Crearea Statelor Unite Si Razboiul Civil

Cuprins

1.Introducere…………………………………………………Pag.3

2.Primele așezări……………………………………………Pag.6

3.Independența………………………………………………Pag.13

4.Războiul Civil……………………………………………….Pag.15

5.Bibliografie……………………………………………………Pag.20

6.Anexe(Index)………………………………………………Pag.21

Introducere

Statele Unite ale Americii(în engleză United States Of America) ocupă

partea centrală a Americii de Nord,între regiunea Marilor Lacuri și Golful Mexic,este al patrulea stat ca mărime după suprafață și a treia ca populație,fiind prima putere economică a lumii contemporane.

Are următorii vecini:

-în Nord-Canada

-în Sud-Mexic

-în Vest-Oceanul Pacific

-în Est-Oceanul Atlantic

SUA are un relief foarte variat,diferind de la nord la sud și de la est la vest,fiind format din 3 parți:

-partea continental

-partea insulară (insula Hawai)

-Alaska

Datorită vastei sale întinderi întâlnim mai multe tipuri de climă:

-temperată(predominantă):țărmul Oceanului Atlantic

-temperată continentală:centrul țării

-subtropicală:Florida și California

-rece subpolară:Alaska

-tropicală umedă:Hawai

Tipurile de vegetație sunt următoarele:

-de stepă și mediteraneană în Florida si California

-deșertică în Nevada,pădurile tropicale și Hawai

-în zona de munte și în Alaska întâlnim păduri de foioase și conifere

Statele Unite ale Americii sau pur și simplu Statele Unite sau abreviat S.U.A (în engleză United States of America respective United States) este numele unei republici constituționale federale, constând din 50 de state și un district federal (Districtul federal Columbia sau D.C.), situată aproape integral în America de Nord, între Canada și Mexic, respectiv Oceanul Atlantic (la est) și Oceanul Pacific (la vest). Statul Alaska este situat în extremitatea nord-vestică a continentului America de Nord, între Canada la est și strâmtoarea Behring la vest. Statul Hawai  este un arhipelag din Oceanul Pacific, situat la circa 3,200 km sud-vest față de sud-vestul statului California. Țara posedă de asemenea niște teritorii în Pacific, respectiv în Caraibe.

La o suprafață totală de peste 9,83 milioane km2 (sau circa 3.79 milioane mile pătrate), dintre care circa 85% reprezintă teritoriul Statelor Unite continentale (în engleză Contiguous United States sau adesea "The Lower 48"), suprafața Statelor Unite este de aproximativ de 40 de ori mai mare decât suprafața României, fiind a treia din lume. Partea sa continentală măsoară peste 5.000 de kilometri de la Oceanul Atlantic (la est) până la Oceanul Pacific (la vest) și peste 2.000 de kilometri de la granița canadiană (la nord) până la cea mexicană (la sud).

Cu o populație de peste 312 milioane de persoane, conform recensământului din anul 2010, Statele Unite este nu numai a treia țară ca suprafață din lume, dar și a treia cea mai populată țară a lumii. Statele Unite este, în același timp, și una dintre țările lumii cele mai divers etnic și cultural din lume, întrucât oameni din toate țările lumii au emigrat cândva sau continuă să emigreze în Uniune

Primele așezări

(1607-1763)

Prin strădaniile multor generații de oameni de știință,istorici,arhelogi,

etnografi,antropologi,paleontologi,lingviști,evenimentele din epoca timpurie a istoriei omenirii pierdute in uitare sau necunoaștere au fost în bună parte reconstituite,dar prima fază a istoriei stabilirii europenilor pe terotoriul actualei uniuni americane are durata aproximativ agală cu aceea a întregii existențe a Statelor Unite ca societate politică organizată. De cand a luat naștere Jamestown, cea mai veche așezare anglo-saxonă din Lumea Nouă (1607), până la Declarația de Independență (1776) s-au scurs tot atâția ani ca de la această proclamație până la sfârștiul Primului Război Mondial . Pentru a exprima aceeași idee fundamentală în alți termeni ,constituirea coloniilor în Statele Unite împarte istoria acestei regiuni în două părți aproape egale, dintre care prima este această perioadă colonială, uneori pe nedrept neglijată.

