Elitele Africane Si Relatiile cu Parintele European In Sec. al Xix Lea

LUCRARE DE DISERTAȚIE

La umbra Baobabului.

Elitele africane și relațiile cu părintele european în sec. al XIX-lea

CUPRINS

Capitolul Metodologic

Capitolul I. Unde și când pe teritoriul african

I.1 Delimitarea spațiului de interesI.

2 Delimitarea cronologică

Capitolul II. Etniile și elitele sud-africane

Relația dintre elite și mase în societățile tradiționale

Capitolul III. Poziționarea elitelor față de europen

III.1 Reprezentări pozitive și practici de colaborare

III.2 Reprezentări negative și practici de confruntare

Concluzii

Anexe

Bibliografie

Capitol metodologic

C

ontinentul african impresionează prin adaptabilitatea de care a dat dovadă de-a lungul a două secole de conflicte constante, conflicte ce au degenerat în războaie nimicitoare, pierzându-se resurse și vieți omenești. Africa unește tradițiile diferitelor etnii și pune preț pe valorile străvechi ale omenirii; este o lume ferită de influențele mai mult sau mai puțin nepotrivite, venite din direcția celorlalte continente care s-au considerat superioare, și au insistat asupra impunerii controlului în ținuturile unui continent ce părea că nu face parte din spectrul civilizației.

E adevărat, mentalitatea Occidentului refuză să accepte „incultura” și „handicapul” Africii, incapacitatea statelor acesteia de a ajunge în rândul țărilor modernizate. Dar să nu generalizăm, căci eu mă voi ocupa în aceste rânduri de Africa Subecuatorială, și nu pretind a cunoaște informații despre întregul continent. De ce a trecut această parte a Africii prin conflicte ce au zdruncinat structurile interne și organizațiile definite ale diverselor etnii? Pentru că era bogată în resurse minerale și părea vulnerabilă, neștiutoare, ușor de cucerit. Lucrurile nu au stat întocmai așa. Popoarele africane, simțindu-se amenințate, au încercat să își apere teritoriile, fie prin luptă, fie prin negocieri. Și au luptat cu tot ce au avut.

Viziunea europenilor asupra Africii diferă foarte mult în funcție de capacitatea lor de înțelegere, de nivelul de cultură și de intențiile lor. „Sălbaticii”, așa cum erau numiți de colonizatori, trebuiau creștinați, nu din motive sincere și altruiste, ci pentru a le ușura conștiința cuceritorilor veniți cu scopuri nu tocmai nevinovate. Răspândirea religiei și a moralei creștine ar fi compensat faptul că europenii aveau să profite de pe urma coloniilor luate în stăpânire. Asta, sau poate că s-au considerat „părinți” pentru africanii lipsiți de apărare, naivi și copii ce aveau nevoie să fie luați sub „aripa ocrotitoare” a statelor europene.

Ajungem, așadar, la aspectul colonizator ce a caracterizat secolul al XIX-lea, și care, din păcate, a ajuns să fie asociat imediat cu Africa Neagră. Anii de instalare a colonizatorilor au reprezentat pentru Africa Sudică unii dintre cei mai obositori și mai distructivi din punct de vedere cultural, economic și social. Societățile africane au avut foarte mult de suferit de pe urma dominației albe, în special din cauza mentalității albilor conform căreia europenii aparțineau unei rase superioare, creștine și civilizate, iar indigenii trebuiau să fie subordonați din cauza primitivismului acestora. Preconcepția a fost spulberată în momentul în care popoarele africane, inculte și primitive, conform opiniei europene, au dovedit că pot face față unor cuceriri care aveau să distrugă tot ceea ce au construit de-a lungul a sute de ani. Este cunoscut, totuși, faptul că lipsa unor cunoștințe în domeniul militar și politic a favorizat monopolul europenilor. Vor dobândi aceste cunoștințe ceva mai târziu, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când vor exista schimburile dintre puterile coloniale și elitele africane. „Elita” este noțiunea în jurul căreia îmi voi construi lucrarea de față.

Lucrarea va trata, în mod special, relațiile de ordin cultural, ideologic, politic dintre popoarele africane și puterile colonizatoare din secolul al XIX-lea-începutul secolului XX, în centru aflându-se situația din Africa Subecuatorială, din țările ce urmează a fi colonizate de britanici, mai exact din Rhodesia de Nord(Zambia), Rhodesia de Sud (Zimbabwe), Bechuanaland (Botswana), Africa de Sud (coloniile Transvaal, Capului, Natal,Free Orange State), Basutoland (Lesotho), Swaziland, Nyasaland (Malawi). Voi pune accentul pe tacticile folosite de ambele părți în vedere atingerii propriului scop.

În primul capitol voi face o delimitare a spațiului de interes pentru a stabili care sunt teritoriile și populațiile ce vor urma a fi colonizate și unde vor avea loc conflicte, precizând care sunt statele europene ce își vor exercita influența și puterea pe teritoriul african. De asemenea, voi face și o delimitare cronologică, evidențiind principalele fenomene și evenimente ce au avut loc în spațiul indicat, și impactul acestora asupra societăților africane, ducând astfel la transformarea și progresul sau regresul popoarelor africane, depinde de modul în care sunt privite lucrurile.

Al doilea capitol va include o scurtă prezentare din perspectivă antropologică și sociologică a relației dintre elite și mase în societățile tradiționale africane. Aici voi include cele două înțelesuri ale aceluiași cuvânt „elite”, voi preciza care sunt factorii care determină statului de elită în ambele cazuri, european și african. Capitolul va urmări și analiza societăților, a obiceiurilor și a tradițiilor modelatoare pentru civilizația africană în contextul conflictelor interne și a momentelor de liniște și înțelegere între popoare.

În capitolul al treilea plănuiesc să urmăresc poziționarea elitelor față de coloniști și de colonizatori, menționând aspectul pozitiv al acestei relaționări. Capitolul va face referire la practicile de colaborare dintre cele două părți, nativii și străinii, incluzând schimburile de daruri și alianțele pentru a-și confrunta inamicii, ajutor și acces permis pentru explorare africană și exploatare minieră. Capitolul mai tratează și aspectul negativ al relațiilor dintre nativii continentului african și europenii veniți cu gânduri de cucerire și de exploatare, punându-se accent pe practicile de confruntare care cuprindeau luptele armate, conflicte deschise, fuga ambelor părți, refuzul de a permite acces în anumite teritorii, prădarea diferitelor zone. Am să încerc să analizez aceste practici în măsura în care constituie un impact și o influență anume asupra elitelor africane, dacă le vor întâri sau slăbi statutul.

Argumentul temei alese

Scopul acestei lucrări este de a analiza, atât cât îmi permit sursele, elitele africane în relație cu masele africane, dar și cu europenii colonizatori și coloniști. Doresc să scot în evidență faptul că, în ciuda tuturor conflictelor pe care populațiile africane le-au avut, atât interne, cât și cu forțele venite din exterior, obiceiurile tribale tradiționale au fost în acea perioadă încă extrem de importante și practicate, și care alternează cu tehnicile moderne europene, existând o influență. Al doilea scop este de a strânge informații despre etnografia popoarelor, provenite din diferite surse și de a le sintetiza într-un eseu suficient de explicit și concret, redat într-o manieră care să combine imaginarul cu istoria, un stil care să cucerească cititorul și să îi îndrepte atenția spre un continent care a cunoscut atât sălbăticia cât și civilizația, și care se află în continuă dezvoltare.

Această lucrare pune accentul pe impresia și perspectivele anumitor călători și exploratori care au ajuns pe continentul african în diferite momente ale dezvoltării societăților native. Am analizat părerile lor despre triburile din secolulul al XIX-lea și am expus imaginea acestora care reiese din lucrările de specialitate, dar și din jurnalele lor. În prima parte a lucrării, am făcut o delimitare spațio-temporală a zonei care mă interesează, am oferit informații despre fiecare teritoriu al Africii Sudice, fiecare cu istoria și momentele lui culminante, cu populațiile și intrușii lui. De asemenea, am expus și principalele fenomene și evenimente care au modelat istoria și cultura omului de culoare într-un spațiu încărcat de cultură și tradiții.

În ciuda părerilor unor istorici și exploratori, Africa Australă nu a părut atât de înapoiată și incapabilă de o schimbare. Este de admirat perseverența populațiilor care au ținut piept europenilor veniți să le exploateze și capacitatea de adaptabilitate în cele mai drastice condiții. În acest context voi expune relațiile variate dintre populațiile africane și coloniștii europeni, prin prisma elitelor africane, axându-mă pe un cadran al cooperării și al confruntării în funcție de circumstanțele date.

Ipoteza de lucru de la care pornește această lucrare este că popoarele africane nu se regăsesc în imaginea creată de europeni. În ochii acestora, lumea africană nu era nici pe departe una civilizată, modernizată și superioară din punct de vedere religios și cultural, ci una primitivă, cu un păgânism adânc înrădăcinat, o practicare intensă a cultelor văzute cu neîncredere de cei care răspândeau creștinismul. „Când au venit albii, ei aveau evanghelia, iar noi pământul; acum, noi avem evanghelia, iar ei pământul.” De aici pornesc conflictele și neînțelegerile, ambele părți încercând să își atingă scopul, scuzându-se astfel mijloacele prin care se ajunge într-un punct fără întoarcere. Dau exemplul războaielor de la sfârșitul secolului al XIX-lea, al luptelor pentru obținerea pământurilor, al proceselor de izgonire a populațiilor.

Europenii nu ajunseseră până la decizia de a-și impune monopolul asupra teritoriilor africane, colonizarea nefiind luată încă în calcul. Primele contacte priveau comerțul, schimbul între mărfurile europene și cele africane. Europenii ofereau arme, alcool și textile pentru lemn, fildeș și sclavi. Însă, crearea coloniilor a fost favorizată și de cererea africanilor de a trece sub protectoratul Marii Britanii pentru a împiedica forțele bure să avanseze în ținuturile lor sau celelalte etnii care urmăreau o extindere a puterii și a influenței.

Viziunea europenilor asupra Africii diferă foarte mult în funcție de capacitatea lor de înțelegere, de nivelul de cultură și de intențiile lor. „Sălbaticii”, așa cum erau numiți de colonizatori, trebuiau creștinați, poate și pentru a-i câștiga ca aliați, dar și pentru a le ușura conștiința colonizatorilor veniți să le exploateze pământurile și să își impună supremația. Răspândirea religiei și a moralei creștine ar fi compensat faptul că europenii aveau să profite de pe urma coloniilor luate în stăpânire. Ce nu înțelegeau colonizatorii era că etniile africane, captive în primitivismul secolului al XIX-lea, dădeau dovadă de o adaptabilitate admirabilă, ajungând la un echilibru între practicarea obiceiurilor tradiționaliste și acceptarea celor moderne în comunitatea lor. Ideea de negru ca simbol al răului și al păcatului era aplicată pe nedrept omului african eliminat din peisajul modern.

Stadiul cercetării

Cărțile care tratează tema aleasă, „elitele africane”, sunt într-un număr relativ mic, prevalând lucrările generale, despre istoria Africii Sudice, în care sunt redate toate evenimentele importante fără să se axeseze asupra subiectului pe care mi l-am propus spre dezvoltare. Prin urmare, am selectat lucrările care mi s-au părut a fi relevante și concrete.

La baza realizării acestei teze au stat „South Africa ” vol I și II ale lui Anthony Trollope, „Călătorii și cercetări în Africa Sudică” a lui David Livingstone, „Impressions of South Africa” de James Bryce și „A history of South Africa” de Leonard Monteath Thompson.

Volumele lui Trollope lui mi-au folosit în cadrul capitolelor al II-lea, al III-lea și al IV-lea, având forma unui jurnal de călătorii ce deschide portalul spre continentul african, oferind o perspectivă inedită asupra acestuia și spulberând orice idee preconcepută avută a necunoscătorilor asupra Africii. Este ca o poveste ce relatează întâmplările prin care trece un erou numai că, de data aceasta, este reală, iar eroul este un poștaș Thompson.

Volumele lui Trollope lui mi-au folosit în cadrul capitolelor al II-lea, al III-lea și al IV-lea, având forma unui jurnal de călătorii ce deschide portalul spre continentul african, oferind o perspectivă inedită asupra acestuia și spulberând orice idee preconcepută avută a necunoscătorilor asupra Africii. Este ca o poveste ce relatează întâmplările prin care trece un erou numai că, de data aceasta, este reală, iar eroul este un poștaș în slujba Marii Britanii. În capitolul al III-lea am folosit cartea lui James Bryce, „ Impressions of South Africa”, a treia ediție din 1899, pentru a reda câteva aspecte din tradiționalul african în corelație cu puterile coloniale, scrisă din perspectiva unui călător european.

Cartea doamnei Corlan, la care am apelat pentru introducerea unor idei pe tot parcursul lucrării, transpune Africa într-o lume imaginată, una râvnită și care fascinează ochiul visătorului. Expune diferențele dintre două universuri ale aceleiași lumi, unul metaforic, altul neimaginat. Este mai mult o analiză comparată între ceea ce pare a fi și ceea ce este în realitate.

De mare ajutor au fost dicționarele și enciclopediile folosite care au fost definitorii pentru înțelegerea noțiunilor și conceptelor africane. Foarte utilă a fost seria „Encyclopedia of African History and Culture” în special volumele II, III și IV, folosite pe tot parcursul lucrării, dar și de-a lungul celorlalte care au necesitat explicarea unor evenimente importante în istoria Africii Subecuatoriale și societăți. Seria a încorporat o gamă largă de aspecte semnificative ale cronologiei africane. O altă enciclopedie care s-a pretat pe tema aleasă a fost „The Cambridge History of Africa”, ediție realizată de J.D. Fanger și Oliver Roland. Folosit cu precădere a fost volumul V care a contribuit la redactarea capitolului al doilea și puțin din al treilea. O enciclopedie extrem de utilă s-a dovedit a fi „Encyclopedia of African History”, în ediția lui Kevin Shillington, care m-a ajutat în aprofundarea unor realități africane.

Metodologie

Metodele de cercetare pentru redactarea lucrării sunt cele descriptive, analitice, comparative și interpretative. Cea descriptivă a fost folosită în toate capitolele pentru schițarea și prezentarea informațiilor neprelucrate din surse. În principal, am apelat la această metodă pentru a expune trăsăturile populațiilor africane, a obiceiurilor și concepțiilor în relație cu invadatorii europeni. Metoda analitică a fost utilizată, de asemenea, în toate capitolele când am analizat cele mai importante evenimente care au avut loc pe teritoriul Africii sudice care au influențat și preschimbat structurile africane. Cea interpretativă am folosit-o în cadrul celui de-al doilea capitol și al treilea în care am interpretat raporturile dintre populațiile africane, dar și influența civilizației europene asupra primei.

Lucrarea de față se încadrează unui tip de abordare antropologică combinată cu una imaginară, două puncte de vedere care se întrepătrund și care au rolul de a reda aspecte ale societăților africane și europene.

Pentru redactarea acestei lucrări am avut la dispoziție un număr limitat de surse primare din care fac parte jurnalul de călătorie ale lui David Livingstone, „South Africa ” vol I și II a lui Anthony Trollope, „The Black Man's Place in South Africa”de Peter Nielsen și lucrarea lui James Bryce „Impressions of South Africa” din 1899. Ca surse secundare am folosit mai multe lucrări generale și speciale care au contribuit într-un mod eficient pentru documentarea temei alese.

În ceea ce mă privește, am încercat și încă încerc să cercetez toate aspectele relaționare și culturale dintre europeni și africani. Din cărțile citite, pe care nu le-am notat aici, am tras singură concluziile, poate greșite și poate subiective, legate de impresiile și concepțiile africane. Tind să le țin partea, să solidarizez cu africanii și îndrăznesc să spun că subjugul european nu le-a distrus identitatea. În al doilea rând, fiind interesată de antropologia culturală a popoarelor africane, am încercat să expun atitudinea și comportamentul popoarelor în mediul natural și în cel deranjat de factori externi.

