Debutul Razboiului Rece

Am plecat în desfășurarea acestui demers de la premisa că Războiul Rece a avut multe din caracteristicile unui război de atriție. În momentul lansării acestei idei am luat în calcul faptul că Războiul Rece a avut la bază o serie de orgolii prin care lideri precum Stalin doreau extinderea tendințelor ideologice în statele în care impusese controlul încă din perioada celui de- Al Doilea Război Mondial precum și în alte zone strateigice. Conflictul degenerează în momentul în care liderii din Vest observă faptul că liderul sovietic încalcă perevederi stabilite prin tratate în urma încheierii războiului. Transformarea conflictului într-un sistem este momentul care dă startul unui război a cărui amploare nu a putut fi prevăzută în acel momemnt. Practic Războiul Rece a reprezentat un conflict ce s-a extins pe o perioadă de aproape jumătate de secol.

Cercetarea pe care am realizat-o își propune să demonstreze că Războiul Rece poate fi încadrat în caracteristicile războiului de atriție. Acordarea unei atenții deosebite a celor două super puteri în alocarea de bugete cât mai mari chletuielilor de apărărare militară în vederea slăbirii puterii economice a dușmanului, încercarea de a obține rezultate superioare adversarului în domeniul tehnicii militare, precum și încercare de a descuraja dușmanul prin extinderea arsenalului nuclear, sunt doar câteva dintre caracteristicile ce încadrează Războiul Rece în tehnica războiului de atriție.

În ceea ce privește prima parte a lucrării, acesta este dedicată identificării cauzelor ce au dus la declanșarea Războiului Rece, a modului în care s-au conturat cele două blocuri precum și cheltuielilor implicate în această primă fază a conflictului. Am considerat necesară atingerea acestor puncte în cercetarea pe care am realizat-o pentru a înțelege cât mai bine natura conflictului. Astfel, am considerat că acest conflict s-a fundamentat pe baze ideologice, iar orgoliile liderilor și dorința de deținere a supremației au fost elementele care au determinat prelungirea conflictului. Totodată, investiția permanentă de resusrse în sectorul apărăriii și al dezvoltării tehnice au reprezentat alte elemete care au determinat perpetuarea conflictului.

În cel de-al doilea capitol al lucrării am tratat problema cursei înarmărilor. Pe toată perioada războiului cele două puteri au fost permanent preocupate de deținerea supremației în ceea ce privește înarmarea precum și încercarea de a obține anumite avantaje tehnologice în acest domeniu. Încercarea permanentă de descurajare a adversarului și aducerea lui în pragul epuizării economice a fost o metodă folosită de cele două state. Această caracteristică a războiului de atriție a fost pusă în practică atât de Statele Unite, cât și de Uniunea Sovietică prin strategia descurajării adversarului. Ambiția sovieticilor de a ține pasul cu Statele Unitea i-a condus în cele din urmă la falimentarea Uniunii Sovietice. Practic acesta ar fi momentul care ar ilustra cel mai bine tehnica războiului de atriție.

În al treilea capitol mi- am propus realizarea unei analize a războaielor în care s-au implicat ambele state. Conflictul dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite nu a fost niciodată unul direct. Cele două puteri au avut aproape întotdeauna conflicte indirecte prin implicarea în conflicte locale. La fel ca Războiul Rece ca întreg, în aceste conflicte locale, am considerat că s-a folosit frecvent tehnica războiului de atriție. Singurul război din cele trei pe care le-am identificat pentru analiză s-a bucurat de o anume reușită, și mă refer aici la războiul din Coreea. Vietnam și Afganistan au fost experiențe devastatoare pentru ambele puteri întrucât tehnica folosită nu a funcționat în nici una dintre situații. Forțele locale de gherilă nu au putut fi înfrâte cu tot arsenalul pe care cele două forțe îl dețineau.

În ultima parte a acestui demers mi-am focalizat atenția asupra efectelor pe care războiul le-a avut asupra societăților din cele două state. Cercetarea vizează analiza domeniului economic, educațional și social. În urma realizării studiului mi-am propus să aflu dacă războiul a avut influențe importante asupra fiecăruia dintre cele trei nivele. Voi avea în vedere în primul rând care au fost efectele asupra economiei din cele două state încercând să ilustrez acolo unde se poate anumite tendințe econmice determinate de cheltuielile ridicate alocate sectorului de apărare militară. La nivel educațional îmi propun să identific care au fost momentele în care acest sector a devenit important pentru strategia celor două state precum si repercursiunile pe care le-au determinat deciziile liderilor asupra acesti domeniu. Pentru ultimul domeniu voi identifica cum a fost afectată sfera socială din cele două state de derulrea acestui conflict prelungit.

Așadar, lucrarea de față își propune să ilustreze faptul că Războiul Rece se încadrează în caracteristicile unui război de atriție, precum și faptul că acest conflict prelungit a avut efecte importante asupra societăților celor două super puteri. Întregul demers realizat se bazează pe analiza comparativă a evenimentelor la care au luat parte cele două state.

CAPITOLUL I

Debututul Războiului Rece

Războiul Rece poate fi definit ca perioada dintre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și căderea Uniunii Sovietice. În termeni simpli, acesta este descris ca lupta pentru supremație dintre Statele Unite ale Americii, care se considerau lideri ai capitalismului și ai democratiei liberale și Uniunea Sovietică, care își reclama titlul de conducătoare a blocului socialist. Mai mult decât atât, Războiul Rece este considerat o luptă pentru controlul zonelor considerate vitale pentru ambele puteri, făcând referire aici la Germania, Orientul Mijlociu și imprejurimile sale, precum și Asia de Nord și de Sud Est. Totodată, acesta a fost o luptă a celor două puteri de a dovedi superioritatea propriilor sisteme politice și economice în generarea de putere și bunăstare, precum și de modele de dezvoltare pentru națiunile nealiniate. Cu alte cuvinte, putem defini Războiul Rece ca o stare reciprocă de ostilitate, distrugere și rivalitate între SUA și URSS.

I.1 Originile Războiului Rece

Referiririle privind originile Războiului Rece sunt legate de anul 1939, când sovieticii împreună cu Adolf Hitler au invadat Polonia. Acest moment a dus la creșterea sentimentului anti-comunist în America. O mare parte a membrilor Partidului Comunist American au demisionat în semn de protest față de alianța dintre naziști și sovietici. Atitudinile au început să se schimbe odată cu atacul german din 1941 împotriva sovieticilor în acest moment sovieticii fiind priviți ca aliați de către Statele Unite ale Americii. Această situație nu a durat întrucât la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, Stalin începuse să persecute populațiile etnice precum cecenii și desfășura un plan de eradicare a democrației din statele satelit cucerite în timpul războiului.

Războiul Rece a fost mai mult un război ideologic decât unul militar. Suspiciunile de lungă durată dintre Est și Vest s-au înrăutățit odată cu avântul nuclear din 1945, care a complicat relațiile dintre cele două super puteri. Atât URSS, cât și SUA au căutat să exploateze vidul de putere rezultat în urma celui de-Al Doilea Război Mondial. Acestea au profitat în egală măsură de slăbiciunile economice din Europa, precum și din Africa, Asia și Orientul Mijlociu, incercând să le convingă să îmbrațișeze propriile sisteme politico-economice.

Cu toate că, atât președintele Roosevelt, cât și Stalin au luat parte împreună la lupta împotriva dominației naziste de la începutul anilor 1940, era clar că viziunile lor despre cum va arăta luma la finalul războiului erau diferite. Roosevelt și-a exprimat speranța ca la finalul războiului, teritoriile aflate sub dominația Axei vor avea oportunitatea să își aleagă propriile guverne. Dar pe măsură ce războiul continua, iar trupele sovietice eliberau statele din Estul Europei de sub dominația nazistă, Stalin instala în fiecare dintre acestea guverne procomuniste. Stalin dorea crearea unei zone de siguranță în Europa Centrală și de Est ca o protecție împotriva unei posibile agresiuni din partea Vestului la sfârșitul războiului.

Avântul nuclear din 1945 a complicat relatiile dintre cele doua superputeri. În acea vreme Statele Unite era singura națiune care deținea bomba atomică. Sovieticii aflaseră despre programul conceperii bombei atomice prin serviciile de spionaj și erau supărați pentru că aliații lor au îcercat să țină secretă dezvoltarea acestei tehnologii. Liderii sovietici considerau că monopolul atomic american ar putea fi folosit ca să-i forțeze să ia decizii împotriva voinței lor sau chiar să îi determine să cedeze controloul în zone deja ocupate de ei. Sovieticii erau îngrijorați în mod special de faptul că americanii ar putea folosi potențialul lor atomic pentru a-i scoate pe ei înafara zonei de influență din Europa de Est, acest fapt atrăgând după sine serioase probleme legate de granița de vest.

O altă cauză a războiului constă în diferențele ideologice dintre Est și Vest. Sovieticii au căutat să introducă propriul model de comunism în statele în care ei au ocupat teritorii ca o consecință a războiului. De asemenea, ei au încercat să întărească partidele comuniste din diverse state vestice precum, Franța, Italia, Grecia și poate chiar să determine acele popoare să adere la ideologia politică și economică comunistă. Statele Unite și celelate națiuni din Vest au privit comunismul și regula partidului unic într-o lumină negativă.

La sfârșitul războiului sovieticii au reabsorbit Estonia, Letonia, Lituania și au anexat mici portiuni din Cehoslovacia, România, Bulgaria și Germania. Totodată, au instalat regimuri supuse Moscovei în Polonia, România, Bulgaria și în zona lor de ocupație din Germania. Mai mult decât atât, partidele comuniste locale au câștigat poziții influente în Cehoslovacia și Ungaria și au dominat Iugoslavia și Albania. Expansiunea puterii sovietice precum și influența sa în Europa Centrală și de Est a alarmat liderii din Statele Unite și Europa de Vest. Statele Unite și aliații săi din Europa se temeau că dominația sovietică din Europa de Est ar putea limita accesul la piețe precum cea alimintară și a materiilor prime.

Liderii Statelor Unite erau conștienți că Uniunea Sovietică era prea slabă să riște un război. Încrezători în puterea lor militară, ei nu se așteptau ca sovieticii să atace Vestul Europei sau alte zone considerate vitale. Ei erau înfricoșați mai de grabă de faptul că simpatizanții sovieticilor și comuniștii, ostili capitalismului, dar și Vestului, ar putea profita de pe urma vidului de putere din Germania și Japonia, a destabilizărilor socio-economice din Europa, a războiului civil din China și Grecia și a decolonizărilor și naționalismului din Lumea a treia pentru a prelua puterea.

Un alt focar al războiului ar putea fi identificat și în maniera de conducere adoptată de către președintele Truman. Astfel, stilul său este cu mult mai puternic și direct decât cel a lui Roosevelt. Aceste diferențe combinate cu refuzul ambilor conducători, Truman respectiv Stalin, de a ajunge la un compromis, a condus în cele din urmă la tensiuni semnificative între SUA și URSS în perioada de după război. Aceste tensiuni s-au accentuat în momentul restabilirii ordinii de după război. Când Truman a preluat conducerea, nu a ținut cont de acordurile stabilite de predecesorul său Roosevelt la Yalta adoptând o atitudine de neîncredere și suspiciune față de sovietici. Astfel, schimbarea lidership-ului în Statele Unite a avut un rol important pentru modul în care avea să se desfășoare Războiul Rece după aprilie 1945.

Factorul economic a fost o altă sursă de tensiune între cele două superputeri. Liderii sovietici erau foarte conștienți de fapul că URSS deținea o bază economica cu mult inferioară Statelor Unite. Pentru a acoperi golul, sovieticii își doreau în mod disperat despăgubirile din partea Germaniei pentru a-și reconstrui economia. Mai mult decât atât, au insistat asupra reducerii potențialului militar al Germaniei. Oricum statele vestice controlau cea mai mare parte a potențialului industrial german, iar scopul sovieticilor de a limita puterea Germaniei s-a ciocnit cu planurile Statelor Unite, care vizau refacerea economică a Germaniei și a statelor vestice. Statele Unite împreună cu țările din Vest considerau că refuzul sovieticilor de refacere a Germaniei respectiv a statelor Vestice avea la bază speranța că o situație economică săracă ar spori șansele partidelor comuniste de a obține poziții favorabile în statele respective.

Îngrijorările sovieticilor legate de securitate au fost o altă cauză a tensiunilor dintre cele două puteri. Stalin era foarte preocupat de a-și pune în siguranță națiunea împotriva unui posibil atac după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, fapt ce l-a determinat să creeze o zonă de securitate de- a lungul graniței de Vest. Acest lucru însemna un control a unei bune părți din Europa de Est. De asemenea, acțiunile de influență sovietică în regiune erau legate și de dorința de a izola cetățenii sovietici de influențele economice și culturale vestice. Liderii sovietici se temeau că aceste influențe ar putea submina aderența la putere a partidului comunist. Astfel, dorința lui Stalin de a stabili un perimetru defensiv în Europa de Est a contribuit la o oarecare ciocnire cu interesele Vestului, care considera că statele din Europa de Vest ar trebui să își controleze propriul destin.

Dacă privim aceste evenimente din perspectiva dilemei securității acțiunile celor două state s-ar explica cam așa: încercările sovieticilor de a forța Vestul să ia în considerare interesele lor, au eșuat, iar ca răspuns satele din Vest s-au focalizat pe reconstruirea și apărarea Europei de Vest. Cu toate că partidul comunist a preluat puterea politică în Ungaria și Cehoslovacia, eforturile comuniștilor din Europa de Vest de a distruge Planul Marshall au eșuat, subminând susținerea populației față de aceste partide. Ambele acțiuni au dus la creșterea suspiciunilor statelor din Vest față de intențiile sovieticilor. De asemenea, demersul sovieticilor de a întări și moderniza arsenalul militar, precum și testul bombei atomice din 1949, care s-a bucurat de reușită, au crescut suspiciunile din partea Vestului și au stimulat susținerea publică pentru superioritatea militară.

I.2 Consolidarea blocurilor militare

Războiul Rece început în 1945, degenerează în 1946, este declarat neoficial în 1947 și se transformă într-un sistem în 1948. Refuzul sovieticilor de a părăsi Iranul a oferit un răgaz, însă intențiile sovieticilor erau percepute în continuare ca o amenințare de către americani, iar o nouă criză era pe punctul de a începe. În 1946 Partidul comunist grec, încurajat de Iugoslavia, a hotărât să aducă trupele de gherilă pentru a răsturna guvernarea regală și de a expulza trupele britanice. Astfel, criza din Grecia l-a determinat pe președintele Truman să își asume responsabilitatea pentru această situație.

În toamna lui 1947, Statele Unite au sperat că ar putea stabili o Europa puternică și pașnică prin intermediul unui ajutor economic prin care ar putea rezista presiunilor din partea URSS- ului. Oficialii americani credeau că o Europă Vestică puternică din punct de vedere economic și cu sisteme politice integrate, ar putea atrage statele satelit ale URSS-ului din sfera de influență a Moscovei.

Liderii americani priveau comunismul ca pe o amenințare strategică, din cauza relațiilor cu URSS , dar și ideologică și economică, din cauza ostilității față de proprietatea privată și piața liberă concepute de americani ca libertăți politice. Astfel, „politica de îngradire” a comunismului sau doctrina Truman reprezentau un ajutor economic și militar pentru Grecia și Turcia. Ajutorul americanilor era menit să stimuleze fosta guvernare din Grecia să adopte reforme pentru a câștiga sprijinul popular. Ajutorul oferit Turciei nu doar a stimulat-o să reziste sovieticilor, ci a permis amplasarea de baze aeriene în eventualitatea unui război.

Pe de o parte, în ceea ce privește Europa de Vest, dustrugerile din timpul războiului au fost extinse, dar problemele economice au fost legate mai mult de comerț și efectuarea plăților, decât de distrugerea fizică. Colapsul producției germane a reprezentat cheia acestor probleme întrucât în lipsa exportului de cărbune și a manufacturilor, celelate state Europene erau nevoite să apeleze la Statele Unite pentru obținerea acestor bunuri. În acest context statele din Europa de Vest, s-au confruntat cu un deficit de capital în condițiile în care aveau nevoie de importuri din SUA însă erau incapabile să câștige capitalul necesar pentru a plati bunurile obținute prin import.

Pe de altă parte, liderii Statelor Unite se temeau ca eșecul economic al statelor din Europa de Vest s-ar putea transforma în suport pentru partidele comuniste, în mod special în Franța și Italia. Astfel, statele din Europa de Vest ar fi tentate să extindă investițiile sau să facă contracte comerciale cu URSS, ceea ce ar duce la extinderea influenței sovietice în Europa de Vest. În aceste condiții, secretarul de stat american George Marshall a conceput un plan de reconstrucție economică, ce consta într-un ajutor de miliarde de dolari pentru statele din Europa de Vest. Ajutorul permitea statelor beneficiare obținerea de materie primă, combustibil și alimente necesare reconstrucției.

Ajutorul oferit de Planul Marshall a avut în egală măsură un impact economic, cât și unul politic. Prin favorizarea anumitor politici sau prin opunerea rezistenței față de altele, Statele Unite nu doar au influențat modul în care statele vestice și-au definit propriile interese, dar au și alterat balanța de putere în rândul grupurilor de decizie. În ceea ce privește spațiul economic, liderii SUA au sprijinit integrarea europeană întrucât ei considerau că o mai mare unitate economică ar duce la sporirea productivității în anumite sectoare economice. O Europă mai prosperă, ar scădea apelul partidelor comuniste și ar asigura faptul că Vestul Europei rămane în sfera capitalistă și este aliniat intereselor Statelor Unite.

Planul Marshall a avut în vedere și reconstrucția Japoniei, dar unele politici au fost îndreptate către Lumea a treia. Liderii Statelor Unite considerau ca este important controlul asupra resurselor, a piețelor și a muncii în Lumea a treia pentru reținerea Uniunii Sovietice, pentru menținerea conducerii Statelor Unite asupra alianțelor vestice, precum și pentru o economie sănătoasă a statelor occidentale. Totodată, liderii SUA erau de părere că extinderea comerțului și a investițiilor în Lumea a treia, ar scădea deficitul de capital. Din punct de vedere politic, un alt scop al americanilor era ca puterile coloniale să se asigure că guvernările din acele zone sunt dominate de elemnte favorabile Vestului.

În ceea ce privește blocul sovietic, Stalin a reușit să obțină supunerea liderilor din Europa de Est prin invitarea repatată a acestora la Moscova și prin implicarea în chestiunile interne ale statelor satelit a ambasadorilor sovietici. De asemenea, înafară de asta exista amenințarea permanentă a armatei roșii.

În 1947 reprezentanți ai partidelor comuniste din URSS, România, Ungaria, Bulgaria, Franța, Italia și Iugoslavia s-au reunit în Polonia pentru a crea o organizație care să le coordoneze activitățile, însă motivul acestei reuniuni era de fapt dorința Moscovei de a centraliza controlul asupra acestor partide. Dorința Cehiei de a accepta ajutorul american reprezenta îngrijorare, iar acțiunile lui Tito din Iugoslavia erau alarmante. În acest context, Stalin a promis anumite privilegii Iugoslaviei, dar aceasta le refuză ceea ce il determină pe Stalin să integreze forțat Iugoslavia într-o uniune balcanică, de unde rezultă dorința fermă a liderului sovietic de a alătura acest stat blocului sovietic.

Prin urmare, eforturile sovieticilor de a impune uniformizarea politică și economică în Europa de Est, a condus la o ruptură adâncă între Iugoslavia și URSS în 1948. Astfel, comuniștii conduși de Tito au insistat în instituirea de politici interne și externe proprii. Ruptura dintre Tito și Stalin a intensificat controlul sovietic al chestiunilor interne din regiune și a condus la o serie de acțiuni de epurare între 1948-1952, care aveau drept scop îndepărtarea comuniștilor locali din pozițiile de autoritate excluzând o bună parte din baza partidelor est europene, subminând astfel legitimitatea pe care ei o câștigaseră în perioada postbelică. Astfel, rezultatul acestor acțiuni a fost un mai mare control asupra statelor estice. Lipsa de surse de sprijin a făcut ca regimurile comuniste din Europa de Est să devină o sursă permanentă de tensiune și instabilitate în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi încetat alimentarea cu resurse.

Coeziunea în blocul comunist a fost critică într-o perioadă în care Washingtonul a început să își exercite influența în Europa de Vest. Tratatele bilaterale impuse statelor din Europa de Est în 1948 ilustrază încercarea conducerii sovietice de a formaliza acțiunile de control în interiorul blocului sovietic. În timp ce tratatele de cooperare și cele de prietenie au reprezentat o metodă mai diplomată, acțiunile de la Praga din 1948 au fost mai puțin subtile prin eliminarea forțată a guvernului de către comuniști.

Intenția Statelor Unite de a include statele din Europa de Est în Planul Marshall i-a îngrijorat pe sovietici. Temători de inițiatiativa Vestului de a oferi ajutor economic statelor estice, sovieticii le-au interzis acestora să adere la ajutorul oferit de Planul Marshall și au înființat o nouă organizație internațională numită Cominform. Mai mult decât atât , ei au încheiat o serie de tratate comerciale cu Europa de Est numite Comecon. De asemenea, ei au sprijinit eforturile comuniștilor locali de a elimina elementele democrate din Ungaria și Cehoslovacia și au început stalinizarea acestor societăți prin instituirea colectivizării agriculturii, prin adoptarea planificării economice, care favoriza industria grea în locul celei de consum, și prin îndepărtarea dizidenței.

Comuniștii și alte grupuri radicale au fost, de asemenea, active și în Coreea. În zona de nord forțele de ocupație sovietică l-au ajutat pe liderul gherilei comuniste Kim Il Sung să îi elimine pe rivalii săi și să instaureze o conducere personală care a durat până în 1994. Partea de Sud a Coreei a fost ocupată de forțele Statelor Unite care i-au ajutat pe conservatorii coreeni conduși de Syngman Rhee să stabilească un nou stat numit Republica Coreană.

În China comuniștii conduși de Zou Enlai și Mao Zedong, au câștigat războiul civil în ciuda ajutorului de 3 miliarde de dolari acordat de Statele Unite naționaliștilor chinezi. Comuniștii au instaurat Republica Populară Chineză și chiar dacă sovieticii le-au acordat un ajutor foarte mic, aceștia au semnat tratate economice și de securitate. Victoria comuniștilor în China a venit în perioada în care reconstrucția economică în Europa de Vest și Japonia părea că se clatină. Mai mult decât atât, sovieticii testaseră cu succes bomba atomică în 1949, iar americanii încetau să mai dețină monopolul atomic. Instabilitatea din Lumea a treia continua, când necesitatea resurselor era în creștere pentru recuperarea economică a statelor din Occident. Toate acestea erau motive de îngrijorare pentru liderii americani care credeau că fără măsuri corective, distribuția globală a puterii s-ar putea întoarce împotriva „lumii libere”.

