Destalinizarea Si Politica de Industrializare

Cap. II. „Destalinizarea” și politica de industrializare (1953 – 1965)

II.1. Debutul perioadei de destindere pe plan intern și extern

Anul 1953 aduce noi schimbări atât în plan intern cât și pe cel extern. În România se simte o schimbre de ambient politic cauzat în mare parte de evenimentele importante, chiar extreme avute loc la Moscova. Aceste evenimente au dus la o relaxare pe plan intern a așa zisei încătușări a poporului român prin intermediul vietii politice de catre partidul stat – PMR. În conducerea partidului fiind încă în frunte conducatorul acestuia Gheorghiu Dej. Aparitia faimosului raport secret al noului lider al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice-N. S. Hrușciov, imediat dupa moartea lui Stalin. Hrușciov a prezentat raportul la unul din cele mai importante congrese ale P.C.U.S. ținute la Moscova, în URSS. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial și victoria Armatei Roșii împotriva Germaniei naziste dar și ocuparea de către aceaștia a părții răsăritene a Europei, a condus în prima fază, prim măsurii premrgătoare, la raspândirea puterii comuniste de dominație și asuprire. Însă dupa moartea lui Stalin, noul conducator al partidului comunist rus, va desachide poarta unei etapte noi, un altfel de vizionar cu alte principii și idealuri, unu alt proces, val, cunoscut sub numele de „destanilizare”.

Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, din 24 – 25 februarie 1956, Nikita Sergheievici Hrușciov ține un discurs secret în care condamna cultul personalității lui Stalin, metodele și practicile acestuia dar și atrocitățile acestuia, prin uciderea a multor membri de partid și nu numai. Discursul, care la acea vreme a fost ținut secret în toate tarile comuniste. Hrusciov spunea în acel raport:

„ După moartea lui Stalin, Comitetul Central a început să implementeze o politică de explicare concisă și consistentă că este inadmisibil și străin spiritului marxism-leninismului să înalți pe o persoană, să o transformi într-un supraom care posedă caracteristici supranaturale, asemănătoare acelora ale unui zeu. Un asemenea om se presupune că știe totul, că vede totul, că gândește pentru fiecare, că poate orice și că este infailibil în comportamentul său” .

În URSS după acest raport s-a regăsit schimbarea și sub nici o forma și niciodată până în prezent nu a mai fost exersat sau pus în practică cultul personalitatii al nici unui conducător al PCUS-ului sau al altei persoane. Nu și în România, unde un astfel de cult al personalității va revenii exersat de Ceaușescu mai târziu,venind în contradictoriu cu acele citate și ideologii din Marx si Engels, unde clasicii marxismului își spun parerea cu privire la cultul personalităților. Totodată aceste citate au fost folosite la acea vreme și în raport secret ținut de către Hrușciov.

Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web

În prima parte a acestui raport se putea sesiza foarte ușor intensitatea lui Hrușciov, prin atacul acestuia direct asupra cultului personalității lui Stalin,dar și prin prizma unor păreri personale bazate pe cele spuse și făcute anterior și de Lenin în perioada imediată de după Revoluția bolșevică . Acesta sublinia, ca și în cazul lui Marx și Engles, aceiași repulsie asupra cultului personalității și spunea că: „Numai cine crede în popor, cine se adâncește pe sine însuși în fântâna creativității vii a poporului, numai acela va câștiga și va păstra puterea” (Lenin). Marx declara și el : „Din cauza antipatiei mele față de cultul personalității, nu am făcut public niciodată în timpul existenței Internaționalei I a numeroase scrisori din diverse țări care îmi recunosc meritele, scrisori care m-au necăjit foarte tare. Nici nu le-am dat răspuns, cu excepția uneori a unor scrisori de dojenire a autorilor. Engels și eu am aderat la societatea secretă a comuniștilor sub condiția că tot ce va conduce către o adorare superstițioasă a autorității va fi șters din statut.”. Și Engels scria mai târziu: „Și eu și Marx am fost întotdeauna împotriva oricărei manifestări în public cu referire la individualități, cu excepția cazurilor când trebuia să fie cu un scop important. Ne-am opus cu fermitate la asemenea manifestări care ni se adresau în mod personal în timpul vieții noastre”. Tot cei doi spuneau că: „Lenin ne-a învățat că puterea Partidului depinde în mod indisolubil de unitatea sa cu masele, datorită faptului că în spatele Partidului vin masele – muncitori, țărani, și intelectuali”.

