Destramarea Uniunii Sovietice

Destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991 a provocat mari dezavantaje economice, teritoriale și politice Rusiei, deși ea era considerată, în mod natural moștenitoarea fostei construcții sovietice. După anul 1990, însă, a fost din ce în ce mai dificil pentru Rusia să își mențină statutul de super-putere, de lider geopolitic mondial sau regional.

Conștiente de noile realități, autoritățile de la Moscova și-au concentrat eforturile către Eurasia. Astfel, interesele Rusiei puteau fi urmărite prin promovarea unei cooperări nu numai formale cu Occidentul dar și prin păstrarea calității sale de ,,stat eurasiatic ce nu aparține nici Europei, nici Asiei, ci doar sie însăși”.

Începând cu perioada anilor anii 1990-1991, Asia Centrală a cunoscut transformări radicale: structurile fostului URSS se destrămaseră, iar Kazahstanul, Uzbekistanul, Turkmenistanul, Tadjikistanul și Kârgâstanul, foste republici sovietice, au devenit state independente și, în timp, membre ONU, OSCE, PfP și OCS.

Concomitent, în regiune s-a amplificat ciocnirea între tendințele de modernizare social-economică și cele tradiționaliste, pe fundalul proceselor de cristalizare a identităților naționale (pe baze în special laice, religioase și, mai rar, etnice). În același timp, bogatele resurse de petrol și gaze naturale au trezit interesul marilor puteri și companiilor internaționale și au favorizat integrarea parțială a Asiei Centrale în economia mondială. Spațiul Asiei Centrale traversa la începutul anilor ‘90 o perioadă de remodelare geopolitică, amplificată de competiția dintre marii actori internaționali care doreau să-și protejeze sau să-și extindă influența în regiune.

În acest context, Federația Rusă, ca succesor al URSS, nu și-a ascuns niciodată pretenția de a-și promova – prin mijloace economice, politice și militare – interesele în Asia Centrală și de a-și menține și extinde influența predominantă. Astfel, aproape toate noile state din regiune, au aderat la CSI și au stabilit raporturi de alianță cu Moscova. Atenția conducătorilor ruși, s-a concentrat, în primul rând, asupra Kazahstanului, statul cu cele mai importante resurse energetice (cu baze pentru cercetări spațiale, nucleare și de rachete strategice) și asupra Kârgâstanului (la frontiera cu China), ambele având, între frontierele lor, și semnificative populații rusofone. Raporturile cu Uzbekistanul și Turkmenistanul au evoluat mai puțin favorabil, din cauza faptului că guvernul de la Tașkent a aderat la GUUAM. O atenție particulară s-a acordat Tadjikistanului care ocupă o poziție cheie la frontiera cu Afghanistanul și China, pe direcția strategică: sudul Federației Ruse – India – Oceanul Indian, într-o zonă de permanentă agitație islamistă.

