Construirea Canalului Dunare Marea Neagra (1949 1955)
Teroarea comunistă din România în perioada
lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
(1945-1965)
Cuprins
Introducere
Capitolul I – Noțiuni introductive
I.1. Influența ideologiei marxist-leniniste
I.2. Influența stalinismului
I.3. Partidul Comunist Român în perioada 1944-1948.
I.4. Justificarea terorii
Capitolul II – Reeducare și teroare
II.1. Creearea „omului nou”: Reeducarea și teroarea psihică
II.2. Instituții declanșatoare ale terorii
II.3. Comunicarea unidirecțională
Capitolul III: Studiu de caz. Construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră (1949–1955)
III.1. „Nașterea omului nou. Mormântul elitelor românești”
III.2. Organizarea lagărului – regimul de detenție
III.3. Reeducare și exterminare
III.4. Regimul de muncă: roaba și lopata
III.5. Metode de tortură
III.6. Informatorii
III.7. Strategii de supraviețuire
III.8. Sfârșitul
III.9. Concluzii
Considerații finale
Bibliografie
Anexe
Introducere
Sursa de inspirație a comunismului românesc rezidă în ideologia marxist-leninistă, precum și în modelul stalinist, ale căror convingeri și idei sunt copiate și promovate fără excepție în întreaga perioadă în care Gheorghe Gheorgiu-Dej s-a aflat la conducerea partidului. Astfel, lucrarea de față își propune să construiască o radiografie a realității comuniste române din perioada 1945-1965, cu accent pe influența și implicarea Uniunii Sovietice în organizarea internă a societății românești, precum și a acțiunilor întreprinse de aceștia cu scopul formării „omului nou” și eliminarea oponenților regimului.
În lucrarea prezentă voi evidenția liniile majore ale doctrinei comuniste și modul în care acestea au fost implementate în România. Cu privire la acest demers, lucrarea însumează două părți, una teoretică, respectiv una aplicativă. Primul capitol tratează ideologiile care au stat la baza construirii regimului, precum și a contextului internațional, în special raportul României cu Uniunea Sovietică. De asemenea, sunt reliefate concepte precum supremația partidului unic, lupta de clasă, hegemonia proletariatului, eliminarea proprietății private, colectivizarea forțată, înlăturarea burgheziei și eliminarea „dușmanilor poporului”, concepte care stau la baza regimului comunist și care, cristalizate, vor forma nucleul generator al terorii. Cel de-al doilea capitol se axează preponderent pe instrumentele prin care se implementează teroarea, căci aceasta devine în perioada lui Dej o realitate zilnică, obișnuită. Astfel, prin instaurarea cenzurii, a propagandei, precum și prin „omniprezența” organelor de securitate și a informatorilor, partidul are în vedere, pe de o parte, transformarea vechii societăți în una „nouă”, populată de susținători înflăcărați ai ideologiei, iar pe de altă parte, eliminarea oricărui individ care reprezintă o amenințare pentru siguranța și echilibrul regimului.
Partea a doua a lucrării este dedicată unui studiu de caz, elaborat pe baza analizei de conținut a literaturii de specialitate privind construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, văzut ca fenomen carceral, de reeducare și formare a „omului nou”. Dimensiunea proiectului, atât la nivel fizic, în sens denotativ, cât și la nivelul ororilor petrecute în acel spațiu, a fost creată sub auspiciul instrucțiunilor venite dinspre marea putere din est, corelate cu cele impuse de regimul comunist sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Demersul științific se bazează în același timp pe mărturisirile victimelor care au supraviețuit torturilor suportate în acest spațiu și care oferă o viziune detaliată asupra întregului fenomen.
Deși la o primă vedere, efectuarea a încă unui studiu referitor la regimul comunist din România poate părea de prisos, adevărata provocare a subiectului ales constă în alăturarea termenului de comunicare, ceea ce în împrejurările acelei epoci constiuie o contradicție. Elementul-cheie al întregii lucrări este exprimat prin dualitatea procesului comunicațional. Astfel, la nivelul societății, sunt surprinse efectele devastatoare ale comunicării unidirecționale, care derivă exclusiv de la epicentrul regimului – partidul unic spre popor, în timp ce la nivel individual, comunicarea urmărește alți vectori decât cei clasicizați. Libertatea individuală, rezistența psihică, precum și cea fizică într-un spațiu încastrat în teroare se dezvoltă prin comunicarea pe verticală, între om și entitatea superioară, la nivel transcendental – omul poate fi distrus, dar nu înfrânt întrucât spiritul său nu se lasă biruit.
În final, după prezentarea studiului de caz, am formulat concluziile care au rezultat în urma analizării și corelării informațiilor care însumează conținutul lucrării.
Capitolul I
Noțiuni introductive
Termenul „ideologie” a luat naștere relativ recent, nu mai devreme de acum două secole, fiind creat de către filosoful Antoine Destutt de Tracy, în 1796. Potrivit definiției, ideologiile sunt, în general, credințe de grup instituționalizate pe care indivizii le asimilează prin procesele de socializare. Ele sunt sisteme de reprezentări puternic structurate, prin care se afirmă o ierarhie a valorilor. (Nicolae Frigioiu, 2008, p. 98)
Pentru a ajuta demersul înțelegerii fenomenelor ideologice, Raymond Boudon (Nicolae Frigioiu, 2008, apud Raymond Boudon, 1986, pp. 81-82) delimitează explicația irațională de cea rațională. Cea dintâi face referire la eroare, la subiectul care nu mai reușește să controleze forțele ce îl înconjoară. La polul opus, explicația rațională are în vedere adeziunea bazată pe inteligibilitate.
Astfel, în ceea ce privește explicația ideologiei, au fost trasate două direcții în raport cu Marx: tradiția marxistă și tradiția nonmarxistă. Vizând explicația irațională a ideologiei, Marx o definea pe aceasta din urmă ca fiind „o imagine inversată a realității sub influența intereselor de clasă”, pe când, prin lentila explicației raționale, ideologia era văzută de Marx ca „efect al perspectivei sau ca adeziune conștientă la credințe utile”. De asemenea, pentru Lenin, ideologia este „panoplia luptei de clasă”. Pe de altă parte, partizanii tradiției nonmarxiste, Aron-Shils, din perspectiva explicației iraționale, afirmă că ideologia este „produs al fanatismului, al pasiunilor”, în timp ce Clifford Geertz, prin prisma explicației raționale, consideră că ideologia este „o hartă mentală care permite orientarea într-o lume complexă”. (Nicolae Frigioiu, 2008, pp. 101-103)
Deși termenul ideologie a apărut pentru a servi răspândirii valorilor cunoașterii în Iluminism, de-a lungul timpului a suferit numeroase reinterpretări, oscilând între conotații pozitive și negative (Nicolae Frigioiu, 2008, p. 98). De asemenea, este important de menționat faptul că dintre toate acele diverse conglomerate de idei menite să îndrume acțiunile umane, doar în cazul regimului comunist (atât în România, cât și în restul Europei de Est) s-a înregistrat un rol atât de pregnant al ideologiei, aceasta din urmă constituindu-se în chiar nucleul și, totodată, credințele și regulile partidului care a stat la cârma popoarelor decenii la rând.
În acest context este necesară o privire în amănunt asupra aspectelor ideologiei pentru a înțelege legăturile dintre aceasta și modul de funcționare al regimului totalitar de stânga, respectiv a Partidului Comunist din România, a raporturilor dintre regim și societate, precum și a relației și influenței sovietice asupra societății și vieții politice românești. În perioada la care face referire această lucrare, 1945-1965, practica și presiunea ideologică au ajuns la înălțimi inimaginabile până la acel moment, destructurând societatea și demolându-i valorile, prin bestialitate și agresivitate fără margini.
I.1. Influența ideologiei marxist-leniniste
Secolul al XX-lea a fost marcat de regimurile totalitare care dictau cursul țărilor europene prin teoria partidului unic, al unei ideologii represive și controlul fără stavilă a statului asupra poporului său. Partidele unice sunt deținătoare, prin excelență, a unei ideologii unice și universale ce este ridicată la rang de știință, adevăr suprem, de necontestat și în baza căreia își găsesc justificarea și legitimitatea.
În cartea ”Despre manipularea opiniei publice și Marx… ce oroare!” (2002, pp. 12-15), Gheorghe Kovacs-Eichner consideră că ideologia la care se referă comuniștii și pe care au supranumit-o „marxist-leninistă” este de fapt o reinterpretare a ideologiei marxiste de către Lenin care, așa cum menționează autorul, pretindea că „aplică marxismul în condițiile epocii imperialismului și ale revoluției proletare”.
Teoria politică marxistă pune în prim plan revoluția și dictatura proletariatului și a partidului unic, noile relații sociale și de producție în procesul de edificare a noii societăți. În aceste împrejurări, acțiunile politice trebuie să aibă un caracter conflictual, radical, iar clasele să se afle pe poziții adverse. Friedrich Engels nu credea în posibilitatea unei revoluții pașnice și cu atât mai puțin în legalitatea democratică: „Egalitatea democratică este o himeră, lupta săracilor împotriva celor bogați nu poate fi dusă până la capăt pe terenul democrației sau al politicii în genere. Și această treaptă este, prin urmare, numai o etapă, ultimul mijloc pur politic care mai trebuie încercat și din care trebuie să se dezvolte imediat un element nou, un principiu care depășește cadrul oricărei politici existente. Acesta este socialismul” (Alexandru Mamina, 2011, pp. 29-30). Ideologia marxistă susține că, în vederea încetării exploatării cetățenilor de către alți cetățeni, instaurarea dictaturii proletariatului este „un rău necesar”, întrucât anulează diferențele de clasă și discrepanțele economice.
Pe de altă parte, leninismul trimite în primă instanță la modelul teoretic al revoluției din Rusia conform scrierilor lui Lenin dintre anii 1899-1923, model care se referă la ideologie, organizare și strategie. Potrivit lui Stéphane Courtois (2008, pp. 347-349), Lenin considera că puritatea revoluționară a ideologiei este factorul primordial – „Fără teorie revoluționară, nu există nici mișcare revoluționară”. Lenin preia cea mai radicală formă a marxismului, atribuindu-i statutul de știință a istoriei și a societății, condamnând totodată „orice interpretare reformistă și democratică” (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 348). În ceea ce privește organizarea, viziunea despre partid a liderului sovietic se îndepărtează de cea a lui Marx și a social-democraților, conform cărora partidul reprezintă epicentrul clasei muncitoare și a conștiinței sale de clasă revoluționare. Partidul pe care îl susține Lenin însumează în structura sa intelectuali, revoluționari de profesie care aduc din afară conștiința revoluționară și o inoculează clasei muncitoare. În martie 1921, sunt interzise fragmentările din cadrul partidului, ceea ce duce la transferul monopolului puterii în mâna conducerii partidului, „regula este aceea a unanimității, definită printr-un oximoron: centralismul democratic” (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 349).
Deși întemeietorii marxismului credeau că evoluția capitalismului va duce în final la instituirea socialismului, liderul bolșevic dovedește spirit de inițiativă și instaurează ideologia marxistă într-o țară populată preponderent de țărani. Astfel, URSS devine primul stat din istorie care a dat naștere socialismului sovietic într-un mod paradoxal, nu bazându-se pe cauze economice, ci pe cauze politice. Înlăturând țarismul, Lenin deconstruiește statul și îl transformă din temelii (Alexandru Boboc et al, 2004, pp. 87-89). Potrivit ideologiei marxist-leniniste, capitalismul este înlăturat în favoarea unei noi societăți, cea socialistă, iar această schimbare se realizează în urma unei revoluții. Astfel, primul pas către comunism aduce modificări radicale în structura politică și economică, prin aducerea la conducere a unui singur partid, instalarea dictaturii proletariatului, în timp ce la nivel economic proprietatea privată este înlocuită cu proprietatea comună și, totodată, va presupune naologia marxistă într-o țară populată preponderent de țărani. Astfel, URSS devine primul stat din istorie care a dat naștere socialismului sovietic într-un mod paradoxal, nu bazându-se pe cauze economice, ci pe cauze politice. Înlăturând țarismul, Lenin deconstruiește statul și îl transformă din temelii (Alexandru Boboc et al, 2004, pp. 87-89). Potrivit ideologiei marxist-leniniste, capitalismul este înlăturat în favoarea unei noi societăți, cea socialistă, iar această schimbare se realizează în urma unei revoluții. Astfel, primul pas către comunism aduce modificări radicale în structura politică și economică, prin aducerea la conducere a unui singur partid, instalarea dictaturii proletariatului, în timp ce la nivel economic proprietatea privată este înlocuită cu proprietatea comună și, totodată, va presupune naționalizarea mijloacelor de producție. În cadrul acestei doctrine drepturile și libertățile cetățenești sunt abolite, supremația legii, principiul separării puterilor în stat și pluralismul politic sunt excluse irevocabil.
De asemenea, lupta de clasă pentru dominație este susținută nu doar de Marx și Engels, ci și de către Lenin, promotor al modelului revoluționar; acesta propune exercitarea violenței și confruntările armate, dictatura în sensul său propriu. Modelul revoluționar vizează și discursurile politice, întreprinse și văzute nu ca dialoguri, ci ca arme distrugătoare prin care adversarul poate fi compromis și legitimitatea sa anulată. În volumul VI al lucrării „Ce-i de făcut? Probleme acute ale mișcării noastre”, Lenin (1964, p. 86-87) afirma: ”Demascările politice ca atare constituie un puternic mijloc pentru a descompune rândurile dușmanului, pentru a-i despărți de dușman pe aliații lui întâmplători sau vremelnici, pentru a semăna vrajbă și neîncredere între cei care iau parte permanent la puterea absolutistă. În vremea noastră, numai partidul care va organiza demascări într-adevăr în fața întregului popor va putea deveni avangarda forțelor revoluționare” (Alexandru Mamina, 2011, apud V.I.Lenin, 1964, p. 86-87).
Pentru o înțelegere cu adevărat clară a leninismului este nevoie să ne întoarcem și să ne aplecăm pentru câteva momente asupra rădăcinilor sale, asupra a ceea ce constituie nucleul ideologic al lui Marx: lupta de clasă. Potrivit lui Constantin Schifirneț (2004, p.76), clasele sociale sunt elemente care negreșit duc la stratificarea societății, acestea fiind „grupuri economice situate într-o relație ierarhică unele față de altele (…) sisteme de raporturi economice între grupuri care acționează și ființează din poziții diferite în cadrul unei societăți, iar răsplata asupra poziției lor este inegală. Apartenența la o clasă socială este determinată de mărimea proprietății, de nivelul de instrucție și educație sau de tipul de societate”. O altă definiție a clasei sociale ne este dată de Raymond Boudon (2009, pp. 42-44) care consideră că această sintagmă desemnează „un ansamblu de indivizi care au caracteristici identice sau comparabile. (…) Societatea ca sistem de acțiune propune compararea clasei conducătoare și a claselor conduse. Într-o astfel de concepție, clasa socială este definită de raporturile de putere, de mijloacele de gestiune, ea fiind actorul sau obiectul. Clasa este definită astfel de locul pe care îl ocupă în sistemul de acțiune”.
În ceea ce îl privește pe Marx, dezvoltarea rapidă a forțelor de producție de la începutul secolului al XIX-lea necesită fără îndoială „o luptă de clasă de o intensitate sporită”, însă el nu se referă doar la o luptă de clasă în plan economic, ci și la una din punct de vedere politic. Afirmația este susținută de faptul că fiecare clasă socială, prin viziunea pe care o deține cu privire la organizarea societății, dorește să capete frâiele puterii și să își impună ideile, respectiv statutul de clasă conducătoare. Astfel, marxismul nu se bazează pe lupta asurpra venitului, ci pe încercările de a acapara puterea (Raymond Aron, 1999, p. 70).
Potrivit lui Marx, o societate se caracterizează prin clasa de către care este condusă, iar pe măsură ce o societate crește, se dezvoltă, se vor forma două grupuri în raport cu puterea (putere materializată în dominația asupra mijloacelor de producție): clasa care le deține (proprietarii) și clasa formată din cei care muncesc (deposedații). Altfel spus, contextul istoric se va limita mereu la două clase antagonice, adică burghezia și proletariatul, iar fundamentală va fi lupta dintre ele și cine se va situa pe poziție câștigătoare.
Ideea revoluției și a schimbării de la care pleacă Marx îi pune în centru pe muncitori, care având sentimentul că sunt exploatați doresc să pună capăt acestei situații prin anihilarea proprietății private și prin construirea unei forme de conducere în care puterea va fi de partea proletariatului. Cu toate acestea, realitatea nu se va construi după forma teoretică; revoluția, susținută vehement de Marx, nu îi propulsează pe muncitori la putere, marea majoritate ramâne să lucreze în fabrici și uzine, iar regimul nou al cărui reprezentant este proletariatul nu mai aduce doar avantaje.
I.2. Influența stalinismului
Sub conducerea lui Lenin, însă cu preponderență în perioada lui Stalin, teroarea devine un mod de guvernare justificat și obișnuit. Începând cu anul 1924, Stalin trece la implementarea propriei viziuni asupra „construcției socialismului într-o singură țară” (Alain Gélédan, 2007, p. 386), iar prin maximizarea procesului de industrializare și colectivizare în anul 1928, el promovează intensificarea luptei de clasă, apanajul justificării terorii; acest model se răspândește în toate țările est-europene în care tronează influența rusă. Urmărind mereu îndeaproape modul decizional și de guvernare al lui Lenin, Stalin mărește nivelul terorii asupra populației, precum și segmentul de oameni care îi este țintă. Începând cu 1929 și până în 1933, liderul sovietic vede în țăranii care s-au opus ideilor sale, printre care și eradicarea religiei, dușmani sortiți pieirii și ordonă asasinarea a zeci de mii de persoane (Alain Gélédan, 2007, p. 385). Mai mult, această perioadă poartă amprenta instalării Gulagului, a deportărilor masive, fără precedent, precum și a eliminării oamenilor prin foamete organizată.
În România, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, regimul comunist abundă în imitații ale regimului stalinist. Are loc un proces dureros de rusificare pe toate planurile. Aplicarea modelului sovietic al luptei de clasă, a lichidării proprietății private, a naționalizării, colectivizării și industrializării, înființarea sovromuri-lor și instituirea planurilor cincinale vor exploata economic România sub sceptrul de neclintit al marii puteri estice (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 691). Alături de Albania, comuniștii români adoptă, după modelul stalinist, colectivizarea agriculturii hipercentralizate. Proprietatea individuală a fost desființată, iar țăranii au fost obligați să lucreze în sectorul cooperatist. În același timp, au fost importate structuri cooperatiste sovietice precum sovhozurile – Gospodăriile Agricole de Stat și colhozurile – Gospodăriile Agricole Colective. Limbajul uzitat de propaganda comunistă română nu se diferenția față de cel sovietic dintre anii 1920-1930, conceptul-umbrelă fiind „lichidarea chiaburilor”. Colectivizarea s-a făcut în două etape: 1949-1953, respectiv 1953-1962, însă cea din urmă s-a înfăptuit printr-un nivel mai ridicat de violență și represiune. Peste 80 de mii de țărani au fost arestați, 30 de mii dintre ei fiind judecați în procese publice, însă măsurile cele mai aspre s-au îndreptat împotriva țăranilor înstăriți, numeroase generații fiind încarcerate sau deportate (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 692).
Obediența fără de margini față de Uniune duce chiar la înlăturarea și înlocuirea culturii românești cu promovarea celei ruse, chiar limba rusă fiind singura acceptată ca limbă străină. Supravegherea instituțiilor și a cetățenilor se realiza pe fiecare palier, de la infiltrarea consilierilor sovietici în toate ministerele, până la crearea unor organe de represiune după modelul sovietic: Securitatea (poliția politică), Miliția (forța de impunere și apărare a ordinii publice), Justiția. Numărul crescând al arestărilor din perioada 1947-1949 ce depășea capacitatatea de susținere a închisorilor a condus la crearea unor noi centre de detenție, denumite impropriu „unități de muncă” și „colonii de muncă”: Canalul Dunăre-Marea Neagră, minele de plumb din Maramureș, lagărele din Balta Brăilei. Prin funcționarea acestora nu se urmărea doar garanția unei forțe de muncă neplătite, ci și îngrădirea „dușmanilor poporului” și „reeducarea” lor prin muncă. (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 695)
În anul 1948 s-a creat Direcția Generală a Securității Poporului, coordonată de agenți sovietici, aceasta fiind epicentrul represiunii, motorul care punea în mișcare teroarea îndreptată către opozanții regimului (Dennis Deletant, 2011, p. 98). După modelul impus de Stalin, prin chiar procesul ascensiunii sale politice, represiunea este utilizată și împotriva membrilor Partidului Comunist. Prin arestarea, judecarea și uciderea în 1954 a lui Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej înlăturase unul dintre adversari. Pereții încep să vadă și să audă în aceste timpuri sumbre, iar trădarea își arătă zâmbetul funest chiar din partea membrilor familiei, prietenilor, vecinilor. Siguranța și autoconservarea omului este posibilă doar prin plecarea capului și supunere, prin asfixierea sentimentului de apartenență și posesiune a unor valori proprii ori diferite față de cele promovate de regim. Anchetarea, arestarea și condamnarea (la o perioadă de muncă forțată sau la moarte) devin practici zilnice și, mai ales, necesare susținerii continuității ideologice.
Peste aceste decenii coborâte în cel mai terifiant abis tronează paradoxul, căci cine era împotriva ilegalităților și a actelor de teroare și crimă ale lui Stalin, era implicit împotriva URSS, „bastionul păcii și al popoarelor”, și așadar atacă filosofia supremă marxist-leninistă despre lume și viață (Nicolae Frigioiu, 2010, p.188).
I.3. Partidul Comunist Român în perioada 1944-1948.
Activitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a redirecționat cursul istoriei, fiind totodată momentul care a propulsat Partidul Comunist pe scena politică a țării. De la apariția sa în data de 8 mai 1921, Partidul Comunist a existat sub mai multe titulaturi: Partidul Socialist-Comunist – 1921-1922, Partidul Comunist din România – 1922-1944, Partidul Comunist Român – 1944-1948, Partidul Muncitoresc Român – 1948-1965 și Partidul Comunist Român – 1965-1989 (Dennis Deletant, 2012, p. 11).
Până la 23 august 1944, atunci când a reintrat în legalitate, a fost cunoscut sub denumirea „Partidul Comunist din România”, însă apropierea sa de Uniunea Sovietică și pericolul ce emana dinspre est a lipsit partidul de susținerea poporului. Mai mult, Partidul Comunist a fost considerat unul dintre instrumentele Uniunii Sovietice, subordonat docil al Cominternului, ceea ce a determinat Guvernul Român să acționeze împotriva prezenței sale și să îl scoată în afara legii (Dennis Deletant, 2012, p. 12). Cu toate acestea, membrii au continuat să își desfășoare activitatea în secret, Congresele se țineau în afara teritoriului românesc. Această „persecutare”, pericolul de a fi descoperiți, acuzați și duși la închisoare nu a avut efectul preconizat, unitatea politică nu s-a dezintegrat, ci s-a ajuns la mărirea coeziunii dintre membrii, la cristalizarea ideilor și credințelor lor conform cărora adevărul, dreptatea, evoluția societății românești se afla în ideologia comunistă.
