Daco Romani Si Migratori la Inceputurile Marilor Migratii

În acest referat ne propunem să prezentăm situația provinciei Dacia odată cu retragerea aureliană, avnâd în vedere populația de acolo și motivele care au dus la renunțarea românilor la această provincie în anul 271. În timpul marilor migrații, pe teritoriul Daciei s-au perindat numeroase populatii barbare, acestea au provocat pagube mari locuitorilor și Imperiului Roman care încă mai exercita o influență în aceasta zonă. Cu toate acestea migratorii au contribuit și la dezvoltarea social-economică și politică a viitorului popor român.

Elementul dacic a continuat odată cu înfrângerea dacilor în cele două războaie repurtate de împăratul Traian. În acest sens, istoricii au conchis că este îndeajuns să ne limităm la logica istorică și ne putem da seama că elementul dacic a continuat chiar și după transformarea Daciei în provincie romană. Teoriile conform cărora Dacia a fost golită de locuitorii ei nu stă în picioare și nici evacuarea integrală a acesteia. Desigur că de-al lungul istoriei, mai cu seamă în perioada modernă, au existat persoane care au încercat să dovedească contrariul continuității dacice, la mijloc fiind interese politice. Deși autohtonii, în cazul de față dacii, nu apar menționați în scrierile perioadei, acest lucru este cauzat de faptul că ei neavând vreun rol politic, au fost pur și simplu ignorați de literatura de atunci.

După cucerirea Daciei de către romani a urmat procesul de transformarea a noii posesiuni în provincie romană. În ciuda supunerii, romanii au continuat să întâmpine rezistența din partea unor așa-ziși „daci liberi”, iar pe lângă aceștia au mai intervenit și alte populații barbare prin raiduri și jafuri. Chiar și așa, elementul roman a reușit să-și impună autoritatea în ciuda tuturor presiunilor inițiale și ale interferențelor altor barbari, precum sarmații sau roxolanii.

Transformarea Daciei în provincie romană a dus la formarea poporului român, dar acesta nu a fost singurul factor. În perioada în care populațiile migratoare s-au revărsat asupra Europei și implicit asupra Daciei, a început procesul prin care a apărut poporul român, rezultat din autohtonii romanizați (daci și romani), elementele migratorii, dar și celelălalt element roman, cel bizantin. În mod paradoxal, deși Imperiul Roman de Apus a cedat cu mult timp înaintea celui de Răsărit, aceștia au reușit să aibă o influența mult mai mare asupra Daciei. Romanii au rezistat cu tot cu elementul nou adus de migratori, dar bizantinii nu au reușit să aibă o influența prea mare cu toate eforturile pe care le-a făcut pentru a-și consolida o poziție în Dacia.

Odată cu retragerea aureliană din anul 271 d. Hr. nu a însemnat abandonarea completă a provinciei de către romani, deși armata și mare parte din administrație a decis să părăsească Dacia. În istoriografia româneasca, mai veche, dar și în cea actuală, există numeroase variante în ceea ce privește circumstanțele sub care stăpânirea romană a abandonat Dacia Traiana, tot în această privință există și teorii referitoare la evoluția populației rămase. Din câte se pare, Dacia nu a fost abandonată ca rezultat al unei înfrângeri romane în fața năvălirilor barbare, ci a fost mai degrabă o decizie luată după un cumul de evenimente. Mai mult de atât, Dacia nici nu a fost cedată unor barbari sub forma unui tip de tribut foarte frecvent practicat în antichitate, cazurile acestea sunt numeroase, atunci când un anumit trib foederat primea un teritoriu pe care să se așeze. Se pare că părăsirea a fost un rezultat a unei strategii, având o serie de obiective impuse de situația generală. Situația de criză a Imperiului Roman a fost determinată nu doar de presiunea crescândă a barbarilor, dar și de problemele sistemului sclavagist practicat de romani. Planul acesta de evacuare a Daciei Traiane a fost elaborat, se pare, de către Gallienus, dar aplicarea propriu-zisă a durat mai mult timp. Din descoperirile arheologice se pare că odată cu părăsirea de către romani, aceștia au purces la crearea unei linii de apărare a malului stâng dunărean. Prin noi fortificații și linii de apărare, dar și prin prezența unor efective militare, romanii tot au reușit să controleze mare parte din Dacia, chiar și după anul 271 d. Hr., acest lucru va continua și după căderea Imperiului Roman de Apus, dar odată cu domnia împăratului bizantin Iustinian, controlul asupra Daciei va înceta.

