Constantin Brancoveanu

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

(1688-1714) – VOIEVODUL ȘI TIPARUL

CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………………………2

Capitolul 1 : Societatea românească la sfârșitul secolului XVII-începutul secolului XVIII….. 4

Subcapitolul 1: Personalități la Curtea domnitorului …………………………..

Subcapitolul 2: Implicarea domnitorului în educație…………………………….

Capitolul 2 : Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu și locul său în istoria românilor…………………………………………………………………………………………………………………..10

2.1. Subcapitolul 1: Constantin Brâncoveanu, prințul aurului……………………..

2.2. Subcapitolul 2: Constantin Brâncoveanu în istoriografia română și străină

Capitolul 3 : Tiparul…………………………………………….…………………………………………….16

3.1. Subcapitolul 1: Antim Ivireanu…………………………………………………………..

3.2. Subcapitolul 2: Din cărțile tipărite în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu……………………………………………………………………………………………………………..

Concluzii…………………………………………………………………………….

Bibliografie………………………………………………………………………….

„Secolul al XVII-lea aduce transformări adânci în structura socială a poporului și ca o consecință a acestora, avem o orientare nouă, în cultura lui”

„Epoca brâncovenească a lăsat posterității un patrimoniu imens de izvoare, în care se oglindesc framântările interne ale societății muntene, personalitatea și politica voievodului, locul Țării Românești în cadrul marilor probleme ale spațiului balcanic cea mai mare parte a acestor materiale se află în țară, strânse în fondurile Arhivelor Statului, în colecțiile Academiei Române, în cele ale unor muzee, biblioteci centrale etc.”

Am ales această temă pentru că întotdeauna m-a fascinat personalitatea domnitorului și curajul pe care acesta l-a dovedit în fața morții.

Lucrarea este structurată în 3 capitole :

Capitolul 1 – Societatea românească la sfârșitul secolului XVII-începutul secolului XVIII

Capitolul 2 – Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu și locul său în istoria românilor

Capitolul 3 – Tiparul

Concluzii finale

Bibliografie

Primul capitol Societatea românească la sfârșitul secolului XVII-începutul secolului XVIII prezintă personalitățile aflate la Curtea domnitorului și implicarea domnitorului în educație.

Al doilea capitol : Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu și locul său în istoria românilor prezintă pe de-o parte caracterul domnitorului, iar pe de altă parte documentele în care domnitorul este menționat, autori care cau scris despre epoca domnitorului, acte emise în timpul domniei sale.

Capitolul: Tiparul prezintă tipografiile înființate pe teritoriul Țării Românești și o parte din cărțile tipărite în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Pentru realizarea acestui capitol, un real ajutor am primit din partea d-lui dr. Bădără Doru, șef al Biroului de Bibliofilie. Manuscrise, care mi-a pus la dispoziție utmătorul material : „Activitatea tipografică în timpul lui Constantin Brâncoveanu”

Ultimul capitol va conține concluziile finale.

Bibliografia va conține lucrările consultate pentru alcătuirea prezentei lucrări

Capitolul 1 – Societatea românească la sfârșitul secolului XVII – începutul secolului XVIII

1.1. Personalități la Curtea domnitorului

Remarcabila operă de cultură, realizată în toate domeniile în timpul lungii domnii a lui Constantin Brâncoveanu, nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat pe de o parte, prosperitatea economică a Țării Românești și avuțiile personale ale voievodului, iar pe de alta, pregătirea lui intelectuală, superioară, îmbinată cu un deosebit simț al frumosului și cu o adevărată pasiune pentru lucrul artistic și pentru cartea de învățătură sau de literatură. Aceste aspecte au putut înlesni actul de cultură, pentru că domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost pentru țară, în general, datorită politicii lui prudente, o domnie relativ linștită, voievodul putând să se înconjoare de personalități culturale, autohtone și străine, de mare valoare, iar pe plan artistic să-și organizeze o școală de pietrari și zugravi.

Prin instrucția primită încă din casa părintească de la dascăli greci, viitorul domn, cunoscător al limbilor greacă și latină, a fost puternic atras, spre studiu și învățătură. La aceasta se adaugă și rolul avut de frații Cantacuzino, stolnicul și spătarul, care au contribuit la educarea și cultivarea tânărului boier, orfan de tată din primul an al vieții. Cel mai apropiat sfetnic al său, stolnicul Cantacuzino, era și cel mai de seamă cărturar al vremii, iar marele spătar Mihai Cantacuzino fusese și el prin Occident, fiind instruit în probleme de artă și arhitectură.

Deși țara a fost prinsă în tot timpul lungii lui domnii în vârtejul greutăților politice de tot felul, Constantin Vodă a găsit timp atât pentru a-și crea un mediu cât mai cărturăresc la Curte, cât și pentru a zidi biserici și palate sau pentru a face restaurări și reparații la numeroase lăcașuri din tot cuprinsul țării.

Asemeni marilor feudali din Occident, voievodul muntean era foarte zelos ca numele lui să fie legat de realizări culturale care să rămână posterității, mărturie a personalității lui istorice.

Numeroase tipărituri apărute în cele cinci tipografii brâncovenești- de la București, Snagov, Târgoviște, Râmnic și Episcopia Buzăului- au fost organizate și finanțate de el. Toate ctitoriile, palatele sau restaurările erau făcute după indicațiile lui, argintăria comandată la atâția meșteri din Transilvania era lucrată după modelele pe care le alegea voievodul. Din tot ceea ce s-a realizat pe plan cultural sau artistic reiese că se formase un puternic și polivalent curent care, dacă nu ar fi intervenit sfârșitul tragic al domnitorului precum și vicisitudinile istoriei, ar fi dus poporul român la o majoră și specifică afirmare prin cultură și artă, încă de la începutul secolului al XVIII-lea.

Voievodul era, prin formația lui intelectuală, prin scopurile lui politice, integrat spiritului occidental. El făcea politică alături de turci pentru că nu avea încotro, însă, simțindu-se mereu primejduit din partea Porții, el s-a legat de Italia și prin interese politice și financiare.