Capitolul I

I.1 Delimitarea spațiului de interes

A

frica este al doilea continent ca mărime, după Asia, considerat a fi leagănul umanității, locul în care s-au făcut primele atestări ale celui mai vechi strămoș al omului modern. Înconjurată de două oceane, Atlantic și Indian, Africa se întinde pe o suprafață de 30 milioane km² cu peste 750 milioane locuitori. Împărțită în Africa de Nord, Occidentală, Orientală, Centrală și Sudică, a cunoscut mai multe etape de dezvoltare și emancipare, o influență majoră având fiecare țară colonizatoare care și-a impus modul de guvernare.

Lucrarea de față se concentrează asupra unei singure părți din întregul continent african, și anume Africa Subecuatorială, porțiunea ce se află sub linia Ecuatorului, mai exact zonele care au trecut sub influența Marii Britanii, ajungând mai târziu coloniile acesteia. Regiunile Rhodesia de Nord(Zambia de astăzi), Rhodesia de Sud(Zimbabwe de astăzi), Bechuanaland (Botswana de astăzi), Africa de Sud (coloniile Transvaal, Capului, Natal, Orange Free State), Basutoland( Lesotho de astăzi), Swaziland și Nyasaland( Malawi de astăzi) formează Africa Sudică sau Australă.

Africa Australă, străbătută de tropicul Capricornului și de fluviile Orange, cu afluentul Vaal, Limpopo și Zambezi, se lasă cu greu descoperită, ridicând multe obstacole când se pune problema unei cercetări a istorie sale. Această lipsă a surselor și informațiilor este rezultatul neinteresului negustorilor față de africanii cu care intrau în contact. Nu e de mirare că Africa Sudică nu a beneficiat de o atenție venită din exterior care să-i aducă la lumină istoria. În urma contactului cu exploratorii europeni, societățile africane sunt într-o schimbare permanentă, forțate să se adapteze noilor condiții impuse.

Zambia, țară în sudul Africii, se întinde pe o suprafață de aproximativ 753.000 km² și se învecinează cu Tanzania și Republica Democrată Congo la nord, cu Malawi și Mozambic la est, cu Zimbabwe, Namibia și Botswana la sud, iar cu Angola la vest. În 1911, zona care îi corespunde Zambiei de azi a fost numită Rhodesia de Nord după magnatul Cecil Rhodes. Lusaka este capitala Zambiei și a fost numită după un lider african, Mwalusaka, oraș fondat în 1890 când British South Africa Company, înființată de Rhodes, a preluat controlul asupra regiunii. Lusaka a funcționat ca o stație de tren și s-a dezvoltat într-un centru comercial pentru fermierii albi. În 1935, orașul a devenit capitala Rhodesiei de Nord, înlocuind fosta capitală Livingstone.

Zambia este situată pe un platou înalt ce a fost teritoriul grupurilor vorbitoare de limbă bantu care practicau agricultura, vânătoare și mineritul. Pe suprafața ei a fost ridicat centrul comercial Incombe Ilede, localizat în sud, la confluența râurilor Zambezi și Kafue. A fost abandonat în secolul al XVI-lea, devenind important sit arheologic în ziua de azi. Descoperirile arheologice au demonstrat că locuitorii strânseseră avere prin intermediul comerțului, datorită atât dispunerii sale strategice pe râul Zambezi, cât și iscusinței meșteșugarilor în realizarea țesăturilor, a sculpturilor din fildeș și a pieselor din metal.

În secolul al XVII-lea vorbitorii de limbă Bantu s-au mutat în Zambia, venind din regatele imperiului Lunda din nord când pământul acolo devenise insuficient. Astfel s-au creat patru regate: Kazembe-Lunda în nordul zonei, pe malul râului Luapula, Bemba în nord-est, Chewa în est și Lozi în vest, pe malul râului Zambezi.

Zimbabwe este situată în Africa Sudică și se întinde pe o suprafață de aproximativ 391.000 km², cu vecini în nord, Zambia, în est, Mozambique, în sud, Africa de Sud și Botswana în vest. Populația Shona, descendentă din vorbitorii de limbă bantu, a început să domine regiunea, prin secolul al XII-lea, ajungând aici prin migrații și dând la o parte populația khoikhoi. Aceasta a fost cea care a pus bazele Marelui Zimbabwe(1100-1450), în limba shona însemnând „construcție din piatră”. Construcția era realizată din ziduri de piatră necimentată care alcătuiau o incintă ovală înaltă de nouă metri, groase de cinci metri, iar în interior se afla Marele Turn Conic, construit abia în secolul al XVII-lea. Complexul de pe platoul Zimbabwe, împreună cu Marea Împrejmuire sau „Great Enclosure” au fost considerate unele dintre cele mai remarcabile structuri precolonialiste, dezvăluind o arhitectură desăvârșită. Roger Summer, arheologul care a folosit cele mai bune metode de săpături arheologice spunea: „Zimbabwe a fost terenul de joacă al căutătorilor de comori și al savanților, al maniacilor și al arhitecților și teatrul unor lucrări de mântuială. Zimbabwe rămâne totuși în ochii celor mai mulți o mare necunoscută”.

Marele Zimbabwe a fost construit pe un teren de 728 ha, cu scopul de a susține un mare oraș. Platoul oferea pământ pentru pășunat pentru vitele care reprezentau elementul principal al economiei regionale și un sol fertil, propice pentru agricultură.

Se credea că aceste ziduri din piatră foloseau la apărare, însă cercetările ulterioare au demonstrat altceva. Zidurile nu erau făcute în așa măsură încât să se poată escalada pentru a ajunge în vârf unde să se poată așeza armele. Construcția era dovada bunăstării și puterii regelui care domina întreg regatul.

Orașul a cunoscut un declin începând cu 1420 când populația Karanga, popor vorbitor de limbă bantu, grup din care a descins Shona, l-a abandonat, unul din motive fiind creșterea dimensiunii orașului în așa măsură încât i-au fost depășite granițele, iar terenul înconjurător nu l-a mai putut întreține. Sunt speculate multe păreri cu privire la declinul regatului. Unele enciclopedii susțin ideea conform căreia orașul a fost abandonat în urma unei secete, conflicte interne, aflux de populații cuceritoare.

Succesul regatului Zimbabwe s-a datorat, în mare parte, abilității populației Shona de a întreține relații comerciale asigurând stabilitatea orașului. Importanta așezare își desfășura astfel activitatea, practicând schimburi de aur și fildeș. Marele Zimbabwe a fost succedat de două ramuri ale regatului Shona: imperiul Torwa, care comercializa aur, la vest, și de regatul Mwene Mutapa în nord-est.

După decăderea Marelui Zimbabwe, și-a făcut apariția un oraș-stat, Monomotapa(1450-1884), denumire care provine de la „Mwene Mutapa” însemnând „stăpânul regatului Mutapa”. Aflat în partea nordică a platoului Zimbabwe, limitele sale teritoriale au fost exagerate de cartografii timpurii, istoricii crezând că imperiul se întindea de la Oceanul Indian până la deșertul Kalahari. Acest stat a fost condus de o serie de monarhi care și-au luat numele de „mwene mutapa”, de aici și numele dat regatului. Conform legendelor, fondarea dinastiei mwene mutapa a fost realizată de un conducător, din zona laculul Tanganyika, Mbire, din secolul al XIV-lea. Regatul, în sine, a fost format în secolul al XV-lea de Nyatsimba, liderul tribului karanga(primul care a purtat numele de „mwene”). Tot în această perioadă a început să prindă contur armata statului, s-au legat relații comerciale și s-au descoperit depozite de aur și sare.

Toate informațiile scrise folosite de istorici provin de la portughezii care au intrat în contact cu statul Mutapa la începutul secolului al XVI-lea. Aceștia susțin prin documente că, în momentul în care au ajuns în imperiu, locuitorii care s-au așezat în zonele statului Mutapa făceau parte din populația karanga, portughezii denumind regiunea Mukaranga. Statul Mutapa era alcătuit din orașe și sate mari, întinse pe distanțe de 3-5 km fiecare. Capitalele regale au fost denumite de portughezi „zimbabwe”, făcând o paralelă între importanța acestora și imaginea impunătoare a fostului regat Zimbabwe. Conducătorul statului deținea multiple case despărțite între ele prin curți și grădini, complet separate de casele oamenilor de rând.

Perioada secolului al XVI-lea e caracterizată de invazia portughezilor care urmăreau să intervină în politica internă a statului, pornind războaie civile, cuceriri și săvârșind afaceri comerciale cu locuitorii din zonă. Populația tonga, grup etnic, vorbitor de limbă bantu, a luat atitudine abia în 1570 și le-a ținut piept europenilor care aveau planuri mari de interferență în treburile interne ale populațiilor imperiului Mutapa. În urma războaielor civile din 1600-1624 dintre portughezi și localnici, europenii au reușit să obțină controlul statului. Au început să apară centre comerciale încă de la sfârșitul secolul al XVI-lea unde portughezii și populațiile swahili din estul Africii au întreprins schimburi cu locuitorii imperiului.

Situația în Mutapa nu avea să rămână neschimbată pentru mult timp căci a intervenit declinul sistemului comercial. Aceasta a fost rezultatul amestecului portughezilor în activitățile negustorești cu scopul de a cuceri Mutapa. Au urmat alte conflicte armate, pornite de rebelii care erau împotriva conducerii statului, provocați și de pretențiile europenilor asupra imperiului. La sfârșitul secolului al XVII-lea, comerțul începuse să aibă probleme din cauza apariției condițiilor neprielnice ce i-au forțat pe comercianți să părăsească zona în căutarea unor noi centre.

Scăderea producției agricole, scăderea populației din zonele care produceau aur și comerțul extern inconsecvent au fost cauze care au contribuit la nașterea unor revolte. Spre sfârșitul lui 1680, portughezii au fost nevoiți să plece iar Mutapa a pierdut controlul zonelor din sudul Zambezi-ului, mutându-se în nord în jurul secolului al XVIII-lea.

Este necesar să facem referire la fondarea regatului Mutapa sub Mutota, regele unui grup karanga cunoscut și sub numele de rozwi care a realizat o serie de cuceriri de state și ținuturi karanga care au contribuit la întemeiere. În timpul invadării ținuturilor de lângă Zimbabwe, Mutota a anexat regatul karanga, Butua, imperiului său. De aici încep alte cuceriri care au dus la extinderea statului și a consolidării acestuia, menit să reziste în fața cuceritorilor. După moartea lui Mutota, pe tron a urcat fiul acestuia, Mutope, care punea în aplicare sistemul tatălui său. Omul de încredere al acestuia era Changa, guvernator în Mutapa, o personalitate istorică care s-a impus în fața populațiilor înconjurătoare. La moartea lui Mutope, a fost numit rege unul din fiii acestuia. Changa, ajungând să fie privit cu același respect de care beneficiase și Mutopa, refuza să îi recunoască suzeranitatea fiului. Simțind autoritatea lui Changa în cadrul imperiului, negustorii i se adresau cu „amir”( prinț în limba arabă). Guvernatorul și-a schimbat astfel numele în Changamire. După ce a fost purtată lupta pentru putere și fiul lui Mutope a fost omorît, Changamire a preluat tronul, dar numai pentru puțin timp, fiind omorât de susținătorii fiului lui Mutope.

La începutul secolului al XVI-lea, când portughezii au ajuns în regat, autoritatea centrală a acestuia a căzut sub puterea dominantă a acestora. Astfel, adepții lui Changamire au fost constrânși de împrejurări, au părăsit Mutapa și au pus bazele unui mic regat localizat pe lângă ruinele orașului Marele Zimbabwe.

Dominația se schimbă, controlul asupra regatului Mwene Mutapa l-a dobândit regele Dombo din Changamire, noul nume dat fostului Butua, în 1693, când a pornit o expediție de alungare a portughezilor. Succesorii lui Dombo au condus imperiul care includea platoul rhodesian și cea mai mare parte a văii Zambezi. Regatul Changamire a devenit cea mai mare putere în Africa Centrală până la declinul său din 1830 când portughezii au preluat controlul asupra ținuturilor din Mozambique și inclusiv a regatului.

Zimbabwe a purtat numele de Rhodesia de Sud, fiind un teritoriu colonial, britanic. Începând cu 1850, regiunea a suferit schimbări masive odată cu venirea exploratorilor britanici, a colonizatorilor și a misionarilor. Astfel, Compania Britanică Sud-Africană, a stabilit un centru administrativ la Salisbury, Harare de astăzi, preluând controlul întregii țări, redenumind regiunea Rhodesia de Sud în cinstea lui Cecil Rhodes. A devenit, în mod oficial, o colonie în 1923. Capitala, Salisbury, localizată în nord-estul țării, a fost fondată în 1890 de „Pioneer Column”, o forță a poliției din Companie, care a stabilit controlul asupra regiunii în numele lui Rhodes. Orașul s-a dezvoltat într-un centru comercial și de administrație, servind populația albă angajată în agricultura comercială, în ciuda planurilor inițiale de a transforma capitala într-un centru pentru exploatarea aurului, similar Johannesburg-ului. Industria nu a reprezentat punctul esențial al investiției în timpul erei coloniale, astfel că africanii erau angajați în sectorul exploatării, în timp ce albii dețineau posturi de conducere sau erau muncitori calificați și iscusiți. De-a lungul timpului, capitala s-a dezvoltat destul de mult, ajungând ca în 1935 să fie declarată oficial oraș, cu o populație de aproximativ 32.000 locuitori, dintre care 30% erau albi. Crescând rapid după cel de-al doilea război mondial, orașul a devenit capitala Federației Central Africană sau Federația Rhodesia și Nyasaland, o alianță politică ce lega Rhodesia de Sud cu alte două colonii britanice, Rhodesia de Nord și Nyasaland.

Malawi, țară situată în sud-estul Africii, se întinde pe o suprafață de 118, 400 km² și este mărginită de Tanzania la est și nord, Mozambique la sud și Zambia la vest. Între secolul al XVI-lea și secolul al XIX-lea, regiunea a fost stăpânită de populațiile Maravi și numită după acestea. Cuvântul „Maravi” semnifică „poporul focului”, făcându-se referire la populațiile care practicau ritualuri ce implicau focul. Printre grupurile vorbitoare de limbă bantu care au migrat în această zonă s-au numărat Phiri, Chewa, Tumbuka și Ngonde. Centrul comercial, Manthimba, a constituit scaunul autorității, localizat în sudul Lacului Malawi. Până la 1600 populațiile Maravi dominau întreaga zonă, controlând schimburile și având o influență politică și religioasă. Regiunea Malawi se baza pe comerțul cu fildeș, zona abundând în elefanți.

Regiunea a fost revendicată de britanici în 1889, devenind colonie și protectorat britanic, și a fost redenumită Nyasaland, în 1907. Încă din 1850, misionari scoțieni au vizitat zona, eșuând în a converti un număr mare de africani, dar reușind să înlăture comerțul cu sclavi din regiune. În momentul sosirii forțelor coloniale britanice s-au confruntat cu o rezistență din partea populațiilor Yao, Chewa și Ngoni, dar aceasta este o discuție pentru următorul capitol.

Botswana, țară cu o întindere de 600.000 km² localizată în sudul Africii, este mărginită de Namibia în vest, Zambia în nord, Zimbabwe în est și Africa de Sud în sud. Teritoriul Botswanei este în mare parte acoperit de deșertul Kalahari, cu pășuni prin est și deltă în nord. Când ținutul a fost declarat protectorat britanic, în 1885, acesta era populat de șeferii Tswana, populații vorbitoare de limbă hoisan. În timpul secolului al XVIII-lea, dinastiile Tswana au migrat în regiunea Botswana de azi dinspre vestul Transvaalului.

În secolul al XIX-lea, au izbunit conflicte între locuitorii Tswana și triburile Ndebele care se angajau în incursiuni pe teritoriul Botswanei. Conflicte s-au iscat și între Tswana și portughezi atunci când aceștia din urmă le-au invat primilor teritoriul prin secolul al XV-lea. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea coloniștii olandezii și britanici se confruntau cu populația khoikhoi pentru pământ și pentru drepturile asupra apei în Colonia Cape. În cele din urmă europenii au preluat controlul datorită armelor de foc pe care nu au ezitat să le folosească gonind populația Khoikhoi pe teritoriul Namibiei de astăzi.

