Contributia Lui Mihail Manoilescu la Desfasurarea Evenimentelor din Romania Interbelica
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 – DATE BIO-BIBLIOGRAFICE DESPRE MIHAIL MANOILESCU
CAPITOLUL 2 – COMPLEXITATEA VIEȚII POLITICE ECONOMICE ROMÂNEȘTI
2.1 “AFACEREA BLANK”
2.2 ACTIVITATEA POLITICĂ A LUI MIHAIL MANOILESCU
CAPITOLUL 3 – PRINCIPALELE RESORTURI ALE DEMERSULUI TEORETIC AL LUI MIHAIL MANOILESCU
3.1 INDIVIDUALITATEA UNIVERSALĂ A SCHIMBURILOR ECONOMICE DINTRE ȚĂRILE AGRARE ȘI ȚĂRILE INDUSTRIALIZATE
3.2 “CONSTANTA MANOILESCU” – ACȚIUNI PREALABILE. IMPACT. AUTENTICITATEA ÎN SECOLUL XXI
3.3 PROPUNERI EFECTIVE CE VIZEAZĂ INDUSTRIALIZAREA ROMÂNIEI FORMULATE DE MIHAIL MANOILESCU
CAPITOLUL 4 – ECONOMIA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICA
4.1 STAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
4.2 ALTERNATIVE LEGATE DE STAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN CONCEPȚIA LUI MIHAIL MANOILESCU
CAPITOLUL 5 – DISTRUGEREA INTEGRITĂȚII TERITORIALE A ROMÂNIEI
5.1 PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV
5.2 DICTATUL DE LA VIENA
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Mihail Manoilescu (1891-1950) a rămas în istorie ca unul dintre marii economiști ai lumii prin teoriile lui privind schimburile comerciale internaționale, mai ales în America Latină personalitatea lui fiind una foarte pregnantă. Cartea lui despre comerț a fost publicată în limba franceză între anii 1940 și 1950, iar în limba română a fost tradusă abia după 1990. Recunoașterea lui Manoilescu în exteriorul țării a fost una mult mai largă decât cea din România. Ministru de externe în 1940, când a avut loc Dictatul de la Viena, om politic de mare anvergură, mărturisitor fervent al credinței creștine, nu a fost apreciat nici ca savant în domeniul economic, nici ca om de stat, sfârșind în temnița comunistă de la Sighet în 1950.
În această postură, am intenționat ca în această lucrare de licență, să experimentez o cercetare a concepțiilor despre aceste subiecte, expuse în perioada interbelică de unul dintre cei mai consacrați și reprezentativi gânditori ai epocii.
M-am orientat spre operele principale ale unor mari istorici (Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Prof. Dr. Petre Țurlea ș.a.) și economiști (Costin Murgescu, Nicolae Sută ș.a.), având ca obiect industria, comerțul țării noastre, și unele subiecte teoretice și practice de politică legate de acestea.
Având în vedere bibliografia pe care am reușit să o parcurg, am structurat lucrarea de licență în cinci capitole, precedate de prezenta introducere și urmate de câteva concluzii, precum și de bibliografia selectivă folosită.
Primul capitol “Date bio-bibliografice despre Mihail Manoilescu” își propune o prezentare generală a întregii activități desfășurate de Mihail Manoilescu. Importanța cunoașterii acesteia este esențială. Astfel, ideile economistului român devin mult mai accesibile în legătură cu imperioasele momentului istoric în care a trăit.
Al doilea capitol “Complexitatea vieții politice românești” încearcă prezentarea unor stadii hotărâtoare pentru cursul în care au evoluat evenimentele politice și economice desfășurate de Mihail Manoilescu pe tot parcursul vieții.
Al treilea capitol “Principalele resorturi ale demersului teoretic al lui Mihail Manoilescu” are drept obiectiv surprinderea contribuției aduse de acesta științei, făcând din el un personaj proeminent în timpul gândirii românești interbelice.
Divergența de opinii din literatura economică premergătoare și contemporană lui Mihail Manoilescu în probleme de politică externă comercială, nepotrivirea dintre teoria și practica economică a țărilor industrializate, precum și absența unei temeinice motivări teoretice a protecționismului aplicat în multe țări ale lumii, l-au determinat pe economistul român analizat să supună teoriile anterioare despre comerțul internațional unor atente examinări din punct de vedere logic, faptic și istoric.
Capitolul patru “Economia națională a României în perioada interbelică” își propune o analiză asupra contextului economic în care se află țara noastră în timpul lui Manoilescu, cât și abordarea problematicii ce privește structura economiei naționale în perioada manoilesciană.
Ultimul capitol “Distrugerea integrității teritoriale a României” tratează o serie de probleme dureroase, pline de consecințe incalculabile prin care a trecut țara noastră în perioada anilor 1940.
Apreciez că munca depusă pentru elaborarea acestei lucrări de licență a fost interesantă și, precizez, totodată că nu am avut în intenție și deci, nu pretind a fi eluciadat toate problemele discutabile legate de gândirea și activitatea autorului analizat.
DATE BIO-BIBLIOGRAFICE DESPRE MIHAIL MANOILESCU
Mihail Manoilescu (9 decembrie 1891, Iași – 30 decembrie 1950, Sighetu Marmației, județul Maramureș) – inginer, economist, politician și profesor universitar. După absolvirea Liceului Național din Iași, a intrat, în fruntea seriei 1910, la Școala de Poduri și Șoșele, devenită apoi Politehnica din București, pe care a absolvit-o, ca șef al promoției, în 1915. Ca tânăr absolvent este numit inginer la Ministerul Lucrărilor Publice, de unde este concentrat în Regimentul 24 artilerie Român, iar, apoi, în iunie 1916, la Direcția Munițiilor, în 27 mai 1919 este numit, la început ca subdirector al Refacerii Industriale, iar după un an, ca director general al Industriei, în Ministerul Industriei și Comerțului, unde a lucrat 3 ani (1919-1921). La sfârșitul anului 1921, când avea numai 30 de ani, renunță la funcția din minister și mânat de afecțiunea generalului Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București), se înscrie în Partidul Poporului, luând astfel drumul politicii, dar și a unei cariere publicistice, științifice și universitare de excepție. Nereușind să fie ales în parlament pe listele acestui partid, în februarie 1922, în cursul următorilor patru ani de guvernare liberală, elaborează și publică 18 lucrări științifice, între care: “Țărănism și democrație” – 1922, “Neoliberalismul” – 1923, “Politica productiei nationale” – 1924,”Cum putem reînvia leul aur?” – 1923.
În cel de-al treilea guvern Averescu, la 31 martie 1926, devine subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe, unde lucrează la o serie de legi de bază, adoptate de parlament, între care: Tariful vamal, Legea timbrului, Legea cifrei de afaceri și Legea armonizării salariilor. Totodată, efectuează două misiuni diplomatice la Roma, când obține un împrumut și reușește să aranjeze datoriile României în Italia și în ianuarie 1927, când obține recunoașterea unirii Basarabiei cu România, de către Italia.
Părăsește Partidul Poporului și în iunie 1927 pleacă la Paris, angajându-se în lupta pentru aducerea pe tron a prințului Carol.
După restaurație, la 8 iunie 1927, este numit, în trei guverne prezidate de Iuliu Maniu (13 iunie – 10 octombrie 1930), Gheorghe Mironescu (10 octombrie 1930 – 18 aprilie 1931) și Nicolae Iorga (18 aprilie – 6 iunie 1931), la început, la Ministerul Lucrărilor Publice, apoi, la Ministerul Industriei și Comerțului. La 14 iulie este numit guvernator al Băncii Naționale. Refuzând să dea curs dorinței lui Carol al II-lea de a salva Banca Blank de la faliment, în condițiile în care finanțele țării erau secătuite, Manoilescu este destituit din acest post, la 27 noiembrie. În 1931, se retrage în opoziție și, deși, nu făcea parte din nici un partid este ales senator al Colegiului Camerelor de Comerț și Industrie, funcție pe care o va păstra până la sfârșitul anului 1937. Înființează revista „Lumea nouă” care devine organul corporatismului în România. Un ultim episod al activității sale politice, considerat de Manoilescu „capitolul cel mai dureros al vieții mele” este legat de Dictatul de la Viena. Numit, la 4 iulie 1940, ministru la externe în guvernul Gigurtu, semnează la 30 august documentele prin care România pierdea Ardealul de Nord, încheindu-se astfel, cariera lui politică. În octombrie 1944 a fost arestat spre a fi judecat, dar în decembrie 1945 este pus în libertate. În decembrie 1948 este arestat din nou și închis la Sighet, unde încetează din viață, la 30 decembrie 1950, la vârstă de 59 de ani. În contrast cu această evoluție, activitatea sa științifică a devenit tot mai fertilă, făcând din Manoilescu una dintre personalitățile cele mai proeminente din gândirea economică românească interbelică. În 1929 i-a apărut la Paris, la Editura Marcel Giard, în prestigioasa colecție “Bibliotheque Internaționale d’Economie Politique”*, lucrarea sa fundamentală, intitulată “Theorie du protectionisme et du l’echange internaționale”**, care avea să-i aducă o faimă internațională, neegalată de un alt economist român.
Încă din lucrarea “Politica producției naționale”, scrisă la scurt timp după Marea Unire, Manoilescu sublinia necesitatea dezvoltării economice, prin întărirea industriei și a celorlalte ramuri, ca bază a sporirii prestigiului ei în lume. „Prestigiul, este pentru noua Românie, un element esențial în viață”, dar „nu există prestigiu fără un substrat material și nu există putere reală într-o țară săracă și sărăcită, purtând semnele întârzierii sale de la ciclul evoluției moderne. Ridicarea materială a țării rămâne astfel pentru generația noastră cea dintâi etapă de atins”. În concepția sa, progresul social al țării are, însă o determinare multilaterală, un rol esențial revenind factorilor morali, sociali și culturali. Dar, așa cum a menționat însuși Manoilescu „Teoria protecționismului a apărut nu din dorința scrierii unui program, ci în cadrul frământărilor sale pentru a da o fundamentare cât mai solidă noului tarif vamal, pe care îl elabora în cadrul Ministerului Finanțelor, prin construirea unui sistem teoretic al acestuia, indiferent de concluziile practice, care ar decurge de aici.” Circulația și audiența largă pe plan internațional, de care s-au bucurat ideile dezvoltate sunt rezultatul capacității lui Manoilescu de a generaliza în plan teoretic concluziile experienței României și ale altor țări aflate în condiții similare de dezvoltare și, care erau obligate să înfrunte pe piața mondială, nu numai concurența, ci și dezavantajele schimbărilor inegale care decurgeau din divizarea țărilor în industriale și, respectiv, agrare.
La baza construcției sale teoretice Manoilescu situează, pe de o parte, teoria valorii, pe care însă o înțelege mult mai complex decât predecesorii săi clasici și neoclasici, afirmând că, în concepția sa „valoarea de schimb conține toți acei factori și influențe care determină echilibrul monetar al tuturor valorilor. Ea include – ipso facto – toți factorii obiectivi și subiectivi, care determină valoarea. În consecință, teoria noastră nu ignoră și nu neglijează nici unul din acei factori, care determină valorile și echilibrul valorilor de schimb.” Pe de altă parte, în analiza teoretică, pornește de la rolul determinant al productivității muncii și al diferențelor de productivitate între industrie și agricultură, operând totodată o distincție metodologică importantă între randamentul național, caracterizat prin productivitate și randamentul privat, exprimat de profit și rentabilitate, precum și de la relevanța deosebită a coeficientului de industrializare, indicator propus încă la începutul anilor ’20, și calculat ca raport între valoarea adăugată peste cea a materiilor prime și combustibililor pe care le denumește „producție reală” și valoarea totală a produsului. Pe această bază, Manoilescu formulează următoarele idei: industria, în general, și, în special, în Europa de Vest a fost construită pe baza că este posibil să vândă produsele industriale, astfel încât, cu munca anuală a unui muncitor industrial să cumpere munca a vreo 10 agricultori; raportul de schimb internațional de 1:10 între țările agricole și cele industriale, dă cheia înțelegerii relațiilor dominante în prezent între popoarele lumii; de unde rezultă că principiul deviziunii internaționale a muncii are nevoie de o rectificare.
Analiza lui Manoilescu se caracterizează printr-o largă cuprindere a evoluțiilor, dar mai ales, a cet, exprimat de profit și rentabilitate, precum și de la relevanța deosebită a coeficientului de industrializare, indicator propus încă la începutul anilor ’20, și calculat ca raport între valoarea adăugată peste cea a materiilor prime și combustibililor pe care le denumește „producție reală” și valoarea totală a produsului. Pe această bază, Manoilescu formulează următoarele idei: industria, în general, și, în special, în Europa de Vest a fost construită pe baza că este posibil să vândă produsele industriale, astfel încât, cu munca anuală a unui muncitor industrial să cumpere munca a vreo 10 agricultori; raportul de schimb internațional de 1:10 între țările agricole și cele industriale, dă cheia înțelegerii relațiilor dominante în prezent între popoarele lumii; de unde rezultă că principiul deviziunii internaționale a muncii are nevoie de o rectificare.
Analiza lui Manoilescu se caracterizează printr-o largă cuprindere a evoluțiilor, dar mai ales, a cerințelor care se conturau tot mai imperios îndeosebi, după criza economică mondială, care nu era numai criza economiei, ci și a civilizației individualismului. S-a afirmat, cu deplin temei că, în viziunea lui Manoilescu condițiile lumii contemporane erau marcate de următoarele imperative:
– al solidarității naționale, al organizării;
– al păcii și colaborării internaționale;
– al apropierii, pe plan european, a țărilor cu niveluri diferite de dezvoltare;
– al creșterii gradului de socializare a activității economice.
Teoria lui Manoilescu s-a bucurat de largă audiență pe plan internațional, chiar dacă această audiență a însemnat și critici, uneori violente. Publicarea lucrării fundamentale, “Teoria protecționismului”, în multe limbi de circulație internațională, recenziile și ecourile în țări ale Americii Latine ca: Brazilia, Argentina, Chile etc. și chiar până în dezbaterile și documentele C.E.P.A.L.*- Comisia Economică ONU pentru America Latină și U.N.C.T.A.D.** – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – sunt o dovadă elocventă a acestei audiențe.
COMPLEXITATEA VIEȚII POLITICE ECONOMICE ROMÂNEȘTI
Evoluția vieții politice din România după 1918 a fost influențată decisiv de completarea națională și de cele două schimbări esențiale: agrară și electorală. Caracteristic pentru climatul românesc în acest timp a fost puternică dorința a națiunii spre libertate si democrație. Octavian Goga, un combatant pentru realizarea Unirii, considera în 1923: “Privitorul obiectiv al transformărilor interioare din România întregită, urmărind zilnic procesul de închegare a noului stat, e dator să constate că opera Unirii progresează și părțile alcătuitoare încep să-și vorbească tot mai mult de contopirea lor. Într-o adiere binecuvântată de primavară, puterile noastre de viață renasc și biruid diverse obstacole se ridică totuși triumfătoare, lăsând în urmă un spor de sănătate în organismul descătușat. Lupta de consolidare lăuntrică la noi se poate compara în orice moment cu procesul similar din vecini și balanța înclină în favoarea noastră.”
Structura socială, sistemul partidelor politice, al guvernărilor și vieții parlamentare, exprimate în modul de organizare a justiției, învățământului, culturii, în instituționalizarea vieții politice statale, semnificația nouă a instituției monarhice în România, toate dobândindu-și consacrarea în Constituția de la 1923, au imprimat regimului politic al țării, accentuate trăsături democratice.
În acest cadrul mai larg, partidele și grupările politice, care reprezentau interesele diferitelor categorii sociale, au constituit un factor esențial al vieții politice, prin activitatea lor influențând evoluția economică și socială, caracteristicile regimului politic în ansamblu, prestigiul țării în relațiile internaționale.
Un subiect apreciabil, asupra căruia s-au oprit principalele partide care au ajuns să guverneze România, a fost acela a nivelului de imixtiune a Statului în economie și în relația dintre capitalul autohton și cel extern.
Partidul Național Liberal, dispunea de o puternică bază economică și de autoritatea unei îndelungi tradiții în guvernare, cu un conducător experimentat în persoana lui Ion I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie1927, București). Reușeste să se adapteze cu ușurință realităților postbelice, fiind inițiatorul marilor schimbări în prima decadă interbelică. Acest partid a dominat cu autoritate viața politică dintre anii 1918-1938 (mai cu seamă perioada 1918-1928), când în linii mari s-a consolidat statul național unitar român. Printre personalitățile acestui partid s-au numarat: Vintilă I. C. Brătianu (n. 16 septembrie 1867, București -d. 22decembrie1930, București),Ion Gheorghe Duca (n. 20 decembrie 1879, București -d. 29decembrie1933, Sinaia), Gheorghe Tătărescu (n. 21 decembrie 1886, Poiana, Gorj – d. 28 martie 1957, București), Constantin I. C. Brătianu (cunoscut și ca Dinu Brătianu; n. 13 ianuarie 1866 – d. mai 1950), Gheorghe I. Brătianu (n. 3 februarie 1898, Ruginoasa, județul Iași – d. 23/27 aprilie 1953, Sighetu Marmației).
P.N.L. a reluat teoria pe care o lansase înaintea Primului Război Mondial: “Prin noi înșine”. Se referea la reducerea capitalului străin în industrie și evoluția simultană a importanței capitalului național. Teoria a fost aplicată în perioadele cât P.N.L. s-a aflat la Guvern: 1922-1928, 1933-1937. Aplicarea acestei teorii corespunde cu perioadele cele mai importante ale dezvoltării economiei. Așadar, rezultatul a fost pozitiv.
Un alt partid care a continuat să activeze după Unire a fost Partidul Național Democrat, condus de Nicolae Iorga, ai cărui aderenți s-au recrutat în principal din rândurile categoriilor sociale mijlocii, ale intelectualității, influențate de prestigiul marelui istoric, precum și de unele idei generoase înscrise în programul acestui partid, privind necesitatea reformei agrare, acordarea votului universal, rezolvarea unor probleme sociale ale muncitorilor salariați.
Alături de aceste partide care aveau o tradiție antebelică, au apărut altele noi, care, prin titulatură și prin programul lor, au căutat să răspundă în mare măsură tendințelor societății românești spre democrație și progres. Astfel, în decembrie 1918, a luat ființă Partidul Țărănesc, având o bază socială largă, îndeosebi în lumea satelor, printre țăranii dornici de a obține pământ și drepturi politice, ca și printre intelectuali. De altfel, chiar unul dintre întemeietorii acestui partid, Ion Mihalache (n. 3 martie 1882, Topoloveni — d. 6 martie 1963, Râmnicu Sărat), era învățător. În octombrie 1926, a fuzionat cu Partidul Național, condus de Iuliu Maniu. Aceasta unificare, ce a dat naștere Partidului Național Tărănesc, a reflectat și consolidarea politică a României întregite, partidele din provinciile unite cu România la 1918 fuzionând cu partidele mari, care, treptat, și-au extins influența în toată țara. Astfel, ele au devenit, din acest punct de vedere, naționale.
Partidul Național Tărănesc, a aplicat teroria “porților deschise” pentru capitalul străin. Faptul a avut consecințe negative, creșterea ponderii capitalului străin – în perioada cât P.N.Ț. s-a aflat în fruntea țării (1928-1933) – ducând la creșterea beneficiilor acestuia în dauna Statului român, la o exploatare a bogațiilor în folosul altora.
