Documentele Istorice Si Fondul Documentar al Orasului Bucuresti
Documentele istorice și fondul documentar al orașului București
Cuprins
Argument
Capitolul 1. Bibliotecile bucureștene și fondul documentar al acestora
Biblioteca Națională a României
Biblioteca Academiei Române
Biblioteca Facultății de teologie ,,Justian Patriarhul”
Capitolul 2. Biserici și mânăstiri bucureștene
Mănăstirea Antim-Biblioteca Sfântului Sinod
Mănăstirea Stavropoleos
Concluzii
Bibliografie
Anexe
CAPITOLUL 1
Bibliotecile bucureștene și fondul documentar al acestora
Biblioteca Națională a României
Potrivit istoricilor și cercetătorilor, Biblioteca Națională a României își are rădăcinile într-una dintre cele mai vechi și bogate biblioteci de pe teritoriul României, biblioteca colegiului Sfânta Sava din București.
Conform procesului verbal din 1955 Biblioteca Națională a României pe atunci Biblioteca Centrală de Stat își deschide porțile pentru cititori în 1956, deținând aproximativ 41.959 de unități bibliografice. După acest an fondurile biblioteci cresc semnificativ, principalele căi de îmbogățire ale colecției fiind: Depozitul Legal, achizițiile, donațiile, schimburile internaționale și încorporarea în colecției biblioteci a altor fonduri din alte instituții care au fost desființate. Cea mai importantă intrare de publicații are loc în anul 1970 fiind formată din aproximativ 1.000.000 de documente, la încorporarea Fondului de Stat al cărții în colecția biblioteci.
În prezent Biblioteca Națională a României deține aproximativ 12.000.000 unități bibliografice, majoritatea fiind în curs de gestionare și puse la dispoziția utilizatoriului pentru consultare. Ca tip de documente, în colecțile biblioteci putem regăsi: ,,cărți (carte veche, carte curentă, incunabule), manuscrise (documente originale, documente scrise de mână sau tipărite), periodice, documente cartografice, documente muzicale, microformate, stampe, lucrări de disertație, standarde, documente numismatice, afișe și foi volante, documente audiovizuale și documente electronice”.
Încă din primii de activitatea Biblioteca Națională a României s-a preocupat de organizarea și restaurarea fondurilor prețioase, prin constituirea Serviciului Colecții Speciale, care avea să cuprindă un fond format din manuscrise, cărți vechi și rare, stampe, gravuri, documente de arhivă, fotografii, periodice românești vechi, înregistrări muzicale etc. Cele mai importante fonduri care au intrat în cadrul acestui serviciu sunt: colecțile Așezămăntului Cultural Ion. I.C. Brătianu, colecția de documente a muzeului Al. Saint- Georges, colecția de documente Mihail Kogălniceanu, fondurile Exarcu și Gheorghe Adamescu etc.
Serviciul de Colecții Speciale este structurat pe șapte departamente distincte în funcție de conținutul documentului: ,,Bibliofilie, Manuscrise, Arhivă istorică, Periodice românești vechi, Stampe, Fotografii, Cartografie. La acestea se adaugă Secția de documente audiovideo, care deține colecții de tipărituri muzicale și de înregistrări pe suporturi diverse, de la discuri de patefon, până la CD-uri și DVD-uri”.
Cabinetul de Bibliofilie însumează circa 53.000 unități bibliografiece – incunabule, cărți vechi, cărți rare și bibliofile, documente istorice, foi volante.
Colecția de carte veche românească numără 7.043 de unități bibliografice și cuprinde lucrări tipărite între anii 1508 și 1830, reprezentative pentru istoria tiparului românesc, multe exemplale cu gravuri, legături originale din piele, ornamente, de asemenea și ediții prime, tipărituri cu alfabet de tranziție cu însemnări, adnotări marginale etc . Dintre numeroasele titluri din cadrul acestei colecții putem enumera următoarele monumente cultural: Liturghierul tipărit de Macarie la mănăstirea Dealu în 1508, Apostolul tipărit la Târgoviște de Dimitrie Liubavici în 1547 (singurul exemplar de pe teritoriul României), Psaltirea în versuri realizată în 1673 de către Dosoftei, Biblia lui Ștefan Cantacuzino din 1688, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea realizată de Dimitrie Cantemir la Iași în 1698 etc.
Pe lângă titlurile enumerate mai sus mai putem regăsi și două unicate atât din punct de vedere al conțintului, al aspectului dar și a rarități: Apostolul slavonesc tipărit de logofătul Dimitrie Liubavici în anul 1547 la Târgoviște și Manual contra lui Karyiophillis scris de Dosithei, Patriarhul Ierusalimului.
În privința Apostolului tipărit de Dimitrie Liubavici, în România există un singur exemplar original, acesta fiind deținut de către Biblioteca Națională a României, Biblioteca Academiei Române deținând doar o fotocopie. Pe lângă exemplarul din România în afara țării mai există 15 exemplare: ,,5 exemplare se găsesc în colecțiile unor mănăstiri din Muntele Athos, 6 exemplare în colecțiile unor biblioteci din fosta Iugoslavie și 4 exemplare în bibliotecile din Rusia”. Exemplarul care se regăsește în cadul Cabinetului de Bibliofilie are lipsuri mari, foaia de titlu și primele 4 caiete lipsesc complet și de asemenea, ultimul caiet cu epilogul în care se reiau datele de tipărire. Din acesta motiv identificarea lucrării a ridicat pentru specialiști unele probleme.
Mai mult, în descrierea făcută de Nerva Hodoș și Ioan Bianu în Bibliografia Românească Veche, în capitolele 7 și 8, cei doi mari specialiști în carte veche românească declară: ,,Neavând la îndemănă niciun exemplar din Apostol, dăm descrierea lui după notițele ce i-au consacrat pe Safavrik, Karataev și Picot în publicațiunile lor. Ei înșiși n-au cunoscut exemplarele complete.
Acesta reprezintă ,,un volum 4̊ mic de 268 (?) foi, grupate în 34 de caiete, primele 33 de câte 8 foi (quaternium) și ultimul de 4 foi ( duerniune), fără paginație, cu signatură chirilică pe prima și ultima pagină a fiecărui caiet. Ultimul caiet are pe pag. întăi și pe cea din urmă cuvântul ΠOΛ, adică jumătate (de quaterniune). Signatura primelor 19 caiete este tipărită cu caracterele obișnuite ale textului, iar a celor următoare cu niște caractere mai mari și mai grosolane. Apostolul este tipărit în două culori, cu același caractere ca și Molitvenicul din 1545, cu 22 și uneori cu 23 de rânduri pe pagină”.
La începutul Apostolului se află un ornament pătrat, ocupând o jumătate de pagină și având la mijloc stema Țării Românești într-o cunună, iar pe margini cuvintele: In Christos Domnul bine credinciosul și de Dumnezeu păzitul însuși stăpănitor al Țării Românești Io Mircea Voevod și Domn. Faptele Apostolilor ocupă primele 9 caiete, iar Epistolele Apostolilor caietele următoare până la 31, după care urmează Îndreptarul pentru citirea Apostolului, antifonele etc și la sfârșit Epilogul”. După cum reiese din declarațile celor doi specialiști, în momentul alcăturirii bibliografiei, exemplarul din țara noastră nu era încă cunoscut.
Lucrarea ,,Manual în contra lui Ioannes Karyiophylles” al lui Dosithei, Patriarhul Ierusalimului este de asemenea, unicat pe teritorul României. Conform datelor centralizate de CIMEC, din acestă carte există doar doua exemplare ambele fiind în Franța: unul la biblioteca Mazarin-Paris și celălalt în Biblioteca lui Emil Legrand. Conform acestor date putem considera acesta lucrare mai mult decât unicat pe teritoriul nostru, dar și foarte rară, dat fiind faptul că nu mai există mai mult de 2 exemplare în bibliotecile străine, în comparație cu Apostolul din 1547 din care mai există 15 exemplare.
Ca și în cazul Apostolului, Nerva Hodoș și Ioan Bianu au întămpinat același probleme în descrierea lucrări. Ei afirmă că au alcătuit capitolele conform datelor culese din lucrările lui Emil Legrand, care deține un exemplar. Nesiguranța lor se refera în mod special la titlul lucrări care apărea în doua variante: prima variantă era în limba greacă, așa cum îl menționa Legrand ,, Dositheian, Patriarhan Hierosolyman, Egheiridion Kata tan Karyiophylles”și a doua variantă, tot în limba greacă, așa cum îl menționa Gheorghios Zaviras ,,Egheiridiona Kata Ioannon tan Karyiophylles etypathe para Demetrion tan Padoura en Giosio tes Moldovias Kata mena iunion 1694, eis 8”.
Varianta de titlu menționată de Emil Legrand apare și în prefața de pe exemplarul deținut de Biblioteca Națională, deși are lipsă foaia de titlu, acesta este păstrată separat în stare perfectă. Forma în care este redat titlu de Legrand, prezent și în prefața manualului, poate fi corectă ținând cont de faptul că acestă formulă de redactare a unui titlu era uzual folosită în epocă și anume începe cu numele autorului în genitiv și se continuă cu titlul propriu-zis.
Lucrarea a fost tipărita la Iași în tipografia lui Dimitrie Pădure, menționat de Zaviros în varianta de titlu propusă de el. Acest manual reprezintă ,,o critică adusă ereziilor lui Karyophylles care exprimase o serie de opinii de influență luterană și calvină cu privire la unele dogme ortodoxe, mai ales cu privire la chestiunea Taransubstanțierii (traspunerea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos). Pentru opiniile sale teologice Karyophylles a fost considerat eretic de către Biserica de Constantinopol și a lipsit foarte puțin să nu fie condamnat de Sinodul de Constantinopol”.
Alături de aceste două unicate de mare valoare bibliofilă, științifică și culturală, în colecția Biblioteci Naționale a României se mai află o serie de tipărituri rare sau foarte rare cum ar fi: din secolul al XVI-lea : Triod slavonesc, tipărit de diaconul Coresi la Brașov în 1578 (în România mai există doar șase exemplare: un exemplar la Biblioteca Națională a României, patru exemplare la Biblioteca Academiei Române și un exemplar la Muzeul Literaturii din Iași), Molitvenicul slavon, tipărit de monahul Moisi din Târgoviște în 1545 (se mai găsesc doar doua exemplare: un exemplar la Biblioteca Națională a României și unul la Biblioteca Academiei Române), Sbornic slavon, tipărit de diaconul Coresi la Sas-Sebeș, în 1580 (din acesta mai sunt doar patru exemplare în țară: unul la Biblioteca Națională a României, doua la Biblioteca Academiei Române și un exemplar la Muzeul Bruckenthal); din secolul al XVIII-lea: Evanghelia învățătoare, în limba română, tipărită la Govora în anul 1642 (se mai știu doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Muzeul Șcheii Brașovului), Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită la Iași în anul 1646 (se mai cunosc doar doua exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Biblioteca Academiei Române).
În afară de vechime și numărul extrem de mic de exemplare existente în țară unele exemplare poartă pe ele diverse însemnări, de propietate, comentarii pe text sau alte informații care îî sporesc valoarea bibliofilă. Din acestă perspectivă voi evidența doua situații din multe altele. Este vorba despre două exemplare din Biblia de la București din 1688 și de un exemplar din Vasile Macedoneanul- Capitole îndrumătoare, tipărit la Buzău în 1691 de către Antim Ivireanul în limba greacă.
,,În cea ce privește Biblia din 1688 exemplarul cu numărul de inventar 275126 are legătură originală brâncovenească stil Mihail Strilbițchi, iar exemplarul cu numărul inventar 293796 poartă în interior sigiliul și declarația de danie a domnului către M. Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, mănăstire ctitorită de Constantin Brâncoveanu între anii 1696-1699, pe vechiul amplasament al mănăstirii de la Sihaștri construită de Preda Brâncoveanu în anul 1654. Exemplarul cu numărul de inventar 293225 a lucrării lui Vasile Macedoneanul- Capitole îndrumătoare tipărit în limba greacă de către Antim Ivireanul la București în 1691 are la sfârșitul prefaței o însemnare manuscrisă în limba greacă semnată <<Antiman tes Ivirias>>”
Bibliofilia modernă este reprezentată de asemenea, de publicațiile primelor tiparnițe din secolul al XIX-lea până la tipăriturile secolului XX, ediții în tiraje unice, numerotate, cu ex-libris-uri, dedicații, autografe, ilustrații etc. Dintre acestea trebuie amintite următoarele: prima ediție din Opere complete ale lui Vasile Alecsandri, Poezii de Mihail Eminescu-ediție primă, ia modernă este reprezentată de asemenea, de publicațiile primelor tiparnițe din secolul al XIX-lea până la tipăriturile secolului XX, ediții în tiraje unice, numerotate, cu ex-libris-uri, dedicații, autografe, ilustrații etc. Dintre acestea trebuie amintite următoarele: prima ediție din Opere complete ale lui Vasile Alecsandri, Poezii de Mihail Eminescu-ediție primă, Poveștile Peleșului-ediție bilingvă, Din cugetările unei regine-ediție liliput cu legături originale în piele etc.
