Cruciada a Iii a

Introducere

Prin lucrarea de față “Cruciada a III – a” s-a urmărit aprofundarea cunoștințelor despre cruciade și în mod deosebit despre cruciada a III –a.

Cruciadele au pornit în secolele XI-XIV din țările apusene ale Europei și constituie în istoria Evului Mediu un fenomen complex, semănând cu o mare epopee, cu mai multe episoade. Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul, dar pe lângă motivele de ordin religios, cruciadele au avut și cauze politice sau economice bine disimulate sub ideologia religioasă a eliberării Locurilor Sfinte.

În ciuda tradiției creștine primare, care condamna folosirea armelor, Biserica din Occident a lansat începând cu secolul al IV-lea teoria "războiului just": necesitatea folosirii forței, a războiului împotriva ereticilor, pe care armele spirituale nu-i puteau convinge, astfel că, prin promisiunea de recompense cerești făcută combatanților, s-a trecut de la noțiunea de "război drept" la cea de "război sfânt".

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană.

Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea. “Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei”1), care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză.

Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare.

Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări da mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. “În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul”2).

Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna

__________________________

1) Ovidiu Drîmbă, Istoria culturii și civilizației, vol. III, Editura: Saeculum I. O., București, 2002, p. 44;

2) Jacques Le Goff, Civilizația Occidentului medieval, Ed. Arthaud, Paris, 1984, p. 103;

Introducere

reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cât de puțin erau pregătite armatele occidentale să susțină lupta. Constatarea nu putea decât să încurajeze djihad-ul.Contraofensiva, începută de Zengi, a fost continuată între anii 1146—1173, cu și mai multă forță, de către fiul său, Nur-Al-Din, vestit pentru fanatismul său religios, fapt ce-l făcea pe istoricul R. Grousset să-l numească ,,un adevărat Ludovic cel Pios musulman"3).

Lui Nur-Al-Din nu i-a fost dat să vadă crezul vieții sale împlinit. Succesul djiliad-ului s-a datorat unui general al său de origine kurdă, Salah-Al-Din, intrat în istorie cu numele de Saladin4).Lucrarea este structurată în patru capitole și douăsprezece subcapitole așa cum se vede în cuprins:

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic.

1.1 Ascensiunea lui Saladin

1.2. Căderea Ierusalimului

1.3. Richiard I

1.4. Filip II Augustus

1.5. Frederic I Barbarossa

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare.

2.1. Pregătirea cruciadei

2.2. Drumul cruciaților – Sicilia, Messina și 21 martie 1188

2.3. Asediul Acrei – plecarea lui Filip II August, Guy de Lusignan

2.4. Bătălia de la Arsuf – Ordinele cavalerești

Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate

3.1. Drumul de Intoarcere al lui Richard I, prizonieratul de la castelul Triefels, asediul de la Gisors

3.2. Biserica ortodoxă în timpul cruciadelor

3.3. Consecințele economice, politice și sociale a cruciadelor
Cap. 4. Concluzii

__________________________

3) Rene Grousset, Istoria secretă a cruciadelor, Ed. Pro, București, 2007, p. 207;

4) P. M Holt, The Age of Crusades, Ed. Pearson, Londra, 1986, p 50;

Introducere

În Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic, am prezentat contextual politic și lansarea apelului de cruciadă de către Papa Clement al III-lea.Veștile despre cursul evenimentelor au ajuns în Europa abia la începutul lui 1188. Papa Clement III (1187-1191) a hotărît să-și asume organizarea celei de-a treia cruciade.

La apelul acestuia au răspuns regii Angliei și Franței – Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August – și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa.

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare, am urmărit desfășurarea cruciadei, de la pregătirea ei până la punctul culminant. Am prezentat în acest capitol pregătirea cruciadei – eforturile papalității, drumul cruciaților – Sicilia, Messina și 21 martie 1188, asediul Acrei – plecarea lui Filip II Augustus, Guy de Lusignan și bătălia de la Arsuf – Ordinul cavalerilor Templieri și Ordinul cavalerilor Ospitalieri.

Într-o relatare din secolul XIV, aparținând lui Al-Safadi5), se precizează că războiul pornit de Saladin a avut o singură cauză: încălcarea de către cruciați a convenției cu musulmanii privind trecerea convoaielor de pelerini și negustori spre Mecca, informația, deși târzie, este pe deplin veridică.

În Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate, este prezentat finalul cruciadei a III-a și urmările ei asupra participanților precum și asupra credinței timpului în care s-a petrecut.

Saladin, temutul sultan de altădată, îmbătrinea și pe zi ce trecea era tot mai puțin ascultat. La 2 septembrie 1192, “el era nevoit să încheie o pace generală cu cruciatii pe timp de trei ani și trei luni, prin care recunoștea creștinilor dreptul de a vizita oricând, nesupărași, Ierusalimul”6).

Cap. 4. Concluzii ce se pot trage din această lucrare sunt că, Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri și masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populației supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizații, care s-au influențat reciproc.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient și Occident. Relațiile comerciale ale Europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orașele, mai ales cele din Italia și sudul Franței. După încheierea tratatului de pace dintre cruciați și Saladin (1192), “în stăpânirea francilor mai rămăseseră: Acra, în jurul căreia regatul va continua să viețuiască timp de încă un secol (1191 — 1291), Tyrul, Haiffa, Cae-sareea, Arsuf, Jaffa, cu unele teritorii înspre Ierusalim, comitatul Tripoli și principatul Antiohiei, amândouă reduse territorial”7).

__________________________

5) P.M.Holt, op.cit., pag. 57;

6) A.Fliche, La chretiente medievale, p.346;

7) Mantin, Peter, Pulley, Richard, Cruciadle, Editura All, Bucuresti, 2001;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic.

1.1 Ascensiunea lui Saladin

Spre sfârșitul secolului al XI-lea, mai exact în anul 1094, se săvârșea o istorică întâlnire care avea ca interlocutori două personaje, nimeni alții decât inițiatorii celei mai profunde mișcări religioase a Evului Mediu.

Papa Urban al II-lea și Petre Eremitul, vor pune în practică o amplă desfășurare de forțe, unul în virtutea autorității papale, iar celălalt, în urma bogatei experiențe dobândite ca pelerin la Locurile Sfinte.

Inarmat cu o cerere din partea singurei autorități din Ierusalim recunoscută în Occident, informat în amănunt despre situația din Palestina, Petre Pustnicul s-a considerat îndreptățit să se înfățișeze înaintea pontifului roman, și demersul său a fost bine primit și aprobat de către papă, care i-a adresat cuvinte încurajatoare.

Urban al II-lea, spirit aprins și îndrăzneț, remarcabil om politic, era adeptul acțiunilor grandioase pe care și le dorea și era gata să le conducă, Urban a sesizat și amprenta de fanatism ce se întipărea în mentalitatea lui Petre Pustnicul, însă chiar și așa, el i-a încurajat zelul, căci Urban a văzut în pledoaria emoționantă a acestuia, mobilul ce avea să dea viață proiectului predecesorului său, Grigorie al VII-lea, transformând fenomenul cruciadei într-un act politic de mare anvergură, cu urmări considerabile pentru Roma.8)

Alexie Comnenul (1081-1118), împărat Bizanțului, ceruse ajutorul creștinilor vest-europeni împotriva invadatorilor musulmani care amenințau securitatea Imperiului.

Acum era momentul ca papa să dea curs cererii de ajutor formulată de împărat, astfel că o expediție generală împotriva “necredincioșilor”, având ca scop eliberarea Ierusalimului era mai mult decât bine venită.

Urmarea ar fi fost o creștinătate unită sub conducerea aceluiași papă, recunoscut ca șef spiritual și politic, atât în Occident, cât și în Orient, unde era așteptat de împărat și de patriarhul Ierusalimului, iar acest rezultat ar fi fost cea mai mare victorie morală a lui Urban II asupra lui Henric al IV-lea al Angliei, concurentul său la stăpânirea universală.9)

Așa apăreau în ochii societății, premisele ce au condus la punerea în practică a conceptului de cruciadă, motivația religioasă a dat cruciadelor natura unui pelerinaj în masă spre Palestina, mișcarea creștinilor era comparabilă, în sfera ei de cuprindere, cu migrațiile barbare în Imperiul Roman cu puțin înainte de căderea lui.

__________________________

8) Florentina Cazan, Cruciadele, Editura Academiei Române, București, 1990, p. 55;

9) J. Prawer, Historie du Royaume Latin de Ierusalim, vol. I, p. 165, apaud Florentina Cazan, op. cit., p. 56;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

Și motive de ordin economic i-a determinat pe mulți să urmeze calea crucii, foametea era un fenomen obișnuit în Europa Apuseană, în secolul anterior acestor manifestări expansionist-religioase.

În anul 1180, pe scena cruciadelor, a apărut un conducător kurd, de geniu, faimosul Saladin, el s-a născut în 1137 într-un oraș mic din Mesopotamia, dar a crescut în Damasc.

Ca adolescent Saladin a vrut să fie un savant musulman, mai degrabă, decât un soldat, și este cunoscut în Occident pentru opoziția sa față de forțele celei de-a treia cruciade și pentru capturarea Ierusalimului.

Cariera militară a lui Saladin a început la vârsta de 26 de ani, sub tutela de unchiului său Asad al Din, un important commandant militar, participând împreună cu acesta la o expediție în Egipt.

Din perioada a cruciadelor iese în evidență personalitatea impunătoare a celui mai mare erou musulman, recunoscut ca atare și de către creștini, sultanul Saladin cel Aurit, poreclă care nu se datorează numai faptului că a recucerit Ierusalimul diplomatic, în anul 1187 (Cetatea sfânta fusese ocupată de creștini în prima cruciadă, în anul 1099), după ce dusese bătălii victorioase pe alte fronturi din Orientul Mijlociu, ci și gestului de-a dreptul extraordinar prin care însăși Marea Cruce de Aur a Ordinului templierilor (încrustată cu rubine) i-a fost oferită ca trofeu.
          “Deși crunt în luptele directe cu cruciații, Saladin nu se arăta dornic de vărsare de sânge față de prizonieri, prei său Asad al Din, un important commandant militar, participând împreună cu acesta la o expediție în Egipt.

Din perioada a cruciadelor iese în evidență personalitatea impunătoare a celui mai mare erou musulman, recunoscut ca atare și de către creștini, sultanul Saladin cel Aurit, poreclă care nu se datorează numai faptului că a recucerit Ierusalimul diplomatic, în anul 1187 (Cetatea sfânta fusese ocupată de creștini în prima cruciadă, în anul 1099), după ce dusese bătălii victorioase pe alte fronturi din Orientul Mijlociu, ci și gestului de-a dreptul extraordinar prin care însăși Marea Cruce de Aur a Ordinului templierilor (încrustată cu rubine) i-a fost oferită ca trofeu.
          “Deși crunt în luptele directe cu cruciații, Saladin nu se arăta dornic de vărsare de sânge față de prizonieri, preferând gesturile diplomatice, marele sultan al Siriei, Yemenului, Egiptului și Palestinei (asa cum a fost numit de califul din Bagdad, autoritatea juridică musulmana a vremii)”10) a ocrotit-o pe Maria Comnena, văduva regelui creștin Amaury I, permițându-i să se refugieze cu toată escorta sa la Tripoli, de asemenea, fostei regine creștine a Ierusalimului, Sibilla de Lusignan, ascunsă într-o mănăstire din cauza războiului, i-a permis să se refugieze și să ia cu ea toată averea personală – care nu era deloc de neglijat.
          Mare învingător al creștinilor, Saladin nu a dat voie nimănui sa profaneze Biserica Sfântului Mormânt al lui Christos, patriarhul Ierusalimului a primit învoire să plece cu tot tezaurul creștin acumulat pâna atunci.

“Mărinimia și curtoazia lui Saladin, atitudini care nu prea erau pe placul supușilor săi, se datorează faptului că acest suveran a fost nu numai un om energic, religios (fără să fie fanatic) și dotat cu o înțelepciune de excepție, ci și un om de cultura, rareori în istorie un intelectual autentic devine mare conducător.”11)

__________________________

10) Rene Grousset, The epic of the Crusades, tr. Lindsay, Noël. New York, Orion Press, 1970, p. 74;

11) James Reston, Warriors of God: Richard the Lionheart and Saladin in the Third Crusade, New York, 2001, Anchor Books, p. 125;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic.

În 1174 Saladin profită de apelul de ajutor lansat de un prinț din Damasc pentru a se duce în capitala Siriei, ajutându-l, după care este numit sultan, devenind astfel guvernatorul Egiptului.

În 1177, Saladin a lansat un atac asupra unei fortărețe bine apărate din Gaza, dar în ultima clipă a schimbat direcția și a îndreptat atacul asupra orașului Ascalon, dar Baldwin al IV-lea, a condus un contraatac și a ajuns la oraș înaintea lui Saladin.

Dându-și seama că Ierusalimul era nepăzit, Saladin s-a îndreptat către Orașul Sfânt, lăsând în urmă o unitate de mici dimensiuni care să-l țină ocupat pe Baldwin.

Cu toate acestea, Baldwin a realizat că a fost flancat și i-a chemat pe templieri în Gaza, a spart rândurile forței lui Saladin de la Ascalon și a pornit spre armata egipteană, pe care a ajuns-o în urma la Montgisard, astfel armata egipteană a fost învinsă fără replică, dar Saladin a scăpat și s-a întors în Egipt.

Forțele lui Baldwin nu erau suficient de mari ca să beneficieze de pe urma victoriei musulmanilor de la Montgisard, iar în vara lui 1179, Saladin a asediat micul castel din Vadul lui Iacob de pe râul Iordan, atacul a avut loc înainte de terminarea construcției – se construise numai zidul exterior.