Adrian Cioroianu (2005, p. 14) consideră că scoaterea în afara legii a comuniștilor nu a avut ca suport teama că aceștia ar fi putut reprezenta un pericol pentru echilibrul societății românești, ci pentru că membrii partidului reprezentau chiar corpul revoluționar trimis din est. „Naționalismul” comunismului românesc a apărut târziu în opinia scriitorului, abia la peste 40 de la înființarea partidului, „însă niciodată nu s-a manifestat firesc și dezinhibat, din cauza unui complex de ilegimitate, care va însoți comunismul autohton chiar și în cele mai fericite momente ale sale. Astfel, se poate spune că de-a lungul celor 68 de ani ai existenței partidului (1921-1989), cea mai mare parte a timpului PCR a reprezentat un organism politic artificial, prefabricat, adus prin susținere exterioară, impus prin fraudă și susținut prin teroare”.
Instaurarea regimului comunist în România începând cu 1944 și venirea la putere a partidului s-au înfăptuit într-un context istoric mai larg, atunci când URSS și-a impus influența în Europa de Est, împreună cu regimul politic al cărui partizan era, prin ocupația militară directă a armatei. De altfel, menținerea în sfera de influență sovietică a fost validată prin Tratatul de Pace de la Paris (1947), prin care România se recunoștea învinsă, iar trupele armatei ruse aveau obligația de a se asigura că prevederile tratatului nu vor fi încălcate.
Pentru a accede la conducerea partidului în defavoarea altor lideri, precum și pentru a câștiga protecția și încrederea Moscovei, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a înconjurat de agenți sovietici și activiști autohtoni, împreună cu care și-a îndepărtat treptat potențialii rivali: Foriș, Koffler, Pauker, Pătrășcanu. Mai mult, din momentul preluării puterii, Dej și-a impus propriul stil de conducere, monopolizat, a comandat înlăturarea oponenților din structura comunistă, în timp ce dominația sa fără limite a devenit evidentă la 21 iunie 1952, odată cu preluarea funcției de președinte al Consiliului de Miniștri (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 686). Afilierea necondiționată a lui Dej la ideologia propagată de liderii sovietici se remarcă pregnant în discursurile și scrierile realizate de acesta. Lucrarea „Articole și cuvânturi” (Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1965), ce reprezintă o culegere a tuturor discursurilor și expunerilor scrise ale liderului comunist, abundă în sintagme laitmotiv care elogiază aportul sovietic adus regimului comunist român: „Lenin și Stalin ne învață”, „lichidarea ideologiei naționalismului burghez”, „triumful ideologiei marxist-leniniste”. Mai mult, în numărul 1.053 al ziarului Scânteia, din 23 februarie 1948, stătea scris sub semnătura lui Dej: „Învățătura lui Marx Engels, Lenin și Stalin este acel far strălucitor care va lumina drumul Partidului Muncitoresc Român, drumul ce va duce spre noi victorii ale democrației populare, spre România socialistă!” (Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1965, p. 170).
Instaurarea la conducere a partidului unic, văzut ca resort al clasei muncitoare, era percepută de comuniști ca o mare reușită în drumul către construirea democrației populare. În acest sens, pentru a evidenția importanța partidului, în unul dintre discursurile sale, Dej afirma: „Tovarăși și tovarășe, așa cum arăta tovarășul Stalin, pentru ca muncitorii să învingă, ei trebuie însuflețiți de o singură voință, trebuie să fie conduși de un singur partid, care să se bucure de încrederea indiscutabilă a majorității clasei muncitoare” (Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1965, p. 154). Astfel, pentru a se asigura că el va fi forța care va mobiliza întregul popor către dezvoltare, încă din primii ani de conducere, Dej a încercat să reorganizeze vechile structuri, să creeze o „societate nouă”, prin diferite instrumente – însă cu scopul represiunii elitelor, al instituțiilor ce susțineau democrația și dreptul proprietății. El a introdus colectivizarea (desfășurată între 1948 și 1962), a ordonat naționalizarea fabricilor, băncilor și întreprinderilor particulare și a promovat industrializarea masivă. Pe de altă parte, opunându-se politicilor Tratatului de la Varșovia și ale CAER, la sfârșitul anilor 1960, Dej susține dezvoltarea industriei grele (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 685-687). Perioadele de represiune au atins apogeul sub conducerea sa între anii 1948-1953 și 1958-1959, atunci când teroarea s-a infiltrat pe toate palierele societății românești: oprimarea la nivel religios, exterminarea celor care se opuneau ideilor propagate sau a celor care reprezentau un posibil factor perturbator, desființarea partidelor politice. Stéphane Courtois (2008, p. 686) susține că din întreaga sferă de influență sovietică, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a identificat, în plan politic, în cea mai mare măsură cu Stalin, iar după moartea acestuia din urmă (în 1953), liderul român a mimat destalinizarea, nefiind de acord cu mișcările reformatoare ale lui Hrușciov: „După 1957, Gheorghe Gheorghiu-Dej a refuzat orice amestec al liderului de la Moscova în problemele partidului din România. Diferendul cu liderii sovietici s-a acutizat în 1961, culminând cu „Declarația din aprilie” (1964), a Comitetului Central al PMR, prin care acesta își manifestă autonomia în relațiile cu Moscova și apropierea față de China comunistă”.
I.4. Justificarea terorii
Conceptul „teroare” semnifică o stare de teamă maximizată, care imobilizează și înspăimântă. În contextul regimului comunist, teroarea intimidează și inoculează ideea de teamă, imprevizibil, pericol, atac, nesiguranța propriei persoane. În lucrarea „Antropologie politică”, Nicolae Frigioiu (2009, p. 81) definește teroarea ca fiind „canalul prin care se inoculează frica și groaza în rândurile populației”, aceasta având un carater de continuitate. Potrivit aceluiași autor (2009, pp. 64-82), teroarea politică, „dacă este conștient sau deliberat propagată, este implicit pregătită să sacrifice toate considerațiunile morale și umanitare în vederea atingerii unui scop politic. (…) În practica istorică, teroarea tinde să devină din excepțională, normală, ajungând să se transforme în condiție necesară supraviețuirii acelui regim pe care l-a sprijinit”.
Teroarea la care face referire lucrarea de față izvorăște din comunismul lui Lenin și Stalin. În statul rus, accesul la putere al bolșevicilor, începând cu 1917, a rezultat în instaurarea unui regim dominat de teroare în toate sectoarele societății, teroare motivată prin lupta împotriva „dușmanului poporului” (Dennis Deletant, 2011, p. 61). În timpul lui Stalin, în cei 30 de ani de conducere, au fost exterminați aproximativ 20 de milioane de ruși în gulagurile înființate. Între 1932 și 1933, prin colectivizarea forțată în Ucraina, liderul rus condamnă la moarte prin înfometare milioane de persoane. Totuși, perioada de coșmar a atins punctul culminant între anii 1936 și 1938 în timpul Marii Terori, când Stalin a ordonat, sprijinindu-se pe acuzații false de spionaj și contraspionaj, lichidarea întreagii elite militare, culturale și politice. Cei care erau considerați ca aparținând clasei aristocratice, precum și țăranii mai înstăriți (așa-numiții „chiaburi”) au fost, de asemenea, închiși în gulaguri (Dennis Deletant, 2011, pp. 69-77). Această exterminare în masă a fost pusă în practică, aparent, pentru a îi înlătura și pedepsi pe „dușmanii poporului”, oponenții regimului, contrarevoluționarii, însă a fost, pe de altă parte, și o tactică stalinistă prin care conducătorul își solidifica puterea. În viața cotidiană a rușilor, teroarea era un element comun, obișnuit, membrii NKVD fiind cei care hotărau, printr-un proces foarte flexibil și lipsit de acuratețe, cine ajungea să fie condamnat, cine urma să fie executat sau trimis la muncă silnică în gulaguri.
Lenin așeza pe un piedestal de neclintit ideea creării „omului nou”; această transformare ascunde o depersonalizare bruscă și violentă, din ființa umană rămânând doar un înveliș exterior ce va fi mereu prezent în lupta pentru susținerea partidului unic. Falsificarea valorilor, a istoriei și a omului însuși se realizează sub controlul absolut venit din partea conducătorului, prin mijloace violente și prin teroare. De asemenea, la nivel lingvistic, discursul politic suferă mutații considerabile, violența verbală duce la apariția „limbii de lemn”. Apetitul proeminent pentru cultul personalității construiește personaje avide de putere, recunoaștere unanimă și o infinită admirație de sine, ceea ce dă naștere unor caractere dominate de cruzime față de oponenții regimului care nu se supun și care, așadar, trebuie „reeducați” sau chiar exterminați.
La fel de important de menționat este și faptul că o altă contradicție se naște între clasa muncitoare și proletariatul integrat Partidului Comunist. Aparatul de propagandă ascunde în spatele sintagmei „puterea celor ce muncesc” cruzimea dictaturii proletariatului, care obligă muncitorii să trăiască și să muncească în condiții inumane, totul pentru binele și progresul națiunii. Din același motiv, se instaurează munca forțată în gulaguri, se elimină sindicatele, dreptul la grevă și la proteste. Parafrazându-l pe veteranul bolșevic Lozovski, Stéphane Courtois (2008, p. 618) consideră că singura cale prin care se păstrează un guvern strict bolșevic este teroarea politică: „Teroarea este condiția necesară pentru dictatura proletariatului, pentru monopolul puterii comuniștilor și pentru voința lor de a supune întreaga societate. În realitate, niciun regim totalitar nu s-a putut menține fără această teroare, de mai mică sau mai mare intensitate. De îndată ce Gorbaciov a anunțat că nu va mai utiliza teroarea în democrațiile populare, acestea s-au prăbușit în câteva săptămâni”.
Proaspăt instalat în România cu ajutorul trupelor sovietice, regimul comunist își lasă amprenta sinistră asupra experiențelor societății începând cu anul 1948, construind un lung repertoriu al groazei secolului al XX-lea. În această perioadă, penitenciarele sunt pline, toate partidele, exceptându-l pe cel comunist, sunt interzise, se inaugurează gulagul românesc, apare cenzura, iar stăpânirea poliției politice umple până la ultima picătură paharul terorii și al amărăciunii (Virgil Ierunca, 2013, p. 5). Justificările partidului, derivate din nucleul ideologic, constau în existența unui singur adevăr și a unei singure traiectorii care, doar prin ascultare și supunere din partea cetățenilor, va aduce progresul încununat de glorii asupra României. De fapt, partidul era un satelit obedient al puterii sovietice care dicta și impunea regulile și modelele de acțiune, iar întreaga populație română era îndoctrinată cu normele marxist-leniniste.
Comuniștii veniți la putere în România s-au alăturat și au preluat cu ardoare ideile-cheie bolșevice privind importanța și necesitatea revoluției, a partidului unic, a societății fără clase, a dominației clasei muncitoare. De asemenea, supremația ideologiei marxist-leniniste era catalogată a fi infailibilă, așadar trebuia aplicată întocmai, fără devieri, astfel că în timp ce oamenii puteau comite erori, partidul și acțiunile sale nu puteau fi contestate. Pentru a își atinge obiectivele „nobile”, conduși de credința că ei sunt deținătorii adevărului ultim, comuniștii români și-au permis libertatea utilizării celor mai abominabile mijloace. În timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, regimul urmărea cu asiduitate și tenacitate respectarea ideologiei în forma sa cea mai pură, apărarea ei împotriva curentelor burgheze, anticomuniste, aflate în cădere: „Tovarășul Stalin ne învață: alianța dintre proletariat și țărănime este alianța dintre proletariat și masele muncitoare ale țărănimii. O astfel de alianță nu poate fi înfăptuită fără a lupta împotriva elementelor capitaliste ale țărănimii, împotriva chiaburimii” (Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1965, p. 212).
În cadrul ideologiei, violența este dusă la extrem întrucât brutalitatea metodelor de luptă împotriva dușmanului creștea direct proporțional cu ura propagată de aparatul ideologic. Închisoarea devine locul reeducării politice și morale, unde trupul și sufletul trebuie curățat de acest deviaționism de la normele regimului. Istoria comunismului românesc duce în spate memoria unor închisori cu o aură complet distinctă. Conduși de un fanatism morbid, conducătorii și paznicii închisorilor au sarcina de a-i îndrepta pe prizonieri, prin orice mijloace – bătaie, umilire, tortură, de a-i face să se căiască de propriile greșeli, cu scopul de a deveni „oameni noi”. Cu toate că este greu de realizat un clasament al celor mai groaznice instituții de detenție, închisoarea de la Pitești ar putea ocupa poziția de frunte prin experimentul fără precedent pe care l-a adăpostit. Între 1949 și 1952, teroarea din această închisoare, localizată în afara orașului, departe de ochii și urechile oamenilor, atinge grade stupefiante, iar organizarea magistrală nu permite ororilor să treacă de zidurile închisorii. Experimentul își avea rădăcinile modelul pedagogului rus Anton Semionovici Makarenko care, în vederea reabilitării sociale a minorilor delincvenți, pune în prim plan opinia colectivă și depersonalizarea celor care urmează să fie reeducați. În baza ideologiei marxist-leniniste, el încearcă să creeze „oameni noi”, modele de cetățeni sovietici (Virgil Ierunca, 2013, p. 7). Așadar, la Pitești se urmărea, printr-o logică a terorii împinsă peste orice limită, alterarea din temelii a personalizării prizonierilor. Eugen Țurcanu, student la Drept, fost legionar și ulterior comunist, devine coordonatorul acestui experiment. Cu scopul de a deveni cadre comuniste reeducate, deținuții sunt obligați să alterneze rolul de victimă, respectiv de călău, într-un circuit închis. La finalul acestor experiențe inimaginabile, prizonierul are creierul spălat, devenind imun în fața oricărei atrocități. Modelul de reeducare a fost preluat și de alte închisori, precum cea de la Gherla, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ocnele Mari, Târgu Ocna.
Valorile tradiționale, precum și normele care delimitau binele de rău au fost anulate în cadrul statului ateist. Comuniștii și-au anunțat și impus deciziile cu satisfacția și încântarea generate de identificărea cu presupusele legi ale progresului uman, iar neascultarea era considerată un act de trădare a regimului, o amenințare pentru stabilitatea acestuia.
Capitolul II
Reeducare și teroare
II.1. Creearea „omului nou”: Reeducarea și teroarea psihică
Crearea „omului nou” reprezenta pentru comuniști obiectivul principal a cărui înfăptuire era imperativă. „Omul nou” se afla în antiteză cu „omul vechi” ce era încastrat în convingerile și credințele anterioare și opuse regimului, noua formare a acestuia realizându-se prin depersonalizarea totală a individului. Acest ideal a fost importat de la comuniștii sovietici care considerau, conduși de disprețul nemărginit față de ființa umană, că ideologia trebuie să fie absorbită de conștiința fiecărui cetățean, trebuie să îl dirijeze. Astfel, omul nou avea îndatorirea de a se desprinde de trecut, de a-l nega, în vederea transformării sale într-un individ pur, cu viziune nealterată. În acest sens, conducerea partidului acționa pe două paliere interconectate: pe de o parte se realiza controlul social prin Securitate, organele de Miliție și informatori, iar pe de cealaltă parte, se avea în vederea formarea conștiințelor prin manipulare, îndoctrinare, impunerea cenzurii și a propagandei și, nu în ultimul rând, prin stabilirea unui mediu dominat de frică și amenințări.
Prin „omul vechi” se înțelegea cetățeanul pierdut, dușmanul, adversarul care trebuia fie reeducat, fie eliminat, întrucât tot ce era împotriva regimului și a partidului era, fără îndoială, și împotriva societății ca întreg. Față de acești cetățeni au fost adoptate numeroase măsuri de control: coercitive – cei care se situau în afara regulilor impuse de partid erau pedepsiți cu închisoarea; reprimarea oricărei forme a liberei exprimări – idei, valori, sentimente, acțiuni de revoltă; cenzura; restricționarea accesului la informațiile de interes public autentice, nefalsificate. În „Cenzura comunistă și formarea omului nou”, Bogdan Ficeac (1999, p. 12) susține că în perioada comunistă se încerca aducerea la același nivel a cetățenilor prin omogenizarea comportamentelor și a modului de a gândi, până în punctul în care conformarea în fața regimului devenea voluntară: „Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forță sau de a-și distruge adversarii, ci de a-și determina supușii să gândească sincer așa cum vor ei, conducătorii”. Se încerca modelarea și controlul ființei umane până la nivelul în care, dacă o persoană era pedepsită, aceasta va considera că merită și are nevoie să fie corectat. Prin disprețul față de Biserică și interzicerea practicării oricărei religii, partizanii regimului inoculau oamenilor ideea că Dumnezeu nu există, iar numai comunismul poate deschide calea către un viitor încununat de bunăstare.
În principal, reeducarea se realiza în patru etape: în prima etapă avea loc demascarea externă (deținutul trebuia să dea Securității toate informațiile despre el și despre legăturile pe care le avea în afara închisorii, precum și activitățile la care fusese complice); în etapa a doua se desfășura demascarea internă (încarceratul trebuia să mărturisească ce oameni din interiorul inchisorii l-au ajutat să reziste torturii, ce colegi de celulă sau gardieni l-au încurajat); a treia etapă marca demascarea morală publică, în care individul era forțat să inventeze infamii, versiuni îngrozitoare despre el și familia lui, să batjocorească tot ce prețuia în fața celorlalți deținuți); în sfârșit, a patra faza – torturarea celui mai bun prieten, deci transformarea victimei în călău (Virgil Ierunca, 2013, pp. 36-38). În procesul reeducării, primele două faze au importanță informativă pentru Securitate, strângere de informații ce urmau să fie trimise Ministerului de Interne, în timp ce ultimele doua faze constituie teroarea psihică – dezumanizarea individului prin ponegrirea propriei familii, batjocorirea valorilor și convingerilor personale, precum și prin torturarea celui mai bun prieten.
Un alt element care caracterizează reeducarea este continuitatea metodelor de aplicare a torturii. În închisoarea de la Pitești, de exemplu, după ce era torturat fizic, deținutul nu avea posibilitatea de a se retrage în „intimitatea” celulei lui sau în compania prieteniilor care îl vor fi încurajat, întrucât acolo era spațiul în care începea teroarea psihică. Permanenta izolare mentală, alături de frica neîntreruptă și neîncrederea în ceilalți avea puterea de a măcina conștiințe. De asemenea, după tortura fizică, deținuții erau puși într-o situație fără ieșire: să își trădeze familia și prietenii aducând declarații despre activitățile lor sau să opună rezistență și să continue să înfrunte schingiuirile torționarilor.
Apogeul degradării psihice și spirituale este atins prin transformarea victimei în călău, impunerea acestuia să folosească violența extremă asupra prietenilor săi. Prin această modalitate, prin apelul la sentimentul de vinovăție și rușine de sine, comuniștii credeau că se va semăna dușmănie între prizonieri și va fi păstrată tăcerea asupra celor petrecute în închisori.
În timp ce teroarea fizică presupune tortura și alte violențe fizice, teroarea psihică lucrează la nivel mental și vizează depersonalizarea individului, transformarea lui într-un alt om. În acest context se încadrează ultimele două etape ale reeducării când se urmărește ruinarea morală a deținutului și anihilarea personalității sale. Prin teroarea psihică, individul este obligat să își repudieze valorile, să își bată joc de prieteni, familie, Dumnezeu și să creeze scenarii respingătoare, până la extrem. În final se ajungea la demontarea și reconstruirea individului într-o formă imună în fața atrocităților, iar pentru partid, respectiv pentru regim, acesta devenea o jucărie maleabilă, gata să asculte chiar și ordinele privind modul său de a gândi: Eugen Țurcanu, „țapul-ispășitor” al fenomenului Pitești, trasează în linii mari țelul torturilor: „Noi vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înșivă, să nu mai puteți aștepta nimic, să nu mai puteți dori biruința legionară” (Virgil Ierunca, 2013, p. 46).
II.2. Instituții declanșatoare ale terorii
II.2.1. Instituții
Potrivit volumului II al lucrării „Politologie și doctrine politice” (Nicolae Frigioiu, 2010, apud Cristian Ionescu, 2002, p.32), instituțiile sunt acele organisme care „posedă un statut, reguli de funcționare și un corp de indivizi investiți cu autoritate, care acționează pentru satisfacerea unor nevoi de bază, valori și interese cu importanță esențială pentru menținerea colectivităților sociale”. Mai mult, statutul de instituție politică o dobândesc organizațiile care „în practica social-istorică au obținut acordul de voință al celor guvernați pentru realizarea Binelui Public, cu ajutorul forței publice, legitim instituite”.
„Dicționarul politic” (Ionel Achim et al, 1975, p. 290), prezintă termenul instituție ca fiind un organism care „îndeplinește un ansamblu de servicii având în componența sa desfășurarea unei activități sociale”.
Securitatea
Instrumentul Partidului Comunist prin care aplica represiunea la nivelul întregii societăți românești era reprezentat de forțele de securitate, formate dupa modelul sovietic și aflate sub îndrumare sovietică. Dacă în timpul regelui Carol I și al lui Antonescu, poliția politică era îndreptată către cei care unelteau împotriva siguranței naționale și către cei care se opuneau regimului dictatorial, în timpul lui Dej, Securitatea are în vedere întreaga societate, amestecându-se fără întrerupere în viața cotidiană (Dennis Deletant, 2001, p. 96). Astfel, instituții politice și structuri sociale au fost închise, iar la nivel general s-a instalat o atmosferă tensionată, generată de teamă. Nu doar structurile societății au suferit modificări, ci și comportamentul oamenilor a căror încredere în propria siguranță a scăzut vertiginos. Astfel, conversațiile s-au transformat în șoapte, denotativul în conotativ, iar cele mai simple idei în mesaje mascate.
Conducerea Securității era formată doar din agenți ai serviciului de spionaj sovietic – MGB: directorul instituției era Gheorghe Pintilie (un ucrainean al cărui nume real era Pantelei Bodnarenko), în timp ce directorii adjuncți erau Alexandru Nikolski și Vladimir Mazuru. În ceea ce privește concepția lui Pintile privind rolul Securității, precum și viitoarele demonstrații de violență împotriva acuzaților, potrivit lui Dennis Deletant (2001, p. 99), directorul Securității afirmase: „În țara noastră nu au ce căuta tovarășii care cred în Dumnezeu. Avem nevoie de membri de partid cinstiți, devotați, ca să ne putem îndeplini sarcinile, altfel nu se poate. Cu disciplina stăm prost. (…) Dacă frizerul are bici, dacă dulgherul are strung, eu spun că unealta noastră sunt informatorii. Trebuie să știm care sunt sarcinile noastre și cu cine avem de-a face”. Important de adăugat este faptul că în primii săi ani de existență, Securitatea prețuia mai mult numărul informatorilor decât calitatea lor, mulți dintre ei fiind delincvenți sau informatori de ocazie. Însă și acești informatori erau tratați cu brutalitate și deseori șantajați pentru a colabora. Potrivit unor date, în anul 1948, la o populație de 17 milioane de oameni, existau aproximativ 42 000 de informatori.