Un alt fond impresionat din cadrul acestui cabinet este fondul de carte veche străină care prezintă un pronunțat caracter umanist cuprizând aproape toții autori din Antichitate până în secolul al XX-lea. Acesta reunește opera din cele mai reprezentative centre tipografice ale lumii: Paris, Lyon, Geneva, Atena etc precum și opera ale unor mari maeștri tipografici: Peter Schöffer, Anton Koberger, Johannes Amerbach, Erhard Ratdolt, Antoine Vérard etc.
Printre cele mai importante lucrări ale acestui fond putem enumera: lucrarea Chronicon a lui Antoninus Florentinus, tipărită la Nürnberg de Anton Koberger, în 1484, Liber chronicarum, lucrarea medicului și colecționarului erudit Hartmann Schedel, lucrarea Dans macabre, tipărită la Paris, de Guy Marchant, la comanda editorului comercial Geoffroy de Marnef, în 1490. ,,Acesta prezintă aproximativ 40 de personaje prinse în dans cu Moartea formând o galerie de fizionomii și costume specifice tuturor categoriilor sociale, tuturor îndeletnicirilor din Franța acelui sfârșit de secol, înfățișate cu exactitate de un artist contemporan”. Această ediție este foarte rară, Biblioteca Națională deținând singurul exemplar existent în România iar în afara țării mai fiind cunoscute încă 6 exemplare.
Pe lângă numeroasele tipărituri putem regăsi de asemenea și volumele somptuos legate în marochin (roșu de cele mai multe ori) purtând, gravate în aur, blazoanele unor iluștri colecționari precum Eugeniu de Savoia, istoricul și bibliofilul francez Jacques Auguste de Thou, Renouard, numeroși regi, principi, cardinali ca și ex-libris-urile unor editori și colecționari erudiți, precum Firmin Didot.
Un alt fond impresionat din cadrul cabinetului de Bibliofilie este cel format din cărți populare, fie din registrul creștin-legende, apocrife, fie din sfera legendelor istorice și a romanelor, ce au pătruns sub formă de traduceri și adaptări successive, de cele mai multe ori ale unor versiuni intermediare în limbile slave și foarte rar, direct după originalul bizantin, italian etc.
Din cadrul acestui fond nu lipsesc nici edițiile prime sau ulterioare. Dintre aceste putem enumera: ,,Esopia”, ,,Floarea darurilor”, ,,Oglinda omului celui din lăuntru”, ,,Alexandria” etc. Cea mai reprezentativă operă din cadrul acestei colecții este ,,Alexandria”, operă care a cunoscut cele mai reeditări.
,,Acesta reprezintă un roman de aventuri construit în jurul expedițiilor lui Alexandru Macedon în Orient, care contopește tradiția istorică și miturile populare”. Opera este format ,,dintr-o colecție de scrieri și legende, culese din Egipt, în plină perioadă elenistică, de un autor anonim și contopite în romanul care a tranversat veacuri până să ajungă să producă o asemenea încătare publicului, a parcurs un drum impresionat: de la arhitipul bizantin s-a trecut la versuri în latine, precum ,,Historia Alexandri Magni regis macedoniae de proellis” din secolul al X-lea și în final, la varianta în limba sârbă, care în concepția lui Nicolae Cartojan, reprezintă izvorul tuturor copiilor românești”.
Printre numeroasele manuscrise românești ale Alexandriei regăsim și o variantă mai puțin cunoscută publicului larg, aflată în paginile unui misceleu, intrat în colecțile Bibliotecii Naționale a României, în anul 1981. Acesta copie este dată la 1776 și este scrisă de Vasile Dimitroici zugraf of Sibiceu de jos, după cum indică însemnarea de pe fila 80.
,,Textul este redactat cu cerneală neagră și chinovar, este ornate cu letrine, frontispicii, viniete cu împletituri, motive vegetale, dar și cu balauri cu două capete, precum și prin trei miniaturi, în verde, roșu și negru care înfățisează personaje ale cărții care sunt de inspirație biblică. Astfel pe verso-ul filei 30, apare Por Împărat, adversarul lui Alexandru Macedon, călare pe un cal brun și înzestrat cu numeroase arme, atât veșmântul lui, cât și a murgului, fiind redate în detaliu. Al doilea desen, realizat la fila 35, mai puțin colorat, prezintă, în planul superior, cel mai probabil, pe însuși eroul romanului, călare pe al său Ducipal-varianta sârbească a numelui Bucephalus, folosit și în manuscrisul de față, iar în planul inferior oastea acestuia. Ultima miniatură, de pe verso-ul filei 41 denotă atitudinea profund religioasă a copistului zugrav, care introduce tema biblică a vrăjmișiei dintre șarpe și femeie, textul însoțitor al ilustrației fiind ,,Șărpilor să păziți călcăilele muierii și ea să vă păzească capetile, Dumnezeu au zis”, făcând referire la cunoscutul vers din carte Facerii”.
În privința publicării operei, Antonio-MarioDel Chiaro indică anul 1713, ca dată a primei apariți în Țara Românească atribuind-o lui Antim Ivireanul.
Însă, cea mai veche ediție păstrată în limba română, cu caractere chirilice, prezentă și în colecția Bibliotecii Naționale a Românei, rămâne cea apărută în 1794 la Sibiu, în tipografia lui Petru Bart purtând titlul ,, Istoria a Alexandrului cel mare din Makedonie și a lui Darie din Persida Împăraților”.
Biblioteca Națională a României mai deține de asemenea și ediții ulterioare ale Alexandriei, care au văzut lumina tiparului românesc, începând cu anul 1796. Dintre acestea se remarcă ,,Istoria lui Alexandru Acum a doao oară tipărită” din 1824, precum și ediția din 1852.
O altă lucrare, cu circulație semnificativă pe teritorul românesc este ,,Esopia”, acesta reprezentând o culegere de fabule, atribuite în cea mai mare parte, scriitorului antic Esop. Acesta începe cu o descriere a vieții legendare a acestuia de pe când era robul filosofului Xantus, de la care obține ulterior libertatea, devenind apoi sfetnic la împăratului Lichir din Babilonia și până la ucidera lui mișelească de către locuitorii din orașul Delfi
Colecția de foi volante este una extrem de diversificată: ,,afișe electorale, apeluri legate de anumite evenimente politice sau sociale, instrucțiuni emise de autorități, decrete de acordare a unor ordine sau medalii, apeluri diverse, proclamții etc”.
Printre piesele extreme de deosebite în acesta colecție trebuie menționate: menționat Firmanul din anul 1862, prin care sultanul recunoaște ca „desăvârșită” unirea Principatelor, Actul de anulare a căsătoriei Marelui Duce Konstantin Pavlovici, fratele țarului Alexandru I, cu Marea Ducesă Anna Feodorovna sau Înștiințarea emisă de același țar Alexandru I către Gavril Bănulescu, Mitropolitul Basarabiei, prin care îl informa că a trimis un cinovnic (supraveghetor imperial) să urmărească activitatea provinciei etc.
Cabinetul de Manuscrise cuprinde 40.000 de unități bibliografice extrem de variate atât ca prezentare, proveniență cât și ca limbă. Regăsim manuscrise în limba latină, greacă, slavă, ebraică, un manuscris indian scris pe pergament, manuscrise literare aparțind unor iluștri scriitori precum: Octavian Goga, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Tudor Arghezi etc, piese de corespondență și pagini de jurnal a unor mari personalități ca: Titu Maiorescu, Martha Bibescu, Emil Cioran etc.
Din numărul total de documente: circa 1.500 sunt manuscrise tip carte, 35.000 constituie colecția de scrisori, restul până la 40.000 fiind diverse documente, inclusiv acte.
Manuscrisele de tip carte sunt extreme de diversificate ca format datare și conținut, începând cu un manuscris mamut, în limba latină scris pe pergament până la textele religioase din secolul al XIX-lea Canonul cel Mare al lui Andrei Criteanul, copiat și ilustrat în secolul XIX de Picu Pătruț. Colecția conține și câteva manuscrise-carte în greacă, latină, arabă și turcă.
În cadrul acestui fond întalnim de asemenea și manuscrise din epoca modernă precum: manuscrisul romanului Enigma Otiliei de George Călinescu, manuscrisul romanului filosofic Lumina ce se stinge al lui Mircea Eliade sau manuscrise cu poeziile lui Mihai Eminescu.
Ca și în cazul manuscriselor, fondul de corespondență este extreme de diversificat în cea ce priveste limba. Putem regăsi scrisori în limba franceză, spaniolă, germană, italiană, japoneză și suedeză. Scrisorile din cadrul acestui fond au aparținut unor personalități marcante ca: Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Cella Delavrancea, George Enescu, Nicolae Titulescu etc.
Cabinetul de Arhivă Istorică deține un bogat material documentar provenind în mod special din colecțiile fostelor fundații și așezăminte cultural: ,,Mihail Kogălniceanu”. ,, I.C.Brătianu” și ,,Alexandru Saint-Georges”. Acte istorice de o mare diversitate, inclusiv o amplă corespondență oficială și particulară, mărturii istorice referitoare la viața și activitatea unor oamenii politici, diplomații, istoricii, literații, șefii ai statului, membri ai Casei Regale etc și de asemenea, acte vechi datând din secolul al XV-lea: cărți de hotârnicie și judecată, răvașe, porunci, foi de zester, izvoade , acestea dezvăluind aspect semnificative ale vieții sociale și economice din acele timpuri .
Pe lângă acestea mai adăpostește și alte fonduri distinct cum ar fi: fondul Saint-Georges care conține peste 4.000 de unități arhivistice și provine din colecțiile fostului Muzeu Saint Georges. Conține o mare varietate de documente, acoperind istoria românilor din secolul XVI până în secolul XX, colecționate cu perseverență de Alexandru Saint Georges.; fondul Brătianu reflectă activitatea membrilor generației pașoptiste implicate în principalele evenimente care au determinat constituirea României moderne; fondul Kogălniceanu provine din fondurile Fundației Kogălniceanu, creată în 1935 cu scopul de a întreține continuu viu cultul pentru Mihail Kogălniceanu”etc.
Cabinetul de Periodice românești vechi cuprinde seriale românești începând din secolul al XIX-lea până în secolul al XX-lea, calendare și almanahuri, anuare și anale, buletine diverse, organe ale partidelor politice, reviste cultural, literare, juridice, economice etc.
Un alt department impresionat din cadrul secției de Colecții Speciale este Cabinetul de Stampe care deține gravuri și desene românești și străine într-un număr aproximativ de 18.600 unități bibliografice în care sunt prezentate toate tehnicile de grafică: gravură pe metale, în lemn, litografii, desene în tuș, creion, tuș etc. Cabinetul deține de asemenea și un număr semnificativ de stampe japoneze circa 800 cronologic situndu-se între secolul al XVII-lea și al XIX-lea, ca importanță valorică și cultural este a doua colecție după cea a Muzeului Național de Artă al României. De asemena, regăsim și aproximativ 20.300 de ex-libris-uri aceste fiind reproduceri după tipar și lucrări de gravură originale semnate de artiști contemporani: români, germane, spanioli, portughezi, japonezi etc.
Cabinetul de Fotografie deține 113.000 unității bibliografice și este constituit din fotografii, albume și cărți poștale preluate din așezămintele culturale enumerate mai sus. Acesta colecție încearcă să readucă în memoria colectivă chipurile unor oamenii de seamă, personalității ale spiritualității românești, literați, oamenii politici, diplomați etc .
