Destramarea Iugoslaviei

Date despre autor

Date generale despre iugoslavia

Iosip broz toti

Totism

The fearful asymmetry of war: the causes and consequences of Yugoslavia’s demise

Ivo Banac

Ivo Banac s-a nascut in martie 1947 in Dubrovnik, este un istoric croat, un profesor de istorie la Universitatea Yale si a fost un politician din cadrul Partidului Liberal din Croatia. Din 2012, Banac este un consultant pentru Institutul Bosniac.

In 1959 a emigrat in statele unite impreuna cu mama sa unde s-au reunit cu tatal sau, care a evadat din Iugoslavia in 1947. A absolvit in 1969 Universitatea Fordham unde a studiat istoria iar in acelasi an s-a mutat in California unde si-a obtinut masteratul si doctoratul la Universitatea Stanford.

Banac a lucrat la Universitatea Stanford in departamentul de istorie si lingvistica intre anii 1972 – 1977 iar apoi s-a mutat inapoi pe Coasta de Est unde a inceput sa predea la Universitatea Yale.

In 2003 a obtinut functia de ministru la Ministerul Protectiei Mediului si Planificarii Fizicii iar intre 2003-2004 a ocupat functia de presedinte al Partidului Liberal din Croatia iar intre 2007 – 2009 a fost presedintele Comitetului Helsinki din Croatia.

Iugosalavia, ca stat unitar al popoarelor slave meridionale, isi are orignile in perioada in care se afrima aspiratiile de integrare regionala, in care se fac auzite indemnurile nationaliste si cand asupra Balcanilor se concentreaza presiunea Marilor Puteri Europene.

Iugoslavia este un termen care descrie trei entități politice care au existat succesiv, în peninsula Balcanică, din Europa, în cea mai mare parte a secolului XX.

 Prima entitate cunoscută sub acest nume a fost Regatul Iugoslaviei, care, înainte de 3 octombrie 1929 a fost cunoscut sub numele de Regatul sârbilor, croaților, și slovenilor. A fost înființat la 1 decembrie 1918, prin unirea Statului slovenilor, croaților și sârbilor și a Regatului Serbiei. La 13 iulie 1922, Conferința ambasadorilor de la Paris a recunoscut oficial unirea. Regatul Iugoslaviei a fost invadat de Puterile Axei în 1941 și, din cauza evenimentelor care au urmat, a fost oficial abolit între 1943 și 1945.

 A doua entitate cunoscută cu acest nume a fost Federația Democrată a Iugoslaviei, care afost proclamată la 1943, de mișcarea de rezistență a partizanilor iugoslavi în al Doilea Război Mondial. Ulterior, a fost redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia în 1946, când a fost instaurat un guvern comunist. În 1963 a fost iar redenumită în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia . Acesta a fost cel mai mare stat iugoslav, deoarece Istria și Rijeka au fost incluse în noua Iugoslavie la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cele opt elemente constitutive care formau federația erau șase republici socialiste Bosnia și Herțegovina, Croația,Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia și două provincii socialiste autonome Kosovo șiVoivodina, incluse în Republica Socialistă Serbia. După 1974, aceste două provincii autonome au devenit deasemenea membri egali ai federației. Începând cu 1991, R.S.F. Iugoslavia s-a dezintegrat în războaiele iugoslave, urmate de secesiunea entităților constituente ale statului federal.

Ultima entitate cunoscută cu acest nume a fost Republica Federală Iugoslavia, înființată pe 27 martie 1992. Aceasta a fost o federație constituită din două republici non-secesioniste rămase, Muntenegru și Serbia (incluzând provinciile autonome Voivodina și Kosovo). Pe 4 martie 2003, a fost redenumită în Uniunea Statală a Serbiei și Muntenegrului, iar numele "Iugoslavia" a fost desființat oficial. Pe 3 iunie, respectiv 5 iunie 2006, Muntenegru și Serbia și-au declarat independența, astfel sfârșindu-se statul iugoslav. Kosovo este însă în continuare subiect de dispută teritorială între Republica Serbia și auto-proclamata Republica Kosovo. Kosovo și-a declarat independența la 17 februarie 2008, în timp ce Serbia pretinde că este parte a propriului teritoriu suveran. Kosovo a fost recunoscut de 71 din cele 192 state membre ale Națiunilor Unite. Ultima țară având în denumirea sa termenul Iugoslavia este Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.