Ocupația romană în Dacia nu a rămas fără urmări, pe lângă cele legate de evoluția poporului român, numele însuși a mai fost utilizat de către romani pentru a denumi orașe din alte provincii. Avem și exemple în acest sens, precum unele părți din Moesia, Dacia Aureliana, Dacia Nova, Dacia Ripensis sau Dacia Mediterranea, acest lucru dovedește și un alt aspect, ca mare parte din Bulgaria actuală și Serbia erau teritorii dacice înainte de invazia romană din Banat și Transilvania. Un alt aspect interesant, este cel legat de un teritoriu din actuala Cehie, o parte din provincia Moravia este denumită Valahia. Chiar dacă denumirea de Dacia sau de daci nu a fost citată cum trebuie de către istorici sau au existat confuzii, denumirea totuși a persistat, lucru vizibil și pe columna lui Traian de la Roma.

Provincia Moesia Inferior nu a fost vizată pentru evacuarea efectivelor romane, iar în aceasta exista o popuație numeroasă de origine dacă, care a continuat să trăiască în acest teritoriu, lucru care avea să ducă la accentuarea romanizării. În această provincie, împăratul Aurelian a reușit să îi țină la distanță pe barbari, respingând atacuri ale carpilor. Ca urmare a invaziei goto-carpe, împăratul roman a fost nevoit să refacă cetatea Durosturum, devastată după atacurile barbare. Politica lui Aurelian avea să fie continuată și în perioada tetrarhiei și apoi după venirea la domnie a lui Constantin cel Mare. Împărații Dioclețian și Galeriu au acordat importanță provinciei Moesia Inferior, dar au recurs la o nouă divizare administrativă, din aceasta a rezultat Scythia Minor și Moesia Secunda, ambele componente ale diocezei Tracia, aceasta provincie a stat sub Imperiul Roman (de Răsărit) până în secolul al VII-lea. Provincia Scythia Minor era încadrată în mare parte în Dobrogea, având chiar capitala în orașul port Tomis, acolo fiind și reședința guvernatorului de provincie. Pentru protecția împotriva năvălitorilor, Dioclețian a mobilizat două legiuni, legio I Iovia și legio II Herculea, plus unități auxiliare. În același timp Dioclețian a dispus și construcția de fortificații de-a lungul limes-ului dobrogean, iar prin refacerea drumurilor a fluidizat comunicațiile. În perioada 295-296 i. Hr. a fost respins un atac al goților la nordul Dunării, iar ca rezultat carpii au fost înfrânți în așa măsură încât puterea lor militară a luat sfârșit. O altă consecință a fost dizlocarea unui număr de daci în alte provincii, prin această întâmplare, romanii au reușit cel puțin parțial să restabilească o unitate a Daciei.

Între provinciile dacice romanizate existau strânse legaturi, iar ca urmare procesul de latinizare a fost accelerat, dar avea să rezulte și în amestecul lingvistic între latină și celelalte limbi care constituiau substratul daco-geto-moesic. Deși Dacia nord-dunareană nu se mai afla efectiv în componența Imperiului Roman, legăturile cu provinciile romane au rămas intacte. Acest lucru este demonstrat de însuși raționamentul după care s-a ghidat evacuarea de către romani a Daciei Traiane, în mod efectiv, s-a dispus doar la mutarea autorităților și a armatei și nu a populației. După refacerea economică a Imperiului Roman din secolul al IV-lea, romanii au mai menținut legături strânse prin menținerea unor garnizoane, acestea nu erau simple avangarde, dar mai mult intenția de a proteja populația romanizată împotriva năvălirilor barbare. La nord de Dunăre nu exista o administrație romană (dupa cum spun unele izvoare), și totuși populația autohtonă trăia din economia imperială. De-a lungul secolelor IV și VI, romanii nu au fost îngrijorați de pierderea controlului asupra provinciei nord-dunarene, văzând în asta doar o situație temporară, dar în acest sens au intervenit militar, chiar dacă nu au mai dispus la controlarea provinciei în mod direct. Invaziile succesive ale unor barbari (precum hunii) au avut ca efect slăbirea provinciei Dacia de la nord de Dunare, dar romanii au refăcut fortificațiile și drumurile de acolo. Interesul roman în Dacia a rămas intact, această provincie era importantă din punct de vedere militar și economic, chiar dacă nu era direct administrată.