Interesul ridicat pentru cursa înarmărilor și Lumea a treia nu înseamna că Europa de Vest și Japonia deveniseră probleme nesemnificative. Una din cele mai mari provocări cu care Statele Unite s-a confruntat de –a lungul anilor 1950, a fost creșterea economică în Germania și Japonia precum și asigurarea unui ajutor prin care să-și restructureze politicile conform principiilor democratice și să se integreze în alianța statelor vestice. Raționamentul Statelor Unite pleca de la premisa că o creștere economică și prosperitatea ar face democratizarea și integrarea internațională posibile. Realizarea creșterii economice, a stabilității politice și a reintegrării acestor state într-o alianță a Vestului, a fost o victorie imensă pentru blocul statelor occidentale și a sistemului capitalist.

I.3 Costurile implicate în contextul declanșării războiului

Un aspect remarcabil al relațiilor civile și militare în perioada de după cel de –al Doilea Război Mondial a fost creșterea și persistența tensiunii, în perioada de pace, între imperativele militare și societatea americană liberală. Astfel, tensiunea creată între forța armată și societate ar putea fi redusă dacă societatea ar adopta o atitudine empatică și de apreciere a viziunii militare și a nevoilor pe care aceasta le are. Asta ar implica o schimbare drastică în fundamentele eticii liberale americane. Tendințele dominante în ceea ce privește politicile și practica se refereau la abordările tradiționale liberale de extirpare și transmutare a valorilor militare și a instituțiilor.

Războiul Rece a fost o perioadă de înarmare masivă, dar și de creștere continuă a puterii industriei de producere a armelor de apărare. Unii specialiști au afirmat că Războiul Rece a militarizat viața de zi cu zi atât în blocul sovietic, cât și în blocul statelor de vest.Marile puteri ale lumii au cheltuit miliarde de dolari pentru întreținerea de armate permanente și pentru armament avansat. Războiul Rece a implicat mai mult de patru decade ceea ce înseamnă că fiecare din cele două puteri a fost obligată să se înarmeze pentru a lupta la scară largă.

În termeni economici costurile și consecințele războiului sunt imposibil de calculat. Cursa înarmărilor și nevoia de a menține stabilitatea militară permanentă a costat miliarde de dolari. Banii cheltiți pe apărare și armament au fost bani luați din programele de bunăstare socială, educație și sănătate. În ceea ce privește blocul satelor de Vest, cursa înarmărilor s-a accelerat, iar bugetele pentru apărare au fost crescute, dar inflația și stagnarea economică au devenit problematice. În blocul de Est situația era putin diferită, în sensul că deficitul bunurilor de larg consum și a alimentelor a afectat multe state comuniste. Războiul din Vietnam a afectat grav economia Statelor Unite, pe când războiul sovieticilor din Afganistan a contribuit la criza economică din URSS și în ultimă instanță la căderea Uniunii Sovietice.

Evenimente precum crizele din Iran din 1946, războiul civil din Grecia, care a izbucnit imediat după încheierea celui de –Al Doilea Război Mondial, blocada Berlinului din 1948-1949, detonarea bombei atomice de către sovietici și semnarea unui tratat Sino-sovietic au contribuit la amplificarea tensiunilor dintre SUA și URSS. De asemenea, declanșarea războiului din Coreea l-a determinat pe Truman să se îmbarce într-o cursă a înarmărilor concepută să răstoarne percepția conducerii sovietice cu privire la forțele convenționale. Reconstrucția armată a fost în contrast cu decizia lui Truman din 1950 de adopta cel mai mic buget militar din perioada de dupa cel de –Al Doilea Război Mondial. Acesta propusese cu o lună înainte de izbucnirea războiului din Coreea ca bugetul Departamentului de apărare să fie înjumătățit cu o jumătate de milion de dolari.

După cum este bine știut, strategia adoptată de americani la începutul Războiului Rece era una de izolare a Occidentului de avântul expansionist al URSS-ului. Astfel, la începutul războiului președintele Truman nu a anticipat costurile ce vor urma strategiei izolaționiste. Ajutorul acordat Greciei și Turciei se va dovedi a fi o mică parte din investiția ce va urma în următorii ani. De obicei, economiștii pot face o bună estimare a costurilor războiului, dar în acest caz beneficii precum libertatea si pacea mondială sunt extrem de greu de cuantificat.

În campania prezidențială din 1948, Truman a promis o limită de 15 miliarde de dolari ce vor fi alocați bugetului pentru apărare. El afirma că economia nu ar putea susține cheltuieli militare ce depășesc acea sumă. Economia este motorul prosperității și securității naționale. Cheltuieli de apărare în exces ar duce la defectarea acestui motor, poate chiar de nereparat. Un nivel ridicat ar cheltuielilor ar determina risipirea resurselor economice naționale.

În condițiile în care în 1949 sovieticii au detonat prima bomba atomica și au reușit să instituie un regim comunist în China, iar în Coreea situația devenea din ce în ce mai tensionată, Congresul Statelor Unite părea să fie de acord cu strategia lui Truman de apărare. Astfel, la întrunirea Congresului cu privire la stabilirea bugetului militar, s-au alocat 56,94 miliarde de dolari, anul 1952 reprezentând un stadiu de pregătire militară. Conform statisticilor din acea perioadă pe fondul rivalității americano-sovietice, se estimează că cheltuielile de război crescuseră cu 20 % din PNB. Astfel, între 1947-1950, cheltuielile miliatare anuale nu au depășit niciodată 60 miliarde de dolari, iar după 1952, nu au scăzut deloc sub 143 de miliarde de dolari.

Președintele Truman argumenta că, dacă Uniunea Sovietică își propune să controleze Europa și Asia, va fi necesară instituirea unui stat garnizoană în Statele Unite ale Americii. El considera că trebuie luate măsuri de apărare care ar putea falimenta economia americană și ar schimba stilul de viață al americanilor. Asta necesita adoptarea unui sistem riguros și cuprinzător de alocare și raționalizare în scopul administrării celor mai mici resurse. Acest lucru însemna că Statele Unite erau nevoite să devină un stat garnizoană și să își impună un sistem de înregimentare centralizată.

Samuel Huntington explică în lucrarea „The solider and the state: The theory and politics of civil- military relations” că statul garnizoană este cel puțin produsul logic al revoluției mondiale ori o reacție împotriva acesteea. Odată ce un stat adoptă formula statului garnizoană al organizării sociale, tendința ce apare ca și consecință a acestei acțiuni este o universalizare a modelelor. Atât în Statele Unite, cât și în Uniunea Sovietică statul garnizoană este produsul continuarii prelungite a Războiului Rece.

Tot în viziunea lui Huntington, fundamental pentru statul garnizoană a fost subordonarea tuturor mijloacelor și activităților, războiului și totodată, pregătirilor pentru război. Preeminența intențiilor belicoase și a valorilor este reflectată de rolul dominant pe care forța militară îl joacă în stat. De asemenea, el identifică statul garnizoană cu amenințarea imediată. Astfel, după începerea Războiului Rece, Uniunea Sovietică a fost cea care a manifestat cel mai mult tendințele statului garnizoană.

Principalele caracteristici ale statului garnizoană au fost o condiție a perpetuarii alertei militare continue, a serviciului militar obligatoriu,nivele ridicate ale cheltuielilor de apărare suportate de de un regim de taxare ridicat și controlul statului asupra industriei pentru a se asigura că nivelul profitului stabilit a fost atins. Toate aceste acțiuni au discreditat principiile fundamentale americane, precum libertatea individuală și intervenția minimală a statului pe piață.

Conform celor spuse, cele două blocuri au avut tendința instituirii de state garnizoană luând in primul rând în calcul motivele legate de securitatea internă. Acest lucru însemna pe de o parte, investirea unor sume considerabile în construirea de arme cât mai performante, iar pe de altă parte, intervenția ridicată a statului în spațiul privat.

Cheltuielile militare duc mai de grabă la o slăbire a economiei, decât la întărirea ei. Din perspectiva oficialilor de la Washington, există două căi de finanțare a cheltuielilor militare în perioada de după război și anume: creșterea taxelor și deficitul cheltuielilor. Dacă costurile unei apărări mai ridicate se bazează pe creșterea taxelor, atunci riscul ar fi apariția recesiunii sau o nouă criză financiară. Taxele ridicate ar fi dificile pentru reglementările economice federale, iar rezultatul ar fi socialismul și statul garnizoană. Cu alte cuvinte, eliminarea instituțiilor politice și economice liberale de care America se protejeză prin prețul Războiului Rece. Deficitul financiar și printarea mai multor bani ar determina o creștere a inflației. Aceasta a fost dilema cu care Truman și consilierii săi sau confruntat la începutul Războiului Rece.

Ca putere hegemonică, Statele Unite trebuiau să dea dovadă de capabilitate si de credibilitate. Pentru a-și demonstra capabilitatea SUA trebuia să se antreneze în cursa înarmărilor alături de Uniunea sovietică și să fie capabilă să împiedice și să respingă un asalt convențional al sovieticilor în Europa de Vest și Japonia. Pentru Statele Unite era ușor să ia parte la cursa înarmărilor luând în considerare baza sa științifică și industrială, dar poporul american nu își dorea sub nici o formă să suporte suma enormă pentru susținerea forțelor militare, care trebuiau să echilibreze avantajul numeric al armatei roșii în Europa. Drept urmare, în anii ce au urmat Statele Unite au apelat la uzul armelor nucleare pentru a preveni invadarea Europei de Vest de către armata roșie și trupele sale auxiliare.

Pentru a-și dovedi capacitatea sa militară de a proteja statele vestice de intimidarea sau invazia sovieticilor, SUA a trebuit să demonstreze că deține condiția politică necesară pentru a rezolva asta. Pentru a demonstra credibilitatea ca putere hegemonică a unui sistem protector, Statele Unite a purtat dese ori războaie cu Uniunea Sovietică și aliații săi precum China, cele mai sângeroase fiind în Coreea și Vietnam.

După cum am văzut mai sus, politica izolaționistă a Statelor Unite din perioada Războiului Rece s-a bazat pe demonstrarea capacității militare și a credibilității în fața statelor din blocul de Vest. Acestea implică o serie de investiții materiale ce se răsfrâng asupra economiei naționale. Statisticile ce analizează situația economică din acea perioadă arată ca sumele alocate afacerilor internaționale reprezintă doar 10 % din suma alocată cheltuielilor militare.

Războiul Rece a fost extrem de costisitor judecînd situația în termenii resurselor implicate. Astfel, costul resurselor utilizate în timpul războiului, estimate la valoarea dolarului din 2008 este de 5,193 miliarde de dolari, depășind costul resurselor folosite în perioada celui de- Al Doilea Război Mondial, acesta fiind cel mai costisitor război din istoria Statelor Unite. Totodată, costul enorm al acestui război a fost resimțit și de către puterea rivală, Uniunea Sovietică, care a încercat să țină pasul cu SUA și aliații săi.

În ceea ce privește societatea americană, strategia izolaționistă impunea un înalt nivel de militarizare pe toată perioada războiului. Pentru a menține o armată stabilă, capabilă să apere Europa de amenințarea sovietică s-a instituit în perioada 1949-73 un sistem selectiv de serviciu militar, care era neapărat necesar,pe lângă investțiile majore pentru apărarea civilă și un nivel înalt de mobilizare al industriei americane.

Privind problema din perspectiva Uniunii Sovietice, aceasta s-a confruntat la rândul ei cu numeroase pierderi materiale dar și umane. Statisticile arată că în 1946 URSS pierduse 6 miloane de vieți, iar în urma unor calcule din anii `60 numărul de pierderi umane se ridicase la 20 de milioane de oameni. În 1990 numărul de victime s-a estimat a fi de 26,5 milioane de vieți.

Probele ce au devenit disponibile după căderea Uniunii Sovietice estimează totalul pagubelor la 679 miliarde de ruble. La fel ca și pierderile de natură umană, cele materiale au fost imense. Calculele sovieticilor de mai târziu, au reevaluat costul războiului la 2,6 trilioane de ruble. Totodată, războiul și-a arătat partea urâtă și reprimată. Stalinismul a victimizat poporul sovietic și l-a golit de rezervele de decență. Mulți recruți ai armatei roșii au crescut pe stradă, în zonele de mahala, care nu au dobândit niciodată deprinderile vieții civilizate urbane. Când milioanele de soldați sovietici au trecut granițele României și Ungariei, mulți dintre ei și-au pierdut moralitatea în frenezia jafului, a băuturii, a distrugerii proprietăților, a crimelor asupra locuitorilor și a violurilor.

În estimarea costului sectorului apărării, dar și a produsului național brut (PNB), întâmpinăm o serie de probleme. Astefel, este demonstrat că există un nivel mai ridicat al cheltuielilor militare în sistemele comuniste, mulți mai mulți oameni în forțele armate, de unde reiese că se acordă o importanță mai mare sectorului militar decât al tehnologiei civile. De exemplu, sistemele comuniste sunt mai eficiente în producerea de arme decât a veniturilor non-militare. Liderii din aceste sisteme valorizează mai mult sectorul militar, decât veniturile civile.

Unele studii arată că alocarea bugetului din produsul național brut al URSS, reprezentând cheltuielile de securitate, este de 22 până la 28 %. Nivelul apărării sovietice în perioada 1950-1990, a crescut cu 63 %. Achizițiile publice în perioada 1950-1960 au experimentat 10 ani de creștere rapidă, iar la mijlocul ailor `70 rata creșterilor a încetat, urmînd o perioadă de plafonare în anii de după.

Dacă cheltuielile de apărare efectuate de Statele Unite ale Americii au falimentat economia URSS-ului și l-au determinat pe Gorbaciov să pună capăt Războiului Rece, există credința conform căreia s-ar fi produs un mare declin în cheltuielile privind apărarea înaintea lui Gorbaciov. De la Stalin până la Gorbaciov, cheltuielile anuale de apărare au fost de 25% din venitul disponibil. La începutul anilor `70, unii oficiali au recunoscut că economia va stagna, dacă se va continua alocarea unui număr disproporționat de resurse înarmării militare. De asemenea, era cunoscut faptul că nu numai înarmarea militară, dar și cheltuielile civile erau frecvent ineficient folosite.

Pe măsură ce războiul se intensifica, necesitatea înarmării blocului de Est creștea. Între 1948-1955, forțele armate ale Uniunii Sovietice se dublaseră, fiind suplimentate și de celelalte state membre ale blocului de Est. Doar Polonia dispunea de 400.000 de trupe militare, iar Germania democrată era susținută de sovietici pentru a crea o armată a Germaniei de Est. În 1951 Stalin a stabilit o întalnire secretă pentru a lua măsuri cu privire la NATO, care în acel moment era o amenintare din ce în ce mai mare. Astfel s-a stabilit o creștere cu 20 % a cheltuielilor militare pentru perioada 1951-1955.

Conform unor studii privind cheltuielile de apărare efectuate în anii `50 evidențiază modul în care sovieticii și-au alocat resursele pentru a face față concurenței Vestului. Astfel, așa cum am arătat și mai sus, bugetul alocat sectorului militar în 1950 a fost de 20%. În 1952 suma alocată acestui sector era 112,6 miliarde de ruble ceea ce era echivalent cu un procent de 37,5% din buget. În 1953 se acordau 124,2 miliarde de ruble care depășeau 32,1 %din bugetul național, drastic redus prin alinierea prețurilor. În 1954 se aloca apărării o sumă de 100,3 miliarde, iar în 1955, bugetul pentru înarmare era de 107 miliarde de ruble. După 1955 se poate observa o scădere a bugetului alocat sectorului militar de la 97,8 miliarde până la 96 de miliarde de ruble în anii următori. Astfel proporția bugetului acordat apărării a scăzut de la 19.9% în 1955 până la 11,1 în1960.

Analizând cele spuse mai sus, putem deduce modul haotic de aadministrare economică a URSS-ului. Cel mai probabil, nici Stalin, nici succesorii săi și nici dușmanii din blocul de Vest nu au înțeles economia sovietică. Practic sumele estimate sunt aproape irelevante, ei toți acționând ca și cum acele sume ar fi avut un echivalent real.

După căderea URSS-ului au apărut zvonuri despre rublele folosite pentru bugetul sovietic. Astefel, se presupune că ar fi existat două tipuri de ruble: cele normale și cele pentru apărare, care erau folosite pentru schimburile externe. Motivul pentru care sovieticii apelau la astfel de tertipuri, era condiționat de ideea conform căreea această metodă ar fi dus la obținerea unui buget mai mare pentru sectorul militar decât pentru cel civil. Este posibil ca sovieticii să fi dedicat o bună parte din economia lor scopurilor militare din cauza supraestimării capacitatății blocului de Vest, ei bazându-se pe faptul că economia Vestului este uriașă.

O altă chestiune importantă în derularea războiului a fost crearea unei bombe nucleare de către sovietici. Gândirea lui Stalin cu privire la utilitatea armelor nucleare avea numeroase implicații. Una dintre ele era legată de faptul că nu își dorea ca americanii să dețină monopolul militar deoarece acest lucru i-ar fi afectat politica și diplomația față de celelalte state. Pentru Stalin deținerea bombei era foarte importantă, dar nu definea apărarea sovietică de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Deținerea armei nucleare i-ar fi permis respingerea unui atac al NATO și ar fi prevenit o posibilă invazie din partea Europei de Vest.

Pentru oamenii obișnuiți din Europa de Est și Europa de Vest amenințarea cursei înarmărilor a devenit o preocupare permanentă ce a durat toată perioada Războiului Rece. Din momentul în care ei au conștientizat că există ciocniri între cele două puteri în unele regiuni îndepărtate, ei știau că acestea ar putea însemna exterminarea propriilor orașe sau țări într-un război nuclear. În Europa de Vest milioane de oameni au luat parte la proteste împotriva cursei înarmărilor. În blocul de Est aceste manifestații nu erau permise, iar teama oamenilor probabil era și mai mare.

Cursa înarmărilor reprezenta o povară pentru ambele superputeri. Nu este vorba doar de prețul dezvoltării, testării producerii și lansării armelor, care necesita sume exorbitate, totodată, apar și costuri legate de măsuri defensive și de cumpărare de specialiști pentru a afla ce se întâmplă în tabăra adversă. Sovieticii erau mult prea puțin înarmați pentru a face față acelor costuri din cauza economiei mici și puțin productive, dar și din pricina efectelor cursei înarmărilor care a accentuat unele trăsături negative, care erau deja prezente în societatea sovietică.

Sovieticii cheltuiseră 40% din Produsul Național Brut(PNB) pentru apărare și investiții, pe când Statele Unite investise 22 % din care 2% erau alocați ajutorului străin, iar 6 % pentru apărare. Sovieticii aveau o economie extinsă la maxim. Potențialul lor economic era foarte mic pentru vitoare investiții, chiar și în producerea de armament. Referitor la Statele Unite, acestea aveau un potențial economic enorm. Cu toate acestea, unii autori consideră că Statele Unite ar fi putut face mult mai mult pentru a se apăra.

Așadar, Războiul Rece a reprezentat în primă instanță un conflict ideologic, care a avut rădăcini ascunse în istorice, iar în cele din urmă a degenerat într-un război extins din orgoliul și dorința unor lideri de a-și impune tendințele ideologice în zone de influență strategice. Conturarea unor blocuri militare rivale, a fost elementul care a transformat conflictul într-un sistem, iar alocarea de tot mai multe resurse cheltuielilor de înarmare a făcut din acest conflict un război prelungit, care în cele din urmă a condus la falimentarea Uniunii Sovietice și la destrămarea blocului de Est.

CAPITOLUL II

Cursa înarmărilor

La scurt timp după detonarea celor două bombe nucleare la Hiroshima și Nagasaki, președintele Truman declara că „ acesta este cel mai mare lucru din istorie” însă aceasta părea a fi o opinie optimistă în condițiile în care armele nucleare nu erau departe de a fi folosite din nou.

Analizând situația economică a celor două blocuri, în contextul finalizării celui de-Al Doilea Război Mondial, vom constata că pe de o parte, Statele Unite ale Americii dețineau o poziție puternică deoarece își dublase Produsul Național Brut în perioada de conflict. În 1945 aceasta deținea jumătate din capacitatea de producție a lumii dintre care putem menționa surplusul de produse alimentare și de rezerve financiare. Mai mult decât atât, SUA și-a redus potențialul militar de la 12,1 milioane de trupe în 1945 la 1,7 milioane în 1947.

Pe de altă parte, în ciuda victoriei sale, Uniunea Sovietică a suferit pierderi masive. Estimările din urma finalizării războiului arată că ,media pierderilor umane a fost între 20 și 27 milioane de victime, iar la nivel economic sovieticii au rămas cu resurse ce erau echivalente cu 25% din potențialul economic american. La fel ca și omologii lor de peste ocean , sovieticii au recurs la demobilizarea armată de la aproximativ 11,3 milioane de trupe în 1945 până la 2,9 milioane la inceputul anului 1948.

După cum putem observa din cele spuse mai sus, după finalizarea celei de-a doua conflagrații, cele două superputeri erau în căutare de restabilere a ordinii interne și de refacere a pagubelor din timpul războiului. Cu toate acestea, de aici nu reiese că cei doi actori puseseră capăt orgoliilor lor. Era clar că această situație nu va dura în condițiile în care dorințele expansioniste ale sovieticilor erau perpetue.

II.1 Cursa înarmărilor în contextul începutului Războiului Rece

În timp ce Statele Unite își mențineau monopolul atomic, liderii americani aveau libertatea de a reconstrui Germania și Japonia fară a a avea temeri cu privire la un posibil război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare a achiziționării bombei atomice de către Uniunea Sovietică, în 1949, Statele Unite au căutat să-și mențină superioritatea nucleară printr-o producție crescută de arme nucleare și prin dezvoltarea bombei cu hidrogen. Războiul din Coreea a condus la o creștere masivă a cheltuielilor militare de către Statele Unite. Astfel, între 1950-1953, SUA și-a extins forțele armate cu peste un milion de trupe crescând considerabil producția de arme convenționale.

În acest timp, în partea cealaltă a oceanului, Uniunea Sovietică a început o reconstrucție militară masivă. Astfel, forțele sovietice din Germania au fost crescute, armatele statelor din Europa de Est au fost întărite, iar Stalin a insistat pe dezvoltarea de noi modele de arme convenționale. Aceste măsuri ar fi crescut capacitatea sovieticilor de a face față unui atac din partea blocului de Vest. Conform relatărilor lui Nichita Hrusciov, Stalin era înfricoșat de faptul că statele capitaliste ar putea iniția un atac asupra Uniunii Sovietice.