Un tratat de pace încheiat între Baldwin și Saladin, care delimita zona respectivă ca zonă nemilitară, interzicea ambelor părți construcția de castele pe această frontieră, dar templierii susțineau că ei nu se supuneau acestui acord.

Într-adevar, Baldwin încălcase tratatul prin construcția castelului, deși făcuse aceasta sub presiunea templierilor care hotărâseră că era nevoie de unul în acest loc pentru a proteja drumul către Damasc.

Baldwin a început să ridice castelul pe 10 iunie, însă forțele lui Saladin au respins atacul și un numar mare de cavaleri au fost luați captivi, printre ei aflându-se și Marele Maestru al templierilor, Odo de St. Armand, care a murit în captivitate în anul următor.

Acesta era conștient de dezacordurile interne dintre facțiunile creștine și, folosindu-se de aptitudinile lui de negociator, i-a unit astfel încât ăa se prezinte ca un front omogen, știind că cearta lor i-ar putea seca complet de putere militară.

Saladin, care era de asemenea conștient de concurența nimicitoare între creștini, a așteptat răbdător momentul prielnic pentru atac, însoțit de Marele Maestru al ospitalierilor si de nou-alesul patriarh al Ierusalimului.

Arnold de Torroja a plecat în Europa pentru a rezolva problema amenințării, venind dinspre Saladin, din nefericire, Arnold a murit la Verona, lăsându-i pe ceilalți să continue misiunea.

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

Ca succesor al lui Arnold, Templierii l-au ales pe Gerard de Ridefort, sub conducerea lui Gerard, ordinul templierilor s-a implicat foarte mult în problema succesiunii la tronul Ierusalimului după moartea lui Baldwin al V-lea, a cărui domnie a durat numai un an.

În 1182, Saladin a condus o a doua campanie în Siria și a reușit să anexeze Alep și alte câteva orașe siriene, tot nordul Siriei se afla acum în întregime sub controlul său. 

Această lungă muncă de unificare a frontului islamic a durat peste zece ani, din 1174 la 1186, drept pentru care în această perioadă, nu s-a putut consacra în întregime luptei contra cruciaților, el a trecut atunci la următoarea etapă: și-a consacrat toată forța și energia în războiul cu cruciații.

Contra lor a purtat o serie de bătălii și a repurtat multe victorii, în pofida înfrângerii suportate cu câțiva ani mai devreme la Ramalah. Aceste victorii au cunoscut apogeul în 1187 cu bătălia de la Hattin. A fost o imensă bătălie în cursul căreia au fost capturați regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, seniorul de Kerak, Renaud de Châtillon și alți mari generali cruciați. “Această mare victorie a fost preludiul căderii succesive a orașelor și castelelor cruciate în mâinile lui Salâh Ad-Dîn (Saladin).

În acest mod a căzut castelul Tiberiade apoi au căzut orașe precum Saint Jean d'Acre, Cesareea, Naplus, Arsuf, Jaffa, Beirut . Acum calea era liberă pentru a intra în Ierusalim. Orașul Sfânt a fost asediat până la predarea sa, Saladin a intrat în el vineri 2 octombrie 1187, a fost una dintre cele mai mari zile din istoria Islamului.”12)

Saladin a fost celebru pentru toleranța și aspirația sa pentru pace, un adevărat exemplu. După ce a cucerit Ierusalimul, a tratat cu bunăvoință cu cruciații și și-a afișat compasiunea față de locuitorii Orașului Sfânt. Musulmanii au intrat fără pic de vărsare de sânge în acesta, în schimb, cruciații în 1099, au masacrat mii de musulmani, scăldându-se în sânge până la genunchi.

Sultanul respectând instituția regalității, în general, nici mormintele regilor Ierusalimului din biserica Sfântului Mormânt nu a permis să fie profanate, după cum presupusul mormânt al lui Cristos a fost lăsat intact, fie din tact politic, sau înclinare firească, Saladin odată victorios era gata să fie mărinimos.

Europa a fost îngrozită când a aflat că musulmanii au pus stăpânire pe Orașul Sfânt. Regii europeni cereau răzbunare, drept pentru care imediat a fost pusă pe picioare una dintre cele mai redutabile cruciade, atât ca număr de oameni cât și ca material, compusă din trei armate: armata germană, armata franceză și armata engleză, dintre care doar două au ajuns la destinație, armata germană rămânând fără conducător.

__________________________

12) Geoffrey Hindley, SALADIN: Hero of Islam, Ed. Pen & Sword Military, 2010, p. 73;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

Comportamentul lui Saladin se caracterizează prin stricta observare a perceptelor religioase, grija față de puritatea credinței. Astfel, cere să i se alcătuiască un catehism, și i se compune un poem cu principalele articole de credință ale Coranului, se manifestă permanent doritor de a asculta lecturi din Coran, sau prelegeri religioase ale celor care mai târziu vor deveni înalți consilieri.

Saladin se angajează în construcția de moschei, impune cu rigoare legea musulmană și primește titlul de „distrugător al heterodoxiei”13). Saladin „nu este altceva decât transcrierea franceză a lui Salah-al-din, în traducere – Binefăcătorul credinței”14), titlul onorific dat sultanului prin denumirea de „al-din” înseamnă „al credinței”.

După cucerirea Acrei la 1187, cucerirea Jaffei și a Beirutului, a urmat supunerea Ierusalimului, răzbunându-se astfel sângele vărsat în 1099 de către musulmani, când „trupurile celor uciși au fost puse grămadă și prefăcute în cenușă.15), după 88 de ani, Ierusalimul a revenit în mâinile turcilor, iar regatul latin s-a prăbușit, de asemenea, era un conflict cu fatimizii stabiliți în Cairo, califat „desființat de sultanul Saladin în anul 1193”16), Saladin cucerește Siria pornind din Egipt.

Fiu de ofițer aflat în serviciul selgiucizilor și ajuns vizir în Egipt, el este personalitatea musulmană cu care creștinii din Apus au venit în contact. „A fost văzut tratând cu Richard Inimă de Leu, garantând libertatea pelerinilor la Sf. Mormânt, încheind un armistițiu care recunoștea așezămintele creștinilor din Jaffa, Accra și Ascalon și bineînțeles comerțul”17).

Saladin a întemeiat dinastia Ayyubidă, care a domnit la Cairo până în 1250, când puterea a fost luată de un grup de militari de elită, de origine cumană, denumiți mameluci

Domnind timp de un secol în Egipt, dar și în Siria și o parte a Arabiei Apusene – Ayyubizii, respectiv dinastia lui Saladin e rezemată pe Cairo, în dauna Bagdadului, centrul semnificativ al gândirii filosofice islamice răsăritene, gândire reliefată de personalitatea lui Al-Ghazali.

Luptele grele sub conducerea lui Richard împotriva lui Saladin precum și respectul reciproc pe care cei doi și-l purtau, reprezintă cele mai cunoscute episoade ale istoriei cruciadelor, finalizate prin victoria creștinilor din 1191 la Arsuf. Pe lângă vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata,

__________________________

13) Emmanuel Sivan, L’islam et la croisade, Editura Librairee d’Amerique et d’Orient, Paris, 1968, p. 41;

14) Florentina Cazan, op. cit., p. 49;

15) Ibidem, p. 67;

16) Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unității – istoria religioasă a omenirii, Editura Humanitas, București, 1994, p. 148;

17) Ibidem, p. 151;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

1.2. Căderea Ierusalimului

Vestea masacrelor și ororilor comise de creștini în prima Cruciadă devenise deja legendară, numai în Cetatea Sfântă, soldații conduși de Godefroy de Bouillon, uciseseră aproape 70.000 de civili neânarmați, asta ân timp ce la Maarat, războinicii europeni se dedaseră la acte de o violență nemaiântâlnită, totul culminând cu canibalismul recunoscut și iertat atunci de Biserică.

Cruzimea primilor cruciați nu rămăsese, doar o amintire tristă, noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alături de nemiloșii săi apropiați, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford și Balian de Ibelin continuau, persecuțiile și crimele împotriva musulmanilor, evreilor și chiar a creștinilor ortodocși ( Marea Schismă avusese loc în 1054, cu puțin timp înaintea Primei Cruciade).

În același timp, Saladin își extinsese influența asupra califatelor din Moșul și Allepo, înconjurând Regatul Ierusalimului, pentru prima oară, cu teritorii musulmane, aflate în mâna unui singur lider.

Desi noul monarh oriental încercase să evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile, într-o primă bătălie, cea de la Montgisard, în anul 1177, Saladin cunoștea o înfrângere zdrobitoare, din cei aproape 30.000 de soldați aflați sub comanda sa, peste 27.000 erau uciși de către războinicii templieri, într-o bătălie ce amintea, mai mult, de un masacru.

Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-și putea impune influența asupra teritoriilor ocupate de musulmani, armistitiul dintre cele două tabere, încheiat după bătălia de la Montgisard, nu era decât o soluție de compromis pentru ambele forțe combatante, sleite de îndelungile confruntări.

Excesele cavalerilor cruciați, materializate în atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decât să rupă o pace și așa destul de fragilă, cea de a doua confruntare venea la 10 ani după episodul de la Montgisard.

Deplini încrezători în reușita bătăliei, templierii conduși de Guy de Lusignan porneau pentru a-l înfrunta pe Saladin și noua sa armată, a fost unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor.

Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea către Ierusalim, cetate pe care o cucerea în același an, la 2 octombrie 1187 și contrar tuturor așteptărilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civilă, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor creștini să părăsească orașul împreună cu toată averea pe care o puteau duce.

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

Între anii 1099-1187, Cetatea Ierusalimului s-a aflat în stăpânirea cruciaților și, odată cu cetatea, Biserica Învierii Domnului. Conducătorul cruciaților, Godfrey de Bouillon, care a devenit primul “rege al Ierusalimului”, a hotărât să nu folosească titlul de rege în timpul vieții sale și s-a declarat “Advocatus Sancti Sepulchri – apărător al Sfântului Mormânt al Domnului”18).

Cavalerii veniți din Europa, în special Raynald de Chatillon, unul dintre cei mai viteji, dar și mai cruzi dintre cruciați, se dovedise a fi inamicul numărul unu al lui Saladin. “El ataca nu doar pe uscat, hărțuind caravanele, ci și pe apă, căci bringanzii săi nu se fereau să atace corăbiile negustorilor musulmani, Raynald de Chatillon amenintase că va ataca chiar orașele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina”19).

Provocările continue făcute la adresa lui Saladin de cruciații ce stăpâneau Ierusalimul l-au determinat în cele din urmă pe acesta să ia o poziție fermă. Victoriile împotriva creștinilor s-au succedat și în iulie 1187 el cucerise deja cea mai mare parte a Regatului Ierusalimului.

Pe 4 iulie, el a înfruntat în bătălia de la Hattin forțele combinate ale principilor creștini distrugându-le aproape în totalitate, prin victoria de la Hattin, Saladin nu numai că a învins cea mai mare armată creștină adunată vreodată în Țara Sfântă, dar a semnalat și declinul definitiv al puterii cruciate de acolo.

După ce propunerile sale făcute apărătorilor creștini ai Ierusalimului, privind predarea orașului, au fost respinse, Saladin a hotărât să asedieze așezarea sfântă pentru trei religii – islamică, iudaică și creștină.

Când asediul a început, “sultanul a refuzat să accepte termenii de răscumpărare propuși de ocupanții occidentali ai Ierusalimului până când căpetenia cruciată Balian de Ibelin a amenințat că va ucide toți ostatecii musulmani și va distruge altarele sacre ale Islamului, Domul Stâncii și moscheea al-Aqsa”20).

Pe 2 octombrie, orașul a căzut dar Saladin s-a purtat foarte bine cu prizonierii, cei mai bogați au fost răscumpărați, iar pe cei săraci, mărinimosul suveran i-a eliberat fără a mai cere bani în schimbul lor. Muntele templului a fost predat, iar forța administrativă templieră a fost forțată să evacueze comandamentul din moscheea al-Aqsa și să nu se mai întoarcă niciodată.21)

__________________________

18) I. Grămadă, Cruciadele, Ed. Științifică, București, 1961, p. 207;

19) Steven Runciman, A History of the Crusades, vol. II: The Kingdom of Jerusalem, Cambridge, Ed. University Press, 1952, p. 457;

20) Cecile Morrison, Cruciadele, Editura Meridiane, București, 1998, p. 121;

21) Ibidem;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

“Musulmanii au purificat moscheea cu apă de trandafiri și au instalat un amvon care fusese comandat înainte de dobândirea victoriei, încă o dată, Saladin și-a demonstrat generozitatea, permițând creștinilor să dețină în continuare controlul asupra Bisericiii Sfântului Mormânt, totusi, crucea a fost îndepărtată de pe Domul Pietrei și târâtă prin oraș timp de două zile, unde a fost călcată în picioare și bătută cu bâtele de către musulmanii radioși”22).

Intrarea triumfătoare a lui Saladin în Ierusalim și modul în care acesta i-a tratat pe ocupanți indică amabilitate și generozitate în contrast absolut cu cele arătate după prima cruciadă, când “cruciații i-au măcelarit pe locuitori fără milă – creștini, evrei și musulmani deopotrivă – iar sangele și cheagurile ajungeau paâă la glezne”23).

După 88 de ani, regatul latin se prăbușise, iar Ierusalimul revenea în mâinile turcilor. Cursese destul sânge pentru ca acest crez să se împlinească, acum în ,,orașul sfânt“, redevenit mahomedan, se reinstituia pacea și ordinea, moscheele au fost refăcute, Templul Stâncii redevenea moscheea Sakhra, Moscheea Aksa era placată din nou cu marmură alb-verzuie, lucrată în maniera bizantină și ornată cu inscripții din Coran.

Aici în Aksa era “instalat din nou un imam, Molhi-Al-Din, fiul unui cadiu din Damasc, care avea să oficieze de acum înainte slujbele de vinerea în prezența lui Saladin, când sultanul aflat în cetate voia să-și guste din plin victoria sau să mediteze la viitoarele cuceriri”24).