În toată perioada interbelică, Statul a intervenit puternic pentru a impulsiona dezvoltarea agriculturii și industriei, susținând și dezvoltarea transporturilor și finanțelor. Momentele cele mai importante în acest plan au fost în timpul guvernărilor liberale. Datorită acestei intervenții, s-a dezvoltat comerțul exterior. Vârful producției românești, în perioada interbelică, este atins în 1938.
Finanțele, la fel ca și restul domeniilor de activitate din economia națională, au avut parte de instabilități, importante fiind evoluția eficace colectivă.
Prima măsură ce se cuvenea întrebuințării după război a fost reunirea monetară, prin scoaterea din circulație a monedelor țărilor care dominau teritoriile românești unite în 1918: rubla și coroanele. Prin reforma monetară din 1929, s-a încercat stoparea deprecierii leului – deprecierea se va prelungi până la încheierea perioadei interbelice.
Un fapt negativ a fost majorarea creditului extern: 2,9 miliarde lei în 1921 și 141 miliarde lei în 1933 – la considerarea acestor sume, se impune ca devalorizarea leului să fie luată în vedere. Cea mai mare majorare a creditului extern s-a produs în timpul guvernărilor național-tărăniste (1928-1933), coruptibilitatea și interesele ilegale fiind specifică acestor guvernări. Guvernarea liberală reușeste să micșoreze creditul extern, așadar, în 1938 acesta atinge 80 miliarde lei.
În România Mare, țară cu reale posibilități economice, foarte atractivă pentru capitalul strain, totuși, ponderea acestuia a scăzut în comparație cu perioada antebelică. În Vechiul Regat, în 1916, ponderea capitalului străin în industrie era de 80% – maximul era atins în ramura petrolieră – 98%. Eforturile Statului de a ajuta industria autohtonă și mai ales aplicarea formulei liberale “prin noi înșine”, au dus la scaderea ponderii capitalului străin, pe ansamblul industriei, la 37% – în domeniul petrolului, reducerea s-a facut până la 70%.
Comerțul exterior corespundea nivelului de dezvoltare al economiei și nevoilor acesteia. Imediat după război, distrugerile fiind majore, comerțul exterior era redus. După perioada de refacere, în general comerțul exterior a avut o balanță activă, chiar și în perioada crizei economice din 1929-1933; acum, scăderea prețului la produsele românești exportate – mai ales cereale și produse petroliere – a fost contracarată prin creșterea cantității exportate (în 1929, valoarea unei tone exportate era de 4.000 lei, pentru că în 1932 să ajungă la 1800 lei). În 1929 România a exportat 6,6 tone produse românești pentru o tona de produse importată; în 1933 s-a ajuns la 15,6 tone pentru o tonă importată.
Datorită dezvoltării industriei autohtone, s-a înregistrat și un fenomen de scădere a ponderii produselor fabricate în ansamblul importurilor: de la 65% în 1930, la 33% în 1939. În același timp, importul de materii prime a crescut: de la 9,6% în 1930, la 33,8% în 1939.
Pentru ansamblul economiei românești în perioada interbelică, momentul de vârf a fost anul 1938. În acel moment contribuția ramurilor economiei naționale la produsul social și la venitul național era:
Industrie 39% – 30,8%;
Agricultură 30,1% – 38,1%;
Construcții 5,4% – 4,4%;
Transporturi 6,4% – 6,5%;
Circulația mărfurilor 11,2% – 214,9%;
Alte ramuri 7,9% – 5,3%.
De remarcat faptul că se produsese și o schimbare majoră a ponderii în cadrul producției industriale: în 1938, industria producatoare de mijloace de producție ajunsese la o pondere de 45,5%, iar cea producătoare de mijloace de consum scăzuse la 54,5%.
“AFACEREA BLANK”
Mihail Manoilescu este și astăzi unul din reprezentanții de seamă pe care România ia avut peste granițele sale, pornind de la activitățile întreprinse de acesta pe plan istoric și ajungând la recunoașterea internațională a unui teoretician postbelic privind comerțul internațional.
În timpul crizei economice mondiale, Mihail Manoilescu este numit pentru o scurtă perioadă (14.07.1931 – 27.11.1931) în funcția de guvernator a Băncii Naționale a României.
Marea criză economică ia amploare spre sfârșitul anilor 1929 – motivul? bancruta bursieră de la New York. Într-o scurtă perioadă de timp această își face simțită prezența și în vechiul continent: Europa. Recesiunea apare în România, provocând o reducere considerabilă a costurilor, mai ales în rândul bunurilor agricole a căror valoare ajunge în 1931, la jumătate față de nivelul anilor 1929.
Criză apare și în rândul unităților de credit, care prejudiciate de reducerea sprijinului din partea clienților, se confruntă cu retragerile capitalurilor străine și totodată cu plățile interne. Consecințele apărute arată foarte clar lovitură primită de sistemul bancar național: criza Băncii Generale Românești, Bancă Marmorosch,Blank&Co. sau Bancă Berkovitz.
În ziua de 14 iulie a anului 1931, regale Carol al II-lea îl numește pe Mihail Manoilescu guvernator al Băncii Naționale a României, având aparent rolul de a retrage România din rândul țărilor lovite de criză. Motivul real al acestei numiri este de a salva Banca Marmorosch, Blank&Co. de la colaps – intră deja în incapacitate de plată și numai face față cerințelor de restituire a depozitelor. Repercusiunea crizei este simțită destul de puternic, deoarece în anii 1920 Bancă Marmorosch,Blank&Co. era cea mai puternică bancă comercială din România, având 25 de scursale în Regat și patru în străinătate ( Paris, Istambul, Viena și New York ). Concomitent banca domina aproximativ 115 firme prin intermediul cărora era puternic legată de marile companii ale fostelor puteri aliate din primul război mondial ( Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Franța), în același timp și vechi legături avute cu bănci din tabără opozita – Peter Ungarische Kommerzial Bank și Dermstdater Bank.
Manoilescu dorea ca din poziție de guvernator să aplice propria concepție despre scoaterea țării din recesiune. Fluctuația economiei mondiale, intensificată în timpul crizei economice mondiale din 1929 – 1933, dar și lipsa de echivalență privind stadiul de evoluție economică prezent între țările lumii, au făcut indispensabilă ( după aprecierea lui Mihail Manoilescu ) adoptarea unei noi discipline economice interne și internaționale. Chintesența acestei discipline necesită:
1. Reforma statului – adoptarea principiilor corporatismului. În concepția lui Mihail Manoilescu se impunea o adoptare a structurii economice și social-politice corporatiste;
2. Stabilirea unei economii naționale sistematizate. Manoilescu dorea implicarea constantă a statului în economie, punând accent pe secțiunile care trebuiau subvenționate, dar și pe comanda tranzacțiilor de comerț exterior;
3. Dezvoltarea forței de cumpărare a țărilor în curs de industrializare, descentralizare a lumii și diminuarea decalajelor economice între state.
În țara, acesta a avut de înfruntat ostilitate din partea autorităților, fiind în imposibilitate, chiar și în aceste câteva luni, să aplice propria viziune despre scoaterea țării din criză.
În final ceea ce ia adus demiterea din funcția de guvernator au fost propriile idei privind progresul economic de tip industrial într-un climat agrar, dar și integritatea de care a dat dovadă, refuzând să intervină în afacerea Blank.
Bancă Națională a României a fost guvernată înainte, dar și după mandatul lui Manoilescu de Constantin Angelescu (n. 10 iunie 1869, Craiova – d. 14 septembrie 1948, București).
Semnătura sa a apărut pe două bancnote de cinci mii lei, una emisă în 1940, iar cealaltă în 1944.
Constantin Angelescu s-a afirmat în viață politică interbelică, fiind pe rând membru în partidele Conservator Democrat și Național Țărănesc. A fost de mai multe ori guvernator B.N.R. în cursul unor perioade dificile: martie 1931 – iunie 1931, noiembrie 1931 – februarie 1934, aprilie 1944 – septembrie 1944. Mandatele sale la conducerea institutului de emisiune au fost marcate de:
– introducerea monopolului B.N.R. asupra comerțului cu aur și devize, în condițiile crizei economice;
– adăpostirea tezaurului B.N.R. la Mănăstirea Tismana : 4.086 de casete în care se aflau: 212 tone de aur românesc, 1.641 casete cu monede, 1.372 casete cu lingouri tip internațional, 1.022 cu lingouri tip standard și 51 de casete cu 3 tone de aur polonez (lăsat în păstrare la B.N.R. în anul 1939, când tezaurul Poloniei tranzitase România) când a intrat armată sovietică pe teritoriul țării, în vară anului 1944;
– semnarea actului prin care B.N.R. donează statului român imobilul Școlii Române din Roma;
– inițierea proiectelor pentru construirea unui nou local al B.N.R.
În 1950, autoritățile comuniste l-au arestat împreună cu mai mulți foști demnitari, a fost închis la Sighet, a avut domiciliu forțat la Bărăgan. A murit la București, în 1973.
ACTIVITATEA POLITICA A LUI MIHAIL MANOILESCU
Subsecretar de stat – Ministerul de Finanțe
Spre sfârșitul anului 1921 (la numai 30 de ani), mânat de simpatia generalului Averescu, Manoilescu abandonează funcția ocupată în Ministerul Industriei si Comerțului (director general al Industriei) și se înscrie în Partidul Poporului, luând astfel drumul politicii.
Esuând la alegerile parlamentare din februarie 1922, Mihail Manoilescu dedică cei patru ani de guvernare liberală, lucrarilor științifice – elaborează și publică “Neoliberalismul” 1923, “Politica producției naționale” 1924 etc.
În timpul guvernului Alexandru Averescu 3, Manoilescu ocupă funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe (30 martie 1926 – 4 iunie 1927), unde lucrează la o serie de legi de bază, adoptate de parlament, între care: Tariful vamal, Legea timbrului, Legea cifrei de afaceri și Legea armonizării salariilor.
Preocuparea noului subsecretar de stat era tocmai modificarea tarifiului vamal elaborate cu un an înainte chiar de Vintilă Brătianu. Mihail Manoilescu era preocupat, încă din perioada activității sale la direcția refacerii industrial, de diferențele de productivitate dintre variantele ramurii industriale. Nu regăsește reflectarea acestor variații de productivitate în tariful vamal al țării și ajunge la concluzia că nivelul diferitelor taxe oglindește mai curând interesele specifice ale Partidului Liberal decât o coerentă politică de dezvoltare industrială a țării.
La 26 martie 1926 a fost modificat tariful vamal din 1924 în sensul majorării simțitoare a taxelor vamale la produsele textile și metalurgice. Această majorare simțitoare n-a împiedicat însă principalele țări capitaliste să-și continue exportul de produse textile și metalurgice în România la un nivel ridicat, învingând cu ușurință barierele vamale.
În 1927 a fost pus în aplicare un alt tarif vamal, marcând încă un pas înainte pe linia accentuării protecționismului. Potrivit acestui tarif, taxele vamale de import s-au ridicat la cca. 21% din valoarea importului (în 1928). Dar nici acest tarif vamal nu a fost de lungă durată, fiind înlocuit la 1 august 1929 cu un nou tarif vamal care prevedea însă o reducere simțitoare a taxelor vamale de import. Acest tarif vamal a suferit o serie de modificări și completări în perioada ce a urmat, însă a rămas în vigoare până la sfârșitul celui de al doilea război mondial.
Concomitent, desfașoară două misiuni politice la Roma, când primește un credit și reușeste să rezolve problema datoriilor în Italia, și când obține confirmarea unirii Basarabiei cu România, de către Italia (ianuarie 1927).
Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice
În perioada 13 iunie – 9 octombrie 1930, când la președinția consiliului de miniștri care a guvernat România, s-a aflat pentru a doua oară Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Șimleu Silvaniei — d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației), Manoilescu deține portofoliul ministerial în cadrul Ministerului Comunicațiilor si Lucrărilor Publice.
În timpul guvernării sale, Manoilescu este unul dintre cei patru miniștrii de la acea perioadă care trimite un răspuns oficial cu privire la Planul Briand de Uniune Europeană.
În istoria ideii de Europa, Planul Briand de Uniune Europeană (1929-1930) reprezintă momentul în care, pentru prima dată, ideea de Europa Unita, prin consimtământul reciproc a fost ridicată din sfera utopiilor intelectuale la rang de politică de stat. Ministru al Afacerilor externe din Franța, Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932), propune la 17 mai 1930, statelor continentului, un memorandum privind instituirea unei Uniuni Federale Europene, asupra căruia cele 26 de guverne europene s-au pronunțat prin răspunsuri oficiale și prin atitudini exprimate în Adunarea Generală a Ligii Națiunilor. – organizație interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris (ianuarie 1919).
Memorandumul Briand a provocat ample dezbateri asupra ideii de Uniune Europeană în toate țările europene, inclusiv în România, atât în cercurile guvernamentale, cât și în societate. România s-a pronunțat în 1930 în favoarea instituirii unei Uniuni Europene, în care statul roman trebuia să fie stat fondator.
Ministrul Lucrarilor Publice si Comunicațiilor răspundea că “nu avem nimica de obiectat și putem accepta propunerea ce intră în cadrul de activitate a acestui departament”, deși acesta avea câteva rețineri privind viziunea generală a lui Briand asupra Uniunii Europene.
Ca ministru al Lucrarilor Publice și Comunicațiilor, Mihail Manoilescu este precedat de Pantelimon Halippa (n. 1 august 1883, Cubolta, județul Soroca – d. 30 aprilie 1979, București), ministru în timpul guvernului Iuliu Maniu I ( 7 iunie-12 iunie 1930 ). Odată cu instaurarea guvernului Iuliu Maniu II, Halippa preia conducerea Ministerului Muncii, Sănătății si Ocrotirii Sociale, având câteva recomandari pragmatice în problema planului Briand.
În timpul guvernului Gheorghe Mironescu (n. 28 ianuarie 1874, Vaslui – d. 9 octombrie 1949, București) II – 10 octombrie 1930-17 aprilie 1931, Mihail Manoilescu a avut doi succesori: Voicu Nițescu (n. 1889 – d. 1954) în perioada 10 octombrie 1930-17 aprilie 1931 și Ion Răducanu (n. 1884-d. 1964) în perioada 19 noiembrie 1930-17 aprilie 1931.
În timpul guvernului Iuliu maniu II, Mironescu primește conducerea ministerului de externe, acesta fiind “vocea României” în problema planului Briand.
Ministrul Industriei și Comerțului
Mihail Manoilescu se află la conducerea ministerului Industriei si Comerțului timp de aproape două guverne: în perioada 10 octombrie 1930-17 aprilie 1931 când la guvernarea României se afla consiliul de miniștrii prezidat de Gheorghe Mironescu, la care se adaugă trei luni de zile (18 aprilie-14 iulie 1931) în timpul guvernului Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga, n. 17 ianuarie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județ Prahova) – 18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932.
În calitate de ministru al Industriei și Comerțului, Manoilescu semnează o serie de legi: legea nr. 1207/04.04.1931*, legea nr. 1252/07.04.1931**, legea nr. 1316/10.04.1931***.
Predecesorul lui Manoilescu a fost Virgil Madgearu (n. 14 decembrie 1887, Galați – d. 27 noiembrie 1940, Pădurea Snagov), acesta aflându-se la conducerea ministerului Industriei și Comerțului în perioada 13 iunie-9 octombrie 1930.
Succesorii lui Manoilescu au fost în număr de doi, ambii în timpul guvernului Nicolae Iorga: Nicolae Vasilescu Karpen (n. 10 decembrie 1870, Craiova – 2 martie 1964, București) și Gheorghe Tașcă (n. 30 ianuarie 1875, Bălăbănești, județul Tutova (azi județul Galați) – d. 12 martie 1951, Sighet, județul Maramureș).
Ministru de externe – Ministru Afacerilor Străine (vezi și subcap. 5.2)
Guvernul pro-nazist Ion Gigurtu (n. 24 iunie 1886, Turnu Severin – d. iulie 1959, Râmnicu Sărat) – 4 iulie-4 septembrie 1940, l-a avut ca ministru de externe pe Mihail Manoilescu.
Sub presiunea Germaniei, susținută și de fasciștii italieni, România a fost nevoită să facă importante concesii teritoriale statelor vecine. Întreg capitalul de simpatie, real sau pretins, de care ar fi beneficiat Manoilescu pe lângă oficialitățile italiene, nu a servit la nimic. El nu a avut practic posibilitatea să protejeze interesele României – de aici și caracterul de dictat al “arbitrajului” de la Viena.
Cu toate acestea, în calitatea sa oficială, la 30 august 1940, Manoilescu a trebui să semneze Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.
Cariera politică a lui Manoilescu se încheie la 14 septembrie 1940, nu înainte de a ocupa, chiar și pentru câteva zile funcția de ministru a Afacerilor Străine (4-14 septembrie 1940) în guvernul General Ion Victor Antonescu ( n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava).
PRINCIPALELE RESORTURI ALE DEMERSULUI TEORETIC AL LUI MIHAIL MANOILESCU
Divergența de opinii din literatura economică premergătoare și contemporană lui Mihail Manoilescu în probleme de politică externă comercială, nepotrivirea dintre teoria și practica economică a țărilor industrializate, precum și absența unei temeinice motivări teoretice a protecționismului aplicat în multe țări ale lumii, l-au determinat pe economistul român analizat să supună teoriile anterioare despre comerțul internațional unor atente examinări din punct de vedere logic, faptic și istoric.
Din punct de vedere științific, evoluția lui Manoilescu este una productivă, făcând din acesta un personaj proeminent în timpul gândirii românești interbelice.
În anul 1929, publică la Paris (editura Marcel Giard – colecția “Biblioteque Internationale d’Economie Politique”) lucrarea “Théorie du protectionism et de l’échange international”. Opera sa a fost tradusă în limba portugheză în anul 1931, în limba germană în 1937; în limba română este tradusă abia în anul 1986, după versiunea germana.*
În perioada anilor 1930-1940, operele lui Manoilescu sunt publicate în Portugalia, Spania, Brazilia și Chile.
“Teoria protecționismului și a schimbului internațional” este apeciată drept “prima străpungere românească în gândirea economică universală.” În cadrul acestei lucrări, devenite clasice și prezentate în toate marile tratate și enciclopedii din lume, se află tematica productivității, factorul decisiv în asigurarea competitivității la nivel de întreprindere, de ramură, de economie mondială.
Manoilescu a argumentat în operele sale teoretice privitoare la schimbul internațional, ca disciplină economică clasică a fost artificială și părtinitoare, deoarece prevedea diviziunea muncii și a producției care fragmenteaza națiunile industriale și agricole. El preciza că disciplina de import este artificială și părtinitoare, având ca baza o înclinare spre exploatare a lumii agricole. Neoliberal în doctrina și politica economică, Manoilescu a elaborat un sistem omogen și autentic cu privire la protecționism și schimburile internaționale, confirmat imediat în societățile economice, politice și intelectuale internaționale. Unele concepții au răsunat puternic în rândul specialiștilor: lipsa de universalitate a teoriei costurilor absolute a lui Adam Smith și David Ricardo, imposibilitatea realizării diviziunii și schimburilor internaționale, specializarea țărilor agricole și participarea lor la schimburile internaționale, diviziunea internă și internațională pe criteriul beneficiului rațional, achiziționarea directă, adică productivă și nu indirectă – comercială, a bunurilor și serviciilor necesare existenței și progresului lor, industrializarea tuturor țărilor lumii derivate din superioritatea intrinsecă a industriei față de agricultură, încurajarea, susținerea și apărarea întreprinderilor și ramurilor nou create printr-un protecționism științific.