Potrivit lui Dennis Deletant (2001, p. 256), între 1948-1965, Serviciului de Securitate românesc, așa cum a fost stabilit prin decretul din 30 august 1948, era organizat astfel: Direcția I – Informații interne, Direcția II – Contrasabotaj, Direcția III – Contraspionaj în închisori și poliție, Direcția IV – Contraspionaj în cadrul forțelor armate, Direcția V – Anchete penale, Direcția VI – Protecția ministerelor, Direcția VII – Tehnică, Direcția VIII – Cadre, Direcția IX – Politică (Responsabilă de puritatea partidului), Direcția X – Administrație. În același timp, existau departamente auxiliare care erau însărcinate să verifice corespondeța, precum și convorbirile telefonice. La nivel regional, existau în total 13 direcții care includeau și orașul București.
Mai târziu, la 30 martie 1951, Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) își schimbă numele, prin Decretul nr. 50, în Direcția Generală a Securității Statului (DGSS), însumând următoarele: Direcția A – Informații externe, Direcția B – Contraspionaj, Direcția C – Contrasabotaj, Direcția D – Transporturi, Direcția E – Contraspionaj în cadrul Miliției, Direcția F – Supraveghere, Direcția G – Anchete Penale, Direcția H – Contraspionaj în cadrul forțelor armate, Direcția I – Protecția conducerii Partidului, Direcția J – Cadre și școli, Direcția K – Administrație, Direcția L – Politică (Dennis Deletant, 2001, pp. 256-257).
Cu toate acestea, atunci când în 1950 toate județele au fost unite în cele 28 de regiuni, numărul direcțiilor a crescut, existând totodată departamente înființate pentru transportul documentelor secrete, departamente pentru rapoarte, înregistrări și un secretariat. În 1952, a luat naștere Ministerul Securității Statului care conținea Direcția Generală a Securității Statului, însă era separat de Ministerul de Interne. Unirea celor două a avut loc un an mai târziu, la 7 septembrie 1953 (Dennis Deletant, 2001, pp. 257).
Unul dintre obiectivele Securității asupra căruia se punea preponderent accentul era depistarea acțiunilor de spionaj, principalii adversari vizați fiind agențiile de informații americane, engleze, iugoslave și israeliene, care încercau să obțină informații de la tinerii pe care îi recrutau, refugiați în Germania, Austria și Iugoslavia. În același timp, o sursă de interes pentru Securitate era reprezentată de recunoașterea și eliminarea oricărei forme de rezistență împotriva regimului, iar în această categorie se situează foștii proprietari de întreprinderi și moșieri, preoți, studenți, profesori, foști ofițeri și polițiști. Această activitate, potrivit lui Dennis Deletant (2001, p. 101), în jargonul Securității se numea „activitate antidemocratică subversivă a dușmanilor poporului”, iar în 1951 aproximativ 5 400 de persoane au fost arestate pentru „activitate ostilă”.
Printre sarcinile Securității se număra ascultarea convorbirilor telefonice și urmărirea suspecților, activități desfășurate prin intermediul informatorilor. Cu toate acestea, nu numai cei care erau percepuți ca fiind dușmanii regimului erau supuși acestori măsuri, ci și membri din conducerea partidului, precum Ana Pauker, Vasile Lupu, Teohari Georgescu și Alexandru Bârlădeanu, iar mai târziu li s-au alăturat Iosif Chișinevschi, Constantin Doncea și Nicolae Ceaușescu. Se înființase așa numita Unitate T ce avea strict acest scop, iar până în 1954 a fost condusă de către Alexandru Nicolski. Este evidentă și în acest caz implicarea fără margini a Rusiei, mai ales că nici măcar Gheoghe Gheorghiu-Dej nu a fost lăsat în afara listei (Dennis Deletant, 2001, p. 102).
Dosarele Securității arată că între 1948 și 1958 au fost efectuate aproximativ 70 000 de arestări, iar între 1948 și 1953 aproximativ 60 500. Cu toate acestea, numerele menționate anterior nu îi includ pe cei 80 000 de țărani arestați în 1961 sub ordinul lui Dej, acuzați fiind de împotrivire în fața colectivizării.
Miliția
În perioada comunistă, Poliția Română activa sub titulatura de „Miliție”, fiind organizată după principiile sovietice. Miliția a fost înființată în ianuarie 1949, prin Decretul de stat numărul 25, având îndatoririle poliției în orașe, precum și pe cele ale Jandarmeriei în sate. Deși era o instituție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care trebuia să asigure ordinea publică în societate, să ofere cetățenilor sentimentul de încredere și securitate, să protejeze bunurile aflate în patrimoniul statului, precum și să verifice respectarea regulilor impuse de autorități, comuniștii încercau îndepărtarea la cel mai înalt nivel de poliția din perioada dominată de burghezie (Dennis Deletant, 2012, p. 102). Cu toate acestea, din cauza măsurilor pe care le aplica, măsuri aflate preponderent sub auspiciul terorii, Miliția nu a reușit să construiască în mentalul populației imaginea unei instituții care garanta securitate și dreptate. Ea era, înainte de toate, gardianul regimului, sabia care tăia pe oricine i se opunea.
Astfel, pentru eliminarea partizanilor burgheziei, în primii ani ai comunismului, Miliția a conlucrat cu Securitatea, făcându-se responsabilă de nenumărate crime în rândurile societății. De asemenea, rolul acesteia era și de a supraveghea îndeaproape populația, lucru ușor de realizat dacă avem în vedere faptul că emitea vizele de domiciliu, pregătea deportările și monitoriza suspecții și infractorii.
Așa cum am menționat anterior, organele de Miliție erau însărcinate cu deportările cetățenilor. Victimele erau deportate atât din Capitală, cât și din celelalte orașe ale țării, pentru a fi înlocuiți cu mâna de lucru din fabrici și uzine. Principalii cetățeni vizați făceau parte din familiile „criminalilor de război”, ale celor care ajunseseră în închisoare din motive politice, rude ale acelora care reușiseră să fugă din România în străinătate sau care fuseseră deja deportați, foști ofițeri din armată, foști proprietari de pământ, judecători, avocați (Tiberiu Troncotă, 2006, p. 109). De asemenea, după 1952, Miliția își accentuează controlul asupra populației: niciun cetățean nu mai avea voie să își schimbe domiciliul fără să declare aceasta și să primească aprobare, iar trecerea dintr-un oraș în altul era permanent verificată. Indivizilor le era permis să călătorească doar dacă motivul era legat de sarcinile de serviciu sau probleme de sănătate, iar cei care se opreau într-un loc, la rude sau la hoteluri, pentru mai mult de 24 de ore trebuia să declare aceasta organelor de Miliție (Dennis Deletant, 2012, p. 114).
Ca și în cazul Securității, numărul persoanelor implicate în cadrul Miliției nu era scăzut, ajungând în 1953 la 40 000.
II.2.2. Propaganda comunistă
Propaganda este „activitatea desfășurată în mod sistematic și perseverent, pentru răspândirea în mare a unor idei, doctrine politice, economice, filosofice, cu ajutorul cărora indivizii își formează anumite atitudini, opinii și comportamente sociale. Propaganda nu este un sistem organizat de interpretare a faptelor și evenimentelor sociale din punctul de vedere al unei anumite ideologii, al intereselor anumitor clase sociale, partide, națiuni, al unei anumite politici”. Într-un sens mai restrâns, propaganda politică este „un mijloc fundamental, indispensabil al acțiunii politice, având ca scop convingerea unor colectivități sociale largi și diverse, asupra justeței sau injusteței anumitor idei, aprecieri, interpretări ideologice a faptelor, evenimentelor, măsurilor sociale și urmărind să determine aceste colectivități să acționeze conform obiectivelor și idealurilor politice cărora propaganda respectivă le este dedicată” (Ionel Achim et al, 1975, pp. 482-483).
Cu toate acestea, în lucrarea de față ne vom opri asupra propagandei comuniste din România, desfășurată începând cu anul 1948 când, cu sabia lui Damocles levitând asupra lor, românii au fost supuși unui val propagandistic nemaiîntâlnit în istorie, evidențiat nu doar prin intensitatea maximizată, ci și prin faptul că se întindea deasupra tuturor domeniilor societății: economic, social, politic, cultural.
O viziune de ansamblu asupra aspectelor și a scopului propagandei o întâlnim și la alți lideri totalitari (Nicolae Frigioiu, 2010, apud Hitler, 1993, p. 124): „Sarcina propagandei constă nu în a instrui științific, ci în a atrage atenția maselor asupra unor fapte și necesități determinate și a căror importanță nu poate fi înțeleasă de mase decât prin acest mijloc. (…) Acțiunea sa trebuie să facă întotdeauna apel la sentiment și foarte puțin la rațiune (…) nivelul său spiritual trebuie să fie situat cu atât mai jos cu cât masa de oameni de impresionat este mai numeroasă”. Cu toate acestea, chintesența organizării propagandei constă în a ține cont de faptul că grupurile mari de oameni nu beneficiază de o capacitate vastă de asimilare, iar puterea de a memora le este mult restrânsă. Astfel, realizatorii propagandei trebuie să se rezume la doar câteva scopuri, pe care însă le vor repeta consecvent.
Propaganda comunistă în România s-a inspirat după modelul construit de către sovietici, care punea în centru ideea de „complot” și „dușmani”, asupra cărora trebuia să se acționeze pentru a fi înlăturați. Astfel, pentru a-și atinge obiectivele, sub conducerea lui Dej, comuniștii au instalat un control permanent asupra tuturor mijloacelor de informare și opinie. În „România comunistă. Statul și propaganda”, Eugen Denize și Cezar Mâță (2005, pp. 103-104) arată că printr-un control asiduu, o rețea vastă de informatori și emoții dominate de teamă, atât comunicarea impersonală și mediată este monitorizată, cât și circulația liberă a ideilor și informațiilor este radical limitată: „În acest sens, comuniștii români, pentru a-și instaura și consolida puterea, pentru a transforma țara dintr-o democrație într-o mare închisoare și pentru a o subordona în totalitate Uniunii Sovietice, au folosit, în principal, două metode – represiunea și persuasiunea”, într-o formă totală și permanentă” (Eugen Denize și Cezar Mâță, 2005, p. 102).
Propaganda comunistă a fost susținută de eforturile considerabile și tacticile de control și dirijare ale aparatului de partid, ce urmăreau să producă schimbări până la cel mai adânc nivel al minții indivizilor. Se punea efortul pe depersonalizare, pe obținerea așa numitei tabula rasa (spălare a creierului), care devenea ulterior terenul propice construirii unor noi mituri și valori (Tiberiu Troncotă, 2006, p. 71). Programele ideologice de educație politică nu transmiteau informații privind componența și funcționalitatea sistemului existent, ci urmărea, prin prelucrări și prezentări ale documentelor de partid, îndoctrinarea populației – garanția modelării omului la nivel psihologic și a dresării sale la nivel comportamental. Fluxul excesiv de informare în masă, continua repetare a acelorași discursuri la radio, televiziune și în presă a sloganurilor ideologiei, construite cu formule standard, anihila autonomia spirituală și latura critică, ajungându-se la inerția indivizilor, la o amorțeală a conștiinței ce deschideau porțile acceptării către ceea ce se servea (Raisa Radu, 2008, p.134).
Potrivit ideologiei de extremă stânga, propaganda a fost creată cu scopul de a-i motiva pe membrii partidului, de a-i transforma în susținători fanatici ai comunismului, iar la nivel general de a modifica radical mentalitatea poporului. Acesta fiind scopul, nu doar literatura trebuia să fie purtătoarea propagandei, ci și presa, radioul, armata, școlile și orice instituție putea ajuta la menținerea convingerilor comuniste. Astfel, se impunea repetiția intensă a acelorași teme și motive, printr-o completă obediență a poporului, chiar învățământul devinind o unealtă a propagandei (Eugen Negrici, 1999, p. 20).
Literatura va suferi un proces de rusificare, generat de realismul socialist, insuflat de către sovietici, care pune în centru succesul omului nou și beneficiile aduse de regim societății. Pe lângă articolele și discursurile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sunt publicate și distribuite muncitorilor din fabrici și uzine operele traduse ale lui Lenin, Stalin, Marx și Engels (Eugen Denize și Cezar Mâță, 2005, p. 105). În aceeași perioadă se înființează librăria Cartea Rusă, Institutul Maxim Gorki (unde românii puteau învăța limba rusă) și Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, scopul acestora fiind traducerea din limba rusă în limba română a scriitorilor ruși și publicarea operelor acestora, opere care prezentau cultura sovietică și glorificau regimul comunist, sacrificiile membrilor de partid, Uniunea Sovietică și Armata Roșie (Tiberiu Troncotă, 2006, p. 87-88).
În ceea ce privește presa, sunt interzise redacțiile independente, iar principalul emițător de informații către public este ziarul Scânteia. În paginile acestuia erau publicate articole despre muncitorii români, vizitele conducătorului în afara teritoriului României, elogii aduse partidului, Uniunii Sovietice, precum și rolului înplinit de propangandiști a căror misiune capătă valențe salvatoare (Tiberiu Troncotă, 2006, p. 55). Pe scena operelor și ale teatrelor se interpretau compoziții și piese ale scriitorilor ruși, în timp ce în cinematografe accentul cade pe filme sovietice și românești al căror subiect gravita în jurul muncii voluntare, a eficacității organelor de justiție, precum și a ordinii și bunăstării muncitorilor. Un alt domeniu pe care comuniștii români l-au manipulat și modificat a fost istoriografia, denaturând adevărul. Principalele scrieri în acest sens sunt manualul de istorie pentru clasa a VIII-a, publicat de Editura de Stat din București (în anul 1947) și Istoria Republicii Populare România (publicat în 1956), în care monarhia este desconsiderată și renegată, se maximizează componenta slavică din formarea poporul român și numeroase personalități istorice sunt prezentate învăluite de dispreț.
Cu toate că la început propaganda avea în vedere doar ideologia comunistă, treptat ea s-a extins și către portreitizarea liderului, mai exact exacerbarea calităților sale existente sau nu, imortalizarea grandorii sale, prin cultul personalității. Trăsăturile conducătorului erau creionate în linii hiperbolizante, care îl prezentau poporului drept un călăuzitor invincibil, sobru, curajos, infailibil. Schimbând însă unghiul de analiză, tocmai această trecere din planul general în plan personal devina principala dovadă a declinului puterii politice și a legitimării sale, când conducătorul este mai des prezentat opiniei publice decât sistemul și ideologia sa (Tiberiu Troncotă, 2006, p. 21).
Propaganda în epoca lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a axat în special pe masele slab educate și afectate de lipsurile survenite în și după cel de-al Doilea Război Mondial. Prin supunerea repetitivă la propagandă, aceste mase deveneau ușor de manipulat, mai ales că se crea sentimentul de apartenență la o clasă care preluase puterea, în care toți cetățenii erau egali și în care se promova crearea „omului nou”. De asemenea, construcția textelor cu un vocabular familiar tuturor, bogate în expresii ademenitoare care trasau antiteza „cei ca noi” și „dușmanii”, era menită să facă apel la instincte, să trezească în om cele mai ascunse și josnice sentimente.
Acest vast sistem de acțiuni propagandistice a fost creat și susținut de o largă rețea de persoane dispersate pe întregul teritoriu românesc, precum și de membrii Secției de Propagandă și Agitație din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român.
II.2.3. Cenzura
Marian Petcu (1999, p.12) înțelege prin cenzură „actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea și difuzarea de informații, opinii, idei, în sens larg creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un anumit moment”.
Pentru a reuși să își îndeplinească scopurile, comuniștii români, susținuți de către sovietici, au instaurat controlul total asupra tuturor mijloacelor de informare și de opinie. În lucrarea „România comunistă. Statul și propaganda: 1948-1953”, Eugen Denize și Cezar Mâță (2005, p. 103) descompun acest fenomen, arătând cum „o rețea dezvoltată de informatori, un sistem de control și un sentiment generalizat de teamă asigură, pe de o parte, monitorizarea comunicării interpersonale și mediate, iar pe de altă parte, o limitare drastică a circulației libere a ideilor și informațiilor”. Cenzura comunistă a acoperit toate sectoarele de activitate ale societății românești, fiind interzise orice materiale care reprezentau o amenințare pentru regim. Se impunea difuzarea și publicarea în masă a scrierilor marxist-leniniste și a celor care promovau crearea „omului nou”.
În ceea ce privește literatura, comuniștii români au creat un fenomen fără precedent în blocul țărilor est-europene prin volumul ridicat de interdicții. Astfel, regimul superviza îndeaproape orice vedea lumina tiparului, fie interzicând acele cărți care îi făceau să se simtă amenințați, fie încercând să atragă de partea lor scriitorii, mai exact să transforme partidul în vocea care dictează ceea ce se scrie. Eugen Negrici (1999, p. 9) afirmă că în primii zece ani ai comunismului singura formă de literatura care nu era interzisă conținea propagandă pură. Acest lucru a fost posibil prin abilitatea partidului de a-i detecta pe scriitorii mediocri, oportuniști, a căror aviditate pentru faimă și prestigiu era ușor de manipulat, precum și prin eficiența amenințărilor, a șantajului și a violenței îndreptate spre cei care refuzau să asculte. În această perioadă, numeroși scriitori au fost urmăriți de către Serviciul Secret de Informații care acționau în baza directivelor de la Moscova. Abia după moartea lui Stalin, înfruntând numeroase dificultăți, au putut fi printate câteva romane („Bietul Ioanide” – 1953, „Toate pânzele sus” – 1954, „Moromeții” – 1955, „Străinul” – 1955, „Cronică de familie” – 1956, „Groapa” – 1957), opere care au fost catalogate de către autorități ca reprezentând realismul critic, adică „distrugătoare ale spiritului burghez”. Nu de foarte multe ori apăreau și câteva volume de poezie care se ridicau deasupra stilului grosolan și elementar impus de către regim (avem în vedere poeziile lui Arghezi, publicate după 1955, când i s-a redat dreptul de a-și publica lucrările). Cu toate acestea, odată cu evenimentele din Ungaria din anul 1956, literatura propagandistă a revenit cu un și mai mare avânt. Principalul criteriu care trebuia îndeplinit era conținutul accesibil al textelor, care făcea apel la sentimente, la recunoașterea diferenței dintre bine și rau, dintre divin și demonic, altfel spus dintre salvatorii patriei – membrii partidului, respectiv comuniștii sovietici și dușmanii poporului – cei care se împotriveau regimului (Eugen Negrici, 1999, pp. 16-17).
Referindu-se la situația internă în plan cultural, Gheorghe Gheorghiu-Dej creionează câteva indicații: „Influențele străine se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în artă, în literatură, în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în fața culturii în putrefacție din țările capitaliste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și politică reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru” (Tiberiu Troncotă, 2006 p. 82). Pe de altă parte, cenzura era instituită și în ceea ce privește informațiile care intrau și ieșeau din țară. Astfel, țelul cenzurii era să ascundă de ochii străini „bolile” societății comuniste românești, informațiile răspândite peste granițe falsificând realitatea. În sens opus, cetățenilor români nu le era dat să citească sau să audă informații cu caracter pozitiv despre țările care aveau o altă formă de conducere, imperialismul capitalist din țările vestice fiind profund blamat și prezentat ca un dușman primejdios ce atentează la siguranța statului. Orice urma să fie publicat în paginile unui ziar era atent controlat, nu erau admise greșelile de scriere, denaturarea ori tonul ironic la adresa învățăturilor marxiste, a regimului sau a ideilor preluate de la sovietici, aceste abateri fiind grav pedepsite, iar vinovații acuzați de „reacționarism” (Bogdan Ficeac, 1999, p. 6). Importarea publicațiilor era strict interzisă, în timp ce bibliotecile erau minunțios verificate cu scopul înlăturării cărților care puteau periclita ordinea din interiorul statului (Eugen Denize și Cezar Mâță, 2005, p. 139).
Cenzura comunistă, la fel ca și propanganda cu care se întrepătrunde, a lucrat asupra tuturor segmentelor culturale ale societății, sfera teatrului, a cinematografului, a artelor plastice și a muzicii fiind, de asemenea, îngrădite. De exemplu, cenzorii au interzis 119 cântece aparținând a 28 de interpreți susținând că acestea nu aveau un conținut adecvat – se făcea referire la sintagma „foaie verde”, simbol asociat Mișcării Legionare (Tiberiu Troncotă, 2006, p. 84). Trierea pieselor de teatru interpretate, precum și a producțiilor cinematografice difuzate avea în vedere nu doar promovarea regimului și prezentarea clasei muncitoare într-un stare de fericire deplină, ci urmărea și protejarea imaginii „țării-mamă” de la Est.
Toate aceste forme de cenzură au fost aplicate concomitant pentru a spori eficacitatea controlului și pentru a contracara orice manifestare care putea amenința stabilitatea regimului.
II.3. Comunicarea unidirecțională
Fiind o lucrare de absolvire a Facultății de Comunicare și Relații Publice, mă simt îndatorată să ofer o viziune mai detaliată și asupra procesului de comunicare din prima jumătate a perioadei în care societatea românească a stat sub sceptrul comunismului, altfel spus o viziune a ceea ce a reprezentat scheletul propagandei, dar și al cenzurii, a modului în care partidul comunica cu poporul pe care îl conducea cu mână de fier.
Încă din Antichitate, ființele umane au dezvoltat un interes aparte pentru comunicare, încercând să o înțeleagă la un nivel cât mai detaliat. Comunicarea nu se rezumă doar la a vorbi, ci și la a transmite informații prin scris, muzică, pictură, teatru și cinematografie, balet. Astfel, putem defini comunicarea ca fiind ansamblul de acțiuni care au în comun transmiterea de informații, idei, sentimente, atitudini, opinii, în interiorul unui cuplu format dintre un emițător și un receptor. În lucrarea „Sociologie politică”, Virgil Măgureanu (2006, p. 185) apreciază că procesul comunicațional reprezintă „cimentul ce fortifică organizațiile, întrucât numai acesta oferă unui grup posibilitatea de a gândi împreună și de a acționa împreună”.
Prin complexitatea și întrebările pe care le ridică, de-a lungul timpului, comunicarea a fost în nunumărate rânduri dezbătută și clasificată. Prima formă a structurii procesului de comunicare, sub forma unei scheme, a fost propusă încă din anul 1934 de Karl Buhler, în lucrarea Die Sprachteorie, fiind ulterior dezvoltată de Roman Jakobson:
Figura 1. Procesului de comunicare după Karl Buhler
(Vasile Tran, Irina Stănciugelu, 2003, p. 11)
Schema lui Roman Jakobson este mai complexă întrucât acesta i-a adăugat trei noi componente: Cod, Canal, Context.