Este imposibil să înțelegi dezvoltarea ulterioară a arborelui fără să cercetezi mai întâi samânța aruncată în pamânt și primii ei muguri.

Colonizarea europeană

Vizitatori străini au sosit și în trecut, dar doar după călătoriile lui Cristofor Columb, în secolele XV și XVI, au început națiunile europene să exploreze și să creeze locuințe permanente pe acest continent.

Începuturile colonizării coincid cu intrarea în scenă a unei noi puteri coloniale,Anglia. Și în această parte a lumii,ca și în celelalte, englezii ajung ultimii, după spanioli și portughezi, după francezi. Vocația lor colonială se conturează cu întârziere, sub Elisabeta. Primele lor așezări au, cu o aproximație de douăzeci de ani , aceeași vechime în nord,ca și în sud. Neașteptat este faptul că, porniți cu întârziere în cursa pentru colonii, defavorizați în toate privințele, ei vor reuși să îi depășeasca, în cele din urmă, pe toți ceilalți competitori. În decursul secoului al XVII-lea, prin războaie sau prin bună înțelegere, englezii elimină una după alta toate enclavele, consecințe ale colonizărilor străine: olandezii de la gurile fluviului Hudson,suedezii din Delaware. La sfârșitul veacului al XVIII-lea, Marea Britanie este stăpâna întregii coaste. Această reușită imprevizibilă se explică, în parte, prin vitalitatea celor care populează regiunea, prin calitațile lor naturale și, de asemenea, prin superioritatea lor numerică.

Populație eterogenă,trei grupuri de colonii

Formată de-a lungul timpului, prin acumulări succesive, populația de pe coasta atlantică a viitoarelor State Unite este la fel de fragmentată și în spațiu, grupandu-se în așezări situate departe una de alta, de regulă la gurile unui fluviu sau pe malul unui golf. Aceste nuclee demografice, la început extrem de modeste, răsfirate de la nord la sud, de la frontierele Canadei până la hotarele Floridei, pe aproape 2000 kilometri, separate unul de altul prin spații neatinse de colonizare, acoperite de păduri și savane, sau aflate încă în stăpânirea indienilor, devin, încetul cu încetul, centrele tot atâtor colonii independente una de alta, dar a căror capitală comună este Londra.

Pe măsură ce se dezvoltă, toate aceste așezări se individualizează, originalitatea lor începe să se precizeze. Se conturează trei grupuri principale, difererențiate prin activitățile lor productiv, prin tipul de societate politică și chiar prin modul de viață. Clima ar fi, de altfel, suficientă pentru a le face diferite: nu se situează ele pe o distanță 15 grade latitudine? Ceilalți factori naturali contribuie și ei la această originalitate. Contrastul cel mai pronunțat opune coloniile meridionale grupului nordic- această diferențiere este de mare importanță pentru viitor, pentru că poartă în germene antagonismul Nord-Sud, a cărui acutizare va duce la Războiul de Secesiune.

Grupul Noii Anglii

În secolul XVIII-lea, economia Noii Anglii, care grupează 4 colonii de talie inegală:

-New Hampshire

-Massachusetts

-Connecticut

-Rhode Island

Populate în majoritate de puritani, aceste colonii se definesc prin faptul că aici caracterul religios este cât se poate de pronunțat, marcând profun aspectul moral și viața publică. Oamenii aceștia care au preferat să se expatrizeze și să înfrunte riscurile unei lungi și pline de primejdii călătorii pe apă, în loc sa accepte o existență plină de compromisuri, cazând la învoială cu prințul și cu Biserica oficială, înțeleg să trăiască după credința lor, orânduind viața micii lor comunități în conformitate cu aceasta. Religia guvernează nu numai existența privată, familia, dar, in aceeași măsură și viața publică.