În cadrul Bibliotecii Naționale regăsim și un Cabinet de cartografie care deține un fond format din hărți istorice, militare, geologice ale solurilor, de vegetație, planuri de orașe și moșii, atlase geografice, atlase climatice, istorice etc (3.683 unități bibliografice), unele fiind realizate de cunoscuti cartografi, precum Ortelius, Lazius etc.
Pe lângă cele șapte cabinet distincte mai putem regăsi și o Secție de Audio-Vizuale constituită din note muzicale (42.000 unități bibliografice) și material audio-vizuale (37.000 unități bibliografice): discuri, CD-uri, casete audio și video, DVD-uri etc.
,,Un loc aparte în cadrul acestei secții îl ocupă arhiva sonoră care cuprinde circa 10.000 discuri de patefon cu valoare deosebita, istorica, documentară și artistică. În acest sens trebuie menționat discul celebrei soprane românce Haricleea Darclee înregistrat în 1905, acesta fiind unicat în țară, de fapt o matriță ce conține două cântece românești”.
Din sfera istoriei neamului românesc, de o deosebită valoare sunt cele două discuri cu vocea lui Ion.I. C. Brătianu ce conțin două discursuri: A la press latine și Despre cultura națională din 1923, cel al ministrului de externe Nicolae Titulescu, sau discursul regelui Carol al II-lea rostind, de asemnea un discurs în fața parlamentului în 1930. Deosebit de valoros este și fondul de CD-uri cu operele complete ale marilor creatori ai muzici universal: Beethoven, Mozart, Bach. Un alt fond valoros este cel de partituti vechi românești dintre care semnalăm: Marșul Unirii din 1850, Chorus Buck din 1923 etc.
Manuscrisele din cadrul Bibliotecii Naționale a României semnalate în rândurile de mai sus subliniază preocupările cărturarilor legate de valorile culturale naționale și dorința acestora de prezervare și promovare astfel încât cunoașterea și recunoașterea specificului patrimoniului nostru cultural scris să devină o certitudine.
Biblioteca Academiei Române
,,Cu o activitate neîntreruptă de peste 140 de ani, Biblioteca Academiei Române este cea mai veche, mai valoroasă (în privința patrimoniului cultural pe care îl deține) și mai complexă bibliotecă a României. Este o bibliotecă enciclopedică, cu statut de bibliotecă națională, deschisă cercetătorilor științifici, din țară și din străinătate, studenților, cadrelor didactice”.
Fondată la 6 august 1867, la un an după înființarea Societății Academice Române, Biblioteca Academiei Române a avut încă de la început misiunea de a aduna și conserva, în colecțile sale documente de valoare inestimabilă, prin vechimea și raritatea lor, din diferite domenii ale cunoașterii, care ilustrează cultura națională a poporului român, precum și istoria și cultura civilizației universale.
Neavând însă o clădire proprie acesta funcționează până în 1892 în palatul Universității având la dispoziție doar doua încăperi: una pentru ședințele membrilor și alta pentru lucrătorii contabilității și cancelariei. Din acestă cauză Societatea Academiei Române nu și-a putut dezvolta biblioteca încă de la început, deși primele donații importante, printre care cele ale episocopului Dionisie Romano, Alexandru Odobescu, Vasile Alexandrescu Urechia, Dimitrie Alexandru Sturdza, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica constituiseră deja un fond impresionant. În acesta perioada ,,colecțiile, printre care manuscrisele și documentele erau păstrate pentru siguranță, în lăzi închise și depozitate la Casa de depuneri și consemnație dar și în pivnițele Creditului Financiar” .
După mai multe încercări eșuate de cumpărare a unei clădirii propri, abia în 1892 Theodor Rosetti cumpără, pe Calea Victoriei, casa Cesianu, apoi proprietățile învecinate, loc unde se va să se înalța palatul Academiei Române, un local plin de aer și lumină .
Biblioteca Academiei Române a reprezentat și reprezintă pentru intelectualii din toate colțurile țării un centru de interes național pentru identitatea poporului român, deoarece acesta dorește sa dețină cu ajutorul donaților, achiziților și mai târziu a schimbului de publicații toate documentele referitoare la istoria și cultura poporului român.
După un secol de la înființarea ei, Biblioteca Academiei Române posedă fonduri de valoare deosebită, care interesează cultura națională și nu numai, rămănâd principala bibliotecă științifică a țării, cu un larg orizont enciclopedic.
În prezent colecția Bibliotecii Academiei este formată din peste ,,aproximativ 12.000.000 unități bibliografice dintre care 10.000 volume de manuscrise, peste 500.000 corespondențe și materiale de arhivă, 138.000 gravuri, peste 300.000 de fotografii, 53, 112 documente cartografice, 190.000 monede, medalii din aur și argint, 600 pietre gravate, 20.775 materiale audio-vizuale, 5.300.000 monografii și 6.600.000 periodice”.
,,Colecțiile speciale, aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, îi asigură acesteia un loc fruntaș printre instituțiile de acest fel din România. Dintre ele, colecția de manuscrise este cea mai bogată din țară, iar colecțiile Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de Numismatică, ale Cabinetului de Muzică și ale Cabinetului de Hărți sunt adevărate puncte de referință în domeniu”.
Cabinetul de Manuscrise-Carte Rară este constituit în spiritual reflectării culturii și științei românești, aceste colecții fiind de o inestimabila valoare științifică și culturală pentru cunoașterea melagurilor românești.
În dezvoltarea Cabinetului de Manuscrise-Carte rară se disting trei mari perioade de timp: prima perioadă începe în anul 1867, data în care se fac primele donații de carte românească veche și se termină în 1918, cea de a începe în anul 1919 și durează până în 1944 și cea de a treia etapă începe în 1948 și continuă până în prezent în acesta perioadă dezoltându-se și principalele aspect de dezvolatare ale biblioteci, structura colecției, organizarea, conservarea și valorificarea acesteia.
Prima perioadă (1867-1918) este caracterizată prin adunarea colecțiilor cu ajutorul donațiilor și achiziților, realizarea unor principii de organizare și prin alcătuirea unor instrumente bibliografice necesare consultării fondurilor existente.
Prima donație și cea mai important făcută Bibliotecii Academiei Române a fost cea a episcopului Dionisie Romano al Buzăului facută în anul 1867. Acesta curprindea ,,81 de cărți românești vechi, legate în 73 de volume, uneori câte două cărți într-un volum, de la cele mai vechi tipărituri, din epoca coresiană, până în anul 1836 în majoritatea cărți bisericești, dar și gramatici, cărți judiciare și cărți de școală. Dintre acestea putem aminti: Psaltirea slavo-română, tipărită de diaconul Coresi, Psaltirea în versuri de Dosoftei, Gramatica românescă de Ienăchiță Văcărescu, Logică tradusă de Grigorie, episcopul Argeșului după Sf.Ioan Damaschin etc. Restul biblioteci episcopului Romano Dionisie –,,6.261 volume și broșuri” intră în fondurile Societății Academiei în anul 1897, după douăzeci și cinci de ani de la moartea acestuia.
La o diferență de doi ani dupa donația facută de episcopul Dionisie Romano, Societatea Academiei Române primește între 2-12 august 1869 cea din întăi donație de documente istorice: ,,doua documente și 36 de cărți” din partea lui Vasile Alexandrescu Urechia. Acesta va deschide și seria donațiilor de scrisori, oferind Academiei în anul 1872 pe lângă materiale numismatice și documente istorice, o scrisoare de la Gheorghe. Asachi. De asemenea, în același an Ioan Ghica pune la dispoziția biblioteci doua cufere de documente vechii cuprinzând hârtii particulare și politice referitoare la banul Iordache Filipescu.
În următorii patru ani deși biblioteca a primit un număr semnificativ de donații acestea nu au avut o valoare documentară deosebită. Dupa 1876 lucrurile încep să se schimbe, biblioteca primind donații de manuscrise, carte rară, documente istorice de o valoare inestimabilă atât din punct de vedere al informației cât și al aspectului. Astfel la data de 11 decembrie 1876 biblioteca primește în dar din partea lui Ion Ghica întregul fond de manuscrise ale lui Nicolae Bălcescu pe care acesta i le oferisese înainte să moara. Aceasta donație a fost confirmată și de familia Bălcescu, cu obligația ca acesta să le publice, lucru care sa și întămplat prin grija lui Alexandru Odobescu.
Un alt mare donator a fost Alexandru Odobescu care începând cu anul 1871 pune la dispoziția biblioteci: cărți, monede, piese arheologice, documente istorice, periodice, incunabule și manuscrise. Dintre donațile acestuia trebuie să amintită donația sa din data de 22 august 1877, când oferă biblioteci manuscrisele poeților Văcărești.
Exemplul dat de Alexandru Odobescu a fost urmat și de Ion Ghica care în același an dăruiește biblioteci ,,o colecție de scrisori autograf Bălcescu din timpul revoluției din 1848 , precum și manuscrisul de poezii frantuzești ale lui Dimitrie Bolintineanu intitulat Florile Bosforului, iar Dimitrie Sturza continuă de asemenea, seria donaților de manuscrise oferind acesteia originalul Psaltirii în versuri, pe care mitropolitul Dosoftei il dăruiese lui Ducă Vodă.
Dimitrie Sturdza a avut un rol primordial în dezvoltarea colecției Academiei deoarece donațile lui nu se numărau cu unitățile ci cu zecile sau chiar cu sutele. Neputând reda în totalitate șirul donaților făcute de acesta voi menționa ca doar între ani 1885-1886 dintr-o singură donație acesta oferă 117 manuscrise.
Completând donația făcuta în anul 1876, Ion Ghica pune la dispoziția Academiei corespondenția lui Nicolae Bălcescu din timpul misiunii sale în Transilvania, precum și corespondența emigraților de la Brusa. Acesta donație este completată de N. Mandrea care la 1 aprilie 1897 oferă un fond documentar și scrisori Bălcescu, extrem de importante cu privire la revoluția din 1848.
Deținând un număr impresionat de manuscrise, scrisori, cărți românești rare, acesta își câștigă prestigiul științific și faima.
În 1885 Biblioteca Academiei Române se mai îmbogățește cu încă 7.431 de cărți, 142 de manuscrise și o impresionată colecție de documente istorice. În același an pe 30 martie, Theodor Rosetti dăruiește Academiei un exemplar din Liturghier, prima carte tipărită, la 1508 pe teritorul Țării Românești , iar pe data de 18 iunie 1904 face o donație impresionată de manuscrise, documente istorice, acestea având o valoare deosebită pentru istoria Moldovei.
Un alt adaos semnificativ pentru dezvoltare Cabinetul de Manuscrise-Carte rară a fost realizat pe 16 mai 1892 la moartea episcopului Melchisedec al Romanului care oferă prin testament 2.500 de volume tipărite, cu 82 de manuscrise (44 românești, 26 slavonești și 12 grecești), plus alte manuscrise și documente istorice dăruite de acesta în timpul vieții.
O altă personalitate importantă care a ajutat la dezvoltarea Cabinetului de Manuscrise-Carte rară a fost mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu. Ales membru de onoare în anul 1888, acesta donează Academiei în 1894 bogata sa bibliotecă în care se aflau numeroase cărți vechi și manuscrise. După moartea acestuia printr-o donație testamentară acesta lasă biblioteci 288 de volume de manuscrise, românești, grecești, slavonești dar și două lăzi cu documente vechi.
La 1 iunie 1901 Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice dăruia Academiei manuscrisele care se aflau în biblioteca Seminarului central din București în număr de 225 volume: ,,163 grecești de o vechime remarcabilă, 16 românești printre care se afla cel mai frumos manuscris românesc ilustrat, un Slujebnic arhieresc de la mijlocul secolului al XVIII-lea , 30 slave, 7 latinești și 9 în diverse alte limbi.” Un an mai târziu Ministerul mai oferă încă 16 manuscrise, documente ce au fost găsite ulterior în biblioteca seminarului precum și alte manuscrise de la mânăstirea Căldărușani. De asemnea, în 1902 statul cumpără biblioteca episcopului Ghenadie Enăceanu, care era formată din 2.008 volume de cărți, 151 volume de manuscrise vechi și 1.384 documente istorice pe care o oferă Societății Academiei.