Într-o suită de lucrări de înaltă ținută științifică, publicate între anii 1929-1941, M. Manoilescu, critic, pe bună dreptate, pretenția de universalitate a susținătorilor “avantajului relativ”, semnalând o mare lacună a conceptului respectiv în raport cu procesele economice reale din domeniul comerțului internațional. Manoilescu are în vedere faptul că acest concept nu ținea seama de deosebirile calitative dintre partenerii de pe piața mondială, respective de nivelul diferit al productivității medii a muncii din țările partenere, ceea ce făcea ca, în spatele mărfurilor care se schimbau să se găsească un număr diferit de locuitori, cu înzestrare tehnică diferită și, implicit, cu o eficiență diferită.
În consecință, Manoilescu admite valabilitatea limitată a “principiului avantajului relativ”, dar numai în relațiile dintre țări cu potențial economic, structuri și nivele ale productivității muncii asemănătoare, însă nicidecum la scară generală, când este vorba de economii între care există puternice discrepanțe în ce privește nivelul mediu al productivității muncii naționale.
Manoilescu aspira la crearea unei platforme industriale justificate de o doctrină protectionistă. El a văzut în națiune stabilimentul esențial de edificare a industriei naționale. Economistul român a constatat inconvenientele întâlnite de principală categorie socială competentă să industrializeze – burghezia – din această cauză nu vedea decât implicarea națiunii în realizarea industrializării.
Manoilescu considera că obiectul de studiu al disciplinei economice era economia națională, văzută atat ca un tot al capacității de producție, cât și ca un conglomerat de agenți economici particulari.
Dintre capacitățile naționale de producției, primul loc era ocupat de munca, în legatură cu care capitalul și celelalte capacități de producție dețineau o importanță secundară.
Precaritatea economiei mondiale, evidențiată în perioada crizei economice din 1929-1933, ca și ambele lipsuri la gradul de evoluție economică prezent între țările lumii, duceau la potrivirea indispensabilă (în opinia lui Manoilescu) a unei noi organizări economice naționale și internaționale.
3.1 INDIVIDUALITATEA UNIVERSALĂ A SCHIMBURILOR ECONOMICE DINTRE ȚĂRILE AGRARE ȘI ȚĂRILE INDUSTRIALE
Pe firul constatărilor din realitatea timpului făcute de economistul nostru menite să dezvăluie caracterul neechivalent al schimburilor, se numără și divizarea țărilor lumii în două categorii: o minoritate, având profil preponderant industrial și majoritatea cu profil unilateral, agrar. Concentrarea industriilor de mare productivitate numai în câteva țări dezvoltate constituia unul dintre cele mai îngrijorătoare decalaje ale perioade interbelice, premisă a disparițiilor mondiale în productivitatea muncii și a discriminărilor în politica mondială comercială. Repercusiunea acestei fragmentări a creat, în opinia lui Manoilescu, valorificarea țărilor agrare de către cele industriale, deci opoziția de interese dintre ele. Beneficiile colosale percepute de Țările Apusene prin costurile mari aplicate la produsele industrial, dirijau spre decavarea țărilor agrare, ale căror produse ieftine le schimbau în clienți falimentari, iar distanța normal ce trebuia parcursă de bunuri era surpată.
Explicarea schimburilor economice internaționale cu ajutorul “constantei Manoilescu” (vezi subcap. 2.3.2) îl conduce pe autor la concluzii opuse celor liberale clasice și neoclasice și anume că “deoarece productivitatea muncii în țările industrial este mult mai mare decât în țările agricole, este imposibil ca schimbul reciproc să fie egal de favorabil pentru ambele părți…Tot ceea ce a construit doctrina clasică este deci puțin îndoielnic și nesigur, dacă nu cu totul fals. Diviziunea internațională a muncii, liberul schimb și alte construcții impozante, care constituie împreună bastionul științei economice liberale, sunt atunci serios amenințate” – conchide Manoilescu, care nu este de acord cu Smith și Ricardo care “socotesc comerțul internațional tot atât de avantajos pentru țările agricole, cât și pentru cele industriale.”
În opera “Politica producției naționale”, Manoilescu semnala impunerea unei evoluții economice, prin solidificarea industriei și a celorlalte domenii de activitate, ca fundament a extinderii atracției sale în societate. “Prestigiul, este pentru noua Românie, un element esențial în viață”, dar “nu există prestigiu fără un substrat material și nu exista putere reală într-o țară agrară săracă și sărăcită, purtând semnalele întârzierii sale de la ciclul evoluției moderne. Ridicarea materială a țării rămâne astfel pentru generația noastră cea dintâi etapă de atins.”
În opinia sa, dezvoltarea socială a națiunii are o determinare complexă, o parte considerabilă revenind factorilor etnici, culturali și sociali. Circulația și audiența largă pe plan internațional, de care s-au bucurat
ideile dezvoltate sunt rezultatul capacității lui Manoilescu de a generaliza în plan teoretic concluziile experienței României și ale altor țări aflate în condiții similare de dezvoltare și, care erau obligate să înfrunte pe piața mondială, nu numai concurența, ci și dezavantajele schimbărilor inegale care decurgeau din divizarea țărilor în industriale și, respectiv, agrare.
Manoilescu pretindea că țările industrializate – având o eficacitate mai mare a muncii naționale – valorificau în comerțul internațional lumea agricolă – având o eficacitate diminuată a muncii naționale. Asistarea lumii agricole la comerțul internațional, provoca deficite de venit național.
Pentru remedierea acestei situații dezavantajoase, țările agricole și, în general, mai puțin dezvoltate aveau atât datoria, cât și posibilitatea să își dezvolte forțele naționale de producție, în principal, pe calea industrializării.
Pentru procurarea bunurilor economice, arăta Manoilescu, țara agricolă dispunea de două căi posibile:
calea indirectă (sau comercială), care consta în importul unor produse cu o productivitate a muncii inferioară mediei naționale;
calea directă (sau industrială), care consta în producerea în interiorul țării a unor mărfuri cu o productivitate a muncii superioară mediei naționale.
Pentru a determina dacă o marfă trebuia importată sau produsă în țară, era necesar să se compare productivitatea muncii aferente respectivei mărfi cu productivitatea medie națională.
Pentru a încuraja crearea și evoluția unor întreprinderi cu o eficacitate a muncii crescută, Manoilescu propunea “adoptarea unei politici economice protectioniste”, caracterizată prin următoarele trăsaturi:
a) ramurile de producție care urmau să fie protejate erau acelea în care nivelul productivității muncii era superior mediei naționale. Aplicarea consecventă a acestui criteriu în toate ramurile de producție și în toate țările ar fi exclus agricultura din rândul ramurilor beneficiare ale protecției, fapt socotit inadmisibil de G. Tașcă, I. Răducanu și alți economiști români interbelici;
b) nivelul și durata protecției erau determinate strict de diferența dintre productivitatea muncii aferentă mărfii importate și cea aferentă mărfii indigene. În aceste condiții, aplicarea unor taxe vamale de 100% sau 200% apărea, nota Manoilescu, pe deplin îndreptățită;
c) limita naturală a aplicării sistemului protecționist era economia națională, dar în condițiile în care s-ar înregistra o diferență favorabilă a productivității muncii, era justificat exportul unor mărfuri chiar și la prețuri inferioare costurilor de producție.
Prin urmare, mulțimea nevoilor economice nesatisfăcute ale țării, și diversitatea resurselor încă nevalorificate l-au condus pe Mihail Manoilescu la concluzia că este necesară punerea lor în valoare și sporirea substanțială a avuției naționale și că acest lucru se putea realiza prin înmulțirea ramurilor productive, mai ales prin diversificarea industriilor și sporirea performanțelor economice ale acestora.
Toate ramurile de industrie sunt în țara noastră departe de a fi ajuns la dezvoltarea necesară pentru a acoperi în întregime nevoile țării;
Cu atât mai mult industria noastră nu e capabilă să transforme în produse industrializate prisosul de materie primă destinată exportului;
Anumite industrii, de o mare rentabilitate, care ar găsi în România atât materii prime cât și debușee, ne lipsesc totuși cu desăvârșire;
În asemenea condiții, industria deschide un vast și fructuos domeniu oricărei inițiative și oricărei energii creatoare.
3.2 “CONSTANTA MANOILESCU” – ACȚIUNI PREALABILE. IMPACT. AUTENTICITATEA ÎN SECOLUL XXI
Disciplina economică liberală (clasică și neoclasică) nu a respectat diferențele apreciabile prezente între partenerii de pe piața mondială, propaganda la scală cosmoeconomică, beneficiile diviziunii muncii și concluziile concepției “mână invizibilă”, redactată în 1776 de economistul Adam Smith. Pe această structură ea a etichetat schimburile economice ce privesc raporturile dintre națiuni ca fiind reciproc favorabile. Concluzia liberalilor reprezentativi este abrogată de statisticile actuale și combătută de mulți economiști, majoritatea provenind din țări în curs de progres.
Mihail Manoilescu, Raul Prebish, Celso Furtado, Gunnar Myrdal ș.a. au atras aprecierea, în mod explicit, asupra unor extremități iminente ale concepției liberale despre comerțul internațional (înglobând și politica liberului schimb) și asupra necesității imediate de reedificare a concepției despre corelațiile internaționale pentru a devansa numeroasele recesiuni ce se repetă într-un stil haotic în economia mondială actuală.
Înscriindu-se în această tendință, Mihail Manoilescu semnalează o serie de fapte îngrijorătoare care se cereau explicate, dar mai ales remediate, atât pentru că ele prejudiciau interesele multor națiuni subdezvoltate, cât și pentru că ele reprezentau o piedică în calea progresului mai rapid al omenirii în ansamblu.
În viziunea lui Manoilescu, economia oricărei țări putea și trebuia să fie analizată atât din punct de vedere cantitativ, cât mai ales din punct de vedere calitativ. Sub aspect cantitativ aceasta înseamnă determinarea volumului și evoluției pe care au cunoscut-o producția și comerțul exterior ale țării respective, raportate la numărul și evoluția populației din acea țară. Sub aspect calitativ aceasta înseamnă determinarea raporului dintre performanțele economice în expresie absolută și eforturile depuse pentru obținerea lor, atât pe plan intern, cât și în schimburile economice internaționale. Acest ultim aspect presupunea și eforul de înțelegere a relației dintre structura pe ramuri a diferitelor economiii naționale și rezultatele reale ale schimburilor economice internaționale, respectiv dacă acestea au contribuit la sporirea sau diminuarea venitului național.
Manoilescu a efectuat o cercetare istorică și comparativă a productivității muncii pe o perioadă de câteva decade, utilizând date statistice naționale, cât și internaționale – la scara unor procese economice de mare cuprindere în spațiu și de mare întindere în timp, nivelul productivității muncii este mai scăzut în agricultură și mai ridicat în industrie.
Pentru a accentua ideea că este vorba de o corelație persistentă și colectiv autentică, și nu de un process ocazional, Manoilescu se pronunță cu privire la “superioritatea intrinsecă a industriei” și “inferioritatea intrinsecă a agriculturii” în ceea ce privește raportul dintre nivelul productivității muncii realizată în fiecare din cele două domenii de bază din orice economie națională.
Relația relativ stabilă între nivelul productivității muncii pe ramuri de activitate economică și pe tipuri de economii naționale a fost numită chiar de către descoperitorul ei cu termenul care-i poartă numele, repectiv “constanta Manoilescu”.
Această concluzie, a fost așezată la baza explicării mecanismului după care se desfășoară schimburile economice între țări inegal dezvoltate pe piața mondială.
Mihail Manoilescu a demonstrat că din comerțul internațional câștigă numai țările puternic industrializate, cu o productivitate națională medie ridicată, pe câtă vreme țările sărace, cu profil economic preponderent agrar și cu o productivitate națională medie a muncii mai scăzută, pierd în tranzacțiile de pe piața mondială sub două aspecte:
– atunci când vând produse primare;
– atunci când cumpără produse industriale.
Practic, aceasta înseamnă scurgere de venit național din țara agricolă spre cea industrială, respectiv folosirea insuficientă a potențialului de muncă al țării agrare. Singura soluție eficientă pentru această gravă problemă economică a țărilor agrare o constituie diversificarea economiei lor naționale prin industrializare și protejarea industriei naționale de concurența dominatoare a țărilor industriale mult mai dezvoltate.
Pentru autorul ei, “constanta Manoilescu” a constituit suportul teoretic al unor noi deschideri în știința și practica economică, vizând următoarele direcții:
Reconstrucția teoriei despre comerțul internațional;
Critica teoriei costurilor comparative de producție și a avantajelor comparative în comerțul internațional;
Critica mitului pretinsei universalități a politicii liberului schimb;
Argumentarea necesității industrializării țărilor agrare;
Preocuparea de elabora o teorie general a protecționismului;
Preocuparea de a găsi forme reciproc accentabile de armonizare a intereslor celor două categorii de țări ale lumii (agrare și industriale) și de a asigura un echilibru mondial durabil.
În lucrările lui Manoilescu despre comerțul exterior al României și comerțul internațional, și în manualul său de economie politică și raționalizare se fac numeroase concretizări și nuanțări ale acestei descoperiri științifice și se trag interesante concluzii teoretice și practice din această teorie despre discrepanța sau distanța considerabilă între productivitatea muncii din țările industriale și din cele agricole, precum și tendința ei de accentuare pe măsura trecerii timpului:
Industria este mai productivă decât agricultura;
De la o țară la alta , variația productivității muncii în agricultură este mult mai mare decât variația productivității muncii în industrie;
Productivitatea muncii industriale este relativ mai constantă în fiecare țară decât aceea a agriculturii – trăsătura fiind argumentată de Mihail Manoilescu prin faptul că industria modernă prezintă aproape în toate țările același caracter etic și economic, deoarece aici productivitatea muncii depinde mai puțin de nivelul cultural al țării, pe când agricultura reflect mai bine dezvoltarea generală a unui popor;
În industrie, capitalul specific este în toate țările aproximativ egal pentru fabricile aceleiași ramuri cu aproximativ aceeași organizare și dotare mecanică, pe când în agricultură, capitalul specific reprezintă mari deosebiri de la o țară la alta. Agricultura primitivă are un capital specific foarte mic, iar agricultura mecanizată are un capital specific mare;
Contrastul dintre productivitatea muncii industriale și cea din agricultură este mai mare în țările agricole înapoiate și mai mic în statele industriale înaintate. De aici, el trage concluzia că discrepanța dintre productivitatea în industrie și în agricultură se datorează și contrastului dintre capitalurile specific respective.
Concluziile economistului nostru despre dezavantajele țărilor mici și sărace, preponderant agrare pe piața modială, sintetizate în “constanta” care îi poartă numele, se aseamănă în multe privințe cu cele formulate după cel de-al doilea război mondial de străluciți gânditori din alte țări ale lumii cum au fost:
Josue de Castro – “Geografia foamei. Dilema braziliană: pâine sau oțel” (1946);
Celso Furtado – “Dezvoltare și subdezvoltare” (1966);
Raul Prebish – raport întocmit pentru C.E.P.A.L. – “Dezvoltarea economic a Americii Latine și problemele ei” (1950);
-rapoarte prezentate în cadrul U.N.C.T.A.D. (1964, 1968);
-“Capitalism și periferie. Criză și transformare” (1981)
– Gunnar Myrdal – “Drama Asiei” (1968);
-“Provocarea sărăciei mondiale” (1970)
ș.a.
Cercetarea lui Manoilescu se poate aplica prin analogie la un alt domeniu pentru a se face anumite deducții, chiar și în prezent. Prin confruntarea productivității muncii țărilor civilizate cu cea a puterilor nou industrializate, putem constata profitul net indicat de țările cu un domeniu al serviciilor evoluat, ca și consecință a gradului dezvoltat al valorii adăugate pe care acesta îl determină. În consecință, importanța în dezvoltarea domeniului neozoic în situația țărilor civilizate s-a cauzat nu atât acțiunii de scădere a ponderii în economia unei țări, cât valorii adăugate mai sporită care indivizualizează serviciile, comparativ cu industria. Deși dezvoltarea neozoică a economiilor țărilor civilizate a fost secundată de o decizie ce privea scădere a ponderii în economia unei țări prin delocalizarea producției, încheierea unor volume industriale locale s-a efectuat simultan cu inaugurarea unor sucursale în țările în curs de dezvoltare.
Comerțul internațional cu bunuri corporale generează o seamă de activități conexe, numite „invizibile” al căror volul nu este neglijabil. Actualmente este comercializat în lume un număr mare de servicii de: intermediere, financiar-bancare, publicitate, contabilitate,consultanță, asigurări și reasigurări, turism, comunicații prin poștă (tradițională sau electronică), utilizarea internetului, asistență medicală, educație etc., precum și o mare varietate de servicii specifice legate de deplasarea mărfurilor peste granițele de stat: expedieri, asigurări, transport, manipulări, stivuiri, vămuire, inspectare cantitativă și calitativă, etc. Pe lângă acestea, o parte însemnată a comerțului internațional cu servicii este legată de circulația persoanelor, precum și de exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală.
Comerțul internațional cu servicii a acționat în sensul măririi decalajului pe axa Nord – Sud (și chiar a dependenței „Sudului”- țărilor în dezvoltare- de „Nord” – țările dezvoltate), ca urmare a faptului că exportatorii serviciilor indispensabile derulării comerțului internațional cu bunuri (intermedieri, asigurări, consultanță, publicitate, servicii financiar – bancare etc.) sunt concentrați într-o măsură covârșitoare în țările dezvoltate.
Privind din mai multe unghiuri, considerația multor economiști privind răsunetul asimetriei între producția produselor industriale în țările civilizate și producția produselor esențiale în țările în curs de dezvoltare, este destul de imponderabilă și mai dificil de evitat. Este indiscutabil că nicio întreprindere dintr-o țară în curs de dezvoltare nu-și poate îndeplini funcția și nu-și poate desface marfa pe piața mondială fără să aplice unul din aceste servicii. Chiar și cel mai simplu transport pentru export trebuie să fie asigurat înainte de a părăsi portul sau aeroportul. Chiar dacă este asigurat în țara exportatoare, cele mai multe din riscurile sale, trebuie, de obicei să fie reasigurate cu ajutorul uneia din marile firme internaționale de reasigurare. Orice aranjament financiar implicit de comerț sau investiții cere, probabil, și el serviciile unei bănci locale sau străine.
3.3 PROPUNERI EFECTIVE CE VIZEAZĂ INDUSTRIALIZAREA ROMÂNIEI FORMULATE DE MIHAIL MANOILESCU
Intervalul dintre cele două războaie mondiale, în care țara noastră a perceput creșteri efective, a fost limitată pentru a emite schimbări esențiale, mai ales dacă avem în vedere faptul că, din cele două decade, aproximativ 10 ani au redat un nivel de creștere peste cel antebelic, difereța (10 ani) fiind preocupată de restaurarea postbelică (1919-1924) și de chesatul economic mondial din 1929-1933.
Societatea românească, în evoluția sa ascendentă pe calea economiei de piață, se afla încă în etapa adâncirii polarizării economice și sociale, a bogăției și sărăciei; era departe încă de etapa istorică a predominării civilizației industriale, a diminuării discrepanțelor, a amplificării și preponderenței clasei mijlocii în viața economic.
În întreaga epocă modernă, România a evoluat pe o cale de dezvoltare suplimentară cu țările industriale, ca totalul țărilor agrare, cu posibilități extrem de mici în ceea ce privește apropierea de nivelul lor. Ea a construit mai ales o piață de desfacere a produselor manufacturale, înalt competitive, ale țărilor industriaizate, o zonă de plasament a capitalurilor externe și totodată, o sursă, pentru piețele externe, de materii prime agricole și extractive, precum și de combustibil.