Iosip Broz Tito

Iosip Broz Tito a fost un revolutionar iugoslav care a trait intre 1892 – 1980. A fost secretarul general al Ligii Comunistilor din Iugoslavia, intre 1939 – 1980, acesta fiind partidul comunist major in Iugoslavia. Tito a condus partizanii iugoslavi, in cel de-al Doilea Razboi Mondial; dupa ce s-a sfarsit razboiul a devenit prim-ministru si mai apoi presedinte al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.

Partidul Comunist din Iugoslavia a luat nastere in anul 1919, devenind parte a Cominternului, o organizatie internationala comunista, fondata in acelasi an. In fruntea partidului a venit in 1947, in calitate de secretar general, Iosip Broz Tito. Ulterior s-au format treptat partidele comuniste ale diferitelor provincii istorice, devenite apoi republici, incepand cu Croatia si terminand cu Serbia.

In primii ani ai activitatii ale in fruntea comunistilor, Tito s-a straduit sa transpuna in practica planul destramarii Iugoslaviei in mai multe state si de a trece cateva provincii in stapanirea unor tari vecine. Atitudinea politica a lui Tito a inceput sa se modifice dupa anul 1941 atunci cand Iugoslavia, din unele motive a incetat sa mai existe. In acea perioada, Tito si-a propus un dublu obiectiv: 1. Refacerea unitatii iugoslave intr-un sistem federal si 2. Cucerirea puterii de catre el si partidul pe care il controla; instaurarea unui regim comunist.

Dupa ce s-a terminat cel de al doilea război mondial, Iosip Broz Tito era stapanul, întregului spatiu iugoslav,in frunte cu partidul comuniștilor și al armatei de partizani pe care le conducea. Tito avea atunci în urmă o carieră deja bogată de cominternist stalinist. După ce lucrase, nu numai în Iugoslavia, ci și în aparatul central al Cominternului de la Moscova, precum și în alte țări, Tito fusese numit, cu acordul lui Stalin, ca secretar al Partidului Comunist din Iugoslavia, stabilindu-se în țara sa natală, pe care apoi nu a mai părăsit-o până la sfârșitul războiului.

In Iugoslavia, preluarea puterii de catre comunisti s-a realizat intr-un mod aparte, in conditiile luptei impotriva ocupantului strain. Tito si apropiatii sai s-au aratat in fata populatiei precum niste reprezentanti neschimbati al conceptului de eliberare precum a unor tendinte nationale specifice fiecaruia dintre popoarele Iugoslaviei.

Intre anii 1945 – 1948, Tito a urmarit in Iugoslavia sa aplice pe plan intern modelul sovietic asa cum este el implementat de catre Stalin in Uniunea Sovietica. Tot intre anii acestea, a fost implementata o noua constitutie care facea din Iugoslavia un stat socialist.

Tito s-a dovedit ca fiind primul dictator din estul Europei, care a aplicat modelul lui Stalin, preluand in acelasi timp puterea partidului, al guvernului si al fortelor armate, cu rang special creat deasupra tuturor celorlalti sefi militari.

Totism

Asa cum partidul lui Tito a castigat puterea „cu mainile goale”, partidul era unit, optimist, tovarasesc desi era centralizat, strans structural, recrutat si realizat de il insusi, in totalitate stapan pe tara sa si pe aparatul de stata, este evident ca tentativa lui Stalin de a-l inlatura pe Tito de la putere nu s-a concretizat.

Stalin a fost surprins ca schimbarea nu a avut loc, dezvaluindu-i greselile de calcul. La inceput, a sperat ca un puci din cadrul conducerii interne, sa-l elimine pe Tito. Dar cei doi pe care a contat Stalin, croatul Andrija Hebrag si sarbul Sreten Zujovic, au fost izolati, fiind de asemenea indepartati din partid si arestati in lunile mai si iunie. Dupa esecul celor doi , Stalin incearcă să puna in practică o lovitură de stat sau o hărțuire facută de către exilații rămași incă credincioși acestuia . Și aceste tentative insă n-au dat rezultatul dorit , trei dintre ofițerii superiori ai Iugoslaviei au fost interceptați la granița cu Romania în incercarea de a o travesa .

Dupa actiunile facute de Stalin, Tito publica o corespondenta, ce era plina cu minimalizari jignitoare din partea lui Stalin ale vitejiei partizanilor din timpul razboiului.