În anul 1701, papa Clement al XI-lea asigura printr-o scrisoare pe voievodul muntean de prețuirea lui deosebită și de buna lui voință. În 1703, ambasadorii venețieni la Constantinopol, bailii Lorenyo Soranyo și Ascanio Giustiniani, comunicau dogelui legăturile apropiate pe care le aveau cu Constantin Vodă

La Veneția voievodul muntean avea un agent al său și, pentru că se simțea pândit de ura dregătorilor otomani, depusese la Zecca o jumătate de milioni de taleri, cu o dobândă de 3 și 4%. O parte din corespondența Curții era expediată prin venețieni (Depeșele la Curtea imperială de la Viena erau trimise prin dragomanul venețian de la Viena, Marcaritano Mamucca de la Torre)Legăturile cu principele Eugeniu de Savoia se făceau prin italianul Aloise Volde, tălmaci din limbile turcă și greacă la Viena.

Mulți din medicii de la Curtea lui Brâncoveanu erau și ei italieni. Ei nu-și îndeplineau numai profesia, ci erau folosiți și la cancelaria domnească sau în diverse misiuni diplomatice. Printre aceștia amintim de contele Bartolomeo Ferrati și pe Iacob Pylarino(cunoscut pentru lucrările științifice publicate în limbile italiană și latină) recomandat de bailul Veneției.

O altă figură reprezentativă de la Curtea lui Brâncoveanu a fost Ioan Abramios, grec de origine, dar de formație intelectuală italiană( fusese paroh al coloniei grecești din Veneția, unde tipărise mai multe cărți). Constantin Brâncoveanu l-a primit pentru a fi predicatorul Curții și dascăl la Academia domnească

Gheorghe Maiota, tot grec, cu studii făcute la Roma și Veneția a fost profesorul de limbile latină și greacă al beizadelelor lui Constantin Vodă, predicatorul lui și dascăl la Academia domnească de limba latină, între anii 1694-1710.

Cea mai de seamă personalitate italiană de la Curtea lui Brâncoveanu a fost Anton Maria del Chiaro secretarul florentin de limbi occidentale al voievodului. A venit în țară pe la sfărșitul anului 1709 și a rămas cu aceleași atribuții și după uciderea lui Constantin Vodă, la Curtea lui Ștefan Cantacuzino. Însă după ce a căzut și capul acestui domnitor, s-a reîntors la Veneția unde, în 1718 a tipărit o carte despre Țara Românească, foarte utilă și azi prin însemnările ei asupra oamenilor și locurilor : Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, ritu e religioni degli abitanti con la tavola geografica di quella provincia.

Atașamentul domnitorului față de de cultura europeană și, mai ales, față de universitățile italiene a mers până acolo, încât a trimis în Italia, pentru studii, mai mulți bursieri. Documentele vremii au păstrat câteva nume de elevi ai Academiei domnești de la Sfântul Sava, care au luat drumul Italiei la îndemnul și cu banii voievodului : Răducanu Cantacuzino, fiul stolnicului, Gheorghe Damian și Palade Damian Românul, latiniști de seamă, care au închinat voievodului, în 1709, o odăUn document de la 14 aprilie 1712 menționează pe Andronache postelnic, fiul lui Pascale vornicul „plecat la Veneția pentru învățătură”. Sunt cunoscuți însă și greci la Hypomene din Trapezunt și Anton Stratigos, care au studiat medicina la Padova.

1.2 Implicarea domnitorului în educație

Când în 1688 Constantin Vodă Brâncoveanu ocupa scaunul domnesc al Țării Românești, învățământul se menținea la un nivel scăzut, reducându-se la forma lui elementară. Doar în casele marilor boieri erau preceptori străini, care instruiau odraslele boirești. Fii meșteșugarilor și ai negustorilor căpătau o instrucție sumară în puținele școli elementare de pe lângă biserici, în care se învăța doar alfabetul chirilic și muzica bisericească.

Cea mai veche școală din Țara Românească, deschisă la București, la biserica Sfântul Gheorghe Vechi prin anul 1576, a fost reorganizată de către Șerban Vodă Cantacuzino, care a transformat-o într-o școală slavoneacă și românească. A fost singura școală de slovenie din Balcani în care, timp de aproape trei secole, au studiat, alături de români, și tineri din sudul Dunării. Frecventată de cei „carii vin pentru dragostea învățăturii”, această școală a fost condusă de dascăli inimoși și pricepuți, care au predat învățământul slavonesc. Dascăli ca Popa Florea, Constantin Stavru, Chiriță și alții, în afară de cursurile pe care le țineau, au făcut numeroase traduceri din slavonește și au împodobit cu ornamente și cu aleasă și îngrijită caligrafie nenumărate hrisoave domnești

În primii ani ai secolului al XVIII-lea au fost organizate mai multe școli, printre care, în primul rând, s-a impus școala de la Mănăstirea Colțea, înființată de către marele spătar Mihai Cantacuzino. Ea avea același profil ca și școala de la Sfântul Gheorghe Vechi

Învățământul se preda pe abecedare, care se numeau azbucoavne sau alfabetare. După însușirea bucoavnelor se trecea la rugăciuni din Ceaslove, apoi la Psaltire și, în sfârșit, la cântarea psaltichiei. Se învăța mai ales în timpul verii, de la răsăritul soarelui până la amiază și, apoi, după-masă, până la amurg, în curțile sau în tindele bisericilor. Numai rar se țineau cursuri și în timpul iernii, în vreo chilie întunecoasă și rece, iar dascălii care predau locuiau în preajma bisericilor. „Dascălul ședea, de obicei, pe divan sau pe un scaun și cu o vargă lungă în mână bătea și tactul școlarilor care cântau”Lecțiile se desfășurau în condiții improprii : unii elevi cântau pe diferite voci, alții citeau buchiile sau bucoavna, iar alții scriau.

Aceste școli se bucurau de privilegii domnești pentru că pregăteau, în afară de dascăli, grămătici pentru cancelaria domnească. Mulți dintre ucenicii de aici aveau să fie traducătorii hrisoavelor slavone, dat fiind că în această epocă începuse să se generalizeze scrierea în limba română. Așa se explică de ce Șerban Vodă reorganizează școala de la biserica Sfântul Gheorghe Vechi într-o școală în care se preda, deopotrivă slavona și limba română

Școala care a însemnat un salt calitativ privind nivelul învățământului în Țara Românească a fost însă aceea organizată în 1694, de către voievodul muntean, în chiliile de la sfântul Sava. Constantin Vodă era interesat să aibă o școală cu limba de predare greacă pentru a contribui la apărarea Ortodoxiei, grav amenințată fie de tendințele expansioniste ale catolicismului la adăpostul puterii politice a habsburgilor, fie de propaganda reformată și calvină. În același timp, cunoașterea limbii grecești înlesnea xunoașterea culturii clasice eline. Pentru Orientul ortodox, limba greacă juca același rol ca și limba latină pentru Occident. Astfel, răspândirea limbii grecești prin învățământ și tipărituri, ce încep să apară din tiparnițele românești încă din anul 1690, a constituit un mijloc atât de apărare a credinței ortodoxe, cât și de ridicare a nivelului cultural, al claselor dominante, bineînțeles voievodul muntean a fost un susținător activ al traducerilor în limba greacă. Din îndemnul lui, învățații Ieremia Cacavela, Sevastos Kimanitul, directorul Academiei domnești, sau doctorul Ioan Comnen au făcut numeroase traduceri în grecește. În anul 1700, Calinic al II-lea l-a felicitat pe Constantin Brâncoveanu pentru sprijinul acordat traducerilor în limba greacă.

