Consolidarea Ostpolitikului (1970 1980)

Cuprins

Capitolul I. Obiectivele, originile conceptuale și etapele Ostpolitikului

Problema germană a constituit o majoră sursă de instabilitate în politica europenaă și mondială de peste un secol. Deși a fost soluționată pentru moment de la normalizarea relațiilor dintre Republica Federală Germania și Uniunea sovietică de la începutului anilor 1970, aceasta ar putea să devină în viitor o nouă sursă de tensiuni internaționale.

Relația dintre Germania și Rusia rămâne una dintre factorii determinanți ai securității din estul și vestul Europei în prezent. Prin urmare este esențial să dezbatem și să înțelegem procesul de după și în timpul conflictelor dintre cele două state din perioada Războiului Rece.

Deși problemele politice au dominat evoluția conflictului dintre Ostpolitik-ul Germaniei de vest și Westpolitik-ul sovietic, totuși aspectele economice au jucat în anumite cazuri un semnificativ rol în dezvoltarea destinderii germane – sovietice, care interacționează cu problemele politice.

Prezenta lucrare are ca obiectiv analizarea factorilor determinanți în modelarea politicii externe dintre Republica Federală Germania și Uniunea Sovietică.

În ceea de-a doua jumătate a secolului XX sistemul internațional a fost marcat întrun mod determinat de conflictul est- vest. La finele celui de-al doilea război mondial în sistemul internațional se prefigure o nouă etapă, ceea a bi-polarismului, caracterizată de un system de securitate centrat în jurul a două mari puteri SUA și URSS, al căror obiectiv simultan era atingerea hegemoniei globale. Această tendință s-a dublat de amândouă părțile de afirmarea unui system de ordine social – economic și politico – cultural considerabil.

Nașterea în regim de concurență a unor sisteme de securitate cu forme atotcuprinzătoare a condus la alcătuirea de blocuri politice și militare, unde s-a afirmat tipare de acțiune distinct, dependențe de tip structural și între care, clivajul a fost adâncit de influența ideologică.

Drept urmare, între elementele constitutive ale confruntării est – vest s-au numărat și trăsăturile antagonice ale unei ordini liberale, democratice și cele ale unei comunității comuniste, cu implicații ample la nivel socio – politic.

În contextual bipolarismului s-au format 3 niveluri paralele de interacțiune. Primul nivel a fost caracterizat de raportul dintre SUA și URSS și asumarea rolului acestora de puteri militare mondiale și de forțe conducătoare ale sistemelor de alianțe politice și militare adverse.

Cel de-al doilea nivel a avut în vedere raportul dintre statele est – vest europene, marcat de conflictul cu privire la ordinea europeană și definirea rolului Uniunii Sovietice în cadrul Europei. Al treilea nivel a fost reprezentat de conflictul german cu Europa estică, și în acest fel reafirmarea unei chestiuni germane în mijlocul Europei.

Pe acest fundal, la debutul anilor 1960, considerați în istorie, ani deosebit de dinamici, caracterizați de modificări și de semnificative adaptări, s-a prefigurat, la nivel general, un process de apropiere între vest și est care a transformat Războiul Rece în Detente, iar confruntarea a transformat-o în cooperare antagonică.

Criza cubaneză din naul 1962, precedată de ceea a Berlinului în 1958, respective 1961, iminența unui război nuclear, dar și stabilizarea relațiilor dintre cele două mari puteri, SUA și URSS, pe baza conservării pactului nuclear și a interesului comun în nonproliferarea armelor atomice la nivel mondial, au favorizat conturarea unui dialog de destingere, ce a culminat în anul 1975 cu Actul de la Helsinki.

Per ansamblu, acest tip de politică a urmărit crearea unui sitem de relații de reciprocă dependență ăntre state prin încheiere de tratate, acorduri, convenții, integrînd dimensiuni ce au legătură cu sfera politică, ceea a securității de stat, domeniul economic dar și cultural, nu în ultimul rând. Acest tip de politică a reușit să schimbe caracterul conflictului ideologic, dar nu și să pună sfârșit confruntării.

Destinderea s-a abordat în sistemul internațional în mod distinct, ca drept consecință a originilor istorice diferite ale conflictelor, care au dat naștere unor priorități specific, dar și drept urmare a diferențelor ce există la nivelul ordinii sociale și a variatei conceperii a stategiilor de politică externă.

În acest fel, alături de politicile de destindere formulate de URSS și SUA și de termenul multilateral de destindere dezvoltat în cadrul Organizației de Securitate și Cooperare în Europa, s-a impus și cel promovat de Republica Federală Germania, cunoscut în doctrină sub denumirea de Ostpolitik și atribuit mai ales guvernării social – liberale Brandt – Scheel în perioada 1969 – 1974, chiar cu certe antecedente încă din perioada anterioarelor guvernări.

În ianuarie 1967, reluarea relațiilor diplomatice cu România a constituit debutul concret al Ospolitik-ului german.

Guvernul de la Bonn iniția în acest fel o fază nouă conceptuqală a politicii sale externe, renunțând de facto la inflexibila doctrină Hallstein, care până în acel moment împiedicase orice fel de tentativă de destindere concretă și coerentă din partea Bonnului.