Examinarea economiei românești până în 1938 arăta o disparitate considerabilă între potențialul de resurse naturale și umane, și nivelul redus de valorificare a lui. Decalaje însemnate, comparative cu alte țări europene, existau în productivitatea muncii, care exprimată în dolari se prezenta astfel:
În raport cu țările industrializate, în România, un lucrător producea de 2-3 ori mai puține bunuri în industrie și de 3-7 ori mai puține în agricultură. Aceasta se datora și faptului că producția mecanizată, deși făcuse progrese, înregistra o valoare pe locuitor, în România, foarte redusă în comparație cu alte state europene: astfel, în Anglia reprezenta 140 dolari, în Germania 132 dolari, în Franța 76 dolari, în Polonia 21 dolaria, iar în România 12 dolari.
În acest context, Mihail Manoilescu propunea declanșarea procesului de industrializare a economiei românești, ca metodă de ridicare a nivelului de trai, de dezvoltare a acesteia și de consolidare a poziției ei pe piața mondială, arătând că: “Industria nu este numai cheia bogăției statelor moderne, dar este, în același timp și o mare școală a popoarelor. Nu poate să se ridice spre formule sociale superioare poporului care n-a făcut școala industriei. Ea înseamnă condiția esențială și punctul de plecare al oricărei mișcări ascendente spre forme superioare de viața socială, supra-capitaliste și supra-burgheze, forme pe care azi nu le putem bănui nici cu mintea, dar care stau deschise în calea continuă a omenirii.”
Susținător al intereselor burgheziei industriale din România, M. Manoilescu consideră această clasă socială forța cea mai dinamică, în stare să desfășoare o activitate economică eficientă și să asigure, totodată, independența economică și politică a țării în relațiile ei cu alte națiuni. Văzând burghezia industrială și comercială clasa socială cu cel mai important rol în crearea și acumularea de capital, economistul român va dezvălui totodată și legătura reală dintre industrie și procesul de constituire a capitalului: “La începutul lor, pentru a porni – a demara – industriile au nevoie de capital; dar odată puse în mișcare, ele crează odată cu mărfurile și plus valuta, din care capitaliștii cheltuiesc puțin și acumuleaza mult, dând naștere la capitaluri noi. Industria este astfel, un izvor continuu din care crește și sporește capitalul național.”
În opera sa “Politica producției naționale” (1923), Manoilescu emite o multitudine de măsuri logice ce privesc restabilirea economiei naționale și evoluția ei viitoare, dezvoltarea culturii și a societății românești în mare.
Problema cheie a dezvoltării economiei noastre o reprezintă, după judicioasa apreciere a lui M. Manoilescu, industrializarea, de care depindea și dezvoltarea celorlalte ramuri. Astfel, el va demonstra faptul că dezvoltarea agriculturii se putea realiza numai în strânsă legătură cu industria, cheia progresului agriculturii românești fiind, în opinia sa, tehnicizarea ei, favorizată de crearea unei puternice industrii naționale. De asemenea, economistul nostru admite că șansele unei țări de a se îmbogăți cresc pe măsură ce se diversifică structura economiei naționale și că, din această cauză o țară industrială are posibilități mai mari de îmbogățire și prosperitate, inclusiv din comerțul exterior, decât o țară cu profil economic unilateral (agrar).
Domeniul necesităților economiei nesatisfăcute ale țării și variația resurselor încă ascunse, l-au îndrumat pe economistul român să concluzioneze că este indispensabilă aplicare lor și intensificarea esențială a avuției naționale și că această chestiune se putea efectua prin multiplicarea branșelor rentabile, mai ales prin ramificarea industriilor și mărirea perfomanțelor economice ale acestora.
În concepția lui Manoilescu se cuvine conferirea prioritară anumitor branșe stabilite după principiul eficienței:
Industriilor care cu minimum de combustibil și de materie primă produc fabricate cu maximum de valoare, respective producție reală;
Industriilor care au minimum de lucrători dau maximum de producție reală;
Industriilor care cu minimum de capital investit dau maximum de producție reală.
Autorul român ajunge la concluzia, temeinic sprijinită pe materiale statistice, că România dispune de suficiente resurse energetic pentru a asigura dezvoltatea industrială și a satisface nevoile populației. De menționat este că el avea în vederea petrolul, gazele natuale, cărbunii, căderile de apă, lemnul.
M. Manoilescu acordă o deosebită atenție ramurilor industriei grele și în special industriei siderurgice și metalurgice, pe care le consideră industrii de care o țară cu o politică economică prevăzătoare trebuie să se preocupe, întrucât furnizează mașinile și instalațiile necesare tuturor celorlate ramuri industriale, agriculturii, transporturilor și comunicațiilor, deține un rol special în domeniul apărării naționale, condiționând astfel, întreaga activitate economică.
Propunerea economistului este recomandată pentru că, așa cum o confirmă și pragmatismul altor țări “înrolate” în plutonul celor industrializate, metalurgia și siderurgia garantează evoluția întregii industrii.
Autorul român motivează obțiunea sa de dezvoltare ale celor două subramuri economice, intrând astfel într-o caustică dispută teoretică cu cei care negau posibilitatea creării și dezvoltării unei puternice industrii siderurgice și metalurgice în țara noastră, pe motivul că rezervele de fier și cocs sunt limitate.
Astfel, M. Manoilescu este de părere că problema fierului se poate rezolva pe calea importului și a economisirii lui la maximum: “Industria noastră siderurgică nu poate sprijini viitorul său numai prin mineritul național și trebuie să se orieteze spre un import activ de minereu de fier.” Subliniem faptul că economistul român consideră această soluție avantajoasă, întrucât va preconiza o dezvoltare de tip intensiv, prin care înțelege realizarea maximului de producție cu minimum de material național astfel încât să se diminueze cât mai mult cifra importului metalurgic.
În ceea ce privește situația, puțin favorabilă, a celei de-a doua materii prime, care dă viață industriei metalurgice – cocsul – trebuie precizat că M. Manoilescu o socotește remediabilă fie printr-un import susținut, fie prin înlocuirea lui cu alți combustibili. Soluția a doua i se pare mai important și mai corespunzătoare intereselor naționale vorbind, în acest sens, de înlocuirea cocsului metallurgic cu cărbunele de lemn. Însă, utilizarea acestei variante conduce la devastarea pădurilor românești, de aceea autorul admite că nu există decât un singur mijloc de a rezolva problema și anume acela de a întrebuința pe scară mare topirea electrică a minereului și fabricarea electrică a fierului și oțelului.
Punctul de vedere al lui Mihail Manoilescu cu privire la economisirea lemnului prin electrificarea industriei siderurgice era o soluție modernă și de mare perspectivă, cu implicații dintre cele mai diverse asupra dezvoltării industriale în general.
Fabricarea electric a fierului și oțelului și mai ales fabricarea aluminiului care întrebuințează metoda electrică atrage după sine o creștere însemnată a consumului de energie electrică. Mihail Manoilescu, arată că este unanim recunoscut faptul că în metalurgia aluminiului, cea mai important dintre industriile extractive bazate pe principiul electrolizei, consumul de energie electric este foarte mare și . În aceste condiții, economistul român își pune întrebarea firească: România poate face față eficient și integral acestui consum productiv de energie electrică? Pentru a răspunde la această întrebare, face o amplă examinare a izvoarelor noastre de energie, a cărei concluzie este că depozitele producătoare de energie sunt suficiente în România pentru ca energia să nu constituie o piedică în calea dezvltării industriei noastre. Deci Mihail Manoilescu se pronunță pentru înlocuirea cocsului metalurgic cu energia electrică, dar pentru ca aceasta să fie rentabilă, preconiza dezvoltarea industriei energetic cu un pas înaintea celorlalte industrii.
Prioritatea dezvoltării industriei energetice în procesul general de industrializare a țării este reclamată, după cum arată economistul neoliberal și de faptul că dintre toate sursele de energie, curentul electric poate fi distribuit cu o uluitoare rapiditate la mari distanțe, iar datorită “tensiunilor înalte ce se utilizează astăzi, realizeaza minimum de cost în firele conducătoare și minimum de pierderi de energie în transport.”
Corespunzător determinării sale, această branșă industrial trebuie să evolueze înaintea tuturor branșelor și pentru că ea garantează, în cea mai mare parte, cerințelor continue ale țării cu fonduri energetice. Astfel, Manoilescu concepe o implicare a puterilor statului, fiindcă el este posesorul sedimentelor central energetice. Așadar, Manoilescu recomandă înființarea unui Institut Național de cercetare a surselor de energie care ar urma să realizeze un studio al izvoarelor de energie din punct de vedere al utilizării lor raționale în industrie.
Însă și propunerea privind dezvoltarea industriei energetice atrage după sine două întrebări pe care economistul român și le pune: dezvoltarea acestei industrii nu conduce la epuizarea unei importante bogății naturale – petrolul? Și apoi “generația prezentă are dreptul de a consuma aceste resurse fără a se gândi la necesitățile generației viitoare?”. Cu alte cuvinte, economistul român atrage atenția asupra faptului că petrolul, cărbunele de pământ, gazele naturale etc. constituie surse importante de energie, dar ele sunt rezerve trecătoare, epuizabile pe care, totuși o politică de stat chibzuită trebuie să le atragă în circuitul economic național.
Pentru economistul român retehnologizarea constituie un obiectiv prioritar; însă se punea problema descoperirii surselor sau mijloacelor de finanțare a refacerii industriale, inclusiv a restructurării și retehnologizării industriei. În acest sens M. Manoilescu scria: “În starea precară de astăzi salvarea noastră nu poate sta decât în restrângerea tuturor trebuințelor la acele sigure indispensabile și a căror satisfacere constituie o promisiune pentru viitor: nevoia mijloacelor de producție.” În privința rolului creditelor, în economia românească, autorul menționat arăta că “…singurul mijloc potrivit este de a obține din străinătate credite speciale cu obiect determinat, limitat la achiziția de mașini, materii prime și în general numai mijloace de producție. Spre obținerea acestor credite, care garantează în adevăr o bună selecționare a articolelor ce trebuiesc importate, statul trebuie să îndrepte toate sforțările sale.”
Demnă de reținut este propunerea lui M. Manoilescu referitoare la instituirea creditului industrial care trebuie să asigure satisfacerea nevoilor de resurse financiare pentru investiții destinate reînnoirii radicale a instalațiilor uzate și învechite.
Încurajarea oricărei activități productive și a oricărei industrii presupune resurse financiare, iar statul nu dispunea de prea mulți bani, de aceea M. Manoilescu sugerează, pe de o parte, ca statul să ajute cu precădere tocmai întreprinderile capabile să contribuie la înzestrarea tehnică a economiei iar, pe de altă parte, preocuparea de a obține credite externe pentru importul de utilaje moderne, pentru dezvltarea industriilor siderurgică și metalurgică.
Analizele economice pe care le-a desfășurat Manoilescu asupra regimurilor de evoluție a industriei în România, s-au concretizat și prin accentuarea celor două principii ce se cuvin a fi stimulate:
Produse de primă necesitate pentru independența noastră militară și economic (…);
Produse scumpe în care, la minimum de material se încorporează maximum de valoare (…).
Dintre produsele scumpe pe care Mihail Manoilescu le propune, amintim: țevile, motoarele, uneltele agricole. Așadar, la loc de frunte figurează ramura construcțiilor de mașini agricole despre care autorul menționat scria: “Remarcăm coincidența fericită că tocmai mașinile agricole, de care depinde prosperitatea agriculturii noastre, constituie și articolul de industrie metalurgică cel mai avantajos, reprezentând la minimum de material, maximum de industrializare, așadar unui maxim de câștig.”
Propunerile lui M. Manoilescu în privința ramurilor industriale ce ar trebui dezvoltate în România nu se rezumă la ramurile industriei grele. Astfel, o atenție deosebită îi acordă industriei ușoare și alimentare, cu câteva subramuri de bază: industria lemnului, celulozei și hârtiei, textilă, industria tăbăcăriei și pielăriei, a ceramicii, industria alimentară și implicit morăritul și panificația.
Dintre branșele ce depind de domeniul precizat, industria lemnului l-a interest cel mai mult, pentru că aprecia faptul că ea, îmbinată cu industria petrolului, este solicitată să participe într-o măsură decisivă la clarificarea dificultăților materiale și financiare ale țării.
Convins că “lemnul nu era valorificat corespunzător”, că enorma cantitate de material lemons întrebuințat drept combustibil putea fi folosită în alte scopuri, că industria lemnului are importanță națională. M. Manoilescu se situează constant pe pozițiile dezvoltării, prin toate mijloacele, a acestei ramuri industriale. Ca și în cazul industriei petroliere, industria lemnului, arăta autorul român, trebuie orientată în principal spre export. De asemenea politica noastră industrial trebuia să includă măsuri privind prelucrarea “până la maximum” a produselor naționale și, în acest sens trebuia evitată exportarea lemnului brut și încurajată dezvoltarea fabricilor respective.
Un interes aparte acordă economistul român și industriei de celuloză și hârtie. Dispoziția adaosului necontenit a consumului de hârtie, ca și consecință a dezvoltării nivelului de civilizație al popurului, prezintă, după considerația lui Manoilescu argumentul central în vederea stimulării acestui model de branșă.
Industria textilă reține atenția economistului român analizat, care susține și necesitatea protejării acesteia. Astfel, lâna, inul, cânepa oferă perspective de creștere a acestei ramuri, de aceea statul trebuie să întreprindă măsuri eficiente de stimulare și de protejare a ei față de concurența externă. În aceeași situație se află și industria tăbăcăriei și pielăriei, arată economistul român. Acesta consideră că nu exportul de piei brute trebuie încurajat, ci de produse semifinite sau finite rezultate prin prelucrarea acestor piei. De asemenea, în concepția sa încurajarea industriei nu se poate face în mod izolat, ci, pentru a fi eficace, urmează să fie secondată și de o încurajare a crescătorilor de vite.
În același timp, platoforma perceptibilă de industrializare emisă de Mihail Manoilescu țintea determinarea industriei ceramice care îngloba industria argilei, a cimentului, a sticlei. Vorbind despre rolul industriei cimentului, economistul neoliberal arată că; “această industrie foarte interesantă prin rolul său în progresul general al țării și prin marea cotă de industrializare ce prezintă, trebuie nu numai apărată de concurența externă (…) dar și îndrumată spre export, spre care o indică câmpul nelimitat al materiei prime și ieftinirea relativă a surselor de energie.”
În privința industriei alimentare, autorul își exprimă părerea de rău cu privire la exportul în stare brută a produselor agricole, manifestându-și totodată dorința de a se acorda o mai mare atenție industriei zahărului și a producătorilor de sfeclă, industriei morăritului și panificației, știut fiind că produsele agricole dețin o pondere foarte însemnată în totalul exportului românesc.
Într-o situație deosebită se află industrializarea pastelor făinoase. Astfel, autorul remarcă faptul că deși dispunem de condiții dintre cele mai bune pentru dezvltarea acestei ramuri, ea se găsea la un nivel cât se poate de coborât. Producția ei anuală nu acoperea decât într-o foarte mică măsură cererea internă, din care cauză eram nevoiți să importăm mari cantităti de paste făinoase fabricate chiar din grâul românesc; deci în loc să fim noi exportatorii acestui produs, suntem importatori.
Asemenea idei, prin caracterul lor analitic, realist și deci progresist subliniază calitățile incontestabile de cercetător ale lui M. Manoilescu și dorința sinceră a acestuia de a vedea România angajată în marea bătălie pentru progresul economic și social.
4. ECONOMIA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
4.1 STAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Războiul I mondial, consecința agravării contrazicerilor dintre țările central capitaliste, a dat un glas aparte luptelor de deblocare națională și socială a națiunilor oprimate. La finalizarea lui se năsuiseră imperiile: otoman, țarist și habsburgic.
Prăbușirea imperiului austro-ungar și a celui țarist și apariția pe ruinele lor a unor state naționale indepnedente a constituit un moment important al istoriei moderne. În aceste împrejurări s-a realizat și visul de veacuri al românilor – Unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România și formarea statului național unitar român.
Legitățile dezvoltării industriei impuneau cu stringență încheierea procesului de formare a statelor naționale aflate sub dominația marilor imperii din Europa. În mișcarea popoarelor europene pentru autodeterminarea națională și scuturarea dominației străine se încadrează și lupta maselor populare din România și din celelalte teritorii românești aflate sub dominație străină, pentru formarea statului național unitar român. Efectuarea acestei dorințe istorice indispensabile a fost consecința luptei mulțimilor populare, realizarea întregului popor, a întregului norod. Istoria demonstrează că formarea statului național unitar român nu a fost rezultatul unui eveniment întâmplător, de conjunctură, al înțelegerilor intervenite la masa tratativelor; tratatul de pace n-a făcut decât să consfințească o situație de fapt, creată de lupta maselor populare.Unirea Transilvaniei, Bassarabiei și Bucovinei cu România a creat realizarea naturală a aspirației centenare de unire a poporului nostru, a visului pentru care s-au luptat și s-au sacrificat multe generații de predecesori.
Formarea statului național unitar a marcat intrarea României într-un nou stadiu al evoluției sale economico-sociale, care s-a caracterizat printr-o mai rapidă dezvoltare a forțelor de producție și a capitalismului în general. În aceiași perioadă s-a urgentat și străpungerea capitalului străin în economia națională, cu toată procesiunea de efecte ce au rezultat din acestea.
“Evoluția economiei românești în primele două decenii (1919-1938) de la întregirea țării în hotarele sale etnice naturale a avut loc în împrejurări schimbate înăuntrul țării, cât și afară. Înăuntru, condițiile naturale, presiunea demografică, structura economiei agrare, precum și extensiunea pieței interne au format un cadru nou.
Firește, resursele naturale mai variate și mai bogate creează un substrat favorabil procesului de industrializare. Dar, principala forță dinamică a industrializării este de astă dată suprapopulația agricolă care lasă anual un excedent de populație și, dată fiind fărâmițarea proprietății țărănești prin succesiune, determină formarea unui proletariat agricol.
Lichidarea completă a feudalismului agrar este o condiție favorabilă pentru dezvoltarea unei piețe țărănești, dacă nu intervin factori care să micșoreze capacitatea de cumpărare a țărănimii. Extinderea teritorială și gradul mai ridicat de urbanizare din unele provincii istorice, precum și necesitățile publice din era de reconstrucție, completarea utilajului economic al statului și dezvoltarea social și cultural implică condiții favorabile pentru formarea cererii exogene, indispensabile procesului industrializării.
Totodată, relațiile economice internaționale s-au desfășurat în condiții profund diferite față de cele anterioare războiului”.
În continuare voi accentua cele mai importante faze din viața economică și social-politică a României în intervalul dintre cele două războaie mondiale pentru a diminua percepția dezvoltării comerțului exterior românesc în toate ipostazele lui.
Perioada 1918-1922
Primul război mondial a provocat țării noastre mari pierderi materiale și umane. Numai înperioada cuprinsă între 1 decembrie 1916 și 31 octombrie 1918 România a fost jefuită de trupele invadatoare ale Germaniei și Austro-Ungariei, de cca. 2,2 milioane tone cereal, leguminoase, oleaginoase și furaje, peste 86 mii vite cornute mari, peste 106 mii porci, 98 mii oi și capre, cca. 1,2 milioane de produse petroliere și alte materii prime și produse industrial în cantități mari și foarte mari. Cea mai mare parte a instalațiilor industriale fuseseră distruse în timpul operațiunilor militare, ceea ce a făcut ca producția industrială să scadă considerabil, iar ritmul de refacere să fie anevoios. Statisticile vremii apreciau că la sfârșitul războiului producția industrială se situa cu 30-50 % sub nivelul antebelic.