Cele doua cauze externe cu însemnătate, care au favorizat ulterior și apariția unui nou ambient politic în România, cauze ca moartea dictatorului de la Kremlin I.V. Stalin în martie 1953 și raportul noului conducator al PCUS, N. S. Hrușciov, vor deschide noi perspective în relațiile internationale, atât cu țările din blocul comunist cât și cu cele din afara lor. Conducerea de la Bucuresti avea de asta dată posibilitatea de a-și revizui raporturile și relațiile cu URSS-ul. Acestea faforizând diminuarea retorica antiimperialista și antiburgheza cu posibilitatea crearii unor culoare noi de comunicare și relaționare.

Pe plan intern desprinderea treptată a comuniștilor români de sub influența Moscovei vine printr-un proces care își are originea, inițiativa și dorința din partea lui Gheorghiu-Dej de a-și menține poziția în fruntea partidului, pozitie ce putea fi amenințată de schimbarile politice din URSS amintite mai sus.

După moartea lui Stalin liderul politic comunist de la București, Ghe. Gheorghiu-Dej, a urmărit să se îndepărteze ușor față de URSS, diminuând nevoia de dependință față de aceasta. Urmărind ambientul poiclitic și condițiile luptei pentru putere de la Moscova dar și a încurajării schimbării liderilor comuniști staliniști est-europeni de catre N. S. Hrișciov, ieșit învingător în cursa pentru puterea URSS-ului, Dej va trebuii să își reorienteze strategia de comnadă a partidului tocmai pentru a pastra poziția de lider. Acesta va adopta o strategie reformatoare din punct de vedere ideologic încercând să construiască un socialismul după planuri și prin forțe propri. Orgoliul de fier a lui Dej îl împinge pe acesta să ia măsurii și decizii care vor duce la nașterea unei mișcări de partid prin care partidul însăși făcea apel la valorile naționale. Mișcare ce ulterior va duce la așa numitul comunism „național”. Apariția acestui tip de ideologie, și anume cea de comunism „national”, trebuia înțeleasă nu doar din prisma reorientării ideologice a partidului, reorientare absolut necesară în vederea desprinderii de Moscova, ci și ca reacție sau stimulent la resuscitarea naționalismului maghiar, în diaspora maghiară, atât în Ungaria cât și în Transilvania.

Trecerea sistematică, acest tranzit politic, s-a putut efectua și distinge în etape, gradual, ca aceasta diminuare, îndepartare, a dependenței față de URSS să fie posibilă. Strategia liderului comunist Ghiorghiu Dej nu avea sa fie cunoscută public însă acesta era cunoscut atât în țară cât și peste hotare, de apropiați dar și de analiști și istorici ca fiind un perfid. Gh. Gheorghiu-Dej fiind etichetat în multe feluri de către aceștia ca: „vulpea din Carpați” sau „Machiaveli al Balcanilor”, iar metodele sale de guvernare drept „bizantinism”, „abilă diplomație”, „cruzime” ori „viclenie”.

Sau evidențiat trei etape prin care acesta și-a pus în practică planul strategic. Prima etapă va începe în 1955 când conducerea PMR va propune sovieticilor retragerea trupelor sovietice de ocupație de pe teritoriul României.