Figura 2. Procesului de comunicare după Roman Jakobson
(Vasile Tran, Irina Stănciugelu, 2003, p. 12)
Emițătorul este cel care transmite mesajul către un receptor, sursa de informație prezentă într-o situație de comunicare. Receptorul este cel căruia i se adresează mesajul emițătorului, adică este cel care primește o informație. Mesajul este cantitatea de informație transmisă, secvența de semnale (verbale și/sau nonverbale) pe care receptorul o transmite emițătorului. Codul reprezintă tipul de semnale utilizat în comunicare: lingvistic (oral sau scris), gestual, vizual, sonor. De asemenea, mesajul este construit din elemente de cod care trebuie să fie comune ambelor instanțe: emițătorului și receptorului. Canalul este suportul sau mediul prin care se transmite informația. Există două tipuri de canale de comunicare: canale formale, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizație și canale informale, stabilite pe relații de prietenie, preferințe sau interes personal. Contextul/referentul reprezintă aspectul la care se referă mesajul – tema, subiectul acestuia poate fi real sau imaginar/fictiv (Vasile Tran, Irina Stănciugelu, 2003, p. 10). În același timp, trebuie să fim foarte atenți atunci când ne referim la comunicare, deoarece nu orice mesaj sau schimb de mesaje înseamnă a comunica. Este nevoie ca interlocutorii, indiferent de numărul lor, să asculte și să înțeleagă cât mai corect și exact mesajele transmise.
Pe de altă parte, interesați de aspecte ale comuncării precum fluxul, poziția actorilor implicați, scopul emițătorului sau calitatea mesajului, cercetătorii Gruning și Hunt au alcătuit patru modele de comunicare în relațiile publice a căror practică, deși datează de la sfârșitul secolului XIX, încă se regăsește în organizațiile din prezent. Cele patru exemple sunt: modelul impresariat/publicitate, modelul informării publice, modelul relațiilor publice bidirecționale și asimetrice, respectiv modelul relațiilor publice bidirecționale și simetrice. Principala diferență dintre primele și ultimele două modele constă în direcția mesajului, care în cazul primului și celui de-al doilea model este exclusiv de la emițător la receptor, lipsind așadar feedback-ul. În ceea ce privește relevanța acestora pentru subiectul abordat în această lucrare, ne vom rezuma la a dezbate doar primul model.
Potrivit lui Remus Pricopie (2008, p. 17) acest model este marcat de caracterul unidirecțional al mesajului, transmis exclusiv de la organizație spre public, iar adevărul nu este principalul aspect de care se ține cont în formularea acestuia. De altfel, scopul acțiunii este unul propagandistic, se încearcă impresionarea publicului, convingerea acestuia că aflilierea și susținerea credințelor organizației-emițător este necesară și benefică.
Comunicare persuasivă,
propagandistică
Figura 3. Modelul impresariat/publicitate
(Remus Pricopie, 2008, p. 17)
Nu vom înainta cu studiul modelelor de comunicare întrucât ceea ce se comunica în perioada lui Dej nu depășește aria prezentată anterior. În cazul comunismului, ceea ce se comunica emana exclusiv de la partidul unic către instituții, respectiv către popor – „Partidul Comunist Român este centrul vital al națiunii noastre socialiste, lumina de la care iradiază sistemul de valori”, așa cum arăta Ceaușescu câțiva ani mai târziu, în unul dintre discursurile sale.
Astfel, procesul de comunicare din perioada comunistă românească a urmat o traiectorie rudimentară, unidirecțională, în care nu se viza obligatoriu adevărul și, cu atât mai puțin, obținerea unui răspuns din partea populației. Partidul, plecând de la propriile credințe și adeziuni, alături de nelipsitele indicații de la Moscova, este singurul care are dreptul de a se situa în poziția emițătorului, iar mesajul său trebuie ascultat și aplicat fără replică din partea receptorului.
Așa cum afirmă Tiberiu Troncotă (2006, apud Stelian Tănase, 1998, p.90), jurnaliștii, artiștii oamenii de cultură – toți intelectualii care au acceptat compromisul comunist – devin marionete ale partidului și stâlpi ai propagandei. Aceștia au ajutat la demontarea vechilor valori și la creearea unor noi mituri bazate pe principii politice și ideologice. De asemenea, arsenalul discursurilor demagogice stimulează prin propagandă masele-receptor, căruia i se adaugă mișcările sociale organizate (partizani ai comunismului) cu rolul de a răspândi convingerile noii conduceri.
Observăm, așadar, că procesul comunicării este unidirecțional, însă și faptul că mesajul este trimis prin mai multe canale, simultan. În ceea ce privește mesajul, structura acestuia rămâne neschimbată, iar formulările „tip stimul”, care sunt mereu repetate, se transformă în reflex și conduc la atomizarea societății. „Propaganda comunistă s-a impus asupra subiecților deoarece a exagerat inclusiv în exargerbarea puterii pe care o deținea. Astfel se explică și scala ascendentă pe care se situau liderii comuniști. Imaginea acestora se construia în principal prin eliminarea din cadrul comunității a feedback-ului. Informația devenea centralizată, enunțată de o singură voce, însă care trebuia percepută de o masă care îi putea oferi credibilitate maximă” Tiberiu Troncotă (2006, apud Stelian Tănase, 1998, p.91).
Comunicarea nu este bidirecțională întrucât niciunui cetățean nu i se permitea să vorbească împotriva comunismului sau a măsurilor pe care le îngloba. Poporul nu dispunea de libera exprimare și nu i se oferea șansa la replică. Din receptor, un individ se transforma în emițător doar în contextul propagandei, așa cum am menționat anterior în cazul intelectualității care au acceptat schimbările impuse. Mai mult decât atât, ceea ce se transmitea nu rezona întotdeauna cu realitatea, discursurile conducătorului fiind de cele mai multe ori un amalgam de cuvinte plate – așa-numita limbă de lemn – care aveau menirea de a induce poporul în eroare, de a-l transforma într-o masă obedientă fără margini. Nu exista dreptul de a pune la îndoială justețea acțiunilor comuniste.
Capitolul III: Studiu de caz
Construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră
1949 – 1955
III.1. „Nașterea omului nou. Mormântul elitelor românești”
În partea teoretică a lucrării am schițat maniera în care Uniunea Sovietică și-a țesut pânza de influență asupra României, întorcându-ne totodată la nucleul generator al leninismului și stalinismului, anume ideologia lui Marx. Teroarea și controlul în România au fost simțite ca manifestări ale subjugării sovietice, instalate pe toate palierele societății și care au produs modificări substanțiale la nivel mental și comportamental în rândurile poporului român. Scopul realizării acestui studiu este de a analiza procesul construirii Canalului Dunăre-Marea Neagră, văzut ca fenomen carceral, de reeducare și formare a „omului nou”, în baza directivelor impuse de regimul comunist sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, sprijinindu-ne în același timp pe mărturisirile victimelor care au supraviețuit chinurilor cumplite îndurate în acest spațiu.
„La canal să ștergem pata
Negrelor greșeli trecute
Drum deschidem cu lopata
Cu elanuri nenăscute.” – Cântec de la Canal (Mircea Stănescu, 2012, apud Gheorghe Bâgu, 1993, p. 132)
Construcția Canalului a fost demarată în anul 1949, colectivul muncitoresc fiind constituit din deținuții politici aflați în închisori, minoritățile etnice și religioase; pe scurt, regimul comunist a torturat sute de mii de oameni, aparținând cu preponderență elitei intelectuale române. Aceștia au fost condamnați la muncă silnică în scopul reeducării și transformării în „oameni noi”. Torturile, fizice și psihice, precum și condițiile deosebit de aspre din lagărele de concentrare au condus la încetarea din viață a nenumărate ființe umane: morți cauzate fie de către torționari, fie de boli, accidente de muncă și chiar sinucideri. Paradoxal, nu se cunoaște nici în prezent numărul exact al oamenilor care au căzut victime ale regimului în construirea Canalului.
Ideea construirii unui canal care să lege Dunărea de Marea Neagră datează încă din secolul XIX, când Dobrogea a intrat în componența României (1878). Totuși, aceste planuri încep să prindă contur abia în 1948 când, cu ocazia unei vizite la Moscova a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Stalin lansează solicită realizarea construcției. Lucrările încep în 1949, în urma acordului dat de Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român și prin hotărârea HCM 505 din 25 mai 1949 a guvernului: „în temeiul art. 72 din Constituția Republicii Populare Române, Consiliul de Miniștri hotărăște: art. 1 – să se înceapă lucrările pregătitoare pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră” (Adrian Cioroianu (2005, p. 301).
Dennis Deletant (2012, p. 114) apreciază că intenționalitatea construirii canalului a fost percepută în două maniere: economică și politco-militară. Pe de o parte, în plan economic, se încerca crearea unei modalități de transport pe apă, ieftină și cât mai directă, prin scurtarea drumului de la Dunăre la Marea Neagră cu 260 de km. În același timp, construirea canalului conducea și către dezvoltarea industrială în regiunea sud-estică a României, îmbunătățea sistemul de irigare, mărindu-se astfel suprafața terenului arabil din zona respectivă. Cu toate acestea, demararea acestui proiect prezintă și interesele economice ale Uniunii Sovietice: canalul ar fi reprezentat o verigă dintr-un proiect rus mai vast, de înființare a unui „Ruhr Răsăritean”, prin care se urmărea transportarea minereului de fier sovietic printr-un canal dublu, Marea Neagră-Dunăre, respectiv Dunăre-Oder-Rin. Pe de cealaltă parte, în planul politico-militar, canalul i-ar fi oferit lui Stalin o cale mai ușoară și mai rapidă de a ajunge în Iugoslavia, în cazul unui conflict. Totuși, indiferent de motivele enumerate anterior, este important de menționat faptul că este singurul moment în care Uniunea Sovietică își oferă sprijinul financiar. Aceste ipoteze au fost susținute și de către fostul lider comunist Dumitru Popescu, care afirmă în lucrarea „Am fost și cioplitor de himere” (1994, p. 12) că proiectul construirii Canalului a stat sub vocea imperativă a lui Stalin din două motive: „De unde mania Canalelor la Stalin? Văd două motive: unul economic și altul ca mijloc de a concentra așa-zisele forțe reacționare, de a le trimite să producă, să muncească și să se distrugă”.
Potrivit lui Mircea Stănescu (2012, pp. 125-126), acest proiect avea în vedere două niveluri: formarea cadrelor, respectiv „lichidarea vechilor elite sociale și politice”. În ceea ce privește primul nivel, în acea perioadă se remarcă nevoia existenței cadrelor politice și tehnice loiale din punct de vedere politic. Era imperativ, așadar, nu doar îmbunătățirea economică a regiunii, ci și o modificare în mentalul colectiv. În acest sens, hotărârile lui Dej sunt tranșante: „Noi nu facem numai un Canal, acolo trebuie să construim odată cu acest Canal și omul, pregătit din punct de vedere politic, să iese agitatori, propagandiști buni, să iese organizatori buni, să iese oameni cu pregătire profesională, cu calificare tehnică înaltă”. Canalul devine astfel un alt spațiu în care se va crea „omul nou”, susținător al regimului comunist și al doctrinei marxist-leniniste.
În ceea ce privește cel de-al doilea nivel prezentat de Mircea Stănescu, se reliefează efortul întreprins de a distruge elementele vechii societăți, partizane ale vechiului regim, antrenate în construirea Canalului încă de la începutul lucrărilor. Scriitorul pune în lumină tripla valență a scopului conform căruia intelectualii au fost aduși la Canal: „munca forțată”, „exterminarea” și „reeducarea”. Astfel, munca silnică dădea rezultate productive, dar constituia și o metodă de reeducare, respectiv înlăturare definitivă a inamicilor regimului. În acest triunghi echilateral, reeducarea nu garanta grațierea așa-zișilor vinovați, fiind privită ca etapa anterioară eliminării, în timp ce pedeapsa cu moartea nu survenea imediat, ci prin executarea muncii impuse, cu caracter ispășitor.
Începerea lucrărilor a fost anunțată în cel mai ostentativ mod cu putință, fiind subiectul principal din presa controlată de regim în acea perioadă. În penitenciare, membrii conducerii făceau propagandă cu privire la viitoarele condiții de muncă de la Canal, amăgind deținuții cu promisiuni mincinoase. Paul Goma, colegul de celulă al lui Eugen Țurcanu de la închisoarea Pitești, conturează în memoriile sale înflăcărarea cu care vorbea reeducatorul-șef, subliniind în același timp proporționalitatea proiectului, fără precedent în România: „Canalul, bre, ce construcție măreață, măi băieți, ce operă co-lo-sală! Noi, măi fraților, nici nu ne putem imagina ce înseamnă, pe de o parte, să scurtezi calea navigabilă: de la Cernavodă nu mai ocolești, pe sus, prin Deltă, o iei direct spre Constanța, o economie de vreo două sute de kilometri, vă dați seama?, pe de altă parte, să fertilizezi cu apa canalului arida Dobroge – măi băieți!” (Paul Goma, 1999, p. 162). Referitor la încercările reeducatorului Țurcanu de a ascunde tarele întregului fenomen prin motivarea deținuților, Goma mărturisește: „Atât de cu foc vorbește Țurcanu, încât încep să-i invidiez pe cei care, după ce-au trecut prin ce-au trecut, vor avea prilejul să lucreze acolo” (Paul Goma, 1999, p. 163).
De la închisoarea Pitești, spre Canal, pleacă brigăzile 13 și 14 de reeducatori și reeducați. Brigada 13 este îndrumată de Bogdănescu (fost student al Facultății de Medicină din Cluj, arestat sub acuzația implicării într-o organizație regalistă), în timp ce brigada 14 este condusă de Enăchescu (fost student al Facultății de Medicină din București). Dintre cei mai de temut călăi ai celor două formațiuni îi amintim pe: frații Laitin, frații Grama, Cojocaru, Stoicescu, Morărescu, Lupașcu, Climescu. Aceștia se vor stabili în lagărul de muncă Peninsula, în barăcile cu același număr (13 și 14) și se vor evidenția prin utilizarea acelorași metode de tortură și reeducare ca la închisoarea Pitești: „ieșind din bărăci, după stingere, când circulația era interzisă și ducându-se să își culeagă victima din bărăci, îi puneau o pătură pe cap și-o târau în bărăcile lor. Despre cele petrecute la Canal, toate versiunile concordă, deoarece secretul n-a putut fi păstrat ca la Pitești” (Virgil Ierunca, 2013, p. 62).
Înainte de a decide ce deținuți vor trimite către Canal și către celelalte șantiere, ofițerii de Securitate îi întrebau, pe fiecare dintre studenții deținuți, dacă s-au lepădat de trecutul legionar, dacă s-au reeducat complet, dacă au renunțat la vechile ideologii și dacă sunt gata să se transforme în oameni noi. „Între 10 și 11 mai închisoarea a fost inspectată de mr. Iosif Nemeș și col. Marin Constantinescu. Scopul inspecției era de a tria deținuții pentru a fi trimiși la muncă, pe și în atelierele de producție din închisori. Sosirea comisiei de triere corespundea cu încheierea reeducării la secția «corecție», fapt care arată coordonarea acțiunilor oficialilor MAI și/sau Securității”. De obicei, comisia era formată din doi ofițeri superiori și comandantul închisorii, care triau deținuții în funcție de răspunsurile oferite la interogatorii. (M. Stănescu, 2010, p. 231)
De altfel, construirea canalului a fost proiecată ca un lagăr de exterminare a tuturor acelora care incomodau regimul; astfel, munca silnică este introdusă în Codul Muncii în 1950, în timp ce în structura Ministerului de Interne ia naștere o subunitate, după modelul sovietic, destinată special „reeducării prin muncă a elementelor ostile Republicii Populare Române”. De asemenea, în 1952, se înființează sintagma „colonii de muncă” care, alături de închisori, vor intra sub controlul Ministerului de Interne (Dennis Deletant, 1998, p. 45).
La muncă silnică în lagăre au fost trimiși oameni până în 1963, iar documentele din arhiva Securității arată că între anii 1950 și 1968 au fost condamnate astfel 25.735 de persoane, fără să fie inclus și numărul acelora care au ajuns în coloniile de muncă fără a beneficia de un proces și fără a li se înregistra perioada de reținere. „Autoritățile lagărului nu aveau cum să știe ce făcuse fiecare deținut, deoarece ei nu aveau mandate de arestare (…) Foarte mulți dintre deținuți nu cunoșteau motivul arestării lor, iar unii erau eliberați după un an sau doi fără să fi aflat pentru ce fuseseră arestați (…) La Canal erau multe persoane reținute la ordinele Ministerului de Interne, încălcându-se Constituția și Legea” (Dennis Deletant, 2001, apud Cristian Troncotă, 1993, p. 172). În 1968, fostul director adjunct al Direcției Lagărelor de muncă din cadrul Securității declara, susținut și de către Pavel Ștefan (ministru de Interne între 1952-1957): „Acești deținuți fuseseră arestați pentru a se completa numărul de muncitori necesar construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă era nevoie de 5 000 de oameni la Canal, tovarășul Hossu îi telefona tovarășului Teohari și apoi intra în acțiune mecanismul colonelului Dulgheru, de la Direcția de cercetări penale a Securității, care stabilea câți oameni trebuia să fie adunați din fiecare județ” (Dennis Deletant, 2001, pp. 169-170).
În proza-document „Canalul Morții”, Valentin Hossu-Longin relatează episoadele care au avut loc în timpul tinereții sale, cu privire la situația instalată în România comunistă în timpul lui Dej. Mărturiile scriitorului sunt valoroase pentru studiul prezent și prin prisma faptului că tatăl său, lucrător pe șantier, a fost implicat în procesul „bandei de sabotori și deviaționiști” – inginerul Hossu Emilian, adjunct mecanic la Șantierul 23 August. „Canalul. Un cuvânt devenit simbol al terorii comuniste, la debutul anilor 1950. După numai câteva luni de existență, șantierul devenise „mândria întregului popor muncitor” și o dovadă a ajutorului multilateral și dezinteresat al Uniunii Sovietice, acest ideal avea să devină Canalul Morții” (Valentin Hossu-Longin, 2013, pp. 18-19). Constituit pentru a elimina burghezia și țăranii înstăriți, la Canal erau duși toți aceia care reprezentau o amenințare în fața regimului, din închisorile suprasaturate. De altfel, se cerea imperativ reabilitarea prin exterminare, fără a se ține cont de legislație, fără hotărâri judecătorești, mulți găsindu-și sfârșitul în gropi comune și mormânte nemarcate. Sub stigmatul „dușmani ai poporului”, zeci de mii de oameni au fost transformați în animale de povară, fără a se ține cont de sex sau vârstă, nivel intelectual sau status social. Femei și bărbați, persoane tinere sau în vârstă, preoți, studenți, țărani înstăriți, oameni politici, profesori și chiar muncitori și-au găsit sfârșitul în acest „cimitir programat” a cărui construire a fost dictată de către sovietici: ”Canalul era menit să irige Dobrogea, dar înainte de asta el uda pământul cu sânge și lacrimi; după o jumătate de secol, cercetătorii au identificat 839 de morți, cu „forme legale”, cărora li se adaugă peste 1.300 de dispăruți fără urmă” (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 18).
Privit ca întreg, procesul construirii Canalului Dunăre-Marea Neagră stă sub auspiciul morții, atât moartea fizică, cât și moartea intelectului, a spiritului, a valorilor, ideilor și credințelor.
III.2. Organizarea lagărului – regimul de detenție
Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost proiectat să lege portul Cernavodă de pe Dunăre de portul Constanța Sud, de la Marea Neagră, traiectoria sa atingând punctele Cernavodă, Saligny, Medgidia, Castelu, Poarta Albă, unde se împarte în două brațe: cel dinspre nord – străbate Nazarcea, Ovidiu și Năvodari, în timp ce brațul sudic ajunge la Basarabi și Agigea. În întregime, Canalul avea o lungime de 65-70 km (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 697). De asemenea, proiectul a fost gândit să suporte greutatea a 80 de milioane de tone per an, țel care a dus la săparea a 300 de milioane de metri cubi de pământ și piatră. Planurile includeau și construirea cantinelor și a barăcilor din lemn pentru muncitori, asfaltarea drumurilor către șantiere, modificarea traiectoriilor șinelor de tren, precum și aplicarea unor măsuri de eradicare a țânțarilor din aria vizată. În ceea ce privește asigurarea ajutorului medical, urma să fie angajat un doctor, un infirmier și două surori medicale pentru fiecare 1.500 de lucrători (Dennis Deletant, 2001, p. 165). Cu toate acestea, după ce muncitorii au fost aduși în lagăr și lucrările pe șantiere au început, realitatea arăta exact opusul acestor numeroase aranjamente, rămase doar la stadiul de planuri. Numărul persoanelor era mult prea ridicat pentru câte barăci au fost ridicate, drumurile neamenajate duceau la defecțiuni frecvente ale camioanelor, ajutorul medical nu era oferit decât în foarte puține cazuri și nu exista niciun spital. Problema țânțarilor nu a fost îndepărtată așa cum era indicat în program, ci a fost folosită ulterior ca modalitate de tortură a celor pedepsiți.
În spatele construirii Canalului stătea întreaga ierarhie politică a regimului comunist, începând cu vârful piramidei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, și continuând cu ministrul de interne Alexandru Drăghici, conducătorii Direcției Generale a Canalului, secretarul de partid al județului Constanța, ofițerii politici din lagăr, brigadierii, pontatorii și informatorii. Brigadierul controla direct activitatea a 70-90 de oameni, având sarcina de a organiza brigada în grupe de muncă, de a le transmite deținuților normele pe care trebuia să le realizeze, de a supraveghea raportul celor bolnavi care nu puteau să meargă să lucreze pe șantier și de a asigura distribuirea rațiiilor de mâncare. De asemenea, brigadierii „conduceau coloana de muncă pe șantierul respectiv înăuntrul cordonului de pază, fixa rotația de serviciu administrativ în interiorul barăcii, hotăra programarea plantoanelor de noapte” și, nu în ultimul rând, asigura comunicarea dintre administrație și deținuți (Ion Cârja, 1993, p. 312). Pontatorii erau cei care stabileau norma de lucru a fiecărui deținut și supraveghea activitățile acestuia din urmă: realizarea muncii, nivelul de colaborare, atitudinea muncitorilor și acțiunile de sabotaj. Viața fiecărui deținut depindea de rapoartele pe care le întocmeau pontatorii și brigadierii: dacă rapoartele denotau că activitatea deținutului era catalogată ca fiind pozitivă, acestuia i se putea permite să primească de la cei de acasă câte un pachet cu mâncare de 5 kg, vorbitorul sau expedierea unei scrisori. Dacă, însă, activitatea deținutului era privită cu negativism, acesta era predispus unor pedepse fizice, precum carcera sau lovituri, pentru a fi îndreptat (Ion Cârja, 1993, pp. 312-313). Informatorul sau „turnătorul” era mâna dreaptă a administrației în ceea ce privește strângerea de informații despre deținuți. În fiecare brigadă se formau rețele de informatori, rol care se presupunea că trebuie să rămână necunoscută celorlalți condamnați. De obicei, informatorii beneficiau de tratament preferențial, munci mai ușoare, scutirea de plantoane, precum și acordarea vorbitorului, primirea lunară a pachetului.