Politica lui Stalin cu privire la înarmarea nucleară era ghidată de două principii. Primul dintre acestea, se referă la faptul că Statele Unite ar utiliza bomba atomică pentru a intimida URSS-ul, pentru a obține unele concesii și pentru a impune propria concepție cu privire la ordinea mondială de după război. Cel de-al doilea principiu se referă la faptul că Stalin nu își dorea cu adevărat un război. El considera că Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru asta. Motivul pentru care și-a continuat planurile de război era determinat de gândirea conform căreia atitudine conciliatoristă față de Vest ar însemna că Uniunea Sovietică dă semne de slăbiciune ceea ce ar conduce la impunerea unor presiuni din partea Statelor Unite.

În 1950, NATO a întreprins un program masiv de producere de arme convenționale și nucleare, dar ritmul înarmării a fost încetinit de moartea lui Stalin din 1953. Armele nucleare nu doar ar compensa superioritatea convențională sovietică, ci ar scădea și pagubele produse din folosirea de arme mai puțin eficiente. Armele nucleare păreau să ofere o securitate crescută fără a falimenta economiile încă slăbite a statelor din Europa de Vest.

O politică cu care americanii au cochetat la începutul anilor `50 a fost cea a producerii de arme biologice de distrugere în masă. Specialiștii americani argumentau că avantajul pe care Statele Unite îl aveau față de Uniunea Sovietică și aliații săi era dezvoltarea tehnică și capacitatea industrială de a combate superioritatea forței de muncă a dușmanului. Argumentul pe care aceștia se bazau era faptul că un adversar care este inferior capacității Statelor Unite poate fi ușor adus în starea de epuizare industrială pe măsură ce numărul și varietatea armelor crește. Armele biologice ar duce la o schimbare de strategie, dezvoltarea lor crescând oportunitățile ofensive în fața sovieticilor.

Specialiștii recomandau creșterea fondurilor privind producerea de arme biologice. Drept urmare, Departamentul pentru apărare a amplificat alocarea de fonduri pentru dezvoltarea și producerea unui număr mai mare de arme biologice. Calculele statistice din acea perioadă arată că bugetul alocat acestui sector în perioada 1951-1952 a fost de 345 milioane de dolari față de 5,3 milioane de dolari în anul 1950.

În ceea ce privește politica americană din perioada administrației lui Eisenhower, acesta era convins că forțele convenționale erau costisitoare ceea ce l-a determinat să continue politica izolaționistă prin reducerea forțelor convenționale în detrimentul armamentului nuclear. Astefel, în toată perioada administrației sale arsenalul nuclear a crescut de la 1000 de focoase în 1953 până la 18000 în 1960. Mai mult decât atât, în 1954 Statele Unite au testat cu succes bomba cu hidrogen.

Strategia folosită de cele două blocuri militare în producerea de arme nucleare era bazată mai degrabă pe ideea de descurajare a adversarului decât de apărare propriu-zisă. Problema nu este că armele nucleare au o putere incredibilă de distrugere,ci faptul că sunt mici, ieftine și prin urmare eficiente. Focoasele atomice puteau fi ușor distribuite într-un număr foarte mare, iar viteza de ofensivă era copleșitoare. De aici rezultă că puterea de apărare era aproape perfectă, dar un atac nuclear de forță medie ar putea fi dezastruos.

O altă problemă referitoare la cursa înarmărilor este legată de teama reciproca a unui atac surpriză. În această situație, dacă doi adversari produc un număr mare de bombe nucleare și rachete fără a le asigura de un posibil atac nuclear rezultatul ar fi o instabilitate a descurajării. Astfel, nici una din părți nu ar putea să o descurajeze pe cealaltă și amândouă părți ar putea elimina pericolul unui atac mortal prin iniețierea unei prime lovituri. De aici rezultă că nimeni nu își dorește un război nuclear, dar fiecare este tentat să îl înceapă într-un asemenea context.

Americanii ar tolera pericolele descurajării și ar accepta riscurile unui război nuclear doar dacă ar putea fi convinși că efectele unui atac nuclear asupra propriilor orașe nu ar implica costuri ridicate. Această convingere depinde de demonstrația conform căreia, ei ar putea supraviețui unui astfel de atac, iar ca urmare a unei perioade rezonabile de reconstrucție, s-ar putea întoarce la vechile îndeletniciri. Înstrumentul ales pentru a demonstra această situație a fost apărarea civilă. Programul de apărare civilă din anii `50 s-a bazat pe premisa supraviețuirii. Americanii trebuiau antrenați să se apere împotriva unui atac nuclear.

Strategii securității naționale americane, vedeau amenințarea nucleară sovietică ca pe un atac la adresa vieții amricanilor întrucât pentru prima oară în istoria modernă a Statelor Unite, oamenii erau expuși direct războiului. Prima țintă a ofensivei nucleare sovietice nu ar fi fost forțele armate americane, ci mai degrabă infrastructura economică și politică, precum și populația, de care ar fi depins refacerea țării și implicarea SUA într-un război nuclear.

Intervalul dintre 1950 și începutul anilor `60 a reprezentat cea mai activă perioadă a cursei înarmărilor de pe tot parcursul Războiului Rece, analizând problema din perspectiva producției de arme de către Statele Unite. În doar 15 ani, Statele Unite și Uniunea Sovietică au produs aproximativ 37.737 de arme nucleare dintre care 31.613 erau deținute de SUA, iar restul de 6.124 de către URSS. Pentru a construi o strategie demnă de acest nivel, Statele Unite au trebuit să investească mai mult de 1 trilion de dolari din 1950 până în 1965 în producerea de armament. Făcând un calcul simplu, deducem că SUA a investit anual o sumă de 74 de miliarde de dolari pentru a merge mai departe în cursa înarmărilor.

Toată perioada anilor `60 a fost marcată de de incertitudine, instabilitate și pericole. Războiale din Vietnam și Afganistan s-au soldat cu sute de mii de morți și riscau să degenereze în conflicte de largă amploare. În 1963 Statele Unite au abordat URSS-ul în ideea prevenirii unui atac nuclear în Republica Populară Chineză. În 1969, URSS-ul vine cu aceiași propunere la adresa Statelor Unite. În timpul administrației nixoniene, au fost emise amenințări nuclere cu diverse ocazii. Totodată, au existat situații în care cele două puteri primeau informații false cu privire la un posibil atac nuclear. Aceste situații erau motive destul de întemeiate pentru a impulsiona cele două blocuri să continue cursa înarmărilor.

Privind problema din perspectiva declanșării unui război nuclear, teoreticienii au dezvoltat numeroase scenarii legate de efectele unui asemenea eveniment. Astfel, analizând această situație din perspectiva pierderilor suferite, vom observa că nu toate războaiele nuleare sunt la fel de devastatoare întrucât factori precum numărul de pierderi umane sau victime, distrugere economică, perioada de recuperare după război, sunt factori relativi pentru părțile implicate într-o astfel de acțiune.

Când vine vorba despre astfel de scenarii, putini oameni pot face diferența între 50 de milioane se victime și 100 de milioane de victime. Ambele situații par la fel de grave. Însă conform specialiștilor într-o țară unde conflictul s-a soldat cu 10 milioane de morți și are nevoie de 5 ani de recuperare este diferită de alta în care sunt 80 de milioane de morți , iar recuperarea va dura 50 de ani. Astfel, în perioada Războiului Rece chiar si un procent de 25 % al victimelor nu ar fi fost suficient pentru descurajare, numai dacă victimele Statelor Unite ar fi fost în mod disproporționat mai ridicat. În acest context, dacă sovieticii s-ar fi putut recupera într-o oarecare perioadă, în timp ce americanilor le-ar fi trebuit de trei sau patru ori mai mult, atunci sovietici nu ar fi trebuit să fie descurajați.

O altă teorie lansată de specialiști spune că superioritatea nucleră a unui stat reduce costurile pe care acesta le-ar întâmpina în eventualitatea unui război nuclear. Superioritatea nucleară a Statelor Unite ar reduce costurile suferite de aceasta într-un război nuclear. În acest context, statele utilizează arme nuclere pentru a distruge potențialul nuclear al adversarului în încercarea de a limita distrugerile pe care acesta le-ar cauza într-un război nuclear. Comprtamentul adoptat de liderii americani în aceste situații, este de a ataca forțele care ar putea cauza pagube Statelor Unite și aliaților săi. Astfel, specialiștii concluzioneză că un război nuclear scoate la iveală diverse niveluri de distrugere, iar superioritatea nucleră limitează dezastrul pe care o țară l-ar întâmpina în eventualitatea unui conflict nuclear.

Potrivit analiștilor, Războiul Rece s-a caracterizat printr-o dilemă clasică. Pe de o parte, într-o lume dominată de pericole, Statele Unite și Uniunea Sovietică au luat măsuri de autoprotejare, dar pe de altă parte, de multe ori aceste acțiuni au fost înțelese greșit. Sistemele strategice și de dezvoltare de noi arme în scopuri defensive, au fost văzute de multe ori de către adversar ca măsuri agresive, orientate spre ofensivă, care au condus la o cursă a înarmărilor periculoasă și inutilă.

Referitor la deținerea de arme nucleare acestea alterează logica conflictului militar prin faptul că nu elimină competiția internațională. Statele înarmate nuclear caută să-i constrângă pe adversarii care dețin acest tip de armament.Dacă războiul nuclear nu este în totalitate sub controlul participanților, dar ar putea apărea în mod accidental, atunci statele pot acționa amenințând cu creșterea riscului unui război nuclear. Statele pot lua parte la o criză nucleară care ar putea scăpa de sub control, rezultatul fiind catastrofal.

Crizele nucleare sunt competiții ce presupun asumarea unui risc, dar superioritatea nucleară- definită ca arsenalul militar pe care un stat îl deține în comparație cu adversarul său-crește nivelul riscului pe care un stat dorește să și-l asume în timpul unei crize. Statele cu o superioritate nucleară au o probabilitate mai mare de a obține câștiguri în perioadele de criză nucleară deoarece ele își doresc să își asume un risc mai mare a unui război nuclear decât adversarii lor, inferiori din acest punct de vedere.

De multe ori statele își constrâng adversarii prin manipularea riscului, interesele conflictelor politice transformându-se în jocuri ce ajung foarte aproape de un dezastru nuclear. Statele se pot avânta în situații de criză, crescând riscul unui război nuclear prin obligarea adversarului să continue. Cu alte cuvinte, criza nucleară poate fi înțeleasă ca o transformare a politicilor internaționale în care competiția capabilităților militare, devine o competiție a asumării riscului.

În continuare vom analiza câteva crize ce au avut loc de-a lungul Războiului Rece. Scopul acestei analize este de a observa modul în care cele două superputeri au acționat în diferite situații, care au fost costurile implicate de deciziile luate de liderii lor, precum și limita riscurilor asumate de fiecare dintre ei.

II.2 Criza Berlinului

Odată cu încheierea celui de- Al Doilea Război Mondial soarta Germaniei a fost de a fi împărțită în 4 zone de influență deținute de Franța, Marea Britanie, SUA și Uniunea Sovietică. În 1948, sovieticii nu păreau să fie de acord cu planurile blocului de Vest de a reuni cele trei zone ale Germaniei, ceea ce a determinat blocarea tuturor rutelor terestre și aeriene ale Berlinului de către Uniunea Sovietocă. Răspunsul vestului la această acțiune a fost crearea unui pod aerian de comunicare cu partea de Vest a Berlinului.

Motivul pentru care această blocadă s-a transformat într-o criză a fost faptul că Berlinul de Vest era localizat în zona de control a Uniunii Sovietice, care deținea avantajul forței convenționale în zonă. Totodată, Statele Unite credeau că URSS-ul deține superioritate militară pe termen scurt în toată Europa. Dacă americanii ar fi încercat eliberarea Berlinului printr-un atac pe uscat, ei ar fi riscat un război în Europa, pe care credeau că l-ar fi pierdut în termen scurt, deși ar fi putut mențineun război general de atriție.

Percepția amenințării creștea pe măsură ce sancțiunile economice evoluau. Blocada a fost percepută ca o incercare a sovieticilor de a înfometa Vestul Berlinului și de a-i face economia nesustenabilă și neviabilă. Modul de acțiune al sovieticilor era menit să le asigure autoritatea asupra întregii zone și să submineze legitimitatea statelor occidentale în ochii berlinezilor.

Ostilitatea dintre SUA și URSS ce stătea la baza Războiului Rece combinată cu vulnerabilitatea Berlinului de Vest însemna că această criză ar fi fost o posibilitate demnă de luat în considerare. Stalinismul își asumase idea conform căreia o criză a capitalismului era iminentă fiind marcată de tendința expansionistă în căutarea de noi piețe. În aceste condiții, apăreau oportunități revoluționare care ar fi putut fi exploatate. Cu toate acestea, comportamentul precaut al celor două blocuri arată că managementul crizei nu a fost subminat de deviațiile psihologice, deși factorii cultural-strategici exacerbau tensiunile dintre ele. Stalin vedea capitalismul puternic și ostil, dar în egală măsură vulnerabil la presiune, ceea ce îi hrănea impulsurile de a testa anumite posibilități.

Problemele care au fost relevante pentru Criza Berlinului din1948 au fost multiple. În primul rând era clar că Statele Unite dețineau monopolul nuclear însă erau, de asemenea, slabe. Deși aveau acest avantaj, Stalin nu a dat semne de slăbiciune, continuându-și blocada din Berlin timp de 9 luni. Uniunea Sovietică avea avantajul militar convențional, dar avea motive să se îngrijoreze cu privire la efectele unui război. În contextul în care nici una dintre părți nu își dorea un război, fiind constrânse de frica declanșării unui conflict, rezultă faptul că ambelor părți li se reducea avantajul militar pe care îl dețineau.

Lipsa stabilirii unei păci formale în Germania a fost o problemă continuă, iar sovieticii se temeau că Vestul întârzia această decizie în speranța că miracolul econimic din Germania de Vest va împinge Germania de Est împreună cu celelalte state Est Europene înafara blocului comunist. Totodată, sovieticii erau preocupați de faptul că Statele Unite ar putea furniza arme nucleare Germaniei de Vest și mai mult decât atât, credeau că aceștia și-ar putea procura arme pe cont propriu. Liderul sovietic Nichita Hrusciov, vedea poziția URSS-ului în Europa de Est ca pe un imperativ strategic, dar și ca pe o compensație pentru sacrificiile din timpul războiului astfel, ei fiind determinați să nu renunțe la război.

După ce Vestul a refuzat propunerea polonezilor de a crea o zonă izolată de atacuri nucleare în centrul Europei, sovieticii și-au concentrat atenția pe stabilirea unui teritoriu de 100 de kilometri în interiorul Germaniei de Est ca o forma de recunoaștere forțată de către Vest a divizării Germaniei și a pericolului ca Germania de Vest să își procure arme nucleare. În 1958, Hrusciov a propus semnarea unui tratat de pace prin care trebuia să se recunoască existența celor 2 Germanii. Mai mult decât atât, el a cerut demilitarizarea și guvernarea liberă a Berlinului sub supravegherea celor 4 puteri și a celor două state germane. Dacă Vestul ar fi refuzar aceste condiții, Hrusciov a amenințat că va închide rutele de acces la sectoarele de vest ale Berlinului.

Înainte ca Nichita Hrusciov să își înceapă acțiunile în Berlin, relațiile dintre SUA și URSS au fost distante și indirecte în cea mai mare perioadă de după moartea lui Stalin. Dorința Statelor Unite de a controla armele nucleare în Europa și rezistența statelor europene de a accepta conceptul de forță multilaterală și de o alocare mai mare de resurse pentru apărare a crescut distanța dintre SUA și aliații săi.

Hrusciov avea multe motive în declanșarea unei astfel de crize. În primul rând acesta era preocupat de asigurarea existenței Germaniei socialiste, preocupare pe care acesta a exprimat-o în mod repetat în public. În al doilea rând, el dorea să demonstreze eficacitatea viziunii sale în determinarea Vestului de a abandona strategia de izolare și să înceapă negocierile cu Uniunea Sovietică. În sfârșit, el spera ca victoria din Berlin să îi aducă declanșarea destrămării imperialismului blocului de Vest ceea ce i-ar fi permis să promoveze procesul revoluționar în statele din Asia și Africa.

Liderul sovietic nu avea de gând să renunțe la presiunea asupra Berlinului de Vest. El părea să spere că, deși capabilitățile militare ale Uniunii Sovietice erau considerabil inferioare Statelor Unite, el considera că forța sovietică nucleară de pe teritoriul european ar fi fost suficientă pentru a descuraja Statele Unite în folososirea armelor nucleare pentru a continua o criză. Era cert faptul că pe parcursul crizei rachetelor din Cuba liderii americani erau îngrijorați de posibilitatea mutării sovieticilor împotriva Berlinului de Vest pentru a contracara blocada Statelor Unite din Cuba.

Criza Berlinului a demonstrat valoarea politică a armelor nucleare în două moduri. Primul se referă la teama americanilor cu privire la un război nuclear, fapt ce a afectat comportamentul Statelor Unite pe toată perioada crizei, în ciuda superiorității militare pe care o deținea. Pericolul nuclear a condus la restrângerea politicilor îndreptate spre Berlin și Europa în timpul administrației lui Kennedy. Al doilea, are în vedere balanța nefavorabilă strategic, care ar fi trebuit să îl inspire pe Hrusciov să accepte un tratat de pace separată.

În 1962, în contextul finalizării crizei Berlinului, liderii americani au încercat să scoată la iveală lecțiile învățate din aceast conflict. Ei au subliniat că superioritatea nucleară a avut o importanță politică limitată. În ceea ce privește Uniunea Sovietică, după ce a recunoscut și a exploatat utilitatea armelor atomice, Nichita Hrusciov a fost nevoit să renunțe la ultimatumul impus în favoarea superiorității atomice americane. Administrația lui Kennedy a perceput decizia sovieticilor ca pe un rezultat al dorinței americane de negociere. Guvernarea americană a valorificat ideea conform căreia retragerea sovietică s-a datorat superiorității atomice a Statelor Unite pentru a-i asigura pe aliații lor europeni de profunzimea izolaționismului american. În cele din urmă Statele Unite au obținut încrederea europenilor cu privire la valoarea armelor nucleare.

II.3 Criza rachetelor din Cuba

După invazia eșuată de la Golful Porcilor, americanii și-au continuat efeorturile de a întoarce revoluția prin acțiuni ascunse, care erau menite să distrugă economia cubaneză prin sabotaj și tentative de asasinare împotriva lui Castro și a altor lideri cubanezi. Conștient de aceste acțiuni Castro a profitat de ajutorul militar venit din partea sovieticilor. Convinși de faptul că americanii ar intercepta orice acțiune sovietică de amplasare a rachetelor în Cuba, sovieticii au ăncercat să îi inducă în eroare pe americani în timpul instalării armelor .

Criza rachetelor din Cuba, care s-a desfășurat în perioada octombrie-noiembrie 1962, a fost ultimul exercitiu nuclear ce a împins cele două state foarte aproape de un dezastru mondial. De asemenea, s-au desfășurat discuții legate de motivele care l-au determinat pe Hrusciov să trimită rachete la o distanță foarte mare de Uniunea Sovietică. Specialiștii au conectat strategia desfășurată de Hrusciov în Cuba cu dorința sa de a rupe rezistența împusă de Statele Unite în Berlinul de Vest.

Studii recente arată că această criză ar fi apărut pe fondul personalității impulsive a liderului sovietic și a dorinței sale disperate de a găsi o soluție universală pentru eșuarea politicilor străine, dar și a celor interne. Alți specialiști sunt de părere că gestul lui Hrusciov a fost un act de mare importanță pentru protejarea Cubei împotriva unei posibile agresiuni din partea Statelor Unite. Credința în într-o victorie a Comunismului a fost întotdeauna un factor de motivare a comportamentului său.

Pe de o parte, unii autori afirmă că scopul amplasării rachetelor în Cuba avea ca obiectiv recâștigarea balanței de putere de către Hrusciov. Pe de altă parte, toată această situție tensionată, care ar fi putut declanșa în orice moment o carastrofă mondială nu a fost doar o strategie a liderului sovietic de a obține avantaje geopolitice pentru Uniunea Sovietică, ci a fost și un instrument de a constrânge imperialismul impus de către blocul de Vest, de a facilita colonizarea și în ultimă înstanță, de a promova la nivel global ideea de Comunism.

Riscul asumat de către sovietici de a trimite rachete militare în Cuba a avut la bază o serie de motive. Primul dintre motive se referă la rezolvarea inferiorității strategice sovitice. După cum am văzut, sovieticii erau conștienți de faptul că Statele Unite aveau un avantaj considerabil în ceea ce privește armele strategice. Sovieticilor le era teamă că un astfel de avantaj i-ar putea determina pe americani să inițieze o primă lovitură împotriva URSS-ului. În cele din urmă, Statele Unite ar putea profita de asta, acționând agresiv față de interesele sovietice, prin invadarea Cubei. Astfel, amplasarea de rachete în Cuba ar face imposibilă o primă lovitură americană împotriva Uniunii Sovietice.

Implementarea acelor arme, i-ar fi permis lui Hrusciov să își continue planurile de redirecționare a resurselor militare și a industriei grele spre agricultură și sectorul de consum. Amplasarea rachetelor în Cuba ar fi o contracarare psihologică a rachetelor americane din Turcia. In cele din urmă, Hrusciov spera ca sfârșitul inferiorității strategice ar forța Statele Unite să respecte Uniunea Sovietică și să negocieze o relaxare a tensiunilor dintre cele două superputeri.

Decizia de a amplasa rachete în Cuba a fost influențată și de dorința de a schimba poziția balanței strategice dintre cele două superputeri. Unii autori consideră că liderul sovietic dorea să redreseze dezechilibrul puterii nucleare dintre URSS și Statele Unite. În 1962 Statele Unite au început să dezvolte rachte care erau considerabil superioare în cantitate și calitate în comparație cu cele din arsenalul sovietic. Disparitățile strategice au crescut cu rapiditate subminând credibilitatea politicilor de presiune nucleară a lui Hrusciov. Astfel, liderul sovietic argumenta că Statele Unite au înconjurat Uniunea Sovietică cu rachete și baze aeriene. El considera că acum este rândul americanilor să vadă cum este să fii înconjurat de forța nucleară a inamicului.

Amplasarea rachetelor in Cuba, l-au adus pe Hrusciov într-o situație limită, el având ocazia să se gândească la consecințele înarmării, în comparație cu combatanții săi din blocul de Vest, care nu au ajuns niciodată atât de aproape de o situație dezastruasă. Spre deosebire de strategii din administrația lui Kennedy, el a fost preocupat de faptul că proliferarea armelor nucleare ar scădea inhibițiile morale și practice împotriva utilizării lor. Totodată, el a fost singurul care, până la Gorbaciov, și-a pus întrebări cu privire la justificarea forțelor convenționale supradimensionate și a militarizării societății sovietice.