Partidul urmarea o noua politica prin care urmărea anumite concesii ideologice, printre altele, ce avea ca scop formarea unei nucleu intern de putere pentru partid și care să sprijine la rândul lui regimul după iesirea de pe axa de interes a URSS-ului. Intelectualilor le-a fost rezervat un rol important în această politică deoarece acestia puteau susține noul tip de legimitate comunistă și cu nuanțe naționaliste la nivel teoretic dar și prin prestigiul și aportul lor în societate. Iau naștere astfel doua tendințe: de românizare și de reprofesionalizare. Sunt cunoscute în acest sens , în special în domeniul istoriei , marginalizarea unui mare scriitor al Istoriei României, „istoricul” puternic sovietizat pe numele sau – Roller și alegerea în academie a unor profesioniști de orientare națională precum A. Oțetea, C. Daicoviciu, E. Condurachi. Astfel prin procesul de românizare se urmarea largirea bazei interne a regimului, „ceilalti” fiind suspectați de fidelitate față de Moscova. Prin procesul de profesionalizare, comptența și inițierea s-a dorit a fi abordată prin îmbunătățirea reprezentării regimului pe plan extern și dovedirea capacității lui de a obține rezultate concrete și importante. În principalele domenii de activitate, precum activitatea în domeniul științific, s-a creat Institului de Fizica Atomică de la Magurele.

„Felix”. Primul calculator din Europa de est proiectat și fabricat în România de Institutul de Fizică Atomica de la Magurele în 1957.

Sursa: http://www.nipne.ro/

Faimoasa IFA de la Magurele, din apropierea Bucureștiului, transpusă în plan politic, coroborată cu alți factori ca propaganda, creșterea producției și construirea unor obiective economice gigant trebuia să dea populației încrederea că „forța conducatoare”, partidul, poate construi socialismul ca societate a bunăstării generale. Tot în 1955 va începe și o amplă campanie de evaluare a instituțiilor cultural-științifice. Puternic diminuată importanța unor instituții care țineau de relația cu URSS cum ar fi: Muzeul Romano-Rus, Institutul de studii Romano-Sovietice, ARLUS-ul ( Asociatia din Romania pentru Strangerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), acestea vor păli ușor ca ulterior desfințarea acestora să fie tot o nuanță de culoare propagandistă.

Începând cu 1958 se poate observa o a doua etapă de desprindere fată de Moscova. Această etapă va începe cu retragerea efectiv a trupelor sovietice de ocupație de pe teritoriul României. Căpitanul Petre Opriș menționează în lucrarea sa, 1958.Plecarea armatei sovietice din România- Între mit și realitate, că   generalul locotenent de tancuri Vasilii Sergheevici Arhipov, comandantul acelei armate în anul 1958, își avea dispuse marile unități în Banat și Muntenia, în Poarta Focșanilor și în zona Constanței, în timp ce cartierul său general (U.M. 11705) se găsea la București. Tot în lucrarea sa acesta spune că se mai aflau dislocate și câteva regimente sovietice de aviație, care au acționat de pe aerodromurile Otopeni, Boboc, Alexeni, Cocargeaua, Ianca, M. Kogălniceanu și care au avut la dispoziție, pentru situațiile de urgență, aerodromurile de rezervă de la Sihlea, Viziru, Ciorani și Dor-Mărunt. În vara anului 1958 trupele Armatei Roșii au plecat din România în mod oficial, dar,precizeză Cpt. Petre Opriș, că au lăsat pe loc muniții, carburanți, lubrefianți, materiale de punte și alte feluri de obiecte de rezervă atât pentru Forțele Armate Unite ale OTV, cât și pentru Flota URSS din Marea Neagră. Totodată, în capitala României și-au desfășurat activitatea până la desființarea Organizației Tratatului de la Varșovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de specialiști militari. Scăpat de presiunea prezenței militare de ocupație, regimul lui Dej începe edificarea unei noi legitimitati, prin rescrierea istoriei partidului și a unor momente esențiale ale istoriei recente, precum 23 August 1944.

