Criza Cehoslovaca Si Inceputul Celui de al Doilea Razboi Mondial

În această lucrare voi urmări etapele istorice care au dus la producerea celui de-al Doilea Război Mondial, adică: Anexarea Austriei (Anschluss-ul), Criza sudetă și politica de conciliere, Dezmembrarea Cehoslovaciei și Pactul Ribbentrop-Molotov – 23 august 1939.

O primă tentativă a Germaniei de a înfăptui Anschluss-ul (alipirea Austriei de Germania), s-a produs încă din anul 1934, prin organizarea puciului împotriva cancelarului Dollfuss, dar s-a ciocnit de opoziția opiniei publice austriece și cea a guvernului italian și a eșuat.

După această tentativă eșuată un alt pas spre anexarea Austriei a fost făcut prin semnarea pe 11 iulie 1936 a unui acord germano-austriac. Germanii făceau din ce în ce mai multe presiuni față de austrieci, apogeul fiind atins în februarie 1938.

Pe 12 februarie 1938 a avut loc o întrevedere între cancelarul Schuschnigg și Hitler, acesta din urmă amenințând cu invazia dacă naziștilor austrieci nu li se permitea să joace rolul dominant în guvernul de la Viena. Schuschnigg a acceptat cererile germane, însă, ulterior a optat în favoarea tranșării chestiunii statutului Austriei, printr-un referendum ce urma să fie organizat pe 13 martie. Aceasta era singura soluție pe care o avea. Deoarece se temea de un eventual răspuns negativ, Hitler a ordonat invadarea Austriei pe 12 martie, acțiunea militară fiind legitimață prin organizarea de către naziști a unui referendum pe 10 aprilie, votul fiind covărșitor( 97%) în favoarea Anschluss-ului.

Realizarea Anschluss-ului contravenea tratatelor de pace de la Versailles și Saint Germain en Laye, semnate cu Germania, și respectiv Austria. Astfel că puterile occidentale, în mare parte Marea Britanie au consimțit tacit asupra anexării Austriei, iar apoi au trebuit să accepte faptul împlinit.

Conform celor stabilite de protocolul Hossbach, următoarea țintă pe care Germania o avea în vizor era reprezentată de Cehoslovacia.

“Cehoslovacia suferea de o maladie malignă chiar în inima sa. În ciuda aparențelor, era un stat al naționalităților, nu un stat național. Doar cehii erau cu adevărat cehoslovaci și chiar ei înțelegeau prin aceasta un stat centralizat cu caracter ceh. Ceilalti- slovacii, maghiarii, rutenii și mai presus de tot germanii erau minorități naționale: uneori liniște, alteori nemulțumire, însă niciodată complet fidele față de ordinea existentă. Cele trei milioane de germani ( în general numiți sudeți, deși greșit ) erau strânși legați de austrieci prin istorie și prin sânge. Anschluss-ul le-a declanșat o nervozitate de necontrolat. Poate că ar fi fost mai înțelepți dacă s-ar fi mulțumit cu ce aveau: erau cetățeni liberi, deși nu egali, într-o comunitate democratică. Însă oamenii uită de înțelepciune când aud chemarea naționalismului.”.

O primă criză spre distrugerea Cehoslovaciei a intervenit în mai 1938, dar mobilizarea armatei cehoslovace combinată cu mai multe mesaje venite din partea Angliei și Franței, a amânat deznodământul crizei,

Pentru a ocupa Cehoslovacia, Hitler a produs numeroase dezordini în acest stat. De exemplu, la hotarul cu Germania în regiunea Sudetă cum locuia o populație germană de cca 3 milioane de oameni, acest lucru o folosit naziștilor care au declanșat o campanie separatistă în rândurile acestei minorități, dorindu-se ca această zonă să se afle sub supremația Reichului. Cu ocazia reuniunii franco-britanice de la Londra, reprezentanții democrațiilor occidentale s-au gândit să recomande guvernului de la Praga să negocieze direct cu Partidul Germanilor Sudeți și să arate mai multă bunăvoință fată de acesta. Marea Britanie avea mari rețineri în ceea ce privește o intervenție militară în favoarea statului cehoslovac, considerând-ul o miză minoră, și în consecință dorind să se implice numai în cazul unei agresiuni neprovocate.

Această situație de criză se complică și prin existența alianței franco-cehoslovace care amenință să genereze un eventual conflict germano-cehoslovac. În ciuda celor două întâlniri dintre Chamberlein și Hitler de la Godesberg și Berchtesgaden din septembrie 1938, aceasta pare a se îndrepta rapid spre un conflict deschis și Fuhrer-ul revendică în mod oficial regiunea sudetă.

În urma celor două calătorii în Germania, Neville Chamberlain l-a întâlnit din nou pe Adolf Hitler, de data aceasta la Munchen, în 29 și 30, acolo unde de fapt a avut loc o conferință formată din reprezentanții a patru mari puteri europene și anume liderii Franței (Daladier), Angliei (Chamberlein), Germaniei (Hitler) și Italiei (Mussolini) care au hotărât că zona sudetă a Cehoslovaciei, populată în mare parte de etnici germani, să fie atribuită Germaniei. Acordul de la Munchen semnat de liderii celor patru mari puteri europene în dimineața zilei de 30 septembrie prevedea ca evacuarea zonei sudete de catre autoritățile cehoslovace să înceapă chiar de a doua zi și să se termine până pe 10 octombrie. În cadrul unei declarați separate, Chamberlain și Hitler au recunoscut acest acord.