Colectivul de muncitori urma să fie format din trei surse: deținuții condamnați la muncă silnică, muncitorii de drept comun prin muncă voluntară remunerată și militarii. În iunie 1949, Direcția Generală a Canalului a cerut tuturor ministerelor să ordone înrolarea pentru munca la Canal. Pozițiile care necesitau personal erau cele de topograf, ingineri mecanici, constructori, tehnicieni, directori și contabili. De asemenea, se cereau persoane calificate care să îndeplinească meseriile de fierari, tâmplari, lăcătuși, instalatori, mecanici auto și zidari. Nu doar în București, ci și în orașele mari ale României au fost organizate birouri de recrutat, care până în luna septembrie a aceluiași an au adunat 8.960 de lucrători. Mai mult, Arhivele Statului din Constanța arată că în 1952 lucrau la Canal 20.000 de muncitori civili voluntari, 19.000 de condamnați și 18.000 de militari în termen (Dennis Deletant, 2001, pp. 165-166).
În ceea ce privește procedura birocratică, la București și ulterior la Constanța, a fost înființată în 1949 Direcția Generală a Lucrărilor Canalului, aflată în subordinea Consiliului de Miniștri. Primul director general al Canalului a fost inginerul constructor Gheorghe Hossu, care în 1951 devine Ministru al Construcțiilor și Industriei Materialelor de Construcție. Succesorii lui Hossu au fost Mayer Grunberg (1951-1952) și Vasile Posteucă (1952-1953). Relevant pentru studiul de față este faptul că niciunul dintre cei trei nu stăpâneau calificarea necesară dirijării unei construcții de asemenea proporții (Marian Cojoc, 2001, p. 16).
Au fost organizate 12 lagăre de muncă: Cernavodă (Columbia), Kilometrul 4 (Saligny), Kilometrul 23, Kilometrul 31 (Castelu), Poarta Albă, Galeș, 9 Culme, Peninsula, Năvodari, Midia, Constanța (Stadion) și Eforie Nord (Mircea Stănescu, 2012, p. 127).
Deținuții erau transportați de la închisori spre canal cu trenul până la halta Dorobanțu, fiind apoi trimiși către lagărele din Dobrogea. Repartizările se făceau preponderent de la Porta Albă, acesta fiind lagărul situat la mijlocul distanței dintre Dunăre și Marea Neagră. În acest spațiu rămâneau deținuții cu condamnări mai mici de cinci ani, în timp ce la Peninsula erau repartizați cei a căror pedeapsă era între cinci și zece ani.
Potrivit documentelor din Fondul Procuratura Regională Constanța, care fac referire la „muncitorii MAI”, adică deținuții care erau trimiși să lucreze pe șantier, se indică următoarea evoluție:
Pentru anul 1949: 6.400 de lucrători la 1 septembrie, 7.721 de lucrători la 1 octombrie și 6.422 de lucrători la 30 octombrie;
Pentru anul 1950: 5.382 de lucrători la 30 iunie, 5.772 de lucrători la 30 iulie, 6.400 de lucrători la 30 august și 7.721 de lucrători la 30 septembrie;
Pentru anul 1951: 15.000 de lucrători la 16 iunie și 15.609 de lucrători la 1 septembrie;
Pentru anul 1952: 11.552 de lucrători în luna februarie, 14.809 de lucrători în luna martie, 14.919 de lucrători în luna aprilie, 17.150 de lucrători în luna mai, 15.332 de lucrători în luna iunie, 17.837 de lucrători în luna iulie, 22.442 de lucrători în luna august, 22.877 de lucrători în luna august și 20.769 de lucrători în luna septembrie;
Pentru anul 1953: 20.193 de lucrători în luna aprilie, 17.014 de lucrători în luna iunie și 14.244 de lucrători în luna iulie (Mircea Stănescu, 2012, pp. 128-129).
Cu toate acestea, datele prezentate anterior nu sunt în totalitate exhaustive întrucât nu includ fluctuațiile deținuților – cei care au murit, cei care au fost transferați, respectiv cei care au fost eliberați.
În lagărul de muncă de la Capul Midia, de exemplu, existau aproximativ 4.000 de deținuți, 20 de barăci în care locuiau câte 200 de persoane. Nu existau medicamente, centrul medical era situat într-o încăpere de dimensiuni mici, iar medicii erau cei din rândul arestaților. Pedepsele prizonierilor aflați în această colonie variau de la șase luni la doi ani, însă nu le era permis să primească haine noi sau pachete cu hrană de la cei de acasă. Programul începea la 5 dimineața. După ce se spălau superficial la o pompă, li se oferea micul dejun ce consta într-o cană de ceai de cicoare și o bucată de paine. Înainte de a pleca spre șantierul localizat la câțiva kilometri de colonie, dar și la întoarcere, în fiecare zi, toți muncitorii erau numărați, proces ce dura mai mult de o oră din cauza numărului ridicat. În drumul spre și dinspre șantier, prizonierii erau obligați să cânte o piesă vocală comunistă, atât în scopuri de reeducare, cât mai ales pentru a diminua din descurajarea care pusese stăpânire pe muncitori. Prânzul avea loc pe șantier, la ora 13.00, constând într-o cana de apă și terci de fasole. Lucrul continua până seara, iar cina (o porție de ciorbă de cartofi) era oferită abia după ce se finaliza numărătoarea. Într-un raport al Securității din 1949 sunt redate nemulțumirile militarilor care nu erau nici ei scutiți de condițiile deplorabile de muncă. Lipsa hranei, a hainelor și a încălțărilor a dus la transmiterea formularea de lozinci: „Armata democrată, desculță și dezbrăcată” (Dennis Deletant, 2001, pp. 167-168).
Lagărul Kilometrul 31 (Castelu) era de dimensiuni reduse, alcătuit din 3-4 barăci și funcționa ca „unitate de pedeapsă, pentru abateri de la disciplina în muncă” (Mircea Stănescu, 2012, apud Pintilie Iacob, 2001, p. 124). Aici erau aduși deținuții politici, cei care trecuseră ilegal frontierea și deținuții de drept comun. Dimineața, când plecau la muncă, deținuților le era impus să intoneze cântece și să poarte afișe și pânze pe care erau notate sloganuri precum: „Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”, „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus”, „Prin muncă la reabilitare și libertate” (Mircea Stănescu, 2012, p. 296).
Lagărul Peninsula era mai mic decât jumătate din suprafața lagărului Poarta Albă, ce acoperea 10 hectare, însă sistemul de pază era dublu, fiind înconjurat de trei rânduri de sârmă ghimpată. Ambele lagăre erau construite după același plan, cu numeroase barăci din lemn, construite în forma literei H (de aici provenind denumirea de ”hașuri”), așezate în șiruri perpendiculare, în centru fiind un teren larg unde se adunau deținuții atunci când se întocmeau diverse rapoarte sau numărători: „Regiunea, cunoscută prin seceta cronică de care suferea tot timpul, avea o vegetație destul de anemică. Nu se vedeau decât barăcile dezolante, înconjurate de gardul de sârmă ghimpată. Nici o umbră, nici un colț de verdeață, nimic.” (Mircea Stănescu, 2012, apud Vasile Gurău, 1999, pp. 280-281). Peninsula adăpostea aproximativ 5.000 de deținuți. Programul de lucru începea la ora 6.00 și se termina seara, cu o întrerupere de jumătare de oră pentru masa de prânz. Pentru fiecare noapte se organiza un program conform căruia fiecare deținut făcea de planton, prin rotație, câte două ore, interval în care stăteau de pază sau dădeau raporul gardienilor. Atunci când ajungeau în lagăr, deținuților li se dădeau o uniformă, o gamelă pentru mâncare, o lingură și două pături, celelalte lucruri de care aveau nevoie, precum încălțăminte sau medicamente, trebuind să le obțină pe cont propriu. Exista permisiunea expedierii, o dată pe lună, a unei cărți poștale, în care puteau cere acele suplimente, însă nu înainte ca brigadierii să le citească și să le cenzureze, dacă era cazul: „Mi-amintesc și acum și îmi vine să râd de formula tip cu care se începea fiecare carte poștală: «Aflați despre mine că sunt bine și sănătos, dar vă rog să îmi trimiteți următoarele medicamente, haine, alimente»” (Mircea Stănescu, 2012, apud Vasile Gurău, 1999, p. 288). În ceea ce privește hrana, principalul său atribut era insuficiența. În condițiile în care deținuților li se impuneau norme de muncă imposibil de realizat de cele mai multe ori, rația de mâncare nu era de ajuns, printre deținuți instalându-se o foamete permanentă. Pentru micul-dejun primeau „cafeaua (o zeamă de orz prăjit) și 250 de grame de pâine spongioasă”, iar pentru masa de prânz și cea de seară, celor 500 de grame de pâine, li se adăuga arpacaș sau o ciorbă insipidă de zarzavaturi (Mircea Stănescu, 2012, p. 135).
Lagărul Poarta Albă îndeplinea atât rolul unei închisori și a unei colonii de muncă silnică, cât și a unui punct de tranizit din care condamnații urmau să fie transferați ulterior către alte lagăre. Între 1950 și 1953, Poarta Albă a susținut în jur de 10.000 de încarcerați. Brigadierii și pontatorii, așa cum se întâmpla și la celelalte lagăre, erau recrutați din rândurile deținuților, iar principala îndeletnicire era ”să stoarcă vlaga deținuților politici și de a-i teroriza” (Pintilie Iacob, 2001, p. 102). În „Mărturisiri din întuneric” (1993, pp. 131-132), Gheorghe Bâgu apreciază că Poarta Albă era cea mai organizată dintre toate coloniile de la Canal, aici ajungând deținuți de orice fel: „Aici lucrau deținuți de drept comun cărora li se spune «pinguini», deținuții condamnați pentru trecerea frauduloasă de frontieră, așa-zișii «cocori» și deținuții politici numiți și «fazani»”.
III.3. Reeducare și exterminare
Pentru cei pe care regimul voia să îi elimine, în 1950 au fost înființate, prin Decretul 6 al MAN, „unități de muncă pentru reeducarea elementelor dușmănoase”, iar în 1952, motivând necesitatea creșterii disciplinei și a eficienței muncii, se instaurează „coloniile disciplinare”. În timp ce primele erau sub tutela Direcției Penitenciarelor, cele din urmă erau controlate în totalitate de Securitate. Tot în 1952, Direcția Generală a Canalului trece sub comanda Ministerului de Interne. (Adrian Cioroianu, 2005, p. 303)
În 1952, Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, declara în cadrul unei ședințe a Direcției Generale a Penitenciarelor: „Lucrăm cu deținuți politici, cu deținuți de drept comun, cu elemente dușmane de clasă pe care justiția i-a pedepsit și ei muncesc la munca organizată care are scopul ca mâine, când vor ieși în societate, să iasă cu altă mentalitate, creată prin munca pe care o prestează aici” (Adrian Cioroianu, 2005, p. 304). Se reliefează proporționalitatea între incoerența discursurilor politice, respectiv pregătirea intelectuală a celor din conducerea regimului și dorința acută de a elimina indivizii care incomodau și reprezentau o amenințare pentru siguranța regimului comunist.
Prin intermediul lui Țurcanu, în închisoarea de la Pitești, regimul făcea numeroase promisiuni, mințind deținuții și învelind într-o manta atrăgătoare activitatea de la Canal: „Aceia dintre voi care vor da dovadă de totală sinceritate, de dorință cinstită de a începe o viață nouă, vor fi ajutați fără preget, atât de către cei deja reeducați, cât și de personalul administrativ. Dar ceea ce este mai important, cei total reeducați vor avea dreptul să lucreze pe șantier, vor relua contactul cu familia, li se va scurta pedeapsa, unii vor fi amnistiați. Cei care, chiar liberați, vor dori să lucreze pe traseul Canalului Dunăre – Marea-Neagră” (P. Goma, 1999, p. 171). În realitate, însă, condițiile din lagăre fuseseră deja stabilite, condiții inumane, primitive. În ceea ce privește mijloacele tehnice de muncă, aproape toată activitatea se rezuma la câteva unelte simple, precum târnăcopul, lopata și roaba. Marian Cojoc (2001, p. 89) relatează că existau barăci cu 25 de paturi în care erau forțați să locuiască câte 68 de persoane – 50 dormeau pe paturi, însă restul se așeza fie pe rogojini, fie pe podea. Alții nici nu beneficiau de un acoperiș deasupra capului, fiind nevoiți să doarmă în căruțe sau sub ele. Nici în plan medical situația nu era îmbunătățită: neexistând spitale, ajutorul medical se realiza în casele țăranilor din împrejurimi. În aceste condiții au fost nevoiți să trăiască și să muncească (până la moarte, în unele cazuri) zeci de mii de oameni din toate categoriile societății, dar pe care îi unea ura partidului îndreptată asupra lor: foști legionari, foști sioniști, țărani și intelectuali, țărăniști și liberali, preoți catolici și preoți ortodocși (Adrian Cioroianu, 2005, p. 304).
Încercările regimului de a-și îndoctrina victimile, impulsionat de sovietici, nu au fost sistate nici în acest spațiu. Pentru a mobiliza și motiva lucrătorii, a fost realizat un ziar de opt pagini, cu titlul „Canalul Dunăre-Marea Neagră”, care apărea de două-trei ori pe săptămână. Distribuirea a debutat în data de 3 septembrie 1949, iar în paginile sale se prezenta unul dintre discursurile Anei Pauker, în care susținea demararea proiectului pe care „noi îl vom construi fără burghezie și împotriva ei”. Sintagma din urmă devine ulterior slogan, așezat ostentativ în fața cantinei șantierului Cernavodă. Un alt articol al aceluiași ziar preciza îndatoririle „agitatorului”, care trebuia să citească în dormitor, în fiecare seara, în fața muncitorilor, renumitul ziar Scânteia. De asemenea, acest om al propagandei trebuia să grupeze lucrătorii pentru a asculta împreună programele radio, să stimuleze muncitorii prin sloganuri motivaționale și, cel mai important, să demaște sabotorii și inamicii regimului. Apelativul „sabotor” este, evident, impropriu atribuit, căci nu avea decât menirea de a muta vina și de a masca organizarea plină de erori a proiectului construcției. „Majoritatea angajaților sistemului de detenție nu avea multă știință de carte. Colaborarea cu unii deținuți era avantajoasă. Fără spioni, sabotori și oportuniști, lagărele de muncă ar fi devenit imposibil de condus. Teroarea făcea ca gloata de deținuți să fie supusă; micile avantaje – sau teama de a le pierde – îi îmboldea pe temniceri” (Dennis Deletant, 2001, p. 166).
Situația nu este diferită nici în celelalte secțiuni ale lagărului, la Canal deținuții deveneau victimele procesului de reeducare prin tortura constantă, așa cum mărturisește unul dintre supraviețuitori: „În coloniile de muncă, înconjurate cu sârmă ghimpată, deținuții politici erau majoritari față de cei de drept comun, ei „bucurându-se” de un regim de exterminare cu totul aparte, de la înfometare la biciuire, de la dirijarea către cele mai periculoase locuri de muncă, până la suprimarea fizică prin orice josnice mijloace. Ei trebuiau „să simtă că aici își ispășesc pedeapsa pentru fărădelegile lor” (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 28).
„Reeducarea prin muncă” a fost inițiată în colonia Peninsula de către Iosif Stere, atunci când i-a instigat la o „întrecere în muncă” pe cei 200 de condamnați din Brigăzile 13 și 14, pe șantierul Mamaia-Sat, la fabrica de cărămidă. Gherghe Boldur-Lățescu, unul dintre deținuți, mărturisea: „Sinistrul normator a reușit ceea ce nu putuse să facă nici Țurcanu cu banda lui de bătăuși, la Pitești; să tulbure judecata normală, sănătoasă, anticomunistă a multor studenți, care au devenit niște automate aservite «muncii pentru construirea unei noi vieți în România»” (Mircea Stănescu, 2012, p. 162). Boldur-Lățescu caracterizează această atmosferă prin sintagma „psihoză colectivă”, el însuși recunoscând că, surescitat de evenimente, a luat parte la această întrecere și s-a adaptat ritmului infernal de muncă.
Programul de muncă, corelat cu alimentația precară erau pentru exterminare. Numai în colonia de muncă Peninsula, în anul 1951, 25 de deținuți s-au îmbolnăvir de icter, boală care provenea „de la efortul supraomenesc și din cauza alimentației deficitare” (Mircea Stănescu, 2012, p. 171).
Unul dintre motivele care a dus la sfârșitul procesului de „reeducare”, începând cu vara anului 1951, a fost moartea doctorului Simionescu, știre care a fost difuzată în țările din Occident (Cristina Roman, 2008, apud Mihaela Azoiței, 2002, p. 23). De asemenea, potrivit Cristinei Roman (2008, p. 55), pe lângă aceste „scurgeri de informații”, reeducarea a fost stopată și din cauza eliminării „grupului deviaționis Pauker-Luca-Georgescu” de la conducere: „Gheorghe Gheorghiu-Dej voia să demonstreze valabilitatea pretențiilor sale de a pune capăt regimului de teroare inițiat de cei trei lideri rivali”.
III.4. Regimul de muncă: roaba și lopata
În aproximativ fiecare colonie de muncă, programul de lucru începea dimineața între orele 3.30-5.00 și se termina seara, dupa ora 19.00. După ce primeau masa de dimineață, deținuții plecau spre șantiere așezați în coloane. Programul de lucru însuma mai mult de zece ore, timp în care muncitorii erau organizați în brigăzi de câte 50 de persoane. Astfel, ei erau obligați să execute diverse lucrări precum: excavații, transportul pământului la locurile stabilite, încărcări și descărcări de vagoane cu piatră sau pământ, sfărâmarea pietrei la carieră, construirea de căi ferate și barăci. Pe scurt, regimul de muncă, respectiv de detenție se caracterizau prin muncă extenuantă, hrană precară, lipsa asistenței medicale și un regim de teroare dictat de ofițerii și subofițerii lagărelor (Stéphane Courtois et al, 2008, pp. 697-698).
După ce ani de zile nu a putut să vorbească despre patimile îndurate, Emilian Hossu îi descrie fiului ce reprezenta proiectul la acea vreme. Scriitorul conturează o privire asupra situației interne a Canalului, condițiile în care se desfășura munca, precum și eficiența precară a mecanismelor aduse de la ruși: „Tata era prezent în ziarul de șantier Canalul Dunăre-Marea Neagră, din articolele căruia rezulta că-i un erou, reușea să pună în exploatare zeci și sute de utilaje venite de pe alte șantiere sau pur și simplu inutilizabile. O sută de asemenea situații aveau loc zilnic pe imensul șantier, numai că noi nu știam decât ce ne spunea el”. Vedem, așadar, că informațiile care depășeau perimetrul Canalului era filtrate, astfel încât imaginea acestei construcții colosale să nu fie știrbită. În același timp, se impunea o restricție a contactului celor care munceau pe șantierele Canalului și restul cetățenilor, primii fiind percepuți, prin prisma regimului, ca fiind niște oameni josnici, paria ce trebuiau izolați: „Ni se impunea doar să nu ne trezim înainte de 6 și să stăm în casă, după 7 seara, când pe ulița mare mărșăluiau niște oameni în zeghe, despre care aflam că sunt dușmani ai poporului”. (Valentin Hossu-Longin, 2013, p.14)
Regimul de muncă varia constant, deținuților fiindu-le impus să efectueze munci diverse, însă cu același grad de dificultate, ce necesita mai multă forță decât poate să dispună un om, chiar în condțiile unei vieți cu odihnă și hrană îndestulată. „După prima zi de lucru la extragerea nisipului, am fost trecuți la «decopertarea » terenului pentru exploatarea rocilor. Stratul de loess pe care urma să-l spargem cu târnăcoapele mi s-a părut o muncă tot atât de groznică ca aceea pe care aveam să o execut ulterior la săpăturile de pământ din partea de sud a Dobrogei și ne-au supraasolicitat ultimele forțe posibile ca să le despicăm” (Ion Cârja, 1993, pp. 216). Acest mod de a munci, prin exploatarea individului la cote maxime, era un fenomen obișnuit, zilnic, dar care atrăgea fără întârziere pedepse dacă individul nu lucra fără încetare sau nu își îndeplinea norma stabilită de pontator: „Norma de om era destul de mare și imposibil de realizat, literalmente: doi metri cubi de roci sau un metru cub de loess” (Ion Cârja, 1993, pp. 216). Se stabilește, așadar, o spirală interminabilă, în care deținutul cade în poziția de subiect al terorii fizice și psihice – pontatorul stabilea norme mult prea mari pentru a putea fi îndeplinite, în timp ce milițienii, supraveghind mereu, conduceau „sistemul” de pedepse: ”Nici nu-ți dădeai seama de unde venea supravegherea când te trezeai luat după cap, căftănit și burdușit mai rău ca un animal: „Ce, banditule, sabotezi?”. Și după această apostrofare, mai primeai câteva picioare în spate sau câteva perechi de palme, ca să înveți minte să muncești continuu și sârguincios pentru construirea canalului și a socialismului”. (Ion Cârja, 1993, pp. 217)
În lagărul numit Kilometrul 4 (Cernavodă) erau duși „deținuții administrativi”, aproximativ 500, care erau adăpostiți în patru barăci mici. Sarcinile acestora erau de a săpa și transporta pământul de pe linia Canalului în vederea construirii unei ecluze (Mircea Stănescu, 2012, apud Constantin Ionașcu, 2010, pp. 180-186). Munca era covârșitoare nu numai din cauza normei greu de îndeplinit (2-3 m³ pentru fiecare deținut), dar și pentru că terenul în acea zonă era acoperit de stuf și pământ noroios: „Supuși unor astfel de munci, deținuții tineri și-au revenit după aproximativ trei luni, în vreme ce bolnavii nu și-au mai revenit vreodată” (Mircea Stănescu, 2012, pp. 294-295).