Alături de voievod, stolnicul era sprijinitorul traducerilor în această limbă. La cererea lui, doctor Ioan Comnen a făcut o traducere prescurtată a Vieții împăratului Ioan Cantacuzino și tot din îndemnul stolnicului, Mihail din Bizanț, de la Mănăstirea Radu Vodă. Traduce în limba greacă Călătoria în China a spătarului Nicolae Milescu, lucrare terminată în martie 1696.

Datorită prețuirii pe care o acorda Constantin Brâncoveanu cunoașterii limbii grecești, se înființează în București o școală cu limba de predare greacă, având ca obiectiv pregătirea feciorilor de boieri din Țara Românească sau a tinerilor avuți din Sudul Dunării.

În 1694, domnitorul a pus bazele învățământului superior, organizând în incinta Mănăstirii Sfântul Sava o școală cu limba de predare greacă, cunoscută sub numele de Academia Domnească, care reprezenta un centru de luptă antiotomană, neoaristotelism – condamnat de Poartă, s-a manifestat în Țara Românească.

Dacă, în general, prin dascăli erudiți de la Academia domnească a fost promovat un spirit nou și dacă prin cărturarii de la Curte, ca stolnicul, mitropolitul Antim, frații Radu și Șerban Greceanu, cronicarul Radu Poepescu sau predicatorii Curții, Ioan Abramios și Gheorghe Maiota, precum și înalții prelați răsăriteni, patriarhii Dositei și Hrisant Nottara, și chiar fii voievodului, a existat un înalt nivel spiritual, aceasta se datorează lui Constantin Brâncoveanu, voievod al culturii românești, care a făcut din Țara Românească și capitala ei, un însemnat centru spiritual pentru sud-estul Europei și Orientul creștin.

Dezvoltarea tiparului muntean în această epocă este strâns legată de numele lui Antim Ivireanu, Mitrofan, Damaschin, Gheorghe Radovici, Mihai Iștvanovici, fiul lui Ștefan Vlahul, Chiriță și alții. Din aceeași epocă este cunoscut și un remarcabil ilustrator de cărți, Ioanichie Bucov, ale cărui gravuri, mai ales acelea din Triodul de la Buzău, tipărit în anul 1700, reliefează un real talent și o mare sensibilitate. Cel mai de seamă meșter al matrițelor din lemn era un tipograf de la Râmnicul Vâlcea, Constantin Popa; după cum meșteri în xilogravură, ca Ursu Dimitrie și alții, au împodobit cu ilustrații și frontispicii nenumărate cărți apărute în această epocă. Ei au introdus în ornamentația ilustrațiilor de carte trăsăturile proprii stilului brâncovenesc

În momentul de maximă înflorire a epocii brâncovenești, mitropolitul Antim lasă posterității, în testamentul scris o dată cu întocmirea regulamentului pentru Așezământul Mănăstirii Antim, cuvântul său autorizat în legătură cu interesul ce trebuie arătat meșteșugului tipografic :

„Las cu blestem și aceasta : să aibă datorie tipograful să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țării și pentru ajutorul casei”

Capitolul 2- Personalitatea lui Constantin Brâncoveanu și locul său în istoria românilor

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni. Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu și al Stancăi Cantacuzino. După tată era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni, iar după mamă al postenicului Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai influenți boieri din Țara Românească. Printre frații mamei sale se numărau Șerban Cantacuzino (viitor domn), Constantin Cantacuzino stolnicul și Mihai Cantacuzino spătarul.

Fig. 1 Constantin Brâncoveanu

2.1 Constantin Brâncoveanu, prințul aurului

„Asupra complexei și puternicei personalități a lui Constantin Brâncoveanu s-au emis de către contemporanii lui judecăți contradictorii. Cronicarul Radu Popescu găsește că voievodul „nici bunătate sufletească n-au arătat în viața și în domnia lui”; în schimb, epigrafistul Edmund Chistull spune că avea „o fire afabilă, blândă, (fiind) curtenitor, generos”, pentru ca Del Chiaro, secretarul lui florentin, să precizeze că Brâncoveanu a fost „unul din cei mai buni domni ce a avut Valahia”

„Aspectele prin care s-a afirmat personalitatea domnitorului sunt nenumărate. Condițiile istorice în care a trăit sau acelea de ordin familial, care i-au asigurat o poziție atât de înaltă în ierarhia marilor boieri și i-au înlesnit urcarea tuturor treptelor dregătoriilor până la cea mai de sus: domnia, toate acestea au făcut ca voievodul muntean să fie obligat să răspundă la tot felul de situații, normale sau neprevăzute, în care a fost pus, mai întâi ca boier și cap al unei mari familii, și apoi ca domn peste destinele unei țări ce avea de înfruntat vecinătăți puternice”. „Astfel Constantin Brâncoveanu apare într-o întreită înfățișare istorică : mare feudal, și odată cu această caracteristică, om cu un dezvoltat spirit gospodăresc și de ordine, remarcat, de altfel, și de străini, om politic și diplomat, care a trebuit să răspundă, chiar de pe când era un tânăr boier, nu numai în cei 25 de ani de domnie, la nenumărate situații în care a fost pus fie de tendințele expansioniste ale Imperiului Habsburgic, fie de poziția Rusiei, fie, în sfărșit, de capriciile și cererile, nesfârșite, ale Imperiului Otoman.” „În plus domnul muntean trebuia să facă față și unor împrejurări interne, ca urmare a nemulțumirilor unor mari boieri care-l dușmăneau. În sfărșit, cea de-a treia fațetă a personalității lui Constantin Brâncoveanu este aceea care redă prin el pe „omul Renașterii, a cărei operă culturală și artistică a contribuit deopotrivă, la afirmarea Țării Românești, dar și la satisfacerea sentimentului lui de mândrie, concretizat prin fastul și luxul de la Curtea Domnească.”