Chiar în perioada desfășurării războiului din Cecenia (1994-1996) și ai războiului civil din Tadjikistan (1992- 1997), Federația Rusă a luat inițiativa – în asociere cu China – de a crea un sistem regional de securitate, cu scopul declarat de a lupta împotriva terorismului și a fundamentalismului islamic. Așa a apărut (în decursul anilor 1995-1996 ) ideea Grupului de la Shanghai, alcătuit din Federația Rusă, China și fostele republici sovietice din Asia Centrală. Cooperarea oficială între aceste state este consemnată la 26 aprilie 1996, când a fost semnat Tratatul de dezvoltare a încrederii militare în regiunile de frontieră. Acesta a fost urmat un an mai târziu de Tratatul privind reducerea forțelor militare în regiunile de frontieră. În iulie 2000, Federația Rusă, China, Kazahstanul, Kârgâstanul, Tadjikistanul (Grupul de la Shanghai, cu Uzbekistanul pe poziția de observator) au decis să-și întărească cooperarea în lupta împotriva terorismului și fundamentalismului islamic, iar summit-ul din 15 iunie 2001, a reiterat aceste hotărâri, consemnând înființarea Organizației de Cooperare de la Shanghai prin semnarea Declarației Organizației de Cooperare de la Shanghai. Semnarea acestei declarații în preliminariile crizei afgane părea un semnal clar pentru SUA că există semne de opoziție la tipul de ordine mondială unipolară. Mai mult, inițiativa de cooperare în domeniul militar era sprijinită de cea anterioară, din octombrie 2000, când Federația Rusă, Belorusia, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâstan au pus bazele Uniunii Economice Euroasiatică, structurată formal după modelul Uniunii Europene. A fost momentul când majoritatea specialiștilor de politică externă prevedeau că viitoarea lărgire a NATO, din noiembrie 2002, urmată de extinderea UE, între anii 2004 și 2007 va transforma Federația Rusă într-un partener al Europei, fără drepturi speciale în reglementarea problemelor continentului. Evenimentele ce au urmat nu au confirmat aceste opinii, Moscova intensificându-și implicarea în Asia Centrală și, parțial, în Orientul Mijlociu. Ca răspuns la Summitul NATO de la Praga, din anul 2002, și întâlnirile președintelui George W. Bush cu liderii Uniunii Europene, Vladimir Putin a efectuat un turneu diplomatic în China și India, ambele state fiind, totodată, și partenere ale SUA (începutul lunii decembrie 2002), utilizând toate instrumentele necesare pentru întărirea poziției sale. În acest sens, Moscova a apelat la CSI, prin Tratatul de Securitate Colectivă al Comunității, pentru păstrarea controlului în regiune. O Forță Comună de Intervenție Rapidă era proiectată încă din 2000, cu unități din Federația Rusă, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâstan iar între Consiliile de Securitate din Federația Rusă și aceste trei republici s- au semnat acorduri de cooperare. La 21 aprilie 2000, șefii de state din Uzbekistan, Kazahstan, Kârgâstan și Tadjikistan au încheiat un acord de cooperare în domeniul luptei antiteroriste. În sudul Tadjikistanului, în aprilie 2001, s-au desfășurat manevre militare cu state-majore și forțe armate din Federația Rusă, Kazahstan, Tadjikistan, Kârgâstan și Uzbekistan („Southern Shield Exercise 2001” – chiar în lunile în care se intensificau ciocnirile din Afghanistan, dintre trupele talibanilor și cele ale „Alianței Nordului”). Concomitent, Moscova a încurajat cooperarea militară dintre Iran și Tadjikistan, cu aportul Federației Ruse (înțelegerile din martie 2001).

În egală măsură, liderii Federației Ruse s-au preocupat și de problematica Afghanistanului; în pofida eșecului militar înregistrat în anii '80, Afghanistanul rămâne o „piesă ” esențială în jocul de forțe și interese din spațiul Asiei Centrale și de Sud, locul în care se interferează politicile Federației Ruse, SUA, Chinei, Indiei, Iranului și Pakistanului. În acest sens, conducerea de la Moscova a urmărit ca nici o putere străină să nu-și poată impune controlul în zonă și ca Afganistanul să nu devină o rampă de lansare a războiului islamist către republicile musulmane, foste sovietice, din Asia Centrală. De aceea, preluarea puterii la Kabul de către talibani, în anul 1996 a fost considerată o amenințare directă de către Federația Rusă. Prin urmare, a sprijinit „Alianța Nordului”, în care activau trupe formate din membri ai minorităților uzbece și tadjice, ostile guvernului din Kabul. Împreună cu guvernele de la Teheran și Beijing, Moscova a încercat, în anii 2000- 2001 să formeze un front anti-taliban și să susțină o ofensivă a „Alianței Nordului” și autorităților din Herat (pro-iraniene) împotriva talibanilor, aflați în relații din ce în ce mai tensionate cu SUA și Pakistanul. Campania SUA împotriva regimului taliban, din toamna anului 2001, a fost astfel primită cu oarecare satisfacție de către Federația Rusă și statele din Asia Centrală, care se pregăteau încă din toamna anului 2000 să intervină împotriva regimului fundamentalist de la Kabul. Cooperarea Federației Ruse cu „Alianța Nordului” – beneficiind de aportul Tadjikistanului, Uzbekistanului și Turkmenistanului – a reprezentat un factor esențial în prăbușirea regimului taliban sub loviturile „Alianței Antiteroriste” conduse de SUA, și menținerea unui control aparent al situației din Afganistan.