Înainte de venirea propriu-zisă a neamurilor germanice, zona Daciei a fost îndelung disputată de către carpi și dacii liberi. Venirea acestora este atribuită fie pătrunderii lor efective după retragerea aureliană sau chiar de către o colonizare a romanilor cu aceștia. Există unele dovezi ale prezenței lor, precum cele de la Govora-sat sau Reșca, dar ele nu sunt considerate îndeajuns de edificatoare. Pe lângă unele descoperiri a unor materiale care au făcut obiectul unor schimburi, mai există și obiecte care aparțineau unor elemente specifice dacice (de tip Chilia-Militari), dar și elemente aparținând carpilor (ex. Vîrteșcoiu-Poienești). Această prezență poate fi explicată prin elementele geto-dacice prezente în trecut, alături de influențele carpice și bineînțeles de influența adusă de romani.

În perioada în care romanii nu au mai dispus un control direct asupra Daciei romane, la nord goții deja erau dispuși teritorial, deși într-o zonă relativ restrânsă, aceasta era mai degrabă o caracteristică tipică popoarelor germanice și nu o rațiune impusă din alte motive. Goții au acționat la fel și în celelalte părți ale Europei, precum Tracia, Gallia sau Spania, iar Teodoric a folosit aceeași tactică atunci când a invadat peninsula Italia cu ostrogoții. Comportamentul goților față de populațiile locale nu a fost atât de brutal pe cât s-ar crede, lucru valabil și în cazul Daciei, dovadă că aceștia nu au dispus la exterminarea populațiilor supuse. În acest sens există și informații oferite după descoperirile arheologice făcute la situri aparținând culturii Sântana de Mureș. Pe de altă parte nu putem să admitem că în cazul acesta a existat vreo contopire între cele două populații, chiar dacă prezența unor influențe nu poate fi negată.

În izvoarele antice invazia gotică este pomenită ca fiind principala cauză pentru care Dacia a fost pierdută de către romani, venirea acestora a fost coroborată și cu apariția altor neamuri germanice. Dacă în zona dunăreană goții au devastat, Panonia a fost atacată de către triburile cvazilor și ale marcomanilor.

În mare parte arealul în care se află România astăzi a fost ținta raidurilor întreprinse de germanici. După ce carpii și-au pierdut puterea, autohtonii au fost copleșiți de numărul mare de germanici care au împânzit spațiul dunărean și pontic. Conform estimărilor făcute în antichitate, după unele surse, numărul acestora depășea miile, iar alte izvoare vorbesc chiar de zeci de mii de astfel de barbari. Totuși niciuna din aceste populațiile germanice nu a reușit să-și impună o autoritate covărșitoare. Sursele romane din secolul al IV-lea vorbesc despre faptul că noile grupuri de imigranți stabilite în Dacia s-au bătut pentru dominație. Faptul că aceste populații și-au lăsat o amprentă asupra autohtonilor, fie ea mai mică sau mai mare, dovedește că ele nu au fost simple hoarde de barbari care au făcut incursiuni. Aceste grupuri nu erau constituite doar din parte bărbatească, prezența femeilor și a copiilor venind în completare sa, contribuind la un transfer lingvistic și material-cultural destul de complex. Venirea migratorilor a dus și la exodul unui număr semnificativ din populația autohtonă, dar nicidecum așa de mulți încât să se ajungă la o pustiire a elementului autohton, în cele din urmă aceștia au coabitat cu băștinașii.

În secolul al VI-lea au existat numeroase încercări de recucerire a Daciei de către romani, mai ales în timpul domniei lui Iustinian (527-565), multe din acestea fiind chiar încheiate cu succes. Pentru a-și securiza cuceririle, Iustinian a luat măsuri, acestea au constat în fortificarea limes-ului, prin crearea de noi fortificații, consolidarea celor deja existente și bineînțeles aducerea de efective numerice pentru protecție. Istoricul Procopius din Cezareea, contemporan cu Iustinian, nota că înainte de cuceririle lui Iustinian, în arealul fostei provicii Dacia existau așezări romane, acestea au fost reparate de către împărat. Fortificații de acest gen au existat la Drobeta, Sucidava și Turris, în anul 535, atunci când a fost înființată episcopia Iustiniana Prima, autorul Procopius nota că influența acesteia se întindea chiar și la nord de Dunăre, cu specificația foarte importantă că aceștia erau vorbitori de latină. Acest detaliu dovește că Imperiul Roman stăpânea acele regiuni de la nord de Dunăre. Recucerirea Daciei de către romani nu a fost făcută doar prin forța armelor, aceștia au avut parte și de sprijinul autohtonilor, aceștia fiind latinizați. Interesul Imperiului Roman de Răsărit pentru arealul nord-dunărean venea din mai multe rațiuni. Prima rațiune era de ordin militar, chiar dacă românii nu ar fi reușit să controleze integral zona nord-dunăreană, tot ar fi reușit să mențină o zona tampon între ei și barbari. Mai există și cealaltă parte, cea autohtonă, aceștia au fost dispuși să mențină o legătură cât mai strânsă cu Imperiul Roman, lucru care denotă originea lor și interesul pentru a o perpetua prin asocierea cu romanii.