Prin toate manifestările lui în legătură cu economia țării sau gospodărirea propriilor lui moșii, precum și prin tot ceea ce a realizat ca operă culturală sau artistică, Constantin Vodă Brâncoveanu s-a dovedit a fi un mare feudal. A fost legat prin toate fibrele ființei lui de clasa boierească din care făcea parte Așa cum a vrut să fie stăpân feudal pe moșiile lui, așa a înțeles să rămână și ca domn : stăpân pe toate pe toate bunurile țării.

„Reîntregirea moșiilor strămoșești, începută încă din vremea lui Grigore Ghica Vodă, a fost urmărită și după înscăunare, cu o insistență extraordinară. O întărire dată de Șerban Vodă în 1685 confirmă aflarea în proprietatea vel spătarului Constantin Brâncoveanu a șapte sate și mai multe vii în dealul Bădeștilor de la Pitești, avere care a crescut mereu. În 1708, Brâncoveanu stăpânea 111 sate și moșii, realizând astfel o sensibilă sporire a averii lui. Proprietățile voievodului erau risipite pe întregul teritoriu al țării și erau alcătuite îndeosebi din terenuri fertile, vii roditoare, heleșteie și bălți pline de pește”

„Pentru acumularea acestei colosale averi, completată cu mari sume de bani depuși și pe la unele bănci străine și cu obiecte de preț și giuvaeruri rare, Constantin Brâncoveanu, deținător al unor înalte dregătorii, agă, postelnic, spătar și vel logofăt, ajungând până la cea mai înaltă : domnia, a beneficiat de procesul de deyagregare a proprietății de obște, țăranii liberi fiind în imposibilitate de a-și mai menține micile lor ocini.”

„Domnia lui a corespuns unor transformări înnoitoare în domeniul relațiilor feudale, creând un climat favorabil creșterii proprietății boierești și domnești. Brâncoveanu a beneficiat din plin de acest proces, cumpărând nu numai mari domenii, ci și numeroase ocini de la țărani, adeseori învecinate cu proprietățile lui. O trăsătură caracteristică a lui Constantin Brâncoveanu este preocuparea lui continuă de a-și valorifica la maximum averile mobile și imobile.

„Voievodul nu era îngăduitor cu aceia care nu-și puteau plăti dările. Poruncile față de slujbașii fiscali erau categorice. Ei trebuiau să ia toate măsurile pentru ca birnicii „să plătească tot ce-ar face, până la un ban.” În schimb, când la 11 mai 1712 răspundea lui Constantin Buzescu, în legătură cu cererea ce o adresase domniei de a i se reduce birul, voievodul îi promitea că „ce se va putea, tot te vom mai ușura. Domnitorul era puternic legat de clasa din care făcea parte. Când răspunde vărului său, Iordache Cantacuzino, că-i va satisface cererile, adaugă : pentru că sângele apă nu se face”

„Deși dominat de mentalitatea clasei lui, totuși el nu a aprobat practicile corupte ale unor mari boieri. Pentru el, fapta lui Constantin Știrbei de a jecmăni banii strânși pentru haraci era atât de gravă încât, deși voievodul se înrudea cu acest boier, îl judecă în fața întregului Divan, pentru a stigmatiza în felul acesta pe toți jefuitorii banului public. Când, din cauza jafurilor vameșilor de la Câmpina, erau amenințate schimburile comerciale cu Brașovul, Constantin Brâncoveanu a luat drastice măsuri împotriva făptașilor. Cu toată strânsa colaborare pe care a avut-o cu demnitarii bisericii, când a aflat că egumenii de la Argeș se dedau la abuzuri, „că se fac multe lucruri necuviincioase și să închid oamenii pen mănăstiri” le-a ridicat dreptul de judecată, dându-l martalogilor”

„Adresându-se marelui sluger Radu Dudescu, în legătură cu stricăciunile pricinuite de revărsarea Dâmboviței, barată de zăgazul ridicat de Radu Popescu, domnitorul se pricepea să dea indicații tehnice pentru această lucrare”

Toate acestea arată preocupările foarte variate ale voievodului, care voia să rezolve toate problemele mari sau mici, pe care i le puneau zilnic atât viața, cât și domnia.

Pentru Constantin Brâncoveanu viața însemna afirmarea unui mare feudal, interesat de toate problemele, iar domnia nu era cea mai înaltă dregătorie,l ci un meșteșug. „Precum meșteșugarul trebuia să cunoască toate amănuntele meseriei lui, tot astfel și el, ca domn, trebuia să rezolve toate problemele ce se iveau neîncetat în viața unui stat atât de zbuciumat ca Țara Românească”

Un alt aspect al caracterului voievodului este acela că Brâncoveanu era un mare feudal și avea conștiința că dimensiunea rangului social se reflecta în mulțimea moșiilor, palatelor sau a ctitoriilor.

„Fastul vieții de la Curte, luxul în care-i plăcea să traiască atât el, cât și numeroasa lui familie, alcătuită din patru băieți și șapte fete, de care era profund atașat, făceau parte integrantă din personalitatea lui. Nenumărați înalți chiriarhi ai Bisericii Orientale care l-au vizitat de-a lungul anilor domniei și care, totdeauna, au plecat de la el cu daruri bogate; toți străinii ce se opreau la Curtea lui; toate ospețele la care a asistat, precum și toate petrecerile pe care le-a organizat cu boierii lui, toate acestea scot în evidență prestigioasa personalitate de senior medieval pentru care aurul era nelipsit spre a da strălucire domniei.”