Rezultatul imediat al acestei întâmplări a fost decretarea Cruciadei a Treia. Aceasta (1189-1192) a fost unică prin faptul că a luat naștere în urma aprobării unui mare sinod bisericesc și a fost rezultatul puternicei credințe că, îngăduind ca Ierusalimul să cadă din nou în mâinile necredincioșilor, Dumnezeu pedepsea Europa de Apus pentru păcatele ei.

Împăratul Frederic Barbarossa a condus înspre est o puternică armată de cavaleri germani, însă au murit aproape toți în bătăliile pierdute după ce împăratul s-a înecat întâmplător în estul Asiei Mici.

În ciuda conducerii puternice și a bunei organizări a cruciadei, aceasta a avut rezultate foarte slabe, cea mai mare parte a celor trei ani petrecuți de regi în Palestina a constat în mici lupte și armistiții cu Saladin, al căror rezultat a fost că s-au recunoscut drepturile mutuale în anumite localități din Palestina și s-a oferit creștinilor privilegiul de a face pelerinaje la locurile sfinte din Ierusalim, totusi, Ierusalimul a rămas în mâinile lui Saladin.

__________________________

22) Florentina Cazan, op. cit., p. 193;

23) Steven Runciman, op. cit., p. 472;

24) Ovidiu Drîmbă, Istoria culturii și civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 233;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

1.3. Richard I

Richard I Plantagenetul s-a născut la 1 septembrie 1157, la Oxford, ca fiu al regelui Angliei, Henric al II-lea, și al Eleonorei de Aquitania. Supranumit de unii „Inimă de Leu” și de un celebru trubadur francez (Bertrand de Born) „Richard Da și Ba” avea anumite trăsături ale tatălui său, întreaga violență a Plantageneților, dragostea lor nemăsurata pentru femei și curajul lor.

În 1169, Richard a devenit duce de Aquitania și, împreună cu fratele sau, Henric cel Tânăr, duce de Normandia, s-a răsculat de două ori împotriva tatîlui său. Henric al II-lea a reușit de fiecare dată să opreasca revoltele și nu i-a pedepsit pe fiii săi rebeli.

La moartea regelui, Richard a moștenit coroana engleză. Marele eveniment cavaleresc din timpul domniei lui Richard a fost cruciada a treia, la care a luat parte împreună cu regele Franței, Filip August.

Până atunci, Anglia s-a arătat prea puțin interesată de primele două cruciade. Plecaseră mulți aventurieri, dar nici un suveran. Henric al II-lea nu s-a îmbarcat niciodată pentru a pleca în cruciadă, cu toate că “a făgăduit acest lucru, și patriarhul Ierusalimului îi adusese cu mare pompa cheile Sfântului Mormânt”25).

Richard era o fire cu totul deosebită, îndată ce primi moștenirea paternă, goli tezaurul, vându câteva comitate și se îmbarcă, recent încoronat rege al Angliei, la vârsta de treizeci și unu de ani, a hotărât să-și dovedească vitejia luptând împotriva musulmanilor.

Richard și Filip August, prieteni în aparență, rivali în fapt de când Richard moștenise tronul tatălui său, au plecat âmpreună spre Ierusalim, dar din porturi diferite, armata normanzilor lui Richard s-a îmbarcat la Marsilia, iar cea a regelui francez la Genova, urmând să se întâlnească în Sicilia.

Încă de la ceremonia investirii sale pe tron, Richard își afișează ostentativ armura de cruciat și interzice accesul oricărui evreu, gest ce va da frâu liber resentimentelor englezești de la acea vreme, împotriva urmașilor lui Israel.

Insensibil la masacrele care aveau loc chiar sub ochii săi, regele se mulțumește să pedepseasca doar pe câțiva dintre cei vinovați de crimele împotriva evreilor și impune tuturor supușilor săi o taxă apăsătoare, numită „zeciuiala lui Saladin”, cu scopul de a-și finanța o campanie de eliberare a Ierusalimului din mâinile acestuia.

La numai doi ani de la numirea sa ca rege, Richard debarcă în Orient, după ce, pe drum, cucerise Ciprul aflat în mâinile necredinciosilor.

__________________________

25) L. P. Angluetil, Histoire de France,vol.I, Ed. Artheme Fayard & Co, Paris, 1866, p. 237;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

Richard I , intrând în conflict cu bizantinii, cucerește insula Cipru și o cedează lui Guy de Lusignan, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat la 10 iunie 1190 pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus și cea mai mare parte din cruciați rămași fără conducător, s-au împrăștiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, și-au continuat drumul.

În drumul său către Cetatea Sfântă, regele Angliei oferă ajutor lui Philip al II-lea, sosit cu mult înaintea sa, la asediul cetății Acra, începea, astfel, epopeea celui mai influent și mai curajos monarh european din toată istoria celor opt cruciade.

Deși asediul cetății dura de mai bine de șase luni, în numai o lună, “Richard I își dovedea calitățile inconfundabile de strateg militar și cucerea Acra, spre marea invidie a regelui Franței, care se vedea umilit în fața propriilor supuși, de altfel, Philip al II-lea se va întoarce în Franța, pretextând că este bolnav, nu înainte de a-i lăsa lui Richard comanda armatelor sale și suma aferentă plății acesteia”26).

În permanenta nevoie de bani, Richard încearcă să obțină o răscumpărare imensă de la Saladin în schimbul celor aproape 3000 de prizonieri capturați la Acra, incapacitatea suveranului musulman de a strânge suma cerută, circa 200.000 de monede de aur, îi provoacă regelui englez un acces de furie incontrolabilă, în care ordonă uciderea tuturor captivilor, gest care, va atrage, la rândul său, execuția prizonierilor creștini de către soldații musulmani.

Richard era însă prea preocupat pentru a-și împlini visul de o viață, acela de a cuceri Ierusalimul. Conștient că o cetate atât de mare și de puternică nu putea fi ocupată cu ușurință, acesta își îndreaptă atenția către portul din Jaffa, aflat la numai 12 kilometri de Orașul Sfânt, cu scopul de a tăia liniile de aprovizionare ale armatei lui Saladin.

Neânvins pe câmpul de luptă, dar fără a obține o victorie majoră, Richard se întorcea în Europa, pradă furiei datorate de complotul lui Philip al II-lea, care îi atacase provinciile din Franța, și al fratelui său John, care se autointitulase rege al Angliei.

Mai mult, pe drumul de întoarcere, Richard este arestat în Germania de Ducele Leopold al Austriei, din ordinul direct al lui Philip, sub acuzația de implicare în asasinatul căruia îi căzuse victimă Conrad de Montferrat, Regele Ierusalimului.

Poate că expresia care ar caracteriza cel mai bine viața și faptele lui Richard I Inimă de Leu, ar fi cea a istoricului englez, Steven Runciman: „Richard a fost un fiu rău, un soț rău și un rege și mai rău. A fost, în schimb, un soldat splendid!”27).

__________________________

26) Ralph Turner & Richard Heiser, Reign of Richard Lionheart, Ed. University, Florida, 2000, p. 88;

27) Steven Runciman, op. cit., p. 491;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

1.4. Filip Augustus

Unul dintre cei mai renumiți căpetieni a fost Filip al II -lea (1180-1223), cunoscut mai târziu sub numele de Filip Augustus, s-a urcat pe tron la 15 ani.

Din anul urcării pe tron și până în 1199, August a luptat împotriva armatelor regilor Angliei, Henric al II-lea Plantagenet și Richard Inimă de Leu, dorind înlăturarea stăpânirii acestora asupra posesiunilor lor din Franța. Deși între el și Richard Inimă de Leu exista o puternică rivalitate, cei doi au participat împreună la cruciada a III-a (1189-1192).

În 1204, Filip a cucerit ținuturile Normandia și Anjou, iar 10 ani mai târziu a consolidat aceste cuceriri învingând armatele combinate ale Angliei și ale Sfântului Imperiu Roman în bătălia de la Bouvines. În Franța, “procesul de centralizare progresase în vremea lui Filip al II-lea August, nobilii tulburenți fuseseră redusi la tăcere, din nou ordonanțele regale aveau putere de lege pe tot cuprinsul regatului”28).

O cruciada care ar fi îndepărtat nobilimea de țară o perioada mai îndelungată ar fi consolidat politica regală de pace în interior și ar fi făcut din rege exponentul dorinței maselor care începuseră să se organizeze în confrerii ale păcii, ca de pildă, cea condusă de pădurarul Durand din Puy-en-Velay (1186). Era timpul ca regele să intervină printr-o acțiune de amploare, care să împiedice alunecarea acestor confrerii spre erezie și dezordini.

Regele Franței nu putea întreprinde nimic atât timp cât puternicul său vasal, regele Angliei, deținea posesiuni numeroase în Franța (Normandia, Maine, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania), posesiuni pe care căuta să și le sporească prin orice mijloc, acesta fiind un motiv de conflicte, cum era și cel declansat în vremea lui Filip al Il-lea.

El fusese generat de convenția de logodnă încheiată de Henric al Il-lea Plantagenetul, regele Angliei, încă din 1167 pentru fiul său, Richard, cu sora lui Filip al II-lea, Alice, un copil de doi ani.

Ca zestre Henric cerea, pe lângă o sumă de bani, întreg comitatul Vexin, tăiat în două de granița de nord dintre posesiunile franceze și engleze, înaintașul lui Filip August, Ludovic al VII-lea, tatăl Alicei, și Henric al II-lea se învoiseră în numele celor doi copii. Filip, pentru care convenția tatălui însemnase prilej de noi necazuri, profită de certurile de familie și declară război Angliei în 1186.

Proclamarea cruciadei în 1187 îi găsea pe cei doi regi în mijlocul ostilităților. O expeditie în Siria la amploarea la care fusese proiectată nu se putea face fără participarea lor, de aceea, stăruințele papei s-au îndreptat spre a-i împăca.

__________________________

28) F. Lot, R. Fawtier, Historie des institutions francaises au Moyent Age, vol II, Paris, 1958, p 110;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

Pentru Filip al II-lea, participarea la cruciadă, era o datorie de onoare, pentru Henric al II-lea era îndeplinirea unui angajament luat în 1172 față de papa Alexandru al III-lea, când fusese lichidat conflictul dintre regele Angliei cu pontiful roman, iscat de uciderea lui Thomas Becket, “crimă de care fusese bănuit regele Angliei și obligat la penitență”29).

Supărat că nu s-a putut acoperi de glorie în Palestina, la fel ca Richard, Filip al II-lea îl ajută pe Ioan fără de Țară să-i ia coroana lui Richard, luat prizonier în Germania pe când se întorcea din Țara Sfântă.

Contra unei răscumpărări adunate în urma presiunii exercitate de popor, în fruntea căruia s-a aflat Robin Hood (zis și "Robin al Codrilor"), Richard își reia tronul și îl atacă imediat pe regele Franței. După ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard, moare într-un asediu împotriva unuia dintre vasalii săi trădători, contele de Limoges.

Catarii au oferit regelui Filip oportunitatea de a interveni în sudul Franței, mai ales în provinciile Provence și Languedoc, aici, fiul său, Ludovic al VIII-lea, a extins domeniul regal spre sud. Filip a fost incapabil să acționeze împotriva succesorului imediat al lui Henric, regele războinic Richard I, însă, în timpul domniei lui John (1199-1216), el s-a folosit inteligent de faptul că succesiunea lui John era contestata de Arthur de Brittany.

Folosindu-se de statutul de suveran al lui John pentru a provoca un conflict, Filip a

declarat pierdute pământurile acestuia, iar între 1202-1204 a încercat să cucerească Normandia, Anjou și celelalte posesiuni din nord ale lui John, Înfrangerea lui John în lupta de la Bouvines, din 1214, a făcut ca aceste regiuni să fie pierdute pentru totdeauna.

Domeniul regal al lui Filip al II-lea s-a împătrit, iar victoria francezilor asupra armatelor anglo-aquitane, la La Roche-aux-Moines, și a celor flamande și germane, la Bouvines, în anul 1214, a dus la consolidarea stăpânirii asupra teritoriilor redobândite de la englezi.

Domnia lui Filip al II-lea. a reprezentat și o etapă de dezvoltare a comerțului și a așezărilor urbane din Franța, astfel că perioada domniei sale a reprezentat o etapă deosebit de importantă în procesul de unificare și de centralizare a statului francez.

Relațiile cu Papa de la Roma au fost bune, la cererea papei Inocențiu al III-lea, regele Franței a organizat cruciada împotriva albigensilor și pentru a-și consolida câștigurile teritoriale, Filip i-a lăsat pe Simon de Montfort și pe baronii francezi din nord să raspundă chemării Papei la această cruciadă religioasă, aceasta nu era îndreptată împotriva Islamului, ci împotriva catarilor, o sectă neortodoxă răspânditî în regiunea sudică, izolată, Provence.

__________________________

29) R. Foreville, L'Eglise et la royaute en Angleterre sous Henri II Plantagenet, Paris, 1943, p. 338;

1.5. Frederic I Barbarossa

Din antichitate și până azi au fost rare cazuri de conflicte bazate numai pe religie. O evidențiază din păcate pentru susținătorii tezei "fanatismului religios" chiar ultragierea sentimentelor unor fanatici autentici, care și-au declarat dezamăgirea sinceră când au constatat că pe cruciați nu-i mâna nici un fel de zel religios, ci motive mult mai lumești: îmbogățirea și jaful.30)

Unul dintre cei mai mari – și cu siguranță cel mai celebru – dintre împărații Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Frederic I a reprezentat în epocă simbolul suveranului de sorginte divină, adevărat urmaș al Cezarilor Romei, prin măreția și carisma lui aproape legendară, însăși prezența sa fizică inspira respect și teamă printre supuși31).