Cu toate acestea, rachtele lui Hrusciov din Cuba nu au fost o simpla balansare strategică. Ele au fost amplasate acolo ca o măsură de sprijin pentru Revoluția cubaneză. Chiar și după retragere, liderul sovietic a continuat să creadă că acțiunea lui a fost una de succes deoarece a prevenit distrugerea regimului lui Castro. În ceea ce îl privește pe liderul american J.F. Kennedy, acesta a fost destul de înclinat spre pace, fiind conștient de imensitatea pericolului în fața căruia se afla și a adoptat o atitudine îndreptată spre compromis.

Criza rachetelor cubaneze s-a finalizat cu un acord rapid între cele două superputeri, în care sovieticii au acceptat să retragă rachetele din Cuba în schimbul promisiunii liderului american J. F. Kennedy de a nu invada Cuba și a unor asigurări referitoare la o retragere a rachetelor americane din Turcia. Ultimul acord pare a fi dezirabil, în contextul în care riscul unor calcule greșite și a unui război sunt ridicate. Putem observa din decizia adoptată de liderul american o dovadă de diplomație și capacitate de compromis pe care unii liderii nu ar fi fost dispuși să le facă și mai mult decât atât, situația cu care a trebui să se confrunte a fost una tensionată în care cea mai mică greșeală ar fi dus la o catastrofă de proporții.

În urma acestor crize liderii americani au învățat să se teamă de pericolul nuclear, au învățat să accepte limitările politice ale superiorității nucleare, amenințările pe care aceasta le implică, precum și faptul că coexistența cu Uniunea Sovietică era o premisă importantă pentru supraviețuirea viitoare a celor două superputeri. Dar în continuare, lecția este una a multor decăderi a cursei înarmărilor și a deciziilor luate în timpul crizei, care au adus lumea foarte aproape de un război nuclear.

În cazul ambelor crize, superioritatea nucleară și convențională a fost neutralizată de teama reciprocă de război. Deși superioritatea nucleară a Statelor Unite nu a fost responsabilă de efectele crizei rachetelor din Cuba, totuși existența acelei superiorități i-au provocat pe sovietici să amplaseze rachetele. Balanța intereselor a fost in favoarea americanilor chiar dacă a trebuit să facă față poverii primei utilizări a forței. În timp ce retragerea forțată a fost umilitoare, Hrusciov s-a afiliat unui program destinat să îi prindă din urmă pe americani în ceea ce privește competiția strategică a armelor nucleare. În cele din urmă, rezultatul a fost favorabil Statelor Unite, care au obținut victoria în ambele crize.

În acest context, costurile unui război nuclear ar fi fost ridicate, iar balanța intereselor ambelor blocuri a pus în prim plan pacea, în detrimentul unui război. Teama de un posibil război nuclear a fost manipulată de ambele părți pentru a evita pierderile și, de ce nu, pentru a obține cât mai multe beneficii.

Cu toate acestea, în anii `60 s-a pus problema unui control al armelor nucleare. Astfel, s-au stabilit acorduri între cele două superputeri care nu au oprit cursa înarmărilor, ci mai degrabă i-a impulsionat cursul. De aici rezultă că un control al armelor așa cum a fost implementat în acea perioadă s-a dovedit a fi neproductiv în condițiile în care cele două superputeri au construit alte arme care să le înlocuiască pe cele interzise.

II.4 Cursa spațială

Pe parcursul Războiului Rece, comportamentul Uniunii Sovietice și a Statelor Unite a fost dominat de considerații legate de securitatea spațială. Ambele blocuri au condus mai bine de 95% din activitatea spațială pe parcursul Războiului Rece. Până la începutul erei spațiale, dezvoltarea, explorarea și utilizarea spațiului au fost activități cu un substrat idealizat. Perioada din 1950 a semnalat o adâncire a tensiunilor dintre SUA și URSS întrucât americanii simțeau amenințarea comunismului din ce în ce mai mult. Teama de spionajul sovietic a devenit o preocupare puternică pentru americani în perioada de după război. În Europa de Est, Uniunea Sovietică și-a consolidat puterea prin crearea de sisteme comuniste în care liderii dădeau ascultare comenzilor sovietice.

De-a lungul anilor `40 interesul pentru spațiul cosmic a persistat însă la un nivel scăzut, din cauza restricțiilor bugetare impuse de administrația Truman. Mai târziu, președintele Eisenhower credea cu certitudine că accesul la informații ce priveau mișcările strategice ale Uniunii Sovietice reprezentau principala cheie pentru o apărare mai bună ceea ce i-ar fi asigurat un avantaj în cazul unei confruntări. În 1957, după lansarea primului satelit de către sovietici a dus la o apreciere greșită din partea administrației Eisenhower, care era de părere că americanii vor avea aceiași dezamăgire ca și în cazul evenimentelor de la Pearl Harbour.

Până atunci, Eisenhower și-a focalizat atenția pe semnarea de tratate internaționale care să interzică testarea armelor nucleare, a căutat noi iniațive pentru a descoperi ce intenții tehnologice și militare deține Uniunea Sovietică și a încercat să extindă dezvoltarea de rachete. Astfel, el s-a confruntat cu dilema construirii unei apărări naționale puternice în condițiile menținerii păcii cu Uniunea Sovietică.

Eisenhower nu era convins că spațiul era o arenă pentru desfășurarea activităților politice și se opunea ideii de a lua parte la cursa spațială alături de Uniunea Sovietică. Statele Unite abia începuseră să își formeze o imagine clară cu privire la interesele lor legate de spațiu și mai mult decât atât, exista o reticență în întreprinderea de inițiative politice în care Statele Unite s-ar putea angaja înainte de dezvăluirea adevăratelor sale interese.

După lansarea satelitului Sputnik, mulți americani au început să se teamă de un atac cu rachete nucleare din partea sovieticilor. Ei considerau că dacă sovieticii au cucerit primii spațiul cosmic, ar putea începe foarte ușor un război nuclear pe care l-ar și putea câștiga. Aceste temeri au hrănit derularea unei curse spațiale care a stimulat care a stimulat dorința de a recâștiga mandria națională a tehnologiei americane.

La sfârșitul anilor 1950, spațiul a devenit principala sursă a puterii naționale, iar asta însemna că era aproape imposibil pentru cele două superputeri să evite un război spațial. Eforturile de a evita un astfel de conflict au început să se accelereze la începutul anilor 1960 ca rezultat a vătămărilor cauzate spațiului prin testele nucleare efectuate de cele două puteri. Obstacolele unui acord în prevenirea altor pagube s-au dovedit a fi insurmontabile pe parcursul acestei perioade din cauza ostilității politicilor bilaterale și a asumpției ambelor blocuri conform căreia spațiul ar putea fi un posibil avantaj al cursei nucleare.

Explorarea spațială, în special cea care implică un sistem de transportare spațială, necisită o serie de investiții pentru obținerea de resurse. Astfel, după lansarea primului satelit de către sovietici, discursurile liderilor americani susțineu ideea conform căreia dezvoltarea unui program spațial își are utilitatea în menținerea mândriei naționale și a securității interne. Aceste justificări au funcționat în anii `60 înaintea lansării satelitului Apollo, dar și după pentru dezvoltarea unor proiecte militare. Alte justificări, care făceau referire la competitivitate economică, supraviețuirea națiunii și cercetare științifică, au fost lansate în perioada de maturitate a programului spațial american.

Cursa spațială a introdus un nou element competitiv în strategia izolaționistă. Așa cum liderii sovietici au făcut o prioritate din câștigarea cursei spre Lună, economia lor nedezvoltată se lupta să facă față cheltuielilor americane. Momentul Sputnik din 1957 a scos în evidență frica și a necesitat resurse în schimbul unei amenințări aparente a dușmanului. Explorarea spațială a fost gândită de dinaintea momentului Sputnik și a fost determinată de mai mulți factori precum: naționalismul inspirat de cel de –Al Doilea Război Mondial, nostalgia descoperirii de noi teritorii și campanii publice dezvoltate de oamenii de știință.

Rivalitatea internațională în timpul Războiului Rece și-a conturat caracterul și a accelerat ritmul într-o cursă spațială. Cursa spațială a fost antrenantă întrucât dădea impresia pericolului și avea caracter definitoriu. O conjunctură creată de cultura populară, de presiunea din partea elitelor tehnico-științifice și de imperativele politice, au fost surse ale cursei spațiale, dar în timp ele au stârnit neînțelegeri cu privire la unele priorități.

Cursa spațială între cele două superputeri de la sfârșitul anii `50-`60 împreună cu utilizarea excesivă a spațiului în scopuri militare, a creat impresia de spațiu ca domeniu de conflict și pericol. Oricum, era spațială a fost caracterizată de cooperare internațională. Astfel, se poate spune că Uniunea Sovietică a fost cea care a exploatat această caracteristică în scopuri politice. Pentru sovietici, sub conducerea lui Hrusciov, programul spațial a reprezentat o armă pentru competiția dintre cele două superputeri, dar o dată cu pierderea cursei spre Lună, succesorii săi au transformat programul într-un instrument de promovare a cooperării internaționale.

Cursa spațială a alimentat întrecerea tehnologică între Est și Vest producând totul de la computere la microcircuite și poziționarea globală de sateliți. Tehnologia spațială a fost aplicată sistemelor de armament care au condus la progrese în ceea ce privește tehnologia militară. Astfel, comunicarea, transportul, sistemul de sănătate și cel educațional au fost radical transformate de tehnologia utilizată pentru prima oară în domeniul militar și în aplicațiile spațiale.

În realitate, cursa dintre cele două superputeri nu a fost niciodată egală. Produsul intern brut al Uniunii Sovietice nu a a fost niciodată mai mare de 40% din cel al Statelor Unite. Uniunea Sovietică avea nevoie de materiile prime ale Europei de Est și ale Chinei, dar aceasta nu și-ar fi păermis niciodată prețul cerut de piață, pe când Statele Unite ar fi putut plăti orice. Prin concentrarea investițiilor în anumite sectoare, Uniunea Sovietică a fost surprinzător de inovativă până în 1970. Achiziționarea unei bombe atomice, trimiterea primului om în spațiu, i-a determinat pe americani să recunoască paritatea nucleară până la începutul anilor `70.

Războiul Rece s-a finalizat în contextul în care economia Uniunii Sovietice nu mai putea susține distribuția resurselor militare ceea ce reprezenta echivalentul a 40 % pentru cercetare și dezvoltare sau 15- 18 % din Produsul Intern Brut. Această slăbire economică a apărut și pe fondul unei încrederi ideologice marxiste care interzicea acordarea de ajutor pentru o posibilă reabilitare economică.

În momentul său de apogeu, economia Uniunii Sovietice a început să se clatine. În contrast, economia americană s-a accelerat forțându-i pe sovietici să direcționeze mai multe resurse dinspre sectorul civil al economiei, spre cel militar. Astfel, în 1985, Mihail Gorbaciov a reconoscut că Uniunea sovietică nu mai poate concura din punct de vedere militar cu Statele Unite. Deși s-au stabilit numeroase acorduri strategice, acestea nu au putut salva țara de colapsul economic.

În mod bizar, Războiul Rece a ajuns la final nu prin dezarmarea nucleară, ci prin prin creșterea cheltuielilor militare. Politica administrației Regan de reconstrucție a puterii militare americane s-a dovedit a fi prea dificilă pentru Uniunea Sovietică, care era extrem de slăbită din punct de vedere financiar. După 1985 Mihail Gorbaciov a abandonat cursa înarmărilor și a început un program de politici și reforme economice care în cele din urmă a condus la colapsul Uniunii Sovietice.

În 1984, președintele Regan a prezentat Congresului cel mai mare buget din istoria Statelor Unite, care urma a fi alocat reconstrucției americane, și implica un deficit de 183,7 miliarde de dolari. Specialiștii comentau că Statele Unite nu iși pot permite o reconstrucție militară așa cum propusese Regan. Planul său era echivalent cu o creștere de 30% a bugetului alocat cheltuielilor de apărare, ceea ce ar fi determinat o creștere a ratei inflației cu un procent de 15- 20%. Unii autori afirmă că întotdeauna există motive de creștere a bugetului de apărare a Statelor Unite. Astfel, după deficitul de bombe din 1950 și cel al rachetelor din anii `60, în anii `70 Regan afirma că sovieticii au un avantaj militar în fața Statelor Unite.

Statele Unite erau în anii `80 statul cu cel mai mare înprumut din lume. Acestea au sfârșit anii `80 ca statul cel mai datornic din lume. Președintele Regan s-a îmbarcat în cea mai scumpă expansiune militară în perioadă de pace. El a fost președintele care, în mod ironic, s-a angajat în reducerea deficitului bugetar, imprumutând mai mult decât au făcut-o toți predecesorii săi. La mijlocul anilor `85 Statele Unite au devenit îndatorate la nivel internațional pentru prima oară în istoria lor. Datoria americanilor era în 1975 de 530 de miliarde de dolari, iar în 1985 aceasta se triplase ajungând la peste 1.8 trilioane de dolari. Mai mult de 900 de miliarde de dolari s-a adăugat începând 1981 în ciuda reducerilor cheltuielilor militare federale.

Bugetul militar reprezintă un capital enorm care ar putea fi productiv prin utilizarea sa în uzul cetățenilor. Cheltuielile militare reprezintă 6 % din Produsul Național Brut, din care între 25 și 30 % acoperă plata inginerilor și a oamenilor de știință, iar 70% sunt alocați cheltuielilor federale. Aceste procente erau echivalente în 1988 cu 41 de miliarde de dolari, care ar fi fost mult mai productive dacă ar fi fost puse în uzul cetățenilor.

Cheltuielile militare din perioada de după cel de – Al Doilea Război Mondial au crescut de trei ori mai mult. Corelația dintre creșterea sofisticării unor arme și puterea lor de distrugere este dincolo de orice înțelegere. Arsenalele nucleare ale lumii în deținerea de focoase nucleare strategice depășesc puterea explozivă a 1,3 milioane de bombe atomice de mărimea celei detonate la Hiroshima. Nimeni nu ar putea calcula efectele unui război chiar daca o mică parte din aceste arme mortale ar fi utilizate.

În concluzie, cele două puteri au fost antrenate într-o cursă a înarmărilor în care fiecare își dorea să obțină supremația. Pe de o parte înarmarea nucleară care s-a desfășurat pe toată durata conflictului precum și inovațiile aduse în tehnologie aveau ca scop descurajarea adversarului, precum și conducerea lui în pragul epuizării financiare. Pe de altă parte, deținerea unui astfel de arsenal poate determina în situațiile de criză apropierea celor două forțe de un conflict nuclear ce ar putea extermina întreaga lume.

Capitolul III

Teatre de operațiune în Lumea a treia

Antagonismul în continuă creștere dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică în perioada de după război au avut un efect profund asupra sistemului internațional. Războiul Rece a stabilit politicile și scopurile celorlalte state în jurul rivalității celor două superputeri. Securitatea a devenit astfel un aspect important pentru toate statele. Deoarece, doar cele două superputeri dețineau mijloacele economice și militare necesare să acumuleze arsenal nuclear, ele au devenit gardieni ai securității la nivel global.

Lupta pentru Lumea a treia, pentru independență politică, economică, egalitate rasială și respectul față de cultura națională a devenit o sursă importantă a tensiunilor internaționale și a conflictului pe toată perioada Războiului Rece. Luptând împotriva controlului Vestului, statele din Lumea a treia au contestat hegemonia acestuia au asigurând o oportunitate expansiunii sovietice.

În anii `50 ambele superputeri și-au crescut puterea și influența în ceea ce privește coalițiile cu alte state. În această conjunctură, ei și-au concentrat atenția pe statele din Lumea a treia. Dat fiind statusul economic și politic al acestora, a fost necesar ca liderii lor să se alinieze Vestului sau Estului. Liderii de la Moscova și Washington au conceptualizat un sistem interstatal în care toate națiunile, și mari și mici, erau nevoite să se afilieze unei părți. Astfel, Războiul Rece și structura bipolară a lumii de după cel de-Al Doilea Război Mondial au jucat un rol important pentru dezvoltarea statelor din Lumea a treia.

În același timp statele europene care dețineau colonii în Asia și Africa s-au retras, lăsând statele din Lumea a treia să să se bucure de independență. Noile state au început să își organizeze propriile grupuri pentru a-și afirma preocupările culturale, diplomatice, economice, rasiale și de securitate. Această dezvoltare a crescut diversitatea politică în economia lumii, conducând la efecte asupra întregului sistem internațional. Multe dintre aceste state au ales strategii economice de dezvoltare total divergente, unii înclinând spre capitalism, iar ceilalți spre socialism.

În ceea ce privește războiul de atriție acesta poate fi definit ca o strategie militară în care forțele combatante încearcă să câștige războiul prin slăbirea dușmanului prin intermediul pierderilor continuie de resurse și personal. Războiul de atriție este o metodă de purtare a războiului ce poate fi comparată cu războaiele de gherilă, de manevrare sau nucleare. De asemenea, atriția este un proces gradual de distrugere a capabilității dușmanului.

Mi-am concentrat atenția asupra Lumii a treia, întrucât conflictele care au avut loc aici în timpul Războiului Rece descriu cel mai bine războiul de atriție. În general succesul acestor războiae necesită un preț ridicat pentru atacator. De obicei pe câmpul de luptă atacatorul suferă mai multe pierderi decât cel aflat în poziție de apărare. Astfel, o strategie a războiului de atriție tinde să fie costisitoare din următoarele motive. În primul rând acesta implică pierderi considerabile de trupe și materiale întrucât atacatorul va lovi în punctele puternice ale dușmanului. Costuri ridicate ale luptei nu pot fi evitate dacă atacatorul deține tehnologie superioară. Mai mult decât atât, costurile socio-economice sunt considerabile în condițiile în care o strategie de atriție conduce la un război prelungit.

Strategia războiului de atriție implică trei factori importanți. Primul se referă la superioritatea forțelor armate, a bogăției naționale și a pupulației. Când două armate cu potențial asemănător se confruntă, avantajul este al aceleia care poate aduce mai multe trupe și echipamente pe câmpul de luptă. Al doilea factor se referă la paritatea numerică. Războiul va fi pierdut de partea care începe să aibă pierderi mai mari decât adversarul său. Al treilea factor face referire la antrenamentul superior și la puterea moralului armatelor. Unitățile militare pot susține pierderi considerabile, dar totuși continuă lupta în condițiile în care trupele sunt bine antrenate si suficient de motivate.

III.1 Războiul din Coreea

Din 1950 până în 1953, cele mai puternice țări ale lumii s-au angajat într-un război convențional în Corea. Unii autori afirmă că lumea nu a fost niciodată atât de aproape de un al Treilea Război Mondial, nici măcar în timpul crizei rachetelor din Cuba. Războiul din Coreea a avut două faze, și anume: una se referă la controlul politic al Coreei, iar cealaltă are în vedere deținerea puterii în Asia de Est și în toată lumea.

Războiul din Coreea a transformat natura Războiului Rece și a politicii internaționale. Impactul său inițial a fost solidificarea diviziunii lumii în sfere politice, economice și militare. Europa a rămas sub tensiune și divizare, iar cursa înarmărilor și competiția din Lumea a treia au fost elemente active ale Războiului Rece. În timp ce sovieticii țineau pasul cu Statele Unite în dezvoltarea de arme nucleare și rachete, americanii dețineau conducerea în cursa înarmărilor.

După cel de – Al Doilea Război Mondial, comuniștii au câștigat controlul asupra Coreei de Nord și încercau să îl extindă și în Coreea de Sud. Astfel, Războiul din Coreea a avut două faze: una de manipulare, iar cealaltă de atriție. Pe de o parte, Republica Populară Chineză văzând că forțele americane înaintează spre Coreea de Nord, a intervenit făcând presiuni asupra americanilor pentru a se retrage în Coreea de Sud. Astfel, în loc să unifice Coreea sau să încheie războiul aceste acțiuni au dus la continuarea lui.

Pe de altă parte, Războiul dintre 1951-1953, a fost marcat de o uzură inutilă. Obiectivul americanilor era să îi țină pe comuniști pe câmpul de luptă, în timp ce ei căutau soluții pentru o Coree dezbinată în care Coreea de Sud iși păstra integritatea. Negocierile s-au desfășurat încet în condițiile în care nici una din părți nu dorea să facă compromisuri în legătură cu o eventuală pace. Războiul a luat sfârșit în 1953, în contextul în care economia chineză și cea nord-coreeana nu puteau face față cheltuielilor implicate de război.

Dezlănțuirea războiului în Coreea a condus la la noi temeri cu privire la război în Vestul Europei. Mulți se așteptau ca tancurile sovietice să atace Germania de Vest în orice clipă. Liderii americani considerau că dezlănțuirea unui război în Europa este puțin probabilă. Ei credeau că Uniunea Sovietică testează slăbiciunea blocului de Vest în Europa și Asia. Pentru a descuraja astfel de acțiuni din partea sovieticilor, americanii au crescut bugetul alocat cheltuielilor militare de patru ori mai mult decât până atunci. Mai mult decât atât însistau pe alimentarea continuă a stocurilor de arme nucleare.

Încă un motiv pentru care războiul din Coreea a fost un război de atriție este legat de pragmatismul lui Stalin cu privire la o posibilă înaintare a forțelor capitaliste în Coreea de Nord. Astfel, în opinia sa, în cazul în care americanii inițiază un atac militar în Coreea de Nord, aceasta din urmă va primi asistență militară din partea Chinei, iar Statele Unite ca și oricare alt stat nu poate concura cu forțele armate de care China dispune. O prelungire a războiului între China și Statele Unite, este oportună. Asta i-ar oferi Uniunii Sovietice mai mult timp pentru a-și crește forța militară. Mai mult decât atât acest lucru ar distrage atenția americanilor dinspre Europa spre Orientul Îndepărtat.

Cu toate acestea, războiul din Coreea nu a degenerat niciodată într-un război de amploare întrucât nici Stalin, care în cele din urmă a reușit să îl controleze pe Mao, nici liderii de la Washington nu își doreau, mai mult decât o făcuseră, să ajungă la o situație limită în acel război. Deși înclinația lor de a extinde acel război favoriza instabilitatea, ei au evitat o situație critică prin plasarea unei confruntări așteptate într-un viitor suficient de îndepărtat pentru a oferi părții adverse un scurt moment pentru a reacționa.

Disponibilitatea Uniunii Sovietice de a susține negocierea stabilității în Est, a apărut încet fiind corelată cu problema germană. Încă din vremea în care comuniștii au atacat Asia, în Europa planurile Statelor Unite de reînarmare a Germaniei, au făcut progrese, distrâgându-i pe sovietici să înițieze discuții care i-ar fi putut împiedica. O ironie a războiului a fost legată de preocuparea încetinirii ostilităților Moscovei în Coreea, ceea ce a generat îngrijorări legate de faptul că aceasta devenea mai periculoasă pe măsură ce convingea tot mai mulți oameni din blocul de Vest de certitudinea acestui fapt.