„Nu rare erau slujbele religioase, ce se oficiau, mai ales la biserica bucureșteană Sfântul Gheorghe Nou, de către doi patriarhi, care slujeau în sobor mare, cu numeroși mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi, în afară de arhimandriți și egumeni, așa cum s-a întâmplat într-una din dumnicile anului 1707, cum a lăsat scris un călător străin. Când a intrat în biserica ocupată de marii boieri, a căror îmbrăcăminte strălucea, domnitorul, cu cei trei fii mai mari, era îmbrăcat, „în samure azurii”m iar veșmintele înalților membri ai soborului „erau din aur cu pietre scumpe și cu mărgăritare”

Constantin Brâncoveanu voia să strălucească și prin puterea averilor lui, fiind considerat de turci, Altân Bei, ceea ce înseamnă Prințul Aurului. „Păstrând proporțiile comparației, el voia ca și la Curtea lui să fie fast și lux, precum știa că este la Serai sau la Curtea de la Viena. Fiind în relații cu împărații și regii Europei, se simțea obligat să mențină Curtea domnească în aureola unui fast bizantin cât mai rafinat”

Vasta și prestigioasa operă culturală și artistică realizată de către Constantin Brâncoveanu dezvăluie variate și complexe aspecte ale personalității lui. „Receptivitatea lui Constantin Brâncoveanu față de fenomenul cultural și artistic occidental își are explicația în formația lui intelectuală și în conștiința superiorității acestui fenomen față de formele culturii și artei orientale. El știa că și Constantinopolul suferise influența renascentistă, că ea domină toată lumea europeană. În consecință, nu putea face abstracție de aceste realități spirituale”

„În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, Țara Românească a jucat rolul unei țări independente, cuvântul ei fiind ascultat la Viena, Moscova și chiar Constantinopol. Astfel, Țara Românească a fost puternic integrată în această epocă, în politica Europei răsăritene.”

„Pe plan politic, Constantin Vodă Brâncoveanu este continuatorul luptei antiotomane deschise de marele voievod Mircea cel Bătrân, însă nu pe calea armelor, ci pe aceea a politicii și diplomației; luptă care, la mijlocul secolului al XV-lea, a fost dusă în Transilvania de Iancu de Hunedoara (1437-1456), în Țara Românească de Vlad Țepeș (1456-1462) și în Moldova de Ștefan cel Mare (1457-1504)”

„Dacă politica antiotomană a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, purtată în mare taină, când cu imperialii, când cu rușii, dar totdeauna cu poporul român și alături de sârbi, bulgari, greci sau albanezi, nu a cunoscut elanul luptei celor trei voievozi din secolul al XV-lea, sau entuziasmul bătăliilor lui Ion Vodă și Mihai Viteazul, ea a cunoscut o perseverență nemaiîntâlnită în istoria românilor, prin aceea că timp de un sfert de secol, a militat pentru ceasul eliberator”

„Noi deveniserăm patronii culturii grecești cum deveniserăm patroni ai Ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile în același timp cu tot prestigiul, toată influența și toată situația de hegemonie a împăraților Bizanțului”

2.2. Constantin Brâncoveanu în istoriografia română și străină

„La sfârșitul secolului al XVII-lea și în primele decenii ale secolului al XVIII lea istoria românilor este dominată de puternica personalitate a voievodului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu. Îndelunga sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 și încheiată în mod tragic în anul 1714, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice și culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, în condițiile accentuării decăderii Imperiului Otoman și ale sângeroaselor războaie ce angajau marile imperii din vecinătatea hotarelor țării, Constantin Vodă Brâncoveanu a reușit să se mențină în scaunul domnesc și să transforme Țara Românească nu numai într-un important centru diplomatic european, ci și într-unul de luptă împotriva jugului otoman”

„Documentele emise în timpul lui Constantin Brâncoveanu și cunoscute azi par a depăși cifra de 13000. Acest bogat tezaur arhivistic se întregește cu alte numeroase documente, aflate îndeosebi în fondurile mănăstirilor de la Muntele Athos, din Asia Mică, în arhivele istorice otomane de la Istanbul sau în cele de la Viena, Moscova s.a. , care se impun a fi minuțios cercetate și valorificate. Investigațiile făcute îndeosebi în arhivele rusești au dat rezultate foarte valoroase.

Multitudinea acestor izvoare din arhivele străine se datorau atât intensei activități diplomatice desfășurată la sfârșitul secolului al XVII lea și începutul celui următor, cât și numeroasele danii făcute de voievod și confiscărilor arhivelor românești cu ocazia mazilirii domnilor sau a jefuirii țării.

Documentele cunoscute până acum redau transformările petrecute în structura economică și socială a țării, principalele evenimente politice din această perioadă, bogata activitate a voievodului muntean, precum și importanta operă culturală și artistică desfășurată în acel sfârșit și început de secol”

„Încă din acea vreme personalitatea lui Constantin Brâncoveanu avea să fie oglindită în documente, ca și cronicile vremii, în mod contradictoriu. Hrisoavele emise în timpul vieții voievodului îl prezintă ca pe un apărător al intereselor țării și al dreptății, în limita relațiilor sociale în fruntea cărora se afla, conducător al luptei diplomatice împotriva jugului străin. Începând cu luna aprilie a anului 1714, un șir de documente emise de noul domn, Ștefan Cantacuzino, dezvăluie prin caracterul lor părtinitor grave abuzuri săvârșite de Constantin Brâncoveanu. Voievodul este înfățișat ca un personaj despotic, răspunzător de grelele biruri impuse țării, dornic de fast, șovăitor dar pasionat de sporirea averilor personale. Reflectarea contradictorie a domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu a făcut ca și lucrările consacrate voievodului și epocii lui să plătească un important tribut relativității adevărului istoric. Această domnie care cuprinde mai bine de două decenii și jumătate, corespunzătoare unor puternice schimbări economice și sociale, nu poate fi înțeleasă decât pe baza cunoașterii unui lot cât mai numeros și mai variat de izvoare scrise. Păstrate independent sau înmănuncheate în condici, documentele epocii brâncovenești au atras atenția istoricilor încă din a doua jumătate a secolului al XIX lea”

Amintim Condica de venituri și cheltuieli a vistieriei – publicată de C. D. Aricescu în 1873, unde sunt prezentate încasările și plățile pe anii 1694-1704 (e cea mai veche de acest tip pe care o deține țara noastră). O altă condică : Anatefterul din 1695, realizată de slujbașii vistieriei, Condica marii logofeții. Anatefterul a fost publicat parțial, în 1903, de Nicolae Iorga iar în 1962 a fost tipărit complet de Dinu C. Giurescu Condica marii logofeții cuprinde copii ale hotarârilor divanului domnesc. Nu a fost publicată complet până în prezent, ci numai parțial în anumite documente.

O altă lucrare valoroasă este Catastihul veniturilor domniei începând cu anul 1709, lucrare aflată în fondurile Arhivelor din Atena. De asemenea, Eudoxiu Hurmuzaki începea să publice rapoarte consulare privind Țara Românească precum și despre legăturile domnitorului cu autoritățile imperiale, cu orașele transilvănene sau cu poarta otomană.