Pe fundalul conflictului din Afganistan, declanșat în toamna anului 2001, Uzbekistanul și Turkmenistanul (locuite de populații turcice, orientate spre Ankara și adversare ale tadjicilor și kârgâzilor de limbă și influență iraniană) au căutat să folosească SUA ca o contrapondere la puternica influența rusă. În paralel cu instalarea de forțe americane în ambele state, s-a început pregătirea unor proiecte de anvergură pentru un sistem de conducte cu terminalele în Pakistan, la Oceanul Indian. Această stare de fapt a determinat perceperea SUA drept un partener-concurent al Federației Ruse, în jocul petrolier și politico-militar din Asia Centrală.

Marele merit al lui Vladimir Putin, în ochii rușilor, este acela de a fi redat mândria Rusiei, ca urmare a reinstaurării controlului statului asupra economiei și a repunerii ordinii în sistemul de securitate și apărare, în condițiile în care oamenii structurilor de informații au devenit „consubstanțiali” cu sistemul de putere, formal și informal. Salba de conflicte înghețate implantate la sfârșitul Războiului Rece, din Caucaz, trecând prin Transnistria până la enclava Kaliningrad au fost considerate elementele de siguranță ale unei strategii defensive a Rusiei în perioada Boris Elțân. Sub Vladimir Putin acestea au fost reconsiderate în perspectiva unei politici ofensive a Rusiei, incluzând organizarea unor cazuri-test prin care să fie certificată noua anvergură internațională a Federației Ruse.

Rusia a intervenit militar în Georgia în 2008, în numele doctrinei „apărării cetățenilor ruși”, atacul georgian asupra Osetiei de Sud secesioniste fiind considerat un act de agresiune. Rusia a folosit resurse militare impresionante pentru confruntarea cu un adversar gălăgios dar slab, pentru că au știut că Statele Unite nu vor putea reacționa eficient în apărarea aliatului lor georgian. La fel ca și Statele Unite în Irak în 2003, confruntarea militară a fost rapid câștigată dar gestionarea situației rămâne dificilă. Prezența trupelor ruse ca trupe de „menținere a păcii” în Osetia de Sud și Abhazia a fost confirmată, iar independența lor a fost recunoscută de Federația Rusă, în ciuda declarațiilor privind respectul integrității teritoriale a Georgiei (declarații similare celor privind integritatea teritorială a Iugoslaviei, cu un deceniu în urmă).

Pe acest fond, cuplul Putin-Medvedev a cerut crearea unei noi ordini internaționale bazate pe regulile multipolarismului. În esență, strategia lui Vladimir Putin de transformare a Rusiei într-o mare putere se bazează pe ideea dependenței Occidentului față de Federația Rusă, într-un dublu sens: economic/energetic (Europa) și strategic (Statele Unite au nevoie de Rusia în conflictul din Afganistan și în soluționarea problemei Iranului, în continuarea programului spațial internațional, în îngrădirea sau cel puțin disciplinarea ascensiunii puterilor globale emergente ș.a.). Tactica Rusiei este inspirată de dictonul latin „divide et impera”: Moscova vizează decuplarea Europei de Statele Unite prin promisiunea constituirii unui bloc economic integrat euro-asiatic, precum și a unor politici tarifare prietenoase în domeniul energetic, dar și paralizarea Uniunii Europene ca urmare a divergențelor greu de soluționat dintre adepții unei atitudini conciliatoare, „soft” și cei ai unei poziții ferme, „hard” față de Kremlin. Sub aspectul retoricii europene, au fost amalgamate mesajele dure cu cele mai puțin ostile, cele eurofobe cu cele eurofile, cele confruntaționale cu cele amicale. Atunci când retorica s-a întrupat în politici ea a divizat Uniunea Europeană.