În această situatie a luat naștere practic și teoretic , din punct de vedere doctrinar , titoismul ca practica de refuzare si detasare de stalinism . Tito fiind primul lider comunist , conducător efectiv al unui stat și cu o mare reputație pe plan international , care îndrăznea să înfrunte supremația Uniuni Sovietice .

Acesta respingea ideile lui Stalin de control a adevarului,fiind de asemena respinsa dogma cominternista potrivit careia toti comunisti trebuiau judecati dupa pozitia fata de uniunea sovietica si de I.V Stalin. Conducatorul iugoslav declara ferm dreptul fiecarui partid communist, fie el mare sau mic, de a-si stabili linia politica in concordanta cu interesele proprii. In acest stadiu, rezistenta si apoi lupta lui Tito au inaugurat comunismul, o inclinare in comunismul mondial ce clasa prioritatile locale deasupra valorilor si planurilor imaginate de Moscova.

Tito avea nevoie de o dictatura , chiar daca se bucura de sustinere populara , pentru a inlatura adversari prosovietici din interiorul statului si din nevoia unei autoritati depline in conditiile in care Iugoslavia era formata din mai multe state cu econimii si traditii diferite . Acesta a reusit sa mentina Iugoslavia unita nu numai prin arestarile si trimiterea in lagarele de reeducare , dar si din cauza faptului ca titoismul era agreeat de Occident .

Prin urmare, in Iugoslavia, condamnarea stalinista a avut drept rezultat , oarecum paradoxal , consolidarea roului partidului comunist . Fără probleme, puținii staliniști aflați în posturile de conducere au fost înlăturați.

The Fearful Asymmetry of War: The Causes and Consequences of Yugoslavia’s Demise

In anul 1941, Armatele Axei ocupa Iugoslavia care astfel face un pas catre razboi. Cel de al Doilea Razboi Mondial a lasata un dezechilibru european cu modificarile esentiale si rapide unde Iugoslavia era expusa sa nu le faca fata.

Printul regent Pavle al Iugoslaviei aspira spre o consolidarea acordului incheiat cu Macek si a selectat calea de neutralitate intre Italia si Germania. Adoptarea starii de neutralitate de catre Iugoslaviat a evidentiat presiunile germane pentru ca neutralitatea sa se traduca printr-o atitudine de colaborare cu Berlinul. Italia, dorea si ea o colaborare cu Iugoslavia dar si cu o mare parte din sud-estul Europei, insa ea nu dorea doar o colaborare ci si o dominare. Frica mai mare a fost de data aceasta inspre Italia, iar Iugoslavia a cautat ajutor din partea Frantei si Marii Bratanii. Franta a fost singura care a fost interesata deoarece dorea un nou front in Balcani pentru a se opune expansiunii naziste in Vest.

Franta a fost invinsta iar Iugoslavia a cunoscut un sentiment de izolare. Printul regent Pavle a dezvoltat o politica de echilibru prin care se dorea in continuare starea de neutralitate, a neimplicarii statului in conflict, insa a reusit sa atraga din nou atentia Germanie si Italiei asupra Iugoslaviei, fiecare dintre aceste state avand dorinte diferite.

Iugoslavia nu accepta o cooperare cu Axa, impotrivirea fata de aceasta se dezvolta, iar printul Pavle aspira o apropiere fata de Germania, insa capcana ii era deja intinsa lui Pavle, timp in care cercul continua sa se stranga.

Pe 1 mai Bulgaria a semnat pactul tripartit iar 2 zile mai tarziu, intr-o discretie absoluta, trupele celui de-al treilea Reich intra in tara.

Pe 26-27 martie 1941 are loc o lovitura de stat, in urma careia printul Pavle este exilat in Kenya. . Pe 6 aprilie 1941 Germania si Italia asalta printr-un atac neasteptat Iugoslavia care nu a putut face fata. Cucerirea teritoriilor de catre Axa au iscat probleme atat italienilor, cat si germanilor, cauza fiind impartire acestora. Acest razboi purtat de Iugoslavia, a trebuit dus pe doua fronturi: eliberarea de sub ocupatie straina si confruntarea civila si etnica, “asupra perspectivelor politico-institutionale de după război”.

Unele dintre cele mai importante batalii dintre fortele de ocupatie si partizani au avut loc pe Neretva si Sutjeska, insa acestea s-au incheiat cu multe pierderi, dar cu nepreluarea teritoriilor de catre straini.