Începand cu 1959, Partidului i se atribuie o serie de merite și o aură de reprezentant al intereselor și aspirațiilor naționale ale romanilor. Ziua de 23 August 1944 devine piatra unghiulară a noii construcții ideologice. Conducerea comunistă va proclama teze legate de 23 August 1944 în toate documentele și discursurile oficiale, în lucrări de istorie, etc. Contribuția sovieticilor la evenimet este recunoscută doar în privința creării condițiilor favorabile „insurecției”, în urma victoriilor sale pe front și a eliberării ulterioare a Transilvaniei, „umar la umar” cu armata română. Rolul Armatei Roșii continua sa fie omagiat, dar acțiunea acesteia se transforma din factor determinant al eliberarii în fundalul său prielnic. Meritele realizării actului de la 23 August vor fi atribuite exclusiv partidului. Expresii precum „eliberarea țării de sub jugul fascist”, „insurecția armată antifascistă și antiimperialistă, „rolul maselor muncitoare” vor intra în limbajul de lemn al regimului. Până la acea vreme versiunea de atunci,cea de bază, era una potrivit căreia evenimentul s-ar fi datorat „Armatei sovietice elibaratoare”, însă această versiune este abandonată în favoarea variantei potrivit căreia realizarea era de ordin intern, la care partidul comunist ar fi avut cea mai importantă contribuție. Acționând cu prudență și tenacitate, încă din anii 1959-1962 conducerea comunistă pregătea „arme” ce puteau fi folosite la momentul potrivit în relația cu URSS. Se poate da un exemplu în acest sens, pregătirea pentru editare a lucrarii lui K. Marx, „Însemnări despre români” și scrisoarea lui Fr. Engels către I. Nadejde, ambele cu referiri negative la adresa Rusiei. Alcatuită pe baza unor manuscrise descoperite în arhiva Marx-Engels a Institutului Internațional de Istorie Socială din Amsterdam de către un istoric plolonez, lucrarea a avut o istorie proprie, fiind influențată de procesele politice din țară. Deși putea fi publicată încă din 1961, lucrarea a fost întârziatâ în urma dispozițiilor lui Dej, care a așteptat momentul potrivit al evoluției relațiilor cu Moscova, acesta ne fiind prea mult așteptat, momentul oportun venind ulterior în octombrie 1964, în urma Declarației din aprilie și respingerea planului Valev. Trebuie menționat faptul că prin conținutul lor, însemnările lucrării sunt prima mențiune, după 1947, a faptului că Basarabia era pământ românesc. Totodată acestea mai conțin referiri negative la politica rusească practicată în sec. XIX, politică ce putea fi cu ușurință asemănată celei de tip sovietice.

Reacția Moscovei, care nu a întârziat să apară, a constat în acuzații ale practicării de tip naționalism adresate la adresa conducerii de la București dar și relansarea tezei potrivit careia moldovenii și romanii sunt popoare diferite. Apariția lucrării a deranjat în mod direct conducrea PCUS, în frunte cu Leonid I. Brejnev, succesorul lui Hrusciov la conducerea PCUS-ului, Acesta va face ulterior reproșuri lui N. Ceausescu, succesorul lui Dej la conducerea partidului, legate de lucrare, cu ocazia primei vizite a acestuia la Moscova dupa preluarea puterii.

O a treia etapă a ieșirii de sub tutela URSS-ului, 1962, cu o reflectare corespunzatoăre în plan economic, începe după Consfatuirea CAER-ului de la Moscova (iunie 1962), când lansarea planului hrușciovian privind specializarea economică a statelor membre a furnizat și sugerat conducerii României argumentele economice pentru respingerea dependenței politice. Folosind cu abilitate disputa sovieto-chineza, conducerea de la Bucuresti a proclamat în mod categoric egalitatea partidelor comuniste și muncitorești precum și dreptul fiecărui partid de a construi socialismul în conformitate cu interesele naționale.

În anul 1964 este înregistrat apogeul, momentul de vârf al distanțării României de URSS prin mai multe evenimente de efect la acea vreme. Adoptarea „Declarației de Independenta”, respingerea planului Valev și editarea lucrării K. Marx-„Însemnări despre Români” fiind fundamentul de construcție al lui Gheorghiu-Dej în strategia sa de relansare către o nouă Românie. Acesta reușind să treacă de la un comunism-socialist la unul de tip naționalist a atras în mare parte toate categoriile sociale de partea și în favoarea sa. „Declarația de independență” din aprilie 1964 este expresia cea mai importantă a acestei doctrine și, totodată , va rămâne și ca document fondator al politicii externe a țării până la sfârșitul regimului comunist care a avut loc in anul 1989.