Referitor la cheltuielile militare efectuate de Statele Unite în Coreea, statisticile din acea perioadă nu sunt nici consistente, nici concludente. Conform calculelor efectuate în anii `50, estimările variază între 30 și 60 de miliarde de dolari, unele ajungând până la 100 de miliarde de dolari. Percepțiile strategice și condițiile economice care stau la baza declanșării ostilităților din Coreea reprezintă un context care merită cercetat pentru a înțelege și a aprecia magnitudinea economică pe care a implicat-o războiul din Coreea. Astfel, interacțiunile politice de după cel de-Al Doilea Război Mondial și până la declanșarea războiului în Coreea au avut semnificații importante pentru finanțarea războiului.

Președintele Truman s-a abținut din acordarea unui buget prea mare cheltuielilor pentru apărare și pentru inițierea unui program de reconstrucție militară foarte costisitor. Congresul dorea să împiedice alocarea bugetului cerut pentru Coreea în schimbul inițierii unui program general de reconstrucție pentru întărirea forței militare Americane. Oricum mulți membri ai Congresului și-au exprimat îngrijorarea cu privire la consumarea inutilă a fondurilor, care nu ar putea fi cheltuite fără constrângerea economiei Statelor Unite. Cu toate acestea, Truman solicitase fonduri enorme atât pentru Coreea cât și pentru reconstrucția militară americană.

În cele din urmă, deciziile economice și bugetare luate de Truman au fost îndelung blamate pentru împovărarea cauzată de creșterea taxelor si a nivelului ridicat a costului de trai. Alte nemulțumiri făceau referire la consumarea bugetului pentru unele extravaganțe legate de război. Preocupările creșteau cu privire la costurile războiului, inflație, mobilizare și aparenta amenințare a comunismului, ceea ce l-a determinat pe președinte să abordeze o atitudine ezitantă cu privire la acordarea unor explicații legate de aceste probleme.

Scopul brutalității birocratice, a fost creșterea bugetului american pentru apărare. Liderii americani afirmau că Uniunea Sovietică încercă să creeze o forță militară copleșitoare. Moscova își adăugase armamentul nuclear forțelor convenționale, iar experții americani erau de părere că în scurt timp sovieticii vor deține aproape 200 de bombe atomice. Pentru prima oară în istorie,un adversar avea potențialul de a distruge toate resursele industriale și umane ale Statelor Unite. Până atunci, Statele Unite si-au permis luxul de a aștepta până în moomentul în care războiul era imanent sau început pentru a se mobiliza. Acest lux dispăruse acum, iar Statele Unite trebuiau să fie pregătite în orice moment întrucât un război putea izbucni oricând.

Sfârșitul anului 1950 s-a caracterizat printr-un război mobil cu ofensive spectaculoase alternate cu speranța retragerii. Implicarea Chinei însemna că victoria directă era acum irealizabilă pentru Statele Unite, iar perspectiva apărării era de asemenea, de neconceput. Pe măsură ce putearea militară de deținută de China a confruntat arsenalul nelimitat al Statelor Unite, conflictul degenera tot mai mult într-un război de atriție.

Mao aproape a arătat un dispreț complet față de soldații săi în Coreea. Acesta era un război în care liderul chinez era pregătit să piardă sute de mii de vieți pentru a ucide câte va mii de americani. Pentru Mao, trupele sale erau resurse de consum sau pioni în jocul unui război de uzură în care, în cele din urmă trupele americane s-ar fi retras așa cum a făcut-o publicul american văzând cum numărul victimelor crește pe măsură ce conflictul continuă.

Statele Unite ar fi putut lovi China printr-un atac nuclear și s-ar fi putut folosi de războiul din Coreea pentru a îndepărta comunismul și de a elimina regimul lui Mao. Truman nu a mers atât de departe. Un război cu China ar fi cel mai probabil lung și obositor, dar și mai rău decât atât, ar atrage în cursă Uniunea Sovietică care acum deținea bomba atomică. Cu toate acestea, Stalin ar fi stat deoparte și i-ar fi privit pe americani și chinezi măcelărindu-se într-un război lung și de uzură.

Cheltuielile de apărare s-au micșorat substanțial la mijlocul anilor 1950 o dată ce lupta din Coreea s-a încheiat, iar administrația Eisenhower a căutat să includă cheltuielile federale generale. În general, cheltuielile pentru apărare ridicate au servit unor motive multiple. Unul din motive a fost cu certitudine strategic: pentru apărarea intereselor Statelor Unite și a aliaților. Un alt motiv al cheltuielilor extravagante a fost unul economic. Astfel, dacă cetățenii nu cheltuie suficient pentru menținerea unei economii sănătoase, atunci ar trebui să o facă guvernul.

Războiul din Coreea, a fost totuși un război limitat, un produs limitat unic și frustrant al blocajului nuclear americano-sovietic, dar în egală măsură și un război civil cu rădăcini adânci în istoria Coreei. Deși Statele Unite dețineau bomba atomică, care ar fi putut fi utilizată să devasteze Coreea de Nord și China, aceștia nu au utilizat-o de frica represaliilor Uniunii Sovietice din Orientul Îndepărtat și Europa.

Războiul din Coreea a demonstrat că utilizarea atriției în fazele timpurii ale Războiului Rece, au produs nemulțumire militară, politică și publică. În Războiul Rece aproape toate conflictele au implicat scopuri limitate, existând unele câștiguri din rezistența la dificultățile uzurii. Natura prelungită și nedecisivă a atriției, determina o serie de pagube în fiecare lună ceea ce cauza frustrare și nemulțumire din partea publicului american care dorea luarea unei decizii cu privire la continuarea sau încheierea războiului.

După războiul din Coreea, atriția a continuat să fie o metodă utilă de purtare a războiului: apărarea zonelor amenințate de agresiune, reducerea riscului extinderii războiului și obținerea de concesiuni în urma negocierilor. Din experiența războiului din Coreea, în care atriția părea să consume viețile americanilor fără nici un motiv, administrația Eisenhower a evitat să se implice în alte războaie limitate. În loc de asta, Eisenhower a creat o nouă politică de represalii prin amenințarea cu arme nucleare a agresiunii comuniste oriunde în lume.

În acele situații în care Statele Unite nu și-au putut etala avantajele de masă și mobilitate, armata americană a întâmpinat numeroase probleme. Războiul din Coreea a degenarat într-un război de atriție în care armata americană a deținut suficient armament, dar nu a excelat prin forțele terestre. În ultimii doi ani ai războiului din Coreea atât armata americană, cât și armatele comuniste au fost prinse într-un război static.

Într-o oarecare măsură, războiul din Coreea a marcat o victorie pentru politica izolaționistă. Americanii împreună cu aliații au reușit să mențină linia împotriva agresiunii comuniste. Așa cum în timpul blocadei Berlinului populația necomunistă a fost asigurată de faptul că americanii sunt alături de ei, așa și în războiul din Coreea, au demonstrat popoarelor din Orientul Îndepărtat că Statele Unite vor vărsa sânge și vor cheltui sume mari de bani pentru a-i apăra de amenințarea comunistă. Ceea ce nu a putut soluționa acest aspect a fost faptul dacă politica izolaționistă poate distinge intre marxism-leninism ca teorie a justiției sociale și imperialismul Sino-sovietic.

Războiul din Coreea a arătat că oficialii americani considerau că izolaționismul comunismului era o luptă globală care nu era aplicabilă doar Europei. În ciuda lipsei de dovezi palpabile, intrarea chinezilor în război a fost interpretată de Washington ca fiiind o confirmare a faptului că Republica Populară Chineză era o marionetă a Moscovei. Statele Unite considerau că este justificabilă politica lor diplomatică de izolare a Chinei Comuniste. Războiul în Coreea a alterat în mod radical relatiile americane cu alte state din Orientul Îndepărtat.

În ciuda superiorității atomice a Statelor Unite din 1950, Stalin își dorea să aprobe un atac complet al Coreei de Nord asupra Coreei de Sud și putem fi siguri că ar fi făcut asta dacă armele nucleare nu ar fi existat. Răspunsul americanilor a fost în esență rezultatul lecțiilor învățate din experiența anilor 1930 din Manchuria sau Ethiopia când liderii vestici au rezolvat aceste provocări prin contracarare fermă a inamicului. Astfel, dacă ar fi reușit, ar fi încurajat mai multă agresiune în alte zone importante mai târziu.

Pentru sovietici lecțiile Războiului Rece le-au sporit pe cel din cel de-Al Doilea Război Mondial, și anume: încă o dată Statele Unite au fost surprinse înarmate inadecvat și încă o dată s-au folosit de ostilitate. Dacă războiul din Coreea a fost o probă pentru blocul de Vest, sovieticii par să fi învățat lecțiile pe care le-a intenționat administrația Truman. Astfel, războiul din Coreea a ajutat la delimitarea metodelor pe care Uniunea Sovietică le putea utiliza pentru a-și continua politicile.

III. 2 Războiul din Vietnam

Americanii și statele vestice în general, îl numesc simplu, războiul din Vietnam, dar lupta care a avut loc în Vietnam între 1961-1975 are numeroase denumiri. Vietnamezii îl numesc războiul American pentru a-l distinge de alte confruntări cu alți inamici de-a lungul secolului `20. Este de necontestat faptul că mulți lideri vietnamezi au fost dedicați comuniștilor care sperau că o victorie asupra Vietnamului de Sud și a Statelor Unite ar servi intereselor internaționale comuniste.

Implicarea americană în Vietnam a început când administrația Truman a promis Franței că o va ajuta în menținerea controlului în Indochina. După finalizarea războiului președinții Statelor Unite au fost, într-o formă sau alta, responsabili pentru menținerea ordinii în lume. Politica internațională adoptată de Truman a fost izolaționismul față de comunism. Această politică a fost continuată și de Eisenhower care a sprijinit Franța cu echipament militar. Cheltuielile pentru apărare au crescut exponențial în urma isteriei naționale cu privire la pretinsul avânt tehnologic al Uniunii Sovietice. De la 39 de miliarde de dolari în 1955, bugetul pentru apărare a crescut, ajungând la suma de 49 de miliarde de dolari în 1961.

La începutul anilor `60, președintele american Kennedy și-a îndreptat atenția spre Asia de Sud unde consilierii militari îi antrenau pe sud-vietnamezi să lupte împotriva insurgenților Vietcong. Președintele american ar fi putut fi avertizat de liderul francez Charles de Gaule să stea deoparte de Vietnam, dar Kennedy ar fi mers mai departe oricum. El vorbea despre rezistența globală a comunismului și deja rezumase planul lui Eisenhower de a-l scoate pe Castro din Cuba, dar strategia sa a eșuat odată cu dezastrul de la Bay Of Pigs.

Nu se cunosc exact costurile implicate de războiul din Vietnam, dar cheltuielile necesare acumulării de trupe, au fost ascunse Congresului și publicului american pentru că încălca prevederile Tratatului de la Geneva dintre Franța și Republica Democrată Vietnam care limita accesul de noi trupe în zonă. Creșterea bugetului pentru apărare din timpul manadatului lui Kennedy începuse să afecteze economia națională. Oricum, economia americană se afla pe un tărâm de nesiguranță care fusese dezvoltat încă din timpul recesiunii din anii 1960-1961.

Astfel, războiul din Vietnam a atras după sine un dezacord la nivel economic și social și aproape a distrus corpul politic american. Aceste tensiuni au rupt consensul social care sa constituit în mare parte pe lupta împotriva comunismului și pe rolul Statelor Unite în lume. Războiul a erodat încrederea în instituțiile publice și a condus la puternice schimbări în ordinea socială și cea a autorității politice în anii `60. Războiul din Vietnam a scos în evidență și o serie de conflicte de clasă în Statele Unite. Din 2,5 milioane de oameni din personalul Statelor Unite, care se înrolaseră în acest război, 80% făceau parte din clasa muncitoare sau din categoriile de jos ale societății.

La începutul anilor `60 opinia americanilor se bucura de unitate cu privire la rolul Statelor Unite în lume și la izolaționismul blocului comunist. Aceste viziuni au susținut implicarea Statelor Unite în Asia de Sud, iar decizia de a lupta în Vietnamul de Sud reflecta în mod cert o oarecare înțelepciune convențională. În primăvara lui 1968 când războiul a ajuns la limita ascendenței sale, acest consens național a încetat să mai existe, iar în 1975, la finalizarea conflictului, încrederea americanilor în guvernul lor era foarte scăzută.

Cu toate că președintele Johnson primea rapoarte pozitive de pe frontul de luptă, sprijinul publicului scădea dramatic. În 1965 sprijinul publicului american scăzuse la 80%, iar doi ani mai tarziu încrederea americanilor era de 40%. Conflictul din Vietnam nu a fost unul de cucerire a teritoriilor și de păstrarea lor, ci a fost unul de atriție. Comuniștii vietnamezi sperau să unifice Vietnamul sub controlul lor, dar intervenția americană a schimbat situația.

Războiul din Vietnam a avut un impact îngrozitor și asupra economiei americane. Politicile fiscale americane necesare pentru a susține acest război au exacerbat problemele economice, crescând angajamentele militare ale Războiului Rece. În ideea de a finanța războiul, care în cele din urmă s-a ridicat la suma de 170 de miliarde de dolari, președintele Johnson a evitat deficitul bugetar și a refuzat să stăpânească o economie suprasolicitată. În anii `70 s-au retras resuesele necesare serviciilor sociale pentru continuarea războiului în Sudul Asiei.

În ceea ce privește consecințele acestui război, acestea pot fi văzute sub forma pierderilor suferite. În timpul acestui război Statele Unite au pirdut aproximativ 58.000 de vieți și circa 300.000 de răniți, în vreme ce estimările din sudul Vietnamului arată ca s-au pierdut viețile a circa 100.000 de vietnamezi. Numărul răniților se estimează a fi de aproximativ 500.000, dar numărul civililor vietnamezi pierduți în război nu va fi cunoscut vreodată. Pentru Vietnamul de Sud cea mai tragică consecință a războiului a fost disoluția propriului stat. Drept consecință liderii comuniști și-au stabilit scopurile pe care le aveau în zonă, și anume: unificarea celor două zone într-o singură națiune, conducerea poporului chinez spre socialism și asigurarea națională a statului.

Americanii au cauzat mari pagube, nu doar forțelor coministe în sud, ci și economiei naționale în nord prin campaniile de bombardament desfășurate.Unii analiști s-au întrebat de ce războiul din Vietnam a costat atât de mult. Răspusul oferit de unul din liderii americani ilustra faptul că este important modul în care statul alege să lupte. În acest context s-a folosit stilul amrican cu cele mai scumpe forțe.

În încercarea de a justifica intervenția din Vietnam și pentru a demonstra pericolul care există în zonă, Statele Unite au încercat să atragă alte națiuni pentru a le susține acțiunile, iar în cele din urmă acestea au intervenit militar. În acest caz se vorbește despre Coreea, Thailanda, Australia și Noua Zeilandă. Liderii americani au afirmat că aceste națiuni își doreau să suplimenteze trupele militare fiind motivate de a împiedica răspândirea comunismului în Asia de Sud. Alte state s-au oferit să acorde ajutor umanitar și rezerve de salvare. De exemplu, Spania a trimis echipe medicale pentru îngrijirea victimelor din zonă.

Atriția a fost o strategie a generalilor americani de a câștiga războiul din Vietnam. Susținătorii acestei strategii considerau că trupele americane trebuie să lupte șu să distrugă dușmanul. Aceasta părea cea mai rapidă strategie de a opri ostilitățile. Cu toate acestea strategia războiului de uzură a suferit câteva probleme. În primul rând, Statele Unite erau străine conflictelor de lungă durată. Specialiștii americani au stabilit încă din 1969 că strategia atriției a eșuat. Analize realizate în 1965 bazate pe studiul războiului de uzură arătau că Vietnamul de Nord ar fi putut continua războiul până în 1981.

În al doilea rând, o problemă a strategiei războiului de atriție a fost legată de încercarea Statelor Unite de a transforma un război al insurgenților în jungla Asiei de Sud, într-un război convențional în stilul european. Astfel, încercarea americanilor de a iniția un război convențional nu s-a potrivit strategiei neconvenționale a insurgenților din Vietnamul de Nord. Rezultatul a fost mai de grabă un război de atriție decât un război rapid de anihilare.

În al treilea rând, strategia războiului de atriție nu a fost compatibilă cu programul de pacificare al armatei Statelor Unite. Drept urmare, comandanții comuniști au putut controla rata uzurii la un nivel scăzut pentru a putea susține războiul, fapt ce i-a obosit în cele din urmă pe americani. În final, strategia atriției a deteriorat moralul forțelor americane. Pe măsură ce războiul continua, distingerea populației civile de insurgenți era tot mai dificilă.

Un dezavantaj pe care l-a avut războiul de atriție a fost faptul că deși cheltuielile anuale pentru războiul din Vietnam erau de 30 de miliarde de dolari, ceea ce era echivalent cu 15% din buget, asta a determinat un val inflaționist și o reducere a programelor non-militare. Taxele bancare ridicate, costurile crescute ale muncii și slăbirea pieței din 1969 a determinat o preferință a marilor investitori pentru stabilitate națională. Munca, liderii drepturilor civile, pensionarii și personalul universităților au devenit alarmați cu privire la srviciile publice și nerespectarea nevoilor civile. Excesele din timpul conflictului din Vietnam au produs o inversiune socială uimitoare. La universitățile de renume s-au format grupuri protestatare, iar simpatia pentru responsabilitățile militare a fost retrasă.

În acest context, pe măsură ce războiul creștea în intensitate, atât liderii de la Washington, cât și cei de la Hanoi erau mai predispuși să suporte costurile războiului decât să facă compromisuri. În 1965, președintele Johnson și-a exprimat interesul de a purta discuții cu liderul de la Hanoi și oferea o sumă de 1 miliard de dolari ca sprijin pentru Asia de Sud. Cu toate acestea, Vietnamul de Nord a refuzat propunerile americanilor și au insistat ca aceștia să își retragă trupele și să nu mai sprijine regimul marionetă din Sud.

Deși Washingtonul își stabilise o strategie a războiului de atriție pentru a-i îndepărta pe comuniștii vietnamezi, liderii de la Hanoi aveau propriul plan pentru victorie în doctrina războiului prelungit. Utilizată cu succes în războiul cu Franța, această strategie căuta să evite luptele lungi, urmărind slăbirea voinței dușmanului folosind atacuri scurte și hărțuirea din partea gherilei.

Strategia războiului de atriție americană s-a bazat pe faptul că dușmanul va fi înclinat să atace permanent până când va epuiza forța de luptă sau voința de extindere. Strategia războiului de uzură defensiv nu poate câștiga războaie, cel mult poate preîntâmpina înfrângerea. Kissinger afirma că ar fi fost indicat pentru Statele Unite să poarte un război prelungit de atriție în Asia de Sud doar respectând următoarele cerințe. În primul rând, ar fi fost indicat ca guvernele locale să aibă suficientă stabilitate pentru ca Uniunea Sovietică să nu preia conducerea prin agresiune, iar în al doilea rând, forțele militare băștinașe trebuiau să fie capabile să lupte într-o acțiune prelungită.

Unii autori, afirmă că stă în natura statelor democrate de a iniția războiae în urma cărora sunt sigure că vor obține victoria.Acțiunile Statelor Unite din Vietnam, arată că americanii au fost cei care au inițiat războiul, ei fiind statul care a utilizat forța militiră prin atacul cu bombe din 1965. Astfel, acest conflict poate fi considerat un război de alegere, ceea ce înseamnă că acel conflict nu a rezultat dintr-o amenințare deschisă, iminentă, care să fi reprezentat un pericol la adresa statului american.

De asemenea, o altă grșeală a Statelor Unite în Vietnam este legată de pesimismul președintelui Johnson și a administrației sale în legătură cu o probabilă victorie în acea zonă. Liderii americani erau extrem de pesimiști în legătură cu situația politică și militară din Vietnam. Mai mult decât atât, ei considerau bombardarea Vietnamului de Nord sau introducerea de trupe militare în Sud, nu i- ar putea constrânge pe liderii de la Hanoi să înceteze să sprijine insurgenții sau să permită trupelor americane să indepărteze gherililele Vietcong. De asemenea, oficialii militari afirmau că războiul ar dura mulți ani și ar necesita sute de mii de trupe militare pentru intervenție, fapt ce nu ar garanta victoria. Totuși, în ciuda acestor idei pesimiste, președintele a ales trimiterea de trupe în Vietnam.

Explicația deciziei liderilor americani de intervenție în Vietnam, deși victoria era improbabilă, este că în unele circumstanțe procesele democratice îi pot determina pe lideri să ia parte la un război chiar și atunci când șansele de câștig sunt incerte. De exemplu, președintele Johanson a pornit de la ideea că are mai mult de pierdut dacă nu lupta, decât dacă ar fi inițiat un război costisitor și prelungit în Asia de Sud. Președintele era de părere că reforma sa din Statele Unite ar eșua, dacă nu ar rămâne ferm și nu ar preveni pierderea Vietnamului de Sud. Astfel, liderii statelor democrate aleg uneori să lupte înafara statului, pentru a proteja agenda legislativă sau programele politice de acasă.

Ca urmre a acestor decizii, intervenția americană din 1965, a slăbit forțele Vietnamului de Sud. Ajutorul american oferit Sudului s-a dovedit a fi dezastruos pentru Vietnamul de Sud din cauza încercărilor de a crea o guvernare stabilă, populară și legitima. Ajutorul american a dus la alterarea economiei, care era oricum dezastrusă din cauza inflației crescute și a încurajării corupției. Nu de puține ori sistemul de salubritate publică a decăzut din cauză că muncitorii au părăsit locurile de muncă în schimbul altora de la bazele americane. Spre deosebire de Sud, Nordul se bucura de unitate în sfera economică și militară ceea ce a determinat statul să se implice într-o strategie de război total.

Referitor la intervenția Statelor Unite în Vietnam, Hans Morgenthau este de părere că prezența insurgenței în Vietnamul de Sud a fost în primul rând o revoluție naționalistă, anti-colonială, iar reacția americană nu ar fi trebuit să fie izolaționismul militar. Alternativele utilizate înainte de Statele Unite nu au sprijinit status-quo-ul, ci starea revoluționară. Statele Unite s-au identificat ele însele cu un regim care a suprimat aspirațiile populare și le-a îndreptat în acest fel, spre comuniști. Potrivit curentului realist, politicile anti revoluționare, au fost sortite eșecului într-o perioadă revoluționară. Washingtonul ar fi trebuit să ofere alte alternative Vietnamului, începând prin a-i demonstra care sunt calitățile societății respective și apoi de ce ar fi eficiente acele alternative. Statele Unite erau departe de a interveni în acea zonă pentru a înăbuși revoluția, iar prin urmare a intrat în competiție cu principalii instigatori, Uniunea Sovietică, China și Cuba în numele revoluției. Rolul Statelor Unite era de a scăpa de identificarea cu status-quo-ul și avea nevoie să devină un susținător al schimbării.