Părintele Matei Boilă, un alt deținut care și-a executat pedeapsa la Canal, la Capul Midia, mărturisea că în coloniile de muncă era mai greu de supraviețuit decât în închisori, tocmai din cauza activităților și normelor de lucru ce trebuiau îndeplinite: „Acolo era o betonieră mare de tot care trebuia deservită, încărcată cu camionete cu ciment, cu pietriș și cu nisip. Pentru ei era foarte important ca betoniera să funcționeze, și-atuncea i-am binecuvântat pe ruși, pentru că betoniera era rusească și dacă ar fi funcționat normal și bine era o nenorocire, da’ se se strica tot la 5 minute… Noi stăteam în timpul ăla, că nu putea să ne spună nimica până când nu se repara betoniera”. (Cosmin Budeancă et al, 2008, pp. 110-111)
La Peninsula, regimul de muncă era cel mai sever, iar lucrările cele mai grele, astfel că aici erau condamnați deținuții care aveau cele mai mari pedepse. În această colonie se lucra la carierele de piatră, chiar dacă deținuților nu le erau puse la dispoziție mecanismele necesare. Uneltele erau rudimentare, constând în ciocane, roabe și lopeți. Pontatorii le impuneau muncitorilor să spargă blocuri enorme de piatră cu ciocanele, pe care ulterior să le încarce manual în vagoane, acestea fiind folosite la construirea liniilor de tren și a drumurilor din lagăre (Andrei Muraru et al, 2008, pp. 205-206).
În lucrarea „Am fost și cioplitor de himere”, fostul lider comunist Dumitru Popescu (1994, p. 12) schițează imaginea dezolantă a șantierelor, văzute din exterior. Considerăm că aceasta este necesară studiului nostru, dat fiind faptul că viziunea sa se îndepărtează de unghiul experiențelor de deținut, așa cum am arătat deja deseori în această lucrare, prin mărturisirile victimelor: „Călătoream în Dobrogea cu trenul și albia canalului șerpuia de-a lungul căii ferate. Aproape că nu am perceput existența sa. Decât în momentul în care au apărut barăcile și oamenii, deținuți și nedeținuți, săpând cu lopata și transportând cu roaba. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea canalului vechi. Aproape refuzam să mă mai gândesc la el, atât de deprimantă era imaginea”. Scriitorul surprinde aura morbidă a Canalului, conchizând că energia care se consuma în acel spațiu nu ducea la săparea unui drum, ci la ceea ce avea să devină mormântul deținuților.
III.5. Metode de tortură
Tortura la care erau supuși deținuții nu era doar de ordin fizic, materializată în pedepse violente, lipsa hranei și a îmbrăcăminții ori sau în regimul de muncă titanic, chiar peste puterile unui om deprins cu activități ce necesită un efort extraordinar. Teroarea se răsfrângea și asupra psihicului condamnaților, prinși într-un cerc al incertitudinii, al necunoscutului ce învăluia ziua de mâine: „Să ieși din baracă n-aveai voie, să discuți cu unu’ și cu altu’ ți-era frică s-o faci și n-o făceai! Unde să te duci? N-aveai unde! Și-atuncea stăteai cu gândurile tale” (Mircea Stănescu, 2012, pp. 146-147). De altfel, torționarilor nu le era necesar un motiv pentru a aplica pedepse ingenioase, iar tocmai această nesiguranță slăbea echilibrul mental al indivizilor. Așa cum am menționat anterior, mulți dintre deținuți nu cunoșteau motivul încarcerării lor, astfel că se instala sentimentul de neputință, iar speranța îndreptată către ziua eliberării se stingea, dovadă fiind numeroasele sinucideri. În același timp, liantul cu exteriorul, cu familia, factorul care îi putea încuraja să reziste, era tăiat din fașă. Deși inițial li se promisese contactul cu familia, la „vorbitor”, precum și suplimente în pachete trimise de acasă (haine, încălțăminte, mâncare, medicamente), cea mai mare parte dintre încarcerați nu își vedea familiile timp de mulți ani, corespondența le era interzisă, iar pachetele confiscate. Despre alții, rudele credeau că și-au pierdut viața în lagăr. „Nu se va putea epuiza niciodată, oricât s-ar scrie, tot ceea ce trebuiește să fie cunoscut, despre ceea ce a însemnat teroarea administrației, exercitată prin biroul politic, de miliția subordonată cu sarcini speciale în lagăr și în interiorul șantierelor de muncă, precum și de instructorii din lagăr și de întreg aparatul de pază al securității, care ne-au ținut ca într-un imens clește, în toți acești ani de aspră robie la Canal” (Ion Cârjă, 1993, pp. 310-311).
Unul dintre torționarii de frunte din lagărul Midia, Liviu Borcea, era cunoscut ca „omul morții”, dovedindu-și duritatea prin modalitățile de tortură aplicate deținuților, pe care-i ținea „într-un țarc și-i obliga să mănânce șerpi și guzgani, cei bolnavi fiind trimiși direct la morgă; dacă murea, bine, dacă nu, la muncă” (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 160). În cazul deceselor, nu se organizau ceremonii și nu existau cimitire. Numărul lor era trecut în registre nu din respect pentru viața încheiată a unui om, ci pentru a se calcula câte trupuri puteau fi aruncate în gropa comună, acolo unde erau lăsate să se descompună: „Dacă cineva murea în baraca lagărului, era băgat într-un coșciug cu gaură la capac și transportat cu un cărucior improvizat într-un loc anonim. La poartă, gardianul de serviciu băga baioneta carabinei prin orificiul sicriului, având ordin să nu plece nimeni viu din incintă.” (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 161). Borcea chinuia oamenii cel mai dur, instituind un regim dus la extreme privind munca. Deținuții plecau să lucreze pe șantiere fără încălțăminte, iar când se întorceau seara uzi, erau introduși căte 40-50 în aceeași încăpere, dezbrăcați. Dacă degetele de la mâini prezentau degerături și nu mai funcționau, erau tăiate la infirmerie și învelite în saci de ciment (Cosmin Budeancă et al, 2008, pp. 199-208). De asemenea, dacă deținuții nu îndeplineau norma stabilită pentru ziua respectivă, li se tăia din rația, și așa mică, de mâncare, inclusiv din pâine, care era cel mai consistent aliment pe care îl primeau. Cruzimea nemaiîntâlnită a lui Borcea se reflecta și în ritualul pe care îl stabilise în fiecare dimineașță și seară, atunci când muncitorii plecau sau se întorceau de pe șantiere: „Stătea Borcea în poartă și zicea: „Tu vei muri! Și tu vei muri!”, și când veneam din tură apăi tot în poartă stătea (referindu-se la morți): „Câți ai adus, mă? 4? Numai atât?!”. Ei, și băga acolo 4, 8, 10, 12, făcea o grămadă de morți și după aia îi căra la cimitir” (Cosmin Budeancă et al, 2008, pp. 208-210).
În lucrarea „Lexiconul negru”, Doina Jela (2001, p. 25) amintește de Albon August, comandantul grupărilor însărcinate cu paza încarceraților de la Canal, ca fiind cel care a inventat „stâlpul infamiei”: „Deținutul pedepsit la acest supliciu trebuia pălmuit, scuipat și batjocorit în variate feluri de către tovarășii lui de suferință, urmând exemplul gardienilor și al brigadierilor”. Deținuții de la Canal își amintesc de teroarea aplicată de către acest torționar, precum și de crimele comise prin bătaie. La Peninsula, sergentul de Securitate Iliescu Ion a rămas în memoria prizonierilor prin violența și cruzimea de care dădea dovadă. În ziua în care din lagăr au încercat să evadeze trei deținuți, sergentul i-a prins cu ajutorul câinilor, lovindu-i repetat până când aceștia au devenit inconștienți: „Pe unul, care a încercat să îl lovească, mai întâi a asmuțit câinii să-l sfâșie, apoi l-a împușcat pe loc, iar pe ceilalți doi i-a predat în comă locțiitorului comandantului, Ghinea” (Doina Jela, 2001, p. 140).
Un alt exemplu edificator este reprezentat de cazul lui Emilian Hossu. Acesta trecea drept un deținut politic foarte periculos, fiind încarcerat împreună cu legionarii, cu liderii de partid și cu preoții, aceștia din urmă fiind extrem de blamați pentru credința lor, total nepotrivită ideologiei comuniste. Incredibila muncă pe care o depuneau pentru construcția Canalului, coroborată cu atitudinea demonică a torționarilor, le cauzau, unora dintre deținuti, chiar și paralizie din cauza eforturilor supraomenești la care erau supuși. "Aproximativ 700 de deținuți și-au lăsat oasele la Midia" (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 161). Între noiembrie 1952 și februarie 1953, în acest lagăr s-a înregistrat cea mai ridicată rată a mortalității (17%), față de 1-4% în celelalte colonii de muncă (Stéphane Courtois et al, 2008, p. 698).
În colonia de muncă de la Poarta Albă, neoprotestanții, a căror adeziune religioasă nu le permitea să lucreze în această zi din săptămână, se transformau în fiecare sâmbătă în subiecții unor veritabile spectacole de tortură: „În frunte cu prim-brigadierul Marian Stănciugel, brigadierii șefi îi loveasu sălbatic cu ciomegele. În alte dăți, aceștia erau legați unul de altul de tractoare și târâți pe șantier” (Mircea Stănescu, 2012, apud Gheorghe Bâgu, 1993, pp. 143-151). Același Stănciugel, din grupul studenților reeducați, a lovit în cap cu o bâtă un deținut până când acesta a decedat, sub pretextul că cel din urmă nu a răspuns comenzii de a se culca la pământ, iar „ca să ascundă cadavrul, ei l-au aruncat în cuptorul de cărămidă” (Victor Roșca, 2011, pp. 270-271).
În unele lagăre existau așa-zișii „spărgători de norme”, adică deținuții care, de cele mai multe ori din poziția de informatori, se bucurau de anumite beneficii, iar atunci când ieșeau la muncă pe șantier depășeau sarcinile impuse inițial de pontator. Astfel, norma creștea pentru toți deținuții, inclusiv pentru cei care erau bolnavi, bătrâni sau sufereau de foamete cumplită. Evident, neîndeplinirea normei stabilite atrăgea pedepse și bătăi crâncene: „Când dădea semne de slăbiciune, brigadierul Vasile Mihai îl lovea cu pumnii și picioarele, îi dădea-n coaste cu pumnii și-n burtă cu picioarele”. Scena a fost surprinsă de Teohari Mihadaș care, în memoriile sale (1990, p. 193), relatează cum acel deținut, pe nume Chircă, moare „aruncat într-o tufă de ciulini” în urma loviturilor primite.
Cele mai faimoase barăci erau 13 și 14 din colonia de muncă Peninsula, unde erau găzduiți studenții reeducați de la Pitești, în frunte cu Ion Bogdănescu. Atât de traumatizante erau acțiunile de tortură care aveau loc noaptea în acele barăci, încât deținuții se refereau la cele două încăperi ca la una singură, „cei de la 13-14”, „a fost transferat la 13-14” (Mircea Stănescu, 2012, apud Constantin Ionașcu, 2010, p. 205). Mulți încarcerați își amintesc de cazul doctorului Simionescu care, în urma experiențelor terifiante la care a fost supus, și-a luat viața. Petru Anton Codrea mărturisește: „Vedeți, brigada de studenți lua câte un deținut, care era dirijat de ei, și care era pur și simplu maltratat, bătut într-o baracă. Așa o zi, o săptămână, două, până la un moment dat când, pur și simplu, nu s-a mai stăpânit și în strigăt s-a repezit către gardul de sârmă ghimpată”. (Cosmin Budeancă et al, 2007, p. 176). Victimele acestor torționari nu se făceau vinovate de nimic, astfel că pedepsele și bătăile îndurate nu aveau niciun fundament obiectiv, ci doar cruzimea celor de la care porneau, în scopul transformării individului într-un susținător al regimului, într-un „om nou”. În ceea ce privește ororile care aveau loc în barcăcile 13 și 14, fostul-deținut Petru Baciu afirmă: „Te luau noaptea coloneii, te băteau, te omorau… Așa l-au omorât și pe doctorul Simionescu, după ce l-au chinuit în toate felurile, că îl puneau în patru labe, îl călăreau, îl băgau pe sub pat… Domnule, aici a fost mormântul burgheziei”. Pentru a masca adevărul, unul dintre militari îl împușcă pe Simionescu, pentru a crea impresia că acesta a încercat să evadeze, iar corpul său a fost lăsat în același loc, spre a le oferi o „lecție” celorlalți deținuți (Cosmin Budeancă et al, 2007, p. 176).
La colonia de muncă 9 Culme exista o cameră de pedeapsă denumită „Neagra”. Alegerea numelui nu era deloc întâmplătoare, ci reprezenta descrierea succintă a ororilor la care erau supuși deținuții atunci când erau închiși acolo. Preotul Alexandru Capotă este unul dintre încarcerații care au fost pedepsiți în această încăpere: „Era o cameră care avea geamul spart și un robinet defect din care curgea apă… Și pe jos era apă… Și acolo am stat 7 zile… Și două zile îți dădea apă cu sare, o zi mâncare. Și stăteai în picioare, că nu aveai cum altfel. Seara îți vâra 3 scânduri pe care să dormi” (Cosmin Budeancă et al, 2008, pp. 251-252). O asemenea tortură nu slăbea doar trupul indivizilor, ci acționa și la nivel mental. Conducătorii lagărelor inventau și construiau cu meticulozitate sinistră metode de alterare a omului, din care, în urma supliciilor îndurate, să rămână un înveliș ușor maleabil, condus în totalitate de regim. În colecția de interviuri „Experiențe carcerale în România comunistă” (2009, pp. 143-152), Teofil Mija, unul dintre foștii deținuți de la Canal, conturează schimbările care se produceau la nivel mental, privind denaturarea personalității, a conștiinței de sine: „Și au fost perioade când am fost izolat de unul singur. Dacă mă întreba cineva mai repede: Cum te cheamă, domn’e?, trebuia să mă gândesc. Până acolo ajunsesem.”.
În lagărul de muncă Galeș, deținuții erau închiși în carcere construite din beton, care nu aveau aerisire. Remus Radina a fost unul dintre deținuții care a fost închis într-o astfel de carceră, care încă nu era uscată. Revoltat față de asemenea condiții, acesta declară greva foamei, motivând în fața anchetatorilor: „Aici nu se respectă principiul eliberării de mizerie și de teamă, ci un alt principiu indigen: al eliberării de viață” (Mircea Stănescu, 2012, apud Remus Radina, 1990, p. 73).
Metodele aplicate de torționari și de ofițeri, deopotrivă, au fost redate într-un raport intern al Procuraturii Militare, în 1954: „Mulți deținuți au fost bătuți cu bare de fier, lopeți, hârlețe și bice. Mulți au murit ca urmare a loviturilor primate, iar alții au rămas infirmi pentru tot restul vieții. Câțiva deținuți au fost împușcați, altora li s-a refuzat tratamentul medical și au fost siliți să muncească și, ca urmare, au murit. Deținuții erau pedepsiți să stea până la prânz în apă înghețată, iar vara erau legați de mâini și lăsați în pielea goală, ca să-i ciupească țânțarii” (Dennis Deletant, 2001, p. 166).
Cei care au muncit pe șantierele Canalului mărturisesc că numeroase decese din rândul deținuților au fost ascunse de către ofițeri, astfel încât este imposibil să se realizeze un raport complet al celor care și-au pierdut viața acolo. Un studiu amănunțit în arhivele Securității din 1967 relevă că „nu s-au întocmit niciun fel de acte pentru 1.304 deținuți care au murit în lagăre, și decesele nu au fost notate în registrele consiliilor locale” (Dennis Deletant, 2001, p. 167).
III.6. Informatorii
În aproximativ toate coloniile de muncă de la Canal s-au dezvoltat rețele de informatori, compuse din deținuți și conduse de către cei care fuseseră deja reeducați. La Peninsula, între 1950 și 1951, grupările de informatori erau conduse de Octavian Grama, care își executase o parte din pedeapsă în închisorile Suceava și Gherla, fostul plutonier de jandarmi Ion Cojocaru și fostul șef al Jandarmeriei din Craiova, Vasile Gujbă. Cei aflați în subordinea lui Octavian Grama erau elevi și studenți care trecuseră prin demascare la închisoarea Gherla, în timp ce gruparea coordonată de Vasile Gujbă era constituită din foști subofițeri de jandarmi. Structura acestor rețele era de tip piramidală, informatorii-șefi coordonând alți informatori pe care îi recrutau în prealabil din rândurile deținuților din brigadă. Scopul acestora era de a-i descoperi pe „dușmanii regimului”, opozanții procesului de reeducare, pentru a-i pedepsi în vederea reabilitării lor: „Dacă mi-ai putea da o mână de ajutor, să-i putem depista și demasca, dacă mi-ai putea trasnmite ce vorbesc, eu te-aș putea răsplăti înzecit, chiar mai mult decât crezi că sunt în stare. Te-aș putea ajuta să ieși viu de aici!” (Mircea Stănescu, 2012, p. 140). În încercarile de a atrage de partea lor alți deținuți, informatorii ofereau în schimb atât protecție, cât și anumite beneficii care, de regulă, nu erau acordate: corespondența cu familia prin carte poștală în fiecare lună, vorbitor, lipsa bătăii, garanția primirii pachetelor cu haine, încălțăminte și medicamente atât de necesare supraviețuirii.
Procesul de recrutare al informatorilor se efectua cu ajutorul ofițerului politic al brigadei respective. Întâlnirea avea loc în biroul acestuia unde deținutului selectat i se înmâna un document redactat la mașina de scris, pe care trebuia să îl semneze: ”Angajament (ăsta era titlul). Subsemnatul V. Blănaru Flamură, deținut politic din Colonia de muncă Peninsula, îmi iau angajamentul să informez organele de securitate ale Coloniei în legătură cu orice activitate, acțiune, organizare sau instigații dăunătoare bunului mers al unității din care fac parte și al celorlalte unități…” (Mircea Stănescu, 2012, apud V. Blănaru Flamură, 1999, p. 137-138). În luna iunie a anului 1951, deținutul cu numele Vasile Blănaru Flamură fusese recrutat la colonia de muncă Peninsula pentru a fi informator, însă refuzul acestuia de a-și denunța prietenii și de a-i spiona pe ceilalți muncitori a fost pedepsit. Ofițerul l-a lovit cu pumnii și picioarele, după care l-a trimis la carceră, alături de Simionescu, un alt deținut care nu a acceptat să devină informator (Mircea Stănescu, 2012, apud Constantin Ionașcu, 2010, p. 205).
Un alt episod asupra căruia merită să ne oprim a avut loc în 1951, la Brigada 3 a coloniei Peninsula, unde a fost așezat drept coordonator deținutul Ion Griga, unul dintre reeducații de la închisoarea Pitești. Supraviețuitorul Sabin Ivan (1996, p. 37) relatează că venirea lui Griga a fost planificată, ținându-se cont de faptul că această brigadă era alcătuită din numeroși deținuți tineri și „era tocmai bună pentru reeducare”. Lovindu-se de refuzul acestora din urmă de a oferi informațiii despre ceilalți condamnați, brigadierul îi transferă la Brigăzile 13 și 14, renumite pentru tortura în spiritul reeducării: „Ați fost aduși aici ca pedepsiți și trebuie să vă supuneți ordinelor noastre; nu aveți voie să vorbiți cu nimeni și nici între voi; nu aveți voie să părăsiți baraca, nu aveți drept la scrisoare, pachet și vorbitor”. În baracă, deținuții pedepsiți erau obligați să muncească fără întrerupere, să măture și să curețe podeaua toată noaptea, chiar dacă a doua zi urmau să plece să lucreze pe șantier. Chiar și acolo, lor le erau desemnate cele mai grele sarcini, fiind supravegheați continuu: „Pentru a-l forța să lucreze fără oprire, era supravegheat de un reeducat care muncea foarte puțin și care, după aproximativ o oră, era schimbat cu un altul”. (Mircea Stănescu, 2012, p. 178). De altfel, după câteva zile torturat în acest fel, cu rația de mâncare înjumătățită, Ivan a fost rechemat de către Bogdănescu, reeducatorul-șef al Brigăzii 13, pentru a i se cere să coopereze: „Nu îmi venea să cred că un coleg îmi cerea să dau declarații ca la securitate. Eram nu numai nedumerit, dar chiar revoltat”. Încercările de a se salva prin declarațiile către comandantul și ofițerul politic al brigăzii sunt inutile și se încheie cu o zi petrecută la carceră, petrecută în picioare, fără hrană: „În acea seară am fost bătut crunt pentru că îndrăznisem să-l fac de râs și să strig cu glas tare ce se petrece în brigade” (Mircea Stănescu, 2012, apud Sabin Ivan, 1996, p. 40). De cele mai multe ori, deținuții cedau și se alăturau rețelei de informatori pentru a opri valul de maltratări care se abătea zilnic asupra lor. Odată intrați în rândurile lor, tortura înceta, iar munca pe șantier nu le mai era supravegheată fără încetare. Totul consta în acordarea unor dovezi de atașament față de sistemul impus de torționari, precum și propagarea falsei impresii că individul este deschis în fața procesului de reeducare: „Trebuia s-o faci mai de mult. Noi nu-ți vrem răul, Ivane, noi vrem să scoatem banditul din tine, d-aia te-am bătut” (Mircea Stănescu, 2012, apud Sabin Ivan, 1996, p. 40).
În același timp, la Peninsula a fost transferat un grup de deținuți care își executaseră pedeapsa până la acel moment în închisoarea Gherla, cunoscută, la fel ca penintenciarul de la Pitești, pentru intransigența procesului de reeducare. Șeful acestui grup era Ioan Cerbu, care mărturisește: „A venit în brigada nou formată legionarul Botez Octav, care m-a întrebat ce băieți buni sunt veniți de la Gherla. «Băieții buni» erau cei de mai sus menționați și se înțelegea prin aceasta ca sunt formați (reeducați) și pot munci informativ” (Mircea Stănescu, 2012, p. 211). În schimbul adeziunii lor la rețeaua de informatori, deținuților le-au fost aduse țigări și cărți poștale prin care își puteau anunța familia că pot primi pachete de acasă și vor putea beneficia de vorbitor. Pe de altă parte, aceștia au fost instruiți cu privire la modul în care se va efectua strângerea de informații, prin „instigări și sabotaje” și notarea exactă a datei și a locului, întrucât în cadrul Peninsulei, reeducații „nu mai duc acțiune de demascare, ci se culeg numai informații din cadrul brigăzii” (Mircea Stănescu, 2012, p. 211).
În colonia de muncă Peninsula apare, așadar, discrepanța și separația dintre grupul deținuților veniți de la Gherla, a căror activitate din poziția de informtori nu implica și demascarea și, pe de altă parte, rețeaua de informatori constituită din reeducații de la Pitești, studenții care continuau să practice bătăile, în vederea demascărilor. În timp ce primii erau conduși de către Octavian Grama și Octavian Botez, cel de-al doilea grup se afla sub supravegherea lui Bogdănescu, Coriolan Gherman și Constantin Sofronie. În total, în anul 1951, numărul informatorilor crescuse vertiginos, însumând 381 de deținuți, adică „zece informatori la o brigadă” (Mircea Stănescu, 2012, apud V. Blănaru Flamură, 1999, p. 112).