Ținutul Botswanei de astăzi a purtat numele de Bechuanaland cât timp a fost colonie britanică. Partea „chuana” a numelui este o ortografie alternativă a cuvântului Tswana. „Botswana”, în limba Tswana, semnifică „teritoriul populației Tswana”. Pe la 1880, două republici afrikaneer, Stellaland și Goshen, se deplasau spre zona sudică a Tswanei. În aceste condiții, interesele coloniale britanice urmăreau blocarea acestor buri, pentru a nu le sta în calea spre interiorul continetului. De aceea s-a ajuns la anexarea ținutului Tswana din sudul râului Molopo, devenind colonie britanică Bechuanaland, iar ținutul din nord a fost administrat ca protectorat Bechuanaland. Zece ani mai târziu, în 1895, zona sudică a fost încorporată în Colonia Capului, făcând astfel parte din Africa de Sud. Partea nordică a rămas Protectoratul Bechuanaland și în 1966, la dobândirea independenței, a fost denumită Botswana. Tot prin 1895, regele Khama III, împreună cu alți regi Tswana au călătorit în Anglia pentru a opri Compania lui Rhodes să anexeze protectoratul unei noi colonii, Rhodesia de Nord. Odată cu înființarea Uniunii Sud Africane „Union of South Africa”, în 1910, Bechuanaland a devenit, împreună cu Basutoland și Swaziland „High Commission Territory” sub administrația directă a Înaltului Împuternicit al Marii Britanii în Africa de Sud. Deși Bechuanaland, la momentul dobândirii independenței, era una dintre cele mai sărace țări, odată cu descoperirea diamantelor, Botswana a ajuns una dintre cele mai prospere și stabile țări din Africa.

Lesotho este o țară mică, muntoasă, cu o întindere de 30.000 km², și este înconjurată în întregime de Africa de Sud. Mai mult de 80% din teritoriul țării se află la 1800 m față de nivelul mării. Zona a fost populată de poporul BaSotho, unul dintre cele mai mari grupuri vorbitoare de limbă bantu, și era împărțit în trei populații separate: BaSotho, Pedi și Tswana, conduse de un sistem ereditar de șeferii. BaSotho se ocupa cu agricultura și creșterea animalelor, economia acestuia fiind bazată pe aceste două ramuri. Recoltele cele mai importante erau grânele și cerealele. Religia grupului era caracterizată de o credință într-o ființă superioară, creștinismul având o mare influență, dar cultul strămoșilor a rămas la fel de practicat și cu o pondere mult mai mare.

Expansiunea nației Zulu a afectat BaSotho, în special prin intermediul mișcării mfecane. Refugiații BaSotho au fost uniți de liderul Moshoeshoe care a format regatul BaSotho, mai târziu devenind protectorat britanic. Mulți membri BaSotho au migrat pentru a lucra în minele de diamante și aur.

Populația Pedi este un grup etnic care și-a avut teritoriul în Provincia nordică a Africii de Sud. Cunoscuți și sub numele de „Bapedi” sau „ BaSotho nordici” au instaurat regatul Pedi în secolul al XVII-lea, situat între văile râurilor Vaal și Limpopo. Uniți sub regele Thulare, au avut sub dominație Transvaalul și au exploatat minele Phalaborwa pentru fier și cupru.

În timpul „mfecanelor”, burii sau „voortrekkers” plecând din Colonia Capului, au iscat conflicte cu BaSotho pentru ținutul lor. În acest context, Moshoeshoe, fondatorul etniei BaSotho, îngrijorat de tacticile agresive ale vecinilor buri, le-a făcut o invitației misionarilor francezi pe tărâmul BaSotho cu scopul de a aduce cu ei creștinismul și cunoștințe despre lumea exterioară, având încredere că dacă misionarii europeni vor fi acolo burii se vor opri: “Historically, Lesotho shares with France a specific relationship linked to the presence of French Protestant missionaries in the country from 1833. In 1868, they advised King Moshoeshoe, which kingdom was under the threat of the Boers expansion, to call Great Britain for help, asking to be taken under its protection, which spared Lesotho to suffer Apartheid.” Așadar, populația BaSotho s-a văzut nevoită să ceară ajutorul britanicilor în fața puterii bure. Astfel, ținutul a devenit protectorat britanic în 1868 și a primit numele de Basutoland. La un an după moartea regelui Moshoeshoe, a fost anexat de Colonia Capului. Rezistența în fața dominației Coloniei Capului a erupt într-un război al armelor în 1880 atunci când autoritățile Capului au încercat să confiște armele populației BaSotho și să le vândă pământurile fermierilor albi. În 1884, Basutoland a recurs la control britanic, de data aceasta făcând parte din „British High Commission Territory”, un aranjament care permitea poporului BaSotho să exercite o autonomie politică asupra treburilor interne.

Swaziland, cunoscută oficial sub numele Regatul Swaziland, măsoară 17.400 km² și este localizată în Africa Sudică. La nord, vest și sud este mărginită de Africa de Sud, iar la est de Mozambique. Regiunea își are originile în mișcarea Mfecane care a provocat migrațiunea poporului Ngwane, din care au descins Swazi, sub regele Sobhuza I fiind apoi împinși către nord, spre teritoriul ce avea să devină Swaziland. Liderul cel mai influent și puternic a fost Mswati I (1820-1868), cel după care a fost numit și statul. Pentru a-și proteja regatul de raidurile zuluse, regele a căutat sprijinul autorităților britanice din Africa de Sud. Acordurile ulterioare dintre britanici și locuitorii din Swaziland au implicat pretențiile britanice asupra resurselor zonei și autoritatea adminstrativă. Nici burii nu au stat departe și au pretins drepturi asupra resurselor teritoriului Swazi până în 1902 când Mare Britanie a câștigat războiul Anglo-Bur și și-a impus controlul. Populația Swazi a fost astfel prinsă între coloniștii buri și britanici. Burii căutau acces la mare care se putea obține doar prin Swaziland, în timp ce englezii refuzau să le acorde acces.

Africa de Sud este localizată în cea mai sudică zonă de pe continentul african și măsoară 1.219.100 km², iar capitalele ei sunt: Pretoria, capitala adminsitrativă, Cape Town, capitală legislativă, și Bloemfontein, capitală juridică. Înconjoară complet Lesotho și se învecinează cu Namibia la Nord-Vest, cu Botswana și Zimbabwe la Nord, cu Mozambique și Swaziland la Est. La începutul secolului al XIX-lea expansiunea zulusă, cunoscută ca și „Mfecane” a dus la depopularea unor zone întinse cu pământ fertil, cele care au devenit mai târziu Transvaal, Orange Free State și Natal. Ca un rezultat al acestei mișcări, burii și-au întemeiat comunitățile Republica Transvaal și Free State Orange în 1852 și în 1854, recunoscute de guvernul britanic. În 1840 Marea Britanie a anexat Natal ceea ce a dus la exilul familiilor bure în Orange Free State și în Republica Transvaal. În tot acest timp colonia Cape continua să se dezvolte și să își mărească granițele, ajungând în ținutul Xhosa.

Colonia Cape, sau Colonia Capului Bunei Speranțe, a fost o colonie olandeză stabilită în 1652 inițial ca un punct de alimentare pentru vasele către Asia, apoi ca o așezare permanentă, luată ulterior de englezi în 1806. Este localizată în sudul Africii de Sud din prezent. Una dintre cele mai timpurii populații din această regiune este cunoscută sub numele de San sau „Boșiman”, cum îi numeau europenii. Așezați în zona deșertului Kalahari, aceștia au ocupat Africa Sudică pentru cel puțin 1000 ani înaintea sosirii olandeze. Anumite surse susțin că acest popor, la contactul cu diferite triburi au fost forțați să migreze spre sud unde s-au și stabilit. Deseori, boșimanii erau confundați cu hotentoții, iar Peter Kolb îi descria astfel: „Mici de statură, media de înălțime a bărbaților fiind de 1,57 m iar a femeilor de 1,47 m, cu pielea gălbuie, ochi mongoloizi, cu părul scurt, ondulat în smocuri, steagotipi”. Populația San, asemănătoare cu cea khoi, face parte din grupul lingvistic vorbitor de limbă hoisan. Aceste două grupuri etnice distincte au coexistat la un moment dat, în anumite regiuni, conflictele fiind prezente, dar nu semnificative.

În urma contactului cu populațiile vorbitoare de limbă bantu, au fost împinși din regiunile deșertului Kalahari spre sud. Probleme au întâmpinat și în momentul sosirii olandezilor care priveau poporul boșiman cu un ochi critic, făcându-și o părere proastă despre caracterul boșimanilor, considerându-i periculoși și barbari. Conflictele sporadice dintre cele două popoare, între 1676 și 1861, au dus la distrugerea, în mare parte, a populației san. Cei rămași au fost puși în situația de a deveni sclavi în timpul perioadei coloniale.

Deși inițial scopul așezării la Cape Town a fost furnizarea cu provizii a vaselor olandeze în trecere, regiunea a devenit în scurt timp sediu central pentru o colonie ce se extindea. Pentru a-și suplimenta propria producție, coloniștii olandezi practicau schimburi cu populația Khoikhoi. Când afrikaneerii au început să caute pământ nou pentru agricultură, au dat peste teritoriul locuitorilor Khoikhoi, forțându- să își părăsească ținuturile natale sau să lucreze pentru buri ca ciobani sau călăuze. Dorind să își extindă și mai mult teritoriile, burii au dat peste populația Xhosa cu care au intrat în conflict, rezultând în „Cape Frontier Wars”, o serie de războaie ce au durat 100 de ani, culminându-se cu integrarea pământurilor Xhosa în coloniile deja stabilite.

Astfel, coloniștii olandezi s-au impus în fața populației Khoikhoi, au întreprins o invazie de așa magnitudine încât indigenii s-au văzut copleșiți de forțele colonizatoare, și cum sistemul lor politic era în cădere, au ajuns simpli clienți ai companiei olandeze.

În 1795 Marea Britanie a cucerit Colonia Cape, încercând să o ferească de francezi. În 1803 a fost returnată olandezilor pentru o scurtă perioadă doar, căci în 1806 britanicii au luat-o din nou. Nemulțumirile față de stăpânirea britanică și hotărârile legislative aplicate coloniei i-au împins pe buri să migreze la nord și est de stăpânirile britanice. Această mișcare a purtat numele de „Great Boer Trek”.

Natal, fostă colonie britanică, este acum o provincie a Africii de Sud. În prima jumătate a secolului al XIX-lea aparținea populației Zulu care încerca să stopeze un aflux al burilor. După ani de lupte, în 1840 burii au pus stăpânire pe teritoriu semnând niște tratate cu liderul Zulu, Mpande, înființând astfel Republica Natalia, pentru o scurtă durată însă. Africanii, forțați de forțele Zulu să părăsească zona, s-au întors cât era Republică, și numărul mare al acestora a fost suficient pentru a zdruncina controlul bur. Profitând de acest context, Marea Britanie a declarat Natal Protectorat în 1843. Ca rezultat, burii au migrat spre cele două republici, Transvaal și Orange Free State. Natal a fost guvernată ca o extensie a Coloniei Cape până în 1856 când britanicii au proclamat-o Colonie a Coroanei.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Natal și celelalte regiuni vecine au fost zguduite de conflictele constante dintre buri, zuluși și britanici, fiecare încercând să își atingă scopul. Cel mai sângeros conflict a fost Războiul Anglo-Zulu care s-a terminat cu înfrângerea zulușilor, iar teritoriul lor a fost integrat în Natal. În 1910 Natal, Transvaal, Orange Free State și Colonia Cape au format împreună Uniunea Sud Africană, a cărei gunervare a căzut pe mâinile burilor. Noul sistem era rasist și făcea o diferență crâncenă între albi și negri, iar legile create îngreunau sau chiar făceau imposibil un mod de viață decent pentru africani.

Orange Free State, provincie bură între 1854-1902, a fost inițial populată de populațiile Griqua și BaSotho. Capitala republicii a fost Bloemfontein, iar guvernul acesteia nu accepta decât coloniști albi.

Republica Transvaal, provincie bură între 1852-1902, este localizată între râurile Vaal și Limpopo. La momentul anexării, burii au dat peste populațiile indigene Ndbele, Pedi și Zulu pe care le-au înlăturat. La finele războiului anglo-bur, în 1902, cele două republici bure au devenit colonii ale Marii Britanii.

I.2.Delimitarea cronologică

T

(fig.1.1)

eritoriul Africii Australe(fig. 1) a fost zdruncinat de o serie de evenimente de mare amploare care au avut repercursiuni negative asupra structurilor africane, ducând la rupturi ale societăților, la conflicte interne, între etnii, și chiar la pierderea identității. Ne punem însă niște întrebări: Care a fost lucru care a distrus Africa? Sau cine a distrus Africa? Se poate vorbi despre o distrugere? Eu îndrăznesc să spun că egoismul Europei a jucat un rol esențial în ruperea societăților primitive și tradiționale care au fost puse într-o situație complet nouă, neștiind cum să reacționeze. Egoismul acesta al europenilor a condus la pierderea valorilor africane, forțându-se aplicarea unei culturi moderne europene, total străină de cea africană. Această forțare a ridicat probleme care s-au agravat din care au rezultat evenimente dezastruoase pentru ambele părți, și pentru cea nativă, africană, și pentru cea străină, europeană. În cartea lui V. S. Naipaul, autorul călătorește pe continentul african încercând să afle cât mai multe despre religia și credințele nativilor, atât albi, cât și negri. Astfel îl întâlnește pe Joseph, un tradiționalist zulus, în Africa de Sud, iar acesta îi spune următoarele: „And I must, as a traditionalist man, cut or a cow in our way. Why do you want the animal to be slaughtered in another way which you think is more humane? First of all, the animal which is to be sacrificed belongs to the ancestor, and so it has to alert the ancestor by crying out loud. I am sick of black people censoring or condemning our culture. They are doing it because they are so diluted. They do not know who they are and what the rituals mean. I question Christianity right down to its roots.” Așadar, din spusele lui Joseph, pot doar să înțeleg că impactul pe care colonizatorii l-au avut asupra identității africane a fost unul decisiv. Europa, în încercarea ei forțată de a-și impune cultura și creștinismul, a dat complet peste cap structurile clar definite și concepțiile nativilor africani. În timp, aceștia și-au uitat strămoșii, și-au uitat identitatea și sunt pierduți între două lumi diferite. Nu se regăsesc nici în tradiționalismul african, sau ce a mai rămas din el, și nici în modernitatea europeană. „We have lost all our traditions, and we are doing the wrong thing.”, ne spune același Joseph. E adevărat, timpul are o forță proprie imensă și decisivă. În secolul al XIX-lea, când impactul colonizator era recent, încă străin și respins, societățile africane nu au renunțat la credința, obiceiurile și conștiința tradițională, a strămoșilor. Însă, pe măsură ce timpul trecea, coloniștii deja își stabiliseră rădăcinile pe teritoriile africane și interacționau constant cu vecinii nativi, insuflându-le cunoștințele moderne europene, religia, obiceiurile. Cei care au dorit schimbare au adaptat aceste elemente ale culturii europene pentru a se potrivi cu propriile societăți. Cei care au refuzat schimbarea au trăit izolați, renegați de semenii lor, departe de civilizație. Pentru a înțelege de ce a fost nevoie să se adapteze și să învețe să trăiască conform regulilor și obiceiurilor coloniștilor trebuie să fac o cronologie a evenimentelor reprezentative.

Timeline Africa Sudică în secolul al XIX-lea

1779-1878- Războiul cafrilor

1817-1840 Mfecane

1879- Războiul Anglo-Zulu

1880-1902 Războiul Anglo Bur

Așa cum se poate vedea pe tabelul cronologic, am ales cele mai importante evenimente din secolulul al XIX-lea care au avut loc în zona sudică a continentului african.

Începem cu Războaiele Cafrilor care au avut loc la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în 1779, ținând până în 1878. Este o serie de nouă războaie dintre coloniști europeni și populația Xhosa, când aceasta a suferit multe pierderi. Forța armată a albilor s-a dovedit mult mai puternică și mai bine pregătită, datorită tehnicilor folosite și bine puse la punct, a armelor de foc de o calitate bună și a numărului mare de luptători. Africanii duceau lipsă de echipament și de arme moderne, motiv pentru care orice luptă se termina cu învingerea acestora. Comando-urile bure și regimul britanic au subjugat africanii, le-au distrus locuințele, recoltele și rezervele de mâncare.