Cel mai semnificativ fond pentru dezvoltarea Cabinetului de manuscrise a fost cel al Muzeului de Antichități. Muzeul deținea pe lângă relicve și o mare colecție de manuscrise în diverse limbii, unele datând din secolele XII-XIII. Neavând personal de specialitate pentru organizarea și valorificarea lor, în iunie 1903 manuscrisele, documentele istorice și cărțile vechi sunt incluse în fondurile biblioteci. Acest fond conținea 788 de manuscrise: 249 românești, 246 grecești, 229 slavonești, 21 orientale, 19 latinești, 10 psaltichii și 166 cărți tipărite.
La dezvoltarea Cabinetului de Manuscrise un aport semnificativ l-a avut și Ministerul Cultelor, fie în mod direct, fie prin Administrația Casei Bisericii, acesta fâcând să trecă în patrimoniul Academiei toate manuscrisele vechi găsite la mânăstiri.
Începutul acestui fenomen îl face Ioan Bianu care în vara anului 1884 autorizat de minister, aduce de la mănăstirea Probota 7 manuscrise slavonești și 7 cărți românești rare. Un an mai târziu pe 6 martie 1885 Dimitrie Sturdza oferă Academiei o colecție de manuscrise de la mânăstirea Hangu. De asemenea și Eforia Spitalelor Civile donează pe 18 decembrie 1887, 22 de manuscrise și 17 cărți românești ce aparțineau mănăstitirii Sinaia. Tot în aceași perioadă sunt depuse de către Minister câteva manuscrise de la mănăstirea Cernica și condica de documente ale mănăstirii Slatina.
Cel mai semnificativ fond de manuscrise mănăstirești intrate în colecție Academiei este cel provenit de la mănăstirea Cernica și se cifra aproximativ la 244 de volume și cel al mănăstirii Ghighiu-Prahova care cuprindea 35 de manuscrise românești, 4 grecești și 128 de cărți românești rare.
Între anii 1904 și 1905 Petre Gîrboviceanu, dăruiește 54 de manuscrise slave, grecești și românești aparținând mănăstirilor Bisericani și Rîșca, 18 manuscrise slave de la mănăstirea Vorona, 20 de manuscrise românești și slavonești de la mănăstirea Țigănești, 7 de la mănăstirea Câmpulung și 5 de la mănăstirea Varatic .
În cadrul colecției de manuscrise sunt păstrate și cele peste 2.000 de scrisori care i-au aparținut lui Vasile Alecsandri. Acestea fiind donate fie de Paulina Alecsandri, Ion Ghica, Iacob Negruzzi, Dimitrie Sturdza sau Grigore Bengescu.
La ședința asociației din 25 ianuarie 1902 Petre Aurelian citește scrisoarea lui Titu Maiorescu prin carea acesta oferă biblioteci întregul fond de manuscrise Mihai Eminescu. Acesta donație a fost completată ulterior de fragmente achiziționate și cu numeroase scrisori autograf. Doi ani mai târziu tot Titu Maiorescu depune un număr de 25 de volume de manuscrise vechi și 72 de cărți rămase de la tatăl său Ioan Maiorescu.
Cabinetul de manuscrise deținea de asemenea și un număr impresionat de arhive personale precum cea a familiei lui Alexandru Odobescu, cea lui Dimitrie Sturdza, cea a lui Hagi Pop etc.
Un alt fond impresionat de manuscrise, documente istorice și arhive intrate în patrimoniul biblioteci a fost cel a lui Grigore Tocilescu. Acesta cuprindea ,,79 de documente pe pergament, peste 550 de documente pe hârtie din secolele XVI-XVIII-lea și alte câteva mii din secolele XVIII- XIX-lea
În urma inventarieri din ,,anul 1903 Cabinetul de Manuscrise-Carte rară deținea: 2.390 de volume, în 1905, 2.925 de volume iar în 1907, 3.370 de volume. Pe lângă fondul românesc mai exista de asemenea, 824 manuscrise grecești, 526 slavonești, 62 latinești, 140 romanice și 46 germanice”.
Greutățile legate de păstrarea și conservarea colecțiilor speciale apare în tot trecutul Biblioteci Academiei până la mutarea acesteia din localul Universității în casa Cesianu.
În cea de a doua etapă cuprinsă între anii 1919 și 1948 accentul cade pe valorificarea, folosirea și conservarea fondului documentar existent în cadrul Cabinetului de Manuscrise și Carte rară.
Cei mai importanți donatori din acestă perioadă au fost: Nicolae Iorga care oferă biblioteciI ultimul fond mănăstiresc de manuscrise de la Coșula, compus din 5 codice slave și 2 grecești din secolele XVI-XVIII-lea, Iacob Negruzzi care doneză scrisori de la membrii Junimii și Ștefan Sihleanu care donează 24 de manuscrise.
În acesta perioadă Cabinetul de Manuscrise-carte rară se mai îmbogățește și cu un număr semnificativ de arhive personale. Astfel în anul 1931 biblioteca primește fondul de arhivă al muzicianului Eduard Wachmann, acesta fiind important pentru mișcările muzicale românești. În aprile 1938 Mihail Sadoveanu depune de asemenea, o bună parte din manuscrisele lui George Topîrceanu.Un alt fond prețios de hârtii de familie, scrisori și manuscrise este cel al lui Vasile Alecsandri, acesta având rolul să completeze prețiosul tezaur adunat deja de bibliotecă
Valorificarea colecțiilor începe să fie făcută din anul 1926 când încep să se organizeze primele expoziții cu manuscrise. Dintre cele mai importante expoziții trebuie să amintim: expoziția din 1928 dedicată lui Vasile Alecsandri sau cea din 1938 dedicată lui Constantin Brâncoveanu.
Ultima etapă din dezvoltarea Cabinetului de manuscrise-Carte rară începe în 1949 și se întinde până în prezent. În această perioadă principalele metode de îmbogățire a colecților au fost achizițile urmate de donații.
Printre cele mai importante manuscrise intrate în acestă perioadă figurează și cel mai vechi manuscris pe care biblioteca îl păstrează, un Canon grecesc din veacul al XI-lea, cu minaturi de o valoare inestimabilă.
În acestă perioadă biblioteca mai primește și numeroase manuscrise care au aparținut marilor clasici precum: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici etc.
În prezent Cabinetul de manuscrise-Carte rară este organizat în patru mari colecții: ,,Manuscrise, Documente istorice, Arhive personale și corespondență și Cărți vechi și rare”.
Secțiunea de Manuscrise însumează peste 6.000 de manuscrise românești, 1.566 manuscrise grecești, 860 manuscrise slavonești și slave, 420 manuscrise orientale și 1.000 manuscrise occidentale în cadrul căruia fondul latin este cel mai important.
În cadrul fondului de manuscrise românești putem regăsi cu precădere texte ale literaturii române vechi precum:,Alexandria, Varlaam și Ioasaf, Istoria lui Erotocrit, Esopia, Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurumuzachi, traduceri după originale slavone ale textelor Noului și Vechiului Testament, datând de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea.
Codicele Voronețean a fost descoperit în anul 1871, la Mânăstirea Voroneț, incomplet, lipsindui-i începutul, sfârșitul și un număr neprecizat de pagini din mijloc, cuprizând doar partea de sfârșit a ,.
Un alt text important care a ajutat la formarea limbi române este Psaltirea Scheiană aparținând cunoscutului bibliolog Sturdza Scheianu până în anul 1884 când o oferă Biblioteci Academiei împreună cu întreaga sa bibliotecă. Acesta este formată dintr-un număr de 530 de pagini care cuprinde Psalmii lui David, terminându-se cu un simbol atanasian.
Psaltirea Voronețeană a avut de asemenea, un rol important în dezvoltara limbii române. ,Aceasta aparține grupului restrâns de manuscrise cu text alternativ slavonesc și românesc din prima jumătate a secolului al XVI-lea, cunoscut ca text rotacizant.
Un alt document remarcabil atât din punct de vedere al informației cât și al aspectului este Slujebnicul Arhieresc al Mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei, cu text în slavonă, română și greacă, precum și Floarea Darurilor, într-o traducere de la mijlocul veacului al XVI-lea.
În aceași categorie se înscriu și operele cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Radu Popescu, păstrate în numeroase copii, unele chiar autografe, dar și colecția de manuscrise Moses Gaster.
,,Colecția Gaster se compune din 206 manuscrise, cele mai multe dintre ele fiind volume miscelanee, încât fiecare manuscris cuprinde mai multe texte de un conținut variat.
Acesta cuprinde:
,, Texte poporane care își au originea în literaturile îndepărtate ale vechiului Orient, în literatura bizantină, din care, apoi s-au tradus în limba românească.Din acestea putem enumera: Alexandria, Esopia, Erotocritul, Varlaam și Ioasaf, povești orientale Chalim și Ibraim, Moamet și Schind, povești de medicină populară: descântece, rețete etc.
Manuscrise cu conținut istoric: hrisoave din anii 1700-1860, documente vechi românești, Condica Cavafilo, Cronica lui Nifon ș.a.
Manuscrise religioase: cele mai multe manuscrise prezintă povești hagiografice (vieți de sfinți), independente sau extrase. Spre exemplu: viețile Sfântului Cosma, viața Sfintei Ecaterina, viața Sfântului Vasile cel Nou etc.
Manuscrise de lexicografie: Catastif grecesc cu note românești
Dicționar grec-român-bulgar, Dicționar germano-român și român german etc.
Manuscrise cu traduceri: Alexie sau căsuța din Codru, Istoria lui Raimon și a Marianei, Întâmplările lui Lazarilă Torma etc.
Manuscrise de muzică:Gramatica muzicei, Antologhion cu cântări ș.a.”
Fosta colecție a lui Moses Gaster și acum a Biblioteci Academiei Române conține și numeroase rarități bibliografice, unele cunoscute iar altele necunoscute. Dintre acestea putem enumera: Istoria Muntelui și a Mănăstirii Sinai, Istoria Rosilor, Gramatica românească, Tractacturile dintre Rusia și Turcia privitoare la Țara Românească etc.
În cea ce privește literature română clasică, putem regăsi prețioase manuscrise care au aparținut lui Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Odobescu etc.
,,Biblioteca Academiei Române deține de asemenea, un masiv și prețios fond de poezii Ion Pilat, al cărui nucleu în formează donația poetului însăși completată ulterior de donațile familiei. Fiiind vorba despre poezii trebuie să menționăm prezența în fondul de manuscrise românești a unor versuri scrise de George Bacovia, Camil Petrescu, Ion Minulescu, Vasile Voiculescu și mulți alții”. Pe lângă acestea mai regăsim și manuscrise ale scriitorilor consacrați ai secolului al XX-lea, de la Ion Slavici și Macedonski până la Mircea Eliade sau Emil Cioran.
Fondul de manuscrise grecești se ridică astăzi la 1.567 volume, cele mai vechi dintre ele datând din secolul al XI-lea. Conținutul fondului este extreme de variat fiind format din cărți de cult, filosofie, istorie, romane populare, cărți de legi, cărți ale părinților biserici, scrieri de gramatică, toate reflectând preocupările culturale medievale și postmoderne. În cadrul acestui fond cele mai valoroase volume în număr de 42 sunt manuscrisele din epoca bizatină datând din secolele al XI-lea și al XV-lea.
Pe lângă aceste lucrări mai putem regăsi lucrările marilor teologi și Părinți ai Biserici precum: Vasile cel Mare-Cuvântări, Ioan Damaschin-Canoane de rugăciuni și laudă către Sf. Născătoare de Dumnezeu etc.
Cele mai vechi și valorose manuscrise grecescești din cadrul Biblioteci Academiei Române sunt:,,Canonul de penitență scris pe pergament în secolul al XI-lea, ornat cu 20 de miniaturi aparținând școlii bizantine epocii Comnenilor și un Tetraevangheliar din secolul al XIII-lea, un manuscris liturgic care conține Inmul acatist al Sfintei Fecioare, cu miniature aparținând școlii cretane”.
Corpusul manuscriselor bizantine este completat și de texte de teologie (Minei, Viața Sfântului Marcu etc), lucrări cu caracter religios sau de morală creștină (Omilli, Versuri reliogioase), manuscrise dar și tratate de știință și filozofie (Tratat de botanică medicală, Gramatica, Logica și fizica). Pe lângă cele doua importante manuscrise:Canonul de penitență și Tetraevangheliarul ce impresionează prin miniaturile în plină pagină mai trebuie amintite și următoarele manuscrise bizantine, care atrag atenția utilizatorului prin frontispicile și inițialele cu detalii fin executate și culori armonioas combinate: Cartea de rugăciuni, Viețile sultanilor de Dionisie Fotino, Psaltchie etc.