În timpul războiului, procesul inflaționist a luat proporții uriașe, moneda țării devalorizându-se la sfârșitul acestuia de aproape 40 de ori față de nivelul anului 1916. S-a produs un adevărat haos valutar și financiar care a agravat și mai mult starea economic ă a țării, precum și starea de mizerie a majorității covârșitoare a populației din țara noastră.
Dacă în lumea capitalist, în anii 1920-1921 a izbucnit prima criză de supraproducție, România n-a fost cuprinsă de această criză, ea găsindu-se în plin proces de refacere.
Are loc în această perioadă o anumită consolidare a pozițiilor burgheziei naționale, concomitant cu intensificarea ofensivei monopolurilor franceze, engleze și americane în economia țării noastre. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles (Franța, 1919), bunurile germane de pe teriotriul României trebuiau lichidate. Prin Convenția de la San Remo (Italia) s-a stabilit următoarea împărțire a acțiunilor societăților cu capital german: 51% României, 24,5% Angliei și 24,5% Franței. Tratatul de la Saint Germain (Franța) cuprindea prevederi asemănătoare pentru capitalurile austriece investite în România, iar cel de la Trianon (Franța) pentru capitalurile ungurești.
Problema împărțirii capitalului german și austro-ungar între diferitele grupări monopoliste străine și burghezia națională s-a ridicat cu o forță deosebită. Grupurile organizate pe bază de monopol străin, cu toate nepotrivirile dintre ele, au disputant o ofensivă rezistentă pentru monopolizarea întreprinderilor cu capital german și austro-ungar din țară. Pentru realizarea acestui scop au folosit cu mare abilitate creșterea datoriei externe a țării noastre și greutățile noastre și greutățile financiare provocate de război. În cele din urmă, ele au reușit să acapareze cea mai mare parte a capitalului german și austro-ungar investit în România.
Cât privește burghezia națională, aceasta s-a împărțit în două tabere. Pe de o parte, s-au grupat partizanii politicii “porților deschise” față de capitalul străin, grupare în care intra acea parte a burgheziei care depindea de credite din Apus sau era interesată direct în întreprinderile cu capital străin (pentru această politică militau Partidului Poporului, în frunte cu Al. Averescu, Partidul Național Țărănesc, în frunte cu I. Maniu și Partidul Conservator-Democrat, în frunte cu Take Ionescu; Casa regală stătea pe aceleași poziții). Pe de altă parte, s-au grupat partizanii politicii “prin noi înșine” (reprezentați de Partidul Liberal, în frunte cu I.C. Brătianu), care dispuneau de o putere economică mai mare decât prima grupare a burgheziei naționale.
Dacă prima categorie avea ca “rădăcină principală” în sistemul bancar – Banca Marmorosch Blank&Co, atașată de Banque de Paris et des Pays-Bas, cea de-a doua categorie a burgheziei naționale avea ca “rădăcină principală” în sistemul bancar – Banca Națională a României, care aspira să beneficieze într-o mare măsură de pe urma achitării capitalului german și austro- ungar.
În acest context se poate înțelege și cealaltă lozincă lansată de liberali în acea perioadă, și anume a naționalizării, prin care nu înțelegeau în nici un caz trecerea întreprinderilor particulare în mâinile statului, ci înlocuirea capitalului străin (german și austro-ungar) cu capital național.
Perioada 1923-1928
Acțiunea de refacere economică a țării a fost continuată de Partidul Liberal, care reprezenta interesele marii burghezii naționale și ale moșierimii (care a stat la putere din 1922 și până în 1926) și s-a terminat prin anii 1923-1924, după care a urmat o fază de avânt economic general până spre sfârșitul anului 1926, fără a depăși însă stadiul de țară slab dezvoltată din punct de vedere industrial.
Lansând lozinca “prin noi înșine”, liberalii au desfășurat o politică economică menită să ducă la întărirea pozițiilor vârfurilor burgheziei naționale.Această politică nu a oprit însă penetrația capitalului străin în economia națională, cel puțin în anumite ramuri ale acesteia și în primul rând în industria petrolului.Statisticile vremii arată că, dacă în 1925 societățile petroliere cu capital național dădeau 30,6% din producția de petrol a țării, iar cele cu capital străin 69,4%, în 1928 capitalul național controla numai 24,5% din producția de țiței a țării, iar capitalul străin 75,5%. Și în celelalte ramuri ale industriei (carbonifera, metalurgică etc.), precum și în bănci s-a produs un fenomen similar, adică au continuat să se întărească pozițiile capitalului străin.
Evoluția economică universală consemnată de România în acest interval a fost acompaniată și de evidențierea fenomenului de acumulare și centralizare a capitalurilor și a producției, atât industrial, cât și a domeniului bancar.
Perioada 1929-1933
La nivel mondial, are loc cel mai puternic chesat economic a capitalismului din intervalul ce a cuprins cele două războie mondiale, chesat care a înglobat întreaga lume, inclusiv țara noastră.
Dacă pe plan mondial, criza economică a izbucnit la sfârșitul anului 1929, în România ea și-a făcut apariția aproape cu un an mai devreme, adică pe la sfârșitul lui 1928. În România însă criza nu a început printr-un crah de bursă, cum s-a întâmplat pe plan mondial, dar și în țara noastră creditul și comerțul au ascuns pentru un anumit timp fenomenele de supraproducție, care au început să devină evidente spre sfârșitul anului 1928.
Deși criza a cuprins întreaga economie a țării, producția de țiței și derivate din țiței nu a înregistrat scăderi în anii crizei ci, dimpotrivă, a crecut într-un ritm susținut. Dacă în 1929 producția de țiței a României s-a cifrat la 4,837 milioane tone, în 1933 ea crescuse la 7,4 milioane tone (o creștere de peste 52%). Aceasta se explică prin mai multe cauze interne și externe.
Industria petrolieră se găsea în proporție de 75% în mâinile monopolurilor străine. Creșterea producției de petrol a fost însoțită de o scădere continuă și foarte pronunțată a prețului de cost al produselor petroliere ca urmare a intensificării muncii, a scăderii salariilor și a conducerii unui mare număr de muncitori. Prețul de cost al extracției petrolului din România se situa cu mult sub nivelul din alte țări. Ritmul de scădere a prețului de cost al petrolului românesc a fost cu mult mai mare decât ritmul de scădere a prețului de vânzare pe piața mondială, ceea ce a permis monopolurilor străine să obțină profituri însemnate chiar și în aceste condiții.
În timpul chesatului de supraproducție din anii 1929-1933, monopolurile externe s-au preocupat cu sprijinul creditului acordat, precum și pe direcția comerțului exterior, să arunce în cea mai mare parte urmele crizei asupra economiei țării noastre și , implicit, asupra poporului nostru. Este foarte concludent în această privința faptul că în timp ce prețurile la produsele importate de țara noastră în periada crizei s-au menținut la un nivel aproape egal cu cel din anul 1928 (90-95%), prețurile produselor exportate de țara noastră au scăzut la 30-35% față de nivelul anului 1928.
În această perioadă s-a accentuat și mai mult dependența economică și politică a țării noastre față de țările capitaliste dezvoltate și, pe această linie, un rol important l-a jucat politica “porților deschise” promovată de Partidul Național-Țărănesc.
Inflația monetară, care a luat proporții catastrofale în timpul primului război mondial, a continuat în bună măsură și după război și, ca urmare, prin anii 1927-1928 se considera necesară înfăptuirea unei stabilizări monetare. Pregătită în linii generale de către liberali, stabilizarea monetară a fost înfăptuită de către naținal-țărăniști , veniți la putere la sfârșitul anului 1928.
Prin legea monetară din 7 februarie 1929 a fost stabilit conținutul leului la 10 mg. aur (cu titlu 9/10). Biletele Băncii Naționale a României urmau să fie convertibile fiind asigurată numai în cazul prezentării la schimb a unei sume de cel puțin 100 mii lei. Leul “stabilizat” avea o valoare de 32 de ori mai mică față de cea dinaintea primului război mondial.
Cu scopul susținerii acțiunii de stabilizare monetară, B.N.R. a încheiat, la 16 noiembrie 1928, convenții cu 14 bănci străine (13 în Europa și una în S.U.A.) pentru un credit total, fictiv, de 25 milioane de dolari S.U.A. Acest credit trebuia să servească doar pentru “întărirea încrederii” în operațiunea stabilizării monetare. În 1929 guvernul național-țărănesc a contractat și așa-numitul împrumut de stabilizare monetară în sumă de 101 milioane de dolari S.U.A. (16,8 miliarde lei) amortizabil în 30 de ani și cu o dobândă de 7% (în realitate 8,1%), plus 4% comisioane. Condițiile cămătărești în care a fost acordat acest împrumut reies și din faptul că, din suma totală de 101 mlioane dolari, statul român a încasat numai 87,3 milioane dolari (adică 86,7%), restul de 13,3 fiind reținut pentru comisione, dobânzi, diferențe de curs etc.
În afară de aceasta, încă înainte de acordarea acestui împrumut, monopolurile străine au cerut României să schimbe în favoarea capitalului străin toate legile considerate ca insuficient de favorabile acestuia (și în primul rând legea minelor). Totodată, România a fost obigată să asigure debușeuri pentru industria principalelor țări creditoare și să accepte drept consilier pe lângă B.N.R. un reprezentant al băncilor creditoare (Charles Rist), care să asigure deci controlul capitalului străin asupra finanțelor și circulației bănești din țara noastră. În același timp, monopolurile străine au cerut, și Guvernul național țărănesc a acceptat, cu împrumutul acordat să fie garantată cu venituri din monopolurile statului.
Perioada 1934-1939
Pe plan mondial, criza din 1929-1933 a fost urmată de o fază de depresiune. Și România a cunoscut o asemenea depresiune în anii 1934-1935, urmată apoi de o fază de avânt economic, în special în domeniul industriei, în 1938 atingându-se cel mai înalt nivel de dezvoltare economică în România interbelică.
Dezvoltarea producției industriale a României în acest interval s-a datorat într-o oarecare măsură și pregătirilor de război.
În a doua jumătate a anului 1937 a izbucnit o nouă criză de supraproducție, care a cuprins un număr însemnat de țări capitaliste și în primul rând pe acelea care nu trecuseră la militarizarea economiei naționale sau se găseau în faza de început a acestui proces. Chesatul a încetat din cauza urgentării pregătirilor de război II mondial și datorită aplificării acțiunii de militarizare a economiei naționale într-un număr destul de mare de țări capitaliste.
Criza din 1937-1938 a cuprins parțial și economia României (prima jumătate a anului 1937 și primul trimestru al anului 1938) și aceasta s-a manifestat prin scăderea producției industriale (în primul trimestru al anului 1938, față de primul trimestru al anului 1937 industria prelucrătoare și a redus producția cu 10,5%, iar industria bunurilor de consum cu 14%). Ea a fost însă întreruptă prin intensificarea pregătirilor de război, astfel încât în perioada următoare producția industrială a început din nou să crească.
În acest timp s-a accentuat controlul monopolurilor externe în economia națională și a început lupta dintre ele pentru monopolizarea de poziții tot mai intense.
Dacă prin anii 1937-1938 economia României se afla în mare măsură sub controlul monopolurilor engleze, franceze și americane, ale căror interese se împleteau și erau sprijinite de partidele burghezo-moșierimii, începând cu 1939 câștigă tot mai mult teren în economia românească monopolurile germane.
În februarie 1938 a fost instaurată dictatura regală a lui Carol al II-lea, care a creat condiții favorabile pentru aservirea țării față de Germania hitleristă. În martie 1939 dictatura regală a încheiat un tratat economic cu Germania hitleristă, tratat care marchează începutul pierderii totale a independenței României. Potrivit acestui tratat, România era încadrată în “spațiul economic dominat de Germania”, dictatura regală asumându-și obligația să întocmească un “plan economic” pe o perioadă de 10 ani, care să țină seama de “cerințele de import german”, ceea ce însemna, de fapt, orietarea economiei românești potrivit intereselor Germaniei.
În mai 1940 dictatura regală a semnat pactul petrolului (Öel-Pakt), propus de Germania hitleristă, prin care România își asuma obligația să aprovizioneze cu petrol mașina de război germană.
În septembrie 1940 dictatura regală a fost înlocuită cu dictatura militară condusă de generalul Antonescu și, la puțin timp, trupele Germaniei hitleriste au intrat în România. La 4 decembrie 1940, generalul I. Antonescu a semnat la Berlin o serie de acorduri cu Germania hitleristă , care veneau să întărească prevederile tratatului din 1939 și care marcau subordonarea deplină a României.
Conferințele de la Sinaia (1938) și București (1939), convocate la cererea Germaniei hitleriste, s-au soldat cu modificarea statului Dunării, ceea ce a ușurat penetrația fascismului german în țările dunărene și intensificarea pregătirilor de război.
Pregătirile pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial continuau cu febrilitate. Două evenimente importante care s-au petrecut în anii 1939-1940 au afectat profund interesele și independența de stat a României.
Primul este “Tratatul (pactul) de neagresiune între Germania și Uniunea Sovietică” și “Protocolul adițional secret” al acestuia, semnate la 23 august 1939 (protocol modificat la 28 septembrie 1939). Punctul 8 din Protocolul adițional secret prevedea: “În ceea ce privește sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană își declară dezinteresul politic față de aceste regiuni”.
În baza acestui protocol, la 26 iunie 1940, URSS a dat ultimatumul României privind ocuparea imediată a Basarabiei, a nordului Bucovinei și ținutul Herța (deși protocolul nu pomenea de Bucovina și Ținutul Herța), cu consecințe dintre cele mai tragic pentru țara noastră.
Al doilea eveniment tragic pentru România a fost “Dictatul de la Viena”, din 30 august 1940, impus țării noastre de către Germania hitleristă și Italia fascistă.
Prin acest dictat, a fost ruptă din trupul României partea de nord a Transilvaniei, reprezentând 43500 km2 și 2,6 milioane locuitori (în majoritate români) și cedată Ungariei hortiste. Aceasta a însemnat o nouă știrbire a suveranității naționale și aservirea totală a țării față de Germannia hitleristă.
Deși, Pactul Ribbentrop-Molotov a fost și el denunțat, cu o întârziere de peste 40 de ani, consecințele lui pentru România au rămas până în zilele noastre neîndreptate.
În concluzie, se poate aprecia că, în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, România burghezo-moșierească, cu tot progresul forțelor de producție, a rămas o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic și înfeudată capitalului străin, cu toate consecințele care au decurs din această stare de lucruri, și care într-o foarte mare măsură s-au reflectat în evoluția comerțului exterior românesc.
4.2 ALTERNATIVE LEGATE DE STAREA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN CONCEPȚIA LUI MIHAIL MANOILESCU
Chiar și după Unire, România era o țară predominant agrară, cu o industie slab dezvoltată și o agricultură înapoiată, cu randament scăzut. Venitul național pe locuitor era unul dintre cele mai scăzute din Europa. Totodată, statul era confruntat cu mari greutăți, ca urmare a anilor de război, la care s-au adăugat operațiunile speculative și fraudele comise de “îmbogățiții de război”. Astfel, pe măsură ce se făceau eforturi pentru a se depăși aceste greutăți – dezbaterea referiotare la căile și mijloacele necesare pentru asigurarea unei evoluții armonioase și cât mai dinamice a întregii societăți a fost reluată în perioada interbelică dar, față de perioada anterioară, cu o serie de accente și nuanțe noi și cu o mai mare intensitate.
În aceste circumstanțe colective, intervalul dintre cele două războaie mondiale avea să se organizeze, pe de o parte, ca o durată de ramificare amănunțită a analizelor economice, iar pe de altă parte, ca una de sfidare redutabilă a punctelor de vedere, formă a luptei de clasă ce pătrundea în toate extremitățile sociețății, dar și a bătăliilor de interese din sufletul categoriilor dominante.
Dezbaterile și confruntările de idei privind stadiul de dezvoltare al României întregite, noile sale posibilități, calea ce trebuia urmată, au antrenat un număr mare de personalități politice, științifice și culturale.
Disputa privind evoluția României după Marea Unire a reprezentat o dimensiune importantă a vieții spirituale românești din perioada interbelică. Ea se încadra în schimbul de idei la nivel European și chiar universal, specific oricărei societăți democratice.
Cele mai controversate probleme ale perioadei amintite s-au dovedit a fi următoarele: care trebuia să fie ramura economic prioritară la scară macroeconomică, industria sau agricultura, rațiunea practică a dezvoltării complexului economic național (satisfacerea necesarului intern sau exportul), rolul statului în acest proces, tipul de politică economică externă ce trebuia aplicată în România (protecționism și/sau liber-schimb).
O cercetare comparativă între marile orientări din România din perioada dintre cele două războaie mondiale (neoliberalism, țărănism, socialism), conturează unele similitudini și diferențe cu privire la acest subiect:
După temelia sau structura fundamentală a economiei, în funcție de care există opoziție între neoliberalism și țărănism, pe de o parte, care susținea proprietatea colectivă;
Dupa profitul (structura) econmiei naționale, în funcție de care există opoziție între neoliberalism și socialism, pe de o parte, care susțineau industrializarea țării și țărănism, pe de altă parte, care acorda întâietate agriculturii.
Liberalii și neoliberalii au perceput cel mai bine scopul industriei în evoluția multitudinii economice naționale, pronunțându-se pentru promovarea acesteia și sprijinirea ei de către stat, punând accent și pe strânsa legătură dintre dezvoltarea industrial și cea a agriculturii, ridicarea nivelului de civilizație și culturală a populației, consolidarea independenței politice a țării.
În concepția lui Manoilescu o civilizație modernă fără industrie ar fi de neconceput. Apărănd interesele burgheziei industriale din România, pe care o considera forța cea mai dinamică, capabilă să desfășoare o activitate economică eficientă, M. Manoilescu arăta în lucrarea sa “ Rostul și destinul burgheziei românești” că “într-o lume nepregătită, burghezii sunt totuși cei mai puțin nepregătiți pentru a asuma răspunderile de conducători ai industriei.”
Considerată, de același autor, atât cheia bogăției statelor moderne, dar și “o mare școală a popoarelor”, industria reprezintă, în viziunea sa, “condiția esențială și punctul de plecare al oricărei mișcări ascendente spre forme superioare de viață socială, supra-capitaliste și supra-burgheze.”
Manoilescu enunță câteva recomandări de politică economică, autentice pentru orice țară nedezvoltată și cu o organizare economică agrară, dintre care două mai influente: în primul rând, industrializarea țărilor agrare cu scopul de a ridica calitatea muncii lor naționale și de a diminua sau înlătura dezavantajele lor din comerțul internațional, iar, în al doilea rând, protejarea economiilor naționale cu ajutorul unor taxe vamale stabilite după criterii motivate economic (protejarea acelor ramuri, fie din industrie, fie din agricultură, care se caracterizează printr-o productivitate a muncii superioară mediei naționale).
În ceea ce privește nivelul taxelor vamale, Mihail Manoilescu arăta în lucrarea sa “Teoria protecționismului și a schimbului internațional” următoarele: “Protecționismul pe care îl avem în vedere și pe care îl justificăm în condiții bine determinate, nu permite niciodată să se împiedice prin taxe vamale de export liberul schimb al materiilor prime, el năzuiește pur și simplu să asigure piața internă pentru anumite produse fabricate. El favorizează deci prelucrarea imediată a materiilor prime și ușurează, prin acestea, descentralizarea geografică a industriilor superioare.”