Așa cum afirmă Morgenthau în lucrarea sa „Politica între națiuni”, statul este indispensabil pentru menținerea păcii așa cum arată Hobbes în filosofia sa. Cu toate acestea, statul nu poate menține de unul singur pacea. Aceasta este marea omisiune pe care Hobbes o face. Statul nu este o creație artificială a unei conveții constituționale, ci din contră, el este o parte a societății din care a izvorât și prosperă sau decade așa cum o face și societatea.

Astfel, în viziunea sa, stabilitatea politică depinde de anumite condiții sociale și politice care fac politicile militare să pară neconcludente. Ideea conform căreia insurgența vietnameză ar fi putut fi eliminată de forța militară, însemană că această nu a fost nimic altceva, decât o credință iluzorie. Este evident că forțele de gherilă ar fi putut fi înfrânte fără suportul activ al populației indigene, doar in condițiile exterminării populației în sine. Mai mult decât atât istoria a arătat că puține puteri au fost în stare să susțină astfel de acțiuni doar prin utilizarea forței, iar puține din ele susțineau valori democratice.

Încercarea Statelor Unite de a menține independența față de comuniști în Vietnamul de Sud, s-a dovedit în cele din urmă lipsită de succes. Războiul a atras după sine mari pierderi umane și materiale pentru amble tabere. Decizia liderillor americani de a prelungi conflictul în Asia de Sud s-a dovedit a fi dezastruasă. Unii autori sunt de părere că Statele Unite nu ar fi trebuit să se implice în acest conflict întrucât pierderea luptei a adus prejudicii în ceea ce privește imaginea americanilor în lume.

III.3 Războiul din Afganistan

Afganistan a fost unul dintre țintele energiei militare a Uniunii Sovietice din perioada de sfârșit a Războiului Rece. Războiul din Afganistan a avut un efect traumatizant asupra trupelor militare sovietice, fiind considerat doar unul din factorii care a dus în cele din urmă la colapsul Uniunii Sovietice. Conflictul a început în 1979 când 30.000 de trupe sovietice au invadat Afganistanul pentru a salva regimul marxist care acaparase puterea în anii anteriori și se alinease cu URSS-ul. Moscova a instalat un prim-ministru, simpatizant al regimului comunist, și gradual a crescut numărul trupelor militare. În aceste condiții, la izbucnirea conflictului erau prezente, nu mai puțin de o sută de mii de membri ai forțelor armate sovietice, care s-au implicat în conflict.

În acest context, ocuparea Afaganistanului de către trupele sovietice au pus capăt perioadei de detensionare dintre cele două forțe și a marcat începutul unei confruntări intense dintre Vest și Est. Uniunea Sovietică avea interese de lungă durată în Afganistan, iar acesta era un motiv foarte important pentru care nu era dispusă să tolereze Afganistanul ca o zonă tampon pe flancul de Sud. În 1978, unul din partidele afgane pro-sovietice au răsturnat guvernul printr-o acțiune violentă. Deși sovieticii nu au fost implicați în acțiune, aceasta fiind rezultatul unor rivalități interne, ei au susținut noul guvern prin acordarea de asistență militară și economică. Inițiativa noului guvern de a implementa programe îndreptate spre reforme sociale și economice s-a lovit de rezistența conservatorilor. Mai mult decât atât, sovieticii reușiseră să crească asistența militară prin trimiterea de consilieri militari, care au încercat să convingă guvernul să înițieze politici mai moderate.

La sfârșitul lui 1979, opoziția care primea ajutor din partea Pakistanului și probabil a Statelor Unite deținea controlul în cea mai mare parte a țării. Sovietici se temeau că o victorie a opoziției ar putea determina preluarea puterii de către un regim islamic radical, rezultatul fiind o creștere a influenței Iranului în regiune.

Schimbările sociale cauzate de conflict au fost considerabile. Unele părți din societatea afgană au devenit anomice, în special elitele. Din alte puncte de vedere, societatea afgană a rămas tradițională din la nivel cultural și organizațional.

Puterea tehnologică imensă a sovieticilor, a fost utilizată pentru a lupta impotriva mujahedinilor, inferiori numeric armatei sovietice, care dețineau arme, originare din Statele Unite, Arabia Saudită și China, ce erau strecurate prin Pachistan, care de asemenea furnizau rebelilor baze militare pentru antrenament. În timpul războiului peste un milion e rebeli afgani au fost uciși, iar mai bine de 5 milioane de oameni au fugit din țară. Pierderile sovietice se estimează la 50.000 de morți și 36.000 de răniți.

În momentul în care Mihail Gorbaciov a ajuns la putere, era prea târziu pentru a salva situația. Uniunea Sovietică a fost epuizată de capacitatea și de rațiunea de a continua războiul. Devenind conștienți de inutilitatea și de povara imensă a costurilor necesare pentru a menține puterea într-un regim nepopular afgan, Gorbaiov a hotărât retragerea trupelor în 1988-89, lăsând cale liberă mujahedinilor să organizeze puterea în stat.

Pentru Moscova prețul războiului din Afganistan a fost în egală măsură politic, militar și economic. Pentru societatea rusă, războiul din Afganistan a fost privit cu nepopularitate, iar eșecul acestuia cuplat cu eșecurile economice și conducerea represivă a stârnit și mai multă nesatisfacție. Cele din urmă nemulțumiri au fost evidențiate prin politicile de liberalizare ale lui Gorbaciov. Peste ocean, mare parte din statele dezvoltate au privit invazia rusească asupra Afganistanului ca pe o manevră imperialistă subminând credibilitatea Moscovei ca fiind anticolonialistă.

Timpul și tehnologia păreau să fie atu-uri pentru sovietici, la fel ca și dorința de a recurge la cele mai brutale mijloace de război. În timpul conflictului, sovieticii au introdus o politică de brutalitate extremă împotriva cetățenilor afgani suspectați de cooperare cu rezistența. Printre tacticile folosite se numără și înfometarea mujahedinilor prin bombardarea sistemului de irigare ce a a avut ca efect moartea bovinelor. Cu toate acestea încercarea de subjugare a Afganistanului a necesitat mult mai multe resurse și putere militară, decât se așteptase. De asemenea, relieful muntos al Afganistanului reprezintă un atu pentru forțele de gherilă. Sovieticii s-ar fi bucurat de succes în zonele apropiate de gramițele lor, dar nu și în zonele de centru și sud ale țării. Afganii sunt o națiune de naționalism tribal, iar inițiativa sovietică a fost departe de cimentarea unității naționale.

În ceea ce privește desfășurarea războiului, sovieticii continuau să câștige bătăliile, dar nu și războiul. Cu toate acestea, decizia conducătorilor sovietici a fost de continuare a războiului pentru a obține o victorie cât mai rapidă și pentru a evita pagubele interne și efectele externe ale unui război prelungit. Dar această alternativă era strâns legată de alte riscuri. O desfășurare masivă a forțelor în Afganistan ar fi sabotat alte angajamente militare sovietice. Totodată, o largă desfășurare de forțe ar fi fost periculoasă din punct de vedere politic deoarece ar fi putut conduce la unele forme de dizidență în rândul soldaților sau al tinerilor ceea ce ar fi avut ca rezultat înrăutățirea relațiilor sovietice cu Vestul, cu celelate state comuniste și cu țările musulmane din Lumea a treia.

Sancțiunile economice stabilite de președintele american Carter asupra Uniunii Sovietice după invazia Afganistanului, au exacerbat tensiunile economice în interiorul blocului sovietic. Liderii sovietici nu îi nai puteau forța pe clienții lor din Europa Centrală să împartă poverile economice ale Războiului Rece, reluat după perioada de detensionare dintre cele două superputeri. La o întrunire de la Moscova a secretarilor acestor state, aceștia i-au informat pe omologii lor ruși că nu își pot permite nici o reducere economică sau o întrerupere a relațiilor comerciale cu Vestul.

Operațiunea afgană a reprezentat o umilire militară, un dezgust ideologic și o aventură politică nefericită. Puterea rezistenței afgane i-a luat pe sovietici prin surprindere. Oficialii ruși au afirmat că revoluția din Afganistan a fost un element foarte important, chiar mai important decât greșelile efectuate. Spre deosebire de cehi, în 1968, afganii nu și-au privit propria înfrângere. Deși desfășurarea de forțe sovietice a fost numeroasă, legile și ordinea nu au fost restabilite în Afganistan. Dimpotrivă, loviturile gherilei și revoluțiile locale au dat curs unui autentic război de liberalizare, ale cărui efecte au fost resimțite în toată lumea. Acesta a avut un efect profund asupra securității internaționale ca întreg.

În general, războiul din Afganistan este asemănat cu cel din Vietnam, dar se poate spune că există o distincție destul de importantă între cele două conflicte pe care le-au întâmpinat cele două superputeri. Când armata americană a ajuns în Vietnam a trebuit să confrunte un dușman disciplinat, care purtase lupte o perioadă îndelungată fiind bine înarmat și educat în arta războiului. Chiar dacă gherilele Viet Cong primiseră antrenament și aveau o constantă sursă de înarmare, Vietnamul de Nord deținea doar o armată națională falsă ce avea ca bază forțele de gherilă capabile de a face față operațiunilor în forță.

Conflictul din Afganistan, nu s-a bucurat de o bună organizare, iar forțle nu au fost unite printr-un lider care să le coordoneze. Opoziția maselor, ca efect a invaziei sovietice, a fost instinctulă, urmând tradiția afgană a violenței ca expresie politică, iar caracterul inovator al rezistenței lor a condus la război. Au existat doi factori unificatori ai acestor forțe și anume: simțul apărărării naționale și loialitatea față de Islam. Aceste două motive au fost suficient de convingătoare pentru a continua conflictul, nefiind necesară încurajarea din partea generalilor sau a politicienilor. Astfel principalele obiective ale mujahedinilor au fost negarea legitimității regimului de la Kabul, stabilirea unei infrastructuri a forțelor de gherilă și cotrolul lor în zonele libere și nu în ultimul rând, menținerea unei stabilități militare prin intermediul războiului de atriție pentru a face efortul sovieticilor prea costisitor pentru a continua. După cum s-a văzut, ultimul dintre obiectivele afganilor a fost atins. Războiul a luat sfârșit în condițiile în care economia sovietică a ajuns în pragul falimentului, iar liderii de la Moscova au decis retragerea trupelor.

Potrivit statisticilor, armata sovietică a avut aproximativ 14.000 de morți, dar oricât de mare ar fi fost pierderea sovieticilor, populația afgană a suferit mult mai mult. Iar în loc să creeze o nouă societate, scopul sovieticilor a eșuat, lăsând-o în urmă pe cea veche complet ruinată. Dar cu toate acestea, așa cum am mnționat mai sus, tehnica războiului de atriție inițiată de mujahedini a dus la înfrângerea inamicului și la prăbușirea Uniunii Sovietice în întregime.

În concluzie, cele două super puteri nu au avut niciodată o confruntare directă. Modul de acțiune pe toată perioada războiului a fost caracterizat de implicarea în conflicte locale ceea ce permitea o confruntare indirectă a adversarilor. Pentru a evita impunerea idelogiei comuniste în Coreea de Sud sau în Vietnam, Statele Unite s-au avântat în conflicte ce au avut ca rezultat epuizarea unor resurse importante ce avut efecte imediate asupra economiei naționale. Conflictul sovieticilor din Afganistan este similar Statelor Unite.

CAPITOLUL IV

Studiu de caz privind influența Războiului Rece asupra societății

Pentru o perioadă de 40 de ani Statele Unite și URSS au fost implicate în desfășurarea Războiului Rece. Acest lucru a determinat schimbări masive în alocarea resurselor ce au avut efecte asupra diverselor dimensiuni a le performanței economiilor naționale și nu numai. Studiul de față își propune să cerceteze influența pe care conflictul militar prelungit dintre cele două sisteme l-a avut asupra diverselor sectoare ale societății. Am ales ca domenii de cercetare sectorul economic, social și educațional din fiecare din cele două state. În desfășurarea studiului am plecat de la afirmația liderului sovietic Mihail Gorbaciov, care spunea că ambele puteri au pierdut Războiul Rece. Afirmația sa se referă la faptul că populația ambelor națiuni a avut de suferit din desfășurarea acestui conflict, chiar dacă Uniunea Sovietică s-a dezintegrat, iar Statele Unite au triumfat.

Desfășurarea acestui conflict, care în cele din urmă a degenerat într-un război ce avea multe din caracteristicile războiului de atriție, a determinat o serie de influențe asupra economiei din cele două state. Extravaganțele pe care cele două superputeri și le-au asumat în dezvoltarea celor mai bune arme militare pentru a menține pasul într-o cursă a înarmărilor a derminat multe schimbari la nivel economic, de la direcționarea de resurse destinate sectorului civil spre cel armat, până la investiții excesive în armament și echipamente militare, care a determinat deficit bugetar în ambele state.

În timpul perioadelor de după războiul din Coreea și după războiul din Vietnam când nici un fel de mobilizare sau demobolizare nu a avut loc, adevăratele cheltuieli de apărare au fluctuat între sumele de 144- 166 de miliarde de dolari. În condițiile în care sumele alocate apărării în anii de dinaintea războiului erau de 48-60 de miliarde de dolari pe an, în perioadele de stabilitate, sumele alocate sectorului militar erau aproape triple. Războaiele din Asia au atras chletuieli mai mari cu 20-60 miliarde dedolari pe an. Cu toate acestea, fără a lua în considerare perioadele de reconstrucție cheltuielile pentru stabilitate militară erau de 150 de miliarde de dolari timp de 40 de ani, ceea ce reprezintă echivalentul a 6 trilioane de dolari. Această sumă este egală cu produsul intern brut al Statelor Unite pentru o perioadă de doi ani.

Războiul Rece a fost un război costisitor. Atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică au cheltuit sume mari de bani pentru investițiile militare, dar și pentru ajutorul economic acordat aliaților sau statelor clientelare. Datoria națională a Statelor Unite s-a ridicat la 4 trilioane de dolari la sfârșitul războiului. În timp ce cea mai mare parte a datoriei a fost cauzată de refuzul Congresului de a reduce cheltuielile interne și de a asigura un sistem de taxare adecvat si de a-l menține, iar cheltuielile militare masive au avut o mare greutate în acest context. Pentru prima oară în 70 de ani, Statele Unite devenise un stat debitor.

Fig. nr. 1 Evoluția datoriei naționale a Statelor Unite pe parcursul

Războiului Rece

În diagrama de mai sus, am reprezentat evoluția datoriei naționale a Statelor Unite începând cu anii de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial și pănă în perioada de după sfârșitul Războiului Rece. După cum se poate observa, în perioada de sfârșit a celui de-Al Doilea Război Mondial datoria Unite a ajuns să depășească nivelul PIB-ului din acea perioadă cu aproximativ 20 %. La începutul Războiului Rece s-a mai adăugat un procent de 7 % pentru ca în următorii 35 de ani ai războiului guvernul să coboare nivelul datoriei Statelor Unite. Așa cum arată și graficul după o perioadă în care datoria a avut un nivel constant, aceasta începe să crească din nou la sfârșitul anilor `70 urcând continuu până la peste 50 % din PIB în perioada de guvernare a lui Ronald Regan, care dorea să câștige războiul.

Problemele de ordin economic pe care le-a cauzat războiul la începutul anilor `50 au fost legate de creșterea prețurilor ce determina la rândul său o creștere a inflației cu impact asupra domeniului economic și social. Mai mult decât atât, nivelul ridicat al inflației era dăunător și pentru poziția strategică a națiunii, crescând astfel prețul armamentului, slăbirea puterii de cumpărare a dolarului precum și erodarea sistemului de relații comerciale, care reprezenta o bază substanțială pentru statul american. Dacă prețurile continuau sa crească, în mod automat, era necesară o creștere a taxelor pentru a atenua excesul de cerere. În condițiile în care nu se putea impune o creștere satisfăcătoare a taxelor, statul era obligat să intervină prin impozite și impunerea unui control al prețurilor.

Cu toate eforturile depuse de administrația Truman, efectectele războiului din Coreea au determinat extinderea deficitului bugetar. Abia în perioada lui Eisenhower au fost reduse taxele la nivelul de dinaintea începerii războiului. Avântul administrației Kennedy a schimbat percepțiile cu privire la cheltuielile guvernamentale prin extinderea bugetului pentru apărare. Motivul pentru care investiția masivă de resurse în sectorul militar nu era dezirabilă era legat de faptul că tipul acesta de investiții sunt non-contributive deoarece sunt defavorabile producției civile, iar funcțiile sale nu permit bunăstarea materială. Astfel, la fel ca bisricile,tribunalele și poliția, sectorul de activitate militar servește unor nevoi de natură non- economică. Cu cât o societate atribuie mai multe resurse resurse sectoarelor non-contributive, cu atât mai puține resurese vor fi alocate consumului și producerii eficiente de bunuri de consum.

Pentru început, în diagrama de mai jos, se poate observa o creștere dramatică a deficitului în perioada celui de- Al Doilea Război Mondial. De asemenea, este evidentă creșterea deficitului în perioada de început a anilor `50, care este corelată cu războiul din Coreea. În timpul administrației Eisenhower, eforturile sale de a scădea inflația s-au dovedit a fi productive, dar deficitul bugetar înregistrează din nou creșteri în perioada de început a anilor `60 când au avut loc crizele din Cuba și Berlin. Alte creșteri de deficit apar aproape de sfârșitul anilor `60, când americanii desfășurau intervenții în Vietnam. Un ultim val al creșterii deficitului apare în anii `80, când președintele Regan adoptase politica de reconstrucție militară în scopul de a obține victoria Războiului Rece.

Fig. nr. 2 Oscilațiile deficitului bugetar al Statelor Unite

în perioada Războiului rece

Războiul Rece a contribuit la acumularea de datorii de către guvernul american. Sume imense de bani au fost cheltuite pe armament , iar bugetele alocate anual apărării reprezentau întotdeauna peste 10 % din produsul intern brut. Creșteri ale deficitului bugetar s-au putut observa în perioada războiaielor din Coreea și Vietnam. Pe măsură ce americanii au retras trupele din Vietnam, cheltuielile pentru apărare au scăzut dramatic de la 9 % în 1967 la 5%, 10 ani mai târziu. Odată cu venirea lui Carter la guvernare și după invazia dinAfganistan, acesta a decis creșterea puterii de apărare a Statelor Unite. Cheltuielile de apărare au crescut și mai mult în perioada lui Regan. Dorința sa de apărare mai puternică a crescut cheltuielile de la 7% înapoi la 9 %. Astfel, în graficul reprezentat mai jos se poate observa corelația dintre deficitul bugetar și cheltuielile pentru apărare. Se poate deduce că defitul bugetar creste pe măsură ce cresc cheltuielile alocate părării.

Fig. nr. 3 Oscilațiile deficitului bugetar al Statelor Unite în corelație cu

cheltuielile pentru apărare militară

Pe parcursul războiului, infrastructura Americii a avut de suferit. Elemente importante ale sistemului național de transport, au fost lăsate să se deterioreze. De asemenea, segmente cheie pentru dezvoltarea industriei precum pregătirea profesională și cercetarea non-militară au fost neglijate. Rezultatul a fost creșterea dezavantajului Statelor Unite de a concura pe piața comercială cu alte state precum Japonia sau Germania, care nu erau nevoite să investească la fel de mult în cheltuieli militare deoarece Statele Unite își asumaseră o parte din cheltuielile lor de apărare.

Implicarea Statelor Unite într-un război de uzură, a determinat efecte considerabile la nivel economic. În condițiile în care costurile acestui război s-au ridicat la suma de aproape 10 trlilioane de dolari, este evident că au existat o serie de efecte asupra sferei economice precum creșterea deficitului bugetar și acumularea unei datorii publice ridicate.

Relațiile dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost caracterizate de tensiune în aproape întreaga perioadă a Războiului Rece întrucât se dorea evitarea unui război nuclear total. În același timp, nici una din cele două superputeri nu dorea să acorde celeilalte posibilitatea obținerii unui avantaj în plan economic, diplomatic, militar sau tehnologic.

În ceea ce privește efectele războiului asupra educației, la început acestea au fost minimale. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, jumătate din tineri obținuseră o diplomă de absolvire a liceului. La începutul anilor `50, obligativitatea învățământului liceal a devenit regulă, iar numărul elevilor înscriși la liceu era în creștere.

Motivul creșterii importanței învățământului era legat de îngrijorarea că supremația Războiului Rece este strâns legată de succesul în domeniul tehnologic. Această idee a apărut în momentul în care Uniunea Sovietică a obținut bomba atomică, dând startul cursei înarmărilor. Acest eveniment a fost urmat de lansarea satelitului Sputnik în spațiul cosmic, acesta fiind startul cursei spațiale. Astfel necesitatea pentru dezvoltare tehnologică a crescut în mod constant fiind impulsionată practicile de spionaj și de războaiele de proximitate.

Lansarea satelitului Sputnik de către sovietici în 1957, a schimbat viziunea liderilor americani asupra domeniului educațional, făcând din acesta o prioritate. Statele Unite au perceput succesul Uniunii Sovietice ca pe un indicator pe care ei trebuiau să îl depășească în domeniul matematicii, științei și tehnicii. Securitatea națională și educația erau acum la același nivel. Nu numai liderii americani erau îngrjorați cu privire la avântul înregistrat de Uniunea Sovietică, această preocupare era prezentă și în gândirea publică , care era înfricoșată de posibilitatea sovieticilor de a ataca oricând și de a cauza distrugeri semnificative.

În 1958 a fost adoptat Actul pentru educația apărării naționale. Scopul acestuia era să se asigure că indivizii bine antrenați sunt capabili să ajute Statele Unite să concureze cu Uniunea Sovietică în domeniul științei și tehnicii. În paralel cu această nouă direcție, elevii erau învățați că primind o bună educație devine o datorie patriotică ca ei să ajute la câștigarea războiului împotriva comunismului. Astfel, se acorda finanțare din partea guvernului pentru a sprijini dezvoltarea educațională în domenii practice războiului ce variau de la dezvoltare politică, la tehnologie aerospațială. Programele educaționale au fost implementate pentru a a întreține noua generație de ingineri și pentru a sprijini cât mai mult creșterea cercetării științifice.

După depășirea crizei Sputnik, liderii americani au dezvoltat o nouă doctrină care presupunea dezvoltarea cunoștințelor în jurul unui singur model educațional de securitate națională. Acesta consta în exploatarea cunoștințelor matematice și științifice pentru obținerea supremației în știință și inginerie, limbile străine și cultura pentru spionaj, istoria și științele umane pentru definirea națională.