Sistemul concentraționar de Canal nu ar fi atins cote atât de ridicate de barbarism dacă nu ar fi existat aceste rețele de informatori, al căror scop era de a aplica diverse moduri de schingiure asupra deținuților, precum și investirea tuturor coloniilor de muncă cu sentimentul de nesiguranță, de supraveghere continuă. ”Crearea și menținerea unei atmosfere de tensiune și șoc continuu nu ar fi fost posibile fără existența unei garnituri complicate și bine ajustate, bine dresate și devotate, de deținuți, care au admis să colaboreze nemijlocit și criminal cu administrația și agenții ei, pentru distrugerea biologică și morală a zecilor de mii de deținuți politici de-a lungul Canalului (Ion Cârjă, 1993, pp 310-311). Aceste grupări nu au atentat numai la sănătatea fizică a indivizilor, ci și la starea psihică, încastrându-i în amenințări și într-o stare de pericol permanent.
III.7. Strategii de supraviețuire
La Canal, chiar în asemenea condiții inumane, instinctul de supraviețuire prima. Deținuții apelau la diverse subterfugii pentru a rezista, în special în procurarea hranei. Valentin Hossu-Longin relatează, în proza document „Canalul Morții” (2013, pp. 160-161), că traiul imposibil al deținutilor de la Canal îi determina să folosească metode de supraviețuire in extremis, greu de imaginat. Ei „mâncau iarbă, mâncau câini, pisici vânate de pe curpinsul Canalului sau în comuna învecinată, Năvodari" (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 160). Instinctul de autoconservare îi determina pe deținuți să caute felurite metode de supraviețuire prin puținele mijloace pe care le aveau la îndemână. „S-au mâncat și larve de cărăbuș și tot felul de plante și vietăți care erau socotite nutritive" (Valentin Hossu-Longin, 2013, pp. 160-161). Ion Cârja (1993, pp. 275-288), fost deținut la Canal, mărturisește că pentru a supraviețui condamnații ingerau orice li se părea că îi va ajuta să reducă senzația de foame: „mușchi de pietre, alge marine, iarbă și buruieni, dacă ajungeam la ele. Pe unde treceam noi nu mai rămânea nicio iarbă, mai rău decât după pârjol. Au fost câteva cazuri când am mâncat pământ, bănuind că în el s-ar afla ceva grăsimi”. În colonia de muncă de la Peninsula, în iarna dintre anii 1950 și 1951, unul dintre deținuți, suferind de foamete cumplită, a prins câinele comandantului și „l-a făcut friptură” (Mircea Stănescu, 2012, p. 172).
Unii deținuți, care fuseseră recrutați de echipele de informatori pentru a li se alătura, însă al căror refuz atrăgea numeroase pedepse și torturi fizice, ajungeau să accepte să devină „turnători” tocmai pentru a se salva de la moarte. Acestora le erau acordate ulterior, drept privilegii, permisiunea la vorbitor, expedierea de scrisori, rația de mâncare completă și, de foarte multe ori, erau scutiți de la muncile grele.
Deținuții nu puteau să refuze să muncească sau să declare stare de grevă întrucât erau acuzați de sabotaj și pedepsiți prin condamnarea la carceră, astfel că o altă metodă de supraviețuire consta în încetinirea ritmului de lucru. Chiar dacă inițial pontatorii și-au manifestat nemulțumirea prin suprimarea rației de mâncare, cu timpul, „strategia a fost adoptată de întreaga brigadă, apoi și de alte brigăzi: deținuții își adoptau ritmul de lucru după unul dintre ei care lucra mai încet. De la o zi la alta, numărul garniturilor de pământ săpat și transportat scădea” (Mircea Stănescu, 2012, p. 180). De exemplu, în Colonia de muncă Peninsula, norma de lucru a deținuților de la Brigada 30 însuma 27 de trenuri, însă la numai o săptămână, aceasta a scăzut la 12 tone, așa cum fusese stabilit la început. „Frapați de lipsa rezultatelor în muncă, reprezentanții administrației au venit la fața locului, au certat, au amenințat, însă oamenii au continuat să lucreze în același ritm” (Mircea Stănescu, 2012, p. 181).
Mai mult, dacă la Pitești au existat cazuri în care reeducatul devenea reeducator, din victimă se transforma în călău, la Canal, acest proces de formare a „omului nou” a eșuat. Nimeni nu mai putea crede că regimul e cel care va salva poporul și trebuie, așadar, susținut. Numărul ridicat al celor schingiuiți și chiar decedați nu mai putea convinge pe nimeni că munca efectuată are în spate o cauză nobilă, a cărei finalitate va consta în bunăstarea tuturor indivizilor, așa cum afirma Țurcanu înainte de transferul la Canal: „Deși se intenționa izolarea indezirabililor și zdrobirea rezistenței din lagăr, adunarea tuturor acelor caractere tari în brigăzile disciplinare a avut efecte contrare, căci nu a făcut decât să-i pună pe toți în același loc” (Mircea Stănescu, 2012, apud Remus Radina, 1990, p. 61).
III.8. Sfârșitul
Lucrările la Canal au fost închise oficial pe data de 17 iulie 1953, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 20404. Dacă la început, lucrările demarate au fost anunțate cu mare fast, iar propaganda ajunsese în literatură și arte plastice, încheierea construcției a fost făcută în tăcere. Cu toate acestea, deținuții nu au fost eliberați, chinurile lor au continuat fie în alte închisori de pe teritoriul României, fie în penitenciarele de la Peninsula, Poarta Albă și Constanța.
Motivele reale care au cauzat încheierea lucrărilor Canalului nu au fost niciodată dezvăluite publicului, însă studiul documentelor din arhivele de la Constanța relevă că planificarea defectuoasă a fost principalul motiv. Procesul de construire a fost demarat cu mult timp înainte ca planurile să fie terminate, ajungându-se în punctul în care, la finalizarea planurilor, să se realizeze că estimările originare ajungeau doar la jumătatea celor reale privind costurile și mărimea Canalului. Specialiștii sovietici au înaintat studii geologice eronate, iar utilajele importate din spațiul rus nu funcționau sau prezentau numeroase defecte. Astfel, pus față în față cu pierderi financiare colosale și eșecul proiectului a cărui propagandă învăluise țara în ultimii ani, Gheorghe Gheorghiu-Dej a cautat să transfere vina asupra asupra muncitorilor, ce urmau să fie acuzați de sabotaj în cadrul unor procese publice. În urma unei ședințe la Ministerul de Interne în vara anului 1952, Chișinevschi îi impune lui Dulgheru, șeful Direcției de Cercetări Penale a Securității, să organizeze un proces public al „sabotorilor de la Canal”, cu importanta mențiune ”tovarășul Gheorghiu-Dej dorește ca acest proces să se încheie în cel mai scurt timp” (Dennis Deletant, 2001, p. 168). Primele judecări, care au fost efectuate în lunile august și septembrie ale aceluiași an, s-au soldat cu cinci condamnări la moarte, dintre care trei au fost executate la 14 octombrie 1952 – mecanicul de locomotivă Nichita Dumitru, inginerii Vasilescu Nicolae și Aurel Rozei Rozemberg. Celelalte cinci procese au dus la condamnarea la muncă silnică de la 20 de ani la detenție pe viață. „Gama acuzațiilor care li se aduceau depășea imaginația unui om normal: sabotare a muncii, spionaj, contacte cu spioni străini, distrugere de documente etc. În rândul celor acuzați se aflau cetățeni de etnie română și evrei” (Adrian Cioroianu, 2005, p. 305).
În 1952, la 2 septembrie, ziarul Scânteia nr. 2442 dedica pagina 3 proceselor celor acuzați de sabotaj, „cu alte mărturii ale acuzaților, plus depozițiile martorilor, mulți la număr, care arătau că inculpații fac parte dintr-o organizație diversionistă menită să distrugă cea mai mare realizare a regimului democrat popular din țara noastră”. Potrivit articolului din ziar, în cadrul procesului, cei zece inculpați și-au mărturisit vina, în timp ce detaliile oferite de către informatorii și martorii implicați au determinat procurorul militar să anunțe că „probele adunate până în prezent dovedesc cu prisosință completa vinovăție a acuzaților, procuratura renunță la ceilalați martori propuși” (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 16).
Cu privire la acest proces, pentru a se asigura mascarea completă și definitivă a factorilor care au stat la baza eșecului construcției, la nivel național a fost publicată broșura „Procesul bandei de sabotori și diversioniști de la Canalul Dunăre-Marea Neagră”. În paginile acesteia, urmând modelul ziarului Scânteia, au fost redate lucrările și sentințele celor 10 inculpați „vinovați”. Pe ultima pagină era scris: „Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române, judecând recursurile sabotorilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, condamnați la moarte de către Tribunalul Teritorial București, s-a pronunțat, în ziua de 4 Octombrie 1952, respingând recursurile” (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 23). Ulterior, în urma cererii de grațiere în fața Prezidiului Marii Adunări, Condamnații, doi dintre condamnați, Gheorghe Georgescu Topazlău și Petre Cernătescu au reușit să fie absolviți de la pedeapsa cu moartea, urmând să execute muncă silnică pe viață. Pe de altă parte, inculpaților Vasilescu Nicolae, Roza Aurel-Rosemberg și Nichia Dumitru nu li s-a acceptat cererea de grațiere. „Sentința a fost executată” (Valentin Hossu-Longin, 2013, p. 23).
Lucrările la Canal și-au pus amprenta în literatura perioadei aferente. Astfel, au fost scrise numeroase volume cu caracter glorificator și, totodată, stimulator: „Pe unde trece Canalul” (Petre Solomon, 1950), „Începutul epopeii” (Geo Bogza, 1950), ”Cresc oameni noi pe șantierele Canalului” (Nicolae Vălmaru, 1951), ”Drum fără pulbere” (Petre Dumitriu, 1951). În toate aceste lucrări, Canalul era descris ca fiind ”locul în care se poartă bătălia finală, de proporții mitologice, dintre veche și noua Românie – oferind și un pronostic în privința câștigătoarei” (Adrian Cioroianu, 2005, pp. 304-305).
Construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost reluată 20 de ani mai târziu, în urma hotărârilor luate la Plenara CC a Partidului Comunist Român (18-19 iunie 1973), în perioada lui Nicolae Ceaușescu. De această dată, însă, Canalul purta denumirea Complexul hidrotehnic și de navigație Dunăre-Marea Neagră: „Nici un cuvânt despre antecedentele penitenciare dejiste de aici. Tipic pentru propaganda comunistă: o simplă schimbare de cuvinte în titulatură urmărea să trimită la o altă, diferită, interpretare a trecutului” (Adrian Cioroianu, 2005, p. 306).
Nici în zilele noastre nu există un număr concret al omenilor care și-au pierdut viața la construirea Canalului, însă un lucru este cert: chiar dacă la nivel fizic deținuții erau conduși de partid, iar comportamentul le era în mare parte dictat, se sesisează o scindare la nivel psihologic. Chiar sub sceptrul torturii și al terorii, inocularea convingerilor potrivit cărora regimul reprezintă salvarea și trebuie, așadar, susținut nu a înregistrat succesul dorit de comuniști.
III.9. Concluzii
Organele comuniste de represiune și-au consolidat puterea prin aplicarea terorii psihice și fizice care, în fond, a beneficiat de sprijinul indivizilor; fie că ne referim la aceia care erau idealiști și credeau în dreptatea ideologiei, fie că îi avem în vedere pe oportuniștii care încercau să urce în ierarhia socială sau politică prin orice mijloace, toți s-au conformat direcțiilor impuse de partid. Astfel, construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră începe sub comanda liderului sovietic și vizează două paliere: pe de o parte, sunt așteptate beneficii economice, iar pe de altă parte, avantajele în ceea ce privește solidificarea puterii regimului prin înlăturarea tuturor oponenților sau a acelora care puteau reprezenta un pericol pentru siguranța partidului. Cu toate acestea, diferențiindu-se de regimurile de dreapta în care accentul cade pe eliminarea rasei inferioare, comunismul are în vedere continuitatea sa, așadar dezvoltarea unei societăți care să îi asigure longevitatea.
În acest sens, construirea Canalului a fost gândită ca un laborator din care urma să iasă „omul nou”, clădit după chipul și asemănarea ideologiei marxist-leniniste – propagandiști, agitatori, susținători ai partidului unic și ai regimului comunist român. În spiritul reeducării, întregul regim de detenție și de muncă de la Canal era caracterizat de numărul ridicat de condamnați, invers proporțional cu condițiile de trai, de lucru, hrană și asistență medicală. Spațiile destinate găzduirii deținuților erau prea mici pentru a-i adăposti pe toți, iarna nu puteau fi încălzite, iar multe dintre barăci nu erau dotate nici cu paturi. În timp ce hrana se rezuma la trei porții zilnice mici, rudimentare, sărace în substanțe nutritive, munca necesita eforturi titanice, iar ajutorul medical era fie inexistent, fie insuficient dezvoltat. Acest proces de „reeducare” era totodată strâns legat de teroare și moarte, percepute nu doar în plan fizic, ci și psihic, prin dezumanizarea individului și transformarea sa într-un corp fără conținut, ușor de manipulat de către regim. Totuși, reeducarea nu garanta grațierea încarceraților, aceasta fiind deseori privită ca etapa anterioară eliminării; pedeapsa cu moartea nu survenea imediat, ci prin executarea muncii impuse, cu caracter ispășitor. Libertatea ofițerilor și subofițerilor de a pedepsi și chinui deținuții după bunul plac, condițiile îngrozitoare de muncă și detenție, precum și dezvoltarea unei complexe rețele de informatori au deschis la Canal o cvasi-cutie a Pandorei din care, însă, speranța a reușit să cuprindă mulți deținuți.
În asemenea împrejurări, cu siguranță că numărul celor decedați ar fi fost incomparabil mai mare dacă deținuții nu dovedeau tăria și convingerea că o astfel de conducere inumană se va prăbuși. Mărturisirea preotului Alexandru Capotă arată că tortură aplicată în scopul reeducării nu slăbea doar trupul indivizilor, ci altera și echilibrul mental. Chiar dacă torționarii din coloniile de muncă inventau și construiau metode sinistre de subjugare a omului, pentru a-l transforma într-o ființă ușor condus, spiritul acestuia nu putea fi înfrânt: „Cum stăteam acolo, am avut închipuiri, că am văzut pe geam imaginea lui Ștefan cel Mare, cum stă și se roagă la un iconostas acolo. Eh, și imaginea asta a durat 2-3 zile și mi-a ușurat această detenție… Era grozav să stai așa, acolo. Dar atunci nu am mai simțit nici un fel de durere… nici trupească și nici sufletească. Ziua asta m-a marcat…” (Cosmin Budeancă et al, 2008, pp. 251-252). Libertatea individuală se detașează de condițiile fizice, iar deținutul rezistă în fața torturilor prin dezvoltarea forței mentale, a independenței conștiente în raport cu mediul în care se află. Chiar dacă trupul putea fi distrus prin nenumăratele torturi, spiritul nu putea fi birut.
Considerații finale
Problema terorii și a represiunii din România în perioada regimului comunist a suscitat întotdeauna un interes aparte în rândurile istoricilor, politologilor, sociologilor, care au încercat să dezbată și să înțeleagă transformările silnice – spirituale, sociale, economice, politice, culturale, etice și, nu în ultimul rând, psihologice – la care a fost supusă populația țării în acea epocă. Acest proces a fost și continuă să fie deseori îngreunat, pe de o parte, de accesul limitat la documentele originale din acea perioadă, iar pe altă parte, de refuzul unui număr ridicat de victime de a vorbi despre chinurile și umilințele îndurate în cea mai sumbră epocă din istoria României.
Teroarea este un concept care înglobează mai multe perspective, dintre care cel mai des întâlnite și discutate sunt violența fizică și privarea de libertate; însă mai mult decât atât, teroarea comunistă a vizat îngrădirea libertății de gândire, de exprimare, de acțiune, alterarea echilibrului mental al individului, prin aplicarea terorii la nivel psihologic, manifestată ca o permanentă frică și nesiguranță sub controlul total al partidului unic. Pornind de la aceste aspecte, am observat, în alcătuirea lucrării, maniera în care conducătorii regimului, aflați în sfera de subjugare sovietică, au produs mutații puternice pe toate palierele societății românești. Distincția dintre România și celelalte state comuniste obligate să suporte ororile regimului constă în modul unic de conducere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în special până în 1960, perioadă în care atât în interiorul organelor represive, cât și la nivel politic a fost permisă, și chiar încurajată, infiltrarea agenților sovietici.
Cu toate acestea, chiar dacă organele de represiune au acționat asupra tuturor segmentelor societății, iar partizanii ideologiei comuniste aveau în vedere transformarea totală a individului într-un „om nou”, reeducat în spiritul convingerilor comuniste promovate la acel moment, teroarea nu și-a demonstrat eficiența pe termen lung. Este adevărat că teama permanentă a condus la atomizarea societății, la răspunsuri și comportamente automate, rezultate din instinctul de supraviețuire, însă la nivelul conștiinței, cea mai mare parte a deținuților din închisori și din lagărele de muncă silnică nu s-au dezis de convingerile personale pentru a se transforma în părtinitori ai regimului. În același timp, la scară mai largă, în ciuda eforturilor depuse prin represiunea, propaganda și cenzura instaurate, tarele regimului nu au rămas ascunse pentru o lungă perioadă de timp. Suferințele poporului, arestările subite și încarcerările fără motiv nu au dus la eliminarea revocabilă a tuturor „dușmanilor” poporului, ci la maximizarea dezacordului față de conducerea partidului și a măsurilor întreprinse. În acest context, nu este de mirare faptul că la momentul aflării veștii despre moartea lui Stalin, în 1953, în închisorile și lagărele din România renaște speranța.
Chiar privat de libertate, distrus fizic, social și economic, individul nu a fost înfrânt; rezistența și libertatea capătă valențe superioare în epoca regimului de teroare. În acest spațiu și timp, comunicarea părăsește traiectoria clasică: în timp ce la nivelul întregii societăți, comunicarea se desfășoară într-un singur sens, emanând exclusiv dinspre partid către cetățeni, prin directive strict impuse, la nivel individual, are loc comunicarea pe verticală, comuniunea om-transcendență, ceea ce duce la victoria ultimă a omului în fața regimului represiv.
Bibliografie
Achim, I., Androne, N., Asanachescu V. și Babici, I. (1975). Dicționar politic. București: Editura
Politica.
Aron, R. (1999). Lupta de clasă. Noi prelegeri despre societățile industriale. Iași: Editura Polirom.
Bâgu, G. (1993). Mărturisiri din întuneric. București: Editura Tehnică.
Blănaru-Flamură, V. (1999). Mercenarii infernului. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești. București: Editura Elisavaros.
Boboc, A., Cioabă, A. și Deliu, A. (2004). Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice, vol. I. București: Editura Institutului de Știinte Politice și Relații Internaționale.
Boudon R. (coord.), Besnard P., Cherkaoui, M., Lécuyer, B.P. și Larionescu, M. (2009). Dicționar de sociologie (ediția a 2-a). București: Editura Enciclopedic Gold.
Budeancă, C. (coord.), Lascu, A., Matei, A., Mureșan, A., Petre, C., Sandu, A. și Vasilescu, C. (2007). Experiențe carcerale în România comunistă, vol. I. Iași: Editura Polirom.
Budeancă, C. (coord.). Lascu, A., Matei, A., Mureșan, A., Petre, C., Sandu, A. și Vasilescu, C. (2008). Experiențe carcerale în România comunistă, vol. II. Iași: Editura Polirom.
Budeancă, C. (coord.). Lascu, A., Matei, A., Mureșan, A., Petre, C., Sandu, A. și Vasilescu, C. (2009). Experiențe carcerale în România comunistă, vol. III. Iași: Editura Polirom.
Budeancă, C. și Olteanu, F. (2006). Forme de represiune în regimurile comuniste. Iași: Editura Polirom.
Budeancă, C. și Olteanu, F. (2011). Sfârșitul regimurilor comuniste. Cauze, desfășurare și consecințe. Cluj-Napoca: Editura Argonaut.
Cârja, I. (1993). Canalul morții. București: Editura Cartea românească.
Cernat, P., Manolescu, I., Mitchievici, A. și Stanomir, I. (2004). Explorări în comunismul românesc, vol. I. Iași: Editura Polirom.
Cernat, P., Mitchievici, A. și Stanomir, I. (2008). Explorări în comunismul românesc, vol. III. Iași: Editura Polirom.
Cioroianu, A. (2005). Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc. București: Editura Curtea Veche.
Cojoc, M. (2001). Istoria Dobrogei în secolul XX. Canalul Dunăre-Marea Neagră 1949-1953. București: Editura Mica Valahie.
Courtois, S. (coord.). Ackerman, G., Bafoil, F. și Baudouin, J. (2008). Dicționarul comunismului. Iași: Editura Polirom.
Deletant, D. (2001). Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965. Iași: Editura Polirom.
Deletant, D. (2012). România sub regimul comunist (ediția a 4-a). București: Editura Fundația Academia Civică.
Denize, E. și Mâță, C. (2005). România comunistă: statul și propaganda 1948 – 1953. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun.
Dobre, F. (coord.). Banu, F., Bărbulescu, T., Duică, C. și Țăranu, L. (2006). Securitatea. Structuri – cadre, obiective și metode 1948-1967, Vol. I. București: Editura Enciclopedică.
Ficeac, B. (1999). Cenzura comunistă și formarea Omului nou. București: Editura Nemira.
Frigioiu, N. (2004). Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, vol. I. București: Editura Comunicare.ro.
Frigioiu, N. (2009). Antropologie politică. București: Editura Comunicare.ro.
Frigioiu, N. (2010). Politologie și doctrine politice. Puterea imaginii și imaginarul Puterii, vol. II.. București: Editura Economică.
Gheorghiu-Dej, Gh. (1956). Articole și cuvântări (ediția a 4-a). București: Editura de Stat pentru Literatură Politică.
Goma, P. (1999). Patimile după Pitești. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Gurău, V. (1999). După gratii. București: Editura Albatros.
Hossu-Longin, V. (2013). Canalul morții. Martor. București: Editura Fundația Academia Civică.
Ierunca, V. (2013). Fenomenul Pitești. București: Editura Humanitas.
Ionașcu, C. (2010). Ororile și farmecul detenției. O convorbire cu Traian Cătălin Uba. București: Editura Fundația Academia Civică.
Ivan, S. (1996). Pe urmele adevarului. Constanța: Editura Ex Ponto.
Jela, D. (2001). Lexiconul Negru. Unelte ale represiunii comuniste. București: Editura Humanitas.
Măgureanu, V. (2006). Sociologie politică. București: Editura RAO.
Mamina, A. (2011). Marxismul occidental și marxismul oriental: ideile, societatea și cultura. Târgoviște: Editura Cetatea de Scaun.
Mihadaș, T. (1990). Pe muntele Ebal. Cluj-Napoca: Editura Clusium.
Muraru, A. (coord.). Roman, C., Mareș, C., Lăcătușu, D., Stan, M., Petre, C. și Cucerai, S. (2008). Dicționarul penitenciarelor din România Comunistă. Iași: Editura Polirom.