Pe un alt palier, Rusia a inițiat politici ale competiției globale sau folosește o retorică tipică epocii bipolare: intenția de a folosi porturile siriene în competiția cu NATO din Mediterană; exerciții militare demonstrative în Extremul Orient; diverse provocări la adresa aliatului Statelor Unite, Japonia; trimiterea de nave militare în Atlantic și bombardiere în America Latină, în colaborare cu Venezuela chavistă, Cuba castristă și Nicaragua; amenințarea cu remilitarizarea Kaliningradului sau cu lovituri la adresa Scutului Anti-Rachetă, pentru ca ulterior să fie lansată propunerea acceptării amplasării interceptoarelor americane, în schimbul abandonării sprijinului pentru Georgia și alte state din spațiul ex-sovietic; ralierea la grupul BRIC al puterilor internaționale emergente; participarea la sesiunile tot mai dese ale G20. Toate aceste elemente ale baletului politico-diplomatic rusesc au fost percepute drept atacuri sau tentative de reacții ostile lansate într-un ritm alert, pentru a demonstra forța Rusiei, astfel încât negociatorii occidentali să fie puși sub presiune iar câștigurile tactice să fie transformate de Moscova în unele strategice. De exemplu, Rusia dorește controlul asupra traseelor energetice prin Georgia, insistând asupra menținerii unei „zone de securitate” sui generis pe teritoriul georgian dincolo de frontiera Osetiei de Sud și Abhaziei, cu intenția de a bloca astfel accesul Georgiei în NATO și UE.

Gestul care se poate dovedi o eroare strategică pentru Federația Rusă este recunoașterea independenței Osetiei de Sud și Abhaziei, în măsura în care aceste noi „cazuri sui generis” ar putea genera reacții similare în lanț în interiorul Rusiei. Elita politică rusă pare a fi uitat faptul că destrămarea Uniunii Sovietice s-a realizat în primul rând din interior, ca urmare a vântului național care a dărâmat zidurile „lagărului sovietic”. Este greu de crezut, însă, că riscul nu a fost calculat. Acceptarea lui indică faptul că Rusia vede nu doar posibilă îngrădirea prin forță a secesionismului intern, dar și mai puțin costisitoare în raport cu avantajul geo-strategic dobândit în Transcaucazia și cel politico-diplomatic în negocierile legate de Transnistria, Crimeea și Kosovo, respectiv în Europa de Est și Balcanii de Vest.

Ceea ce pare a fi contat prea puțin este pierderea superiorității morale pe care Rusia și-o câștigase în lume în detrimentul SUA, ca apărătoare a integrității teritoriale a statelor mici și mijlocii. Pe termen lung abia aceasta limitează drastic capacitatea de manevră politică a Rusiei la scară globală. Grupul de la Shanghai, din care face parte și China, văzut de Rusia ca o contrapondere la Statele Unite, nu a aprobat gesturile Moscovei de retorsiune la adresa Georgiei și, cu atât mai puțin, recunoașterea independenței Osetiei de Sud și Abhaziei.

În ultimă instanță, ceea ce a contat și a fost urmărit a fost câștigul strategic legat de obiectivul redefinirii ordinii mondiale și, în cadrul acesteia, de definirea statutului post-sovietic al Rusiei la nivel global. Costul strategic principal al unei atari opțiuni este șubrezirea încrederii indispensabile pe care s-ar fi putut crea un parteneriat strategic între Rusia și China. (Probabil, însă, că Moscova nu avea oricum mari speranțe în perspectivele unui asemenea parteneriat așezat pe bazele complementarității toxice între excesul de teritoriu de care dispune Rusia și excesul de populație de care dispune China.) În acest context poziția de noncombat sugerând acordul tacit la dezmembrarea Georgiei este prețul pe care Occidentul euro-atlantic este gata să îl plătească pentru împiedicarea apropierii chino-ruse ca și, în subsidiar, pentru validarea efectelor politicii sale balcanice. Prin atari manevre politice Moscova a dorit să impună deschiderea negocierilor privind o nouă ordine post-unipolară și totodată să își întărească poziția în cadrul respectivelor negocieri. Sunt interesant de consemnat punctele forte ale strategiei globale a Rusiei, astfel cum au fost recent sintetizate de Președintele Medvedev:

– O ordine internațională bazată pe principii și reguli. Prin acest obiectiv primordial, Rusia vrea, de fapt, să beneficieze de predictibilitate și stabilitate, având în vedere că interesele sale sunt complexe iar atingerea lor greu de gestionat pe atât de multiple planuri. Ținând seama de actualul echilibru global de putere, Rusia nu se mai poate baza pe dreptul forței și de aceea urmărește să reabiliteze forța dreptului. (Cu privire la acest aspect este frapant faptul că Rusia și SUA au făcut rocadă de priorități față de ceea ce susțineau în timpul Războiului Rece și mai ales al CSCE.)