5. DISTRUGEREA INTEGRITĂȚII TERITORIALE A ROMÂNIEI
Cu mare greutate se pot afla, în analele trecutului românesc, perioade mai dureroase, mai grave și mai primejdioase, pline de consecințe incalculabile, decât accea din vara – toamna anului 1940.
Ultimele două decenii ale regimului carlist (Gheorghe Tătărescu, Ion Gigurtu) s-au străduit să evite marile pierderi teritoriale, prin renunțarea la obligațiile internaționale anterioare (anularea garanțiilor anglo-franceze din aprilie 1939, retragerea din Societatea Națiunilor etc.) și, mai cu seamă, prin afirmarea ostentativă a dorinței de a “conlucra” cu Reichul hitlerist, care, angajat față de vecinii României, a indicat cu perseverență Bucureștilor să accepte pretențiile formulate de aceștia.
Supraveghind și chiar dirijând schimbarea de atitudine, regele Carol al II-lea era interesat să asigure supraviețuirea regimului său în condițiile apropierii țării de Germania.
Unii lideri ai celorlate grupări politice au fost implicați în deciziile de cedare a Basarabiei, Nordului Bucovinei, Nord-Estului Transilvaniei și Cadrilaterului, motivând cu toții – dar, în fapt, urmând indicațiile camarilei – că erau preocupați de asigurarea dăinuirii cu orice preț a statului și poporului român. Opțiunile lor au fost exprimate deschis în cadrul unor Consilii de Coroană, anume convocate de către Carol al II-lea , la 27 iunie și 30-31 august 1940, pentru dezbaterea notelor ultimative sovietice în privința Basarabiei și Nordului Bucovinei și a presiunilor Axei în problema Transilvaniei.
5.1 PACTUL RIBBENTROP-MOLOTOV
Pactul Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Hitler-Stalin) semnat la 23 august 1939 între Germania și Uniunea Sovietică, de ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin, a însemnat împărțirea sferelor de influență în Europa între cele două puteri. Prin semnarea acestui pact de neagresiune, cele două state s-au înțeles,printre altele, ca Basarabia să intre în sfera de influență rusească. Ca urmare direct a acestui pact, în 1940 România a fost somată de Uniunea Sovietică să cedeze Basarabia și în plus și Bucovina de Nord.
(Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul
Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin)
Implementarea divizării Europei de Est în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (1939)
Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte,Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană.
În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămasese neocupat și/
sau neîmpărțit din Europa.
URSS a manifestat interes pentru Basarabia, iar pentru că nu existau precizări clare în legătură cu teritoriile ce puteau fi preluate a emis pretnții și asupra statelor baltice pierdute la finele primului război mondial. Germania în schimb era indiferentă față de Basarabia, însă o interesa restul României, vizând în special petrolul românesc. Acest tratat a constituit un șoc pentru autoritățile românești, șoc ce se va accentua după aflarea prin intermediul presei occidentale de existența anexei secrete. Salvarea temporară a situației s-a realizat printr-o inițiativă a României prin constituirea blocului neutrilor.
Totuși prevederile acestui tratat au condus la mutilarea teritoriului românesc prin noi acțiuni revizioniste.
Prima acțiune revizionistă împotriva României s-a declanșat la 28 iunie 1940 prin nota ultimativă lansată de URSS prin care se cerea acceptarea Basarabiei, Bucovinei și evacuarea populației.
Următoarea acțiune revizionistă a constituit-o lansarea pretențiilor ungare asupra Transilvaniei, pretenții neacceptate de România, dar impuse de Germania și Italia la 30 august 1940 prin al doilea Dictat de la Viena (primul dictat a fost pentru Cehoslovacia și Polonia).
A treia acțiune revizionistă a fost finalizată în septembrie 1940 prin tratatul de la Craiova ce asigura Bulgariei partea de sud a Dobrogei denumită Cadrilater.
Conținutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)
Guvernul Reih-ului German și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacției: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătățirea păcii dintre Germania și U.R.S.S., și pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania și U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:
Articolul I. Ambele Importante Părți Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violență, orice acțiune violentă, și orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât și în alianță cu alte Puteri.
Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părți Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abțină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.
Articolul III. Guvernele celor două Importante Părți Contractante trebuie pe viitor să mențină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informații pe subiecte ce afectează interesele lor comune.
Articolul IV. În cazul în care disputele și conflictele între Importantele Părți Contractante vor crește, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect țintesc cealaltă parte.
Articolul V. În cazul apariției disputelor sau conflictelor între Importantele Părți Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părți vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prietenești sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.
Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiția că, ulterior una din Importantele Părți Contractante nu-l va denunța cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungește cu încă cinci ani.
Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.
Protocolul adițional secret la Pactul de neagresiune semnat de Molotov și Ribbentrop la 23 august 1939
Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotențiarii semnatari din partea celor două parți au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următoarul rezultat:
Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice și teritoriale în regiunile ce aparțin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influență ale Germaniei și U.R.S.S. În această privință interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părți.
Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice și teritoriale în regiunile ce aparțin Poloniei, sferele de influență ale Germaniei și ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula și San.
(“Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov”
din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată
de Stalin și Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-
German în umra invaziei comune Germano-Poloneze
asupra Poloniei)
Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenția este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.
Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părți ca unul strict secret.
Moscova, 23 August 1939.
Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop
Plenipotențiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov
Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Aadițional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă
5.2 DICTATUL DE LA VIENA
Ultimul episod în activitatea politică a lui Mihail Manoilescu sau, cum spunea el, “capitolul cel mai dureros al vieții mele” privește dictatul de la Viena.
Pe baza recomandărilor lui Hitler și Mussolini, au început, în ziua de 16 august 1940, tratative româno-ungare la Turnu Severin. Delegația română era condusă de Valeriu Pop, iar cea ungară de Andrei de Hory. Negocierile s-au desfășurat extreme de anevoios, datorită revendicărilor exaggerate ale Ungariei. Astfel, delegații Budapestei au emis pretenții asuora teritoriului însumând aproximativ 68.000 km2 și 3,9 milioane locuitori, din care 2,2 milioane români și 1,2 milioane maghiari, în timp ce delegația româna s-a pronunțat pentru un schimb de populație și mici rectificări teritoriale. Propunerea Ungariei – a declarat Valeriu Pop în ședința finală – era una “exclusive teritorială”, excluzând putința schimbului de populație. Or, a specificat delegatul Bucureștilor, “nu putem lua în considerare nici astăzi, nici în viitor, propuneri care trec sub stăpânire străină chiar numai un singur român”.
Poziția României
În 26 și 27 iulie 1940 – la nici două săptămîni după răpirea Basarabiei de către sovietici –, premierul Ion Gigurtu și ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedării Basarabiei!) i-au făcut o vizită lui Adolf Hitler și lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziția țării în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa către Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma că, „în număr și ca putere, ne sunt inferiori“*. Teza pe care avea să o susțină România pentru rezolvarea rezonabilă și definitivă a litigiilor era „bazată pe principiul etnic și tinzând la omogenizarea etnică a României după formula: nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“**.
Poziția României era susținută cu documente statistice, politice și cu 12 hărți: șase germane, patru ungurești, una italiană și una românească. Toate aceste hărți atestau preponderența masivă a românilor atât pe teritoriile revendicate de Ungaria și de Bulgaria, cât și în regiunile din hinterlandul României. Dar toate aceste hărți zăcuseră 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe și, de aceea, M. Manoilescu avea motive să își manifeste furia pentru că ele nu fuseseră folosite absolut deloc în propaganda noastră de minișțrii respectivi de Externe și de diplomații români care primeau salarii mai mari decît cei ai Angliei și S.U.A.*
M. Manoilescu precizează: „Atunci cînd noi am vorbit de necesitatea unei apăsări a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legătură cu aceasta, dar fără ca nimeni să fi făcut cea mai mică aluzie la un arbitraj, că el nu vrea să se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenții, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcă a mai făcut o dată un arbitraj (între unguri și slovaci) și a reușit să nemulțumească amîndouă părțile.
Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise:
1. Noi urma să tratăm cu ungurii și bulgarii liberi, nesiliți și fără nici o intervenție germană, nici în favoarea, nici în defavoarea noastră.
2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere.
3. Baza tratativelor era schimbul de populație, cu scopul de a se ajunge la o soluție în care nici un ungur să nu rămînă sub români și nici un român sub unguri“ **
Poziția Ungariei
Sprijinită de U.R.S.S., de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia ș.a., Ungaria amenința cu războiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Grigore Gafencu relevă că, „la urma urmei, noi puteam risca un război împotriva ungurilor și bulgarilor, pe care i-am fi bătut dacă am fi fost lăsați în pace de U.R.S.S.Astfel se limpezește foarte bine politica noastră. România era amenințată să fie împărțită de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. și chiar de Iugoslavia. În aceste primejdii singura primejdie mortală o reprezintă o acțiune împotriva noastră din partea U.R.S.S.“*.
Andrei de Hory, conducătorul delegației Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergătoare Dictatului, a reluat ideile din 16 august 1940 și, în 19 august, a acuzat guvernul român că „persistă să mențină față de Ungaria o discriminare“ și că dorește „să păstreze sub dominația sa vaste teritorii transilvănene, de exemplu, regiunea secuilor, a cărei populație este exclusiv ungurească“**. În 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegației României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres și categoric, fiind sigură de proptelele sale germane și sovietice: „Pentru a evita orice confuzie și orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declară solemn că nu vrea și nu poate niciodată și sub nici o condiție să facă să emigreze pe secui de pe pămîntul lor***. Despre problema secuilor, M. Manoilescu relevă că, „prin schimbul de populație, ar fi și pentru noi unele foloase, căci nu este puțin lucru să scăpăm de secuimea înfiptă ca un cui în inima țării“****. Acum, aceiași secui, care nu mai există de peste două secole, ne creează aceleași prejudicii.
Mihail Manoilescu în cadrul “arbitrajului” de la Viena
Nesolicitate de nici una din părțile contractante, Germania și Italia, prin Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, și-au asumat funcția de arbitri și au convocat separt pe reprezentanții Bucureștilor și Budapestei la Viena. Aici li s-a comunicat că nu era vorba de noi discuții, ci despre o hotărâre a arbitrilor, Germania și Italia, pe care România și Ungaria trebuia să o accepte.
Protestul lui Manoilescu, care arată că guvernul român nu a cerut nici un arbitraj și nu a oferit nici o cedare de teritoriu, iar el însuși a venit la Viena invitat pentru convorbiri și nu pentru vreun arbitraj, este întampinat de cei doi cu precizarea că respingerea arbitrajului ar oblige la acțiuni care să ducă la desființarea României ca stat.
Manoilescu cere timp pentru a-și consulta guvernul. I se fixează ora 10 seara, termen ultimativ, prelungit ulterior până la ora 3:30 dimineața, deoarece guvernul român nu luase încă o hotărâre.
Ca urmare, Carol al II-lea, a convocat, în noaptea de 30 august (cu începere de la ora 3) un Consiliu de Coroană lărgit, pentru a hotărâ dacă România accept sau nu arbitrajul. Dintre cei prezenți, 21 s-au pronunțat pentru “arbitraj”, iar 10 contra (C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Arthur Văitoianu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Mihai Popovici, A.C. Cuza, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu), fiind și o abținere.
Ședința de „arbitraj” s-a desfășurat la 30 august în „Salonul de Aur” al Palatului Belvedere. Când a văzut harta cu noua frontieră fixată de Hitler între România și Ungaria, M. Manoilescu și-a pierdut cunoștința. „Se aude un zgomot surd”, nota cu cinism Ciano în jurnalul său. „Este Manoilescu, care se prăbușește pe masă leșinat. Medici, masaje, ulei camforat, el își revine în cele din urmă, dar acuză puternic lovitura”. În această stare de semiconștiență i s-a smuls semnătura.
După ce, prin șantaj și amenințări, s-au impus ca „arbitri”, guvernele Germaniei și Italiei n-au mai găsit de cuviință nici măcar să simuleze un arbitraj. Refuzând să-i asculte pe delegații români, reprezentanții lui Hitler și Musolini au pronunțat un dictat.
Comunicatul dat publicității de Consiliul de Coroană în dimineața de 30 august este semnificativ în privința atmosferei în care s-a desfășurat și care a influențat hotărâtor decizia lui. „Conferința de la Viena , determinată de inițiativa Germaniei și Italiei, s-a desfășurat în condițiile în care România trebuia să aleagă între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui. Consiliul de Coroană, examinând toate posibilitățile, a ajuns la singura soluție mai favorabilă, adică acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se în acest moment absolut între dușmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democrației s-a prăbușit în întreaga Europă”.
România era silită să cedeze Ungariei partea de Nord-Est a Transilvaniei, reprezentând 43.492 km2, cu 2,6 milioane de locuitori, din care 50,2% români, 37,1% maghiari, 5,7% evrei, 2,8% germane, 1,9% țigani, 2,3% ruteni, cehi și slovaci.
După semnarea deciziei arbitrilor, miniștrii de Externe ai Germaniei și Italiei au semnat declarații prin care garantau “integritatea și inviolabilitatea teritoriului statului român”.
Urmări
În acest context, a apărut în prim plan figura generalului Antonescu. Deși era un cunoscut adversar al șefului statului, Antonescu era considerat de Carol singura persoană capabilă să restabilească ordinea în țară la acel moment. Pe 4 septembrie 1940, regale îl numește pe Antonescu în funcția de preșdinte a Consiliului de miniștri. În seara imediată numirii în funcție, generalul i-a cerut lui Carol să-l investescă cu puteri depline. Deși inițial a refuzat, în dimineața zilei de 5 septembrie, regale a semnat decretul prin care Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat.
După abdicarea lui Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu se gândește să acorde în continuare Ministerul de Externe lui Mihail Manoilescu, dar legionarii, refuză propunerea și cer Ministerul de Externe pentru un om de încredere ales dintre exponenții proprii.
Cariera politică a lui Mihail Manoilescu se încheie înainte ca el să împlinească vârsta de 50 de ani.
În octombrie 1944 a fost arestat spre a fi judecat ca unul dintre autorii “dezastrului țării”. În decembrie 1945 este pus în libertate, iar în mai 1946 este scos de sub orice acuzație.
În decembrie 1948 este arestat din nou pentru delicate de presă din perioada anterioară lui 23 august 1944 și încetează din viață, la închisoarea din Sighet, în ziua de 31 decembrie 1950.
CONCLUZII
Mihail Manoilescu, mai întâi subsecretar de stat la Finanțe în Guvernul Averescu, în 1926-1927, acesta și-a legat numele de alcătuirea primei grile de salarizare a funcționarilor statului din România. Ea s-a realizat printr-un clasament pe categorii, în așa fel încât să existe o corelare între salarii. Adică, dacă un portar la un minister avea o anumită leafă, ocupând aceeași funcție la o școală, el trebuia să aibă aceeași leafă. Uniformizarea și stabilirea unei grile în funcție de importanța muncii au fost punctele care au stat la baza acestei grile, rămasă în picioare și în timpul lui Antonescu, chiar și sub comuniști. Manoilescu a scris câteva cărți de mare răsunet în domeniul economiei, pe tema liberului schimb și a raporturilor între țările industrializate și cele agrare. El a demonstrat că o țară, pentru a se dezvolta, pentru a se putea moderniza, trebuie să aibă o industrie performantă, fiindcă industria este cea care încorporează cea mai multă inteligență și forță de muncă calificată. Un muncitor care lucrează în industrie, susținea el, cu același efort produce de douăzeci de ori mai mult decât un țăran, ca valoare. Ca atare, România trebuia să-și dezvolte industria pentru a se moderniza și a nu deveni o anexă de materii prime a țărilor dezvoltate. În legătură cu liberul schimb, Manoilescu a arătat că țările industrializate exploatează țările agricole. De aceea ultimele trebuie industrializate, iar acest proces e nevoie să fie sprijinit de țările bogate, ca să se realizeze un echilibru economic mondial, evitând astfel războaiele care au la bază și motive economice.
În 1927, guvernul a căzut și Manoilescu s-a atașat curentului carlist. Carol renunțase la calitatea de moștenitor, decizia lui a fost acceptată de parlament, succesor fiind ales Mihai, fiul lui Carol.
Situația economică se degrada treptat, lucru care a făcut să apară curentul carlist, unde se venea cu ideea că România se poate relansa cu un rege tânăr, viguros, cu relații în străinătate.
Manoilescu, alături de oameni de afaceri sau oameni politici precum Aristide Blank, Nicolae Malaxa, Nicolae Iorga, era pentru revenirea regelui în țară.
În guvernul condus de Iuliu Maniu, Manoilescu a devenit ministrul industriei și comerțului. Carol a venit în țară în iunie 1930, proclamat rege, iar Manoilescu era pe val. În aprilie 1931, Carol se pregătea să dea un fel de lovitură de stat, în sensul de a constitui un guvern pe deasupra partidelor. Regele, socotea el, nu trebuie să fie un simplu pecetar, adică să semneze documente, ci să aibă inițiativă. S-a lansat ideea unui guvern de uniune națională. Ca să poată demite guvernul național-țărănesc, Mihail Manoilescu a fost nevoit să depună un proiect de lege privind naționalizarea unei societăți de la Sân-Martin (Târnăveni), proiect care a fost respins de țărăniști. Atunci Manoilescu și-a anunțat demisia. S-a creat o criză, dar până la urmă proiectul s-a votat. Manoilescu însă nu a revenit în funcția sa.
În Guvernul Iorga din 1931 Manoilescu a ajuns din nou ministru. Însă la orizont a apărut o nouă problemă, criza sistemului bancar, la noi urmând a avea loc prăbușirea Băncii Marmorosch Blank. Manoilescu a fost numit de rege guvernator al Băncii Naționale, cu misiunea de a o salva .
În cadrul Dictatului de la Viena din 30 august 1940, ministrul de externe român Manoilescu a fost obligat să semneze documentul care prevedea cedările teritoriale cu consecințe dezastruoase pentru România. La Viena nu a avut loc nici o discuție, ci pur și simplu s-a spus că trebuie să se semneze documentul. S-a pus întrebarea în țară: acceptă România arbitrajul celor două puteri, Germania și Italia, sau nu? În Consiliul de Coroană din România s-a decis acceptarea arbitrajului, neștiind ce ne pregătesc cele două. În capitala Austriei, doar a fost înmânat plicul cu noua hartă a României. Manoilescu relatează pe larg ceea ce s-a petrecut atunci. Dictatul a fost o piesă dinainte regizată, nu a avut loc nici o negociere, nici o discuție. Totul era dinainte stabilit. În memoriile lui, dar și în alte surse există informația că în această perioadă, de după 1 septembrie 1940, cu mari manifestații de masă în București, Iași, Cluj, Brașov, unde se cerea abdicarea lui Carol al II-lea. Carol voia să găsească un om care să continue politica de împăcare cu Germania, cu Italia, iar el să rămână pe tron. Dar Manoilescu i-ar fi spus că nu are nici o șansă, iar condiția ca România să-și amelioreze statutul internațional este ca regele să renunțe la tron.
ANEXE
ANEXA NR. 1
Legea nr. 1207/04.04.1931
Modifică articolul 1 din legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare, promulgate prin decret regal nr. 2481/04.07.1930, după cum urmează:
"Art. 1
Pot exercita comerțul de asigurare și de reasigurare numai societățile anonime pe acțiuni.
Mai pot exercita comerțul de asigurare și cooperativele care la promulgarea prezentei legi practicau acest comerț. Ele vor funcționa după aceleași norme și dispoziții legale ca și societățile anonime pe acțiuni.