Datorită vieții sale plină de aventuri și isprăvi cavalerești, cât mai ales morții învăluite în mister, el constituie astăzi un personaj mitologic, de altfel, e interesant de precizat aici că însuși Hitler, atât de pasionat de miturile germane și de ocultism, era ferm încredințat că reprezintă o reâncarnare a marelui suveran medieval32).

Frederic I Barbarossa s-a născut în 1122, a fost încoronat în 1155 și a fost cunoscut pentru vederile sale anti papale crezând cu tărie în dezvoltarea urbană.

Tatăl său – Frederic de Swabia, un Hohenstaufen veritabil, a murit când băiatul avea încă o vârstă foarte fragedă, în 1147, Frederic a devenit duce de Suabia și curând a făcut prima sa călătorie în Răsărit, însoțindu-l pe unchiul său, regele german Conrad al III-lea în cea de-a doua cruciadă.

Deși expediția s-a încheiat cu un dezastru de proporții pentru armata creștină, Frederic s-a acoperit de glorie, dovedindu-se un talentat și viteaz oștean și cucerind totala încredere a regelui, când acesta a murit, în februarie 1152, coroana i-a fost încredințată lui Frederic, știind că o va purta cu cinste și că va face față anarhiei care amenința să cuprindă statele germane.

Frederic a întreprins șase expediții în Italia, în prima dintre ele fiind încoronat – pe 8 iunie 1155 – împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, de către Papa Adrian al IV-lea. În toamna aceluiași an, el a fost nevoit să se întoarcă grabnic în Bavaria, unde izbucniseră revolte împotriva autorității imperiale, acțiunea sa hotărâtă și pedepsirea fără milă a rebelilor au dus la restabilirea ordinii.

În 1158, Milanul, principalul oras din Lombardia (provincie ce aparținea, formal, de Imperiul German) s-a revoltat împotriva dominației teutone, drept pentru care Frederic, în fruntea a nu mai puțin de o sută de mii de soldați, a trecut Alpii, într-o expediție de pedepsire.

__________________________

30) Mircea Eliade, Istoria religiei și credințelor religioase, vol. II, București, 1992, p. 140;

31) Ibidem, p. 143;

32) F. Schuon, Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, București, 1994, p. 104;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

După un asediu îndelungat, orașul s-a predat, beneficiind de mărinimia tânărului împărat, care i-a împiedicat pe oșteni să-l jefuiască, dar milanezii nu au apreciat cavalerismul lui Frederic și, abia plecate trupele germane, au ridicat iar steagul răscoalei.

De această dată, represaliile au fost crunte: orașul a fost distrus și cele mai multe dintre clădiri date focului, dar deja scânteia nesupunerii fusese aprinsă și curând, alte orașe din Italia de Nord s-au răzvrătit împotriva autorității imperiale, ele s-au unit într-o ligă, în frunte cu veșnic rebelul Milan și l-au sfidat pe împărat, având și sprijinul noului Papă, Alexandru al III-lea, un dușman declarat al lui Frederic32).

Suveranul Pontif nu a ezitat să-i ceară împăratului să părăsească imediat Italia, amenințându-l cu excomunicarea, dar împăratul nu era omul care să se lase impresionat de aceste amenințări și, când Papa și-a ținut promisiunea, în 1160, el și-a declarat sprijinul pentru anti-Papa Victor al IV-lea.33)

În octombrie 1166, Frederic a plecat iarăși spre Italia, pentru a o încorona pe noua lui soție, Beatrice, împărăteasa a Sfântului Imperiu, dar se pare că motivul era altul – întărirea influenței la Roma și în sudul peninsulei.

Pe 29 mai 1176, la Legnano, lângă Milano, armata sa a fost complet zdrobită de liga orașelor italiene, însuși împăratul a fost rănit în luptă și mulți l-au crezut mort.

Neavând încotro, a trebuit să înceapă negocieri de pace cu Alexandru al III-lea și Liga Lombardă, negocieri finalizate prin pacea de la Venetia (1177), prin care împăratul și Papa se declarau prieteni: Frederic recunoștea dreptul Suveranului Pontif de a conduce Statele Papale, Alexandru accepta autoritatea împăratului asupra Bisericii din Imperiu34).

Dupa stingerea conflictului cu Papalitatea, Frederic, ca pentru a-și răscumpăra vina că se ridicase împotriva urmașului Sfântului Petru, a cerut acceptul lui Alexandru pentru plecarea în cruciadă.

Adunând aproape o sută de mii de soldați, din toate statele germane, Frederic a pornit spre Palestina, visând deja că va dezrobi Ierusalimul, proclamându-se împărat universal.

Isac al II-lea s-a supus voinței lui Frederic I Barbarossa și a acceptat să-i traverseze pe cruciați pe coastele Asiei Mici, când germanii au ajuns la Fillipopole (sfîrșitul toamnei 1189), atitudinea germanilor era aproape dușmănoasă față de greci, cruciații ocupând unele localități cu putere armată.

Drumul până la Iconium a fost greu, ca totdeauna, clima, lipsa de alimente, hărțuielile selgiucizilor micșorau numeric pe cruciați.

__________________________

32) Jacques Paul, Biserica și cultura în Occident, Ed. București, vol. I, p. 79;

33) Rene Grousset, Istoria secretă a crucidelor, Pro Editura și Tipografie, București, 2007, p. 132;

34) Larousse, Cronologia universală, traducere de Irina Negrea, Editura Lider, București, 1996, p. 77;

Cap. 1. Cruciada a III –a. Context Politic

La Iconium, însă, armata s-a refăcut, a primit hrană și, cu forțe proaspete, a trecut în Ciulicia și s-a îndreptat spre porțile Siriei. Saladin, îngrijorat, a dispus distrugerea fortificațiilor din orașele care puteau fi cucerite de cruciați, astfel că Sidonul, Caesareea, Arsuf, Jaffa, precum și numeroase castele au fost victima poruncii sultanului, măsura inutilă, căci trupele cruciatilor nu aveau să ajungă la ele.

În luna mai cruciații au obținut o victorie importantă asupra selgiucizilor lîngă Ikonium, capitala sultanatului de Rum, germanii păreau a fi pe calea de a-și reabilita numele știrbit în primele două cruciade.

Oștile sale au trecut pe teritoriile actuale ale Ungariei, României, Bulgariei și Greciei, oprindu-se la Constantinopol în toamna lui 1189, de aici, cruciații s-au îndreptat spre Anatolia, unde, în două bătălii, Frederic i-a înfrant pe musulmani.

Apropierea uriașei armate cruciate l-a îngrijorat pe Saladin, care i-a chemat pe toți emirii musulmani în jurul său, pregătindu-se să facă față vijeliosului Barbarossa, dar, înainte de a putea vedea măcar zidurile Ierusalimului, s-a stins din viată.

Pe 10 iunie 1190, la traversarea râului Calycadmus (Salep, aflat în sud-estul Anatoliei), pentru că singurul pod de lemn pe care aceasta se putea face era ticsit de trupe, și Frederic dorea să-și întâlnească fiul, plecat mai înainte, cu ariergarda, împăratul nu a mai avut răbdare ca podul să se elibereze, ci a pornit de-a dreptul prin apă, dar curentul s-a dovedit prea puternic și amândoi, cal și călăreț, au fost luați de apă.

 Panicați de moartea conducătorului lor, atacați din toate părțile de musulmani, mulți germani au fost uciși sau au dezertat, doar 5000 dintre ei au reușit să ajungă la Accra, sub conducerea fiului lui Barbarossa, Frederic al VI-lea al Suabiei.35)

În anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cicpru și o cedase lui Guy de Lusignan.

Singura acțiune comună a armatelor cruciadei a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare masură, capitularea orașului (13 iulie 1191). După acest succes au început neânțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediția.

"Această a treia cruciadă se va prezenta chiar de la început ca o întreprindere internațională, în care nici unul nu era, în fond, direct interesat de succesul comun în care fiecare îl supraveghea pe vecinul său, se gandea la politica europeană și nu acorda afacerilor Siriei decât o atenție de conveniență”36).

__________________________

35) Michael Balard, Cruciadele, trad., George Miciacio, Editura Artemis, București, 1999, p. 85;

36) Ovidiu Mureșan, Introducere în istoria medie universală, Editura Todesco, Cluj-Napoca, 2002, p. 149;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare.

2.1. Pregătirea cruciadei

La originea ideii de cruciadă stau mai mulți factori, dintre care putem sublinia în primul rând tradiția pelerinajului la Ierusalim, centrul lumii spirituale a creștinilor. Greutățile și primejdiile drumului transformă călătoria la Locurile Sfinte într-o pocăință, care poate aduce omului medieval iertarea de păcate.

Pe de altă parte, cuceririle islamice însuflețite de spiritul djihadului, războiul sfânt musulman, creează reacții de răspuns în lumea creștină și contribuie la formularea ideii legitimității războiului împotriva necredincioșilor. Ideea de cruciadă se naște din întâlnirea acestor două tradiții, dar succesul predicii papei Urban al II-lea, la Clermont, care conduce la declanșarea primei cruciade trebuie explicat și prin alte elemente.

Religiozitatea profundă, chiar dacă uneori îmbibată de superstiții, a majorității populației occidentale, este de luat în considerare atunci când căutăm cauzele crudiadelor. Orientul are pentru creștinii occidentali înfățișarea unei lumi mirifice, a bogăției fabuloase, pentru care Bizanțul vizitat deja de unii cavaleri reprezintă o mostră grăitoare.

Nivelul culturii materiale și spirituale a Orientului bizantin sau islamic este mult superior celei din Occident, constituind astfel un îndemn pentru încercarea de cucerire și luare în stăpânire a acestor ținuturi. În Occident începuse deja avântul economic care stă la baza dezvoltării sale de mai târziu, dar consecința sa imediată este o anumită creștere a populației la toate nivelurile societății. Resursele încă insuficiente nu puteau oferi tuturor posibilitățile dorite, astfel că dirijarea surplusului de oameni spre Orient, într-un scop în realitate expansionist, putea fi o soluție.

Structura ierarhică a societăți occidentale permite și chiar face necesară o astfel de mișcare. Exista o numeroasă categorie de cavaleri, profesioniști ai mânuirii armelor, dintre care mulți erau însă îndepărtați de la moștenirea averii părintești, care revenea primului născut, și care erau obligați să încerce să-și croiască o situație prin forța propriei săbii.37)

Pentru ei, războiul era modul cotidian de existență, dar eforturile Bisericii de a instaura un climat de pace în Occident tindeau să le îngrădească aici posibilitățile de manifestare.

Biserica, proclamând păci și armistiții ale lui Dumnezeu, pe parcursul cărora luptele erau interzise, creștinând idealul cavalersc, încerca să orienteze potențialul militar al acestor războinici spre scopuri care să-i servească interesele, avea acum și puterea de a o face,38) deoarece în urma reformei interne a Bisericii, papalitatea se întărise, deținea autoritatea

__________________________

37) Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie medie universală, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003, p. 189;

38) Ibidem, p. 190;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

morală supremă în Occident, și preluase o serie de atribuții și însemne ale puterii seculare. Un cler disciplinat și supus papei de la Roma contribuise la ridicarea nivelului religios.

Inițiativa cruciadelor aparține în general papei, conducătorul spiritual: el predica cruciada sau încredința predica clerului autorizat și uneori trimișilor pontificali. De la cruciada a II-a (1147-1149) până la a IV-a (1202-1204), cistercienii au fost însărcinați cu predica, iar din secolul al XIII-lea acest rol a fost preluat de ordinele cerșetoare.

Finanțarea crucidelor era obținută pe trei căi:

– prin intermediul cruciaților: baronii își vindeau pământurile sau le ofereau comunităților ecleziastice. În secolul al XII-lea, seniorul putea cere vasalilor săi un ajutor financiar pentru plecarea în cruciadă.

– prin regi: primul impozit perceput de regi pentru cruciade a fost dijma saladină impusă în Franța și Anglia, pe bunurile mobiliare și venituri. De la simple ajutoare benevole pe vremea lui Ludovic al VII-lea în 1147, s-a trecut la impozitul pe care-l pretindea Filip August la întoarcerea sa din Țara Sfântă.

– prin Biserică: pentru cruciada a IV-a (1202-1204) coexistau colecta și taxa ca forme de obținere a fondurilor. În ciuda unei puternice opoziții, decima a fost introdusă pentru prima dată în 1199, mai întâi clerului într-un procent de 40% din venituri, iar ceva mai târziu și cardinalilor 10%.

Cruciatul beneficia de privilegii exclusiv spirituale, iar din secolul al XII-lea, papalitatea acorda celui care se angaja în astfel de operațiuni militare o serie de avantaje materiale.

Prin "privilegiile Crucii", precizate mai bine în 1145 în bula papală, Quantum praedecessores, emisă de Papa Eugen al III-lea, cruciatul, familia sa și bunurile sale, erau plasate sub protecția Bisericii, de asemenea, pe durata desfășurări unei cruciade, plata dobânzilor pentru diferitele împrumuturi contractate era suspendata și un muratoriu permitea cruciatului să-și plătească datoriile la întoarcerea din campanie.

În această atmosferă de venerație din ce în ce mai intensă a Locurilor Sfinte, firește că profunda pietate a creștinilor devenea tot mai revoltată de pângărirea pe care o reprezenta stăpânirea acelor locuri de către păgânii musulmani.

Această stare de pângărire a Sf. Mormânt însemna, în ochii credincioșilor, o pedeapsă a cerului abătută asupra creștinilor pentru păcatele lor, iar,,spiritul de cruciadă, într-adevăr, decurgea în mare parte din dorința de penitență și de ispășire a păcatelor.

Prin acestea, cruciada se situează în prelungirea directă a pelerinajului, a porni pe un drum lung și greu către o țară îndepărtată și dușmănoasă, a suferi de foame și de sete, a

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

înfrunta o mulțime de primejdii în numele lui Hristos, aceasta era soarta pelerinului medieval, dar și a cruciatului37).