– O ordine pluripolară sau multipolară. În acest caz, problema constă în ce înțelege Rusia prin multipolarism. Dacă acest multipolarism este de tip orwellian în care unii poli sunt mai importanți decât ceilalți, atunci este de presupus că Rusia continuă să aibă nostalgiile din vremea bipolarismului și, de aceea, va trebui convinsă să accepte nu numai multipolarismul ci și simetria polilor. Oricum este clar că Rusia nu mai acceptă primatul SUA sau pe un plan mai larg, primatul Occidentului.

– O ordine care să excludă confruntarea. Principiul este corect și presupune reforma instituțiilor internaționale dar el poate ascunde și conștientizarea faptului că Rusia, pe termen mediu și lung, nu are resurse pentru a se confrunta cu ceilalți actori globali. Este posibil, de asemenea, ca Rusia să fi conștientizat faptul că Războiul Rece a fost pierdut de URSS pe teren economic iar nu pe teren militar și că, în epoca post sovietică puterea ei geo-eonomică nu poate rămâne oleo-dependentă.

Escaladarea pericolului confruntărilor militare ar obliga Moscova să își folosească atuurile economice pentru militarizare iar nu pentru diversificarea structurală a economiei sale în scopul de a dobândi sustenabilitatea.

– O ordine care să admită dreptul Rusiei de a-și apăra cetățenii oriunde s-ar afla ei în lume. Aceasta este, de fapt, o abordare naționalistă care, totodată, transformă scopul în mijloc. În speță Rusia dorește un drept de intervenție în fostul spațiu sovietic spre păstrarea acestuia ca sferă de influență.

– O ordine în care Rusiei să i se recunoască interesele în zonele din imediata vecinătate. În mod evident, aceasta este o revenire la sferele de influență, ceea ce este inacceptabil și demonstrează că Rusia trebuie să-și modernizeze conceptul de multipolarism.

Ultimii ani au evidențiat, încă odată, dilema identitar-structurală a statului rus: integrarea sa în Occidentul Extins, cu tot ce înseamnă aceasta sub raportul organizării politice și economice liberal-pluraliste, sau constituirea sa ca un bloc euro-asiatic de sine stătător, cu sateliți central-asiatici sau parteneri din Extremul Orient (China în principal, dar și Japonia, ca alternativă), organizat după regulile „democrației suverane”. Cuplul Medvedev-Putin pare a fi ajuns la concluzia că secretul puterii Rusiei nu constă în alegerea definitivă a unei căi, ci tocmai într-o indeterminare care fascinează și înfricoșează în egală măsură Occidentul și Orientul, ținând trează curiozitatea și atracția față de misterul „sufletului slav”. Pentru strategii ruși o combinație între managementul relațiilor internaționale prin criză, derapajul controlat în acțiunile tactice, securitatea proprie obținută pe seama insecurității vecinilor, utilizarea politică a atuului energetic și exploatarea fricii actorilor globali față de perspectiva confruntării directe între ei (deci inclusiv cu Rusia), alternanța între cald și rece, dulce și amar, agresivitate și amiciție, intransigență și conciliere, principialitate și cinism în atitudinea față de Occidentul euro-atlantic, balansul între deschiderea față de Europa și apropierea de Asia, încurajarea aranjamentelor bilaterale cu membrii UE cumulată cu negocierile directe purtate peste capul europenilor cu SUA, pare a fi cocktailul câștigător. Nu se poate spune cu certitudine că o atare socoteală este corectă. În orice caz, ea indică faptul că reacția democrațiilor euro-atlantice față de Rusia va trebui să țină seama de complexitatea și sofisticarea strategiei acesteia și totodată să găsească justul echilibru între conciliatorism și confruntaționism sau mai exact, respingându-le pe amândouă să ajungă la echilibrul corect între fermitate (strategică) și flexibilitate (tactică). Ceea ce se poate spune la nivel minimal pe un asemenea fond este că Rusia este prea mare pentru a fi integrată, prea puternică pentru a fi îngrădită și prea importantă pentru a fi ignorată; de aceea trebuie asociată (în cadrul unei ordini globale multipolare echilibrate).