Negrici, E. (1999). Literature and Propaganda in Communist Romania. București: Editura Fundația Culturală Română.
Pintilie, I. (2001). Vremuri de băjenie și surghiun. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Popescu, D. (1994). Am fost și cioplitor de himere. Un lider comunist se destăinuie. București: Editura Expres.
Pricopie, R. (2008). Relații publice: evoluții și perspective. București: Editura Comunicare.ro.
Radina, R. (1990). Testamentul din morgă. București: Editura Tinerama.
Radu, R. (2008). Politologie. București: Editura ASE.
Roșca, V. (2011). Experimentul Târgșor. București: Editura Curtea Veche.
Schifirneț, C. (2004). Sociologie. București: Editura Comunicare.ro.
Stănescu, M. (2010). Reeducarea în România comunistă (1945 – 1952). Aiud, Suceava, Pitești, Brașov. Iași: Editura Polirom.
Stănescu, M. (2012). Reeducarea în România comunistă 1949-1955. Iași: Editura Polirom.
Tismăneanu, V. (2006). Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului romanesc. Iași: Editura Polirom.
Tismăneanu, V. (2008). Arheologia terorii (ediția a 3-a). București: Editura Curtea Veche.
Tismăneanu, V. (2008). Fantoma lui Gheorghiu-Dej (ediția a 2-a). București: Editura Humanitas.
Tismăneanu, V. (2011). Despre comunism. Destinul unei religii politice. București: Editura Humanitas.
Tran, V. și Stănciugelu, I. (2003). Teoria comunicării. București: Editura Comunicare.ro.
Troncotă, T. (2006). România comunistă. Propagandă și cenzură. București: Editura Tritonic.
Anexe
Institutul de Investigare a crimelor comuniste în România, Experiențe carcerale în România Comunistă, volumul I:
Flaviu George Brezeanu, arestat în 1949, cinci ani de detenție, a executat pedeapsa în închisorile Jilava, Pitești și în lagărul de muncă de la Canal. „În Brigada 13 am fost. Și am stat la Peninsula 4 ani… din vara lu’ 50 până în august ‘54, când m-am eliberat. Și am muncit… La început a fost groaznic. (…) Ne puneam să săpăm, incărcam în roabă, o duceam la malul lacului Tașaul, acolo o vărsam și veneam înapoi. Și trebuia în continuu să muncești, n-aveai voie să stai deloc. (…) Munca începea dimineață… când se lumina. (…) Adunarea se făcea pe platou, ne strângeam iarnă, vară, ploaie, ninsoare, orice ar fi fost eram pe platou și se făcea numărătoarea… Și numărau niște analfabeți, și nu ieșea număru’, și o luam din nou. (…) Mâncarea era o mizerie. O mizerie! Era varză, murături… mâncare de murături. Am mâncat odată, mi-aduc aminte, mazăre furajeră cu gărgărițe. M-am dus în fundul dormitorului să mănânc, ca să nu văd.” (2007, p. 62)
Ovidiu Mircea Mureșan a fost arestat în 1949 și condamnat la 3 ani de închisoare, plus un an administrativ. A executat pedeapsa la Tîrgșor, Poarta Albă, Capul Midia: „La Poarta Albă se murea destul de mult… Nu știu în altă parte cum era, da’ aici 40-50 mureau pe lună. Era colonie mare, erau vreo 10.000. Era și drept comun acolo. (…) Și nu mai știu câți am fost, vreo șapte-opt inși, și ne-o băgat în închisoarea coloniei, care era o baracă din scândură, fără căldură, fără nimic… Făceai un frig și cu 125 de grame de pâine pe zi și niște apă chioară, dacă ne mai dădea…, și altceva nimic. A fost groaznic acolo.” (2007, p. 135)
Petru Anton Codrea, arestat în 1948, condamnat la trei ani de detenție, la Târgșor, Jilava și Canal: „Vedeți, brigada de studenți lua câte un deținut, care era dirijat la ei, și care era pur și simplu maltratat, bătut într-o baracă. E, da’ nu era de vină omul care-o fost acolo, ci brigadierul care știa de treab-asta, și nici el nu a făcut-o de capul lui, ci pentru că ofițerul care era în colonie sau directoru’ așa a dat dispoziție. Și așa a ajuns acolo Simionescu, profesor universitar, om bătrân, și care n-o mai putut suporta… Așa o zi, o săptămână, două, până la un moment dat când, pur și simplu, nu s-a mai stăpânit și în strigăt s-a repezit către gardul de sârmă ghimpată. (…) Nu am asistat la uciderea lui, nici n-am auzit descărcătura armei, dar l-am văzut decedat cu ochii mei. Am văzut cadavrul, care a fost ținut acolo vreo câteva zile, două-trei zile, cât o fi fost. (…) Și militarul care-a făcut asta a plecat vreo cinșpe zile acasă”. (2007, p. 176)
Institutul de Investigare a crimelor comuniste în România, Experiențe carcerale în România Comunistă, volumul II:
Petru Baciu, arestat în 1948 și condamnat la 10 ani de închisoare. A executat pedepsele la Iași, Suceava, Bacău, Jilava, Pitești, Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Borzești, Aiud, Grindu și Periprava: „Eu eram venit slab, tocma’ de la izolare… și m-o băgat cazma, la încărcat pământ… că doar eram la Canal și aici era munca cea mai grea. (…) Și de aicea am ajuns la altă brigadă. Și nici aici n-o fost bine pentru ei… n-o fost bine, că după aia mă căutase ăla, Stănciugel, care o băgat oameni la cuptor… (…) Stănciugel era un țigam brigadier, care o băgat un comandor la cuptorul de cărămizi și l-o ars acolo… (…) O mai fost o brigadă unde m-o băgat… brigada H. Adunase toți preoții din colonie fiindcă erau elementul de rezistență, dacă se poate spune așa, și i-a adunat ca să-i ucidă. Și au băgat și câțiva din ăștia, așa-ziși indezirabili. Aici ziua ne duceau la Încărcări, noaptea ne duceau la corvoadă sau la vitanjare. Ce era vitanjarea? Closetele erau niște gropi adânci, mari, și te băgai în chielea goală acolo, în… și scoteai cu găleata murdăria și o încărcai în butoaie. Nu știu cât am stat, da’ și aici m-or chinuit mult… (…) Erau 10.000 de oameni, aproximativ (la Poarta Albă). Era mare! Era cel mai mare lagăr de pe Canal… Poarta Albă. Și după aia, nu știu pe ce criterii, da’ m-o scos de la brigada H și m-o dus la Peninsula. La Peninsula era bătaie! Era brigada 13-14 condusă de Bogdanovici. Banditul ăla era tot student. Și acolo era un trai și-o fericire… Acolo se cânta, se juca, că oamenii de pe drum n-aveau idee ce se întâmplă. Și cântau cu aparate, ca să nu audă cum urlau ăștia! Și ce făceau: te luau noaptea coloneii, te băteau, te omorau… Așa l-au omorât și pe doctorul Simionescu, după ce l-au chinuit în toate felurile, că îl puneau în patru labe, îl călăreau, îl băgau pe sub pat și așa mai departe. (…) Și eu am scăpat și de aici că m-o dus la Capul Midia. Domnule, aici a fost mormântul burgheziei! Aici o fost duși toți chiaburii și toți bătrânii, că era administrativ. Șeful coloniei, comandantul, era Borcea, un criminal. Ăsta fusese agent. (…) El chinuia oamenii cel mai tare. Domnule, mergeau la lucru… și nu mai aveau papuci! Mergeau la lucru înfășurați cu opinci făcute din sac de ciment. (…) Și o instaurat Borcea ăsta un regim foarte sever. De exemplu, dacă nu îți făceai norma, nu-ți dădea decât felul întâi și pâine nu se dădea. (…) Îi băga așa uzi într-o cameră, 40, 50… și dimineața când îi scotea iar la lucru erau dezbrăcați, cu cârpe… degetele de la mâini nu mai funcționau. Și se duceau, le tăiau degetele. Îi înveleau la infirmerie cu un sac de ciment, că așa știau ei. Și dimineața stătea Borcea în poartă și zicea: „Tu vei muri! Și tu vei muri!” Și când veneam în tură, apăi tot în poartă stătea: „Câți ai adus, mă?”. „4!” – că-i aducea pe morți. „Numa’ atâta?!” Eii, și băga acolo 4, 8, 10, 12, făcea o grămadă de morți și după aia îi căra la cimitir.” (2008, pp. 199-210).
Părintele Matei Boilă, arestat de trei ori – în 1946, 1952 și în 1956. A trecut prin majoritatea închisorilor și lagărelor comuniste, dintre care menționăm Jilava, Gherlea și Canal: „La Canal erau condiții mai grele ca în pușcărie. (…) la Canal era o nenorocire… Eram la Capul Midia, lucram de toate. (…) Pe o parte dintre deținuți ne ducea la cariere de piatră: trebuia să spargem piatra și să o încărcăm în camionete, s-o ducem să facem un dig. Am făcut atuncea un dig mare la Capul Midia… Și acolo era o betonieră mare de tot care trebuia deservită, încărcată cu camionete cu ciment, cu pietriș și cu nisip. (…) Pentru ei era foarte important ca betoniera să funcționeze, și-atuncea i-am binecuvântat pe ruși, pentru că betoniera era rusească și dacă ar fi funcționat normal și bine era o nenorocire, da’ se se strica tot la 5 minute… Noi stăteam în timpul ăla, că nu putea să ne spună nimica până când nu se repara betoniera”. (2008, pp. 110-111)
Preotul Alexandru Capotă, arestat în 1958 și deținut adminsitrativ până în 1962, în coloniile de muncă Grindu, Periprava și 9 Culmea: „Altă dată eram la 9 Culme. (…)M-a legat cu mâinile la spate, cu sârmă ghimpată și m-a ținut acolo în baracă o oră și ceva. Și am plecat la colonie tot așa legat și m-a ținut în poartă… Și cine rămânea în poartă… știai ce te așteaptă. (…) Și caraliul, care era solid, m-a luat așa de gât și m-a trântit jos cu fața în sus. Mi-a tras pantalonii, da’ comandantul zice:„Nu, nu, lasă că dau eu”. Avea bastonul ăla de cauciuc, cum îi spunea, pulan. Mi-a dat una… Eu am început să țip. (…) Că eu știam că îți dă 10, 15, 25 din astea, după cum se bătea la armată, apoi venea doctorul și te controla. (…) Și mi-a dat trei din astea. (…) Altă dată eram tot la 9 Culme și am avut o altercație cu un caraliu. Și m-a vărăt la Neagra… Ce e Neagra? Era o cameră care avea geamul spart și un robinet defect din care curgea apă… Și pe jos era apă… Și acolo am stat 7 zile… Și două zile îți dădea apă cu sare, o zi mâncare. Și stăteai în picioare, că nu aveai cum altfel. Seara îți vâra 3 scânduri pe care să dormi. Eee, astea au fost un chin nemaipomenit pentru mine… Cum stăteam acolo, am avut închipuiri, că am văzut pe geam imaginea lui Ștefan cel Mare… cum stă și se roagă la un iconostas acolo. Eh, și imaginea asta a durat 2-3 zile și mi-a ușurat această detenție… Era grozav să stai așa, acolo. Dar atunci nu am mai simțit nici un fel de durere… nici trupească și nici sufletească. Ziua asta m-a marcat…” (2008, pp. 251-252)
Pintilie Iacob a fost arestat la 15 mai 1948 și condamnat la 4 ani de închisoare. A executat pedeapsa în închisorile din Suceava, Văcărești, Târgșor, Canal (Poarta Albă, Peninsula, Capul Midia, Kilometrul 31, Castelu, Eforie Nord, Coasta Galeș), Onești și Borzești: „Când s-o terminat cu Târgșorul, ne-a dus la Canal. Am făcut tot Canalul: Peninsula, Poartă Albă, Kilometrul 31 sau Castelu, Midia, Galeș și așa mai departe… Am fost duși ca să muncim la Canal, ca să nu ne țină statul degeaba acolo… (…) Eh… La Canal o fost groaznic, dom’le. Alimentația proastă, mizerie multă, lipsă îmbrăcăminte… Îți dădea pușcăria ce avea, zeghe foarte proastă… (…) La Canal era o brigadă de specială de preoți, dar n-aveam voie să luăm legătura cu ei… Era… Cum să spun? O strictețe extraordinară. N-aveam voie să ies din baracă decât până la WC, acolo, în curte. Oricum, când veneam frânți de oboseală de la muncă, nu-ți mai venea nici să mergi să te întâlnești cu cineva. (…) Când a murit Stalin eram la Eforie. Și acolo, ca muncitor la brigada aia de dulgheri, am intrat și eu la meserie, și atunci am dus-o mai bine, fiindcă în partea cealaltă milițianul te supraveghea, stătea cu bâta după tine să lovească dacă nu lucrai… (…) Dom’le, după mine cea mai grea colonie o fost Midia. Era comandant Liviu Borcea. Aici, bătaie… Se bătea pentru orice… Era un sergent-major, Oancea, care nu știa decât să fie cu parul în mână. Acolo, în șantierele-ecluză, unde se lucra la Canal, el supraveghea deținuții… La Midia lucram în ecluză, că era canalul la cota de jos… aproape că nu era pământ acolo, era piatră, domne. Cu târnăcopul trebuia să dai și să încarci apoi vagonul, vagonetul… Și numai cu târnăcopul, că piatra aia care se desprinde de jos nu mergea să o iei cu cazmaua, cu hârlețul sau cu altceva, că nu intra. Acolo nu era pământ, era piatră!” (2008, p. 305)
Petre Rotaru, arestat la data de 29 iunie 1948 și condamnat la 6 ani de închisoare. A executat pedeapsa în închisorile Suceava Pitești, Poarta Albă, Peninsula, Gherla: „Cam prin primăvara lui ‘50, prin februarie-martie, cam așa ceva… Atunci s-o organizat un lot pentru canal și m-am trezit nominalizat în lotul ăla. Ne-o deplasat la Canal, cu destinația Poarta Albă. Am ajuns acolo, ne-o cazat, da’ n-am stat decât o noapte, pentru că după ce am ajuns am intrat la vizita medicală. Doctorul când ne-a luat pe toți la palpat, și-a dat seama imediat ce e cu noi și o spus: „Ce să fac, domne, cu figurile astea scheletice la Canal?”. A doua zi dimineața s-a organizat returul și întoarcerea la Pitești. Eh, am mai stat o lună de zile la Pitești, da’ în luna aia ne-au pus pe o mâncărică mai bunișoară, ceva mai consistent, cu ceva calorii. Da’ a doua oară când ne-o trimis la Canal am ajuns la Peninsula. Peninsula era o colonie formată numai din deținuți politici. Nu aș putea spune chiar precis, dar cred că erau la 3-4.000 de oameni acolo, pentru că erau vreo 50-60 de brigăzi, cam așa ceva. Dimineața la ora 5 era deșteptarea și masa, iar la ora 6 ieșeam cu brigada pe platou în poartă și luam direcția șantierului. Erau fel de fel de treburi, dar era o muncă titanică. (…) Pe urmă la săpături la Tașaul. Ei, acolo o fost efortul cel mai mare. De ce? Domne, aveam normă 4 metri cubi de pământ: să-i sapi, să-i încarci la roabă, să-l duci la 20-30 de metri distanță, să-l deplaasezi… (…) Ningea odată, în ianuarie-februarie, viscolul era mare și noi eram până la jumătate dezbrăcați la piele și așa lucram… (Cât erați la Canal ați primit vești de la părinți, de la rude?) Nimic. Adică nu. În 6 ani de zile un singur pachet am primit la Peninsula și un singur vorbitor. De ce? După eliberare, când am ajuns acasă m-au întrebat: Băi, de ce nu vă ajungeau pachetele, că lunar vă trimiteam? Fie le returnau, fie le opreau ei și luau altă destinație. Nu știu exact…(…) Brigada 13 și 14, una era condusă de un medic, Dorneanu parcă îmi amintesc eu că îl chema, de la Cluj, și alta tot de un student medicinist de la București. După ce veneau seara de pe șantier, ei aveau filați anumiți indivizi și știau precis în care brigăzi sunt. Ei, și la momentele alea se îndreptau spre brigăzile respective, întotdeauna în grup de 2-3, îl pândeau pe individ când ieșea fie de la spălător sau afară, îl înșfăcau pe sus, îi puneau călușul la gură și îl transportau la sediul brigăzii lor, fie 13 sau 14. Aici, în timpul nopții, îl supuneau la fel de fel de cazne… la tot felul de bătăi și chinuri, ca să se demaște, să spuie ce n-o spus la anchetă… Și printre cei duși și torturați la brigăzile acestea o fost și doctorul Simionescu, o mare figura medicală a timpului.” (2008, pp. 366-368)
Institutul de Investigare a crimelor comuniste în România, Experiențe carcerale în România Comunistă:
Teofil Mija a fost arestat la 25 mai 1950 și condamnat la 15 ani de muncă silnică. A executat pedeapsa în închisorile Cluj, Aiud, Gherla, Jilava, Oradea și Poarta Albă: „Am fost trimis la Canal. La Canal, după 6 luni de roabă și lopată, am ajuns la Poarta Albă. (…) Infernale! Canalu’ Morții, așa i se spune. Și pe drept cuvânt i se spune așa, pentru că aici au murit sute – nu vreau să spun mii – au murit sute… toți cei bătrâni. Aici a fost iadu’, fiindcă era muncă istovitoare, foame, și-așa mai departe. Când au început să moară și-au venit înghețați de pe șantier… (…) Erau 7 000 de deținuți în colonie și erau zile când aveam și până la 200 de consultații, oameni care cădeau și nu mai puteau să meargă… La un moment dat au venit vreo șase-șapte, între care unu’ era aproape mort, înghețat de frig. Vă rog să mă credeți, avea 1,90 metri înălțime și era piele și os (…) dar acuma eu trebuia să scriu că ăsta a murit de foame și de frig la Canal. (…) Și m-a luat și m-a băgat la brigada de exterminare. Era brigada unde, dacă intrai, nu mai ieșeai! Și acolo erau elevi între 13 și 18 ani, care veniseră înainte la mine că nu mai puteau, că munca era istovitoare. (…) Uitați-vă la mine! Acuma am 80 de kilograme, când am ieșit aveam 47. Și-au fost perioade în închisoare când am stat izolat, de unu’ singur. Dacă mă întreba cineva mai repede: Cum te cheamă, domn’e?, trebuia să mă gândesc. Până acolo ajunsesem… (…) Și vreau să vă spun mai departe că metodele de tortură care au fost aplicate deținuților politici în scopul exterminării, toate au avut ca scop să le facă suferința mai lungă și mai insuportabilă (…) vreau numai să vă spun că aceste torturi, suferințe pe care ei le-au provocat deținuților politici nu pot să fie exprimate prin scris sau prin vorbă. Acest cinism și această bestialitate cu care securiștii au exterminat tineretul acesta patriotic cred că pot fi înscrise în Cartea Recordurilor. Cred că pe fața pământului nu-i întrece nimenea.” (2009, pp. 143-152)
Radu Vasile a fost arestat la 23 aprilie 1948 și condamnat la 6 ani de închisoare. A executat pedeapsa în închisorile Ghencea, Rahova, jila, Aiud, Făgăraș, Canal-Saligny, Iași și Suceava: „S-or uitat la noi, or văzut care-i mai tânăr, mai bun de muncă. Pe bătrâni nu i-or băgat. Foarte rar o mai căzut câte unul. Și ne-o luat la Canal și ne-o dus lângă podul de la Cernavodă, că era o localitate care se chema Saligny, după numele inginerului Anghel Saligny. Acolo era numai calcar, un munte de calcar, și s-o făcut ecluza. S-o făcut o groapă că, dacă te uitai de pe mal în jos, vedeai omul cât o păpușă! Totul era calcar… Excavatoare?! Nici pomeneală! Târnăcop, lopată și hărleț, așa a fost. Și lucram foarte greu, și eram flămând… Lucram în fiecare zi câte 12 ore. M-a apucat și o iarnă acolo, și munceam dezbrăcați… Ne încălzeam din cauza muncii, ne dezbrăcam și lucram în maieu. (Au fost și accidente de muncă?) Da, erau unii vagoneți stricați și mulți se răsturnau. Au fost mulți schilodiți acolo, am avut și morți… Foarte greu o fost. Domn’e, măcar dacă ne-ar fi dat mâncare, dar nici nu ne hrăneau, ne dădeau o porție mizerabilă. Mâncam în picioare și iarna sufla vântul peste noi. Și am stat acolo circa un an și jumătate în condițiile astea, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, „Drumul fără pulbere”, așa cum îi spuneam atunci. (2009, pp. 241-248)
Narcis Dogaru, arestat la 20 mai 1948 și condamnat la 10 ani închisoare corecțională. A executat pedeapsa în închisorile Tulcea, Constanța, Văcărești, Târgșor, Peninsula, Aiud, Cavnic și Gherla: „Da, au fost și perioade grele… La început a fost o perioadă grea pentru că mâncarea era sub orice nivel (…) Eu nu am muncit așa ceva înainte. Cine n-a trecut pe acolo nu-și poate imagina. Și mâncarea era sub posibilitățile de a duce mai departe viața. (…) Am și luat vreo două palme de la Coriolan Gherman, care era brigadier și era unu’ din cei care a fost la Pitești și care au făcut reeducarea. (…) În ultima perioadă am lucrat la excavator, perforator, mai știu eu ce. Ieșeam la 6 dimineața la muncă și pe la ora 5 veneam înapoi în colonie. Aproape de dimineață până seara. (…) Mâncarea nu-ți ajungea, era sub nivelul de existență al unui om care poate cât de cât să facă ceva. Și la un moment dat eram terminat. Eram terminat! Eram atât de slăbit, că dacă mâncarea era așa cum era… Ceva care să nu ajungă să te ții pe picioare. Și mai trebuia să și muncești, să dai cu târnăcopul, să scoți cu lopata și mai știu eu ce. Era ceva de extenuare. (…) A evadat un cetățean care era brigadier la cei care cărau vagonete. Deși brigadierii erau oamenii care duceau o viață extraordinară, aveau și vorbitoare familiale și pachete peste limită… a evadat. Și a fost prins. N-am mai văzut până acuma așa ceva și nici nu mai pot să îmi imaginez: l-au dus, l-au legat de un stâlp în mijlocul coloniei și i-a forțat pe toți să se ducă să îl scuipe. Și după ce i-au forțat pe toți să se ducă să îl scuipe, nu după mult timp l-am văzut împușcat între stâlpi. Au spus că a vrut să evadeze a doua oară. Da’ asta a fost o insinuare, că le-a trebuit un motiv ca să fie împușcat, lucru care nu se poate contesta. Ca după aceea să aud și comandanți că i-a prins cu niște probleme… Dar s-a întâmplat, s-a terminat.” (2009, pp. 377-380)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Construirea Canalului Dunare Marea Neagra (1949 1955) (ID: 151026)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.