Sursa: http://adevarul.ro/cultura/istorie

Un moment esențial, și cu un larg ecou intern și internațional, s-a înregistrat în aprilie 1964, când s-a făcut publică și într-o manieră categorică noua orientare a guvernanților de la București. Aceștia luau o inițiativă fără precedent la aceea vreme, inițiativă care avea să schimbe cursul vieții interne în primă fază, dar și pe plan extern.

În „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale” s-a afirmat că România promovează principiile suveranității și independenței naționale, ale neamestecului în afacerile interne, avantajului și respectului reciproc. Partidul Muncitoresc Român se pronunța, în acea declarație, pentru recunoașterea specificității naționale, istorice, înțelegerea și acceptarea diversității de condiții ale dezvoltării fiecărei țări în parte fără amestecul nimănui în treburile interne.

        În document se preciza:

„Respectarea strictă a principiului potrivit căruia toate partidele marxist-leniniste sunt egale în drepturi, a neamestecului în treburile interne ale altor partide, a dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice, de a-și desemna conducerea, de a-și orienta membrii asupra problemelor politicii interne și internaționale, reprezintă condiția esențială pentru soluționarea justă a problemelor divergente, ca și a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comună”. Tot în acest spirit, Declarația mai aprecia: „Nu există și nu poate exista un partid părinte și un partid fiu, partide superioare și partide subordonate”.

Odată cu această declarație, România forța nota față de URSS și nu mai recunoștea supremația Uniunii Sovietice și nici rolul conducătorului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în relațiile internaționale. Partidul Muncitoresc Român se considera responsabil pentru politica sa numai în fața poporului român. Declarația din aprilie 1964 a avut un mare ecou și în plan extern,internațional, mai ales în rândul statelor occidentale, care au apreciat-o, pe drept cuvânt, ca începutul unei noi perioade în evoluția politicii interne și internaționale a României, ca un act de independență față de Moscova. Atmosfera generală a anilor 1955-1964 a cunoscut oscilații ale presiunii politico-ideologice asupra intelectualilor și în general asupra societății românești. Deschiderile și toleranța de care s-a dat dovadă au fost controlate de regim, care a permis pentru scurte perioade elibrarea unor tensiuni latente și o libertate de exprimare ce nu punea în pericol autoritatea partidului – stat.

II.2. Intensificarea ritmului industrializării

„Ce să facem dacă suntem un stat centralizat” spunea Gh. Gheorghiu-Dej în 1963 într-o ședință a Biroului Politic. În capitalism, lucrurile acestea (comerțul, distribuția mărfurilor) se petrec mult mai simplu decât la noi, mult mai simplu. Dacă nu știu să lucreze bine dau și faliment. Mare nenorocire nu este, în locul lui vin zece, noi însă nu putem să dăm faliment, pentru că avem monopol. Și-i zicem: vrei să iei asta bine, nu, du-te încolo. Repet, ne găsim într-o competiție nedeclarată cu țările socialiste. Să lăsăm la dracu întrecerea cu capitalismul, că îl umplem cu devize, cu comenzi ( aluzie la comenzile masive ale U.R.S.S., de sute de milioane de dolari, pentru utilaj chimic, în Canada și Australia. Pentru produse agricole din S.U.A., U.R.S.S. expediase, în 1963, mai multe avioane, sub escortă militară, cu sute de tone de aur în lipsa valutei convertibile dar și cantități de diamante impresionante în Elveția și la Londra). Acestea au fost cuvintele spuse de Gheorghiu-Dej, în ședința publică a Biroului Politic, în care sintetizează extraordinar de bine și concis esența industrializării socialiste aplicată în România prin monopolul puterii avut de partidul comunist condus de acest lider într-o direcție muncitorească. Procesul de industrializare în Romania se stie că a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și s-a desfășurat relativ lent,într-o manieră firească și normală.