Mai putem regăsim și cărții tipărite și manuscrise care au aparținut marilor învățați din Țările Române precum: Șerban Cantacuzino, frații Greceanu, Constantin Brâncoveanu și mulți alți.
Prin diversitatea lor tematică, acoperind câteva secole de evenimente istorice și cultural, colecția de manuscrise grecești din cadrul Biblioteci Academiei reprezintă o mărturie a relației dintre cele două culturi.
Colecția de manuscrise slavonești și slave, este formată în prezent din 819 volume și alcătuiește cel mai mare și mai important fond din țară atât pentru istoria culturii naționale vechi,cât și pentru înțelegerea culturii slave. Acest fond s-a constituit în timp prin donații și achiziții sau prin reunirea unor colecții provenite din cadrul bibliotecilor mănăstirești, care au fost donate direct Academiei sau au fost preluate din epoci diverse de instituții precum Casa Bisericii sau Muzeul de Antichității, care le-au donat la rândul lor Bibliotecii Academiei.Datorită provenienței diverse, colecția de manuscrise slave este unul extreme de variată și complex, ca limbă, epocă și tematică. Din punct de vedere cronologic regăsim manuscrise din secolul al XII-lea până în secolul al XIX-lea, ca tematică manuscrisele slave cuprind scrieri reliogioase diverse: texte biblice, cărți de cult, vieți de sfinți, scrieri de teologie dogmatică, lucrări fundamentale ale Sfinților Părinți etc iar din punct de vedere al limbii regăsim manuscrise redactate în slava bisericească, manuscrise bilingve, manuscrise cu text interlinear etc.
Cele mai valoroase manuscrise slave sunt cele din secolul al XV-lea, care ilustrează valoarea școlii de copiști și caligrafi ai lui Ștefan cel Mare și nivelul cultural din centrele nomastice moldovenești. Dintre acestea putem enumera: manuscrisele de la mănăstirea Neamț ale lui Grigore Uric, lucrările lui Grigore Țamblac, mitropolit de Kiev, Pomelnicul de la Bistrița, câteva Pravile dar și o serie de miscelanee slave din Țara Românească.
Din punct de vedere al tematici trebuie enumerate cu precădere manuscrisele care include texte asențiale ale creștinismului, cărțile Vechiului și Noului Testament, textele celor patru Evanghelii, care alcătuiesc Tetraevanghelul pictorului Dorian.,,Dintre Tetraevanghelele provenite din Țara Românească se evidențiasă cu precădere Tetraevangheliarul de la Căldușani din 1643, copiat de către călugărul Mardarie și miniat de Vlaicu Zugravu. Dimensiunile, splendida grafie, portretele în plină pagină ale celor patru evangheliști, frontispicile și inițialele în culori și aur dar și excepționala legătură de catifea verde cu medalioane și colțare de argint aur fac din acest manuscris un prețios obiect artistic” Dintre textele nontestamentare trebuie amintite ,,Apostolul, manuscris copiat în secolul al XIII-lea, pe pergament, cu frumoase tituluri și inițiale ornate având caracter de mare precizie și eleganță, titluri, inițiale și ornamente în culori și aur”.
În fondul de manuscrise slave sunt incluse și câteva lucrări ale unor autori români cunoscători de limba slavă, printre cele mai valoaroase fiind: Pripealele, scrierile imografice ale lui Mircea cel Bâtrân, cântările de laudă pentru Sfântului Mina sau Mărturisitorul aparținând lui Simon Dedulovici.
Pe lângă scrierile bisericești care formează majoritatea colecției regăsim și puține texte de literatură popular, legende, gramatică și retorică. Dintre acestea putem enumera: Gramatica slavă, Plângerea lui Adam, Alexie, omul lui Dumnezeu, Viața Sfântului Vasile cel Mare etc.
Prin bogăția lor culturală, istorică și artistică dar și prin numărul lor semnificativ, manuscrisele slave din cadrul colecția Biblioteci Academiei Române formează un adevărat tezaur.
Fondul de manuscrise orientale din cadrul Cabinetului de Manuscrise-Carte rară însumează 420 de volume în limbile arabă, persană, turcă și ebraică care evidențiază arta și cultura orientală. ,,Un fond important în cadrul acestei colecții sunt manuscrisele în limba arabă, începând cu Coranul, din care există mai multe exemplare, unele cu decorațiuni și legături de lux”.
Un alt grup semnificativ de manuscrise sunt cele persane care formează un asamblu omogen și important, biblioteca deținând 70 de volume din diferite domenii ale cunoașterii: istorie, filozofie, lexicologie și prozodie, științe naturale etc.
Unul dintre cele mai importante manuscrise este ,,Sah-name (Cartea regilor) care cuprinde istoria regilor în 50.000 de versuri. Biblioteca Academiei deținând cel mai probabil o copie din secolul al XVIII-lea. Ilustrația copiei din păstrate în colecția biblioteci se înscrie în ciclul regal ebraic, cu un repertoriu prolific, vânătoarea și jocurile”.
,,Bogata ilustrație a exemplarului din colecția de manuscrise orientale se compune dintr-un frontispiciu pe prima filă și 78 de miniature executate în stilul timburid cu influențe turcești, veritabile opera de artă în cea ce privește compoziția. Afinitatea dintre textul literar și miniaturile aparținând ciclului regal ce include elemente ale moștenirii religioase iraniene, integrarea elementelor moștenirii religioase, integrarea elementelor diferitelor tradiții, interpretare subiectului și utilizarea culorilor. În plus se remarcă și prin armonia culorilor reci, echilibrul dintre culorile dominate și cele complementare și măiestria cu care sunt redate detaliile”.
În cadrul acestui fond mai putem regăsi de asemenea,câteva manuscrise ebraice, majoritatea fiind fragmente din învățătura ebraică Thora. Dintre acestea cel mai semnificativ manuscris este Meghilat Esther (Sulul Estherei), scris la Iași în secolul al XIII-lea, pe pergament și ornamentat cu frumoase miniature ce ilustrează toate evenimentele relatate în Casa Estherei. ,,Cartea prezintă o serie de evenimenate care se desfășoară pe parcursul mai multor ani: un evreu urcat pe tronul Imperiului Persan devine cel mai puternic cârmuitor al vremi sale, sub dominația lui populația evreiască este amenițată cu exterminare, prin decretul vizirului Haman, dar este salvat de intervenția Estherei și a unchiului său Mardoheu”. Din punct de vedere istoric acest manuscris a fost pus mult timp sub semnul îndoielii, deoarece încă din secolul al XVII-lea oamenii de știință afirmau ca nici un detaliu din Cartea Estherei nu este dovedit.
Alături de manuscrisele arabe, persane, turcești și ebraice regăsim în colecțiile biblioteci și câteva manuscrise foarte rare, scrise pe foi de palmier, un manuscris tamil și un manuscri pali.
Textul pali scris, în caractere singaleze reprezintă Mahasatipatthana Sutra și a fost dăruit Biblioteci Academiei Române de Visarion Puiu, episcopul Hotinului în 1934. Pe lângă aceste două manuscrise, putem întălni și un fragment de text tibetean, de o valoare extraordinară, reprezentând traducerea în tibeteană a textului scris Vajracckedikă.
,,Fila de manuscris existent în Biblioteca Academiei Române a fost donată în 1943 de către Andrei Paul Spiro din Piatra Neamț și i-a fost semnalat lui Sergiu Al-George din Hagop. Textul tibetan a fost copiat cu litere arabe pe hărtie neagră, scriere rarisimă, după aprecierea lui Sergiu Al-George, în nord-estul Indiei, înainte de invazia musulmană”.
Textele care aparține acestei colecții de manuscrise orientale reunesc opera din diferite domenii ale cunoașterii : opera literare, științifice, istorice și filosofice, au fost în general puțin consultate de specialiști deși ele aduc în prim plan mediul cultural al Orientului.
Colecția de manuscrise occidentale reunește 1.000 de manuscrise în limba latină, franceză, italină, germană, spaniolă și engleză.
Manuscrisele în limba latină reprezintă fondul cel mai important al acestei colecți, conținând 192 de volume, începând cu secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea. Cel mai vechi manuscris din cadrul acestui fond este datat în 1370 și conține opera teologului francez din secolul al XII-lea Guillaume Durand, episcope de Mende.
,,Lucrarea este intitulată Rationale divinorum officiorum și este scrisă în perioada 1285-1291 și constituie cel mai important tratat medieval despre simbolismul arhitecturii biserici și rituarile de cult și timp de trei secole a reprezentat cea mai semnificativă scriere despre liturghie”.
,,Manuscrisul, un in-folio mare de 271 de file, scris pe pergament, este lucrat în Franța și a fost transferat în Austria la mănăstirea cistericiană Sfânta Cruce” așa cum rezultă din însemnările de la fila 2r: ,,<<Mon[aste]rij B.[eatae] Virginis od Sa[netam] Crucem Ord[inis] Cister[ciensis] in Austria Cataloga Inscrisptus N.1 (Mănăstirii Sfânta Fecioară de la Sfânta Cruce ordinul Cistercienilor în Austria)>>, însemnare care atestă apartenența la mănăstirea ordinului cistercienilor, acesta fiind urmată de precizarea datei la care a fost scris <<Sciptus Anno D[omi] ni 1370 et finitu[s] in vigilia[m] S/ Apos[tolorum] Simonis et Iudac. Vide m[eutino] f.[olio] ultimo.( Scris în anul Domnului 1370 și terminat în noaptea Sfinților Apostoli Simon și Iudia>>”.
Acest manuscris a ajuns în Țările Române datorită umanistul și bibliofiului Constantin Cantacuzino care îl cumpără în timpul asediului din Viena din 1683 și rămâne în familia Cantacuzino până în anul 1965 când este donat Biblioteci Academiei de către Ioan Cantacuzino.
,,Textul manuscrisului este scris cu litere de factură gotică monastică și este dispus pe 2 coloane, cu 35 de rânduri pe pagină, cu inițiale ornate cu motive vegetale și zoomorfe, în nuanțe de roșu și albastru, multe cu prelungiri marginale, care acoperă întrega bordură albă a pagini. Legătura manuscrisului este în piele maro și lemn de fag, peste care s-a aplicat o ferecătură de alamă”.
În cadrul fondului latin putem regăsi de asemenea și un frumos exemplar al unui Breviar din secolul al XV-lea, scris pe pergament, cu miniaturi gotice realizate cel mai probabil în Marea Britanie
,,Textul este scris cu cerneală neagră, cu inserții de aur, iar inițialele sunt ornate cu o mare varietate de motive florale, în culori strălucitoare, au albastru, pupuriu, lila, verde și aur. Cele 245 de file, aproape toate cu miniaturi, au o structură uniformă din punct de vedre compozițional, caracteristică și altor manuscrise medievale de la începutul secolului al XV-lea”.Acesta a intrat în colecțile Biblioteci Academiei Române în anul 1932 prin donația profesorului Stephen Gaslee de la Magdalen College din Cambridge prin intermediul lui Dimitrie Ciotori.
Alături de aceste manuscrise prețioase mai regăsim și opere cu subiect știintific precm: Tractatus de Homine lapsu ad mentem a lui Lorenzo Filippo de Rosii, Physica din biblioteca lui Nifon Bălășescu, un Miscelaneu de astronomie și astrologi, manuscrise ce conțin ca temă istoria universală și istoria Țării Românești sau a Transilavaniei : Vita Jacobi despatae Moldovorum a lui Petre Depasta Peloponezianul, Flos lativitatis, Descriptio Moldovie etc.
Un alt fond semnificativ din cadrul colecției de manuscrise occidentale sunt manuscrisele în limba franceză care sunt într-un număr de 302 volume, majoritatea aparținând secolului al XIX-lea.
Cel mai important manuscris al acestui fond este Les nous, armes et blasones des anciens chevaliers de la Table Ronde, un tip de manuscris medieval aparținând secolului al XVII-lea. Blazoanele manuscrisului sunt pictate cu îngrijire și într-o deplină armonie a culorilor pentru un număr de 177 de însemne heraldice”. Departe de a fi rodul fantezilor autorului, blazoanele atribuite Cavalerilor Mesei Rotunde ne oferă informații despre universul epocilor în care aceste opere au fost realizate. În cadrul acestui manuscris nu regăsim informații despre autor, sursele folosite sau despre scopul pentru care acesta a fost întocmit. Manuscrisul datează din anul 1673 și a făcut parte din colecția lui Nicolas Yemenz, bibliofil francez.