În secolul al XVII-lea, șeferiile Xhosa erau dominate de o singură linie de urmași, dar secolul al XVIII-lea a adus moartea căpeteniei și automat separarea descendenților în două linii rivale, dintre care una s-a mai împărți în două ramuri. Astfel, avem de a face cu trei divizii: prima e Gcaleka din estul râului Kei, a doua, Nqgika între râurile Kei și Fish, și Ndlambe care se afla în zona cunoscută ca Zuurveld, la vest de râul Fish.

În primele trei războaie, Xhosa din Zuurveld s-au menținut pe poziții, aceștia simțind o slăbiciune a statului colonizator. Împeună cu o mare parte din aliați, au distrus fermele albilor până la râul Gamtoos, ajungând să fie în control deplin al zonei Zuurveld. Al patrulea război nu a mai avut aceleași rezultate satisfăcătoare pentru Xhosa, clanul fiind împins de armata colonizatorilor dincolo de râul Fish. Guvernul britanic a recurs la transformarea râului într-o barieră între colonizatori și Xhosa pentru a opri orice conexiune între cele două nații. În 1819, africanii au încercat să invadeze colonia britanică, atacând în inima teritoriului Zuurveld. Această acțiune a avut repercursiuni, guvernul anexând teritoriile dintre Fish și Keiskamma. Acest atac al aliaților Xhosa a pornit din cauza populațiilor care nu concepeau o limitare a teritoriului ce le aparținea pe drept. Un an mai târziu, britanicii au acaparat Zuurveld, nimicind autonomia Xhosa, fiind înconjurată din toate părțile. În aceste condiții, comunitatea a fost nevoită să lucreze pământurile colonizatorilor. În aceeași perioadă, teritoriul care era încă în stăpânirea Xhosa a fost asaltat de refugiații veniți din Natal, însă, aceștia, neavând proprietăți și alte bunuri, au deținut un statut scăzut în comparație cu populația locală.

În 1834 a izbucnit un alt război. Africanii au folosit o tehnică de gherilă pentru a-i scoate pe britanici de pe fermele lor. Tactica nu a reușit, britanicii primind ajutor de la forțele imperiale care au lovit în centrul comunității Xhosa. Europenii au invocat pace, conștienți de urmările care ar fi inclus multe vieți pierdute. Pacea a fost ruptă în 1846 când a pornit un al șaptelea război din cauza unor luptători Xhosa care eliberaseră un om vinovat de uciderea unui prizonier Khoikhoi. Lupta s-a soldat cu distrugerea bunurilor, a animalelor și a grânelor distruse de colonizatori, forțându-i pe șefii Xhosa să ceară pace. Al optulea război a izbucnit în 1850 când șefii Ngqika nu au mai suportat tratamentul umilitor la care au fost supuși. Un profet, Mlanjeni, din comunitatea lor, susținea că albii nu vor avea câștig de cauză, nativii fiind astfel încurajați să pornească lupta care a avut același deznodământ ca cea anterioară.

După instaurarea unei păci, teritoriul Xhosa a fost atins de o boală care se răspândea printre vitele africanilor. Aceștia, cuprinși de disperare, au căutat răspunsuri în toate direcțiile. În acest context, s-a făcut auzită o tânără-profet, Nongqawuse, care locuia pe teritoriul Gcaleka. Aceasta afirma că ar fi avut o previziune în care i-au apărut doi bărbați spunându-i că întreaga comunitate Xhosa se va ridica din morți și că invadatorii vor fi alungați dacă erau dispuși să facă un sacrificiu prin care să își omoare vitele și să ardă recoltele. Tânăra a reușit să convingă întreaga comunitate că aceasta era singura soluție pentru a învinge în lupta cu europenii. Astfel au fost ucise 400.000 vite, recoltele au fost arse, însă nici urmă de schimbări în favoarea africanilor. Din contră, 40.000 de membri Xhosa au murit de foame. În această situație, Xhosa a apelat la colonizatori, pentru mâncare și resurse, ajungând să le muncească pământul.

În 1866, Kaffraria britanică, teritoriul cuprins Keiskamma și Kei, a fost inclusă în colonia Cape, inclus fiind și teritoriul din vestul râului Kei. Ultimul război a fost provocat de privarea africanilor de pământurile pe care locuiau la momentul respectiv.

Multiplele înfrângeri militare, bolile care au lovit atât vitele cât și comunitățile africane și uciderea vitelor, au afectat credințele religioase ale clanului Xhosa precum și aspirațiile care le-au fost dărâmate. Africanii și-au văzut pământurile strămoșilor furate de sub privirea lor.

Între aceste războaie Xhosa, au avut loc și niște migrații forțate ale populațiilor care fugeau din calea zulușilor. Domnia lui Shaka e caracterizată de apariția mișcării „mfecane”, un program de cuceriri violente cu scopul măririi regatului pentru a deveni puternic și de a deține o mare influență asupra statelor din jur. Termenul a fost folosit abia în 1960 de către istorici. Până atunci evenimentul a fost cunoscut sub numele de „războaiele Shaka” sau „Strivirea”. Acest program de cuceriri a avut urmări negative, dar și pozitive. Sistemele tradiționale din cadrul regatului zulus au fost rupte, clanurile au suferit o dizolvare și o pierdere a identității. S-au format în schimb diverse alte regate, conduse de diferiți lideri și regi.

Multe popoare fugeau din calea trupelor zuluse, Shaka folosindu-se de impii săi, corpurile de războinici, pentru a distruge dușmanul. În urma acestor cuceriri, au luat naștere mai multe națiuni printre care și BaSotho de a cărui unificare s-a ocupat Moshoeshoe.

Shaka nu a fost pus sub o lumină favorabilă, fiind privit cu ură și teamă. Deși a fost considerat un „sângeros tiran și necruțător cuceritor” istoricii au căzut de acord că a fost un „geniu militar și politic”. A realizat ceea ce-și propusese, întemeierea unei mari națiuni. Totuși, împotriva lui s-au revoltat mulți. În această categorie intră și Zwangendaba care a prădat lăcașul sfânt de la Zimbabwe și populația din Mwene Mutapa. Altul care nu îl agrea pe Shaka a fost Mzilikazi, fost șef de războinici care a refuzat să i se mai supună regelui zulus și care s-a folosit de trupele lui de „matabeli” pentru a realiza o serie de cuceriri, stabilindu-se definitiv în regiunea Matope Hills în 1840. La fel a procedat și regele Sebetwane, conducătorul BaSotho cu care Livingstone a intrat în contact. Sebetwane a condus grupul său de războinici „Kololo” într-o campanie de cuceriri prin estul Bostwanei.

Regatul lui Moshoeshoe a luat viață în 1830 și s-a consolidat pentru a deveni suficient de puternic să se opună jefuitorilor zuluși. Apelând la misionarii europeni pentru a-l ajuta să-și pregătească poporul, Moshoeshoe a făcut rost de armele acestora pentru a se apăra de prădători. Populația BaSotho a avut o serie de conflicte cu fermierii buri care s-au dovedit a fi mai bine pregătiți, învingându-i pe BaSotho în nenumăratele bătălii. Moshesh se vede obligat să ceară din nou ajutor britanicilor, acceptând anexarea Basutoland. Protectoratul Marii Britanii l-a acceptat și Swaziland de teama unei cotropiri a colonizatorilor europeni.

Tot în aceasta perioadă a avut loc și Marea Migrațiune a burilor, „Great boer trek”. În cadrul acestei migrații s-a purtat lupta de la Blood River, în 1938, când zulușii au fost învinși de către buri.

Următorul eveniment de o mare amploare este Războiul Anglo Zulus. Printre consecințele acestuia s-au numărat: sfârșitul independenței regatului zulus, integrarea regiunii în colonie britanică, africanii nevoiți să lucreze pentru coloniști, împărțirea fostului regat zulus în 13 șeferii, fiecare cu un lider.

Pe 11 decembrie 1878, înaltul comisar al Marii Britanii, Sir Bartle Frere, a fost trimis la Cape Town, având sarcina de a grupa coloniile britanice din Africa de Sud, republicile bure și structurile independente ale africanilor într-o confederație a Africii de Sud. Și-a dat seama că această uniune era irealizabilă atât timp cât regatul Zulu avea o armată de peste 40.000 oameni pregătiți pentru orice eventualitate. A exagerat astfel amenințarea pe care Zulu o prezenta în fața britanicilor, iar când guvernul britanic a refuzat să declare război, Frere s-a prezentat în fața lui Cetshwayo cu un ultimatum inacceptabil, printre cerințe fiind inclusă și desființarea armatei. Astfel, s-a ajuns la război. Forțele Marii Britanii și cele din Natal au invadat Zululand pe 12 ianuarie 1879. S-a dat o luptă între două armate total diferite, una a unui stat european industrial cu arme moderne și performante, cealalată armată a unei populații care se baza pe armament și metode de luptă tradiționale. Britanicii erau încrezători că cele 17.000 trupe nu vor avea probleme în a-i învinge armata lui Cetshwayo. Însă, la 21 ianuarie armata britanică a fost înfrântă lângă dealul Isandlwana dis de dimineață, zulușii luându-i pe nepregătite. Strategia de luptă, tacticile și armele tradiționale i-au asigurat victoria regelui zulus. Pierderile umane au fost foarte mari pentru Zulu, dar victoria dobândită le-a sporit încrederea și trufia, căci o parte dintre zuluși s-au orientat spre baza britanică de la Rorke’s Drift și au pierdut lupta în fața a 120 oameni. La Ulundi s-a dat bătălia în urma căreia regatul zulus a fost destrămat, Cetshwayo fiind trădat de oamenii săi. Acesta a fost capturat și exilat la Cape Town. În încercarea de a dizolva puterea regatului Zulu și de a împiedica o urcare pe tron a unui alt rege, britanicii au împărțit Zululand în 13 șeferii. Bineînțeles că șeferiile începuseră să aibă altercații, iar lucrurile se îndreptau încet, încet spre un război civil. Căutând să înăbușe tensiunile regionale și să își protejeze interesele în Natal, britanicii l-au adus înapoi pe Cetshwayo în Zululand și l-au instalat ca un lider artificial, doar cu numele, în 1883. Anul următor, acesta a murit, iar în locul lui a fost pus Dinizulu, fiul său. Acesta a format o alianță cu burii care i-au promis că îl vor proteja de incursiunile britanice în schimbului a unui teritoriu în Zululand. Burii au început să se mute în teritoriu, agitând spiritele în rândul britanicilor de lângă Natal, așteptând intervenția Marii Britanii. Drept răspuns, în 1887, Marea Britanie a anexat Zululand, declarând zona colonie. Dinizulu a rezistat însă, ceea ce a dus la război cu Marea Britanie. Liderul Zulu a fost în cele din urmă arestat. În 1906 a fost ultima revoltă, condusă de Bambatha, căpetenia Zondi din Zulu, care a fost strivită de Marea Britanie. După această ultimă rebeliune, liderii Zulu au deținut titlul de căpetenie supremă. Puterea lor era însă nominală, fiind angajați plătiți de guvernul Sud African.

În urma anexării Transvaalului de către Marea Britanie din 1877, burii s-au revoltat împotriva britanicilor pornind „Rebeliunea Transvaal” în 1880. Mulți savanți sunt de părere că războaiele dintre buri și englezi ar trebui numite „Războiul Sud African”, ținând cont că toți sud africanii, albi și negri au fost afectați și au avut de pierdut de pe urma acestui eveniment devastator.

Totul a început de la Great Trek din 1835, când s-au pus bazele celor două republici bure, afrikaneerii fugind din calea englezilor. Revolta a culminat cu victoria burilor. Prin Convenția de la Pretoria din 3 august 1881 nu s-a restabilit însă independența totală a Transvaalului, aceasta rămânând încă sub suzeranitatea britanicilor. A fost instaurat controlul britanicilor asupra afacerilor străine din Transvaal și asupra legislației interne în ceea ce privește societatea negrilor.

Descoperirea aurului de la Witwatersrand din 1886 a făcut din Transvaal o potențială amenințare politică și economică la adresa Marii Britanii, aceștia pierzându-și supremația tocmai într-un moment când aceasta era angajată în „Lupta pentru Africa”, cunoscută ca „Scramble for Africa” cu Franța și Germania, pentru a obține cât mai multe colonii.

Pe 11 octombrie 1899 a început al doilea război bur după ce Marea Britanie a refuzat ultimatumul Transvaalului care cerea ca toate disputele dintre cele două state să se încheie prin arbitraj, trupele britanice să se retragă de la graniță și trupele care vin spre africa de Sud pe mare să nu debarce.

Statul Orange Free s-a alăturat Transvaalului conform alianței din 1897. Britanicii au purtat lupte directe cu cele două republici învingând forțele bure. Pe 13 martie 1900 Lordul Roberts, comandantul șef al armatei britanice a ocupat Bloemfontein, iar pe 5 iunie a luat și Pretoria. Cu republicile bure sub stăpânire britanică, a anexat Statul Orange Free, transformându-l într-o colonie britanică cu numele Orange River pe 24 mai 1900 și Transvaalul pe 1 septembrie 1900. Mulți buri -au predat, ademeniți de promisiunile britanicilor de pace și protecție. Războiul însă era departe de a se fi sfârșit, căci burii au recurs la tactici de gherilă. Lordul Kitchener a preluat comanda de la Roberts și, sătul de tacticile burilor, a început să distrugă toate proviziile acestora. Mii de fermieri au fost nimiciți, femeile și copiii au fost duși în lagăre de concentrare, murind din cauza malnutriției și a bolilor. În cele din urmă burii au capitulat semnând Tratatul de la Vereeniging din 1902.

Capitolul II

II.1 Relația dintre elite și mase în societățile tradiționale

P

entru a vorbi despre elite mai întâi trebuie să definim acest cuvânt, ce implică acesta și ce transmite într-o societate africană care încearcă să se adapteze cerințelor europenilor. Așadar, conform dicționarului explicativ român, elita înseamnă un grup de persoane de valoare, culte, civilizate, cu o vastă cultură generală. Elite există în orice societate, fiecare cu o altă viziune asupra acestui termen, în funcție de gradul de cultură și educație al fiecăreia. Cuvântul „elite” este folosit cu preponderență din secolul al XX-lea, perioadă despre care nu voi vorbi în această lucrare. Însă, mi-am luat libertatea de a folosi acest cuvânt, poate impropriu, pentru a desemna conducătorii africani ai etniilor, persoane considerate de supuși ca fiind puternice, lideri desăvârșiți, suficient de inteligenți pentru a purta conversații cu reprezentanții europeni și de a crea conexiuni cu aceștia prin intermediul schimburilor și al intereselor.

Pe teritoriul Zambiei(fig. 2.2) s-au purtat multiple lupte pentru cucerire, fiind asaltată de invadatori care au distrus organizările statale, gonind nativii zonei. La începutul secolului al XIX-lea, regiunea avea contacte limitate cu europenii, dată fiind localizarea, fără ieșire la mare, înconjurată de Angola, Republica Democrată Congo, Malawi, Tanzania, Mozambique și Namibia. Singurele contacte pe care le-au avut au fost cu alte populații care au migrat în zonă, aducând influențe în dezvoltarea socială, economică și politică, dar și statutul de căpetenie. Organizarea politică a populației zambiene varia în funție de triburi. În societățile unde existau șefi de trib, statutul lor diferea de la o comunitate la alta. Unii erau respectați doar ca lideri ritualici cu foarte puțină autoritate politică, spre exemplu Bemba, unde căpeteniile locale veneau să plătească tribut căpeteniilor regale pentru a obține aprobare religioasă pentru funcția lor. În alte comunități, căpeteniile aveau o adevărată putere politică, iar în altele o combinau cu cea militară. Această diversitate a afectat modul în care triburile zambiene reacționau în fața intrușilor. A urmat val după val de interferențe și invazii care au zdruncinat civilizațiile tradiționale. În 1835, Ngonii conduși de Zwangendaba, au trecut râul Zambezi spre Zambia, provocând pagube și ravagii națiunilor, Ngoni stabilindu-se în provincia estică. La Vest, regatul Lozi era puternic și prosper în centru, dar fragil pe margini. Conducătorul Lewanika de temea de o posibilă amenințare venită de partea portughezilor din vest și a populației Ndebele din sud. A fost influențat de vânătorii de fildeș care au atras și colonizatorii. Pentru a se apăra, a semnat un tratat de concesiune cu British South Africa Company în 1890.