Fără a face apel la ideologia comuistă trebuie spus faptul că în timpul regimului comunist Romania a devenit o țară industrială, chiar dacă acest fapt s-a realizat și prin acumularea a multor probleme și precum și a decalajelor economice. Aceste probleme s-au creat chiar de la bun început, și asta din pricina modului în care ideologia comunistă considera industrializarea, respectiv forțarea acesteia. Principal efect a fost că procesul de industrializare a fost grăbit, forțat, și nu lăsat să se desfășoare rațional, cumpătat, să curgă cu un ritm firesc după posibilitățile avute de Romania în acele timpuri. Încercarea de a recupera anumite decalaje e întotdeauna bună și bine venită, dar nu ușoară, nici benefică dacă se face cu prea multe sacrificii și eforturi. De aceea, problema nu este că regimul comunist a industrializat țara, sau că URSS-ul ar fi impus o presiune asupra României (fapt care doar într-o anumită parte ar fi adevărat, fiindcă o industrie semnificativă exista și înainte de venirea regimului comunist la puterea statului), ci doar faptul că s-a industrializat forțat și intr-un ritm alert.

Atât România cât și restul statelor est europene, de la acea vreme, aveau sa treacă prin același proces de industrializarea forțată, proces pe care istoricii comunismului îl cataloghează drept cel mai bun exemplu al eșecului planificării centrale. În absența unor statistici și prețuri de piață toate aceste "investiții" erau făcute după ureche, neputând fi făcut niciun calcul cost- beneficiu. Prețul factorilor de producție fiind unul pur contabil și nu reprezenta un indiciu al alocării lor eficiente pentru a crea concurentă respectiv profit ulterior. Astfel, deciziile alocării factorilor de producție, în palierul economic, erau luate de undeva de la centru, fără nici o analiză cost-beneficu, pentru simplu motiv că, în absența unor prețuri de piață comparative, acestea nu puteau fi făcute. Singurul lucru pe care-l puteau face planificatorii centrali era acela de a constitui un raport contabil preliminar cu costul factorilor de producție aferent, acolo unde acesta era raportat corect. Nici măcar costul factorilor de producție, correct, nu putea fi controlat, euforia raportărilor cincinale privind realizările distorsionau orice tentativă de comunicare corectă a acestora. Tot procesul de producție fiind concentrat pe ofertă și nu pe raportul dintre cerere și ofertă. Produceți, produceți, produceți, indiferent ce, la ce costuri și mai ales indiferent de cerere, era motto-ul vremii. Iar cel mai bun exemplu în acest sens este industria petrolieră, în special segmentul de extracție, rafinare și marketing. Trebuie menționat și faptul că din punct de vedere istoric vorbind, evoluția acestuia segment a fost total independent de evoluția industriei auto și în special a parcului auto autohton. După mai multe decenii de planificare centrală, România ajunsese în anii '80 la situația paradoxală de a fi, pe de o parte, unul dintre cei mai mare producători de petrol și produse petroliere rafinate, dar și de automobile din regiunea de sud-est a europei, iar pe de altă parte, de a avea un parc auto atât de restrâns și, mai paradoxal, de a raționaliza consumul de benzină.

În 1920, Ludwig von Mises demonstra în remarcabilul său articol intitulat “Calculul economic în societatea socialistă” că, “dată fiind complexitatea economiei , planificarea centralizată pur și simplu nu are cum să facă producția in societate mai eficientă decat o face diviziunea muncii intr-o economie de piață”. Asta pentru că“ in socialism nu putea fi vorba de o alocare rațională a resurselor” . Se cunoaște aspectul conform căruia sistemul economic al României, sub conducerea comunistă era bazat pe planificarea centralizată. Însă principala deosebire între planificarea centralizată și instrumentul planului, utilizat de catre orice intreprindere din economiile capitaliste chiar și în ziua de azi, este nivelul la care se ia decizia cu privire la alocarea resurselor din ce în ce mai scumpe.

Aici se pot scoate în evidență chiar marile platforme industriale care odată trecute în propietatea statului, în urma naționalizării din 1948, erau la discreția decizilor luate de mai marii acestuia, deci în primul rând de partid. Dar și cele care aveau sa răsară ulterior nu erau ferite de decizile acestora. În industria metalurcigă coloșii Romaniei precum combintul siderurgic Galați, Reșița și Hunedoara erau piloni de bază ai industriei romanești. Doar combinatul metalurcig Galați era un mai tânărul pionier ce scotea capul afară după 1960, însă istoria combinatului de la Reșița care data încă din 1771, și cu o poveste, o istorie, extraordinară avea sa fie vârsnicul tripletei metalurgice. Dar și combinatul de la Hunedoara își punea amprenta pe harta industrializări românești și alți baza pe posibilitățile lui de prelucrare.