A suferi și a lupta pentru Hristos: ,,Valoarea purificatoare atribuită cruciadei explică faptul că ea a putut fi considerată ca o formă de penitență, și chiar ca un echivalent al procesului penitențial, ca un substitut al penitenței”38).

Pe de altă parte, expedițiile cruciatilor au fost întreprinse într-un adevărat spirit de război sfânt, pentru a apăra creștinătatea împotriva musulmanilor, iar cruciații care cădeau în luptă erau încredințați, asemenea martirilor creștini, că vor ajunge în rai.

Creștinătatea occidentală, în ceea ce privește concepțiile sale, părea a fi mai aproape de Islam decât creștinătatea bizantină, care respingea principiul însuși al războiului sfânt și refuza să acorde soldaților căzuți în luptă coroana de martir.

Plecarea în cruciadă era de obicei programată pentru jumătatea lunii august, luptătorii nu erau înrolați decât dacă își procurau singuri armele și își asigurau hrana pentru un an de zile, cruciații fiind însoțiți de câțiva preoți și cavaleri.

Adeseori printre cruciați se formau bande de jefuitori, dar conducatorii încercau să introducă o oarecare ordine, astfel împăratul Frederic Barbarossa, unul din conducătorii cruciadei a treia (1187), interzice înjurăturile și blestemele, precum și jocurile de noroc, interzice în rândul cavalerilor veșmintele somptuoase, blănurile și bijuteriile, precum și prezența femeilor, cu excepția spălătoreselor și a femeilor bătrâne.

Dacă Anglia și Franta au raspuns mai greu apelului papal, mult mai receptiv a fost în schimb împaratul Frederic I Barbarossa, în mai 1189 armata imperială germană, circa 100 000 de oameni, se puse în mișcare, prima ei țintă era să ajungă cît mai repede sub zidurile Con-stantinopolului. Apelul lansat de papalitate, dar mai cu seamă răspunsul dat de cele trei țări europene statului papal, au provocat în Bizanț mari temeri, generate de faptul că Occidentul intenționa să trimită în cruciadă acum, nu armate oarecare, ci armate naționale puternice.

Cu alte cuvinte, Bizanțul se temea de posibilitatea izbucnirii unui conflict armat între el și statele din vestul Europei, în același timp, cruciada, care se anunța iminentă, a avut darul să-i facă pe bizantini sa creadă că riscă să piardă, în cazul în care cruciații înving, toate teritoriile Bizanțului prezente sau trecute, și cum o asemenea perspectivă era amenințătoare, Bizantul îl facu pe Saladin să înțeleagă că își dorește o alianță cu acesta, alianță concretizată prin retrocedarea locurilor sfinte bizantinilor și Bizantul acorda lui Saladin dreptul de protectorat asupra musulmanilor din Constantinopol.

__________________________

37) Florin Vasiliu, Pagini de istorie, civilizație, cultură, Ed. Corint, București, 2001, p. 117;

38) Ibidem, p. 118;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

2.2. Drumul cruciaților – Sicilia, Messina și 21 martie 1188

Pe uscat, itinerariul clasic al cruciaților trecea din Occident de-a lungul Rinului și a Dunării, traversa Câmpia Pannonică, apoi regiunea balcanică,trecând prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, până la țărmul Bosforului, apoi, din Constantinopol treceau în Asia Mică, până ajungeau la Ierusalim, dar erau posibile și alte itinerarii.

Chiar începând cu prima cruciadă cavalerii din sudul Franței traversau Alpii, nordul Italiei, iar din Dalmația, trecand prin Durazzo și coasta Albaniei, se îndreptau spre Constantinopol, o altă rută terestră, urmată de cruciații anglo-normanzi chiar de la sfârșitul secolului al XI-lea, traversa Franța, Alpii, străbătea Italia până la Bari și Brindisi, de unde cruciații se îmbarcau și ajungeau la Durazzo și Ochrida.

Traseul era lung, drumul până la Constantinopol dura cel puțin patru luni și jumătate (trupelor lui Frederic Barbarossa le-au trebuit zece luni pentru a ajunge de la Regensburg până la strâmtoarea Dardanele).39)

Durata atât de prelugită a călătoriei se explică prin mijloacele de transport precare

prin drumurile foarte prost întreținute, prin dificultățile traversării munților și a văilor mlăștinoase, prin lipsa sau prin raritatea podurilor. Bandele înarmate de cruciați jefuiau țările pe care le străbăteau, încât erau necesare lungi tratative pentru a li se permite cruciaților să traverseze chiar și teritoriile creștine, bizantine, din aceste motive, itinerariile maritime erau net preferabile celor terestre.

Pisa a trimis chiar în 1188 în ajutorul cruciaților o flotă alcătuită din 52 nave care surprinsă de vreme rea, a fost nevoită să ierneze în portul Messina din Sicilia. O dată cu venirea primăverii, puternica forță navală a cetății Pisa și-a continuat drumul navigînd spre punctul terminus al călătoriei, portul Acera. La începutul anului 1189 Genova a trimis și ea, cu aceeași destinație, portul Acera, o flotă comandată de consulul Guido Spinola. Cam în aceeași vreme, un alt stat italian, Veneția, stimulată într-un fel de exemplul orașelor Pisa și Genova, a pus la dispoziția cruciaților o escadră având în frunte pe Domenico Contarini și pe Giovanni Morosini.

Durata traversării era incertă: 20 de zile de la Marsilia la Alexandria, 40 de zile de la Marsilia la Acra, 33 de zile între Marsilia și Cipru, cruciații trebuiau să ducă lupte și pe mare, când corabia lor era atacată de pirați, alteori, pe uscat, luau parte la bătălii pentru cucerirea vreunui port musulman.40) Papalitatea, cu toată lipsa de entuziasm manifestată de multe țări de pe continent, a obținut totuși un prim succes: Anglia și Franța acceptară să se reconcilieze și să pornească împreună în cruciadă.

__________________________

39) Nadia Anghelescu, Introducere în Islam, București, 1993, p. 55;

40) Lucien Musset, Invaziile, Ed. Corint, București, 2002, p.127;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

Reconcilierea dintre cei doi suverani a avut loc la 21 ianuarie 1188 la Gisors, ea a pus capăt pentru moment vechiului conflict dintre cele două state, generat de faptul că regele Angliei era vasalul regelui Franței pentru posesiunile sale de pe continent.41)

Filip al II-lea August se îmbarcase cu oastea sa la Geneva în 1190, în același timp, Richard I pleca din portul Marsilia, un vânt neprielnic a împins corăbiile celor doi regi pe coasta Siciliei, unde, de vreme ce ajunseseră, și-au propus să petreacă iarna la Messina.

Acest popas s-a prelungit șase luni, din cauza unor noi contradicții care s-au ivit între Richard și Filip, dar o staționare atât de lungă a unor armate străine, într-un oraș cu puține resurse, nu putea să nu ridice probleme de aprovizionare, astfel că, la refuzul locuitorilor de a furniza hrana necesară cruciaților, Richard I a hotărât sa treacă prin sabie Messina, ca pe un oraș cucerit, libertate cruciaților să o jefuiască și să-i pedepsească pe cei ce li se opuneau.

Spre sfârștiul lunii august 1189 Frederic I Barbarossa ajunge la Filipopoli, localitate bizatină, anticipând sosirea sa în capitala Bizanțului, împăratul trimise câțiva emisari, prost

văzuți de basileu, ei fură aruncați, din porunca lui, în închisoare, ca răspuns, Frederic I jefui teritoriul din jurul orasului Filipopoli.42)

La rîndul ei, patriarhia de la Constantinopol, iritată de perseverența cu care papalitatea

organiza noi cruciade ce făceau din Bizanț o simplă țară de tranzit, îl îndemna pe împărat să întreprindă o mare expediție ortodoxă împotriva lumii catolice.

Până la urma Isac Anghelos, noul împarat, și Frederic I, lăsând pe planul al doilea sentimentele ce și le nutreau reciproc, au ajuns la o înțelegere ce a cuprins angajamentul basileului de a-i transporta pe germani în Asia Mică, precum și obligația acestora de a urma o rută stabilită de comun acord.

Conform acestei înțelegeri, marea armată germană a străbatut strâmtoarea Gallipoli în ultima decadă a lunii martie 1190. Ajuns în Asia, Frederic I fu întâmpinat cu multă bunăvoință de sultanul selgiucid Qilij Arslân,43) interesat în realizarea unei alianțe comune contra lui Saladin, după semnarea alianței, la Iconium, armata germană se îndreptă spre granița turco-armeană.

Prezența lui Frederic I pe pământurile Asiei îl alarmă pe Saladin, deoarece niciodată până atunci Europa nu reușise să trimită în cruciadă o armată atât de numeroasă și de puternică, pentru a face față cu succes războiului iminent, Saladin socoti nimerit să-și sporească rândurile prin transformarea luptei sale într-un djihad general, în acest scop, el trimise emisari în cele patru colțuri ale lumii musulmane.

__________________________

41) F. Schuon, op. cit., p. 114;

42) E.Perroy, Les Croisades, Ed. Centre De Documentation Universitaire, Paris, 1967, p. 97;

43) Ibidem, p. 103;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

înainte ca răspunsul așteptat să se transforme în certitudine, pericolul german se stinse subit prin moartea stupidă a împăratului german.

Decizându-se mai greu și acționând cu destulă încetineală, cei doi regi apuseni, Filip al II-lea August și Richard Inimă de Leu, au pornit în cruciadă abia la începutul lui iulie 1190, la această data ei au părăsit localitatea Vezelay având ca destinație locurile sfinte.

După efectuarea unui marș, destul de lung, parcurs fără grabă de cei doi suverani, s-au îmbarcat, din cauza proastelor relații dintre ei, în porturi diferite, Filip al II-lea la Genova și Richard Inimă de Leu la Marsilia.

După o plutire voit separată flotele celor doi regi, s-au întâlnit la Messina, unde au stat, fără nici un motiv serios, șase luni de zile, apoi la sfârșitul lunii martie 1191, cu trupele din nou îmbarcate pe nave, Filip al II-lea a pornit spre țărmurile Asiei.44)

Ceva mai târziu, în aprilie același an, pleacă din Messina și regele Angliei cu soldații săi. Pe drum flota lui Richard Inimă de Leu fu surprinsă de o furtună, trei nave eșuară pe coastele Ciprului, neputând să plece mai departe, înainte de a dispune de toate navele, Richard debarcă pe insulă și cere dregătorilor bizantini ajutoare atât pentru repararea galerelor avariate, cât și pentru completarea rezervelor de hrană.

Datorită refuzului dregătorilor bizantini, Richard Inima de Leu trecu la atac armat, la vest de Limassol, atac încheiat cu înfrângerea trupelor bizantine, apoi, pe insulă, englezii și bizantinii se mai luptară în mai 1191 ceea ce a dus la ocuparea totală a insulei.

În timp ce Richard Inimă de Leu lupta împotriva bizantinilor în insula Cipru,

profitînd și de avansul datorat plecării sale mai din timp din Messina, Filip al II-lea debarcă primul pe țărmurile Asiei, în fața cetății Acra, în aprilie 1191, după sosire, el se alătură imediat celor care încercau de mai multă vreme să smulgă din mâna lui Saladin puternica fortăreață asiatică, în același timp, Richard Inimă de Leu, împreună cu oștile sale, pornea din nou, la bordul navelor, spre aceeași cetate Acra, Richard debarcă în fața Accrei la începutul lunii iunie 1191.

Filip al II-lea și Richard Inimă de Leu se întreceau în vederea îngroșării rândurilor armatei proprii: Filip al II-lea oferea două pungi cu aur cavalerilor ce s-ar fi obligat să intre în serviciul lui, în timp ce Richard, mai darnic, promitea patru pungi cu aur45), următorul pas făcut de ei s-a referit la soluționarea disputei pentru coroana Siriei, gândind și acționând și de data aceasta de pe poziții diferite, Filip s-a declarat de partea lui Conrad, în timp ce Richard s-a manifestat a fi susținătorul lui Guy de Lusignan.

__________________________

44) Gabriel-Virgil Rusu, Vremea cruciadelor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005, p. 137;

45) Ioan-Octavian Rudeanu, Cruciadele, Editura Călăuza, Deva, 2003, p. 119;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

2.3. Asediul Acrei – plecarea lui Filip II August, Guy de Lusignan

Ajungând la înțelegere șefii celor două armate au consimțit să înceapă împreună asediul cetății Acra. Primul asalt a avut loc la 14 iunie 1191, dar a eșuat datorită unui puternic contraatac declanșat de Saladin.

Richard s-a îmbolnavit astfel că regele Franței a fost nevoit să dea singur cel de-al doilea atac, la 17 iunie, încheiat la fel ca și primul.

Insuccesul din 17 iunie fu urmat de subita îmbolnăvire a lui Filip II și la 22 iunie cruciații încercară un atac dublu: sub zidurile cetății și împotriva taberei lui Saladin situată la mică distanță de Acra, atacul fiind rău condus avu același sfîrșit.

Următorul atac, mult mai bine organizat, a început la 2 iulie, victorioși până în acest moment, asediații erau departe de a avea o situație de invidiat, obligați doar să se apere, și neputând să se aprovizioneze cu cele necesare în vederea continuării efortului, musulmanii se aflau la capătul puterilor, în aceeași zi de 2 iulie, când obținuseră o victorie, cei din cetate l-au înștiințat pe Saladin că nu mai pot rezista multe zile.

Îngrijorat de această știre, Saladin se hotărî să dea, la 3 iulie, bătălia decisivă, terminată nedecis, a însemnat de fapt începutul sfârșitului pentru asediati, deoarece ea i-a adus pe soldații lui Saladin la capătul resurselor.46) Ultimul atac a început la 11 iulie, la el a participat și Richard Inimă de Leu și armatele germane conduse de ducele Austriei, Leopold al V-lea astfel că la 12 iulie 1191, Acra a capitulat.