În anul 1943, ofensiva germana a fost respinsa, armata de partizani reusind sa castige eliberarea intrand in Serbia. Populatia din Vojvodina și Istria, s.au retras din cauza temerii razbunarii anti-naziste ale invigatorilor, lasand in urma mari pierderi de populatie. Precum si populatia germana,italieni au plecat in numar mare din regiunea iugoslava, astfel reusind sa stabilizeze populatia.

Iugoslavia obtine victoria cu fascismul, dar se intalnesc motive noi de conflict in ceea ce priveste contradictiile entice și ideologice. Lupta de partizani a iugoslavilor avea sprijin din partea anglo-americanilor pe când sovieticii nu-și arătau acest interes.

În 1945, Churchil și Stalin, au fost de accord ca fiecare sa detina puteri egale asupra Iugoslaviei. Tito a reușit să se alieze datorită lui cu Churchil cu guvernul monarchic în exil la Londra iar regele recunoaște pe Tito ca “unicul conducător al rezistentenței iugoslave”. Englezii au fost singurii care de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial au avut ca scop favorizarea convergențelor regionale pentru a stabili un echilibru în Balcani și în Europa central-orientală, iar în 1942 au promis înființarea după război a unei Uniuni Balcanice, idee ce nu a fost pusă în funcțiune. Tot în 1942, Tito a dorit punerea bazelor unei alianțe iugoslavo-bulgare, întâlnindu-se la Craiova cu conducătorii partidului communist bulgar, alianță care a fost contestată de englezi și respinsă de sovietici.

Incheierea celui de-al doilea Razboi Mondial aduce o stare de nesiguanta si haos , relațiile dintre cei trei mari: Roosevelt , Churchil și Stalin s-au degradat din cauza contrastelor naționale ale regiunii și cele ideologice “ dintre communism și capitalism, dintre lumea liberă și societatea superioară și avansată”.

Marele salt al societății iugoslave a avut loc după cel de-al optulea Congres al Ligii (1964) când pe data de 24 iulie 1965 Parlamentul federal iugoslav a reușit să prezinte o reformă economică și financiară transpusă în 35 de legi. Schimbarea țintea către democratizarea societății și introducerea Iugoslaviei pe piața internațională inserându-se astfel într-o mișcare generală de transformări economice legate mai ales de problema prețurilor comune Uniunii Sovietice și țărilor din blocul sovietic, ea a fost fără îndoială cea mai radicală pentru prima oară o țară socialistă se înfrunta concret cu probleme care priveau convertibilitatea propriei monezi cu competitivitatea internațională a propriei producții și cu deschiderea internațională a propriei activități comerciale.

Datorită acestor caracteristici dar și datorită consecințelor politice și sociale pe care le-a produs reforma din 1965 a semnalat o fază crucială în istoria Iugoslaviei lui Tito în care economia se dezvoltă foarte mult, se schimbă fizionomia țării care din prevalent agrară a devenit industruială și comercială. După consecințe favorabile din punct de vedere economic și social s-a manifestat în Iugoslavia un adevărat val de democrație. În 1968 a explodat, însă contestarea politică și socială și a studenților împotriva îmbogățiților necuvenit, a corupției și speculației. Din cauza mișcării studențești, din păcate însă, reforma economică a suferit o încetinire importantă pentru statul iugoslav. Diversitatea socialistă iugoslavă s-a reflectat pe larg în politica externă a lui Tito care a menținut un echilibru în relațiile interetnice care au făcut din Iugoslavia un punct de referință original și interesant, un model pentru multe alte țări din lumea a 3-a pe măsură ce acestea își câștigau independența.

Destrămarea Iugolsaviei înseamnă desprinderea tuturor republicilor din Iugolsavia de Patria Mamă. Drept consecință, au avut loc o serie de schimbări politice iar mai târziu ștergerea Federației de pe harta Europei. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia se întindea din Europa Centrală până în Balcani, era alcătuită din 6 republici regionale și 2 provincii autonome fiind divizate în 1990 în mai multe țări independente. Cele 6 republici au fost : Slovenia, Croația, Bosia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia, Macedonia iar cele 2 provincii autonome au fost : Kosovo și Voivodina. Iugoslavia a fost declarată ca fiind o țară cu șapte frontiere, șase republici, cinci naționalisme, patru limbi, trei religii, două alfabete și un șef.