Studiile arată că zona Olteniei a fost afectată de către invazia sarmaților, pe baza cercetărilor arheologice s-a putut determina că aceștia s-au limitat doar la această zonă, nereușind să ajunga în Transilvania sau la sud de Carpați. Dovezi ale lor există în cadrul necropolei de la Sucidava, în cadrul acesteia pe lângă elementele autohtone există și trăsături ale sarmaților. Venirea acestora nu a fost doar provocată de invazie, dar și de colonizare, acestia fiind foederati ai romanilor la un moment dat, primind pământ, dar având obligații militare, fiind însărcinați să apere aceste ținuturi împreună cu trupele din garnizoane. Prezența goților a fost preponderentă pe linia Dunării (în zona Drobetei, a Ostrovului Simian, Lișteava, Potelu și Sucidava). Descoperirile arheologice au relevat faptul că aceștia nu erau ostili, devenind chiar mercenari în secolul al IV-lea, goții nu au reușit totuși să se așeze în Oltenia, prezența lor fiind limitată de autoritatea imperială. Ramura goților care au trecut pe aici este cel mai probabil cea a vizigoților, dovezi ale lor existnâd în Muntenia încă din secolul al IV-lea. Din cadrul vizigoților au fost recrutați soldați pentru castrele romane de la Dunăre, asta după ce împăratul Constantin cel Mare a încheiat un tratat cu aceștia în anul 322. Cât despre prezența hunilor, dovezi ale trecerii acestora pe aici au fost de asemenea idenficate în Oltenia, s-au găsit fragmente de cazane datând din secolul al V-lea, mai ales la Sucidava, acolo unde romanii dețineau în a doua jumătate a secolului al V-lea o garnizoană militară. După unele cercetări se pare că hunii ar fi pătruns în mod efectiv în Oltenia în anul 383, fiind hoarda condusă de căpetenia hunică Uldis. Retragerea hunilor s-a efectuat cel mai probabil în anul 420, deși această dată nu poate fi 100% precisă, dar se considera că ei au plecat atunci când marea masă a lor s-a deplasat spre Pannonia. Alte populații de prin secolele IV-V au fost gepizii, conform istoricului Iordanes, aceștia au ajuns până în Oltenia, desi această teorie este controversată.

Importantă pentru evoluția arealului fostei provincii romane Dacia a fost răspândirea creștinismului. Între Imperiul Roman Și autohtoni (apoi și între barbari) au existat numeroase schimburi de obiecte de cult creștin. Aceste influențe au venit în special de la sud de Dunăre, creștinismul fiind deja bine stabilit în zona provinciei romane Scythia. Răspândirea creștinismului a fost accelerată odată cu retragerea aureliană și mai cu seamă după conciliul de la Niceea din anul 325. Comunitățile creștine au avut o răspândire mare la sud de Dunăre, facilitând astfel răspândirea creștinismului. Episcopii creștine au apărut în Dacia Mediteraneea, Moesia Superior și Inferior și Scythia. Aceste zone unde se aflau episcopiile erau compuse din populații vorbitoare de latină. În cadrul uneia din aceste comunități creștine avea să apară erezia de tip ariană în secolul al IV-lea, aceasta fiind adoptată și de goții care au venit la nord de Dunăre. În secolul al VI-lea împăratul Iustinian a reorganizat aceste episcopii sud-dunărene pentru a fi mai dependente de autoritatea centrală imperială. Dovezi ale acestei răspândiri a creștinismului la nord de Dunăre sunt descoperirie arheologice a unor vestigii care datează din secolele IV-VII. Aceste descoperiri au constat în biserici, precum cele de la Tomis, Adamclisi, Niculițel, Slava Rusă sau Sucidava. Pe lângă edificii, au mai fost descoperite și obiecte de cult, precum cruci din bronz, argint sau os, asemenea artefacte au fost scoase la iveală la Olteni, Budureasca, Davideni, Costești, Botoșana etc.