Cum în sud nu exista un regat centralizat, Tonga era ținta raidurilor fiind luați ca sclavi și vitele furate de popoarele din afară, Lozi din nord, Ndebele din sud, portughezi și Chikunda. În Zambia centrală, grupul Lenje dădea dovadă de unitate politică și putere, implicați în comerț cu Swahili, Mbari și Chikunda. Jan Vansina a identificat trei tipuri de schimb în Africa Precolonială: schimb local, realizat de popoarele apropiate, schimb regional, pe distanțe mari între populații de culturi diferite sau vecini, schimb la distanțe foarte mari.

La o primă vedere, schimbul în Africa implica aur, fildeș și sclavi exportați. La o privire mai atentă aceste materiale erau doar vârful icebergului. Schimbul local se baza pe articole de zi cu zi, utile și extrem de necesare ca textile, obiecte din metal și materiale pentru artizanat. Cum banii nu erau la îndemână, se folosea trocul cu sârme, cruci din cupru, mărgele, pânză. Nu existau târguri stabilite pentru astfel de schimburi, adeseori reședințele căpeteniilor serveau drept centre de schimburi. Astfel căpeteniile aveau prilejul de a supraveghea aceste schimburi, având autoritate și putere asupra oamenilor. Schimburile pe distanțe foarte mari includeau bunuri europene ca fier, sclavi și arme. În 1840 Luvale din NV Zambiei schimbau sclavi pentru arme cu Mbundu din Bihe. Creșterea schimbului pe distanțe foarte mari în Zambia precolonială a facilitat expansiunea unor regate precum Kazembe, în timp ce altele erau înfrânte.

Perioada migrațiilor a fost extrem de grea pentru Zambia, intrușii introducând noi sisteme complet diferite de cele din Luba și Lunda. Migrația Ngonilor a reprezentat consecința mișcării Mfecane din Africa de Sud. În 1818 Zulu, condusă de Shaka, a înfrânt Ndandwe din Zwide, provocând fuga unui grup din Jere condus de Zwangendaba, din Natal, mai târziu ajungând să fie cunoscut ca Ngoni. Aceștia au adus sisteme sociale și politice nou dezvoltate.

Ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul Zambiei moderne a avut repercusiuni asupra populațiilor asimilate. Relațiile interne, între căpetenii, nu au fost unele de natură conflictuală. S-au purtat constante lupte pentru succesune, pentru obținerea teritoriilor, a vitelor, a bunurilor materiale, pentru putere, pentru autoritate. Și Zambia nu este un caz singular. Tot teritoriul Africii, până la venirea europenilor, era secerat de războaie tradiționale între populații.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea reprezintă perioada de fragmentare și descentralizare a populației Shona de pe platoul „zimbabwean”(fig. 2.3). Cele două state Mutapa și Changamire erau deja în declin. Mutapa a suferit în urma exploatării portugheze din secolul al XVII-lea, transformând statul odată centralizat într-o guvernare de tip federală. De-a lungul secolului al XVIII-lea, Changamire Rozvi și-a mutat baza spre SV, a cucerit vechiul stat Togwa, a stabilit o capitală la Danangombe și a absorbit populația locală Kalanga. În 1820, însă, Rozvi pierdeau teritoriu în fața Tswana. Retragerea Rozvi însemna o mai mare autonomie pentru Shona Manyika care începuse să se mute spre Nord în zona muntoasă Nyanga. Peisajul politic din sud era dominat de șeferii, datorită renunțării la titlul regal „mambo” în favoarea unuia mai puțin pretențios „ishe”. La înc. sec. al XIX-lea, religia Shona se dezvolta îmbinând credințele vechi cu unele noi. Cu mult timp înainte shona venera spiritele ancestrale ale conducătorilor decedați. Prin sec.XVIII-XIX, spriritele oamenilor de rând și nu neapărat ale celor cu o descendență a conducătorilor au devenit populare poate și datorită declinului familiei regale.

În 1830 a avut loc o serie de invazii a vorbitorilor Ngoni regiunea Zimbabwe, aceștia distrugând statul Rozvi. Ndebele din Mzilikazi au nimicit puterea Rozvi, așezându-se în SV. Până în 1830 SV regiunii din Zimbabwe de azi a fost dominat de o lungă succesiune de state și culturi Shona. Grupul principal din zonă îl constituia Kalanga. Zona a fost invadată în anii 1830 de Nguni și grupuri BaSotho. Avantajul acestor populații migratoare era sistemul militar care tăia legăturile locale simplificând procesul de asimilare al populațiilor cucerite. Rozvi le-au rezistat, în ciuda pierderilor suferite, împingându-i spre nord și est.

Conflicte au existat și cu Ndebele, grup împărțit în două, unul condus de Mzilikazi, celălalt de Gundwane. Ndebele a dominat zona, dar nu a terorizat populația Rozvi. Mzilikazi a preluat conducerea regatului Rozvi, devenind conducătorul local al populației Kalanga. Au apărut schimburile, Kalanga a fost de acord să ofere tineri pentru a se înrola în regimentele Ndebele în schimbul împrumutării vitelor pentru a le îngriji și a obține lapte. Acest parteneriat era mulțumitor pentru Ndebele căci dacă Kalanga le crea nemulțumiri populația nu își mai primea tinerii înapoi însă Ndebele își recuperau vitele. În încercarea de a-și recupera oamenii, Kalanga a prădat teritoriul Ndebele în 1850, ultimii atacând la rândul lor, distrugând statul Rozvi în timpul marilor raiduri din 1854-1855. În 1879, diverse grupuri Shona au achiziționat un număr mare de arme de foc pentru a se apăra împotriva raidurilor Ndebele. Din acel moment, dealurile regatului erau mult mai bine pregătite și apărate, astfel că puterea Ndebele, condusă atunci de Lobengula, fiul lui Mzilikazi, a scăzut.

În Swaziland(fig. 2.4) s-a făcut remarcat regele Sobhuza I al populației Ngwane, născut în jurul anului 1800 la Ngetfwese, lângă Mhlosheni.

La naștere a primit și numele de Somhlolo, „minunea”, datorită faptului că vârful capului său a rămas moale. Mama sa a acționat ca regent, ducând la crearea monarhiei duale pentru care poporul Swazi a fost renumit. În prima decadă a secolului al XIX-lea, un număr foarte mare de oameni locuiau atât în reședința regelului, „Hhohlo”, cât și pe lângă ea, toți împărțind locuințele. În cadrul regatului existau regimentele de vârstă, „amabutho”, inițiate de Ndvungunye, tatăl lui Sobhuza, care erau pregătite și gata de luptă.

Aceste două caracteristici au facilitat încorporarea și asimilarea grupurilor cucerite și refugiate. Amenințarea principală venea din partea Ndvandwe sub regele Zwide. În adolescență Sobhuza a intrat într-o căsătorie diplomatică cu fiica lui Zwide, Tzandile. Scopul acesteia era să prevină atacurile puternice din partea vecinului său. Acest lucru s-a dovedit a fi irealizabil. La acea vreme se practicau căsătoriile aranjate pentru a se rezolva disputele dintre populații, însă de foarte multe ori acest plan eșua. În urma unor atacuri și invazii, Sobhuza a fugit, fiind forțat să caute refugiu alături de o căpetenie BaSotho, Magobyi, din munții Dlomodlomo. Pentru că era amenințat și de Shaka, a aranjat o căsătorie de alianță cu una dintre fiicele regelui Zulu, care însă nu a ținut departe atacurile zuluse. Doar după asasinarea lui Shaka și instalarea lui Dingane în 1828, regatul lui Sobhuza a obținut o păsuire din partea Zulu. Atacurile au reînceput în 1836 și au fost descrise de misionarul Brownlee ca fiind „o misiune de exterminare împotriva populației Swazi.” Înfrângerea de la Blood River din 1838 l-a făcut pe Dingane să caute un nou teritoriu în sudul Swaziland, la o distanță cât mai mare de buri, pentru a construi sate și pentru a coloniza noi populații. Realizând gravitatea situației, poporul Ngwane s-a mobilizat din punct de vedere militar și a înfrânt trupele lui Dingane în lupta de la Lubuya din 1839, culminându-se cu moartea lui Sobhuza. A lăsat drept moștenire un teritoriu cu granițe incerte, fără apărare, o structură politică și administrativă rudimentară și o prohibiție scurtă a amenințărilor externe.

Succesorul pe tronul Ngwane era fiul său, Mswati II, în vârstă de 13 ani. Regenții lui, mama Tzandile, fratele său Malambule, unchiul Malunge Dlamini, s-au confruntat cu o rebeliune regională în sud condusă de fratele mai mare al lui Mswati. Era ceva obișnuit ca frații să comploteze între ei pentru a ajunge la conducerea regatului. Pentru a restabili autoritatea, regenții au așezat soții și fii de-ai lui Sobhuza în fruntea șeferiilor pe toată suprafața teritoriului, prin urmare întârindu-se administrația, armata și organizarea statală.

Regatul Lesotho(fig.2.5) a fost zămislit din războaiele distrugătoare din 1820, când clanul Kolna, celebrând șefia lui Moshoeshoe I, a reușit să unească un grup disparat de oameni ce nu aparțineau niciunui alt grup. Promițându-le protecție, pământ și vite , Moshoeshoe a reușit să atragă de partea sa un număr semnificativ de adepți, uniți într-un grup puternic și influent, BaSutho.

În urma unor conflicte între șeferii și a unor invazii ale Văii Caledon în 1820, Moshoeshoe i-a dus pe cei care au rămas în urmă într-un loc sigur unde a și pus bazele regatului, cu o poziție strategică de apărare.

Deși căpetenia a reușit să înfrângă unele alianțe sau să facă parte din cele ale clanurilor învecinate, nu scăpase de rivali, printre care se afla și Griqua, un grup de excluși din Colonia Capului, care au format o nouă organizare statală în afara granițelor coloniale.

Folosind forța de muncă drept tribut, căpeteniile puteau ara suprafețe întregi, beneficiind de pe urma exportului cu grâne. Ca lider, Moshoeshoe urmărea să dețină cât mai multă putere și avere, astfel a început un proces de mărire a turmelor de vite. Pentru a obține cât mai multe animale a întreprins raiduri pe teritoriile Themba și Xhosa. Unele animale au fost obținute prin împrumutarea vacilor adepților săi care aveau voie să le mulgă, însă orice vițel ce avea să se nască urma să aparțină turmei căpeteniei. În timp ce puterea lui creștea, forma noi alianțe, multe dintre ele cimentate prin căsătorii aranjate. La moartea sa, numărul nevestelor sale ajunsese la 140.

După sosirea trekburilor, căpeteniile BaSotho au pierdut controlul unor terenuri arabile din nordul și vestul râului Calendon. În luptele ce au urmat, BaSotho a pierdut controlul asupra terenurilor, apelând în cele din urmă la protecția autorităților coloniale britanice. Sub protecția acestora au încheiat contracte prin care continuau să-și extindă producția agricolă, închiriind terenuri de la britanici. Până în acest punct, căpeteniile și comandanții dominau piețele de export al grânelor, dar odată cu intervenția britanicilor, producțiile țăranilor au înflorit, transformându-se în producători independenți. Venise astfel rândul localnicilor BaSotho să se tansforme în producători independenți și să nu mai depindă de căpetenii.

Moshoeshoe, conform misionarilor și a celor care au interacționat durect cu el, dar și a tuturor lucrurilor pe care le-a realizat, a fost o căpetenie puternică și influentă, datorită acestuia BaSotho a devenit o populație rezistentă și impunătoare. Trollope spune în cartea sa că succesul populației se datora în mare parte pământului fertil pe care-l deținea.

Botswana precolonială(fig. 2.6) a fost populată de mai multe grupuri etnice împrăștiate pe tot teritoriul țării. În sud erau Basarwa(Khoisan), Bakgalagadi, Batswana. Inițial, grupurile erau în relații strânse, mai târziu s-au îndepărtat, Batswana devenind grupul dominant. Până în 1820 mare parte din ceea ce este acum sudul Botswanei a fost controlată de grupurile militare puternice Batswana ce se ocupau cu creșterea vitelor și cu agricultura, practicau schimburi de cupru și grâne cu alte grupuri. Batswana s-a confruntat cu invadatorii Bakololo și Amandabele. Liderul acestei populații, Mzilikazi, a capturat și încorporat nativi Batswana în grupul său, oblingându-i să plătească tribut sub formă de grâne și vite. Pentru o scurtă perioadă de timp lucrurile se liniștiseră pentru Batswana, însă îi păștea o altă amenințare: burii. Prosperitatea era încă posibilă datorită schimbului dintre Batswana și europeni. Nativii ofereau fildeș în schimbul armelor de care aveau nevoie pentru a se apăra împotriva burilor. Misionarii îi încurajau să ceară și textile și pluguri, nu numai arme. În nord-vest populației Batswana s-a dezvoltat într-un regat puternic sub lideri ca Mogalakwe, Letsholathebe, Moremi II. Au pus la punct sistemul Kgamelo- găleata, împrumutau turme de vite unor căpetenii care ajungeau servitori ai acestora. Un alt sistem, balata-servitudine, a fost creat care presupunea ca grupurile cucerite să muncească pentru Batswana fără să fie plătite, ducând însă la sclavie.

În regiunea ce avea să fie locația unui regat extrem de puternic, Zululand(fig.2.7) luptele pentru ocuparea tronului erau la ordinea zilei. Pentru a înțelege formarea regatului Zulu, Dingiswayo trebuie să intre pe scena istoriei. Acesta a fost căpetenia Mthethwa, un clan al popoarelor Ngoni, având un rol important în crearea și menținerea unei armate bine pregătite și gata de luptă. Astfel și-a asigurat supremația peste 30 de clanuri Ngoni, ocupând regiunea dintre râurile Umfolozi și Tugela. În 1818 a fost însă asasinat de o căpetenie rivală din același clan, care s-a întors împotriva lui, Zwide. Succesorul ales de Dingiswayo, Shaka, l-a doborât pe Zwide și a continuat munca predecesorului său de clădire a unei națiuni puternice.

Shaka, născut în afara căsătoriei, tatăl său fiind o căpetenie zulusă, iar mama sa o prințesă din clanul vecin, Elangeni, și-a petrecut copilăria alături de mama sa, în exil și dizgrație, fiind renegat de propriul tată. La 23 de ani a fost chemat de Dingiswayo să servească ca luptător pentru clanul Mtethwa din divizia de nord, ajungând extrem de devotat armatei. După moartea tatălui său, Shaka a fost pus în fruntea clanului Zulu, numit de mentorul său. Prima sarcină pe care a considerat-o prioritară și neapărat de îndeplinit a fost reorganizarea armatei Zulu. În primul rând a schimbat sulița assegais, făcând-o mai scurtă pentru a fi folosită în lupta corp la corp. În al doilea rând a mărit numărul de exerciții fizice pentru a le întări musculatura luptătorilor săi, supunându-i și la teste de anduranță. Reformând armata, Shaka, împreună cu subordonații Zulu au scăpat de suzeranitatea Mthetwa, dezvoltând șeferia Zulu, tributară căpeteniei supreme din Mthetwa, într-un regat puternic, cu o forță militară eficientă și bine pregătită. Și-a extins hegemonia spre nord și sud, lansând bine cunoscutele campanii, mfecane. Shaka era însă un tiran sângeros, brutal și nemilos atât cu dușmanii cât și cu semenii săi. Tirania sa a transformat regatul într-o putere pe care albii nu îndrăzneau să o provoace. Însă 12 ani de tiranie erau deja prea mulți, așadar o parte din armata sa, în frunte cu Dingane, l-au asasinat în 1828, la tron urmând asasinul și fratele lui Shaka, Dingane.

Au existat conflicte interne între șeferiile Zulu, provocate de căpetenia supremă care începuse să facă diferența de etnie, statut și avere între zuluși, dar și între popoarele asimilate. Dacă nu exista stabilitate internă și ajutor reciproc, regatul Zulu era vulnerabil în fața dușmanilor. Tensiunile din regat s-au mai diminuat de la asasinarea lui Shaka. Fratele său, Dingane, urmând pe tron, s-a remarcat tot prin violență și pedepsirea oponenților. Prin campanii agresive împotriva șeferiilor vecine, noua căpetenie le-a oferit prilejul luptătorilor săi de a obține vite și sprijinul economic al societății Zulu.