În 1901, Nicolae Iorga întocmea volumul : Documente privitoare la Constantin Vodă Brâncoveanu, la domnia și sfârșitul lui, în prefața căruia realiza o analiză a epocii domnitorului. De asemenea Iorga introduce numeroase hrisoave brâncovenești în prețioasa culegere de „Studii și documente cu privire la istoria românilor”. Tot Iorga publică volumul Documente privitoare la familia Cantacuzino, în 1902, precum și Genealogie a Cantacuzinilor întocmită de banul Mihail Cantacuzino. O importanță deosebită în cunoașterea istoriei edificiilor brâncovenești o are lucrarea Inscripții din bisericile României a lui Iorga.

Între cele două războaie mondiale alte documente importante sunt tipărite și anume : Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino sub îngrijirea lui I. C. Filotti și culegerea de „Documente bucureștene privitoare la proprietățile Mănăstirii Colțea, în care prof. Ion Ionașcu introducea 27 hrisoave brâncovenești.

Emil Vîrtosu a tipărit în anul 1940 o ediție completă a „Însemnărilor de taină ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu 1693-1707, iar în 1942 Foletul Novel. Calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu 1693-1704. „Aceste însemnări dezvăluie multe din gândurile politice interne ale autorului lor. Unele din criptogramele intercalate de voievod între însemnările sale au fost interpretate de R. Pava. Printre acestea o importanță deosebită prezintă textul referotor la legăturile voievodului muntean cu diplomații englezi și olandezi, în 1695”

Multe din documentele brâncovenești au fost publicate în Revista Istorică și Revista Istorică Română.

Un aport deosebit de important la cunoașterea perioadei brâncovenești l-a adus Stolnicul Cantacuzino prin publicarea hărții (Harta stolnicului Cantacuzino). „Făcând un studiu minuțios al acestui important izvor cartografic, publicat la Padova în 1700 de către Hrisant Nottara, C. C. Giurescu a evidențiat în mod remarcabil elementele privind bogățiile solului și subsolului Țării Românești, densitatea așezărilor sătești, târgurile și orașele, mănăstirile, vestigiile arheologice”

După cel de-al doilea război mondial apar alte lucrări importante cu privire la documente și anume : Documente privind istoria României, Catalogul documentelor din Arhivele Statului Brașov I (1521-1799), Inventarul protocoalelor primăriei Sibiu 1521-1700.

„Caracteristică pentru această perioadă rămâne însă preocuparea pentru descoperirea și publicarea acelor documente, scrisori, cronici care să redea relațiile Țării Românești cu statele europene. Unele dintre acestea se referă la legăturile voievodului muntean cu ambasadorul Angliei la Constantinopol Wililiam Paget. Cele mai multe dintre ele privesc însă legăturile cu Rusia lui Petru I sau cu Curtea imperială habsburgică. Bogata corespondență întreținută cu cercurile ruse dezvăluie aspecte ale rolului Țării Românești în cadrul politicii popoarelor din Balcani, precum și prestigiul lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Majoritatea materialelor provine din arhivele de stat rusești”Istoriografia munteană cunoaște o mare dezvoltare la sfărșitul secolului al XVIII lea. Din cauza rivalității dintre boierii Cantacuzini și Băleni , o luptă care a culminat cu asasinarea stolnicului Cantacuzino în 1663, apare necesitatea unui cronicar la curte. Așa au apărut Letopisețul Cantacuzinesc, al cărui autor anonim exprima punctul de vedere al Catacuzinilor și Letopisețul Bălenilor, care exprima punctul de vedere al Bălenilor. „Ambele scrieri încep cu cronica lui Matei Basarab și continuă cu prezentarea evenimentelor din 1663, anul uciderii postelnicului până la 1688, când prin căsătoria Smaragdei, fiica lui Șerban Vodă, cu postelnicul Grigore Băleanu, intervine împăcarea celor două mari familii”

Istoria Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino rămâne singura lucrare importantă.

Domnia lui C. Brâncoveanu a fost prezentată în 4 lucrări. Cronica lui Radu Greceanu este istoria domniei scrisă sub directa îndrumare a voievodului. Celelalte 3 sunt : cronica lui Radu Popescu, cea atribuită marelui spătar Preda Brâncoveanu, iar cea de-a treia este povestea în versuri a sfârșitului dramatic al domnitorului și al familiei lui.

În afară de cronicile muntene, epoca lui Constantin Brâncoveanu se reflectă și în lucrările cronicarilor moldoveni : Miron Costin, Ion Neculce, precum și la învățatul Dimitrie Cantemir, ca și în paginile cronicilor transilvănene.

Cronica lui Miron Costin relatează faptele și evenimentele din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pe când domnia lui Constantin Brâncoveanu este cuprinsă în cronica lui Ion Neculce, care continuă opera predecesorului său.

În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir înfățișează într-o formă criptografică problemele politice ale celor două Curți voievodale, de la București și Iași, dezvăluind unele taine ale vremii lui și enunțând în același timp și adevăruri istorice incontestabile. Datorită ediției îngrijite de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, istoriografia românească posedă, în sfârșit, o interpretare justă a acestei opere de mare valoare social-politică și literar-filozofică. O altă lucrare este Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor. Lucrarea are o deosebită importanță pentru cunoașterea multor aspecte de la Curtea brâncoveană, cu toate că autorul era un adversar declarat al voievodului muntean. O altă cronică importantă care ne oferă date importante despre epoca brâncovenească este Cronica românilor a lui Gheorghe Șincai

Date prețioase despre Constantin Brâncoveanu se întâlnesc în cronicile transilvănene, în cele turcești, în cele ucrainiene dar și în cele grecești.

„Cum domnia lui Constantin Brâncoveanu a avut un deznodământ tragic, sufletul poporului român a fost puternic impresionat” Un material documentar care reține atenția, pe lângă materialul folcloric, este acela provenit din corespondența diplomatică, din presa vremii și, mai ales, de la contemporanii lui Constantin Brâncoveanu.