Religia își pune pecetea și asupra vieșii politice. Nonconformiștii aceștia au îmbrățișat, de regulă, credința unor secte care îți au sorgintea în reforma calvină. Lipsiți de episcopate, pastorii lor depind de notabilitațiile comunitații. Aceste biserici mici sunt obișnuite să se administreze liber. Locuitorii transpun în viața de cetățeni obiceiurile lor de credincioși: discută împreună despre interesele târgușorului, tot așa cum deliberează în comun asupra acelora ale Bisericii. Pactul stabilit de pasagerii de pe Mayflower stipula deja, în mod expres, subordonarea preferințelor individuale intereselor comunitații. În felul acesta, adaptandu-se pe nesimțite la practicile democratice, preceptele religioase și disciplina ecleziastică orientează societatea din Noua Anglie spre o democrație de fond. În așezările care se formează în jurul porturilor, la răscruce de drumuri, în vecinătatea micilor fabrici și chiar în comunitățile rurale, începe să se dezvolte o adevărată viață municipală.

Activitatea economică diferențiată și profitabil, pecetea religioasă, practica democratică, tradiția intelectuală, toate aceste caracteristici ale Noii Angliise încarnează într-un oraș: Boston, a cărui populație numără cam 20000 de locuitori, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Situat mult prea la nord pentru a putea pretinde mai târyiu rangul de de capitală a Statelor Unite, Bostonul este metropola desăvârșită a Noii Anglii, a cărei fizionomie morală o exprimă cu prisosință. Va fi unul dintre primele orașe care se va ridica la luptă pentru independență.

Grupul sudic

Cu totul diferit este tipul de societate care s-a constituit la celălalt capăt al viitoarelor State ale Americii, este format din cinci colonii:

-Maryland

-Virginia

-Caroline de Nord

-Caroline de Sud

-Georgia

Ele își câștiga existența aproape exclusiv din agricultură și au adoptat o formă de ocupare și de exploatare a solului cu totul diferitș de aceea din Noua Anglie, mai concentrată și mai extensivă. Plantația, cultivată cu ajutorul forței de muncă importate din Africa, se reîmprospătează și sporește continuu în urma negoțului cu sclavi, tot mai înfloritor. Începând cu secolul al XVIII-lea, negrii sunt mai numeroși decât albii, iar sclavii decât oamenii liberi.

Deasupra unei mase de sclavi domnește o oligarhie de plantatori care stăpânește pamânturile și guvernează colonia, din rândurile ei alegându-se clasa politică. Între aceste clase sunt puține elemente intermediare. Cultivată, civilizată, clasa aceasta, care descinde în parte din cavaleri și duce o existență de nobili de țară, a transplantat în America modul de viață al aristrocației europene. În această societate ospitalieră, ducând un trai îmbelșugat, pentru care banii sunt mult mai puțin importanți decât felul în care știi să profiți de ei, sistemul de valori european se poate recunoaște mult mai ușor decât la burghezii din Noua Anglie, aici se regăseșteun crâmpei din batrânul continent.

Grupul intermediar

Oricât de diferite ar fi cele două grupuri de colonii, deosebirile dintre ele nu ridică nicio problemă în secolul al XVIII-lea. Nu există nicio instituție comună, fiecare dintre ele bucurându-se de o autonomie deplină. Deoarece nu au interese comune, nu au nici interese divergente și se află la sute de kilometrii una de alta.

Avem și un al treilea grup de patru colonii:

-New York

-New Jersey

-Delaware

-Pennsylvania

Acest grup nu aparține niciunuia dintre primele două grupuri, dar are totuși mai multe trăsături comune cu primul și se interpune între ele.

Diversitatea populației acestor colonii ne lasă deja să presimțimcă imigrația va fi constantă a istoriei Statelor Unite. Poziția lor centrală, la jumătatea drumului dintre Noua Anglie și Sud, ca punct de pornire a principalelor căi de acces spre Vest, le hărăzește un rol de arbitru. Este locul dinainte desemnat al capitalelor federale, al adăposturilor temporare ale Congresului Continental și apoi al sediului definitival Guvernului Federal. Este,de asemenea, câmpul de luptă și miza pentru care se vor bate cu furie nordiștii și sudiștii. Dar,în momentul de față, celor din nord și celor din sud nici nu le trece prin capsă se înfrunte.