Începutul destrămării Iugoslaviei s-a produs pe fondul morții lui Tito, pe data de 4 mai 1980, în momentul în care tensiunile etnice au luat amploare. Constituția din 1974 a micșorat puterile instituționale și materiale ale guvernului federal ducând sistemul decizional într-un impas fără ieșire. Aceasta a diminuat influența Serbiei asupra Kosovo și Voivodinei. Au avut loc o serie de crize constituționale: Kosovo a solicitat statul de republică, iar Serbia dorea să aibă statut de principală putere. În 1986 a fost înființat un memorandum de către Academia Sârbă de Științe și Arte, cu privire la grupul etic dominant sârb din Iugoslavia. Slobodan Miloșevici, liderul comunist sârb, a reușit să micșoreze autonomia provinciilor Kosovo și Voivodina. Congresul Ligii Comuniștilor din Iugoslavia a fost convocat în ianuarie 1990. Delegația sărbă insista ca politica: un om, un vot să fie aplicată, în schimb slovenii susținuți de croați doreau să reformeze Iugoslavia. Drept consecință Delegația slovenă iar în cele din urma și cea croată au părăsit Congresul iar întregul Partid Comunist a fost desființat. (David MARTIN, Ally Betrayed : The Uncersorted Story of Tito and Mihailovich)

În jurul datei de 27 iunie 1991 în Iugoslavia a izbucnit un război care a zdruncinat viziunile despre o nouă Ordine Mondială. Scopul principal al acestuia a constat în purificarea etnică — de ștergere a oricărei urme de cultură străină. Iugoslavia și-a încetat formal existența la data de 15 ianuarie 1992, când toti cei 12 membri ai Comunității Europene au recunoscut oficial Slovenia și Croația ca state independente. Trei luni mai târziu, în încercarea de a stopa escaladarea violențelor în Bosnia și Herțegovina, SUA au recunoscut și ele, după multe ezitări în mod oficial independența Sloveniei, Croației și Bosniei.

Comunitatea Internațională s-a implicat direct în conflictul din Iugoslavia de îndată ce războiul a izbucnit în Slovenia când Comunitatea Europeană și-a asumat rolul de mediator. Pagubele acestui război estimează un număr de morți de aproximativ 300.000. Forțele ONU au fost acceptate în cadrul unui acord de pace în 1992 în urma căruia s-a încheiat Războiul din Croația.

În 1993 numai costurile operațiunilor Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați au depășit 505 milioane de dolari. Cristofor Bennett este încă sceptic cu privire la șansele de încetare a violențelor și revenirii la o stare de normalitate în Balcani, respectiv fostul stat iugoslav. El consideră aceste șanse ca fiind firave datorită mijloacelor fizice-armele și a urii generate de încăierările recente mass media șovină locală și dorința de răzbunare. Singura certitudine este că operațiunile ONU în fosta Iugoslavie vor continua să fie extrem de costisitoare și că întreaga comunitate înternațională va avea de suferit de pe urma acestei situații.

Războiul Iugoslav a fost zdruncinat doar superficial în Slovenia în Iunie 1999 și de atunci cu violență în Croația nepărând să fie un succesor merituos în războiul European dintre anii 1939-1945, dar poartă toate semnele conflictelor europene și globale. Astfel, putem spune că în acest război, ca în cele care au prefigurat la momentul respectiv colapsul Imperiului Otoman și al celui Habsburgic, diferite probleme de ordin interior s-au iscat în momente de ruptură sistemică. Ierarhiile vulnerabile au colapsat sub greutatea ideologiilor fragmentate. Națiunile au sperat la eliberare și redresarea tuturor greșelilor. Granițele vechilor state care se întindeau până la malul oceanelor timp de decade sau secole întregi, au fost remodelate de numeroase valuri de atacuri. În același timp, majoritatea elitelor "leneșe și temperamentale" au avut tendința să nu ia seama micilor conflicte locale. Asta nu pentru că erau prost informați, dar erau usor de manipulat, asimilând flacăra puterii și fricii- puterea vechiului privilegiu și teama de nesiguranța. Problema acceptării cauzelor și probabil a consecințelor războiului care a distrus Iugoslavia a devenit un pariu scolastic de luptă. Diferit față de situația din vremea lui Ferrero, costurile creșteau treptat în Elveția noastră academică. Legende înfricoșătoare sunt reamintite și altele noi inventate. Media selectează rămășițele pentru bătăliile gladiatorilor Sârbo-Croați. Tezele câștigătoare vorbesc despre ura care îi patronează pe sălbaticii Balcanici. Astfel, ziarele de notorietate printau lucruri revelatoare, precum: Tudjman, Milosevic, și oricine altcineva din Iugoslavia sunt victimele istoriei. De secole întregi, înaintașii lor trăiau într-un stat sărac și analfabet unde rumoarea umplea spațiul gol al lipsei de cărți și documentare. Apoi au urmat 45 de ani de totalitarism comunist când multe cărți au fost publicate, toate cuprinzând numai minciuni. Războiul Sârbo-Croat din Iugoslavia este efectul a câatorva milioane de minți, toate dezorientate și toate fără a avea dreptul la libera exprimare.