Pe lângă acest manuscris mai putem regăsi și manuscrise din secolul al XVIII-lea precum: un jurnal de călători al Contelui de Munizmanuscrise din secolul al XIX-lea, dintre care putem enumera : Coup d’oeil sur theatre de la querra a Orient, Des Tumulus sur la Valachie etc.
Dintre cele 176 de volume ce constituie fondul de manuscrise în limba germană, trebuie semnalate câteva din cele mai importante datorită vechi și ornamentelor: Jurnalul lui David Ungnad din 1575, Scrisori către Casa Christophorus Baro a Walckenstein & Rodnegg din 1597 și Kurtzer Unterrich vergebreuchlichste Haudtschrijtensnuit ihren Fundamenten din 1581.
Din secolul al XVII-lea putem aminti următoarele titluri: o Istorie a Imperiului German între Maximilian I și Leopol al II-lea, un Tratat de alchimie, un Tratat de filozofie naturală și astrologie etc. Din secolul următor datează scrisoarea lui Friedrich Schwanz, o diplomă imperială a lui Iosif al II-lea, Viețile sultanilor otomani etc.De asemenea, păstrează în acest fond și o serie de manuscrise care atrag atenția cercetătorilor prin numele autorului sau a personalităților cunoscute ale culturii române dintre care putem amnti: Iacob Negruzzi cu Jurnal, Gheorghe Asachi cu Note de curs etc.
Cele 45 de volume care formeză fondul de manuscrise în limba italiană au un conținut diversificat începând cu notele luate de Ioan Bianu la cursurile de gramatică până la notele de curs ale lui Dimitrie Sturdza despre Principatele Române și chestiunea locurilor sfinte.
Cel mai prețios manuscris din acest fond este o copie din secolul al XIV-lea, scrisă pe pergament, a operei lui Anicius Manlius Torquatus Severinus Boethius, De Consolatione Philosophiae.
,,Tema principală a operei este filosofia. Secțiunile cărții sunt scrise, alternativ în versuri și proză, prezentând o dialectică specială care combină inspirația poetică și întelepciunea discursivă. Volumul are pe verso-ul primei foi liminare ex-libris-ul celei de al cincilea principe de Suhana, Marcantonio al III-lea Borghese din Roma. Este prezentat de asemenea, și armorialul familiei Borghese, acvila cu aripile desfăcute, iar în regimul al doilea, un dragon înaripat”.
Din cadrul acestei colecții trebuie amintită și versiunea în limba italiană a romanului Maitreyi, realizată de Mircea Eliade. Cea ce impresionează la acestă traducere sunt paginile de manuscris încărcate cu corecturile, revenirile și completările scriitorului cu scopul de a oferi cititorilor cea mai bună traducere.
Din cele 12 manuscrise în limba spaniola, doar două atrag atenția, prin vechimea lor și prin manierea de realizare.
,,Este vorba de un fragment de Obituar al Confreriei Nuestra Senora de la Candelaria y del Sanchismo Sacramento din secolul al XV-lea scris pe pergament, cu inițiale ornate, care provin din Arhiva lui Tzigara Samurcaș și Carta executoria de la sententia difinitura de la hidargia de Andres Bobadilla”.
,,Acesta reprezintă o carte executorie adresată autorităților fiscale din satul Trizio și orașului Nagara cu ordinul de a-i achita în termen de 9 zile lui Andres de Bobadilla suma de 19.788 marnedi. Manuscrisul este format din 18 file, este scris pe pergament și a fost întărit cu un sigiliu în capsula metalică în care s-a pierdut”.
Cele 15 manuscrise în limba engleză care sunt păstrate în colecția Biblioteci Academiei Române au proveniențe diferite, dar majoritatea provin din donații fie de la Ministerul de Externe, fie de la persoane particulare. Dintre acestea trebuie semnalate următoarele: Preparation and Rules fos Sundays din secolul al XVIII-lea, jurnalul lui John Paget în care sunt redate evenimentele legate de revoluția din 1848 din Transilvania, manuscrisul Matrimonial alliance of the familiy of the Vismes in England and in France, at the begining of the 18 th Century etc.
În cadrul secțiuni de documente istorice sunt însumate peste 600.000 de acte publice și particulare, pecete scrise în latină, greacă, slavonă și care ilustrează etape diferite din viața românilor, începând din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Printrea acestea putem regăsi: un document emis de Mihai Viteazul la 27 mai 1600, un act emis de Constantin Brâncoveanu pe 24 februarie 1692, un document scris pe pergament provenind de la Ștefan cel Mare, datat la 15 august 1499 purtând peceta domnească în ceară roșie legată cu un fir de mătase sau documentele emise de cancelaria lui Constantin Brâncoveanu împodobite cu miniature, inițiale în culori și aur, vignete și filigrane de aur.
Colecția de arhive personale și corespondență însumează 249 de titluri de arhivă personal, cu un total de 2320 de mape, 3960 de cote de arhivă și peste 500.000 de corespondențe și autografe organizate pe fonduri, în ordine alfabetică și cronologică.
Fondul de arhivă din cadrul Biblioteci Academiei Române este structurat pe patru mari categorii de documente: manuscrise, acte, documente varia, imprimate.
,,Categoria manuscrise conține opere autoriale, autografe, variante ale operelor publicate, fișe pregătioare etc.
Clasa acte include diploma, extrase, declarații, certificate de naștere, de deces, de căsătorie, brevete, donații ș.a.
Categoria varia înglobeză agende, anexe, fotografii, chitanțe, desene etc.
Grupare imprimate conține: afișe, broșuri, tăieturi din reviste, extrase etc”.
Printre arhivele păstrate în cadrul biblioteci putem enumera: arhiva lui Ion Heliade Rădulescu format din articole, notițe, însemnări privind teatrul românesc, studii asupra biserici, arhiva poetului Vasile Alecsandri, arhiva lui Titu Maiorescu, arhiva lui Nicolae Bălcescu, arhiva lui Bogdan Hașdeu, arhiva lui Ion Bălcescu, arhiva familiei Rosetii, arhiva revistei Luceafărul, arhiva lui Mihai Eminescu, arhiva lui Ion Creangă, arhiva lui Alexandru Ioan Cuza etc.
Din cadrul fondului de corespondență și autografe trebuie amintite următoarele fonduri: fondul de corespondență și autografe ale lui Iacob Negruzzi, fondul de corespondență și autografe ale lui George Coșbuc, fondul de corespondență ale lui Nicolae Iorga, fondul de corespondență ale lui Vasile Alecsandri, fondul de corespondență ale lui Ioan Bianu etc.
Colecția de arhivă și corespondență permite exploatare spațiului public și personal, oferind cercetătorului posibilitatea de a parcurge cronologic și tematic trecutul.
Colecția de carte românească veche este constituită din 2120 de titluri, reprezentând cărțile tipărite între ani 1508-1830 pe teritoriul celor trei Țării Românești precum și în afara spațiul românesc. Alături de cărțile în limba slavonă și română, se regăsec cărți în limba greacă, arabă, germană, franceză și engleză.
Cea mai veche operă tipografică românească pe care o cunoaștem este Liturghierul din 1508 tipărit de Macarie, urmată de Octoihul din 1510 și Tertraevanghelierul slavon din 1512.
Liturghierul tipărit de Macarie are o dublă semnificație pentru cultura românească: ,,este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavona a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Româneasca dar acest lucru nu a fost înca demonstrat)”.
Liturghierul slavonesc tipărit de Macarie în 1508 reprezintă un ,,un volum în 4̊ mic, de 128 de foi, împărțite în 17 caiete: primul numerotat de 4 foi, următoarele de câte 8 foi și ultimul de 4 foi, având fiecare caiet numerotarea pe prima și ultima pagină. Tipărit în negru și roșu, cu câte 15 rânduri în pagină plină, pe hârtie groasă, care poartă trei mărci de fabrică deosebite: o cumpănă într-un cerc, o ancoră într-un cerc cu o stea deasupra și o pălărie de cardinal.
Acesta este ornat cu trei frontispici cu ornamete împletite: unul reprodus de trei ori, altu de două ori și al treilea cu stema Țări Românești.Inițialele au patru forme diferite.
Octoihul din 1510 a fost tipărit de Macarie în anul 1510 la Târgoviște la porunca lui Vlad Voevod și stăpănitorul întregi țări ai Ungro-Valahiei și a celor de lângă Dunăre în anul 7018 (1510).
O altă operă exterm de importantă este Tetraevanghelierul slavonesc tipărit în 1512. Acesta reprezintă ,,un volum în 4̊ de 290 de foi împărțite în 37 de caiete, fară paginatură, cu signatură chirilică pe prima și ultima pagină a fiecărui caiet, în afară de primul care nu are signatură. Caietele sunt compuse din câte 8 foi, înafara de primul care este compus din 4 foi, al 30-lea din 9 foi și al 37-lea din 4 foi, dintre care ultima era albă. Tipărit cu negru și cu roșu; cu câte 20 de rânduri pe pagină, pe hârtie groasă cu diferite mărci de fabrică; iar inițiale ornate cu același tip ca și cele din Liturghierului din 1508, în afara de câteva de un model nou .
Din același secol Biblioteca Academiei Române deține un Tetraevangheliar românesc de la Brașov (1560-1561), Palia imprimată la Orăștie în 1582 dar și o mulțime de tipărituri românești și slavo-române ale diaconului Coresi.
Palia de la Orăștie reprezintă rodul, traducerii efectuate de cinci mari cărturari români din Banat și Hunedoara. Aceștia erau: episcopul român Mihail Tordaș, Ștefan Herce, Efrem Zacan, Moisie Peștișel și Archirie .
Acesta reunește cele două cărți ale Vechiul Testament: Geneza și Ieșirea și era formată dintr-un număr de 160 de file, o predoslovie de 6 foi și 20 de caiete, dintre care Biblia cuprinde 11 caiete și Ishodul 9 caiete. Din punct de vedere artistic tiparul era asemănător cu cel al Psaltirii slavo-române din 1577 .
După o analiză amănuțită, Nicolae Iorga afirmă că: ,,literele sunt coresiene și frontispiciul cu armele bathvorești e acela pe care-l întrebuințase Coresi în cel din urmă dintre volumele Sbornicului său slavon”.
Conform lui Nicolae Cartojan ,,Palia ocupă în ciclul traducerilor românești din veacul al XVI-lea un loc aparte prin frumusețea traducerii, prim limba ei vioaie, pitorească și armonioasă”.
Secolul următor este bine reprezentat în colecțiile Biblioteci Academiei Române de către Petru Movilă și domnitorul Vasile Lupu, cu al cărui ajutor a apărut Pravila din 1646, de mitropolitul Dosoftei cu lucrările Psaltirea din 1680 și Viețile Sfinților din 1682.
Dintre tipăriturile muntenești din secolul al XVII-lea trebuie amintite: Pravila de la Govora din 1640, Îndreptarea legi din 1652, Cheia înțelesului a lui Varlaam din 1678 și nu în ultimul rând Biblia lui Șerban Cantacuzino din 1688.
Pravila de la Govora ,,reprezintă cea mai veche carte juridică fiind tipărită la 1640 de către Meletie Macedoneanul și Ștefan din Ohrida, la porunca lui Matei Basarab cu binecuvântarea lui Teofil, mitropolitul Ungrovalahiei. Acesta a fost tipărită în doua tiraje: unul pentru Țările Române și unul pentru Transilvania. Cartea este bogată cu xilogravuri, unele în plină pagină, cum sunt chenarul foii de titlu și stema Țării Românești, dar și cu fronstispicii și inițiale gravate. Versurile inchinate stemi și domnitorului aparțin lui Udriște Năsturel”. Din același an biblioteca mai deține și primul Ceaslov, Pravila, Evanghelia învățătoare etc.
Doisprezece ani mai târziu apare în tipăritura Moldovei din Târgoviște o altă lucrare juridică fundamentală Îndreptarea legii, ,,cu texte traduse Daniel Andrean Panonianul, conținând diverse norme penale, ograre și civile, reguli de organizare religioasă și un tratat de epistografie”.