Analogii și puncte comune

Cu toate diferențele dintre ele(în domeniul economic, ompoziție socială și moravuri) între cele 13 colonii există și o oarecare înrudire. Aceasta constă în:

-originile asemănătoare

-populația

-dependența lor comună față de Coroană

-anumite tradiții politice,chiar acelea ale parlamentarismului britanic

Toate coloniile sunt dotate cu constituții, în fiecare existând un guvernator care reprezintă Coroana ales din vechile familii ale coloniei.

Aceste analogii nu erau , singure, suficient de puternice pentru a inspira coloniilor sentimentul unei personalități comune și al unui destin identic.

Pericolul indian

Atunci când a fost descoperit, continentul, nu era absolut gol. Primii coloniști se vor așeza pe pământul american luptând împotriva indigenilor pe care i-au numit indieni. Coabitarea celor două rase nu s-a dovedit posibilă datorită modurilor lor de viață foarte diferite. Aceste luptea aveau să dureze până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Împresurați de francezi

Amenințarea indiană era amplificată de un al doilea pericol:pimejdia franceză. Deoarece au venit târziu pe noul continent britanicii au fost devansați de spanioli și de francezi. Cu spaniolii nu aveau diferențe, dar nu același lucru avea să se întâmpe și cu francezii.

Ei s-au stabilit în Canada cu mult timp înainte de instalarea primilor coloniști englezi. Mult timp între ei a existat suficient spațiu gol ca să nu se întâlnească, dar de la începutul secolului al XVIII-lea, ciocnirea a devenit inevitabilă, în joc fiind stăpânirea teritoriilor neocupate.

Un imperiu francez s-a născut în America încercuind complet cele 13 colonii, interzicandu-le orice încercare de a pătrunde în interior.

Amenințarea franceză este îndepărtată

În lupta dintre cei doi rivali, aparent, francezii sunt avantajați deoarece dețin spațiu și libertate de mișcare, dar englezii sunt mult mai numeroși și primesc un ajutor foarte mare din partea metropolei, marina britanică asigură legătura, supraveghează căile de comunicație și interceptează întaririle care ar trebui să ajungă la adversarii lor, astfel balanța începe să se încline în favoarea coloniștilor englezi.

În 1784 francezii pierd căile de acces de pe malurile fluviului Saint-Laurent fiind amenințați să fie izolați de Franța.

Războiul de 7 ani pune capăt acestei situații, francezii pierd, iar coloniile engleze sunt salvate, Canada trece în stăpânirea Angliei, porțile vestului s-au redeschis.

Independența

(1763-1783)

1763 este anul eliminării pericolului francez și al victoriei comune a metropolei și a coloniei, dar după 13 ani, în1776, coloniile se desprind de metropolă. Prima cauză ar fi chiar victoria menționată mai sus, ea făcând ca sprijinul metropolei să fie mai puțin indispensabil, iar prezența armatei engleze devine apăsătoare. O altă cauză ar fi noile impozite impuse de guvernul Maiestății Sale. În plus coloniior le erau interzise relațiile comerciale cu alte țări. Astfel de o parte și de alta a oceanului părerile erau împărțite, dar și în ceea ce-i privește pe americani, mulți dintre ei se tem să rămână singuri și nu cred că se pot descurca fără ajutor britanic mai ales că nu exista încă un organism menit să vorbească în numele coloniilor reunite, să le coordoneze acțiunile sau capabil să-și dea seama de interesele lor comune.

Începând cu 1773, o succesiune de incidente din ce în ce mai grave când neprevăzute, când provocate, se prind într-un lanț ale cărui ultime verigi vor fi războiul și independența. Toate aceste episoade constituie istoria glorioasă a libertății americane.