Cu ocazia tratativelor care au avut toc după capitulare, creștinii au pus următoarele condiții: restaurarea regatului Ierusalimului în granițele sale din 1187, eliberarea a 2 500 de prizonieri și restituirea crucii luată de arabi, în schimbul îndeplinirii acestor condiții, cruciații au acceptat să elibereze ulterior pe captivii musulmani, după achitarea de către aceștia a unei sume de bani dar condițiile formulate de creștini au fost respinse.

Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare masură, capitularea orașului (12 iulie 1191), după acest succes au început neânțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediția.

După această victorie raporturile dintre cei doi regi se înrăutățiră din nou și supărat, Filip al II-lea se îmbarcă pentru Franța luând cu el doar o parte din trupe lăsând restul la dispoziția cruciadei.

În același an, 1191, Richard Inimă de Leu întreprinse metodic recucerirea litoralului

__________________________

46) Michael Balard, op. cit., p. 147;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

palestinian de la Acra până la Ascalon, încheind acest episod în mod victorios, Richard îsi îndreptă apoi privirile spre Ierusalim, sfârșitul anului 1191 îl surprinse la 20 km de zidurile orașului sfânt, dar din cauza iernii, asaltul Ierusalimului a fost amânat pentru primăvara anului următor.

În timp ce Richard și armata sa suportau cu greu condițiile iernii, Saladin, conștient de ce putea să însemne pentru el primăvara următoare, începu întărirea Ierusalimului, el a construit în jurul vechii cetăți ziduri noi, muncă la care Saladin a participat personal împreună cu emirii, care „i-au urmat exemplul".47)

În decembrie 1191 lucrările de întărire a Ierusalimului erau gata așa încât cruciații puteau să atace, dar ei ezitau să o facă deoarece ei afirmau că atacarea Ierusalimului nu era o operațiune ușoară, că ea avea totuși unii sorți de izbândă, dar că putea deveni pur și simplu gratuită dacă, după cucerire, orașul ocupat militărește nu ar fi fost imediat populat, altfel stăpânirea Ierusalimului risca să devină extrem de efemeră48).

Copleșit de importanța momentului, Richard Inimă de Leu, dădu pe la mijlocul lunii ianuarie 1192 trupelor sale un ordin ce arunca pe toți soldații creștini în brațele deznădejdii: retragerea din fața Ierusalimului.

Pacea care se instaură pentru un timp pe aceste meleaguri dezlănțui în tabăra cruciată o aprigă dispută între Guy de Lusignan, scăpat între timp din captivitatea turcă, și Conrad de Montferrat, în același timp creștinii au asistat și la certurile dintre Richard Inimă de Leu și Conrad de Montferrat, iar pentru a complica lucrurile, în conflictul Guy-Conrad interveniră și orașele maritime italiene Genova și Pisa: genovezii erau de partea lui Conrad, în timp ce pisanii se declarară alături de Guy.

Pentru a pune capăt acestor dispute, și în special discordiei dintre Guy și Conrad, regele Richard convocă la Ascalon, în aprilie 1192, o adunare care să hotărască într-un fel, adunare necesară având în vedere că în Anglia, fratele său, Ioan Fără de Țară, s-a revoltat, uzurpîndu-i tronul. Adunarea convocată în pripă și insuficient pregătita de Richard, proclamă ca rege al Ierusalimului pe Conrad, ca unul care era, cel mai capabil și cel mai util regatului și cauzei creștine, care în aceeași lună, aprilie 1192, fu asasinat pe o strada din Acra.

Prin disparitia lui Conrad de Montferrat lumea crestină a fost văduvită de un personaj care părea a avea certe șanse să termine opera de până atunci a cruciaților, moartea sa redeschidea în același timp chestiunea succesiunii ce putea degenera oricând într-un conflict între creștini.

__________________________

47) Jacques Le Goff, op. cit, p. 159;

48) Gabriel-Virgil Rusu, Vremea cruciadelor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005, p. 133;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

2.4. Bătălia de la Arsuf – Ordinele cavalerești

În august 1191, Richard a început să se gândească la controlul portului Jaffa, înainte de ajunge la Ierusalim, astfel în urma unui marș bine gândit, de-a lungul coastei, de la Acra, și având un flanc protejat de mare, armata lui Richard Inimă de Leu s-a luptat și a învins forțele lui Saladin în anul 1191, în bătălia de la Arsuf.

Înaintarea cruciaților de-a lungul coastei, l-a forțat pe Saladin să opună rezistență la Arsuf, lângă Jaffa, plănuind să-i atragă pe cruciați și să îi distrugă prin atacuri susținute.

În ziua de 7 septembrie 1191 Richard hotărăște începutul bătăliei de la Arsuf, la care participă și Cavalerii Templieri, conduși de Robert de Sablé și Cavalerii Ospitalieri, sub comanda lui Fra' Garnier de Nablus, astfel succesul era garantat.

În 10 septembrie 1191, la trei zile după bătălia de la Arsuf, Yaffa se predă lui Richard Inimă de Leu, în ciuda strădaniilor lui Saladin de a reocupa (în absența lui Richard ) localitatea la 30 iulie 1192, orașul recade a doua zi în mâinile cruciaților conduși de însuși regele englez revenit la timp, iar la 2 septembrie 1192 se semnează Tratatul de la Yaffa, care garantează trei ani de armistițiu între cele două tabere – creștină catolică și musulmană.

Ordinul Cavalerilor Teutoni primește în anul 1196 la Yaffa mai multe proprietăți din partea regelui Henri de Champagne., în 1196, profitând de funeraliile la Akko (Acre) ale "regelui Ierusalimului" Henri de Champagne, sultanul ayubid din Damasc Malik 'Adel Saif ad Din, fratele lui Saladin, recucerește Yaffa, măcelărind acolo 20 000 de cruciați, orașul este însă curând recuperat de forțele creștine, zidurile lui sunt întărite cu ocazia venirii în Țara Sfântă a doi suverani faimoși.49)

Începuturile organizării templierilor se plasează în anul 1118, când un grup de opt cavaleri francezi cruciați, conduși de Hugues de Payen, au întemeiat o mică confrerie religioasă, de data aceasta cu scop militar, pentru a proteja convoaiele de pelerini.

Lor li s-au alăturat, deândată, alți nobili cruciați și în 1128 se instalau la Ierusalim, unde obțineau de la regele Balduin al II-lea dreptul să-și stabilească sediul în templul lui David, de aici numele dat ordinului de templieri.

A fost unul dintre cele mai importante si puternice ordine călugărești cunoscute în Orient și Europa, nu sunt doar războinici, ci și călugari, au jurat să rămână săraci, supuși și celibatari.

Europa nu mai văzuse niciodată o asemenea forță care a reușit să combine ruga cu lupta, invocând chemarea sfântă.

__________________________

49) Jacques Le Goff, op. cit, p. 170;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

În 1118, în timpul domniei lui Balwin al –II- lea, conducătorul Regatului Ieruslimului, Hugues de Payens, un cavaler francez, împreună cu alți opt cavaleri au făcut un jurământ, în prezența Patriarhului din Ierusalim, de a apăra regatele creștine din Țara Sfântă de atacurile mahomedanilor.

Baldwin a acceptat jurământul făcut de cei noua dându-le în schimb o mică parte a palatului său și Templul lui Solomon, de la care își și trag denumirea.

La început denumirea cavalerilor templieri a fost „Pauvres chevaliers du temple”, adică săracii cavaleri ai templului și întradevăr, erau săraci, aceștia locuind în niște mici căsuțe în care nu trebuiau să plătească chirie, până și sigiliul lor, la început, arăta doi cavaleri pe acelasi cal, imagine care avea ca scop să arate cât de săraci erau Cavalerii Templieri.

La început, fiind doar nouă, cavalerii aveau ca scop escortarea pelerinilor care plecau din Ieruslim către râul Iordan, pe atunci un loc frecventat destul de des ca loc de rugăciune.

În 1128, Hugues de Payens a plecat din Țara Sfântă pentru a încerca să obțină binacuvantarea Bisercii catolice și, scopul principal al călătoriei, să atragă noi recruți.

La Conciliul de la Troye, la care a asistat și Sf. Benedict, ca lider spiritual, Cavalerii Templieri au adoptat Regula Sf. Benedict.

Templierii au trebuit să facă trei jurăminte, unul dintre ele fiind jurământul cruciatului și trei reguli stricte referitore la capelă, refectoriu și dormitoriu, de asemenea, au adoptat și portul cistercian, cel alb, la care au mai adaugat și crucea roșie.

În pofida regulilor stricte referitoare la biserică, în ordinul templierilor intrau din ce în ce mai mulți recruți, formându-se până la urmă o ierarhie a acestora, și anume: cavaleria grea, echipată cu cele mai bune instrumente de luptă și care reprezenta și categoria de soldați cea mai bine pregătită, sergenții, care reprezentau cavaleria ușoară, țăranii, care aveau ca însărcinare administrarea bunurilor și în sfârșit capelanii, care aveau rolul de preoți.

Dezvoltarea relativ rapidă a ordinului s-a datorat în primul rând popularității crescânde a acestuia, popularitate din ce în ce mai mare care poate fi motivată de o credință, aproape oarbă, în Dumnezeu.

Un alt motiv al evoluției templierilor ar fi faptul că încă de la început, Papa le-a acordat tot felul de privilegii cum ar fi trecerea templierilor sub protecția lui, a Papei, personală, astfel că templierii nu trebuiau să-și justifice și nici să răspundă de acțiunile lor nici unei alte autorități bisericețti în afară de Papă, sau includerea proprietăților ordinului în rândul celor ale Bisericii catolice, scutindu-le astfel de taxe, chiar și de plăți către Biserică și un alt privilegiu ar fi faptul că templierii puteau amplasa după voie cimitire sau noi biserci.

Datorită acestor privilegii, templierii au intrat în conflict cu Biserica din Țara Sfântă.

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

Templierii se rugau de 7 ori pe zi ca si restul calugarilor medievali. Se deosebesc insa prin antrenamentele de lupta. Era o armata extrem de eficientă, foarte disciplinată și echipată excelent, nu foarte numeroasă, dar cu o forță incredibilă.

Templierii i-au zdrobit pe musulmani în asediul Ascalonului în 1153, în bătălia de la Montgisard în 1177 și în bătălia de la Arsuf din 1191, ei luptau după reguli stricte, le era interzis să se retragă decât dacă primeau ordin și doar când inamicii erau de trei ori mai

numeroși, se știa că ei nu rup rândurile, nu fug și nu dezertează.

Bula papală din anul 1163 le acordă un loc privilegiat în cadrul bisericii catolice, având dreptul la sigiliu și la steag propriu, format din două culori, alb și negru, stindardul templier a fost făcut cunoscut întregii lumi sub numele de Beaussant.50)

Sigiliul templierilor înscria cuvintele:sigilium militum Christi (sigiliul armatei lui Cristos); pe avers era figurat templul lui David, iar pe revers erau reprezentați doi cavaleri: un templier și un pelerin, ambii călare pe același cal, semn al conlucrării perfecte dintre cele două tipuri de cavaleri cruciați.51)

Deși la început ordinul adoptase regulamentul Sfântului Augustin, adică îmbrățișase un ideal de sărăcie și dăruire față de aproape, după conciliul de la Tours, templierii au aderat la regulamentul stabilit de Bernard de Clairvaux, mai sever sub aspectul disciplinei, dar care le permitea să se îmbogățească  sub motivul nevoii de bani  necesar  oricărei  armate.

Ordinul Ioanit a fost întemeiat în anul 1099 la Ierusalim, de un grup de negustori din Italia de sud, în scopul ingrijirii medicale a pelerinilor și de ajutorare a celor săraci, veniți să viziteze locurile biblice.

Datorită acestor activități caritabile, preponderente în acest ordin monastic li se va da denumirea generică de Ospitalieri, iar în limbile europene s-a născut termenul de “ospiciu”sau “spital”52).

Cavalerii Ioaniți vor fi recunoscuți oficial, ca ordin militar la 15 februarie 1113, în 1120, succesorul lui Gerard Sasso, fratele Raymond du Puy va reorganiza confreria Ioanită dându-i un pronunțat caracter militar.

Simbolul acestui ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colțuri, purtată pe o mantie neagră, de aceea, Ospitalierii sunt “Cavalerii Crucii Albe”, spre deosebire de templieri, care sunt "Cavalerii Crucii Roșii", cu timpul, ordinul și-a mutat centrul de greutate, de la îngrijirea medicală și spirituală a pelerinilor, la lupta contra musulmanilor.

__________________________

50) E. Leonard, Les Croisades et le Royaume Franc de Jerusalem, în Histoire universalle, publie sous la direction de R. Grousset et E. Leonard, vol.II, Paris,1957, p. 891;

51) E.Perroy, Les Croisades, Paris, p. 97;

52) Helen Nicholson, Templari, Ospedalieri e Teutonici, Ed. Longanesi, 1974, p. 144;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

Organizarea ordinului era asemănătoare cu cea a Templierilor, Ospitalierii aveau un mare maestru, care prezida peste organizația centralizată a cavalerilor, capelanilor și servitorilor.

Ei urmau regulile monastice stabilite de Sfântul Augustin (episcopul roman Augustin din Hippo), aceste reguli guvernau ritualurile zilnice ale rugăciunii, studiului și muncii.

Cucerirea Ierusalimului a dus la transformarea călugărilor Ospitalieri în cea mai puternică forță militară din Palestina, datorită și bogățiilor imense pe care le dețineau din donații. Succesele în războaiele pentru apărarea Țării Sfinte au dus la îmbogățirea ordinului cu mari proprietăți în Europa și Palestina.

