii regionale, București, 2007;
Friedrich C. J., Brzezinski, Zbigniew, „Totalitarian Dictatorship and Autocracy”, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1956;
Frunză, Victor, „Istoria stalinismului în România”, Editura Humanitas, București;
Furet, François, „Trecutul unei iluzii. Eseu asupra ideii comuniste în secolul XX”, Editura Humanitas, București, 1996;
Furet, François, – „Atelierul istoriei” – Editura Corint, 2002;
Gabanyi, Anneli Ute, „Cultul lui Ceaușescu”, Editura Polirom, Iași, 2003;
Gâdea, Suzana, „Orientări în dezvoltarea învățământului în condițiile revoluției științifice și tehnice și înfluența lor asupra apărării patriei”, în Viitorul social, An VI, Nr. 2 (aprilie-iunie)1977;
Georgescu, Vlad, „Politică și istorie”, Editura Jon Dumitru-Verlag. München, 1983;
Goodin, R.E., Kingemann, H-D, „Manual de știință politică”, Editura Polirom, Iași, 2005;
Gotovitch Jose, Pascal Delwit, Jean-Michel de Waele – Institutul European, 2003;
Groza, Petru, Dr. „Reconstrucția României – discursuri politice, conferințe și interview-uri. 1944-1946”, Tipografia „Viața literară”, București, 1946;
Gusti, Dimitrie, – „Partidul politic. Sociologia unui sistem al partidului politic,
în „Doctrine politice contemporane” – Editura Cultura Națională, București, 1926;
Gustave le Bon – „Psihologie politică” – Editura Antet, 2007;
Guy Hermet – „Sociologia populismului” – Edtura Artemis, București, 2007;
Holmes, Leslie, – „Postcomunismul” – Institutul European, 2004;
Iliescu, Adrian Paul – „Anatomia răului politic” – Editura Jdeea europeană, 2006;
Institute Geografico De Agostini, S.P.A. Novară – „Enciclopedie de Istorie Universală” – Editura All Educațional, 1999;
Iordache, Claudiu, – „O Românie de câștigat sau o națiune în descompunere” -Editura Irini, 2006;
Larionescu, Marian, „Democrația cooperatistă și dezvoltarea personalității”, în Viitorul social, An VI, Nr.2 (aprilie-iunie) 1977;
Lefort, Claude, L'invention démocratique, Édition Fayard, Paris, 1981
Mastelone, Salvo, – „Istoria democrației în Europa” – Editura Antet, 2006;
Marinescu, Gh. C. (coord.), „Spiritul creator și valorile naționale”, Editura Junimea, Iași, 1985;
Matei, I. Ioan, „Locul familiei în dezvoltarea multilaterală a societății”, în Viitorul social, An. 2, Nr. 1/1973;
Măgureanu, Virgil, – „Studii de sociologie politică” – Editura Albatros, București, 1997;
Miroiu, A. (2001) – „Introducere în analiza politicilor publice”, Curs universitar,SNSPA,București,Sursa:http://www.spidd.ro/carti/analiza%20politicilorpublice.pdf.);
Mitu, Sorin, „Geneza identității naționale la românii ardeleni”, Editura Humanitas, București, 1997;
Neagoe, Steleian, – „Oameni politici români” – Editura Machiavelli, 2007;
Neumann, Victor, „Ideologie și fantasmagorie”, Editura Polirom, Iași, 2001;
Niccolo Machiavelli și Benito Mussolini – „Măștile puterii” – Institutul
European, 2002;
Neumann, Sigmund, – „Toward a Comparative Study of Political Parties în Modern Political Parties”, Chicago, 1956;
Negulescu, P. P., – „Patidele politice”, Editura Cultura Națională, București, 1926;
Nițescu, Marin, „Sub zodia proletcultismului. Dialectica Puterii”, Editura Humanitas, București, 1995;
Otto, Rudolf, „Sacrul”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
Pasti, V. – „Mărirea și decăderea capitaliștilor români” în Zamfir, C, Stoica, L. (coord.) (2006) – „0 nouă provocare: dezvoltarea socială”, Editura Polirom, Iași Pavel, D. – Prefață la Almond, G., Verb a, S. (1996) – „Cultura civică”, Editura Du Style, București;
Pasti, Vladimir; Miroiu, Mihaela; Codiță, Cornel, România – „Starea de fapt, Vol. I”, Editura Nemira, București, 1997;
Petrescu, Mihai M., „Partide, clase, națiuni – Originea și rolul istoric al partidelor politice în perspectiva socialismului științific”, Editura Politică, București, 1977;
Profiroiu, M. (coord.) (2005) – „Reforma administrației publice în contextul
integrării europene”, Studiul nr. 3, Studii de impact III, Institutul European
din România, București;
Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann – „Manual de știință politică” – Editura Polirom, 2005;
Sârb, Lucian, – „Revoltă la urne” – Editura Titanic, 2007;
Scurtu, Ioan, „România – viața politică în documente. 1945”, Editura Arhivele Statului din România, București, 1994;
Sevillia, Jean, – „Terorismul intelectual” – Editura Humanitas, București, 2007;
Stănciugelu, Ștefan, „Violență, mit și revoluție”, Editura All, București, 1998;
Surpat, Gheorghe (coord.), „România contemporană”, Editura Politică, București, 1988;
Tănase, Alexandru, Cernea, Mihail, „Conștiință și personalitate. Despre strategia dezvoltării teoriei conștiinței sociale și a personalității”, în Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, Lucrările Sesiunii Științifice cu tema Făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, 18-19 mai 1972, Buletin informativ Nr. 1, Editat de Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice, București, 1972;
Thom, Françoise, „Limba de lemn”, Editura Humanitas, 1993;
Thom, Françoise, „Sfârșiturile comunismului”, Editura Polirom, Iași, 1996;
Timofeïev, Lev, „Faut-il vraiment aider les russes?”, Ed.itura Albin Michel, Paris, 1991;
Tismăneanu, Vladimir, „Reinventarea politicului”, Editura Polirom, Iași, 1997;
Todd, Emmanuel, „La chute finale. Essai sur la décomposition de la sphère soviétique, Editura Robert Lafont”, Paris, 1976;
Trăsnea, Ovidiu, „Știința politică”, Editura Politică, București, 1970;
Vaksberg, Arkadi, „Hotel Lux”, Editura Humanitas, București, 1998;
Zbuchea, Gheorghe, „Stalinism și titoism”, în Dosarele istoriei, An. III, Nr. 3(19), 1998;
Zub, Alexandru, „Oglinzi retrovizoare – Istorie, memorie și morală în România”, Editura Polirom, 2002;
Weber, Max, – „Etica protestantă și spiritul capitalismului”, Editura Humanitas, 2007, București;
Xenopol, A. D., – „Istoria partidelor politice” – Editura Albatros, 2005.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Partidelor Politice Post Decembriste din Romania (ID: 151098)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.