Infiltrarea în rândurile Daciei ale barbarilor au avut efecte benefice, dar punându-le în balanța cu cele dăunătoare, putem deduce că în mare măsură migratorii au fost aducători de probleme. Fenomenul de pătrundere a populațiilor migratoare în Dacia a durat mai bine de un mileniu, timp în care și-au lăsat amprenta asupra evoluției ulterioare a poporului român. Cauzele pentru care marile migrații au fost posibile sunt multiple, explicarea acestora nu este întotdeauna simplă. Una din primele motive reprezintă atracția acestor triburi barbare pentru teritoriile romane (mult mai avansate față de barbarii care se aflau într-un stadiu de înapoiere din punct de vedere social, economic sau cultural). Prin pătrunderea barbarilor în Dacia, aceștia au contribuit negativ la evoluția acestei regiuni, practic au fost un element de regres. În același timp prezența acestor migratori a contribuit și la apariția unor circumstanțe prin care a fost favoritzată dezvoltarea economică și socială. Din această perspectivă, relațiile dintre migratori și autohtoni reprezintă o arie de interes mare în studiul istoriei vechi a românilor.

Venirea slavilor în acest areal a dus la noi modificări, năvălirile acestora fiind cu greu oprite de către Imperiu Bizantin. Fiind în situația de a nu putea face față năvălirilor, bizantinii au recurs la acordarea de subsidii și a titlului de foederati pentru slavi, astfel că aceștia s-au așezat în zona Dunării încă de pe vremea lui Iustinian. Din cauza crizei în care se afla Imperiul Bizantin în secolul al VI-lea și începutul secolului al VII-lea, limes-ul dunărean avea să cadă în anul 602. Slavii aveau să se așeze atât în Moldova cât și în Muntenia, iar în același timp a fost semnalata și prezența unor altor popoare migratoare, precum avarii care au trecut și pe meleagurile noastre, dar s-au așezat în cele din urmă în Pannonia. Gepizii au fost forțați de noile împrejurări să se mute în Transilvania, deoarece slavii și-au exercitat puterea tot mai mult în acest areal. Deși slavii superiori numeric și militar, aceștia erau inferiori cultural față de gepizi, care în acel moment erau destul de dezvoltați din acest punct de vedere. Deoarece populația autohtonă de la nord de Dunăre și teritoriile acesteia nu a reprezentat o miză importantă pentru slavi, ci mai mult o zonă de unde au pornit atacurile, aceștia aveau să se stabilească la sud. Dominația militară a slavilor s-a extins și asupra nordului Dunării, în timpul domniei lui Asparuh, acesta trece fluviul între 679-680. Nici de aceasta dată noii veniți nu s-au impus decât pentru o perioadă scurtă și nici nu și-a lăsat amprenta foarte mult, fiind vorba de o venire de tip nomad care nu s-a putut adapta la modul de viață al autohtonilor.

Venirea bulgarilor în Balcani în secolul al VII-lea nu avea să producă efecte atât de mari pe cât au însemnat ele pentru bizantini, acest lucru s-a datorat și faptului că aceștia nu au avut decât o trecere periodică și de scurtă durată pe meleagurile nord-dunărene. Acest lucru a fost dovedit de lipsa aproape integrală a unor vestigii care să certifice o prezență mai consistenă a acestora, așadar ei doar au trecut prin teritoriul actual al României. Consecințele asupra teritoriilor locuite de autohtonii nord-dunăreni au fost limitate, astfel că aceștia nu au fost la fel de influenți ca alți migratori. Bulgarii ca origine, fiind turanici, aveau să-și piardă din identitate odată cu trecerea timpului, fiind practic asimilați de către slavi, acest proces se va încheia în secolul al IX-lea.

Pentru a concluziona, după retragerea aureliană Dacia a intrat sub spectrul migrațiilor barbare, acestea au trecut în valuri succesive pe teritoriul nord-dunărean și au avut influențe negative, dar și pozitive. În cadrul acestui proces de sinteză, populațiile barbare au avut o influența mai mare sau mai mică, dar importantă a fost și contribuția Imperiului Roman, care deși nu a mai controlat provincia Dacia în mod direct, a creat o zonă de tampon pentru a limita și a conține invaziile barbare, fie prin forța armelor sau prin diplomație.

Bibliografie

Armbruster Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1972.

Bârzu Ligia, Continuitatea creației materiale și spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979.

Grumeza Ion, Dacia: Land of Transylvania corenstone of Ancient Eastern Europe, Plymouth, Hamilton Books, 2009.

Heather Peter, Empires and barbarians. Migrations, development and the birth of Europe, New York, Routledge, 2002.

Murgescu Bogdan, Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001.

Petrescu-Dîmbovița M., Istoria României de la începuturi pânăîn secolul al VIII-lea, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965.

Protase D., Autohtonii în Dacia, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.

Toropu Octavian, Romanitatea târzie și străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică (secolele III-XI), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1976.