Zidurile regatului au început însă să se cutremure la venirea trekburilor. În tot acest timp, Mpande, unul din frații lui Dingane, s-a aliat cu burii dorind înlăturarea de pe tronul Zulu a fratelui său. În 1839 Mpande a fugit din Zululand, căutând sprijinul burilor. Îmbinându-și forțele cu cele ale europenilor s-a întors pentru a-l elimina pe Dingane. Încă din acel moment intervenția albilor va juca un rol esențial în dezvoltarea regatului deja compromis.

Moartea lui Dingane și alianța cu burii au provocat rupturi în regat, punându-l pe Mpande în situația de a-și reuni oamenii. În 1842, Mpande s-a retras din alianța cu burii și a semna un tratat cu britanicii care l-au recunosct drept rege la națiunii zuluse. Cum Mpande înainta în vârstă, doi dintre fii săi se luptau pentru dreptul la urcarea pe tron. S-a purtat o luptă de durată numită „Bătălia prinților” care a culminat cu victoria lui Cetshwayo.

Acesta a fost fiul cel mare al lui Mpande și Ngqumbazi din șeferia Zungu. A fost martorul primelor bătălii dintre armatele zuluse și invadatorii europeni, a fost prezent la negocierile dintre tatăl său și buri și a fost sprijinit de buri, în schimbul a unei părți din pământul din sudul râului Tugela, pentru a ajunge regele Zululand. În 1840 a fost introdus de buri ca moștenitorul lui Mpande, provocând agitație în cadrul societății. Cetshwayo a demonstrat o forță militară și multă dibăcie în compania împotriva populației Swazi, iar mulți tineri s-au arătat doritori să i se alăture. În aceste condiții, Mpande a simțit cum autoritatea i se diminuează, pierzând teren în fața fiului său, lucru greu de digerat. În 1856 rivalitatea dintre frați a început să prindă contur, alimentată cel mai probabil de tatăl lor, de aici ajungându-se la un război civil între adepții fiecăruia, din care Cetshwayo a ieșit învingător și Mpande a fost forțat să împartă puterea cu el.

Din 1884, Dinuzulu a fost numit rege al poporului Zulu și al teritoriului Zululand, fiind fiul și succesorul lui Cetshwayo. În acel timp Zululand a fost împărțită în 13 șeferii în urma victoriei britanicilor în războiul anglo-zulu, iar teritoriul găzduia un război civil. Dinizulu a apelat la burii din Transvaal pentru protecție și siguranță, aceștia declarându-l rege Zulu. Îndată ce fostul regat Zululand a fost împărțit în teritorii mai mici, relațiile dintre căpetenii s-au stricat, existând nemulțumiri din fiecare parte, această situație ducând la război civil.

Capitolul III

S

ecolul al XIX-lea pe continentul african este caracterizat de intervenții și influențe europene care au avut atât repercursiuni pozitive cât și negative în structurile africane. Perspectivele sunt cele care decid procentul acestor interferențe, în ce măsură cunoștințele și noțunile occidentale au modelat societățile africane.

Când europenii s-au așezat în Africa au adus cu ei metode de construcție, materiale și stiluri arhitecturale familiare lor, din zona lor occidentală. Coloniștii europeni, negustorii și misionarii au ridicat clădiri conform culturii lor și le-au folosit ca expresie a autorității politice și a avuției. Odată cu introducerea acestor nouă construcții urbane, africanii și-au impus și ei stilul indigen pentru a crea noi structuri africane. Cei care au acceptat modeul european s-au adaptat, ceilalți s-au revoltat.

Puterile europene au înființat administrații al căror scop era menținerea ordinii și nu neapărat dezvoltarea economică și socială. Europenii își doreau colonii, dar nu ar fi vrut ca acestea să devină niște poveri economice, întreținerea acestora să coste foarte mult. Administrațiile europene aveau nevoie de alianțe cu grupurile de elită în populația colonială pentru a asigura o guvernare efectivă. Aceste tipuri de alianță au dus la favorizarea anumitor grupuri creând sau agitând diviziuni etnice și tribale. Au luat naștere clasele privilegiate din care guvernele coloniale și-au angajat administratori, agenți de poliție, interpreți și secretari. În timp ce o minoritate de populații erau privilegiate de conducerea colonială, o majoritate vastă a avut de suferit.

Europenii au intervenit în conflictele dintre populațiile africane pentru a aplana disputele, anexând regiunile care cereau protecție în fața inamicilor. Colonizarea a avut loc fie în condiții forțate fie pe cale amiabilă. Granițele coloniale grupau inamici tradiționali africani și dezbinau comunități ce fuseseră unite cu ceva timp înainte. Deși administrația europeană s-a ocupat cu preponderență de extracția mineralelor, profitul obținut nu a fost folosit pentru a dezvolta coloniile; deși Europa a introdus tehnologii moderne pe continentul african aceasta nu i-a instruit în utilizarea lor pe nativii africani. Necunoscând aceste aspecte moderne europene, neștiind cum să folosească anumite echipamente introduse pe continentul negru de colonizatori, africanii au privit cu reticență obiceiurile și acțiunile europenilor.

III.1 Reprezentări pozitive și practici de colaborare

Relațiile dintre europeni și nativii africani nu au fost mereu de natură violentă. Amândouă părțile au încercat negocieri și schimburi pentru o coexistență pașnică. S-a făcut apel la elitele africane, la căpeteniile grupurilor, la regii din regatele ce constituiau o putere în zonele ce trezeau interes europenilor pentru a intra în posesia a cel puțin unei părți din acele regiuni. Subcapitolul va include exemplele cele mai elocvente de reprezentări pozitive ale relațiilor dintre africani și colonizatori.

Pe teritoriul Zambiei de astăzi, îl întâlnim pe Lewanika Lubosi, regele populației Lozi din vestul Zambiei, provincia Barotseland. Acesta a avut relații liniștite cu britanicii la care a și apelat. Regele a venit la misionarul francez, Francois Coillard, cu rugămintea de a-l ajuta să își protejeze regatul împotriva amenințării constante din partea populației Ndebele din sud. Misionarul l-a sfătuit să ceară protecție britanicilor. Lucru pe care l-a și făcut după ce a fost influențat și de căpetenia Khama din Bamanguato, Botswana, acesta obținând la rândul său protecția britanicilor în 1883. În urma discuției cu britanii aceștia și-au extins protectoratul și asupra regatului Lozi, acesta păstrându-și statutul cvasiautonom sub dominația colonială. În 1890 a semnat cu reprezentantul Frank Lochner primul tratat, oferind companiei drepturi de exploatare minieră. A semnat diverse alte tratate adiționale, reducându-și suveranitatea în mod involuntar. În primii ani din primul război mondial, Lewanika a oferit suport material britanicilor pentru care a primit foarte puțină recunoaștere însă. Regele Lozi a aplicat anumite tactici bine conturate care au dezvoltat o elită Lozi educată și civilizată care a menținut unitatea regatului Lozi mult după moartea sa în 1916.

Populația Kololo de aici a avut relații pașnice și plăcute cu misionarul Livingstone, remarcându-se căpetenia Sebetwane al cărui scop era să lege relații strânse cu albii. Conform descrierii lui Livingstone, conducătorul african „era de felul său liniștit, concentrat și mult mai sincer în discuții decât toți ceilalți șefi de trib cu care avusesem prilejul să mă întâlnesc. Ca militar și comandant de oști era cel mai vestit dintre cei a căror faimă trecuse dincolo de hotarele coloniei. ”

Pe teritoriul Malawi comerțul cu sclavi era în plină ascensiune. Împotriva acestui fenomen erau britanicii care și-au trimis misionarii să răspândească cunoștințele și credința creștină. Livingstone a fost cel care a alertat comunitatea europeană în privința ororilor sclaviei. În 1870 zona era plină de misionari, iar până în 1890 britanicii au eliminat comerțul cu sclavi. Misionarii doreau protecția oferită de un guvern colonial. Nativii din Malawi erau conștienți de influența imperialistului Rhodes, dar și de o posibilă anxare a regiunii de către portughezi. Au ales astfel protecția britanicilor, aceștia înființând Protectoratul Shire Highlands în 1889. În 1891 a devenit Protectoratul Britanic Central African, iar în 1907 teritoriul a fost numit Nyasaland.

Populațiile Batswana, de pe teritoriul Botswanei de astăzi, în vederea aplanării confruntărilor cu burii care urmăreau să le stăpânească teritoriile, au obținut arme de foc de la europeni pentru a le folosi în bătălia de la Dimawe. Burii din Transvaal, odată cu expansiunea în vest, s-au atins de proviziile misionarilor care lucrau cu triburile Tswana, punând în pericol viitoare călătorii spre nord ale creștinilor. Misionarii, în special Livingstone, au criticat metodele albilor din Transvaal. David Livingstone, prieten al indigenilor, era împotriva sclaviei și din nefericire, a fost martor la toate tratamentele inumane la care erau supuși prietenii lui negri. Burii, cu care a intrat în contact susțineau că pământurile pe care le luaseră în stăpânire le aparțineau: „Îi silim să muncească pentru noi, fiindcă le îngăduim să trăiască în țara noastră.” O astfel de atitudine nu făcea decât să sporească ura lui Livingstone față de acei europeni care nu își vedeau lungul nasului.

Populațiile Tswana i-au invitat pe misionari să locuiască cu ei cu intenția de a-i folosi drept ajutoare diplomatice neplătite. Una dintre șeferiile interesate în raporturile cu misionarii a fost Kwena sub căpetenia Sechele. Aceasta l-a primit pe David Livingstone în apropriere de capitala Kwena, misionarul punând bazele primei biserici și școli din Botswana în Kolobeng în 1845.

Batswana le-au oferit pământ britanicilor în schimbul armelor de foc pentru a rezista incursiunilor burilor pe teritoriile lor. Sub conducerea lui Kgosi Sechele I, Botswana a reușit să-i înlăture pe buri, izgonindu-i înapoi în republicile sud africane în 1852, semnându-se o înțelegere de pace în 1853. Tensiuni au existat în continuare din cauza disputelor asupra granițelor și a vitelor. Între 1882-1883 au fost conflicte între populațiile Batswana din sud și mercenarii din Transvaal. Administratorii britanici din Cape Town nu erau pregătiți militar să intervină. Astfel că în 1885 britanicii au proclamat unilateral Botswana drept Protectorat Bechuanaland pentru a contracara ocuparea Namibiei de către Germania.

Relațiile dintre Swazi și britanici au părut pașnice doar la suprafață, căci în profunzime au existat multe conflicte și dispute pornite în urma unor neînțelegeri și pretenții din ambele părți. Cele două tabere au avut relații diplomatice în momentul în care Swazi a cerut protecția britanicilor pentru a se apăra de buri. Astfel au scăpat de presiunile insistente din partea Zulu și a burilor , odată cu anexarea Transvaalului in 1876 de către Marea Britanie. De asemenea, izbucnirea războiului anglo-bur din 1899 a pus capăt controlului de cinci ani al Transvaalului asupra Swaziland. În contextul războiului dintre Zulu, Pedi și britanici din 1878, regele Mbandzeni a oferit sprijin limitat britanicilor, însă în cel de-al doilea război a pus la dispoziția englezilor o armată de 8500 oameni, stârnind recunoștința și admirația britanicilor față de Swazi.

În ceea ce privește teritoriul Lasotho conflictele pe care le avea cu populațiile Griqua erau alimentate și de rivalitățile dintre societățile europene de misionari active în zona râului Caledon: Societatea Misionarilor Londonezi care lucra cu Griqua, Societatea Evanghelică din Paris cu reprezentanți în zona Lesotho a lui Moshoeshoe și Societatea Misionarilor Wesleyan activă printre rivalii africani ai regelui din Lesotho. Pentru a atenua disputele, Moshoeshoe s-a văzut nevoit să îi contacteze pe misionarii francezi invitându-i să se stabilească în zona lui, urmând ca în 1833 aceștia să se instaleze acolo. Astfel, căpetenia a dobândit consilieri și ajutoare exact la timp pentru a se apăra de burii ce apăruseră în peisaj și pretindeau drepturi asupra pământurilor lui Moshoeshoe. Populația BaSotho era constant hărțuită de inamici, toți atentând la pământurile și vitele regelui. Căpetenia a avut raporturi diplomatice și pașnice cu un misionar francez, Reverendul E. Cassalis, cu care obișnuia să ia masa, iar cei care îl însoțeau la casa misionarului învățau să citească. Acest lucru denotă faptul că erau interesați de procesul de culturalizare. Deși Moshoeshoe nu era creștin a fost apreciat de misionari pentru faptul că era un lider excelent, iar populația BaSotho ajunsese una puternică și rezistentă.

Presați de buri, la recomandarea misionarilor francezi, Moshoeshoe le-a cerut britanicilor să intervină, iar în 1868 Sir Philip Wodehouse a emis o proclamație care stipula că BaSotho ajungeau supuși britanicilor Acesta, mișcat de suferințele populației BaSotho, a oprit aprovizionarea cu amuniție a Statului Free și pe 12 martie a anexat regatul lui Moshoeshoe numind-o colonia Batusoland a coroanei. S-a stabilit și granița între populația africană și Republica Orange, dându-le burilor teritoriul pe care-l doreau, iar populația BaSotho rămânând cu un ținut bogat, suficient pentru nevoile lor, în nordul râului Caledon până la fortăreața Rolong din Thaba Nehu.

În ceea ce privește creștinismul relațiile dintre misionari și nativii africani au mers în direcții diferite, în funcție de modul de abordare al misionarilor și de nivelul de înțelegere și de acceptare al africanilor. Aceștia au acceptat convertirea în măsura în care aceasta le aducea beneficii ca resurse și adăpost, aceștia fiind marginalizați în propria societate, iar Creștinismul le oferea o portiță de salvare și o cunoaștere profund spirituală. Misionarii asociau convertirea cu civilizația, îi încurajau pe nativi să adopte îmbrăcămintea occidentală, stilul de viață, relațiile personale, fiind împotriva practicilor africane precum poligamia, dansul, berea și ceremoniile de inițiere.

Misionarii au reprezentat o punte de legătură între populațiile africane și europeni, aceștia acționând ca intermediari. Influența misionară a fost de factură spirituală și civilizatoare, modelând constant creștinii africani. Însă cei care promovau într-adevăr creștinismul erau africanii deja convertiți, care acceptau normele europene civilizatoare, urmând o școală și implicându-se în viața socială a occidentalilor. Dintre cei care au acceptat tainele unei credințe monoteiste și care au primit o educație europeană, s-a remarcat Soga Tiyo, misionar, jurnalist și colector al folclorului Xhosa. Tatăl său a fost o căpetenie puternică din neamul Xhosa, Ngqika. Mama sa s-a convertit la creștinism când acesta era încă mic. A studiat în Scoția și a fost botezat în 1848, întorcându-se apoi la Cape unde și-a început munca ca misionar. A fost criticat de semenii săi pentru că nu a fost circumcis și colabora cu europenii colonizatori, iar când a izbucnit un nou război între Xhosa și britanici, Soga a fost de partea coloniei.

Misionarii erau singurii care dețineau informații despre viața sălbatică a africanilor. Căpeteniile erau de regulă prietenoase, recunoscând cunoștințele misionarilor și luând în calcul sfaturile acestora. Chiar și Mzilikazi l-a tratat cu bunătate pe Robert Moffat, iar Livingstone solidariza cu nativii africani având un dispreț vădit pentru buri. Căpeteniile au fost primitoare cu misionarii, dar e greu de crezut că au acceptat creștinismul, acest lucru ar fi însemnat renunțarea la toate nevestele lui, mai puțin una, și posibil și la puterea asupra tribului.