Pe 16 decembrie 1773, în portul din Boston, o ceată de vreo cincizeci de cetățeni, deghizați în indieni, urcă în timpul nopții pe puntea vaselor ce aparțin Companiei Indiilor și aruncă în apă întreaga încărcătură. Prin pasivitatea lor, autoritățile locale își dovedesc complicitatea. În fața acestei provocări,Guvernul englez înțelege să riposteze cu o fermitate exemplară, cele cinci acte ruinează comerțul din Boston și desfințează toate libertațiile din Massachusetts. Vroia să dea un exemplu, dar nu reușește decât să grăbească nașterea unei solidarități continentale și să declanșeze un dispozitiv insurecțional. În fruntea mișcării sunt cele 2 colonii Massachusetts și Virginia.

Revendicarea și proclamarea independenței

În primăvara anului 1775 Congresul Continental a format o armată continentală, comanda căreia fiind încredințată lui George Washington. Alegerea decisivă era independența americană. După un an( 4 iulie 1776) este dată „ Declarația de Independență”.

Războiul de Independență

Odată proclamată, independența, trebuia cucerită. Au fost necesari, pentru aceasta, șapte ani.

Datorită faptului că nu aveau decât o armată înjghebată în pripă în care erau înrolați voluntari coloniști, pe jumătate coloniști, pe jumătate cultivatori care trebuiau să înfrunte o armată permanentă, aveau nevoie de aliați, astfel și-au îndreptat atenția spre francezi cu care au semnat un tratat de alianță.

În 1781 englezii au fost învinși la Yorktown, Anglia s-a resemnat să negocieze, iar la 30 noiembrie 1782 după o serie de tratative se ajunge la o pace separată. Anglia recunoaște independența fostelor sale colonii și chiar le cedează teritoriul cuprins între Marile Lacuri la Nord, Mississippi, la Vest și posesiunile spaniole, la Sud.

În douazeci de ani, rând pe rând,îndepărtează Franța și se eliberează de sub dominația Angliei. Începe noua lor istorie, aceea a unei noi Americi independente, o prelungire a Europei și, în același timp, desprinsă de ea, moștenitoare a Angliei, dar nascută din revolta împotriva unui guvern.

George Washington 1772

Războiul Civil

Denumit și „Războiul de secesiune” (în engleză „War of Secession”) sau „Războiul dintre state” („War Between the States”), conflictul armat provocat de secesiunea statelor din Sud (Mississippi, Carolina de Sud, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana, Texas, Virginia, Arkansas, Tennessee și Carolina de Nord) a reprezentat punctul culminant al fricțiunilor cu privire la tema sclaviei, care au divizat societatea americană în prima jumătatea a secolului al XIX-lea. În această perioadă, economia statelor din Nord s-a modernizat rapid. Deși agricultura (bazată în special pe fermele mici în care munceau oameni liberi) rămânea principala ramură economică, industria a început să joace un rol tot mai semnificativ. Mai mult, în statele din Nord s-a investit masiv în dezvoltarea transporturilor (canale navigabile, drumuri și căi ferate), serviciilor financiare (bănci și asigurări), presei și telegrafului. Prin contrast, economia Sudului era dominată de marile plantații, care se bazau pe munca sclavilor negri pentru a cultiva, în special, bumbac și tutun. Divergențele dintre susținătorii mișcării aboliționiste, care a prins rădăcini în Nord, și cei ai sclaviei din Sud au explodat în 1860, când alegerile prezidențiale au fost câștigate de Abraham Lincoln, candidatul Partidului Republican, care se opunea fățiș sclaviei. În urma victoriei lui Lincoln, șapte state din Sud – Mississippi, Carolina de Sud, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana și Texas – au pus în aplicare planul de secesiune și au format o uniune federală denumită „Statele Confederate ale Americii” (în engleză „Confederate States of America”).

În dimineața zilei de 12 aprilie 1861, rebelii au deschis focul asupra fortului Sumter, de la intrarea în portul Charleston, din Carolina de Sud. Paradoxal, prima luptă din cel mai sângeros conflict din istoria Statelor Unite s-a încheiat fără victime. După 34 de ore de bombardament, mica garnizoană din fortul Sumter s-a predat. În următoarele săptămâni, încă 4 state din Sud (Virginia, Arkansas, Tennessee și Carolina de Nord) au părăsit Uniunea. Însă nu toate statele care susțineau sclavia s-au alăturat Confederației. Kentucky, Missouri, Delaware și Maryland (stat aflat la nord de capitala federală, Washington D.C) nu au rămas în Uniune.