,,Tipăritura este împodobită cu numeroase gravuri, unele copiate după cărțile ucrainiene, altele originale, precum cele din foaia de titlu, Iisus Christos Mare Judecător sau Sfântul Vasile cel Mare, întrega ornamentație făcând din acesta carte una din cele mai frumoase tipărituri ale epocii”. ,,Din cele 10 exemplare deținute de Biblioteca Academiei Române, câteva se remarcă prin proveniența și mărcile de propietate : primul exemplar, cu supralibrosul lui Ioanichie arhimandrit al Mănăstiri Horezu, exemplarul al treilea cu peceta Mănăstiri Cernica, exemplarul al optulea cu ex-libirs manuscris al lui Radu Golescu sau exemplarul al cincilea donat de Carol I al României în 1884”.
Cheia înțelesului ,,este o antologie de oratorie religioasă Acesta a fost tipărită la porunca lui Șerban Cantacuzino, fiind împodobită cu frontispici, viniete, inițiale ornate șixilogravuri reprezentând stema Mitropoliei Ungrovlahiei și Duminica tuturor sfinților,lucrate de Ivan Boca”. Din acest manuscris Biblioteca Academiei deține trei exemplare, acestea fiind extrem de valoroase datorită provenienței și a mărcilor de propietate : ,,primul exemplar cu o frumoasă legătorie de piele a fost donat de Iosif Naninescu, mitropolitul Moldovei și Sucevei, cel de al doilea exemplar este donația lui Ghenadie Enăceanu episcopul Râmnicului, iar cel de al treilea exemplar poartă peceta inelară a monahului Rafail de la Mănăstirea Bistrița”.
Fară indoială cea mai importantă lucrare a celei de a doua jumătății a secolului al XVII-lea este Biblia de la București, tipărită în 1688 în Tipografia Domnească în timpul domnie lui Șerban Cantacuzino și terminată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.
Acesta reprezintă prima traducere românească integrală a textului biblic incluzând Vechiul și Noul Testament.,, Tipărită sub îndrumarea tipografului Mitrofan, episcop de Huși, ajutat de Antim Ivireanul, cartea se impune prin formatul în folio, dar și prin frumusețea tiparului cu caractere chirilice mărunte. Eleganța punerii în pagină, pe doua coloane și literele cu cerneală negră și roșie dau un farmec cu total special acestei cărții.
Impresionate sunt și ornamentele xilogravate dintre care se detașează stema cantacuzinilor, pajura bicefală de origine bizantină, pe al cărui piept, în scutul oval central este plastă acvila Țări Românești. Textul este împodobit cu o serie de inițiale ornate, des folosite chiar și în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, specifice tiparului muntean. Sunt letrine albe pe fond negru sau roșu în chenar, de dimensiuni mici, cu corP suplu, decorat cu ornamente vegetale sumate, tije cubțiri arcuite în valute largi pe linia literei”.
De asemenea și secolul al XVIII-lea este bine reprezentat în colecțile Biblioteci Academiei Române de cele 43 de lucrări realizate de către Antim Ivireanul, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu. Dintre aceste lucrări putem enumera: Evanghelie greco-română, tipărită în 1709, Psaltire, Floarea darurilor, scriere scop didactic, de formare morală inspirată din lucrarea lui Tommaso Gozzadini, Liturghier greco-arab ș.a.
Biblioteca Academiei Române deține de asemenea peste 11.000 de volume de carte rară deosebite prin vechime, ornamentația originală, legături și materialele pe care au fost imprimate, mărcile de propietate și însemnările autografe ale unor personalității cărora le-au aparținut”.
Cel mai vechi incunabul păstrat în colecția biblioteci este Expositio psalterii, aparținând lui Johannes de Turrecremata, apărut la Augusburg, în tipografia lui Johann Sehussler la 6 mai 1472. Mai trebuie menționate de asemenea și Questionesc disputatae de veritate publicat în 1475 la Koln, sub îndrumarea lui Johannes Koelhaeff, Gramatica greacă și latină etc.
Biblioteca Academiei Române deține și o carte reper în istoria tiparului Hypnerotomachia Poliphili tipărită în decembrie 1499. ,,Lucrarea conține 234 de file nenumerotate și spre deosebire de alte incunabule care păstrează modelul medieval, este imprimată cu un caracter de tip roman. Limba cărții este un amestec de latină și italiană, cu fragmente în ebraică, arabă și greacă; acesta fiind prima carte în care apar caracterele arabe.
Ilustrațiile sunt unele excepționale, ediția numărăndu-se prin primele tipărituri cu un plan ornamental corent. Cele 171 de xilogravuri reprezintă adevărate capodopere ale gravurii italiene, iar cartea este recunoscută drept cea mai frumoasă tipăritură a secolului al XV-lea” . Legătura volumului este în piele brumă cu ornamente aurite, având pe ambele coperte, la mijloc, supralibros-ul lui Aldo Manutius.
De asemenea, trebuie menționat faptul că numeroase cărți poartă ex-librisuri, mărcile de propietate sau însemnările unor mari personalității ale culturi românești și universale: Dimitrie Cantemir, George Coșbuc, Alexandru Odobescu, Stolnicul Constantin Cantacuzino ș.a.
,,Biblioteca Academiei rămâne în continuare pentru cultura și știința neamului românesc o unitate embleamtică și un centru tutelar a schimbului de carte cu întrega lume, pentru că ea se bazează pe o tradiție redutabilă, greu de concurat în circuitul biblioteconomic naționa”.
Capitolul II
Biserici și mânăstiri bucureștene
2.1. Biblioteca Sfântului Sinod
În curtea mănăstiri Antim din București, cu hramul Tuturor Sfinților construită de Antim Ivireanul între anii 1713-1715 pe locul unde se afla odată o bisericuță de lemn cu hramul Sfântul Nicolae există Biblioteca Sfântului Sinod, acesta fiind adăpostită în cadrul Palatului Sinodal. Din păcate puțin oamenii știu de existența acesteia și de comorile cultural și istorice pe care le cuprinde.
Biblioteca Sfântului Sinod s-a constituit în anul 1877 în urma prelucrării unui număr semnificativ de lucrări de la Mănăstirea Hurezi, cu scopul înființări unui fond de carte care să servească ierarhiilor Sfântului Sinod precum și cercetătorilor, studenților, preoților, oamenilor de cultură etc.
Acesta a fost adăpostită pe rând, de mai multe instituții : clădirile Biserici Sfântului Dumitru, casele de lângă paraclisul familiei Lahovary-Biserica Sapienței unde plătea chirie, în prezent aflându-se în Palatul Sfântului Sinod unde funcționează neîntrerupt din 1912.
,,În noaptea de marți spre miercuri (21-22 aprilie) a anului 190, în cadrul bibliotecii a izbucnit un incendiu provocat de sistemul de încălzire învechit.În urma acestui incendiu au ars, pe lângă mobilier, dosare sesiunilor sinodale dintre anii 1872 și 1905, actele judecății mitropolitului Ghenadie Petrescu, 500 de volume dintre care colecția revistei Biserica Ortodoxă Română, colecția Monitorul Oficial, diferite lucrări de religie, manuscrise, peste 300 de icoane, avizare, diplome, tablouri, acte, registre vechi precum și un pergament scris cu ocazia Sfințiri Sfântului și Marelui Mir din 1906. Din fericire tomosul original care marca Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, se afla în cutia de valori de la mitropolie. În urma stingeri incendiului din moloz și cenușă s-au mai recuperat Condica Sfântă, sigiliile Sinodului și unele dosare, arse parțial”.
După câteva zile de la nefericitul accident pe data de 4 mai 1909, Sfântul Sinod, sub președinția mitropolitului, Athanasie Mironescu a înaintat o cerere către Spiru Haret, ministrul Cultelor în care se cerea un nou sediu. În urma acceptării acestei cererii se hotărâște construirea unui palat al Sfântului Sinod, la Mănăstirea Antim, pe latura de nord a bisericii, pe locul unde fuseseră vechile chilii, demolate, în parte, înainte de 1840.
După trei ani de la înaintarea cererii pe 10 octombrie 1912, a avut loc inaugurarea solemnă a noului sediu, de acum numit Palatul Sfântului Sinod. Sfânta Liturghie a fost săvârșită, dimineața, în biserica Mănăstirii Antim, de către vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, Teofil Ploieșteanul.
După întronizarea patriarhului Justinian în 1948 se pune problema amenajării unui muzeu, unei arhive și a unei biblioteci în cadrul fostului Palat Sinodal. Truda fostului patriarh de a alcătui o bibliotecă a început cu hotărârea de a strânge din Palatul patriarhal și de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București cărți și reviste care să fie aduse la noua ctitorie, printre acestea numărându-se și seria de reviste Biserica Ortodoxă Română, apărută din anul 1874. În clipele începuturilor, patriarhul Justinian a încercat mai multe variante de a boteza noua bibliotecă.
Astfel aceasta a purtat prima oară numele de Biblioteca Centrală a Sfintei Patriarhii, apoi Biblioteca Patriarhală, iar abia a trei oară, prin decret patriarhal, a primit numele care îl păstrează până astăzi, Biblioteca Sfântului Sinod.
Acestor colecții de carte și periodice de la începuturi s-au adăugat odata cu trecerea timpului cărți importante venite din străinătate pe care primul responsabil al bibliotecii, eruditul profesor Dumitru Fecioru, le-a cercetat volum cu volum și le-a rânduit în noua bibliotecă.
Fondul de carte s-a îmbogățit, treptat, prin diversele donații, dar și prin munca părintelui Fecioru, care mergea ziua ori noaptea la diverse anticariate pentru a culege orice carte bună și de interes pentru bibliotecă.
„De-a lungul vremii, fondurile bibliotecii s-au lărgit prin alăturarea mai multor biblioteci ce au aparținut unor oameni de seamă ai bisericii, teologi sau oameni de cultură. Dintre care putem aminti pe Mitropolitul Nifon, a cărui bibliotecă de 4.000 de volume a constituit baza fondului Bibliotecii Sfântului Sinod. La aceasta, s-a adăugat biblioteca Mănăstirii Antim, cu 973 de volume, apoi cea a preotului academician Nicolae Popescu, cu 7.214 volume, mai târziu – biblioteca episcopului prigonit și exilat de regimul totalitar, Nicolae Popoviciu, care a dăruit 3.979 de volume, precum și multe cărți donate de patriarhul Justinian. Fondul a mai fost completat cu 8.819 dublete de la biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă din București și 3.819 volume de la biblioteca Reședinței patriarhale, dar și biblioteca profesorului martir Teodor Popescu. Ultima prețioasă donație constituind-o biblioteca regretatului academician Virgil Cândea, un mare admirator și ostenitor în ogorul Bisericii Ortodoxe Române“.
În prezent Biblioteca Sfântului Sinod deține, înainte de toate, un fond bogat de manuscrise și de carte veche românească și străină. ,,Colecțiile se compun din fonduri de documente (multe dintre ele cu autograful autorului sau cu ex-librisuri ale unor personalități) cu preponderență teologică, donate sau achiziționate din țară sau străinătate, cuprinzând aproape 100.000 de cărți tipărite, dintre care câteva mii de exemplare de carte veche și rară, dar și periodice vechi românești și străine, toate acestea reprezentând o importantă contribuție la patrimoniul cultural european”. Printre cele mai importante resurse se numără cele peste 500 de manuscrise din secolele XIV-XX, iar printre cele moderne fiind cele ale lui Gala Galaction, ale părintelui profesor Dumitru Stăniloae, ale ieroschimonahului Sandu Tudor, ale marilor profesori de la Cernăuți, Vasile Gheorghiu, Cicerone Iordăchescu, sau ale impresionantei femei teolog și artist Olga Greceanu, autoarea frescei care împodobește monumentala incintă a bibliotecii.
În colecțiile Biblioteci Sfântului Sinod sunt adăpostite în mod deosebit manuscrise cu subiect teologic și filologic, iar limba în care sunt scrise acestea este cu precădere slavonă, acesta fiind considerată limba Bisericii și a cancelarilor domnești. De asemenea mai regăsim și lucrări de istorie, litere, știinte (în special fizică). dicționare, tratate, enciclopedii, antologii, carte veche și rară precum și manuscrise din secolul al XIV-lea și al XX-lea Multe dintre .aceste manuscrise poartă ștampila cu negru de fum a Colegiului Sfânta Sava sau mărcile de proprietate a marilor domnitori.
Exemplarele care poartă mărcile de propietate au aparținut celor mai cunoscuți și iubitori de carte: Stolnicul Constantin Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat, mitropolitul Neofit Cretanul sau lui Antim Ivireanul.