Aceia care sunt destinați să comande se tem de aceia care sunt destinați să se supună; în cuvintele lui Ferrero, Cain se teme de Abel. Atlanticistul se arată cu autodeterminarea care a luat parte la revoluția din lumea moartă a socialismului ca fiind parte din temuta asimetrie a timpurilor noastre. Stânga se temea de revoluția lui Mazzini și Garibaldi. Dreapta spune că doar proștii se bucură când un imperiu decade. "Simetria prefigurată de Alexis de Tocquevile cu referire la o lume îimpărțită între America și Rusia este depășită.". La fel s-ar părea că s-ar petrece și cu imperiile mici ca Iugoslavia. Posibil ca Ferrero să fi avut dreptate atunci când a observat legăturile și ambiția ca o consecință a războiului. Oricum, frica a fost la originea cosmică a războiului.

Una dintre limitările în literatura despre Slavii Sudici este necesitatea spunerii poveștilor de la început. Cunoștințele despre lucrurile Slavilor Sudici este într-adevăr puțin cunoscută pentru vestici, așa cum este văzut din referințele istorice din media, incluzând presa de top. În numele bravurii acest fapt este de notat: conflictul actual dintre Slavii sudici, mai exact dintre Sârbi și Croai nu este străvechi, până când termenul de străvechi se intersectează cu sfârșitul secolului al XIX-lea și nu este unul religios, cu toate că religia a jucat un rol important în acest conflict. Principalul motiv de război este conflictul ideologic și politic. Pentru a-l înțelege trebuie să începem cu continuitatea elitelor naționale individuale slave sudice și statelor (unde existau) punând accentul pe național și ideologiile politice, nu pe studiile modernizatoare și cercetările despre structurile sociale. Serbia are o importanță în mod particular din acest punct de vedere. De la căderea statului medieval sârb până la cel Otoman – proces care a început în 1389 odată cu înfrângerea Serbiei în bătălia din Kosovo și încheiata în 1459 prin abolirea despotismului vasal sârb. – Sârbii nu și-au pierdut numai independența, dar și elitele. Conducerea națională a fost preluată de Patriarhul Ortodox sârb (1557-1766), ai cărui clerici au înlocuit nu numai pentru nobilime, ci și pentru atribuțiile sale în ceea ce privește cultura naționala și memoria istorică. De atunci, revoltele sârbilor împotriva turcilor (1804, 1815) erau ambele confesionale și naționale, fiind transpuse într-o suspiciune religioasă de durată și diversitate națională. Revoltele au creat cadrul pentru creșterea statului Sârb care a continuat să se extindă spre Sud, de jur împrejul Serbiei, Kosovo și Macedoniei în trei etape (1831-1833;1878;1912-1913)- acesta reprezentând modelul Sârb de unificare (bazat pe o economie agrară ținută de clase sociale egale – nu tolerau diferențele de clasă).

Reformele lingvistice și culturale sârbe din prima jumătate a secolului al XIX-lea au creat noi probleme. Vuk Karadzic (1787-1864), principalul reformator al limbii și un important ideolog, a contribuit la secularizea națională sârbă într-un mod bizar. În mod treptat el îi definea pe sârbi în mod "științific" după folosirea dialectului sud-slavic, și nu după apartenența la religia ortodoxă. Ideologia lui Karadzic a lingvismului naționalizat, stă la baza noii credințe sârbe ca toți vorbitorii stokavieni, printre care majoritatea erau croați catolici și toți musulmanii bosniaci – toți fiind sârbi, drept normal era natural să-i asimileze. Ideologia secularizării naționale, și nu religia, au oferit cadrul propice confruntărilor permanente dintre sârbi și vecinii lor vestici. Dar, cu toatea astea, finalizarea asimilării și expansiunii nu pot rezulta crearea Serbiei acolo unde ei nu există. Ferrero a citat din declarația lui Levy Bruhl adresată africanilor, îndemnând la curaj din partea nativilor sârbi.