Combinatul Siderurgic Galați 1960

Sursa: http://www.fototeca.iiccr.ro/

Producția de otel, estimată și care era necesară industriei constructoare de mașini și utilaje, a fost ținta economica principala dupa al doilea razboi mondial. Obținerea unei independențe era bine știută și de la sine înteleasă că va deranja socotelile mai marilor industriași ai europei. Combinatul siderurgic de la Galați a fost construit datorită acestei ținte. Construcția lui și planurile României în privința producției de oțel au stricat relațiile cu U.R.S.S.-ul și membrii Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Constructia combinatului a avut loc impotriva vointei și dorințelor URSS-ului, al carui lider N. S. Hruciov sprijinit de Cehoslovacia și RDG, state comuniste mai puternic industrializate decât Romania, doreau ca partea sudica a CAER-ului să se axeze mai mult pe agricultură. Refuzul URSS-ului de a finanța un astfel de proiect a determinat România să caute finanțare în Occident. Construcția unui mare combinat sidrurgic în partea de est a României, cu ieșire la Dunăre și/sau la mare, a fost discutată prima oara în 1958, la o plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român ( cum se numea pe atunci Partidul Comunist).

Decizia urma a fi pusă pe hartie abia dupa doi ani, la 8 iulie 1960, prin decretul 924 al Consiliului de Ministri.În prealabil, Congresul al VIII-lea al PMR aprobase uriașa invstiție, după o discuție furtunoasă. Initial s-a vorbit despre construirea combinatului langa Constanta, la Midia sau Mangalia, Gheorgiu-Dej, care avea radacini în Galati, a decis ca orașul de pe Dunare este “alesul”. Cei care au primit misiunea de a conduce proiectarea platformei siderurgice a fost institutul de proiectari IPROMET din Bucuresti. Oficial construcția combinatului a început în iulie 1961. Parintele ideologic al combinatului, Gheorgiu-Dej, nu avea să mai apuce inaugurarea. Panglica avea sa fie taiată de succesorul lui Dej, N. Ceaușescu în sptembrie 1966. Însă producția integrală avea să înceapă abia în iulie 1968, cand au fost finalizate toate capacitățiile de producție siderurgice și a fost scoasă prima sarjă. Până în 1972 activitatea combinatului a crescut constant, numarul de salariați ajungând la circa 40.000 de muncitori. Producția de oțel record fiind atinsă în anul 1988, cu peste 8,5 milione tone, în valoare de 7,2 miliarde de dolari, așa cum afirma documntele vremii.

Uzina de Fier de la Hunedoara, așa cum era numit combinatul siderurgic de la Hunedoara, este rezultatul dezvoltării tehnice și tehnologice din Imperiul austro-Ungar de la sfârșitul secolului al XIX-lea ca urmare a dezvoltarii producției și a nevoilor acute de metal, generate de interminabilele campanii militare purtate de acest imperiiu. Regiunea era o regiune bogata în zacaminte de fier. Inaugurarea oficială a fost facută la 12 iunie 1884 și marchează actul de naștere al Uzinelor de fier de la Hunedoara. Uzina s-a dezvoltat treptat, pas cu pas. Au fost pornite rand pe rand furnalele uzinei: în anul inaugurării 1884 primul furnal, în anul 1885 al doilea furnal, și în 1980 furnalul nr. 3 si 4. Dupa 1920 Uzina de fier de la Hundoara era un complex minie-siderurgic deținând un fond de exploatare considrabil. Exploatări de minereu de fier, concesiuni miniere cu multe instalații anexe și o centrală hidroelectrică. În anii 1937 – 1940 s-au construit și dat în funcțiune sectorul de oțelarie electrica Siemens Martin.