„Interesul manifestat de marile puteri răsăritene față de Țara Românească, precum și prestigiul de care s-a bucurat Constantin Vodă Brâncoveanu atât la Înalta Poartă, cât și la Curtea imperială de la Viena sau la aceea de la Moscova, au făcut ca politica țărilor române în general și a Țării Românești îndeosebi să fie consemnată în cele mai de seamă tratate privind istoria Imperiului Otoman sau în lucrări speciale, întocmite de istorici străini de seamă. Un loc aparte îl ocupă campania de la Prut, din 1711 în opera istorică a lui Voltaire”

„ Cu însușirile sale deosebite el isbutește, să se strecoare prin cele mai grele împrejurări, satisfăcând interesele creștine și în special pe cele austriace, în deplinind cererile Porței și asigurând locuitorilor cea mai blândă, cea mai liniștită și cu deosebire cea mai dreaptă cârmuire din câte cunoscuse țara până atunci”

Capitolul 3 – Tiparul

„Activitatea tipografică desfășurată în Țara Românească, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, se constituie într-o componentă de marcă a marii împliniri culturale ce și-a pus emblema asupra acestei perioade.

Spiritualitatea ortodoxă și cultura de expresie românească au cunoscut atunci o dezvoltare exponențială care a dus la schimbarea statutului limbii române de la o limbă populară la o limbă liturgică, la acreditarea a două idei fundamentale ale vieții intelectuale românești, originea latină a românilor și unitatea lor de neam și limbă, precum și la înfăptuirea primei sinteze culturale, ce va dăinui sub numele de „stil brâncovenesc".”

„Intelectualii noului regim, artizanii însemnatelor realizări culturale, erau recrutați din rândul boierimii, fiind singurii care dispuneau de mijloacele materiale apte să susțină formele de învățământ superioare celor tradiționale și care, prin poziție socială și economică, erau calificați să se implice ulterior în viața politică.”

„In evaluarea factorilor ce au motivat evoluția culturii românești, un element de importanță majoră este apartenența românilor la ortodoxie, apartenență care, prin profunzimea atașamentului față de valorile acestei spiritualități, a devenit unul dintre factorii de maximă importanță în apărarea unității de limbă și neam. Analizând această situație N.Iorga observa că: „românii au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect” În aceste condiții, rolul Bisericii s-a dovedit prioritar în edificarea cadrului și proiectelor care au dus la înflorirea tiparului în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu”

„Introducerea limbii române în oficierea cultului s-a dovedit un proces dificil și sensibil, a cărui realizare presupunea atât un sprijin financiar substanțial, cât și o susținere politică puternică în raport cu Patriarhia Constantinopolului, căci limba în care se oficia serviciul liturgic, greaca sau slavona, era un element ce ținea de tradiție, componentă fundamentală a spiritualității ortodoxe, orice încercare de modificare putând fi luată drept erezie.”

„Fapt cu totul remarcabil și hotărâtor pentru realizarea acestui program de introducere a limbii române în Biserică este modul în care elitele societății românești au înțeles să urmeze exemplul domnesc prin editare de carte, gest concludent de racordare a clasei conducătoare la înfăptuirea importantului proiect, care depășea prin consecințe cadrul unei probleme de practică liturgică, având conotații politice majore.”

„Sugestiv pentru poziția care le era recunoscută în cadrul acestui program și al orizontului de așteptare legat de nivelul de competență al reprezentanților Bisericii în realizarea acestuia program este faptul că, în cazul celor șapte alegeri de episcopi și de mitropolit care au avut loc în intervalul 1691-1708, șase dintre ocupanții scaunelor vlădicești au fost mari tipografi sau traducători de literatură liturgică. In 1691, Mitrofan, fost episcop al Hușiului, tipograf al mitropolitului Dosoftei și al domnitorilor Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, a fost ales episcop al Buzăului. După trecerea lui la cele veșnice în 1702, pe scaunul vlădicesc al Buzăului a fost ales Damaschin Dascălul, ex-profesor la Școala de slovenie din București, mare traducător de literatură liturgică. Damaschin trece în fruntea eparhei Râmnicului în 1708, an în care Antim Ivireanul, mare tipograf, autor de didactică teologică și traducător, ce ocupase scaunul episcopal al Râmnicului din 1705, a devenit întâistătătorul Mitropoliei Ungrovlahiei.”

„Episcopul de Buzău Mitrofan, personalitate exponențială pentru arta tiparului din spațiul românesc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, depășind statutul de tipograf complet, în măsură să confecționeze litere de tipar și de conducător de tipografie, se implică și el în calitate de editor în proiectului de introducere a limbii române în Bisericii.”

„Datorită efortului său material văd lumina tiparului trei cărți: Molitvenic, Buzău, 1699, despre tipărirea căruia, în prefață, Mitrofan spune: “De aciastă dară Carte […] văzândŭ smereniia noastră că sântŭ Preoții Țărâi noastre lipsiți […] dreptŭ acéia m-am îndemnatŭ de o am tipăritŭ […]”; Molitvenic, ed. 2-a, Buzău, 1701, în Predoslovie către preoți, Mitrofan, folosind exact exprimarea din ediția primă, citată mai sus, își declară calitatea de editor al lucrării; Psaltire, Buzău, 1701, în prefața adresată domnului episcopul Mitrofan afirmă că: “[…] m-am îndemnat de am tipărit aciastă de suflete folositoare Psaltire […]” calificând în continuare efortul său editorial ca “puțina și mica mé slujbă și ostenélă”.”

Învățatul episcop Damaschin Dascălul de Buzăului (1702 – 1708) harnic traducător al literaturii de strană, fost profesor la școala de slavonie din București, este și el implicat în efortul material de sprijinire a tipăririi de cărții. Lui i se datorează editarea a două lucrări: Psaltire, Buzău, 1703 în a cărei prefață episcopul Damaschin spune: “[…] din typografiia adică a Măriei tale[…], nefiind altele de Maria ta poruncite trebi […], m-am îndemnat de am tipărit această de suflete folositoare Psaltire” și Apostol, Buzău, 1704 și în prefața acestei lucrări episcopul Damaschin declară că: “[…] m’amŭ îndemnatŭ de l’amŭ datŭ în tyipariu”.

3.1 Antim Ivireanu

„Din pleiada remarcabililor vlădici care au condus Biserica din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu și au rămas în istoria culturii românești și ca marii slujitori ai artei tiparului fiind integrați la vârful programului de introducere a limbii române în oficierea cultului, program cu mare implicații pentru devenirea istoriei întregului spațiu românesc, se remarcă, prin contribuția sa de excepție Antim Ivireanul.”