Se poate poate vedea foarte bine faptul că momentul Munchenului a reprezentat apogeul politicii de conciliere a lui Chamberlain, dar și transfoarmarea într-un cap de linie pentru strategia lui Hitler. Dacă până atunci liderul german avusese un atu de partea sa în fața țărilor democratice și anume vinovăția Franței și Marii Britanii pentru nedreptățile de la Versailles, din toamna anului 1938 el nu a mai putut apela decât la forța brută pentru a obține avantaje.

În ceea ce privește dezmembrarea statului cehoslovac, după ce la 14 martie 1939 Slovacia condusă de Tiso care era susținut de Germania își proclamă autonomia, astfel obligând la o reacție guvernul cehoslovac, iar a doua zi sfidând înțelegera din toamnă, armata germană ocupă și restul teritoriului ceh rămas în urma Acordului de la Munchen, precum și în urma satisfacerii pretențiilor teritoriale ale Poloniei și Ungariei. Astfel a fost creat Protectoratul Boemiei și Moraviei în ciuda Slovaciei care se proclamase independentă doar cu o zi înainte.

Intrarea trupelor germane în Praga și distrugerea statului cehoslovac precum și anexarea rapidă a Albaniei de către Italia în aprilie 1939 au dus la reorientarea rapidă a politici anglo-franceze de la conciliatorism la rezistența activă. Primordial era reconstruirea unui sistem de securitate în Europa Orientală care să prevină dominația germană asupra regiunii, dominație ce amenință să răstoarne echilibrul de forță la nivel continental. Astfel Marea Britanie și Franța au încercat să creeze în Estul Europei un bloc imun la influența germană au oferit garanții teritoriale Poloniei pe 31 martie, Greciei și României în aprilie 1939.

Până în primăvara anului 1939, guvernul de la Londra nu a acordat prea multă atenție Uniunii Sovietice, dovadă fiind și faptul că Marea Britanie nu a căutat să obțină sprijinul sovietic în timpul crizei cehoslovace, dar garanția dată Poloniei a schimbat în mod radical datele problemei. Asfel, britanicii au realizat foarte repede faptul că nu puteu fi de niciun ajutor polonezilor dacă U.R.S.S nu era de partea lor. În data de 3 aprilie, atunci când garanția dată Poloniei a fost anunțată la Camera Comunelor, politicieni britanici au conștientizat pe deplin importanța pe care o reprezintă sovieticii în transpunerea în practică a acestei decizii de a veni și a ajuta statul polonez. În legătură cu această situație Winston Churchill a afirmat: “Dacă am început să creăm o mare alianță împotriva agresiunii, nu ne putem permite să eșuam. Vom fi într-un pericol mortal, dacă dăm greș”,în vreme ce Lloyd George a fost și mai tranșant în afirmațiile în afirmațiile sale: “Dacă înaităm fără ajutorul Rusiei vom intra într-o capcană. Ea este singura țară ale cărei arme pot fi uitate acolo”.

Așa cum am menționat și la început acum voi vorbi puțin despre pactul Ribbentrob-Molotov încheiat la 23 august 1939, atunci când delegațiile britanică și franceză se aflau în Moscova , iar negocierile erau încă în curs. Acest pact constă de fapt în două documente: primul, public, prevedea păstrarea neutralității dacă una dintre părți este implicată într-un conflict, iar cel de-al doilea ”Protocolul adițional secret” delimita sferele de influență în Estul Europei, Polonia Orientală, Finlanda, Letonia, Estonia și Basarabia intrând în sfera sovietică, în timp ce Polonia Occidentală precum și generic denumită zona din vestul Europei, urmau a se situa în aria de influență germană. Pactul dintre sovietici și germani a produs un șoc profund în Marea Britanie. Chiar dacă în momentul de față ne este greu să înțelegem orbirea de care anglo-francezii au suferit în vara anului 1939, la o analiză atentă a situației, Stalin nu putea să aleagă decât varianta colaborări cu Germania. Se adeverește astfel încă odată afirmația lui Mintland pe care istorici nu trebuiau să o uite niciodată: “ Este foarte greu să ne reamintim că evenimentele care acum sunt departe, în trecut au aparținut cândva viitorului”.

În concluzie înțelegerea germano-sovietică deschidea drumul către un nou război european. Pactul Ribbentrop-Molotov a însemnat pentru Hitler oportunitatea nu numai de ataca Polonia dar și de a dezlănțui mașina de război germană împotriva puterilor occidentale nemaifiind reținut de teama unui conflict purtat pe două fronturi.

Bibliografie

A. J. P. Taylor – “Originile celui de-al Doilea Război Mondial”, Iași, 1999

David Dilks – „The Diaries of Sir Alexander Cadogan 1938-1945”, New York, 1972

Henry Kissinger – „ Diplomația”, București, 2002