Începând din 1137, Ordinul Ospitalierilor a luat parte foarte activ la luptele contra musulmanilor, construind și stăpânind cetăți foarte puternice: Krak des Chevaliers, Belvoir și Margat. La apogeul puterii, în sec. al XIII-lea, Ospitalierii numarau 500 de cavaleri pentru apărarea Regatului Latin al Ierusalimului de turci.53)

După căderea Acrei, Ordinul Ospitalierilor s-a refugiat în Cipru, în 1310 au cucerit de la turci insula Rodos, pe care au guvernat-o până în 1552, intitulându-se Cavalerii Sfântului Ioan din Rodos

În afara de cele două ordine militare calugărești, un al treilea s-a înființat în jurul anului 1120 de către un nobil german ajuns la Ierusalim împreună cu soția sa, amândoi au fost frapați de numărul mare de pelerini bolnavi, aflați în oraș și împrejurimi, datorită, în mare parte, condițiilor de climă și lipsurilor îndurate pe drum, fapt ce i-a determinat să fondeze și ei un spital.

Motivul creării acestui nou ordin monastic al cavalerilor luptători din avangarda  armată a Bisericii Catolice a fost unul naționalist, în acele vremuri elementul etnic conta la fel de mult ca în prezent.

Cronicarul francez Jeand’Ypres amintește că în anul 1143, Papa Celestin al II-lea a ordonat cavalerilor din Ordinul Ospitalierilor să ia în grija lor un spital unde erau îngrijiți soldații de origine germană care luptaseră în cruciade.

În așezământul respectiv au început să-și găsească adăpost nenumarați pelerini și cruciați germani care își căutau compania unii altora din simplul motiv că nu vorbeau latina sau franceza, limbile care circulau pe atunci  în Ierusalim.

Căderea  Ierusalimului  sub  dominație musulmană nu a temperat însă avântul cavalerilor creștini din Europa, războinicii veniți din îndepărtatele pământuri nordice nerenuntând la lupta pentru recucerirea orașului sfânt.

__________________________

53) Malcolm Barber, The Trial of the Templars, Cambridge University Press, 1978, p. 81;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

Grupul de cavaleri germani din Palestina  s-a  distins  în  ochii  papalității  prin devotamenul  și determinarea în lupta contra sarazinilor, impresionat de daruirea acestor soldați, papa Celestin al III-lea a susținut crearea noului ordin calaveresc al teutonilor bazându-se pe modelul oferit de ordinul templierilor, ordinal teutonic a fost definitivat drept grupare de elită a călugărilor razbonici abia în anul 1198, moment în care a primit comanda expresă a Papei de a  recuceri Ierusalimul și a apăra Țara Sfântă de atacurile arabilor.

Teutonii și-au creat propriile însemne heraldice, deosebite de cele ale templierilor,  ospitalierilor, maltezilor și altor ordine cavaleresti medievale.  

Pentru a evidenția sobrietatea și seriozitatea tipic germanică precum și a aminti tuturor că acești noi călugări soldați păstrează doliu pentru nenumărații creștini căzuți în luptele cu musulmanii, teutonii și-au ales ca simbol crucea neagră pe fond alb.

Imaginea crucii negre tronând peste scuturile, coifurile și pieptarele teutonilor a avut mai apoi o rezonață de tristă amintire în rândul slavilor de Est, dușmani tradiționali ai teutonilor, crucea lor a servit ca model pentru decorațiile militare și insignele regatului Prusiei. În 1190, ordinul a fost confirmat de papa Celestin al III-lea, membrii lui distingându-se prin pelerina albă cu cruce neagră pe umărul stâng pe care o purtau ca semn distinctiv.

Ordinele erau conduse de un magistru, membrii lor nu aveau voie să se căsătorească, să aibă avere personală, dar nu erau obligați la abstinență și posturi,  dimpotrivă,  li  se  recomanda  să-și  întrețină  vigoarea,  prin  toate mijloacele, în primul rând, mâncând pe săturate.

Ei erau împărțiți în două categorii: cavalerii, recrutați exclusiv dintre nobili, și sergenții,  aceștia provenind din rândul orășenilor înstăriți și al clericilor de rand, primii puteau ocupa un loc în ierarhia ecleziastică, ultimii aveau dreptul să fie doar căpitani,

Atât timp cât a existat regatul Ierusalimului, ordinele, mai ales cel al templierilor, s-au bucurat de sprijinul regalității, ele primind domenii, țărani în dependență și castele în stăpânire, nici Adolf Hitler nu a rămas insensibil la acest puternic simbol heraldic german, la ordinele  Führerului, crucea teutonică regăsindu-se în celebra decorație germană, Crucea de Fier.

Tranziția de la un obscur spital pentru etnicii germani, la unul dintre cele mai temute ordine militare ale cavalerilor catolici s-a facut în momentul în care Hermann von Salza a devenit al patrulea mare maestru al castei teutonilor, noul ordin cavaleresc a primit sub formă de donații pământuri și proprietăți pe locurile unde astăzi există Germania, Italia, Grecia și Palestina.54)

__________________________

54) Ibidem, p. 84;

Cap. 2. Cruciada a III –a. Desfășurare

Cruciații nu i-au surprins pe Bizantini numai prin comportamentul lor ci și prin credința lor, în care ortodocșii nu se mai puteau regăsi.

Un act de violență ca războiul era predicat chiar de Biserică și justificat ca un mijloc de răscumpărare și mântuire prin noile canoane prescrise de papă: „oricui va lua drumul Ierusalimului pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu i se va considera acesta în loc de orice act de penitență” (Conciliul de la Clermont din 1095).

Pelerinaje la locurile sfinte existau deja, dar se ajunge la o confuzie între pelerinaj și război sfânt, așa cum se ajunge și la confuzia între rolul preotului și cel al soldatului, Bizantinii fiind revoltați de practicile liturgice ale preoților-soldați pe câmpul de luptă.

Ierusalimul terestru, exaltat ca centru al lumii și poartă a Ierusalimului ceresc, devine un element esențial al credinței, cruciații visând să moară acolo și să fie înmormântați cât mai aproape de Sfântul Mormânt, în ideea pregătirii pentru a Doua Venire a lui Hristos, așteptată de ei în locul acela. Cei căzuți în cruciadă sunt declarați automat martiri ai lui Hristos.

E adevărat că și împărații Bizanțului au încercat câteodată să introducă acest fel de concepții în armata bizantină și în Biserică, însă Biserica nu le-a acceptat niciodată în definirea credinței ortodoxe și a cultului (spre exemplu Patriarhul s-a opus împăratului Nicefor Focas care ceruse ca soldații morți în luptele împotriva musulmanilor să fie introduși în cultul martirilor).55)

Ei sunt martiri în sensul unei jertfe omenești prin care se apără țara și nu în sensul participării la taina jertfei lui Hristos pe cruce, singura mântuitoare pentru umanitate.
Seria cruciadelor a adâncit deci despărțirea dintre Biserica Romei și a Constantinopolului nu numai pe plan politic ci și ca înțelegere a credinței creștine, astfel, nu putem totuși privi cruciadele numai ca un fenomen negativ.

Mulți dintre cei care își părăseau casele și luau drumul plin de pericole spre Țara Sfântă cu crucea cusută pe veșmânt erau mânați de o sinceră dorință de a-și răscumpăra păcatele printr-un act de sacrificiu.

În ciuda nelegiurilor înfăptuite pe drum, ei trăiau și o experiență a pelerinajului la locuri sfinte, angajându-se nu doar într-o aventură fanatică –așa cum s-a interpretat deseori în mod simplist- ci și într-un parcurs spiritual, dar pe care-l împlineau într-un mod specific spiritualității care se dezvolta atunci în occident.

Mergând să săvârșească fapte "pentru Dumnezeu" și să lupte pentru Sfânta Cruce, ei își vor pune cruci pe arme și drumuri și datorită acestui fapt se vor numi cruciați.

__________________________

55) Amin Malouf, Cruciadele văzute de arabi, trad., Tiu, Marian, Editura Proiect, București 2007, p. 132;

Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate.

3.1. Drumul de întoarcere al lui Richard I, prizonieratul de la castelul Triefels, asediul de la Gisors

Neânvins pe câmpul de luptă, dar fără a obține o victorie majoră, Richard se întoarce în Europa, supărat de complotul lui Philip al II-lea, care îi atacase provinciile din Franța, și al fratelui său John, care se autointitulase rege al Angliei.

În 1192, Richard a pornit pe lungul drum spre casă, debarcînd la Friuli. Travestit în cavaler templier, crezând că astfel nu i se va bănui adevărata identitate, a încercat să ajungă în Germania, dar a fost recunoscut și arestat de Leopold de Austria care nu uitase jignirea adusă în Paslestina.

Considerat periculos de către suveranii Europei, a fost făcut prizonier de către ducele Austriei și ținut închis, mai bine de un an, în castelul de pe Dunăre, Triefels, și abia după aceea l-a predat împăratului german, judecătorul teoretic al tuturor regilor, pentru a clarifica diferendul.

În dieta de la Hagenau, Henric al VI-lea, după o judecată sumară și părtinitoare, îl condamna pe Richard Inimă de Leu să plătească, drept despăgubire a injuriei adusă lui Leopold, al cărui stindard îl aruncase de pe zidurile cetății Acra în timpul campaniei din Țara Sfântă, suma enormă de un milion de scuzi de aur, fapt ce l-a obligat pe rege la un nou prizonierat până supușii săi l-au răscumpărat.

Pentru a aduna această sumă enormă, miniștrii, care înlocuiau cum puteau mai bine pe regele lor, adeseori absent, s-au străduit să repartizeze sarcinile asupra tuturor claselor sociale: cerură ca banii de scut să fie de douăzeci de șilingi de fiecare lot de cavaler, un sfert din veniturile tuturor laicilor, un sfert din veniturile temporare ale preoților, vasele de aur și argint ale bisericilor, veniturile ordinelor monahale obținute din lâna tunsă timp de un an, Normandia a trebuit să plătească aceleași taxe.56)

Cu toate aceste impozite împovărătoare, suma adunată a fost prea mică., împăratul a consimțit totuși să-l pună în libertate provizorie pe regele englez care, la 4 februarie 1194, era eliberat din arestul german.

Odată ajuns în Anglia, a plecat aproape imediat în Franța, pentru a-și apăra domeniile deținute acolo, îl atacă imediat pe regele Franței, după ce a construit la frontiera de sud a Normandiei celebrul Château-Gaillard.57)

__________________________

56) Ovidiu Mureșan, op. cit., p. 173;

57) Rene Grousset, op. cit., p. 159;

Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate.

În absența lui Richard, fratele său Ioan încercase să pună mâna pe putere, dar a fost învins grație intervenției energice a arhiepiscopului de Canterbury, Hubert Gaultier, care se dovedi a fi un bun oștean, așa cum era și un preot bun, și în loc să arate recunoștință pentru surprinzătoarea loialitate a supușilor săi, regele a anunțat imediat noi impozite.

Împăcându-se cu Ioan Fără de Țară, Richard a dus un razboi în Franța lui Filip al II-lea, război încheiat cu pacea de la Vernon, din 1199, prin care obținea restituirea tuturor posesiunilor din Franța ale Plantageneților, ocupate anterior de Filip al II-lea.

Doar două luni petrecea regele englez în Anglia după eliberare, atenția sa se îndreptă acum către Philip al II-lea și către domeniile pe care acesta i le luase prin forță, în timpul arestului său. Cu banii obținui din vânzarea Ciprului către fostul Rege al Ierusalimului, Guy de Lusignan, și din ceea ce mai rămăsese în vistieria Angliei, Richard pornea cu o nouă armată împotriva Franței. Era evident că în Europa acelor vremuri nu exista un rival pe măsura puternicului rege englez, rând pe rând, cetățile ocupate de francezi sau de nobilii răzvrătiți cădeau în mâinile sale.58)

Filip al II-lea, a sosit în grabă cu o oaste strânsă în pripă și ca atare puțin numeroasă, abia a scăpat cu viață din luptă și poate urmările ar fi fost grave pentru regele Franței dacă veșnic impulsivul Richard nu ar fi intrat în conflict cu vasalii săi din Franța.

În anul 1199, el se afla la castelul Chalus din Limousin, aparținând unui nobil al cărui suzerain era Richard Inimă de leu, și unde se aflase că s-a descoperit o comoară care, potrivit dreptului feudal, îi revenea. Seniorul de Chalus nici nu voia să audă de așa ceva, drept pentru care a urmat o încăierare între oștile celor doi pretinși proprietari ai comorii, luptă urmărită cu mult interes de regele Angliei, de pe o înălțime din apropiere, de unde putea vedea perfect, ca dintr-o tribună.

O săgeată rătăcită, un moment de neatenție, când Richard, ca un adevărat suporter, își încuraja luptătorii cu strigăte și gesture și Richard Inimă de Leu, regele intrat în legendă, era rănit mortal, în chipul cel mai stupid. Îi urma la domnie nevolnicul său frate, Ioan fără Țară, situație politică creată la momentul potrivit pentru ca Filip al II-lea August să-și ia revanșa, așa încât în anul 1204, sub un motiv juridic, el confiscă vasalului de peste mare provinciile din Franța: Normandia, Maine, Touraine, Poitou și o parte din Aquitania.

Regele Ioan a reușit rapid să se faca impopular prin politica internă și externă dezastruoasă, care a culminat cu înfrangerea de la Bouvines (1214) în fața regelui Franței Filip al II-lea August și cu pierderea posesiunilor pe care dinastia britanică le deținea în Franța.

__________________________

58) Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2004, p. 107;

Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate

3.2. Biserica ortodoxă în timpul cruciadelor

Se consideră, în general, că anul 1054 când a avut loc așa numita „Mare schismă”, reprezintă o dată de referință în istoria creștinătății, inclusiv a ramurii sale răsăritene.