În ciuda conflictelor pe care nativii le-au avut cu britanicii, i-au tratat cu respect, însă în ceea ce privește olandezii atitudinea față de aceștia era disprețuitoare. Căpetenia Cetshwayo, căutând protecție în fața burilor, a apelat la colonia Natal pentru arme de foc și l-a invitat pe Shepstone să fie prezent la momentul urcării pe tronul Zululand în 1873. Instalarea sa ca rege de către un oficial britanic a contribuit la stabilirea unor relații pașnice cu Colonia până în momentul în care administratorii coloniali și-au dat seama de armata mare și puternică de care dispunea regele Zulu.

Anthony Trollope spunea că omul de culoare poate fi adus pe calea progresului prin muncă și cunoaștere: „Munca este cea care civilizează.” Chiar și africanii au înțeles că muncind vor atinge primul principiu al civilizației.

III.2 Reprezentări negative și practici de confruntare

Continentul negru a găzduit multiple dispute și războaie care au avut repercursiuni grave și extrem de importante, influențând dezvoltarea socială și administrativă a fostelor elite africane și a populațiilor. Războaiele Cafrilor, războiul anglo-zulu și războiul anglo-bur au impactat organizările statale africane, lăsând în urmă state dezmembrate, granițe incerte, dezechilibrări politice, grupuri etnice fără identitate. Pătrunderea europeană a fost favorizată și de instabilitatea din interiorul populațiilor africane, de războaiele tradiționale, conflictele din interiorul comunităților africane, fiecare cu propria sa organizare militară. Bărbații care practicau vânătoarea erau cei care dețineau puterea având avantajul de a cunoaște jungla și de a mânui armele, experiența spunându-și cuvântul. Aceste războaie se purtau defensiv, cu scopul de a apăra teritoriile stăpânite sau ofensiv pentru mărirea teritoriului. De obicei, aceste conflicte găseau rezolvare în decizia unui grup de a părăsi comunitatea pentru a pune capăt problemelor politice și demografice.

Populațiile migratoare, mereu în căutare de pământ pentru a-l stăpâni, ca Ngoni, Bemba sau Swahili se împotriveau ocupării coloniale. În zonele care au ajuns să fie populate de coloniști, precum teritoriul Zambiei de astăzi, au fost trimise forțe britanice armate pentru a institui dominația colonială, intrând în conflicte cu populații Ngoni. Lupta dintre britanici și Ngoni a început în decembrie 1897, însă luptătorii Ngoni, armați cu sulițe, nu le-au putut ține piept soldaților britanici ce foloseau arme de foc. Palatul lui Mpezeni a fost capturat, satele Ngoni au fost arse, luptătorii pedepsiți, turmele de vită au fost luate ca despăgubire pentru costurile războiului. Înfrângerea Ngoni a fost semnificativă pentru că a permis stabilirea capitalei Rhodesiei de Nord, purtând numele de Fort Jameson. Compania lui Rhodes a obținut astfel și restul Rhodesiei de Nord. Abia în 1911 a fost creată Rhodesia de Nord când administrațiile separate din Rhodesia de Nord Vest și Rhodesia de Nord Est, despărțite de râul Kafue și de calea ferată, au fost unite pentru a reduce costurile.

Atunci când au fost descoperite depozite de sulfat de cupru, britanicii aveau nevoie de mână de lucru, însă africanii care locuiau lângă mine preferau să strângă bani pentru taxe din vânzarea grânelor. Au fost forțați politic să lucreze în mine, neținându-se cont de dorințele și pretențiile lor.

Lucrurile nu au stat mai bine nici pentru regatul Zimbabwe. Emisarii lui Rhodes l-au înșelat pe Lobengula atunci când i-au dat să semneze ceea ce el credea că sunt drepturi limitate asupra mineralelor pe care le ofereau britanicilor când, în realitate, documentele reprezentau renunțarea totală la drepturile asupra teritoriilor.

Europenii au obținut drepturi asupra mineralelor prin cucerire, expansiuni, ocupări coloniale, prin impunerea controlului sau prin negocieri false. Prezența coloniștilor europeni și a aventurierilor a creat un dezechilibru al balanței politice și sociale din regiune. În 1893 L. S. Jameson a condus un raid împotriva capitalei Ndebele, Lobengula fiind forțat să părăsească capitala. În schimbul concesiei, agenții lui Rhodes îi ofereau lui Lobengula arme, muniție, o subvenție anuală și un vapot pentru transport pe Zambezi. Căpetenia și-a dat seama ulterior de pericolul acestei negocieri și a făcut tot posibilul să oprească decurgerea acestui plan de exploatare. Ambițiile și pretențiile politice și economice ale lui Rhodes au dus la transformarea Zimbabwe în Rhodesia colonială.

Un alt aspect care a pus probleme a fost sclavia, extrem de căutată din momentul în care portughezii au creat o nouă piață pentru comercianții arabi și Swahili. În urma acestui lucru au intervenit misionarii care încercau să elimine sclavia, însă au avut altercații cu burii care concepeau ideea dearenunța la sclavi: „You don’t like slavery. We do. Let us go and have our slaves in a new land. But anything will be better to us than your laws and your philanthropy.”

Sclavii erau folosiți pentru a lucra în mine atunci când au fost descoperite mineralele pe teritoriul Botswanei. Pentru a împiedica venirea mai multor coloniști albi, populația Batswana a format o confederație. Regele Khama din Bangwato a cerut suportul britanicilor în menținerea burilor la distanță, aceștia delegându-l pe pe Charles Warren să conducă o expediție în regiune. Scopul lui Warren a fost oferirea pământului promis burilor de către Rhodes și nu protecția Botswanei. În 1886, Sidney Shippard, asociatul lui Rhodes, a condus o delegație britanică în cucerirea a 92% din ținutul populației Batswana din sudul Molopo. Guvernul britanic a extins protectoratul Bechuanaland și peste sudul Botswanei. Multe căpetenii, dikgosi, batswana au fost împotriva dominației coloniale, în special Sechele. Khama a fost convins de misionari că prezența britanică era un lucru bun.

Guvernul britanic a concluzionat că teritoriul ar trebui lăsat pe mâna căpeteniilor, ele să adminsitreze și să conducă proprii oameni, o colonie britanică neavându-și rostul într-o țară în nordul râului Molopo:„as to the north of the Molopo River…it appears to me that we have no interest in it, except as a road to the interior. În 1889 britanicii au intervenit în conducerea dikgosi, introducând treptat un sistem de conducere indirectă. Sub acest sistem reprezentanții coloniali au dominat prin căpetenii care nu mai erau liberi să-și conducă propriile treburi fără interferențe. Motivul acestei schimbări l-a constituit faptul că Botswana a devenit o bază pentru expansiune imperialistă în Africa Centrală. Trecând peste obiecțiile locale, britanicii și-au acordat dreptul de a exercita control colonial asupra Botswanei prin Actul de Jurisdicții Străine, „Foreign Jurisdictions Act”. Puterea crescută a Companiei Britanice amenința independența conducătorilor Batswana și abilitatea lor de a se ocupa de propriile afaceri sub protecția coroanei. Rhodes urmărea să dețină controlul asupra Africii Sudice pentru a-i exploata bogățiile, dar trebuia să obțină controlul administrativ al Botswanei. În 1895 populația Batswana a trimis petiții la Londra împotriva Companiei. Trei căpetenii supreme „paramount”, Bathoen, Khama și Sebele au ajuns în Marea Britanie unde le-a fost permisă o audiență cu regina Victoria, aceasta promițându-le protecție continuă împotriva exploatării capitaliste a companiei.

Încă din perioada colonială s-a pus problema concesiunilor, expansiunea imperialismului având loc pe teritoriul Swazi printr-un flux de căutători de concesii din partea britanicilor și a burilor. Mbandzeni a fost unul dintre regii care s-a presupus a fi oferit concesii în întreaga țară. Conducerea indigenă Swazi, în special cea a reginei Labotsibeni, a contestat autenticitatea concesiunilor afirmând că populația Swazi nu a făcut decât să ofere drepturi de ocupare albilor în schimbul unor produse europene. Prin convențiile de la Pretoria și Londra din 1881 și 1884 frontierele Swazi au fost stabilite așa cum sunt azi, printr-un acord între britanici și Republica Sud Africană fără să se acorde atenție protestelor Swazi, deși independența regatului a fost garantată. În 1894 un alt acord a fost stabilit între britanici și Republica Sud Africană prin care teritoriul Swazi ajungea protectorat bur, în 1895, în schimbul recunoașterii intereselor britanice de către buri. Convenția prevedea ca regele și moștenitorii lui vor avea puterile obișnuite ale unui șef suprem, iar Swazi care ocupă pământul dat drept concesiune vor fi protejați de concesionari.

Pe teritoriul Lesothl relațiile dintre britanici și nativi au alternat în funcție de pretențiile ambelor părți. Când administrația britanică din Cape a creat noi granițe, populația BaSotho a fost privată de teritoriul din nordul râului Caledon. Burii nu s-au putut abține să nu intervină în societatea BaSotho, inițiind un război în 1858, dar au suferit o înfrânegere. În urma celui de-al doilea război pornit în 1865, populația africană a fost învinsă. În acest context istoric, Sir Philip Wodehouse, Înalt comisionar britanic, a intervenit, considerând că victoria Free State va slăbi poziția strategică a Marii Britanii în colonia Cape.

Parlamentul Cape simpatiza cu burii din Free State și avea o atitudine hostilă față de stabilirea unor relații pozitive între Moshoeshoe și Cape sau guvernul britanic. Această situație l-a forțat pe regele Swazi să comploteze pe la spatele lui Wodehouse, care ar fi vrut anexarea Lesotho în colonia Cape. Moshoeshoe dorea anexarea teritoriului său Natalului. Colonia Natal a început demersurile necesare acestei anexări. Biroul colonial a sprijinit uniunea dintre Lesotho și Natal, însă Wodehouse se împotrivea și dorea anexarea în colonia Cape. Astfel, acesta a început pregătirile pentru anexare, introducând legea colonială și diverse instituții pentru a evita o desprindere brutală, și înlocuind legile indigene și structurile politice africane. Cei care l-au succedat nu i-au împărtășit răbdarea și tactul, nepăsându-le de grupurile indigene care au simțit că o schimbare rapidă le amenința interesele. Căpeteniile simțeau că își pierdeau controlul și puterea asupra populațiilor. Din 1870 teritoriul din sudul Africii a devenit un câmp de luptă, șeferiile africane îndreptând armele spre dominația colonială, urmărind distrugerea sistemului politic și a stilului european de viață impus nativilor africani. În 1880 BaSotho se afla în războiul armelor împotriva Coloniei Cape, guvernul britanic decidând să dezarmeze șeferiile africane și să le vândă pământurile: „all trade in ammunition with the native tribes is prohibited both by the British Government and the emigrant farmers on both sides of the Vaal River”.

Ceva mai la sud își au teritoriul populațiile Xhosa care timp de 100 de ani au fost implicați într-o serie de războaie cu britanicii, nimicitoare pentru ambele tabere, culminându-se cu pierderi atât materiale cât și umane. În primele două războaie, fermierii buri au ocupat Zuurveld și au fost implicați într-o alianță slabă cu Ndlambe, căpetenie Xhosa, care urmărea să-și impună autoritatea asupra conducătorilor din Zuurveld. În 1778 autoritățile olandeze au încercat să negocieze o graniță discretă între teritoriul colonial și Xhosa. Semnându-se un tratat cu căpeteniile Gwali, celelalte șeferii Xhosa nu s-au considerat a fi supuse acestui tratat, însă simplul refuz nu i-a împiedicat pe buri și pe britanici să considere că dețineau controlul exclusiv al teritoriului Zuurveld. Între 1809-1820 Xhosa s-au luptat cu puterea colonială care-și impunea controlul pe teritoriul Xhosa. Stabilirea a peste 4000 de coloniști britanici, în 1820, avea un scop strategic, știut doar de autorități. Coloniștii de la 1820, după cum au fost numiți, serveau drept scut împotriva unei invazii Xhosa. Acest lucru denotă că autoritățile britanice apelau la orice metodă, corectă sau nu, pentru a-și apăra teritoriul. În 1834 s-a stabilit o alianță între căpetenii care au lansat al șaselea război, în încercarea de a revendica zona pierdută și de a restabili independența Xhosa. În tabăra cealaltă forțele britanice au convins mii de refugiați în urma mișcării mfecane, care s-au situat sub căpetenia Gcaleta Xhosa, să se întoarcă împotriva stăpânilor. Împreuna cu cei care au ales să-și trădeze liderii au format noi aliați, cunoscuți ca Mfengu. În timpul celui de-al șaptelea război, teritoriul Xhosa, a fost anexat încă o dată și numit Kaffraria Britanică. O căpetenie Xhosa a declarat următoarele lucruri despre trecutul cutremurător al populației sale:„ The government does not speak to me as a man to a man; it does not tell me `I am taking this and that`…It robs me of my rights in the darkness…the government is a wolf.” Și așa a și fost. Africanii bănuiau care erau planurile străinilor europeni, ce scop urmăreau, însă colonizatorii fie se prefăceau că africanii nu ar avea nici cea mai vagă idee, fie nu le păsa deloc, în ochii europenilor fiind neinsemnați și inferiori. Chiar și Trollope a observat: „We deceive the Kafirs, we want them to work and we seize their lands”, iar africanii erau conștienți de acest lucru: „At the beginning the whites came and they took a part of our lands…then they developed and advanced further, with their cattle. Thus established, they built and have erected missions in order to subjugate us by means of magic… First a fortress, then the land, then again the missions, in order to push us back still further.” Omul european, civilizat și educat, îl privește pe omul de culoare ca pe un om slab, inferior, necizelat, neștiutor, ignorant, care a eșuat în toate modurile posibile, în timp ce el, albul, zeul creației a dobândit imposibilul, ne spune Peter Nielsen în cartea sa.

Până și misionarii începuseră să fie frustrați de ritmul lent al convertirii și au concluzionat că, atât timp cât organizările statale africane sunt independente și rămân întregi, creștinismul nu va câștiga niciodată teren. Așadar, influența misionarilor a fost destul de puternică în ceea ce privește decizia europenilor de a anexa teritoriile africane.

Nici în Zululand lucrurile nu decurgeau în favoarea africanilor, regele Cetshwayo ajungând un rege „marionetă” ale cărei sfori britanicii le trăgeau, folosindu-se de puterea sa în detrimentul africanilor. Căpetenia a fost mult prea naivă crezând că poate intra într-un joc al alianțelor cu Natal impotriva burilor. Divergențele dintre cele două lumi, una civilizată, cealaltă primitivă, au luat naștere în momentul în care Cetshwayo a refuzat să-și desființeze armata și să accepte rezident britanic. În aceste împrejurări s-a ajuns la războiul anglo-zulu, culminându-se cu împărțirea ținutului Zululand în 13 șeferii. Regatul Zulu a reprezentat un obstacol în calea modelării Africii Sudice conform normelor imperialiste și coloniale: „Either we have to clean up the country or make ourselves respected; for, wherever we go we come into contact with barbarian tribes… The only solution lies in their being submitted to our control. It will be difficult, but it is inevitable. We must gain the upper hand over the tribes” Rezistența și insecuritatea au întârziat dezvoltarea țării în contextul în care au fost descoperite minele de diamant și aur, au mărit costurile apărării sale și au afectat modul de viață al coloniștilor.

O căpetenie Xhosa, Siwani s-a arătat vădit afectat și deranjat de prezenta coloniștilor pe teritoriul său: „The Kafirs would be much better off if the English would go away and leavethem to their own customs.” Trollope insista însă asupra faptului că europenii au adus lucruri de valoare și utile pentru africani, iar aceștia nu le-au refuzat: „I, of course, insisted on the comforts which the Europeans had brought to the Kafirs-trousers- and I remarked that all the royal princes around me were excellently well clad.” Replica nu a întârziat să apară:„ Yes, – by compulsion, we were told that we must come in and see you, and therefore we put on your trousers. Very uncomfortable they are, and we wish that you and the trousers and the magistrates, but above all, the prisons, would go away out of the country together.”

În ciuda interferențelor, mulți nativi nu au vrut să renunțe la identitatea și credințele lor, la obiceiurile care îi definesc, și să le adopte pe cele ale europenilor. Refuză să își schimbe stilul de viață după spusele unor oameni care nu au nici cea mai mică idee despre ceea ce semnifică ritualurile și obiceiurile nativilor africani. „They, the Chritians, created apartheid and they enslaved my people despite the Bible. I practice the old ways. I have my shrine and I worship there.” Ce a stârnit mânia africanilor a fost că faptul că religia creștină nu a acționat ca protector așa cum a fost Islamul în societățile din vestul Africii.