Așadar sfârșitul anilor `50 și începutul anilor `60 a reprezentat apogeul dezvoltării educației în Statele Unite. Nu a existat nici un fel de opoziție cu privire la cheltuielile guvernamentale pentru dezvoltarea educațională. Din acest motiv, acest tip de cheltuieli a fost considerat o investiție solidă ce avea ca scop câștigarea Războiului Rece de către Statele Unite, școlile fiind dotate mai bine ca niciodată în domeniile care reprezentau interes pentru război.

O altă consecință asupra educației a fost inițierea unui exercițiu în caz de pericol la începutul anilor `50. Astfel, copiii de toate vârstele erau învățați să se ascundă și să se protejeze în cazul apariției unui pericol. Aceste exerciții erau menite să minimizeze numărul victimelor în cazul unui atac cu bombă. Mai mult decât atât, cetățenii primeau un echipament care i-ar fi protejat în cazul unui atac nuclear.

Atât Kennedy, cât și Johnson au alocat sume mari de bani sectorului educațional. Reforma învățămțntului era direcționată spre noi tendințe.profesorii erau încurajați să utilizeze creativitatea pentru a face actul educațional mai interesant.cu toate acestea reforma educațională din anii `60 nu a avut rezultatele scontate. Rezultatele testelor erau mici, nivelul admiterii decăzuse, iar increderea publică în profesori era ruinată.

După câștigarea cursei spațiale în 1969, relevanța Războiului Rece pentru publicul american începea să scadă în condițiile în care existau alte probleme de ordin economic și politic. În întreaga lume existau probleme economice care erau resimțite și de Statele Unite, iar începutul Războiului Rece, a condus la formarea în masă de profesori calificați ceea ce a determinat un surplus al acestora în raport cu pozițiile disponibile. Mai mult decât atât, se apropia o generație foarte scăzută de elevi, iar pentru asta era nevoie de și mai puțini profesori. În acestă perioadă s-a pus problema reducerii numărului de profesori sau cel puțin o scădere salarială. În aceste condiții, cheltuielile guvernamentale pentru sectorul educațional au revenit la la nivelurile scăzute de dinainte.

Totodată, anii `80 au detreminat și o adâncire a diferenței dintre săraci și bogați. Din cauza scăderii impozitului pe profit, taxele locale pentru venituri imobiliare au scăzut și ele, efectul fiind o descreștere a fondurilor alocate școlilor în săecial în zonele urbane. Guvernul federal a început să plaseze responsabilitățile financiare pentru educație în seama statelor. Anii `80 au reprezentat o focalizare pe competiția economică, iar educația a fost asociată cu îndeplinirea succesului economic.

Fig. nr. 4 Cheltuielile alocate educației de către guvernul american

în perioada Războiului Rece

După cum se poate observa în periada ce a precedat Războiul Rece cheltuielile alocate acestui domeniu sunt extrem de scăzute. O creștere a bugetului în acest sector apare treptat în anii de după sfârșitul celui de-Al doilea Război Mondial. La începutul anilor `50 se poate observa o ușoară scădere, care ar putea fi corelată cu implicarea Statelor Unite în războiul din Coreea. Alte schimbări apar la sfârșitul anilor `50, când se poate vorbi despre o creștere cauzată de lansarea primului satelit în spațiu de către sovietici. Acum este momentul în care atât liderii, cât și publicul american întră în panică deoarece sovieticii fac progrese în domeniul tehnicii. Așa cum se poate vedea și în grafic apare o creștere a cheltuielilor ce evolueză până în anii `70, iar apoi scade treptat până în anii `90 din cauza unor crize din perioada lui Nixon, iar apoi a politicilor implementate de Carter și Regan cu privire la fortificarea militară.

Fig. nr. 5 Corelația dintre cheltuielile alocate educației și

cele pentru apărare militară

Chiar dacă cele două super puteri nu au ajunjus la un război în sensul convențional, Războiul Rece a avut un efect masiv asupra populației americane. În cele ce urmează, voi identifica câțiva factori care au avut o mare influență asupra psihologiei populare americane.

Unul dintre acești factori se referă la propaganda anti-comunistă. În concepția comună era prezentă ideea conform căreia sovieticii vor să impună controlul asupra întregii lumi și să distrugă tot ce are mai drag publicul american. Exista în rândul populației americane o isterie alimentată de ideea răspândirii comuniștilor pretutindeni. Americanii îi considerau periculoși pe comuniști și credeau că aceștia încearcă să le deterioreze modul de viața, făcându-i pe cei mai mulți dintre ei să se simtă nesiguri. Mulți dintre cetățenii americani erau înfricoșați să nu fie ținta unor acuzații de simpatie comunistă. O astfel de acuzație era periculoasă la acea vreme deoarece ar fi determinat unele impedimente în momentul angajării.

Deși scopul mișcării anti-comuniste era să peotejeze libertatea cetățenilor americani, de cele mai multe ori această inițiativă le-a îngrădit acest drept. Acestă mișcare a devenit atât de absurdă încât tot ceea ce nu era agreat sau părea să aducă modificări ale status-quoului , era tratat ca și comunist. În ceea ce privește rolul femeii în societate, acesta a fost pus sub semnul întrebării. Potrivit mișcării anti-comuniste, femeile ar trebui să își păstreze rolurile casnice, iar în momenrtul în care acestea au declanșat o mișcare pentru obținerea de locuri de muncă mai bune, au fost acuzate de propagare a ideilor comuniste la nivel social.

În ceea ce privește opinia americanilor cu privire la Uniunea Sovietică, jumătate din aceștia considerau că acesta reprezintă un dușman pentru Statele Unite, pe când cealaltă jumătate era de părere că sovieticii nu sunt un dușman cu drepturi depline. 63 % din americani erau de acord cu viziunea lui Regan potrivit căreia sovieticii mint, trișează și fură, iar ei nu vor avansa niciodată, din cauza regimului comunist.84% din americani considerau că sovieticii testează permanet Statele Unite, pentru a le verifica slăbiciunile și încearcă să obțină avantaje de fiecare dată când au posibilitatea să facă asta.

Un al doilea factor cu influență asupra societății a fost posibilitatea unui război nuclear. Astfel, în 1949 sovieticii au detonat prima lor bombă nucleară ceea ce a semnalat începutul Războiului Rece la propriu. Consecințele acestei acțiuni erau că cele două super puteri aveau posibilitatea de a se distruge reciproc, iar în câteva secunde milioane de oameni putând fi uciși. De-a lungul anilor `50 informațiile furnizate publicului american cu privire la armele nucleare erau limitate. Asta însemna că cea mai mare parte a informațiilor pe care publicul le deținea despre aceste arme proveneau din cultura populara, din cele auzite, din filme sau presă.

Unele sondaje realizate pentru a cerceta opinia publicului american cu privire la pericolele implicate de un război nuclear au arătat că 96 % din populație considera că a lua parte la o luptă cu Uniunea Sovietică este prea periculos în condițiile în care ambele super puteri sunt înarmate nuclear. Totodată, 86% dintre ei considerau că două națiuni nu trebuie să stabilească diferențele dintre ele prin recurgerea la un război nuclear.

Un al treilea factor care a avut un mare impact asupra societății a fost reprezentat de războaiele din Asia. În ceea ce privește războiul din Coreea acesta a fost văzut de publicul american ca o confirmare a faptului că blocul comunist are o politică agresiva și expansionistă. Deși cea mai mare parte a populației ar fi trebuit să fie panicată, mulți dintre cetățeni au fost dezamăgiți cu privire la modul de acțiune a Statelor Unite în război. Focus grupuri realizate în acea perioadă arătau că existau cetățeni care doreau o mobilizare maximă în ceea ce privește războiul.

Alte cercetări realizate arătau că 53% din populație ar fi dorit abandonarea mobilizării militare în detrimentul restabilirii economice. 70% din populație considera că accepta o creștere a taxalor pentru cheltuielile de război. De asemenea, Coreea a fost considerat un război straniu pentru publicul american în condițiile în care scopul acestuia era menținerea conflictului limitat. Părea greu de acceptat faptul că forțele comuniste reprezentau o amenințare agresivă pentru securitatea națională, iar Statele Unite nu își foloseau potențialul la maxim. În ceea ce privește participarea Statelor Unite la războiul di Vietnam, acesta este conflictul care i-a divizat pe americani în așa manieră, cum nu s-a mai întamplat din timpul Războiului Civil.

Uniunea Sovietică a fost capabilă să susțină creșterea economică pe baza autarhiei și a economiei comandate, care aveau posibilitatea de a menține stabilitatea blocului de Est și de a reprezenta o provocare militară și politică pentru blocul de Vest. La sfârșitul anulor `50, când rata creșterii economice a Uniunii Sovietice părea că o depășește pe cea a Statelor Unite, atât dușmanii, cât și aliații sovietici prevedeau o perioadă în care realizările obținute de URSS îi vor depăși pe americani. Cu toate acestea unii autori afirmă că izolaționismul, protecționismul și ridicarea cortinei de fier instituite de Stalin au fost prevăzute pentru ai menșine pe sovietici imuni la impactul eficienței și a standardului de viață ridicate a Vestului.

Este evident că aceste estimări erau greșite. Uniunea Sovietică nu s-a putut menține la nivelul de creștere economică din anii `50, care în orice caz trebuie văzut prin prisma slăbiciunii din sectoarele agriculturii și a bunurilor de consum și care oricum erau cu mult în urma statelor din vestul Europei și a Statelor Unite. Succesul Uniunii Sovietice în producția industriei grele, a rachetolor și a cuceririi spațiului de la sfârșitol anilor `50 și din anii `60 au dat o falsă impresie a funcționării economiei sovietice ca întreg, care la sfârșitul anilor `60 se lovea de costurile ineficienței sale și a izolaționismului de piețele externe. Conștientizarea acestor efecte a fost recunoscută în momentul perioadei de „relaxare” a relațiilor dintre cele două blocuri, când scopul Uniunii Sovietice era să crească comerțul cu Vestul. Implicațiile fragilității puterii sovietice au fost realizate abia în anii`80 când a devenit clar că puterea militară nu poate compensa slăbiciunea economică sau declinul menținerii ideologiei comuniste în Uniunea Sovietică sau în blocul de Est. Războiul Rece a început să scoată la iveală faptul că economia de comandă sovietică era incapabilă să răspundă revoluției high-tech din anii 1970-1980.

Sistemul economic slăbit al Uniunii Sovietice provine din proasta organizare politică și economică a acesteia, din limitarea economiei centrale și din natura represivă a partidului unic. De asemenea, potențialul militar și controlul asupra blocului de Est sunt alte două surse ale ineficienței economice sovietice. Investițiile în armament militar au reprezentat o adevărată povară pentru economia sovietică, în timp ce Estul Europei era la rândul lui instabil. Structura confruntărilor din timpul Războiului Rece au avut tendința să sporească puterea Uniunii Sovietice, dar în același timp a creat condițiile optime pentru erodarea sa.

De la Stalin pană la Gorbaciov, cheltuielile de aparare anuale ale URSS-ului erau de 25% din venitul total al statului. Acest lucru a reprezentat o povară extraordinară pentru economia sovietică. Cu toate acestea unii lideri au conștientizat implicațiile acestor investiții. La începutul anilor `70 unii oficiali au recunoscut că economia va stagna dacă se vor acorda la fel de multe resurse sectorului militar. Unii autori afirmă că Brejnev era dependent de sprijinul unei coaliții în care apărarea și industria grea erau bine reprezentate. În sectorul apărării ca și în alte sectoare, cheltuielile și investistițiile erau controlatte de birocrați cu o mare putere de influență și diverse interese. Drept rezultat nu numai cheltuielile militare, dar și cele civile erau ineficiente.

Investițiile enorme în sectorul militar începând cu 1965, crescând la un procent de 15-20 % din PIB, a înrobit economia civilă a investției de capital. Magnitudinea acestui declin în economia sovietică este ilustrată prin comparație cu state precum SUA, Germania sau Japonia. Începând cu 1979, semnele deteriorării performanței economice se acumulau rapid. Unul din cele mai proeminente semne era scăderea continuă a ratelor anuale acreșterii economice de la un procent de 5% înregistrat în anii `60, la 3% în anii `70 și 2% în anii `80. De asemenea,creșterea avantajului tehnologic al Statelor Unite sper deosebire de URSS, era foarte vizibil. Sovieticii dețineau câteva sute de mii de microcomputere, pe când americanii aveau aproximativ 2 milioane de astfel de dispozitive. Chiar și unele state din Asia precum Coreea sau Taiwan depășiseră URSS-ul în anumite sectoare tehnice. Dependența de importurile de cereale începută în anii 1970, era un alt semn al slăbirii economice sovietice.

În ceea ce privește declinul economic al URSS-ului, pe lângă factorii enumerați mai înainte se numără și războiul sovieticilor din Afganistan. Acest conflict a avut un efect traumatizant asupra forței militare sovietice. Pentru Moscova, prețul acestui război a fost economic, militar, dar și politic. Nepopularitatea războiului în Uniunea Sovietică a fost declanșată de insatisfacția față de represiunile guvernamentale și de eșecurile economice.

O altă cauză a eșecului economic sovietic este reprezentată de politica agresivă inițată de administrația Regan. Potrivit unor autori, strategia secretă a ameicanilor de a exacerba slăbirea economică a sovieticilor și de a le submina puterea s-a bazat pe investiția în dispozitive militare costisitoare cu intenția de a conduce spre faliment URSS-ul. Se presupune că aceste măsuri instituite de americani, iau condus pe sovietici spre colaps economic. De asemenea, unii consideră că alocarea a 15-20% din PIB cheltuielilor militare au determinat stagnarea economiei sovietice.

Conform celor spuse mai sus, reiese că economia Uniunii Sovietice nu a putut suporta costurile înarmării penzru a ține pasul cu Statele Unite. O economie asemănătoare cu cea a Statelor Unite bazată pe proprietate privată și profit s-a dovedit a fi mai eficientă decât cea a Uniunii Sovietice care se baza pe proprietatea de stat. Unii autori sunt de părere că Creșterea păcii de către Statele Unite în ceea ce privește cursa înarmărilor a avut ca scop impulsionarea sovieticilor de a ține pasul cu ei. Astfel, în 1980 Statele Unite și-au propus să slăbească economia sovietică prin negarea comerțului acesteia cu Vestul, prin refuzul acordării de credite financiare și prin investiții în tehnologie.

Din punct de vedere educațional și cultural populația blocului sovietic trăia un nivel ridicat de ignoranță. Izolați e cealaltă parte a lumii și fiind permanent înformați de canalele media despre realizările Uniunii Sovietice, populația sovietică trăia cu impresia că ei au un trai mult mai bun decât a celor din blocul capitalist.

Școlile sovietice furnizau educația formală, academică care aveau ca scop transmiterea de cunoștințe și deprinderi necesare economiei naționale pentru susținerea modernizării tehnologice pe baza abilităților de muncă. Conceptul de educație a fost asociat cu noțiunea de educație politehnică care impunea includerea de instrire practică la toate nivele de educare. Abordarea politehnică în educație avea trei elemnte cheie și anume: unul cognitiv, de dobândire a cunoștințelor despre sectoarele de producție, procesul industrial, instrumente și mașinării de producție; unul moral de dezvoltare a respectului și dedicației față de efortul fizic și intelectual și eradicarea distincției dintre munca mentală și cea manuală; și unul practic, de dobândire a deprinderilor de muncă prin implicarea în crearea bunurilor și serviciilor.

Cu toate acestea, în perioada Războiului Rece știința și tehnica au jucat un rol important în educație. Avantajul sistemului educațional sovietic era legat de faptul că permitea accesul tuturor cetățenilor la obținerea unui loc de muncă după terminarea studiilor. Modelul educațional sovietic era direcționat spre câteva domenii de activitate precum inginerie și științele naturii. În 1953 odată cu venirea lui Hrusciov la putere a început procesul destalinizării care aducea transformări și la nivel educațional. Astfel, se punea accentul în continuare pe știință, ateism, dar și pe oferirea unei educații morale.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Stalin a ordonat continuarea cercetării și dezvoltării în special în sectoarele apărării și cele ale industriei grele. Bugetele pentru domeniul ștințific au crescut, au fost deschise noi domenii de cercetare, iar salariile și beneficiile pentru cei angajați în domeniul științific au crescut. Acest lucru, a condus la succese tehnologice importante precum achiziția unei bombe atomice în 1949 și construirea de noi dispozitive necesare în domeniul militar.

La 25 de ani de la moartea lui Stalin numărul studenților înscriși în instituțiile de înaltă educație a crescut de la 1.5 milioane la mai mult 5 milioane. După cel de-Al Doilea Război Mondial, numărul femeilor ce studiau în universități era de 44,4% spre deosebire de un procent de 39,1 % în Statele Unite. De asemenea, în Uniunea Sovietică exista unul din cele mai mari procente ale femeilor care studiau în domenii științifice.

O schimbare importantă întrodusă în perioada lui Hrusciov, făcea referire la valorificarea instruirii vocaționale. Astfel, în 1958 înstruirea politehnică a devenit obligatorie pentru școlile primare și cele secundare. Mai târziu s-a instituit o reformă prin care elevii trebuiau să dedice o treime din timpul orelor de curs participării la muncă sau instruirea pentru muncă. În aceste condiții elevii trebuiau să dedice o lună din vară participării la aceste activități de muncă.

Cu toate acestea, conform unui raport realizat în anii `80, arăta că școlile erau supuse eșecului în diverse domenii. Raportul scotea la iveală condiții neadecvate în școli, clase înghesuite și școli care operau cu două sau trei schimburi de program. De asemenea, exista o lipsă de materiale și echipamente necesare desfășurării acetivităților educative. O altă problemă era legată de nivelul de calificare al profesorilor, care lăsa de dorit. Aceste dificultăți erau mai frecvente în zonele rurale. Unele școli eșuau în satisfacerea nevoii de muncă a statului prin faptul că exista un deficit al muncitorilor pregătiți în mod corespunzător în aproape fiecare sector de activitate și deși instituțiile de învățământ universitar promovau un număr ridicat de ingineri și specialiști, pregătirea lor era teoretică și aproape lipsită de aplicabilitate practică. Aceste dificultăți împreună cu o birocrație ridicată conduceau la un nivel scăzut de performanță. Incidente precum cel de la Cernobal vin să susțină cele spuse mai înainte prin faptul că evidențiază lipsa de instruire și incompetența.

În ceea ce privește poziția cetățenilor sovietici cu privire la desfășurarea conflictului dintre cele două super puteri, aceasta este slab reprezentată în literatura de specialitate din cauza represaliilor impuse de regimul comunist. O posibiliate scăzută sau nulă a afirmării s-a desfășurat în perioada lui Stalin. Odată cu venirea lui Hrusciov la putere apare un oarecare sentiment de afirmare care se accentuează mai mult în perioada de dinaintea colapsului sovietic, când puterea este deținută de Gorbaciov, care instituie politici cu accente ușor democratice.

La începutul Războiului Rece, cea mai mare parte a cetățenilor Uniunii Sovietice păreau să se confrunte cu un val de anxietate și stres cu privire la posibilitatea unui alt război pe care state precum Marea Britanie sau Statele Unite păreau să nu îl dorească. Masele sovietice sufereau de o anume extenuare fizică și psihică, iar în cele mai multe situații cetățenii sunt profund dezamăgiți că acele creșteri ale libertății foarte mult promise nu au urmat după înfrângerea forțelor Axei.

În acestă perioadă de început de Război Rece, opinia cetățenilor a fost foarte greu de stăpânit de către regim. Dacă cei mai mulți dintre cetățeni își doreau să accepte linia oficială a regimului, exista totuși o nesatisfacție produsă de austeritatea și disciplina impusă de periada târzie a regimului stalinist. Nu este de mirare faptul că liderii ce l-au urmat la conducere pe Stalin au decis să pună în balanță cheltuielile acordate sectorului civil și celui militar. Astfel, politica partidului comunist se baza pe ideea că există o cale care trebuie urmată către modernitate, iar cel care acceptă metodele economice socialiste precum mobilizarea maselor, le va accepta și pe cele tehnocrate. Unii sovietici au fost de acord cu această idee, iar reformele lui Hrusciov s-au bucurat de sprijin popular. Eșuarea lor a condus la discreditare, iar Brejnev, succesorul lui Hrusciov, a revenit la regimul bazat pe metode tehnocrate.

Nevoia de competiție pentru obținerea supremației în timpul Războiului Rece la nivel economic și ideologic a scos la iveală unele tensiuni în rândul elitelor cu privire la distribuția resurselor spre investiții sau către consum și în ceea ce privește relația dintre ideologie și tehnocrație. În ceea ce privește influența războiului asupra atitudinilor populare este mai greu de stabilit. Este știut faptul că în timp ce unii cetățeni sovietici urmau viziunea elitelor a unei lumi divizate în două tabere, mulți dintre ei nu își doreau acestă izolare și simțeau că ar trebui să fie recompensați pentru sacrificiile lor din timpul războiului. Nu este surprinzător deloc că pe măsură ce la sfârșitul anilor `60 elitele au început să își piardă încrederea în abilitatea Uniunii Sovietice de a concura cu blocul de Vest, a devenit tot mai greu pentru ele să încurajeze sacrificiul populației pentru interesele supremației sovietice.

Este evident faptul că în ceea ce privește conducerea Uniunii Sovietice, în prima perioadă a Războiului Rece, acesta era obsedată de competiția cu blocul de Vest, iar asta determina o adâncă preocupare cu privire la statusul și la nevoaia de îmbunătățire a poziției sale slabe. Cheltuielile imense ale statului sovietic pentru sectorul apărării și pentru industria militară în detrimentul sectorului de consum, arată că războiul a avut un impact enorm asupra vieții de zi cu zi a populației sovietice.

Astfel, la începutul anilor `70 populația sovietică se confrunta cu o speranță de viață scăzută și cu o creștere ridicată a mortalității în rândul copiilor și a bărbaților adulți. Producția și creșterea economică dădeau semne de prăbușire, iar eșecurile agricole continue conduceau la crșterea importurilor de grâu din statele vestice. Cheltuielile militare sovietice deveneau tot mai greu de suportat. Alcoolismul și manifestările etno-naționaliste erau în creștere. Calitatea computerelor, telefoanelor și a altor dispozitive tehnice era foarte scăzută. Standardul de viață sovietic era în declin în comparație cu cel al blocului de Vest.

În unele privințe cel mai dăunător efect al Războiului Rece s-a evidențiat la nivelul psihologic al maselor. Războiul a generat frică și suspiciune în rândul cetățenilor. Acest fapt a ajutat la menținerea rațiunii unui stat stalinist în Uniunea Sovietică mult timp după moartea liderului. Mai mult decât atât competiția dintre cele două super puteri, în special în timpul crizei rachetelor din Cuba, aproape că a produs un război nuclear, care ar fi putut distruge toată viața de pe planetă. Deși aceste efecte au fost evitate, frica generată de izbuncnirea unui război nuclera a afectat două generații de cetățeni sovietici.