Din biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino regăsim în cadrul colecției Bibliotecii Sfântului Sinod numeroase volume, purtând ex-libri-ul său. Dintre acestea putem enumera: Întâmpinarea la principiile calvine și la chestiunile lui Chiril Lucaris, aparținând lui Meletie Sirigul, tipărită în grecește la București în anul 1690 și pe care sunt scrise ,,două însemnări în limba greacă: una mai veche, mai decolorată care pare să aparțină unei persoane mai vârsnice: ex-libris Konstantinou Kantakauzino, iar deasupra încă una identică, dar scrisă de altă mână care seamănă cu cea a stolnicului”. De asemenea, stolnicul a mai semnat cu ex-libris-ul Constantin Cantacuzeni pe încă două cărți, una conținând Operele Sfântului Gregorie Teologul, apărută la Paris, în 1609, iar cealaltă fiind Tâlcuirea Fericitului Teodoret al Cyrului la Cântarea Cântărilor.
Biblioteca Sfântului Sinod deține de asemenea, câteva cărții din biblioteca domnitorului Nicolae Mavrocordat. Dintre acestea putem enumera:Ploutarhou Haironeos, Peri pedon agoghis. Plutarchi de liberis educandis commentarius, fără foaia de titlu, Testamenti Veteris Biblia Sacra sive libri canonici priscae iudeorum ecclesiae a Deo Traditi, dar și numeroase foi de titlu cu ex-libri-suri.
În colecția Bibliotecii Sfântului Sinod regăsim de asemenea, cărții care portă ex-libris-ul mitropolitul Neofit Cretanul: Canones SS Apostolorum Conciliorum Generalium et provincialium: Sanctorum Patrum Epistoliae canonicae, apărută Paris, în 1620 și care conține numeroase observații marginale făcute de mitropolit, Varinos, To mega Lexicon, apărută la Veneția, în 1712, cu un ex-libris semnat în 8 iunie, 1739 etc.
În patrimoniul cultural al Bibliotecii Sfântului Sinod se află și prețiosul manuscris Tetraevanghelul Visternicului Mateiaș realizat în anul 1935 și achiziționat de bibliotecă în anul 1958. Acesta este un manuscris slav, de tip moldovenesc, scris pe pergament, având dimensiunile 21,5 x 29 cm și este format din 260 de file numerotate dintre care două , cea de la început și ultima sunt albe. Scrisul este realizat cu cerneală neagră, iar pentru însemnări este folosită cerneala roșie sau aur. Textul este dispus pe 21 de rânduri, dar în unele locuri unde sunt date indicații preotului sau celui care îl citește se adaugă câteva randuri în plus. Aceste indicații, sunt scrise cu aur și se regăsesc pe marginea superioară a foi, ori în josul pagini. Manuscrisul este îmbrăcat în catifea verde iar legăturile par relativ recente.
Acesta cuprinde: Glavele la Matei (fila nr.2.), Predoslovia Sfântului Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei (fila nr.3.), Evanghelia după Matei (începe la fila nr. 4 și se termină la fila nr.73), Evanghelia după Marcu ( începe de la fila nr.74 și se termină la fila nr.120), Evanghelia după Luca ( acesta se întinde de la fila nr. 121 la fila nr. 193), ultima evanghelie cea aparținând evanghelistului Ioan (începe de la fila 194 și se termină la fila nr. 245) .Următoarele file de la nr. 245 la nr 255 conțin îndrumări despre modul în care să fie citite cele patru Evangheli. Ultima filă a manuscrisului prezintă textul celui care a comandat Tetraevanghelul.
În cadrul fondului de carte veche din Biblioteca Sfântului Sinod regăsim și un exemplar dintr-o lucrare conținând Omiliile scrisă de Sfântul Grigorie Teologul (de Nazianz). Aceasta lucrare a făcut parte din biblioteca cronicarului de limbă română din Transilvania, Gheorghe Brancovici.
,,Volumul in-folio de 3+ 220 de file a fost imprimat în slavonă la Moscova în 1665. Pe primele trei file ale lucrări (fiecare având numerotare proprie) găsim inițialele K(ninga) G(heorghe) B(rancovici), iar după terminarea celor trei file, începe o nouă numerotare”.
Cartea redă scrieria unuia dintre cei mai reprezentantivi teologi ai Ortodoxiei, Sfântul Grigorie Teologul, patriarh al Constantinopolului între anii 380-381. Acesta este legată în piele maro și este păstrată în condiții foarte bune. Volumul a ajuns în posesis Bibliotecii Sfântului Sinod în anul 1868, când biblioteca fostului Seminar Central a preluat o parte din ‚ vechiul fond al biblioteci Mitropoliei.
O tipăritură mai puțin cunoscută atât specialiștilor cât și oamenilor de cultură din cadrul Bibliotecii Sfântului Sinod este Acatistul tipărit la Snagov în anul 1698 de către Antim Ivireanul.
Cartea este formată din ,,8̊ având dimensiunile 14x 10 cm și are 154 de file numerotate, cu 17 rânduri pe pagină, iar textul este tipărit, cu doua culori roșu și negru. Filele sun grupate în 20 de caiete care conțin câte 8 file ficare, în afară de ultimul care nu are decât 2 file numerotate. Aceasta este numerotată în partea dreaptă de jos a pagini cu litere chirilice de tipar urmate de o literă minusculă până la 4 filă inclusiv restul filelor nepurtând niciu număr”.
Titlurile și inițiale din text sunt scrise cu majuscule roșii. Tot cu aceeași culoare sunt notate indicațiile tipiconale, textul fiind încadrat de un chenar format din flori stilizate. De asemenea foaia de titlul are pe verso stema domnitorului Constantin Cantacuzino desupra căreia este scris <<Asupra peceții stihuri politice/ A Țării Rumânești cu bună ferice>>. În afară de gravurile menționate mai sus, cartea mai conține și unele viniete, inițiale ornate și desene tipografice .
Exemplarul din colecția Bibliotecii Sfântului Sinod este unul complet dar puțin uzat. Acesta are scorțe din lemn îmbracate în piele brună tocită. Cartea prezintă și urme de cresturi la închizătorile metalice precum și urme de restaurare a legăturilor.
Cartea a ajuns în cadrul Bibliotecii Sfântului Sinod în anul 1969 când a fost achiziționată de la un anticariat.
În colecția Bibliotecii Sfântului Sinod mai regăsim de asemenea și: Sbornicul lui Gherman, unul dintre cele mai vechi manuscrise de pe teritoriul României, manuscrisul Tâlcul Evangheliilor tipărit de diaconul Coresi, manuscrisul Sfântului Ierarh Antim Ivireanu, manuscrisul Cuvânt de laudă la Sfântul han Teologul care a aparținut scriitorului bulgar Ioan Exarhul etc.
Deși nu este este foarte cunoscută Biblioteca Sfântului Sinod s-a dezvoltat în timp prin agonisia Biserici o contribuție importantă având-o Patriarhia Română. Prin colecția sa de manuscrise și carte rară acessta contribuie la păstrarea și valorificarea patrimoniului cultural românesc.
2.2. Mănăstirea Stavropoleos
Bucureștiul zilelor noastre și Bucureștiul mijlocului de secol al XVIII-lea, atunci ca și acum un oraș în într-o continuuă prefacere și expasiune. Centrul Vechi era cea mai aglomerată zonă a urbii. Comerțul era înfloritor, hanuri la fiecare rascruce, iar în curtea fiecăruia căte o biserică.
În acel ambiet de secol al XVIII-lea arhimandritul grec pe nume Ioanichie cumpără de la jupâneasca Despa un loc peste drum de biserica Ghiormei Banu, un loc pe care avea de gând să ridice un han și o biserică. Arhimandritul Ioanichie venea la București de la mănăstirea Gura din Epir, partea de est a Greciei. Acesta avea să se stabilească la mănăstirea grecilor din vecinătătate și începând cu anul 1722 înceape construcția hanului Stavropoleos. Doi ani mai târziu în 1724 zidește în incintă, o biserică pe care avea să o închine Sfinților Arhangelii Mihail și Gavril și Sfântului Anastasie cel Mare. Tot în interiorul acesteia întemeiază și o mică grupare de monarhi greci.
Așezămăntul Stavropoleos va spori în importanță până la mijlocul secolului al XIX-lea. Două vor fi stărețile înfloritoare cea a ctitorului Ioanichie care moare în 1742 și cea arhimandritul Timotei. Priceperea acestora în administrarea averii și sporiri veniturilor a facut ca mănăstirea să crească în importanță.
Încă de la întemeiere mănăstirea a fost înzestrată cu pășunii, livezii, locuri pentru case, prăvălii toate acestea fiind donații ale boierilor și negustorilor care erau fii duhovnicești ai egumenului Ioanichie.
Timpurile și vremurile se schimbă iar uitarea își pune amprenta și pe frumoas ctitorie grecească din mijlocului Bucureștiului care va ajunge la un pas de demolare. La sfârșitul secolul al XIX.-lea hanul și clădile anexe vor fi demolare.singura rămăsă în picioare fiind mănăstires. În prezent din ctitoria inițială mai este păstrat doar lăcașul de cult mănăstiresc care va fi trecut în propietatea statului.
Asamblul de cult actual este rezultatul unui vast proiect de restaurare și construcție românesc realizat după planul arhitectului Ion Mincu. Curtea mănăstiri este astăzi un muzeu în aer liber, tradiție care se păstrează din perioada 1904-1940. În incinta acesteia fiind păstrate monumente funerale aduse de la mănăstirile demolate din Centrul Vechi al Capitalei. După Al Doilea Razboi Mondial, după instaurarea regimului comunist, mănăstirea a trecut prin numeroase percheziții și confiscări, însă acestea lucru nu împiedică reînflorire ei.
Între anii 19751985 în cadrul mănăstiri au slujit numeroși preoții din învecinătate, situația acesteia fiind una incertă. Acesta situație i-a sfârși în anul 1991 când la Stavropoles este numit stareț părintele Iustin Mareș. După ample lucrări de restaurare pe 4 iunie 2012 mănăstirea Stavropoleos a fost resfințită de către Preafericitul Părinte Daniel.
Dacă păsești în curtea mănăstiri de la Stavropoleos rămâi uimit, liniște începe să îți vorbească iar elementele se îmbină armonios. Picturile, ferestrele, colanele, totul pare desăvârșit și te îndeamnă de îndată să afli tainele locului. Cu răbdare fiecare bucată de piatră începe să spună o poveste.
Cu un trecut încercat mănăstirea Stavropoleso a renăscut impresionat atât din punct de vedere istoric cât și ecleziastic. Este acum un centru de seamă ce deține mărturii ale vechi culturii româneștii.
Biblioteca mănăstiri Stavropoleos învită la studierea și cunoașterea volumelor valoroase de teologie, artă, istorie etc. Aceasta este un spațiu călduros și plin de cunoaștere în care te simți protejat.
Din vechea zestre a mănăstiri s-au păstrat numeroase cărți de cultură cărora li s-au adăugat donații și achiziții făcute de curând. Fondul biblioteci mai cuprinde exemplare de carte veche și manuscrise din secolul al XVII-lea, dar și exemplare din serii și colecții ale unor edituri prestigioase din țară și străinătate.
Biblioteca deține în total 11.0000 de volume dintre care 450 carte veche ( Noul Testament grecesc interliniar, Biblia de la Blaj, Liturghierul grecesc ), peste 80 de manuscrise muzicale împodobote cu miniaturi și binînțeles tipărituri muzicale apărute în secolul al XIX-lea și în mod special prima carte de muzică bizantină.
Valorificarea acestor izvoare de cultură românești și universale se face prin programul de digitizare a fondului de carte veche, prin constituirea biblioteci virtuale sau prin realizarea de cataloage și monografii.
Un alt loc magic din incinta mănăstiri Stavropoleos este muzeul care de asemenea, invită persoanele care îi trec pargul la rugăciune și completare. Acesta conține icoane, o tâmplă de la o biserică de lemn din Transilvania, obiecte de cult sau bucăți de frescă de la mănăstirile demolate din București. Odoarele au fost primite sau achiziționate în timp, iar o parte dintre ele au aparținut mănăstiri înainte se secularizare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Documentele Istorice Si Fondul Documentar al Orasului Bucuresti (ID: 151075)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.