Concluzii

Oare știm să ascultăm atunci când un continent ne spune povestea sa? Îi înțelegem limba, însemnătatea, identitatea? Lucrarea de față a încercat să descifreze un limbaj străin, minunat, poate greu de înțeles pentru cine nu are cunoștințe despre el. Nu știu în ce măsură am reușit să traduc istoria și secretele Africii Sudice, însă de un singur lucru sunt sigură, continentul african este într-o permanentă schimbare și vor exista mereu lucruri ascunse ce merită descoperite și cercetate.

Sudul Africii a cunoscut o multitudine de influențe, atât negative cât și pozitive, care au contribuit la modelarea unor societăți africane instabile și nesigure, dar și ușor adaptabile astfel încât și-au putut schimba destinul.

Europa, plină de prejudecăți și extrem de critică a considerat că cel mai bun lucru pentru Africa era să fie luată sub aripa „ocrotitoare” a statelor europene, să le schimbe organizarea sistemelor tribale, să le insufle creștinismul și să le absorbe cultura până la cel mai mic strop, schimbând-o la 360 grade. E adevărat, colonizarea le-a trecut prin cap britanicilor foarte târziu, pretențiile și planurile erau altele la începutul sosirii pe continentul african. După anexarea regiunilor native, legile britanice nu erau obligatoriu de urmat de către nativii din coloniile sud africane. În colonia Cape sau Natal un nativ putea avea câte soții dorea. S-a recunoscut imposibilitatea forțării africanilor de a trăi dintr-odată conform obiceiurilor europene. E nevoie de timp și de răbdare. Britanicii au apelat la liderii locali, la căpeteniile populațiilor pentru a guverna coloniile atunci când se putea ajunge la un consimțământ, evitându-se conflictele armate, dar relațiile diplomatice aveau un singur scop: dobândirea teritoriilor bogate în resurse.

La rândul lor, popoarele africane s-au aflat în ipostaza de a cere ajutorul europenilor pentru a se salva din situații conflictuale între mai multe popoare rivale sau între nativi și colonizatori, cum a fost cazul Lesotho, Zambiei, Botswanei ș.a.m.d.

Momentul colonizator a venit când popoarele africane erau deja fragile în urma diverselor conflicte interne pornite în urma migrării populațiilor. Europenii au văzut în asta un avantaj și au profitat de el la maximum. Inițial, s-au prezentat ca fiind simpli exploratori, fără motive ascunse, încercând să câștige increderea locuitorilor teritoriilor pe care urmau să le cucerească. Treptat, lucrurile s-au schimbat, indigenii ajungând să descopere că ceea ce le fusese promis nu coincidea cu ceea ce se întâmpla.

Din păcate africanii nu s-au bucurat de un respect din partea societății europene, aceasta i-a catalogat ca fiind dezagrabili din punct de vedere fizic, înapoiați din punct de vedere intelectual și incapabili să-și depășească condiția, ceea ce este un paradox căci vinovată de această incapacitate era Europa, care nu îi acorda unui african negru dreptul la cultură. Ca exemplu, burii care nu acceptau să trăiască sub legi străine, africane: „To give the blacks a status equal to that of the whites is contrary to the law of God. It is opposed to the natural difference of race and religion. Such a humiliation is intolerable to the Christian.”

Conflictele ce au caracterizat secolul al XIX-lea au dovedit că aceste două lumi nu puteau conviețui fără ca una să nu sufere de pe urma celeilalte. O posibilă pace nu putea avea loc, cel puțin nu totală. Indigenii erau răzvrătiți în urma drepturilor furate, a pământurilor stăpânite și a puterii diminuate. Colonizatorii nu puneau preț pe cei cu care aveau neînțelegeri, îi considerau ca făcând parte din natură, ușor de dați la o parte, de eliminat din peisaj, de subjugat, de cucerit. Dar africanii nu au renunțat la luptă niciodată, chiar dacă de multe ori au făcut alegeri greșite care i-au costat.

În sfera economică, colonialismul a adus schimbări majore continentului. Înaintea erei coloniale majoritatea regiunilor africane nu au avut un sistem al muncii salariate. Administratorii coloniali au fost nevoiți să găsească o modalitate de a mobiliza oamenii să muncească pentru guvernul britanic.

Călătorii străini au fost cei care mai potriviți pentru a descrie comunitățile africane. Jurnalele călătorilor constituie o sursă foarte bună pentru caracterizarea nativilor de culoare, punctul acestora de vedere putând fi analizat și comparat pentru a reda o analiza concretă și obiectivă a popoarelor africane.

Sfârșitul perioadei moderne a cunoscut o lume complet diferită față de cea a europenilor. Pe întregul continent au avut loc schimbări care au contribuit la transformarea societăților africane care începuseră să cântărească posibilitatea ieșirii din strânsoarea europeană.

Popoarele africane, contrar părerilor intrușilor, s-au încadrat într-o evoluție care nu era diferită de cea a societăților din celelalte colțuri ale lumii. Tocmai faptul că cei veniți din exterior nu acordau atenție acestor schimbări a facilitat dezvoltarea statelor africane și desprinderea intelectuală de cele care se doreau a fi „salvatoarele” lor. Mintea nativului african nu este cu nimic diferită față mintea omenirii.„I have lived amongst the Bantu for nearly thirty years and I have studied them closely, and I have come to the conclusion that there is no Native mind distinct from the common human mind. The mind of the Native is the mind of all mankind”.

Africa de Sud este țara oamenilor de culoare și nu a albilor. Așa a fost până acum și așa va fi în continuare. Cea mai importantă persoană de pe continentul african este cafirul, și Zulu, și Tswana, și Sotho. Fiecare este special și important, identitatea sa este esențială, credința sa este reprezentativă, iar comportamentul definitoriu pentru a-i trasa portretul omul de culoare.

Anexe

Anexa 1

David Livingstone, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 2

Regele Cetshwayo, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 3

Johannesburg, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 4

Războinici zulu, 1865, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 5

Atac Zulu, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 6

Livingstone ajunge pe Lacul Malawi, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 7

Hartă Lesotho,sursă: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 8

Harta limbilor africane, sursă: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 9

Bătălia de la Isandlwana, sursă: http://www.steppestravel.co.uk/more/information/anglo+zulu+wars+talk+with+rob+caskie/

Anexa 10

Bătălia de la Rorke’s drift, sursa.http://www.britishbattles.com/zulu-war/rorkes-drift.htm

Anexa 11

Mfecane 1818-1835, sursă: http://blog.londolozi.com/2014/01/a-brief-history-of-the-shangaan-people/

Anexa 12

Kaffraria britanică 1851, sursă: http://www.globalsecurity.org/military/world/rsa/maps-history.htm

Bibliografie

Lucrări generale

Gulian, C.I., Omul în folclorul african, București, editura pentru Literatura Universală, 1967.

Ferro,Marc, Colonization: a global history, London and New York, Routledge, 2005

Murphy, E. Jefferson, Istoria civilizației africane, vol.II, trad. Corneliu Rudescu, București, editura Minerva, 1981.

Stamm, Anne, Civilizațiile africane, trad. Irina Cristea, București, Corint, 2003.

Surse primare

Bryce, James, Impressions of South Africa, third edition, London, Macmillan and Co, 1899.

Livingstone, David, Călătorii și cercetări în Africa de Sud, trad. Lucian Rennert, București, editura Științifică, 1962.

Peter, Nielsen, The black man’s place in South Africa, Cape Town, Jute & CO., 1922

Trollope, Anthony, South Africa, volume I&II, The Mill, Brimscombe Port Stroud, Gloucestershire, Nonsuch, 2005

Lucrări speciale

Corlan, Simona, Inventarea Africii Negre: călătorii în imaginarul european al secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, editura Dacia, 2001.

Gulian, C. I., Despre cultura spirituală a popoarelor africane, București, editura Științifică, 1964.

Thompson, Leornard, A history of South Africa, third edition, London, New Haven, Yale University press, 2001.

V.S., Naipaul, The maskque of Africa. Glimpses of African Belief, New York, Vintage International, 2011

Instrumente de lucru

Davis, J. Hunt. Jr., editor, Encyclopedia of african history and culture, vol I, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol II, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol III, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol IV, A learning source book, 2005.

Flint, John, E., The Cambridge history of Africa, vol V, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.

Nantet, Bernard, Larousse-Dicționar de istorie și civilizații africane, trad. Maria Cazanacli, Șerban velescu, Henri Zalis, București, Univers enciclopedic, 2006.

Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history, New York, Fitzroy Dearborn, 2005

Resurse Web

Autor necunoscut, History of the relations between France and Lesotho, http://www.ambafrance-rsa.org/History-of-the-relations-between

Autor necunoscut, Swaziland: Boer incursion and British meddling (1868-1907), http://www.content.eisa.org.za/old-page/swaziland-boer-incursion-and-british-meddling-1868-1907

Encyclopaedia editors, Cape Frontier Wars, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/93594/Cape-Frontier-Wars

Elias, Mbao, Mwalusaka ‘haunts’ Zambian capital city, http://www.africareview.com/News/-/979180/1100196/-/hrs5e5z/-/index.html

Professor Fransjohan Pretorius, The Boer Wars, http://www.bbc.co.uk/history/british/victorians/boer_wars_01.shtml

Shula E. Marks, Southern Africa, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/265135/High-Commission-territory

Idem,The expansion of white settlement, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/556618/Southern-Africa/43800/The-expansion-of-white-settlement#toc234068

Bibliografie

Lucrări generale

Gulian, C.I., Omul în folclorul african, București, editura pentru Literatura Universală, 1967.

Ferro,Marc, Colonization: a global history, London and New York, Routledge, 2005

Murphy, E. Jefferson, Istoria civilizației africane, vol.II, trad. Corneliu Rudescu, București, editura Minerva, 1981.

Stamm, Anne, Civilizațiile africane, trad. Irina Cristea, București, Corint, 2003.

Surse primare

Bryce, James, Impressions of South Africa, third edition, London, Macmillan and Co, 1899.

Livingstone, David, Călătorii și cercetări în Africa de Sud, trad. Lucian Rennert, București, editura Științifică, 1962.

Peter, Nielsen, The black man’s place in South Africa, Cape Town, Jute & CO., 1922

Trollope, Anthony, South Africa, volume I&II, The Mill, Brimscombe Port Stroud, Gloucestershire, Nonsuch, 2005

Lucrări speciale

Corlan, Simona, Inventarea Africii Negre: călătorii în imaginarul european al secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, editura Dacia, 2001.

Gulian, C. I., Despre cultura spirituală a popoarelor africane, București, editura Științifică, 1964.

Thompson, Leornard, A history of South Africa, third edition, London, New Haven, Yale University press, 2001.

V.S., Naipaul, The maskque of Africa. Glimpses of African Belief, New York, Vintage International, 2011

Instrumente de lucru

Davis, J. Hunt. Jr., editor, Encyclopedia of african history and culture, vol I, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol II, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol III, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol IV, A learning source book, 2005.

Flint, John, E., The Cambridge history of Africa, vol V, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.

Nantet, Bernard, Larousse-Dicționar de istorie și civilizații africane, trad. Maria Cazanacli, Șerban velescu, Henri Zalis, București, Univers enciclopedic, 2006.

Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history, New York, Fitzroy Dearborn, 2005

Resurse Web

Autor necunoscut, History of the relations between France and Lesotho, http://www.ambafrance-rsa.org/History-of-the-relations-between

Autor necunoscut, Swaziland: Boer incursion and British meddling (1868-1907), http://www.content.eisa.org.za/old-page/swaziland-boer-incursion-and-british-meddling-1868-1907

Encyclopaedia editors, Cape Frontier Wars, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/93594/Cape-Frontier-Wars

Elias, Mbao, Mwalusaka ‘haunts’ Zambian capital city, http://www.africareview.com/News/-/979180/1100196/-/hrs5e5z/-/index.html

Professor Fransjohan Pretorius, The Boer Wars, http://www.bbc.co.uk/history/british/victorians/boer_wars_01.shtml

Shula E. Marks, Southern Africa, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/265135/High-Commission-territory

Idem,The expansion of white settlement, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/556618/Southern-Africa/43800/The-expansion-of-white-settlement#toc234068

Bibliografie

Lucrări generale

Gulian, C.I., Omul în folclorul african, București, editura pentru Literatura Universală, 1967.

Ferro,Marc, Colonization: a global history, London and New York, Routledge, 2005

Murphy, E. Jefferson, Istoria civilizației africane, vol.II, trad. Corneliu Rudescu, București, editura Minerva, 1981.

Stamm, Anne, Civilizațiile africane, trad. Irina Cristea, București, Corint, 2003.

Surse primare

Bryce, James, Impressions of South Africa, third edition, London, Macmillan and Co, 1899.

Livingstone, David, Călătorii și cercetări în Africa de Sud, trad. Lucian Rennert, București, editura Științifică, 1962.

Peter, Nielsen, The black man’s place in South Africa, Cape Town, Jute & CO., 1922

Trollope, Anthony, South Africa, volume I&II, The Mill, Brimscombe Port Stroud, Gloucestershire, Nonsuch, 2005

Lucrări speciale

Corlan, Simona, Inventarea Africii Negre: călătorii în imaginarul european al secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, editura Dacia, 2001.

Gulian, C. I., Despre cultura spirituală a popoarelor africane, București, editura Științifică, 1964.

Thompson, Leornard, A history of South Africa, third edition, London, New Haven, Yale University press, 2001.

V.S., Naipaul, The maskque of Africa. Glimpses of African Belief, New York, Vintage International, 2011

Instrumente de lucru

Davis, J. Hunt. Jr., editor, Encyclopedia of african history and culture, vol I, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol II, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol III, A learning source book, 2005.

Idem, Encyclopedia of african history and culture, vol IV, A learning source book, 2005.

Flint, John, E., The Cambridge history of Africa, vol V, Cambridge, Cambridge University Press, 2008.

Nantet, Bernard, Larousse-Dicționar de istorie și civilizații africane, trad. Maria Cazanacli, Șerban velescu, Henri Zalis, București, Univers enciclopedic, 2006.

Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history, New York, Fitzroy Dearborn, 2005

Resurse Web

Autor necunoscut, History of the relations between France and Lesotho, http://www.ambafrance-rsa.org/History-of-the-relations-between

Autor necunoscut, Swaziland: Boer incursion and British meddling (1868-1907), http://www.content.eisa.org.za/old-page/swaziland-boer-incursion-and-british-meddling-1868-1907

Encyclopaedia editors, Cape Frontier Wars, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/93594/Cape-Frontier-Wars

Elias, Mbao, Mwalusaka ‘haunts’ Zambian capital city, http://www.africareview.com/News/-/979180/1100196/-/hrs5e5z/-/index.html

Professor Fransjohan Pretorius, The Boer Wars, http://www.bbc.co.uk/history/british/victorians/boer_wars_01.shtml

Shula E. Marks, Southern Africa, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/265135/High-Commission-territory

Idem,The expansion of white settlement, http://www.britannica.com/EBchecked/topic/556618/Southern-Africa/43800/The-expansion-of-white-settlement#toc234068

Anexe

Anexa 1

David Livingstone, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 2

Regele Cetshwayo, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 3

Johannesburg, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 4

Războinici zulu, 1865, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 5

Atac Zulu, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 6

Livingstone ajunge pe Lacul Malawi, sursă foto: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 7

Hartă Lesotho,sursă: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 8

Harta limbilor africane, sursă: Shillington, Kevin, editor, Encyclopedia of african history

Anexa 9

Bătălia de la Isandlwana, sursă: http://www.steppestravel.co.uk/more/information/anglo+zulu+wars+talk+with+rob+caskie/

Anexa 10

Bătălia de la Rorke’s drift, sursa.http://www.britishbattles.com/zulu-war/rorkes-drift.htm

Anexa 11

Mfecane 1818-1835, sursă: http://blog.londolozi.com/2014/01/a-brief-history-of-the-shangaan-people/

Anexa 12

Kaffraria britanică 1851, sursă: http://www.globalsecurity.org/military/world/rsa/maps-history.htm