În realitate, o serie de deosebiri de natură dogmatică și mai ales de natură ierarhică organizatorică etc. apăruseră mai de mult, generând și o serie de controverse, inclusiv „schisme” ce au fost lichidate fără probleme deosebite.

Biserica răsăriteană, unde se creaseră în principal dogmele de bază și unde se desfășuraseră marile concilii ecumenice patronate de regulă de Marii Părinți ce au trăit, de asemenea, practic, toți în Orient, avusese un rol extrem de important în generalizarea creștinismului la nivel continentului european. Rând pe rând, sârbii, bulgarii, moravii, rușii, (parțial și ungurii) se creștinaseră prin activitatea misionară a patriarhiei ecumenice de Constantinopol și sub egida acesteia.

Ca instituție în Imperiul Bizantin, Biserica juca un rol însemnat. Incontestabil că împăratul Bizanțului exercita o anumită tutelă asupra Bisericii. În Bizanț împăratul era considerat drept locțiitor al lui Dumnezeu și deci protector înnăscut al Bisericii. Conform doctrinei imperiale, el era înainte de toate un apărător al credinței creștinei. A ataca religia însemna a ataca însăși autoritatea statală, pentru că nu se concepea ca Biserica să existe fără Imperiu. Aceste două erau considerate ca alcătuind un singur organism condus atât de împărat, cât și de patriarh, unul domnind asupra trupurilor celălalt asupra sufletelor.59)

Într-o asemenea relație rol primordial revenea împăratului, fără a fi existat în Bizanț cezaro-papism așa cum se afirmă în mod greșit, nu o dată. Împăratul patrona, fără îndoială, principalele manifestări ale Bisericii, impunea chiar în destule ocazii o serie de decizii, atât în materie dogmatică, cât și în materie disciplinară în legătură cu funcționarea instituției ecleziastice, desemnarea ierarhiei de la episcopi la patriarhi, această tutelă imperială provenea dintr-un principiu preluat apoi în statele slave ca și în Țările române de monarhii ortodocși.

Împăratul, în calitate de credincios, era obligat să se supună legilor Bisericii, al cărei protector devenea prin încoronarea sa, el era obligat să apere Biserica împotriva infidelilor, a ereticilor, a schismaticilor, veghea la menținerea privilegiilor Bisericii și îi mărea continuu averea prin daruri regulate sau extraordinare, prin întemeierea de mânăstiri și de așezăminte caritabile prin protecția acordată misionarilor ce au lărgit multă vreme aria creștinismului.

Era așadar o protecție izvorâtă și din pietate creștină și din rațiuni de stat și nu o conducere autocratică în plan religios.

__________________________

59) Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 197;

60) Ibidem, p. 198;

Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate

Biserica, mai ales în anumite împrejurări, a îngrădit puterea împăratului obligându-l să țină seama de ea, astfel nici unul dintre împărați, pe termen lung nu a reușit să impună dogme considerate contrare ortodoxiei (cazul împăraților iconoclaști e cel mai elocvent fără a fi singular). Ulterior împărații din dinastiile comnenilor și paleologilor, deși uneori au dorit-o, nu au reușit să impună Bisericii ortodoxe unirea cu Roma și recunoașterea primatului papal). Invers nici o serie de conducători ambițioși ai Biserici, precum patriarhul Mihail Kerularios nu au reușit, în bună măsură după model occidental, să dobândească în raport cu puterea imperială o deplină independență și chiar o supremație.

Separarea, dezbinarea cum este denumită nu o dată, a celor două ramuri ce alcătuiseră până atunci o Biserică universală, a avut la bază atât cauze politice, cât și cauze religioase. În Occident, episcopul de Roma, căruia i s-a generalizat denumirea de papă, a încercat să-și impună autoritatea politică, inclusiv supremația asupra monarhilor, program politic devenit deosebit de pregnant în secolul al XI-lea și sintetizat în celebrul document Dictatus Papaie al lui Grigore VII. Au fost, de asemenea și o serie de cauze de natură religioasă, unele ținând de dogmă (euharistie, teleoleogie, respectiv chestiunea purgatoriului și mai cu seamă raporturile din Sfânta Treime, celebra problemă „filioque”, adaosul apusean la Crezul niceano-constantinopolitan etc.), precum și la o serie de aspecte de organizare a clerului și chiar a credincioșilor (celibatul/noncelibatul clerului, organizarea vieții monahale, divorțul credincioșilor, împărtășania etc.).

Conflictul latent și rezolvabil dintre scaunele episcopale ale Romei și Constantinopolului a căpătat în veacul al XI-lea în mod primordial o coloratură politică, ceea ce a dus în fond la ruptura rămasă apoi în istorie. La 16 iulie 1054 și, respectiv, opt zile mai târziu, reprezentanții celor două Biserici s-au anatemizat reciproc, acțiune ce nu a fost atunci consemnată ca un eveniment deosebit (mai fuseseră destule acte asemănătoare și în trecut), dar care a durat apoi prin veacuri până la anularea oficială abia în anul 1965.

Patru veacuri au existat o serie de tentative de refacere a unității creștine. Prima dintre ele a fost făcută după 19 ani de la anatemizarea reciprocă, iar ultima cu mai puțin de un deceniu înainte de cucerirea Constantinopolului.

Tentativele de unire ale Bisericii au fost generate din partea Bizanțului întotdeauna de rațiuni politice, respectiv de dobândirea într-un fel sau altul al ajutorului papalității și statelor occidentale împotriva dușmanilor monarhilor de pe malurile Bosforului, în cursul negocierilor, pontifii romani au condiționat fără excepție unirea și deci ajutorul din partea Occidentului de renunțarea Bisericii ortodoxe la specificitățile ei și mai cu seamă de recunoașterea fără rezerve a primatului papal.

Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate

3.3. Consecințele economice, politice și sociale a cruciadelor

Cruciadele au avut importante rezultate politice și sociale în Europa Apuseană. Feudalismul a slăbit, pentru că mulți cavaleri și nobili care au pornit ca și cruciați, nu s-au mai întors, dar și pentru că mulți și-au vândut pământurile țăranilor și burghezilor, pentru a aduna bani pentru cruciadă.

Orașele conduse de seniorii feudali, deseori reușeau să cumpere hrisoave care să le asigure autoguvernarea, regii reușeau să-și centralizeze conducerea cu ajutorul burgheziei, care favorizau un stat-națiune puternic asigurat organizatoric sub un monarh.59)

Câteva din rezultatele religioase au fost că papalitatea și-a mărit prestigiul în timpul cruciadelor, dar canalizarea energiei națiunilor spre aceste expediții au dus la nașterea unui sentiment național, care, în cele din urmă, a slăbit puterea papală.

Înființarea Regatului latin al Constantinopolului a adâncit antagonismul religios dintre Răsărit și Apus, și a slăbit Bizanțul asigurându-i căderea finală la 1453, în plus, apariția ordinelor militare a dat papei cete suplimentare de călugări loiali.

Desi cruciadele nu au reusit sa realizeze libertatea permanenta a Ierusalimului de sub controlul arab, ele au adus multe beneficii Europei apusene si au ajutat la risipirea provincialismului ei cultural. Invatatura, stiinta si literatura orientala au fost aduse in Europa Apuseana si studiate de scolastici, care au incercat sa sintetizeze aceasta invatatura cu revelatia crestina.60)

Putem aprecia consecințele cruciadelor atât din punct de vedere pozitiv, dar și negativ. Astfel elementul pozitiv se constituie mai ales datorită faptului că, prin prisma comerțului maritim dintre Europa, Orientul Apropiat și Africa, s-au dezvoltat orașele, a înflorit burghezia și chiar primele întreprinderi capitaliste, care au sprijinit apoi înflorirea artelor, literaturii sau științei. Cu tot insuccesul și cu toate că cea mai mare parte a nobilimii engleze s-a abținut să participe la cruciade, influența lor asupra istoriei Angliei, ca și asupra întregii istorii a Europei, a fost mare. Aproape totdeauna, în urma unor contacte cu Orientul, spiritul occidental a devenit conștient de propria sa natură și de propriile sale forțe, războaiele medice au coincis cu cea mai frumoasă perioadă a gândirii grecilor.

Cruciadele sunt și ele începutul unei renașteri europene. Ele determină pentru trei secole centrul comercial și maritim al lumii, Marsilia,Genova și Veneția, puncte de îmbarcare ale cruciaților, devin mari orașe, se construiesc acolo hanuri pentru pelerini.

__________________________

59) Florentina Cazan, op.cit., p.57;

60) Jean Carpentier, Istoria Europei, Ed. Humanitas, București, 1997, p.151;

Cap. 3. Cruciada a III –a. Rezultate

Poliția Mediteranei este asigurată de ordinul templierilor și al cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim, ordine militare care construiesc primele mari flote creștine și formează prima forță armată internațională, de asemenea, în timpul cruciadelor, creștinii din Anglia și din Franța încep să poarte barbă și să-și picteze stemele pe scuturi.

În sfârșit, eșecul cruciadelor va avea influență asupraviitorului maritim al Angliei, va constrânge pe oameni să caute alte drumuri pentru comerțul cu Orientul.

Arta războiului a făcut puține progrese în timpul acestor lupte, cavalerii evului mediu nu erau tacticieni, îndată ce zăreau inamicul, se aranjau în trei mari grupe, sau corpuri de bătaie,  își puneau lăncile în cumpănire, pavăza în poziție de apărare și șarjau corpul de bătaie

advers.

Nici unul nu stătea în rezervă, deoarece se socotea o ofensă pentru un cavaler să nu participe la luptă chiar de la începutul ei, astfel că lupta nu era decât o învălmășeală de cai și oameni, pedestrimea nu juca nici un rol.

În schimb, cruciadele le arată cavalerilor europeni importanța războiului de asediu, fortificațiile de la Saint-Jean-d'Acre opriră armatele creștine și le provocară pierderi de peste o sută de mii de oameni, pe atunci avantajați erau apărătorii unei cetăți fortificate, și nu asedia-torii ei, împotriva unor ziduri de o grosime de cincisprezece până latreizeci de picioare, catapultele vremii erau neputincioase.

Daca orgoliul bizantinilor pentru, trecutul și cultura lor a dăunat unității bisericești, nu mai puțin dăunatoare a fost pretenția de dominare a cavalerilor occidentali, care s-au străduit să se impună, în numele Bisericii Catolice, totdeauna doritoare să obțină conducerea supremă în Biserica lui Hristos în detrimentul Bisericii Răsăritene. 61)

Când știm că toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul unei așa zise nobile misiuni creștine, situația e cu atât mai tragică.

Marele istoric Nicolae Iorga a intitulat acest moment al zbuciumatei istorii creștine -”Cruciada pentru cucerirea Bizanțului”, exprimare care ilustrează perfect abandonarea unor scopuri înălțătoare pătrunse de un puternic sentiment patriotic-creștin, în favoarea mult-râvnitului interes material, dominat de o mândrie nestăvilită, hrănită la rându-i de o ură de neinchipuit prezentă în ambele mentalități europene.62)

Cultura bizantina, continuatoarea prestigioasei culturi greco-romane, a contribuit in cea mai mare masura la civilizarea si dezvoltarea culturii apusene.

__________________________

61) Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Cum s-au facut unirile cu Roma? in “Ortodoxia”, an I, 1949, nr.2-3, p.121;

62) Theodor Teotoi, Nicolae Iorga – istoric al Bizantului, Editura Academica Romana, 1971, p.100;

Cap. 4. Concluzii

În concluzie, putem considera că marile expediții militare de cucerire inițiate de papalitate și de feudalitatea din Europa apuseană în bazinul estic al Mării Mediterane se înscriu, pe un plan mai general, în lupta mai veche, începută înca din perioada antichității, pentru dominația asupra țărilor din Asia anterioară, îndeosebi a Siriei și a Mesopotamiei, precum și a statului egiptean.

Aceste țări, prin bogățiile lor, prin gradul înalt de civilizație la care ajunseseră au exercitat o puternică atracție asupra lumii vest-europene.

Prin teritoriile lor treceau cele mai importante drumuri ale comerțului internațional din acele timpuri, înainte de cruciade s-au purtat pentru stăpânirea lor lupte îndelungate între Bizanț și Iran, între Iran și statele arabe, între țările arabe și Bizanț.

La sfârșitul secolului al Xl-lea au luat parte la aceste lupte și statele feudale din vestul Europei, principalii protagonisti ai cruciadelor au fost papalitatea, feudalii apuseni, unele orașe italiene și o parte a țărănimii.

Papalitatea, inițiatoare și permanentă organizatoare a cruciadelor, a urmărit restabilirea dominației ei în Imperiul bizantin și în bazinul estic al Mediteranei, acțiune care făcea parte din politica mai largă de dobîndire a supremației universale.

Feudalitatea apuseană, prezentă și ea la toate cruciadele, a țintit la formarea unor noi formațiuni politice sau la obținerea unor proprietăți funciare.

Orașele maritime italiene s-au folosit de cruciade pentru a-și întări pozițiile lor economice din Mediterana orientală și pentru a obține noi debușee comerciale.

Privite într-o perspectiva mai largă, cruciadele pot fi considerate, de asemenea, ca o primă expansiune colonială întreprinsă dincolo de granițele continentului European.

În ciuda deghizării lor religioase, de apărare a creștinătății împotriva „necredincioșilor", cruciadele rămîn în esenta lor, expediții de cucerire, concretizate în acapararea de noi pamînturi pentru cavalerii din Apusul Europei, în extinderea influenței papalității asupra Orientului Apropiat, incluzând și Bizantul, în expansiunea comercială a orașelor italiene.

Ca în orice expediție de cucerire, n-au lipsit jaful, asuprirea populației autohtone, tendința de îmbogățire rapidă, manifestată nu numai la feudalii laici, ci și la cei eclesiastici.