„Antim Ivireanul, acela care ajuns mitropolit al Țării Românești a completat proiectul dezvoltat de Constantin Brâncoveanu pentru apărare și întărirea poziției Bisericii prin introducerea unei noi dimensiuni, anume ridicarea nivelului de pregătire al preoților, impunând cu autoritatea sa vlădicească obligația acestora de a cunoaște cărțile de învățătură pe care le scrisese în scopul căci, preciza prin porunca a XI-a din Capete de poruncă, Târgoviște, 1714 : "[…] fiește carele dinô voi să o péstréze ca lumina ochilorô, și […] să nu afle nimené pricină să zică că au pierdut-o […], că nu să va puté îndrepta, […] ", nu a fost numai un iscusit tipograf care stăpânea toate secretele meșteșugului, sau un ctitor și organizator de tipografii ci, în egală măsură, și un remarcabil editor.”

„Efortul editorial a fost pentru Antim o constantă a întregii sale activități, indiferent de treapta pe care a ocupat-o în ierarhia bisericească el a găsit resurse pentru a edita cărți.”

„Cât timp a fost egumen al mânăstirii Snagov sau călugăr revenit în tipografia domnească din București el editează trei lucrări: Ioan Karyophylles, Manual despre câteva nedumeriri, Snagov, 1697; Sevastos Chimenitul, Eortologiu, Snagov, 1700 și Plutarch, Paralele grecesci și romane, București, 1704.”

„Ajuns episcop la Râmnic Antim își aduce aici tipografia care începe să lucreze din chiar anul numirii sale pe acest scaun vlădicesc. În relativ scurta perioadă cât stă în fruntea acestei eparhii (16 martie 1705 – ianuarie 1708) el reușește să tipărească trei cărți dintre care pe două le și editează. [Liturghier], Râmnic, 1706. Lucrarea, constituind primul volum al unui colligat editorial, nu are pagină de titlu proprie, ea începe cu aceea a celeilalte lucrări – Molitvenicul. În prefața scrisă de Mihai Iștvanovici, pentru Molitvenic, se afirmă clar că Antim Ivireanul: “ […] toată chieltuiala puindô, poruncit-ai mie nevrédnicului tău ucenicô de o amô typărit”. Pe verso-ul ultimei file din prefața amintită începe tabla de materii a Liturghierului, și Molitvenic, Râmnic, 1706. Acesta este al doilea volum al colligatului în care intra și Liturghierul, citat anterior. Pe pagina de titlu a Molitvenicului este înscrisă mențiunea: “ […] Prin osteneala, și toată cheltuiala, iubitóriului de D[u]nezeu Chyr Anthimô Ivireanul”. 

«Atunci când bătrânul mitropolit Teodosie, atât de legat de începutul proiectului vizând introducere limbii române în oficierea serviciului religios inițiat de Șerban Cantacuzino și de preluarea acestui proiect întru desăvârșire de către Constantin Brâncoveanu, este chemat la cele veșnice, deplinul tipograf care era Antim Ivireanul este desemnat ca urmaș al acestuia, desemnare în care meritele sale de tipograf și gradul de implicare în marele efort de apărare și întărire a poziției Biseicii prin carte a jucat probabil un rol important. Potrivit cronicarului chiar mitropolitul Teodosie își exprimase dorința ca Antim să-i urmeze la conducerea Mitropoliei Țării Românești, tocmai în dorința de a asigura și la nivelul conducerii Bisericii aceeași unitate de viziune și implicare în proiectul invocat cum a fost aceea la care asistase la nivelul factorului de conducere supreme. »

« Cât timp a fost întâistatător al Bisericii din Țara Românească Antim Ivireanul a continuat să tipărerască și să editeze literatură de cult, de la data alegerii sale ca mitropolit și până în anul năpraznicei sale morții, Antim a editat zece cărți, dintre care șapte în timp ce pe tronul țării se afla Constantin Brâncoveanu. »

“Serviciul bisericesc, Târgoviște, 1709; Antim Ivireanul, Învățătură bisericească, Târgoviște, 1710: Slujba S-tei Ecaterina și Proschinitarul S-tului Munte, Târgoviște, 1710; Octoih, Târgoviște, 1712; Liturghii, Târgoviște, 1713; Molitvenic, Târgoviște, 1713; Antim Ivireanul, Capete de poruncă, Târgoviște, 1714 – considerăm că editarea acestei lucrări, poate fi atribuită autorului său datorită prevederilor din porunca a XI- a cuprinsă în ea și pe care le-am comentat anterior- ; Ciasoslov, Târgoviște, 1715; Antim Ivireanul, Sfaturi creștine-politice, București, 1715 – credem, datorită subiectului, momentului în care a apărut, precum și evoluției relațiilor lui Antim Ivireanul cu familia Cantacuzino, că și editarea acestei cărți îi poate fi atribuită- ; Chrisant, Despre oficii, clerici, […], Târgoviște, 1715.”

„Dar pentru ca acest efort de a asigura cărțile de cult în limba română să dea roadele așteptate era necesar ca ele să ajungă la câți mai mulți dintre preoți, obiectiv care, ținând seama de starea materială precară a majorității preoților de mir, impunea o altă soluție decât procurare cărților de către preoți cu resurse proprii. Și, cel puțin în acel moment, în care contextul exercita o mare presiune asupra Bisericii, pentru cărțile de cult fundamentale s-a impus aplicarea celui de a treia componente a modelului propus de Șerban Cantacuzino.”

„Pentru a fi siguri că aceste cărți ajung la cât mai mulți dintre slujitorii altarului, Constantin Brâncoveanu și unii dintre boierii apropiați, urmând exemplul lui Șerban Cantacuzino, au oferit în dar, „la toate cele de aici ale lui Hs. beseareci" sau la „besearecilor țarii noastre", ediții întregi.”

BIBLIOGRAFIE

Berciu-Drăghicescu, Adina. Constantin Basarab Brâncoveanu. Craiova : Editura Universității Craiova, 2004. 524 p.

Breaban, Ioan S. Epoca lui Constantin Brâncoveanu. Cernăuți : Iconar, Mircea Streinul Iulian Vesper, 1934. 31 p.

Cartojan, Nicolae. Curs de istoria literaturii române vechi : epoca lui Constantin Brâncoveanu. București : Facultatea de Litere și Filosofie din București, Seminarul de Istoria Literaturii Române Vechi, 1937. 343 p.

Cernovodeanu, Paul. Constantin Brăncoveanu. București : Editura Academiei R. S. România, 1989. 287 p.

Giurescu, Constantin. Documente și regeste privitoare la Constantin Brancoveanu. București : Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1907. L, 435 p.

Iorga, Nicolae. Activitatea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu și scopurile Academiei Române. București : Socec, 1914. 17 p.