Combinatul Siderurgic Hunedoara

Sursa: http://www.curierulnational.ro

Hunedoara în anul 1957 avea o populație de 35.500 de locuitori și începea să-și redefinească conturul de oraș-uzină. Hunedoara a fost fabrica celor din împrejurul ei, oameni din sate care au menținut “werkul” in funcțiune zeci de ani, de 128 de ani, pentru ei a merge la werk fiind inoculat în fiinta lor. Populația Hunedoarei crescând enorm în perioada comunistă, creștere legată de aceasta Uzina de fier.

Comparativ cu Hunedoara combinatul siderurgic de la Reșița a început producția de oțel în 1771 cu două furnale. Daca începutul a fost consacrat sectorului metalurgic, treptat s-a constituit și s-a dezoltat sectorul construcției de mașini ajungând ca în ultimul sfert al secolului XIX, acest sector să devină preponderent în cadrul aceleiași unități complet integrat. UCM Reșița, continuatoarea activității sectorului de construcții de mașini din complexul industrial Reșița, asa cum este cunoscut astăzi, este rezultatul a multor ani de experiență în construcția de mașini, transporturi, energie, industrie metalurgică și chimică. Uzina a acumulat în timp, o cultură aparte și a ajuns la o reputație deosebită bazată pe tradiție, competență și calitate.

Combinatul Siderurgic Reșița 1960

Sursa: http://www.fototeca.iiccr.ro, http://www.allnumis.ro

Sibiului, unul dintre cele mai industrializate orașe ale României, în perioada comunismului, era mandria industriei românești.   De la fabrica de cântare Balanța, singura fabrică din țară care producea cântare, la altă fabrică din Sibiu care a fost 13 Decembrie, de marochinărie, aceasta exporta de 14 milioane de dolari pe an, Flaro, care făceau stilouri, pixuri, componente pentru industrie, Mondexul care era și atunci printre cele mai renumite fabrici de ciorapi, Drapelul Roșu – tricotajele, Retezatul care făceau tot felul de piese, și componente pentru industrie, Libertatea, cu cea mai bună stofă, Steaua Roșie care împreună cu Libertatea produceau stofă de cea mai bună calitate în Europa aproape, renumite, și care lucrau exclusive numai pentru Germania. Apoi Vrancea a mai fost un județ destul de bine industrializat până la începutul anilor ’90, unde migrarea populației către mediul urban crescuse considerabil. Acest proces a începând încă din anii 1960, cu implicații directe în procesul de creștere economic a lui Dej. Fabrica de Confecții , Combinatul de Prelucrare a Lemnului , Întreprinderea de Scule și Elemente Hidraulice, Întreprinderea de Aparataj Electric , Întreprinderi de producere, prelucrare și valorificare a vinului, Întreprinderea de prelucrare mase plastice, Întreprinderea de vase emailate, Întreprinderea metalurgică, unități aparținând industriei ușoare, precum și întreprinderi din industria alimentară, mandrețea județului Vrancea și tot odată a țării.

Sursa : http://infohale.ro/incursiune-in-istoria-marilor-fabrici-romanesti

Hidromecanica și Tractorul Brașov a fost cea mai mare din Brașov, după Steagu Roșu, actual Roman SA. Uzina a luat ființă în 1925 și a fost inițial fabrică de avioane numită IAR Brașov. În 1946 rușii au confiscat utilajele ca despăgubiri de război, iar uzina a fost orientată spre fabricarea de Tractoare. În cadrul acestor coloși industriali , uzină care a fost fruntașă în ceea ce privește producția, lucrau aproximativ 23.000 de oameni. Coloșii industriali ai Iașiului Combinatul de Utilaj Greu (CUG), în prezent Fortus S.A., se spune că a fost cea mai glorioasă investiție făcută la Iași în perioada comunistă. Comuniștii au investit aici peste 16 miliarde de lei pentru ridicarea colosului, între anii ’75-’76, la cursul valabil în acea perioadă. Țări precum China, Egipt sau Olanda comandau la Iași containere, mori, vagoane siderurgice, diverse alte zeci de componente pentru mașini-unelte.