Nordul împotriva Sudului

La o primă vedere, cele 23 de state din Uniune se bucurau de avantaje semnificative în conflictul cu cele 11 state din Confederație. Aproximativ 21 de milioane de oameni locuiau în Nord, în comparație cu cei numai 9 milioane din Sud, dintre care aproape 4 milioane erau sclavi. De asemenea, în momentul izbucnirii conflictului, Nordul fabrica peste 90% din bunurile industriale produse în toată țara și avea peste 30.000 de kilometri de cale ferată, față de aproximativ 15.000 de kilometri în Sud. În timpul celor patru ani de război, pentru Nord au luptat peste 2.000.000 de oameni, în timp ce Sudul a avut circa 900.000 de soldați. Chiar și agricultura era mai productivă în Nord, fiind mult mai mecanizată. În plus, Uniunea avea un Guvern funcțional, o armată regulată și o mică flotă.

Cu toate acestea, cauza Sudului nu era pierdută de la început. Confederația avea numeroși soldați experimentați și generali extrem de competenți, precum Robert E. Lee, James Ewell Brown „Jeb” Stuart sau Thomas „Stonewall” Jackson, care aveau avantajul de a lupta pe teren propriu. Cu toate că economia Sudului era subdezvoltată, explozia prețului bumbacului pe piața internațională, după 1850, a condus la acumularea unor averi impresionante. Per capita, averea medie a albilor din Sud era de două ori mai mare decât a celor din Nord. Mai mult, cei 5.600 de kilometri de coastă făceau aproape imposibilă o blocadă navală eficientă și îi dădeau speranțe președintelui Confederației, Jefferson Davis, că va primi ajutor extern.

Planul Anaconda

Încă de la începutul anului 1861, generalul Winfield Scott a conceput „Planul Anaconda”, o blocadă navală menită să submineze economia Sudului și să aducă victoria Uniunii cu pierderi minime. Însă opinia publică din Nord era nerăbdătoare și cerea un atac direct asupra capitalei confederate, Richmond, Virginia, și un sfârșit rapid al războiului. Marșul spre Richmond s-a încheiat cu un dezastru pentru armata Uniunii, care a suferit o înfrângere usturătoare în prima bătălie de la Bull Run (21 iulie 1861). Câteva zile mai târziu, într-o tentativă de a preveni secesiunea altor state, Congresul SUA a adoptat Rezoluția Crittenden-Johnson, în care se spunea că războiul este luptat pentru păstrarea Uniunii și nu pentru abolirea sclaviei.

Primii doi ani ai războiului au adus victorii importante pentru Confederație, în special pe frontul de est, la Chattanooga, Fredericksburg, a doua bătălie de la Bull Run sau Chancellorsville. În schimb, pe frontul de vest, balanța războiului înclina în favoarea Uniunii. Sub conducerea generalului Ulysses S. Grant, trupele Nordului au obținut victorii importante la forturile Henry și Donelson, preluând controlul asupra bazinelor râurilor Tennessee și Cumberland. Adept al războiului total, Ulysses S. Grant era dispus să accepte pierderi enorme pentru a-și atinge scopul. Pentru Grant, războiul total însemna distrugerea în întregime a bazei economice și militare a Confederației, fiind convins că aceasta este singura soluție pentru a obține victoria. Deși erau eficiente, tacticile lui Grant, diferite de cele ale celorlați generali, nu erau pe placul multor lideri influenți de la Washington, Lincoln ezitând să îl numească comandant al tuturor armatelor Uniunii până la începutul anului 1864.