În ce privește capitalul și garanția ce urmează a-și constitui, Ministerul de Industrie și Comerț, cu avizul Oficiului pentru controlul asigurărilor, poate acorda cooperativelor reduceri pe ramuri de asigurare în raport cu extinderea sau limitarea operațiunilor respective."
ANEXA NR. 2
Legea nr. 1252/07.04.1931 privind înființarea unui registru al comertului.
Cuprinde trei titluri:
Despre registrele comertului;
Despre firme și embleme;
Dispozițiuni penale, fiscale și tranzitorii,
și 36 de articole, dintre care voi enumera:
“Art. 3
Registrul comerțului este public.
Oricine poate obține, pe cheltuiala sa, copie după înscrierea efectuată și după documentele referitoare, sau un certificat că un anumit act nu este trecut în registre.
Art. 4
Orice comerciant este obligat ca înainte de începerea comerțului său, sau dela data achizițiunii unui fond de comerț, să ceară înmatricularea sa în registrul comerțului, oficiului Camerei de comerț și de industrie, în circumscripția căreia urmează să exercite acest comerț.”
“Art. 8
Sunt supuse înmatriculării în registrul comerțului al sediului social toate societățile comerciale.
Înmatricularea va trebui să fie cerută în termen de o lună dela constituirea societății. Cererea va fi semnată de cel puțin unul din asociații nemărginit răspunzător, în societatea în nume colectiv și comandită simplă, de cel puțin unul din administratorii sau directorii societăților pe acțiuni, ori cu răspundere limitată, având semnătura socială.”
“Art. 11
Orice comerciant sau societate comercială trebuie să ceară înmatricularea tuturor sucursalelor sau agențiilor, menționând în registrul comerțului respectiv numele și firma lor, cu referire la registrul comerțului așezământului principal sau sediul social.
Art. 12
Orice comerciant, român sau străin, care are un așezământ comercial principal în străinătate și înființează în țară o sucursală sau agenție este obligat ca înainte de începerea comerțului, în țară, să ceară înmatricularea în registrul comerțului din circumscripția Camerei de comerț și industrie unde sucursala sau agenția va fi situată.
Societățile comerciale străine cari își stabilesc în țară o sucursală sau agenție sunt supuse acelorași îndatoriri.”
“Art. 20
Firma unei societăți în nume colectiv trebuie să fie compusă din numele și pronumele sau firma cel puțin a unuia din asociați, cu mențiunea <<Societate în nume colectiv>>.
Firma unei societăți în comandită simplă trebuie să fie compusă din numele și pronumele sau firma cel puțin a unuia din asociații comanditați cu mențiunea <<Societate în comandită simplă>>.
Firma unei societăți cu răspundere limitată trebuie să fie compusă ca aceea a unei societăți în nume colectiv, sau dintr-o denumire generică în toate cazurile cu mențiunea: <<Societate cu răspundere limitată>>.
Firma unei societăți anonime sau pe acțiuni a unei societăți cooperative, precum și aceea a unei societăți de asigurare mutuală, trebuie să fie compusă dintr-o denumire generică la care să se adauge mențiunea <<felul societății>>.”
“Art. 29
Vor fi condamnați cu amendă civilă până la 50.000 lei acei cari fiind obligați să facă vreo înmatriculare sau mențiune în registrul comerțului nu vor fi cerut-o în termen legal, aceasta în afară de daunele cari ar putea rezulta din omisiune.
Amenda este pronunțată de secțiunea tribunalului din care face parte judecătorul-delegat, după cererea acestuia și în urma ascultării lui și a părților interesate.
Tribunalul va ordona ca înmatricularea sau mențiunea omisă să fie efectuată în termen de 15 zile, după trecerea cărora poate pronunța o nouă amendă în lipsă de efectuare.”
ANEXA NR. 3
Legea nr. 1316/10.04.1931 privind asigurarea plății lucrului efectuat.
Cuprinde patru capitole:
Dispozitiuni generale;
Comisiunea arbitrala:
Compunerea Comisiunii Arbitrale;
Competinta Comisiunilor Arbitrale;
Procedura si judecata inaintea Comisiunilor Arbitrale;
Hotarari si cai de atac.
Dispozitiuni special;
Dispozitiuni finale,
si 33 articole, dintre care voi enumera:
“Art. 1
Litigiile dintre "meseriașii" sau "patronii meseriași" sau "micii industriași" și clienții lor, precum și acelea dintre meseriași, patronii meseriași sau micii industriași între ei, sau între ei și salariații lor, referitoare la neplata lucrului efectuat sau a aconturilor la termenele fixate, la neexecutarea lucrărilor conform cu angajamentul, la calitatea materialelor întrebuințate sau la nerespectarea oricărei alte clauze din convențiunea de antrepriză, furnitură sau muncă, de către oricare din părțile contractante, se vor judeca de o "Comisiune Arbitrală", după normele legii de față.
Art. 2
În sensul art. 1 de mai sus beneficiază de dispozițiile legii de față următorii:
a)Patronii meseriași din Vechiul Regat și Basarabia supuși dispozițiunilor legii pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 9 Fevruarie 1912, patronii meseriași din Ardeal și Banat supuși dispozițiilor legii industriale din 18 Mai 1884, patronii meseriași din Bucovina, supuși dispozițiilor codului industrial din 1886, modificat în 1907;
b)Micii industriași cari întrebuințează cel mult 40 lucrători, calfe, practicanți, ucenici sau o forță motrice mai mică de 50 H. P. inclusiv;
c)Întreprinzătorii de lucrări dacă îndeplinesc aceleași condițiuni ca cei dela alin. a sau b;
d)Meseriașii care posedă o carte de meșter eliberată de autoritățile respective;
e)Societățile compuse din cei vizați la aliniatele de mai sus;
f)Clienții celor dela aliniatele de mai sus, pentru litigiile prevăzute de art. 1;
g)Salariații-lucrători, calfe, ucenici, ș. a., a celor menționați la aliniatele de mai sus, pentru litigiile prevăzute de art. 1.
Art. 3
Calitatea de justițiabil supus legii de față conform aliniatelor de mai sus se stabilește prin cartea de meșter patron sau printr-un certificat eliberat de către Camera de comerț, până la înființarea Camerelor de meserii sau de către Uniunile generale de mici industriași sau meseriași, recunoscute persoane juridice și care vor avea o vechime de cel puțin 5 ani.
Calitatea de salariat se stabilește prin certificate eliberate de Inspectoratele de muncă, până la înființarea Camerelor de muncă, ce vor elibera aceste certificate, sau de către Asociațiile profesionale de salariați recunoscute persoane juridice și care vor avea o vechime de cel puțin 5 ani. În mod excepțional Uniunile Generale de mici industriași sau meseriași care au personalitate juridică în momentul promulgărei legii sunt dispensate de termenul de 5 ani.”
ANEXA NR. 4
Evoluția volumului valoric al comerțului exterior al României în perioada 1919-1938
ANEXA NR. 5
Evoluția indicelui general al volumului fizic al exportului și importului României în perioada 1920-1938 (1929=100)9
ANEXA NR. 6
Legea pentru stabilizarea monetară din 7 februarie 1929
1. Unitatea monetară română este leul cântărind zece miligrame de aur de 9/10.
2. Se confirmă privilegiul de emisiune acordat Băncii Naționale prin legea organică din 17 aprilie 1880 și prorogat prin legile din 7 martie 1886, 26 ianuarie și 23 iunie 1901 și 19 iunie 1925.
Biletele Băncii Naționale continuă a avea curs legal.
3. Biletele Băncii Naționale sunt convertibile la purtător și la vedere, la sediul central al Băncii și la alegerea acesteia, fie în monede de aur având curs legal, fie în aur, fie în devize străine convertibile în aur. În acest din urmă caz, cesiunea devizelor se va efectua pe un preț care nu va putea depăși paritatea teoretică, majorată cu cheltuielile de expediție ale aurului.
Banca asigură convertibilitatea biletelor fără a limita cantitatea. Totuși nimeni nu-i poate prezenta spre rambursare mai puțin de 100.000 lei deodată.
4. Banca Națională este ținută să aibă o acoperire în aur sau în devize libere în monede convertibile în mod legal și practic în aur exportabil, egală cu cel puțin 35% din suma totală a angajamentelor la vedere.
Cel puțin 25% din angajamentele sale la vedere trebuie să fie acoperite cu aur în Casă sau în depozit liber în străinătate.
5. Guvernul este autorizat să emită monede divizionare de 1, 2, 5, 10, 20 lei făcute din aliaj de aluminiu sau nichel.
Totalul tuturor monedelor divizionare în circulație nu trebuie să treacă de 3 miliarde de lei.
6. Se adoptă programul stabilit de guvern în vederea stabilizării monetare și a dezvoltării economice a țării, reprodus în anexa prezentei legi (Anexa A).
Guvernul va dispune în termenele prevăzute de acest program de toate proiectele de legi necesare pentru punerea lui în vigoare.
Guvernul este autorizat să ia toate măsurile de executare și să încheie toate convențiile cerute de punerea în aplicare a acestui program.
7. Ministerul de Finanțe este autorizat a încheia cu Banca Națională convenția al cărei proiect este anexat la prezenta lege (Anexa B).
8. Toate dispozițiunile contrare prezentei legi sunt și rămân abrogate.
ANEXA NR. 7
Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940 și răspunsurile guvernului român
Nota ultimativă a guvernului sovietic, 26 iunie 1940
În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.
Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o dată și deschis în fața întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părți a Bucovinei a cărei populațiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât și prin comunitatea de limbă și compozițiune națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că guvernul român va primi propunerile de față ale U.R.S.S. și că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.
Universul, 4 iulie 1940
Răspunsul guvernului român, din ziua de 27 iunie 1940
Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.
Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.
În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.
De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România.
Universul, 4 iulie 1940
Nota ultimativă adresată de guvernul sovietic în noaptea de 27 iunie 1940
Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primește propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Însă cum ministrul României la Moscova, d. Davidescu, a explicat că răspunsul menționat al guvernului regal al României însemnează accedarea la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind această explicație a d-lui Davidescu, propune:
1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești.
2. Trupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei.
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea – Albă.
4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.
5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai guvernului român și U.R.S.S., câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române și instituțiilor din Basarabia și partea de nord a Bucovinei.
Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile mai jos menționate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 ziua (ora Moscovei).
Universul, 4 iulie 1940
Răspunsul guvernului român, din ziua de 28 iunie 1940
Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să accepte condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.
Guvernul român ar dori totuși ca termenele de la punctele unu și doi să fie prelungite, deoarece evacuarea teritoriilor ar fi foarte greu de dus la îndeplinire în patru zile din pricina ploilor și inundațiilor care au stricat căile de comunicație.
Comisia mixtă insituită la punctul 5 ar putea discuta și rezolva această chestiune.
Numele reprezentanților români din această comisiune vor fi comunicați în cursul zilei.
Universul, 4 iulie 1940
ANEXA NR. 8
Mihail Manoilescu despre dictatul de la Viena
“Am observat întâi că este o harta românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înțeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi.
Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru …
În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința. Nu mai trăisem o asemenea senzație fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecție cu novocaină la o operație mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.
Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg a deschis ușa alergând prin mulțimea care umplea sălile strigând: “un pahar cu apă, un pahar cu apă…”
Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou și am avut puterea să duc mai departe calvarul.
Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase și atâtea gânduri bune pentru țara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot așa.”
ANEXA NR. 9
Textul “arbitrajului“ de la Viena
(30 august 1940)
1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aci anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.
2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.
4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919, de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într-un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de alta parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.
7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.
Universul, din 1 septembrie 1940
ANEXA NR. 10
Problema acceptării “arbitrajului” de la Viena
Preocupat până la obsesie de securitatea zonei petrolifere românești, Hitler a impus negocieri româno-ungurești și, când războiul a părut iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului Ploiești.
Sub presiune germană, la Turnu Severin au avut loc discuții româno-ungare care au eșuat. Delegația ungară a pretins 69.000 kmp cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane de români). Teritoriul revendicat cuprindea spațiul transilvan de la nord de Mureș, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia și Brașovul, dar lăsând României Blajul, Mediașul și Sighișoara. Delegația română s-a plasat pe poziția schimbului de populație cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populație al Ungariei.
Eșecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în realitate un dictat. (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar să facă o declarație, după ce fusese comunicată decizia arbitrilor – Ribbentrop și Ciano – a leșinat). România pierdea un teritoriu de 43.492 kmp, cu 2.667.007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români. Este de remarcat că întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar de 50.000 kmp, ceea ce explică nemulțumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care și primul ministru, Pal Teleki, întors de la Viena, “zdrobit sufletește”, cum îl descrie ministrul învățământului, Balint Homan.
La București, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales “între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui” a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra și o abținere acceptarea deciziei de la Viena.
Încă de la 19 august, în credința că o atitudine concesivă față de Bulgaria va aduce României bunăvoința Germaniei în problema Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (județele Durostor și Caliacra), un schimb de populație și plata de către Bulgaria a unei despăgubiri pentru bunurile abandonate de familiile românești plecate. “Bietul Cadrilater – scrie Mihail Manoilescu – a fost o jertfă mai mult – și încă o jertfă inutilă – pe altarul Transilvaniei”.
La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, așadar, să existe.
Clasa politică, intrată în panică nu a înțeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României și a temperat “ardoarea” revizionistă a Ungariei și Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluție, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul
(s-a văzut că sudul Bucovinei a fost salvat de Hitler). Abandonarea fără luptă a teritoriului național a putut fi soluția pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.
BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI CU CARACTER GENERAL
Costin Murgescu, “Mersul ideilor economice la români: epoca modern”, vol. I, ed. Enciclopedică, București, 1994;
Mihail Manoilescu, “Politica producției naționale”, ed. Cultura Națională, București, 1923;
Nicolae Sută, Dumitru Miron, Sultana Sută-Selejan, “Comerț internațional și politici comerciale contemporane”, ed. Eficient, București, 1997;
Nicolae C. Sută (coordonator), Gabriela Drăgan, Maria Mureșan, Sultana Sută-Selejan, “Istoria comerțului exterior și a politicii comerciale românești”, ed. Economică, 1998;
Octavian Cristescu, Vasile Păsăilă, Bogdan Teodorescu, Raluca Tomi, “Istoria romanilor. Epoca modernă și contemporană”, ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1993;
Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu (coordonator), dr. Petre Out (secretar), “Istoria Românilor” vol. VIII, “România reîntregită (1918-1940)”, ed. Enciclopedică, București, 2003;
Prof. Univ. Dr. Petre Țurlea, “Istoria contemporană a românilor 1918-1944”, curs universitar Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”;
Lect. Univ. Dr. Camelia Candidatu, “Comerț internațional”, curs universitar Academia de Studii Economice;
LUCRĂRI CU CARACTER SPECIAL
Mariana David, “Comerțul internațional și comerțul exterior al României în concepția lui Mihail Manoilescu și Mitiță Constantinescu (analiză comparativă)”, Teză de doctorat, A.S.E., București, 2003;
SURSE INTERNET
Argumentul Manoilescu, http://www.crispedia.ro/Argumentul_Manoilescu;
Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_al_II-lea_de_Hohenzollern-Sigmaringen;
Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., http://www.altermedia.info/romania/2011/09/04/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/;
Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., http://rapcea.ro/2011/09/05/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/;
http://www.globexpress.ro/GlobExpress_Nr_4/27.pdf;
Ideile lui Mihail Manoilescu: Biblie a industriașilor brazilieni, http://adevarul.ro/cultura/carti/ideile-mihail-manoilescu-biblie-industriasilor-brazilieni-1_519bb324c7b855ff56136dfa/index.html;
Inaugurarea Muzeului tezaurului național de la Tismana, http://basilica.ro/stiri/inaugurarea-muzeului-tezaurului-national-de-la-tismana_9460.html;
Ingineri mari persoanlități Mihail Manoilescu Personalitate marcanta din AGIR, Univers ingineresc nr: 23/2004 (334), data 1-15 decembrie 2004, http://www.agir.ro/univers-ingineresc/numar-23-2004/ingineri-mari-persoanlitati-mihail-manoilescu-personalitate-marcanta-din-agir_958.html;
Ioan Galdea, Dictatul de la Viena și regionalizarea României , http://www.dacoromania-alba.ro/nr55/dictatul_viena_regionalizarea_romaniei.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/9-1-3.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-1.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-4.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-11.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-12.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-13.htm;
Istoria unui asasinat ratat, http://adevarul.ro/locale/giurgiu/istoria-unui-asasinat-ratat-1_50ad323d7c42d5a6639087a8/index.html;
Lect. Univ. Dr. Simion Costea, Cuvantul liber-Cotidian Maramuresean Democratic si Independent, nr. 217/05.11.2003, Noi si Europa.File de istorie. Ministerele (I), http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=7646;
Mihail Manoilescu, http://www.crispedia.ro/Mihail_Manoilescu;
MONITORUL OFICIAR nr. 83 / 09.04.1931 http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00034888;
MONITORUL OFICIAL nr. 84 / 10.04.1931, http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00034887;
MONITORUL OFICIAL nr. 91/21.04.1931, http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00034449;
Pactul Ribbentrop-Molotov – 72 ani de suferință!, http://cristiucana.wordpress.com/2011/08/23/pactul-ribbentrop-molotov-72-de-ani-de-suferinta/;
Pactul Ribbentrop-Molotov, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov;
Pactul Ribbentrop-Molotov (1939), http://istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov;
Pactul Ribbentrop-Molotov, http://ro.metapedia.org;
Portret de ministru interbelic: Mihail Manoilescu, http://ziarullumina.ro/documentar/portret-de-ministru-interbelic-mihail-manoilescu;
Robert Paiușan, Teoria protecționismului și a schimbului internațional. Conținut, difuzare, receptare, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap3;
Șaptezeci de ani de la Dictaul de la Viena, http://www.altermedia.info/romania/2010/09/01/saptezeci-de-ani-de-la-dictatul-de-la-viena/ .
BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI CU CARACTER GENERAL
Costin Murgescu, “Mersul ideilor economice la români: epoca modern”, vol. I, ed. Enciclopedică, București, 1994;
Mihail Manoilescu, “Politica producției naționale”, ed. Cultura Națională, București, 1923;
Nicolae Sută, Dumitru Miron, Sultana Sută-Selejan, “Comerț internațional și politici comerciale contemporane”, ed. Eficient, București, 1997;
Nicolae C. Sută (coordonator), Gabriela Drăgan, Maria Mureșan, Sultana Sută-Selejan, “Istoria comerțului exterior și a politicii comerciale românești”, ed. Economică, 1998;
Octavian Cristescu, Vasile Păsăilă, Bogdan Teodorescu, Raluca Tomi, “Istoria romanilor. Epoca modernă și contemporană”, ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1993;
Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu (coordonator), dr. Petre Out (secretar), “Istoria Românilor” vol. VIII, “România reîntregită (1918-1940)”, ed. Enciclopedică, București, 2003;
Prof. Univ. Dr. Petre Țurlea, “Istoria contemporană a românilor 1918-1944”, curs universitar Universitatea Crestina “Dimitrie Cantemir”;
Lect. Univ. Dr. Camelia Candidatu, “Comerț internațional”, curs universitar Academia de Studii Economice;
LUCRĂRI CU CARACTER SPECIAL
Mariana David, “Comerțul internațional și comerțul exterior al României în concepția lui Mihail Manoilescu și Mitiță Constantinescu (analiză comparativă)”, Teză de doctorat, A.S.E., București, 2003;
SURSE INTERNET
Argumentul Manoilescu, http://www.crispedia.ro/Argumentul_Manoilescu;
Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Carol_al_II-lea_de_Hohenzollern-Sigmaringen;
Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., http://www.altermedia.info/romania/2011/09/04/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/;
Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R., http://rapcea.ro/2011/09/05/dictatul-de-la-viena-redictat-de-ungaria-via-u-d-m-r/;
http://www.globexpress.ro/GlobExpress_Nr_4/27.pdf;
Ideile lui Mihail Manoilescu: Biblie a industriașilor brazilieni, http://adevarul.ro/cultura/carti/ideile-mihail-manoilescu-biblie-industriasilor-brazilieni-1_519bb324c7b855ff56136dfa/index.html;
Inaugurarea Muzeului tezaurului național de la Tismana, http://basilica.ro/stiri/inaugurarea-muzeului-tezaurului-national-de-la-tismana_9460.html;
Ingineri mari persoanlități Mihail Manoilescu Personalitate marcanta din AGIR, Univers ingineresc nr: 23/2004 (334), data 1-15 decembrie 2004, http://www.agir.ro/univers-ingineresc/numar-23-2004/ingineri-mari-persoanlitati-mihail-manoilescu-personalitate-marcanta-din-agir_958.html;
Ioan Galdea, Dictatul de la Viena și regionalizarea României , http://www.dacoromania-alba.ro/nr55/dictatul_viena_regionalizarea_romaniei.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/9-1-3.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-1.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-4.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-11.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-12.htm;
Ioan Scurtu,Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, “Istoria românilor între anii 1918–1940”, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/13-13.htm;
Istoria unui asasinat ratat, http://adevarul.ro/locale/giurgiu/istoria-unui-asasinat-ratat-1_50ad323d7c42d5a6639087a8/index.html;
Lect. Univ. Dr. Simion Costea, Cuvantul liber-Cotidian Maramuresean Democratic si Independent, nr. 217/05.11.2003, Noi si Europa.File de istorie. Ministerele (I), http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=7646;
Mihail Manoilescu, http://www.crispedia.ro/Mihail_Manoilescu;
MONITORUL OFICIAR nr. 83 / 09.04.1931 http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00034888;
MONITORUL OFICIAL nr. 84 / 10.04.1931, http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00034887;
MONITORUL OFICIAL nr. 91/21.04.1931, http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00034449;
Pactul Ribbentrop-Molotov – 72 ani de suferință!, http://cristiucana.wordpress.com/2011/08/23/pactul-ribbentrop-molotov-72-de-ani-de-suferinta/;
Pactul Ribbentrop-Molotov, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Pactul_Ribbentrop-Molotov;
Pactul Ribbentrop-Molotov (1939), http://istoria.md/articol/262/Pactul_Ribbentrop_Molotov;
Pactul Ribbentrop-Molotov, http://ro.metapedia.org;
Portret de ministru interbelic: Mihail Manoilescu, http://ziarullumina.ro/documentar/portret-de-ministru-interbelic-mihail-manoilescu;
Robert Paiușan, Teoria protecționismului și a schimbului internațional. Conținut, difuzare, receptare, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap3;
Șaptezeci de ani de la Dictaul de la Viena, http://www.altermedia.info/romania/2010/09/01/saptezeci-de-ani-de-la-dictatul-de-la-viena/ .
ANEXE
ANEXA NR. 1
Legea nr. 1207/04.04.1931
Modifică articolul 1 din legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare, promulgate prin decret regal nr. 2481/04.07.1930, după cum urmează:
"Art. 1
Pot exercita comerțul de asigurare și de reasigurare numai societățile anonime pe acțiuni.
Mai pot exercita comerțul de asigurare și cooperativele care la promulgarea prezentei legi practicau acest comerț. Ele vor funcționa după aceleași norme și dispoziții legale ca și societățile anonime pe acțiuni.
În ce privește capitalul și garanția ce urmează a-și constitui, Ministerul de Industrie și Comerț, cu avizul Oficiului pentru controlul asigurărilor, poate acorda cooperativelor reduceri pe ramuri de asigurare în raport cu extinderea sau limitarea operațiunilor respective."
ANEXA NR. 2
Legea nr. 1252/07.04.1931 privind înființarea unui registru al comertului.
Cuprinde trei titluri:
Despre registrele comertului;
Despre firme și embleme;
Dispozițiuni penale, fiscale și tranzitorii,
și 36 de articole, dintre care voi enumera:
“Art. 3
Registrul comerțului este public.
Oricine poate obține, pe cheltuiala sa, copie după înscrierea efectuată și după documentele referitoare, sau un certificat că un anumit act nu este trecut în registre.
Art. 4
Orice comerciant este obligat ca înainte de începerea comerțului său, sau dela data achizițiunii unui fond de comerț, să ceară înmatricularea sa în registrul comerțului, oficiului Camerei de comerț și de industrie, în circumscripția căreia urmează să exercite acest comerț.”
“Art. 8
Sunt supuse înmatriculării în registrul comerțului al sediului social toate societățile comerciale.
Înmatricularea va trebui să fie cerută în termen de o lună dela constituirea societății. Cererea va fi semnată de cel puțin unul din asociații nemărginit răspunzător, în societatea în nume colectiv și comandită simplă, de cel puțin unul din administratorii sau directorii societăților pe acțiuni, ori cu răspundere limitată, având semnătura socială.”
“Art. 11
Orice comerciant sau societate comercială trebuie să ceară înmatricularea tuturor sucursalelor sau agențiilor, menționând în registrul comerțului respectiv numele și firma lor, cu referire la registrul comerțului așezământului principal sau sediul social.
Art. 12
Orice comerciant, român sau străin, care are un așezământ comercial principal în străinătate și înființează în țară o sucursală sau agenție este obligat ca înainte de începerea comerțului, în țară, să ceară înmatricularea în registrul comerțului din circumscripția Camerei de comerț și industrie unde sucursala sau agenția va fi situată.
Societățile comerciale străine cari își stabilesc în țară o sucursală sau agenție sunt supuse acelorași îndatoriri.”
“Art. 20
Firma unei societăți în nume colectiv trebuie să fie compusă din numele și pronumele sau firma cel puțin a unuia din asociați, cu mențiunea <<Societate în nume colectiv>>.
Firma unei societăți în comandită simplă trebuie să fie compusă din numele și pronumele sau firma cel puțin a unuia din asociații comanditați cu mențiunea <<Societate în comandită simplă>>.
Firma unei societăți cu răspundere limitată trebuie să fie compusă ca aceea a unei societăți în nume colectiv, sau dintr-o denumire generică în toate cazurile cu mențiunea: <<Societate cu răspundere limitată>>.
Firma unei societăți anonime sau pe acțiuni a unei societăți cooperative, precum și aceea a unei societăți de asigurare mutuală, trebuie să fie compusă dintr-o denumire generică la care să se adauge mențiunea <<felul societății>>.”
“Art. 29
Vor fi condamnați cu amendă civilă până la 50.000 lei acei cari fiind obligați să facă vreo înmatriculare sau mențiune în registrul comerțului nu vor fi cerut-o în termen legal, aceasta în afară de daunele cari ar putea rezulta din omisiune.
Amenda este pronunțată de secțiunea tribunalului din care face parte judecătorul-delegat, după cererea acestuia și în urma ascultării lui și a părților interesate.
Tribunalul va ordona ca înmatricularea sau mențiunea omisă să fie efectuată în termen de 15 zile, după trecerea cărora poate pronunța o nouă amendă în lipsă de efectuare.”
ANEXA NR. 3
Legea nr. 1316/10.04.1931 privind asigurarea plății lucrului efectuat.
Cuprinde patru capitole:
Dispozitiuni generale;
Comisiunea arbitrala:
Compunerea Comisiunii Arbitrale;
Competinta Comisiunilor Arbitrale;
Procedura si judecata inaintea Comisiunilor Arbitrale;
Hotarari si cai de atac.
Dispozitiuni special;
Dispozitiuni finale,
si 33 articole, dintre care voi enumera:
“Art. 1
Litigiile dintre "meseriașii" sau "patronii meseriași" sau "micii industriași" și clienții lor, precum și acelea dintre meseriași, patronii meseriași sau micii industriași între ei, sau între ei și salariații lor, referitoare la neplata lucrului efectuat sau a aconturilor la termenele fixate, la neexecutarea lucrărilor conform cu angajamentul, la calitatea materialelor întrebuințate sau la nerespectarea oricărei alte clauze din convențiunea de antrepriză, furnitură sau muncă, de către oricare din părțile contractante, se vor judeca de o "Comisiune Arbitrală", după normele legii de față.
Art. 2
În sensul art. 1 de mai sus beneficiază de dispozițiile legii de față următorii:
a)Patronii meseriași din Vechiul Regat și Basarabia supuși dispozițiunilor legii pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 9 Fevruarie 1912, patronii meseriași din Ardeal și Banat supuși dispozițiilor legii industriale din 18 Mai 1884, patronii meseriași din Bucovina, supuși dispozițiilor codului industrial din 1886, modificat în 1907;
b)Micii industriași cari întrebuințează cel mult 40 lucrători, calfe, practicanți, ucenici sau o forță motrice mai mică de 50 H. P. inclusiv;
c)Întreprinzătorii de lucrări dacă îndeplinesc aceleași condițiuni ca cei dela alin. a sau b;
d)Meseriașii care posedă o carte de meșter eliberată de autoritățile respective;
e)Societățile compuse din cei vizați la aliniatele de mai sus;
f)Clienții celor dela aliniatele de mai sus, pentru litigiile prevăzute de art. 1;
g)Salariații-lucrători, calfe, ucenici, ș. a., a celor menționați la aliniatele de mai sus, pentru litigiile prevăzute de art. 1.
Art. 3
Calitatea de justițiabil supus legii de față conform aliniatelor de mai sus se stabilește prin cartea de meșter patron sau printr-un certificat eliberat de către Camera de comerț, până la înființarea Camerelor de meserii sau de către Uniunile generale de mici industriași sau meseriași, recunoscute persoane juridice și care vor avea o vechime de cel puțin 5 ani.
Calitatea de salariat se stabilește prin certificate eliberate de Inspectoratele de muncă, până la înființarea Camerelor de muncă, ce vor elibera aceste certificate, sau de către Asociațiile profesionale de salariați recunoscute persoane juridice și care vor avea o vechime de cel puțin 5 ani. În mod excepțional Uniunile Generale de mici industriași sau meseriași care au personalitate juridică în momentul promulgărei legii sunt dispensate de termenul de 5 ani.”
ANEXA NR. 4
Evoluția volumului valoric al comerțului exterior al României în perioada 1919-1938
ANEXA NR. 5
Evoluția indicelui general al volumului fizic al exportului și importului României în perioada 1920-1938 (1929=100)9
ANEXA NR. 6
Legea pentru stabilizarea monetară din 7 februarie 1929
1. Unitatea monetară română este leul cântărind zece miligrame de aur de 9/10.
2. Se confirmă privilegiul de emisiune acordat Băncii Naționale prin legea organică din 17 aprilie 1880 și prorogat prin legile din 7 martie 1886, 26 ianuarie și 23 iunie 1901 și 19 iunie 1925.
Biletele Băncii Naționale continuă a avea curs legal.
3. Biletele Băncii Naționale sunt convertibile la purtător și la vedere, la sediul central al Băncii și la alegerea acesteia, fie în monede de aur având curs legal, fie în aur, fie în devize străine convertibile în aur. În acest din urmă caz, cesiunea devizelor se va efectua pe un preț care nu va putea depăși paritatea teoretică, majorată cu cheltuielile de expediție ale aurului.
Banca asigură convertibilitatea biletelor fără a limita cantitatea. Totuși nimeni nu-i poate prezenta spre rambursare mai puțin de 100.000 lei deodată.
4. Banca Națională este ținută să aibă o acoperire în aur sau în devize libere în monede convertibile în mod legal și practic în aur exportabil, egală cu cel puțin 35% din suma totală a angajamentelor la vedere.
Cel puțin 25% din angajamentele sale la vedere trebuie să fie acoperite cu aur în Casă sau în depozit liber în străinătate.
5. Guvernul este autorizat să emită monede divizionare de 1, 2, 5, 10, 20 lei făcute din aliaj de aluminiu sau nichel.
Totalul tuturor monedelor divizionare în circulație nu trebuie să treacă de 3 miliarde de lei.
6. Se adoptă programul stabilit de guvern în vederea stabilizării monetare și a dezvoltării economice a țării, reprodus în anexa prezentei legi (Anexa A).
Guvernul va dispune în termenele prevăzute de acest program de toate proiectele de legi necesare pentru punerea lui în vigoare.
Guvernul este autorizat să ia toate măsurile de executare și să încheie toate convențiile cerute de punerea în aplicare a acestui program.
7. Ministerul de Finanțe este autorizat a încheia cu Banca Națională convenția al cărei proiect este anexat la prezenta lege (Anexa B).
8. Toate dispozițiunile contrare prezentei legi sunt și rămân abrogate.
ANEXA NR. 7
Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940 și răspunsurile guvernului român
Nota ultimativă a guvernului sovietic, 26 iunie 1940
În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.
Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o dată și deschis în fața întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, U.R.S.S. consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părți a Bucovinei a cărei populațiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât și prin comunitatea de limbă și compozițiune națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că guvernul român va primi propunerile de față ale U.R.S.S. și că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.
Universul, 4 iulie 1940
Răspunsul guvernului român, din ziua de 27 iunie 1940
Guvernul U.R.S.S. a adresat guvernului român o notă care a fost remisă la 26 iunie 1940, la ora 10 seara, de către excelența sa d-l Molotov, președintele Comisarilor Poporului și Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile străine, excelenței sale d-l Davidescu, ministrul României la Moscova.
Fiind însuflețit de aceeași dorință ca și guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate chestiunile care ar putea să producă o neînțelegere între U.R.S.S. și România, guvernul regal declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.
În consecință, guvernul român cere guvernului sovietic să binevoiască a indica locul și data ce dorește să fixeze în acest scop.
De îndată ce va fi primit un răspuns din partea guvernului sovietic, guvernul român își va desemna delegații și nădăjduiește că conversațiunile cu reprezentanții guvernului sovietic vor avea ca rezultat să creeze relațiuni trainice de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România.
Universul, 4 iulie 1940
Nota ultimativă adresată de guvernul sovietic în noaptea de 27 iunie 1940
Guvernul U.R.S.S. consideră răspunsul guvernului regal al României din 27 iunie ca imprecis, deoarece în răspuns nu se spune direct că el primește propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Însă cum ministrul României la Moscova, d. Davidescu, a explicat că răspunsul menționat al guvernului regal al României însemnează accedarea la propunerea guvernului sovietic, guvernul sovietic primind această explicație a d-lui Davidescu, propune:
1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești.
2. Trupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei.
3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea – Albă.
4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.
5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanți ai guvernului român și U.R.S.S., câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române și instituțiilor din Basarabia și partea de nord a Bucovinei.
Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile mai jos menționate nu mai târziu de 28 iunie ora 12 ziua (ora Moscovei).
Universul, 4 iulie 1940
Răspunsul guvernului român, din ziua de 28 iunie 1940
Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să accepte condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic.
Guvernul român ar dori totuși ca termenele de la punctele unu și doi să fie prelungite, deoarece evacuarea teritoriilor ar fi foarte greu de dus la îndeplinire în patru zile din pricina ploilor și inundațiilor care au stricat căile de comunicație.
Comisia mixtă insituită la punctul 5 ar putea discuta și rezolva această chestiune.
Numele reprezentanților români din această comisiune vor fi comunicați în cursul zilei.
Universul, 4 iulie 1940
ANEXA NR. 8
Mihail Manoilescu despre dictatul de la Viena
“Am observat întâi că este o harta românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să nu înțeleg nimic. Mi-a întors-o Schmidt. Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama însă că este altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul … Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi.
Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile care îmi erau mult slăbite mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, din cenușiu, negru …
În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința. Nu mai trăisem o asemenea senzație fizică decât cu 22 de ani în urmă, când o injecție cu novocaină la o operație mă făcuse să trec pentru o clipă pe lumea cealaltă, de unde mi-am revenit cu ajutoare medicale date in extremis.
Acum aveam pentru a doua oară impresia netă că am trecut dincolo. Cineva a cerut pentru mine un pahar cu apă. Dornberg a deschis ușa alergând prin mulțimea care umplea sălile strigând: “un pahar cu apă, un pahar cu apă…”
Peste un minut mi l-au adus. Valer Pop mi l-a dat în silă să-l beau. Am început să văd din nou și am avut puterea să duc mai departe calvarul.
Mi s-au prezentat actele spre semnare. Am scos tocul meu cu cerneală verde, cu care scrisesem atâtea lucruri frumoase și atâtea gânduri bune pentru țara mea. Am iscălit tot fără să mai citesc. Valer Pop citea pentru mine. De altfel, nu mai era nimic de verificat: actele erau cunoscute, harta tot așa.”
ANEXA NR. 9
Textul “arbitrajului“ de la Viena
(30 august 1940)
1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aci anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.
2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.
3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.
4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919, de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într-un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.
5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de alta parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.
7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.
Universul, din 1 septembrie 1940
ANEXA NR. 10
Problema acceptării “arbitrajului” de la Viena
Preocupat până la obsesie de securitatea zonei petrolifere românești, Hitler a impus negocieri româno-ungurești și, când războiul a părut iminent, a ordonat pregătiri în vederea ocupării perimetrului Ploiești.
Sub presiune germană, la Turnu Severin au avut loc discuții româno-ungare care au eșuat. Delegația ungară a pretins 69.000 kmp cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane de români). Teritoriul revendicat cuprindea spațiul transilvan de la nord de Mureș, trecând Ungariei Aradul, Alba Iulia și Brașovul, dar lăsând României Blajul, Mediașul și Sighișoara. Delegația română s-a plasat pe poziția schimbului de populație cu rectificări minore de frontieră, ca urmare a sporului de populație al Ungariei.
Eșecul negocierilor de la Turnu Severin părea să mute disputa româno-ungară de la masa tratativelor pe câmpul de luptă. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost în realitate un dictat. (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al României nefiind lăsat măcar să facă o declarație, după ce fusese comunicată decizia arbitrilor – Ribbentrop și Ciano – a leșinat). România pierdea un teritoriu de 43.492 kmp, cu 2.667.007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind români. Este de remarcat că întinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar de 50.000 kmp, ceea ce explică nemulțumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care și primul ministru, Pal Teleki, întors de la Viena, “zdrobit sufletește”, cum îl descrie ministrul învățământului, Balint Homan.
La București, Consiliul de Coroană, considerând că avea de ales “între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui” a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra și o abținere acceptarea deciziei de la Viena.
Încă de la 19 august, în credința că o atitudine concesivă față de Bulgaria va aduce României bunăvoința Germaniei în problema Transilvaniei, au început la Craiova negocieri româno-bulgare, încheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (județele Durostor și Caliacra), un schimb de populație și plata de către Bulgaria a unei despăgubiri pentru bunurile abandonate de familiile românești plecate. “Bietul Cadrilater – scrie Mihail Manoilescu – a fost o jertfă mai mult – și încă o jertfă inutilă – pe altarul Transilvaniei”.
La începutul lui septembrie 1940, România Mare încetase, așadar, să existe.
Clasa politică, intrată în panică nu a înțeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României și a temperat “ardoarea” revizionistă a Ungariei și Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluție, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul
(s-a văzut că sudul Bucovinei a fost salvat de Hitler). Abandonarea fără luptă a teritoriului național a putut fi soluția pragmatică, dar ea a rămas dezonorantă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Contributia Lui Mihail Manoilescu la Desfasurarea Evenimentelor din Romania Interbelica (ID: 151032)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.