În urma acestui studiu am constatat că războiul a avut un grad ridicat de influență asupra societăților din cele două state. La nivel economic, războiul a creat dificultăți pentru ambele super puteri. În Statele Unite cheltuielile ridicate pentru înarmare au dus la deficit bugetar, precum și la creșterea datoriei naționale a statului. De asemenea am observat că poate fi realizată o corelație între deficitul bugetar și cheltuielile alocate sectorului militar. Am dedus că în perioadele de conflict precum cele din Coreea sau Vietnam unde este evident că a crescut bugetul alocat apărării, a crescut și rata deficitului bugetar. Referitor la efectele războiului asupra economiei sovietice, am constatat că prelungirea acestui conflict a reprezentat o povară pentru economia Uniunii sovietice. Ceea ce a determinat falimentul Uniunii sovietice a fost orgoliul acesteia de a investi sume tot mai mari de bani în sectorul militar, considerat un segment neproductiv al economiei. Focalizarea cheltuielilor asupra înarmării a împuținat resursele alocate sectoarelor de consum.

În ceea ce privește consecințele războiului asupra educației din Statele Unite am observat o creștere a bugetului alocat acestui sector odată cu lansarea primului satelit în spațiu de către Uniunea Sovietică. Acest fapt a alarmat într-o oarecare măsură, atât liderii de la Washington, cât și publicul american în condițiile în care Uniunea Sovietică era văzută într-o lumină de superioritate în domeniul științei și tehnicii. Astfel, în anii `60 a crescut considerabil bugetul pentru educație în special pentru domeniile științei și tehnicii. De asemenea, în perioada războiului din Coreea precum și în anii de sfârșit ai Războiului Rece, în timpul politicilor lui Regan, sumele alocate educației sunt mai scăzute. Referitor la Uniunea Sovietică, în perioada stalinistă s-a pus un accent mai ridicat pe știință și tehnică dovada fiind achiziția bombei atomice în 1949. Odată cu venirea lui Hrusciov la putere acesta introduce învățământul vocațional ceea ce presupune și introducerea unui număr de ore de muncă in sectorul educațional. Lipsa resurselor și pregătirea slabă a personalului didactic determina o serie de eșecuri ale sistemului de învățământ.

La fel ca și celelalte domenii analizate, sfera socială este amprentată și ea de către desfășurarea conflictului dintre cele două puteri. În spațiul american războiul a influențat nivelul social dim mai multe puncte de vedere. În primul rând exista o anxietate cu privire la propaganda comunistă și la ideea potrivit căreia există comuniști răspândiți peste tot. O a doua problema a publicului american este legată de posibilitatea izbucnirii unui război nuclear în orice moment. În cel de-al treilea rând războiale purtate de Statele Unite în Asia au avut o influență importantă asopra populației americane. În ceea ce privește societatea sovietică cele mai multe idei sunt transmise prin intermediul elitelor de partid. cu toate acestea existau situații în care deși elitele promovau separarea lumii în două tabere, cetățenii ar fi fost împotriva acestei separări. Ca și în cazul Statelor Unite, au fost și aici perioade de frică și anxietate în timpul apropierii celor două puteri de un conflict nuclear

CAPITOLUL V

Concluzii

Prin întermediul acestei lucrări am demonstrat că Războiul Rece poate fi caracterizat prin tehnica războiului de atriție. Analizând evenimentele de pe parcursul Războiului Rece am constatat că anumite atitudini a celor două puteri au fost înclinate spre epuizarea resurselor adversarului până în pragul colapsului economic prin intermediul atragerii sale într-o cursă a înarmărilor și a evoloției tehnice ce avea ca finalitate obținerea supremației în aceste domenii. De asemenea, implicarea celor două state în conflictele din Asia unde este evident faptul că cele două forțe s-au folosit de această metodă, demonstraează că Războiul Rece a fost un război de atriție și prin conflictele locale în care cele două state s-au implicat. În cele din urmă am ilustrat faptul că Războiul Rece a avut o influență foarte importantă asupra societăților din cele două state.

În ceea ce privește tehnica războiului de atriție ca explicație a unor comportamente ale celor două state am luat ca model de analiză cursa înarmărilor precum și cursa spațială care aveau ca scop obținerea supremației militare și tehnologice. Pe parcursul cursei înarmărilor cele două state au învestit sume uriașe de bani în înarmarea nucleară. Prin intermediul strategiei de descurajare a dușmanului obiectivul celor două forțe era să atragă adversarul înr-o cursă de înarmare nucleară ce determina în cele din urmă epuizarea resurselor. Este știut faptul că învestițiile mari de resurse în sectorul militar a determinat creșterea deficitului bugetar în ambele blocuri militare, iar rezultatul a fost colapsul economiei sovietice. Este evident că ambele forțe au avut de suferit, însă economia Uniunii Sovietice nu a făcut față capacității financiare ridicate de care se bucurau Statele Unite. De asemenea, strategia americană din anii de învestiții tot mai mari în tehnologie a fost un alt factor al prăbușirii Uniunii Sovietice prin faptul că economia acesteia era prea slăbită ca să mai facă investiții în acest sector.

La începutul Războiului Rece nici unul dintre cele două state nu era pregătit pentru un nou conflict. Economiile lor erau oricum slăbite de pe urma celui de- Al Doilea Război Mondial, iar implicarea într-un nou război necesita consumul de alte resurse în contextul în care nici una din cele două puteri nu se refăcuse din punct de vedere economic. Economia sovietică s-a bucurat de un anumit grad de creștere economică în perioada anilor `50, dar investițiile continue în sectorul militar în detrimentul sectorului de consum a determinat o slăbire economică care în cele din urmă acondus la falimentul statului.

În ceea ce privește implicarea celor două puteri în conflictele din Asia, aici este momentul în care strategia de atriție nu a funcționat. În Coreea, Statele Unite au reușit să impiedice instaurarea regimului comunist în partea de Sud, însă în Vietnam rezultatele au fost devastatoare. Forțele de gherilă s-au folosit de avantajul cadrului natural din zonă, iar strategia americană de epuizare a resurselor adversarului s-a întors împotriva sa. Americanii au pierdut sume imense de bani prin implicarea în acest conflict, efecte ce s-au reflectat la nivelul economic. Afganistanul a fost, așa cum spun unii autori, războiul american din Vietnam. Sovieticii au folosit aceiași strategie însă nu au avut șanse de reușită întrucât relieful din zonă a fost un avantaj pentru mujahedini, efectul asupra sovieticilor fiind epuizarea economiei și așa slăbită de investițiile anterioare.

În ceea ce privește ultima parte a lucrării, am ajuns la concluzia că războiul a avut repercursiuni importante la nivelul societății din cele două state analizate. La nivel economic în Statele Unite au existat creșteri ale deficitului bugetar precum și o creșterea a datoriei naționale. În urma cercetării am observat că există o corelație între deficitul bugetar și cheltuielilor militare. Totodată, deficitul bugetar nu a reprezentat singura problemă economică a Statelor Unite. Am observat că pe parcursul conflictului datoria națională Statelor Unite a înregistrat cele mai mari creșteri din istoria sa de până atunci.

În ceea ce privește economia sovietică aceasta oricum nu a înregistrat creșteri importante decât în perioada de început a conflictului. După încercarea de a ține pasul cu Statele Unite într-o cursă a înarmărilor militare dar și a evoluției tehnologice extrem de costisitoare în condițiile în care sovieticii se bazau pe o economie de comandă unde statul era principalul proprietar iar principalele resurse se îndreptau spre sectorul militar în defavoarea celui civil, a determinat în cele din urmă prăbușirea economică sovietică.

La nivel educațional Statele Unite au început să investească mai multe resurse în educație, în special în domeniul tehnicii și științei, imediat după lansarea primului satelit în spațiu de către sovietici. Aceste învestiții au durat până după jumătatea anilor `60 când bugetele alocate acestui sector au intrat într-o zonă de stagnare sau chiar scădere. În urma studiului am observat că aceste cheltuieli au fost destul de mult influențate de periaodele de conflict precum cel din Coreea sau Vietnam când este evident că spre sectorul apărării militare se îndrepta un buget mai mare.

Educația în Uniunea Sovietică s-a bazat pe știință și tehnică în perioada lui Stalin rezultatele fiind avântul în domeniul militar al sovieticilor. Odată cu venirea lui Hrusciov la putere acesta reformeză sistemul de învățământ prin introducerea sistemului vocațional. Am putut observa că reformele lui Hrusciov nu au îmbunătățit deloc situația în condițiile în care în anii `70 sovieticii nu mai puteau ține pasul cu inovațiile tehnice înregistrate de către americani, neputând duce mai departe avântul tehnologic înregistrat în prima parte a conflictului.

Influențe ale războiului au existat și în spațiul social. Aici populația americană s-a confruntat cu propaganda anti- comunistă, pericolul nuclear și cu implicarea Statelor Unite în conflictele din Asia. Se instituise în gândirea publicului american ideea ca pericolul comunist este pretutindeni, iar fiecare cetățean putea fi suspecat de propagarea ideilor comuniste ceea ce ar fi avut repercursiuni în obținerea unui loc de muncă, de exemplu. Ideea că cele două state dețin arsenale nucleare importante care ar putea distruge viața de pe întreaga planetă era un alt motiv de îngrijorare pentru cetățenii americani.Totodată, implicarea Statelor Unite în conflictele din Asia a determinat o divizare a opiniilor. Unii ar fi dorit o folosire a întregului potențial în desfășurarea războiului pe când alții erau nemulțumiți de alocarea de prea multe resurde sectorului militar.

În ceea ce privește societatea sovietică opiniile acesteia erau influențate în cea mai mare parte de către elitele de partid. Ideea de împărțire a lumiii în două sfere de influență era îndusă populației de către elite. În ceea ce privește înarmarea nucleară, publicul sovietic la fel ca și cel amrican s-a confruntat cu momente de panică în perioada crizei rachetelor din Cuba, când cele două state au fost foarte aproape de un conflict nuclear.

Dificultățile pe care le-am întâmpinat în ultima parte a demersului au fost legate de existența unui număr limitat date cantitative cu privire la cele trei domenii de studiu pentru Uniunea Sovietică fapt pentru care nu am avut posibilitatea să ilustrez grafic anumite tendințe.

Așadar, am observat de-a lungul acestei lucrări că Războiul Rece poate fi încadrat în caracteristicile războiului de atriție întrucât ambele puteri au luptat pentru obținerea supremației prin epuizarea resurselor adversarului într-o cursă militară, dar și tehnologică. De asemenea, am putut observa că desfășurarea acestui conflic a avut repercursiuni asupra societății din ambele state.

Bibliografie

Cărți de specialitate

Allport, Alan, American military policy, Chelsea House Publishers, Chelsea, 2004

Anderson, David L., The Columbia Guide to Vietnam War, Columbia University Press, New York, 2002

Arnold, James R., Wiener, Roberta, Cold War: The Essential Reference Guide, Ed. ABC- CLIO, Santa Barbara, 2012

Atwood Lawrence, Mark, The Vietnam War: A Concise International History, Oxford University Press, New York, 2008

Bennett Woods, Randall, Quest for identity: America since 1945, Cambridge University Press, New York, 2005

Blight, James G., Allyn, Bruce J., Welch, David A, Cuba On The Brink: Castro, The Missile Crisis and The Soviet Collapse, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, 2002

Brands, H.W., The devil we knew: Americans and The Cold War, Oxford University Press, New York, 1995

Brennan, Mary C., Wives, Mothers and the Red Menace: Conservative Women and the Crusade against Communism, University of Colorado, Niwot, 2008

Campagna, Anthony S., The economic Consequences of the Vietnam War, Praeger Publishers, New York, 1991

Chafe, William H., The unfinished journey: America Since World War II, Oxford University Press, Oxford, 1999

Cohen, Saul Bernard, Geopolitics of The World System, Rowman and Littlefield Publishers, Lanham, 2003

Craig, Campbell, Logevall, Fredrik, America`s Cold War: The politics of Insecurity, Pressident and Felows of Harvard College, 2009

DeNardo, James, The amateur strategist: intuitive deterrence theories and politics of the nuclear arms race, Cambridge University Press, New York, 1995

Dick, Steven J., Remembering the space age, National Aeronautics and Space Administration, Washington, 2008

Dunbabin, J.P.D, The Cold War: The great powers and their allies, Routlege, New York, 2013

Edwards, Oliver, Access to history: The USA&The Cold War 1945-63, Hodder&Stoughton Educational, London, 2002

Firth, Noel E., Soviet defense spending: A history of CIA estimates, 1950-1990, Library of Congress Cataloging in Publication Data, 1998

Friedberg, Aaron L., In the Shadow of the Garrison State: America`s Anti-statism and It`s Cold War Grand Strategy, Princeton University Press, New Jersey,2000

Fursenko, Aleksandr, Naftali, Timothy, One Hell of a Gamble: Khrushchev, Castro, and Kennedy, 1958-1964, W. W. Norton & Company, New York, 1997

Gottfried, Ted, The Cold War, Millbrook Press, Connecticut, 2003

Hanhimäki, Jussi M., Westad, Odd Arne, The Cold War: A history in documents and eyewitness accounts, Oxford University Press, New York, 2003

Hardesty, Von, Eisman, Gene, Epic rivality: The inside Story of the Soviet and American space race, Library of Cataloging in Publication Data, Washington, 2007

Hart, B.H. Liddell, History of the Second World War, Pan Books, New York, 1973

Herring, Eric, Danger and opportunity: Explaining international crisis outcoming, Manchester University Press, New York, 1995

Huntington, Samuel P., The solider and the state: The theory and politics of civil- military relations, The Belknap Press of Harvard University, Cambridge,1957

Johnson-Freese, Handberg, Joan, Roger, Space, the dormant frontier: Changing paradigm for 21st century, Praeger, Westport, 1997

Johnston, Andrew M., Hegemony and culture in the Origins of NATO nuclear first use,1945-1955, Palgrave Mcmillan, New York, 2005

Jones, Polly,The Dilemmas of De-Stalinization: Negotiating Cultural and Social Change in the Krushchev Era, Routledge, London, 2006

Kaiser, David E., American tragedy: Kennedy, Johnson, and the origins of the Vietnam War, Harvard University Press, 2000

Kennedy-Pipe, Caroline, Stalin`s Cold War: Soviet strategies in Europe, 1943 to 1956, Manchester University Press, New York 1995

Kuhns, Woodrow J., Assessing the Soviet Threat: The Early Cold War Years, Center for the Study of Inteligence, 1997

Langer, Howard, The Vietnam War: An encyclopedia of Quatations, Greenwood Press, Westport, 2005

Layman, Richard, Tompkins, Vincent, American Decades: 1950-1959, Gale Research, Detroit, 1994

Lebow, Richard Ned, Coercion, Cooperation, and Ethics in International Relations, Routledge, New York, 2007

Lebow, Richard Ned, Gross Stein, Janice, We all lost the Cold War, Princeton University Press, New Jersey, 1994

Leffler, Melvyn P., Westad, Odd Arne, The Cambridge History of The Cold War, Cambridge University Press, New York, 2010

Leffler, Melvyn P., Painter, David S., The origins of the Cold War: An international history, Routledge, New York, 1994

Lewis, Adrian R., The American culture of war: The history of US military force from World War II to operation Iraqui freedom, Routledge, New York, 2007

Limberton Harper, John, The Cold War, Oxford University Press, New York, 2011

Lind, Michael, The American way of strategy: U.S foreign policy and the American way of life, Oxford University Press, New York, 2006

Loth, Wilfried, Europe, Cold War,coexistence 1953-1965, Frank Cass Publishers, London, 2004

Lyon Endicott, Stephen, Hagerman, Edward, The United States and the biological warfare: secrets from the Early Cold War and Korea, Indiana University Press, Bloomington, 1998

Magnus, Ralph H., Afghan Alternattives: Issues, Options and Policies,Transaction, Inc., New Jersey, 1988

Malkasian, Carter, A History of Modern War of Attrition, Praeger Publishers, Westport, 2002

Malkasian, Carter, The Korean War, The Rosen Publishing Group, New York, 2009

Mastany, Vojtech, The Cold War and Soviet insecurity : the Stalin years, Oxford University Press, New York,1996

Mazlish, Bruce, Chanda, Nayan, Weisbrode, Kenneth, The paradox of a global USA, Stanford University Press, Standford, 2007

Mccauley, Martin, Rusia, America and The Cold War: 1949- 1991, Routledge, New York, 2013

McNeese, Tim, The Cold War and Postwar America: 1946-1963, Infobase Publishing, 2010

Miller, Richard M., Funding extended conflicts: Korea, Vietnam and the war on terror, Praeger Security International, Westport

Minkenberg, Michael, Dittgen, Herbert, The American Impasse: US Domestic and Foreign Policy after The Cold War, University of Pittsburg Press, 1996

Mueller, John, Atomic obsession: Nuclear alarmism from Hiroshima to Al-Qaeda, Oxford University Press, New York, 2010

Norman, Friedman, The Fifty-Year War: Conflict and Strategy in the Cold War, Naval Institute Press, Annapolis, 2000

Oberdorfer, Don, From The Cold War to a New Era: The United States and the Soviet Union,1983-1991, John Hopkins University Press, Baltimore, 1998

O'Connor, Brendon, Griffiths, Martin, Anti-Americanism: Comparative perspectives, Greenwood World Publishing, Oxford, 2007

Ojserkis, Raymond P., Begginigs of the Cold War arms race: the Truman administration and the U.S build-up, Praeger Publishers,Westport, 2003

Painter, David S., The Cold War. An international history, Routledge, London, 1999

Powaski, Ronald E., The Cold War: The United States and The Soviet Union, 1917-1991, Oxford University Press, New York

Raleigh, Donald J., Soviet Baby Boomers: An Oral History of Russia` s Cold War Generation, Oxford University Press, New York, 2012

Roberts, Geoffrey, Stalin’s wars: from World War to Cold War, 1939-1953, Library of Congress Cataloging in Publication Data, 2006

Rockoff, Hugh, America’s Economic Way of War: War and the U.S economy from the Spanish-American War to the Persian Gulf War, University Press, Cambridge, 2012

Ross, Keli Nicol, Is There a Connection Amoung School Factors, [anonimizat] Scores and Adequate Early Progress?, ProQuest, 2007

Rowen, Henry S., Wolf, Charles, Tayler, Jeanne, The Soviet Union as military giant and economic weakling, Hoover institution, Stanford, 1990

Smith, Joseph, Davis, Simon, The A to Z of the Cold War, Scarecrow Press, Lanham, 2005

Strayer, Robert, Why Did the Soviet Union Colapse?: Understanding Historical Change, M.E Sharpe, New York, 1998

Summy,Ralph, Salla, Michael E., Why the Cold War ended: A range of interpretations, Greenwood, Press, Westport, 1995

Sun Lee, Dong, Power Shifts, strategy and war: Declining states and international conflicts, Routledge, New York, 2008

Tanner, Stephen, Afghanistan: A military History from Alexander the Great to the War Against the Taliban, Da Capo Press, Philadelfia, 2009

Thomas, Darryl C., “The theory and practice of Third World solidarity”, Praeger Publishers, Westport, 2001

Thomas, Nigel, Abbott, Peter, The Korean War: 1950-53, Osprey Publishing, Oxford, 1986

Thompson Kennet W., Cold War Theories: Volume I, World Polarization 1943-1953, Louisiana University Press, 1981

Thorsten, Marie, Superhuman Japan: Knowledge, Nation and Culture in US-Japan Relations, Routledge, New York, 2012

Tucker, Spencer C., The encyclopedia of the Vietnam War: A political, social and military history, ABC-CLIO, Santa Barbara, 2011

Tully, John Day, Masur, Matthew, Austin, Brad, Understanding and teaching the Vetnam War, The University of Wisconsin Press, Wisconsin, 2013

Ulam, Adam B., Expansion and coexistence: Soviet foreign poliy, 1917-1973, Praeger, New York, 1976

Willbanks, James H., Vietnam War: The essential reference guide, ABC-CLIO, Santa Barbara, 2013

Williamson, David, Europe and the Cold War, Hodder Education, London, 2006

Williamson, Richard D., First steps toward détente: American diplomacy in the Berlin Crisis, 1958-1963, Lexington Books, Lanham, 2012

Xenakis, Christopher I., What Happened to the Soviet Union?: How and Why American Sovietologist Were cought by Surprise, Praeger Publishers, Westport, 2002

Zubok, Vladislav M., A failed empire: the Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev, The University of North Carolina Press, 2007

Articole în reviste științifice

Brands, H.W., The age of vulnerability: Eisenhower and the National Insecurity State, în American Historical Review, Vol.94, Nr.4, 1995

Downes, Alexander B., How smart and Though are democracies? Reassesing Theories of Democratic Victory in War, în International Security, Vol. 33, Nr. 4, 2009

Gavin, Francis J., Same as it never was: Nuclear alarmism, Proliferation and the Cold War, în International security, Vol. 34, Nr.4, 2009/2010

Goldstein, Walter, The Lessons of the Vietnam War, în Bulletin of atomic scientists, Vol.XXVI, Nr, 2, 1999

Hall, Simon, Scholarly battles over the Vietnam War, în The Historical Journal,Vol. 52, Nr. 3, 2009

Higgs, Robert, The Cold War Economy:Oportunity costs, Ideology and Politic of Crisis, în Explorations in economic history, Nr. 31, 1994

Lindley, Dan, Clemency, Kevin, Low-Cost Nuclear Arms Races în Bulletin of the Atomic Scientists,Vol. 65, No.2, 2009

Matthew Kroenig, Nuclear superiority and the balance of resolve Explaining the nuclear crisis outcomes, în International Organization, Vol.67, Nr.1, 2013

Morgenthau, Hans, America and the World Revolution, în Comentary, Vol.36, Nr.4, 1963

Morgenthau, Hans, To Intervene or Not to Intervene, Foreign Affairs, Vol. 45, Nr.3, 1967

Oakes, Guy, The Cold War conception of nuclear reality:mobilizing the american imagination for nuclear war in 1950, în International Journal of Politics, Culture and Society, Vol.6, Nr.3,1993

Oakes, Guy, The Cold War ethic: National security and national morale, în International Journal of politics, culture and society, Vol. 6, Nr.3, 1993

Steiner, Barry H., Diplomacy and international theory, în Review of International Studies, Vol.30, Nr.4, 2004

Thee, Marek, Arms Control: The Retreat From Disarmament The Record to Date and the Search for Alternatives, în Journal of Peace Research, No.2, Vol. XIV, 1997

Resurse web

Celsie Beck, „Duck and Cover”: The Effects of the Cold War on Education, www. webspace.ship.edu

Judy Gelbrich, American Education, www.oregonstate.edu

Soviet Union Table of Contents, Early development, www.country-data.com

Soviet Union Table of Contents, Philosophy and aims, www.country-data.com