Soarta războiului s-a schimbat în iulie 1863, prin două victorii importante ale Uniunii. Pe frontul de vest, generalul Grant a capturat orașul Viksburg, asigurând astfel controlul Uniunii asupra bazinului inferior al fluviului Mississippi. În același timp, cea mai mare ofensivă a Confederației în Nord se încheia cu o înfrângere dezastruoasă pentru generalul Robert E. Lee, în bătălia de la Gettysburg. Totuși, aceste victorii nu s-au dovedit decisive pentru încheierea ostilităților. Un alt eveniment crucial a avut loc în august-septembrie 1864, când armatele Uniunii, conduse de generalul William T. Sherman, au ocupat Atlanta. Orașul era un nod de cale ferată și un important centru industrial, însă cucerirea sa a avut o mai mare importanță politică decât militară. Cucerirea Atlantei s-a produs în ajunul alegerilor prezidențiale din noiembrie 1864, contribuind decisiv la realegerea lui Abraham Lincoln.

Sfârșitul războiului

„Proclamația de emancipare”, care a intrat în vigoare în ianuarie 1863, elibera toți sclavii din teritoriile care s-au răzvrătit împotriva SUA, practic din statele în care Guvernul american nu avea nicio autoritate. În statele de la graniță, care nu au părăsit niciodată Uniunea, precum și în teritoriile din Sud ocupate de armata Nordului, sclavii nu au fost eliberați. Prin „Proclamația de emancipare”, Lincoln urmărea subminarea economiei Sudului, precum și încurajarea sclavilor fugari, care se alăturau trupelor Uniunii. Pe parcursul războiului, aproximativ 180.000 de negri liberi sau foști sclavi fugari au luptat în armata Nordului.

De asemenea, prin transformarea conflictului dintr-un război pentru păstrarea unității americane într-unul împotriva sclaviei Lincoln căuta să împiedice recunoașterea internațională a Confederației. Un aliat extern puternic, precum Marea Britanie, a cărei industrie textilă era dependentă de bumbacul american, ar fi putut asigura victoria Sudului. Însă Marea Britanie, care eliberase toți sclavii din colonii încă din 1839 și era dominată de un puternic curent de opinie aboliționist, a preferat să nu recunoască Confederația și să caute alte surse de bumbac, în Egipt și India. Cu toate că sclavii nu au fost eliberați de facto în timpul războiului civil, Lincoln merită să fie considerat eliberatorul sclavilor din SUA. În primul rând, pentru că refuzat să recunoască secesiunea și nu a acceptat încheierea păcii fără desființarea sclaviei și refacerea Uniunii. De asemenea, Lincoln a încurajat adoptarea celui de-al 13-lea amendament al Constituției americane, care eliberat toți sclavii din Statele Unite, eveniment care s-a produs în decembrie 1865, după ce președintele a fost asasinat.

Abraham Lincoln a fost împușcat de John Wilkes Booth, pe 14 aprilie 1865, în timp ce asista la o piesă în teatrul „Ford”, din Washington D.C. Un cunoscut actor din Maryland, Booth spera că prin gestul său poate să întoarcă soarta războiului, chiar dacă principala forță militară a Confederației, armata din Virginia de Nord, condusă de Robert E. Lee, se predase cu cinci zile înainte. Capitularea generalului Lee a venit după mai bine de nouă luni de război de tranșee, cunoscut sub numele de „Asediul de la Petersburg”. Într-un gest fără precedent, Grant i-a permis lui Lee să-și păstreze sabia și calul. Ceilalți generali ai Confederației s-au predat treptat, după ce au aflat de capitularea lui Lee.

În conflictul care a sfâșiat societatea americană între 1861 și 1865 și-au pierdut viața aproape 800.000 de americani, mai mulți decât în Războiul de Independență, Primul și al Doilea Război Mondial și Vietnam la un loc.

Bibliografie

Didactic.ro

Nașterea S.U.A – Alexandru Vianu

Istoria Statelor Unite ale Americii – Rene Remond

Historia.ro

Wikipedia

Anexe(Index)

Alianță America

Colonii

Englezi

Francezi

Grup

Independență

Indieni

Nord

Proclamație

Război

Secesiune Stat

Sud

Victorie