Divizarea Germaniei a constituit expresia ceea mai vizibilă a conflictului dintre est și vest. Drept urmare, Ostpolitik-ul german s-a dublat prin Deutschlandpolitk, ce era conceput ca și politică de dialog cu Rebulica Democrată Germania și avea ca obiectiv final desăvârșirea unificării germane. După un sinuos debut și o sinusoidală desfășurare, s-a finalizat odată cu atingerea aceteia în octombrie 1990.

Capitolul II.  Noțiuni introductive privind Războiul Rece: 1945-1990

II.1.Terminologie

În momentul când un conflict între superputerile lumii se finalizează, întrun grad mai ridicat sau nu printrun compromis, de obicei, acesta este urmat de o confruntare nouă.

Astfel s-a întâmplat și la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, despre care istoricii spun că avut ceea mai remarcabilă consecință, și anume „războiul rece”.

Iată astfel un concept nou apărut pentru a caracteriza o situație paradoxală a relațiilor de la nivel internațional din ceea de-a doua jumătatea a secolului XX, și anume cei 45 de ani în care umanitatea s-a aflat între o pace ratată și între un război nedeclarat, pentru a utiliza expresia folosită de profesorul I. Ciupercă.

Paternitatea pentru folosirea termenului de război rece, imediat după încheierea războiului mondial, revine publicistului și jurnalistului W.Lippman.

La data de 16 aprilie 1947, consilierul pe probleme financiare al Președintelui F.D.Roosevelt, B.M.Baruch, caracteriza starea relațiilor de la nivel internațional, în cadrul unui discurs rostit la Columbia, drept război rece.

Astfel că nu vorbim despre un conflict propriuzis, ci mai mult, de o expresie strategică și diplomatică, dacă l-am cita pe politologul francez J.F.Frevel.

T. Parish în Enciclopedia războiului rece, definește războiul rece astfel: termenul general pentru conflictul ideologic, politic,militar și strategic de după anul 1945 dintre aliații occidentali – conduși de SUA – pe de o parte, și URSS și alte țăricomuniste, pe de cealaltă parte.

II. 2.  Cadrul general. Perspectiva asupra războiului rece.  Analiză descriptivă. Periodizare

Acest ciudat fenomen al secolului al XX –lea, în care un conflict politico- militar, ia naștere sără a se face o declarație de război și se finalizează fără a se semna un tratat de pace, își are originiile la sfârșitul celui de al doilea război mondial.

Războiul Rece (1947 – 1991) a constituit o confruntare deschisă non – militară și limitată, ce s-a dezvoltat după cel d-a doilea război mondial între două grupuri de țări ce prezentau sisteme politice și ideologii diametral opuse.

Unul dintre grupuri era alcătuit din URSS și aliații săi, cărora li se mai zicea și Blocul răsăritean, iar cel de-a doilea grup cuprindea SUA și aliații acesteia, denumiți și blocul occidental ori apusean.

La nivel politico – militar a reprezentat o confruntare între: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia.

La nivel economic reprezentat o confruntare între socialism și capitalism:

La nivel politico – ideologic a reprezentat o confruntare între democrațiile liberale occidentale și regimurile totalitare comuniste.

Din punct de vedere al serviciilor secrete, a reprezentat o confruntare dintre serviciile occidentale de „intelligence” și servicile de poliție politică ale regimurile comuniste.

Războiul Rece a dominat politica externă a URSS și a SUA încă din anuș 1947, când s-a utilizat pentru prima dată conceptul, și pînâ la colapsul URSS din anul 1991.

Din punct de vedere al mijloacelor folosite, Războiul Tece a constituit un conflict unde s-au folosit presiunea economicp, manevrele diplomatice, ajutoare selective, propagandă, asasinate, operațiuni militare de mică intensitate dar și iminentul război pe scară înaltă.

Războiul Rece s-a finalizat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste și implicit a URSS, marea putere care s-a confruntat cu SUA, iar umanitatea ce a rămas este dominată de o unică super putere.

„Limitele umanului” (Goethe), ca și cele ale puterii au devenit evidente: După sfârșitul celui de-al doilea război mondial umanitatea a trăit în umbra presantă a unui al treilea război mondial între cele două Superputeri mondiale (SUA -Uniunea Sovietică), cu mijloace de luptă atomice. Sub presiunea amenințării nucleare, cele două Superputeri au încercat să evite confruntările războinice directe, însă chiar și fără un al treilea război mondial, umanitatea este presată de alte două complexe generatoare de pericole – tensiunile Nord-Sud și distrugerea mediului înconjurător.

Ca o desăvârșire a evoluțiilor istorice, cele două Puteri Mondiale au atins un nou echilibru de forțe global. Prin structurile lor ele au fost, respectiv sunt variante de mari dimensiuni ale tipurilor istorice de Mari Puteri – Uniunea Sovietică, ca putere continentală (Asiria, Sparta), SUA, ca putere maritimă (Cartagina, Atena, Veneția); Uniunea Sovietică a fost din punct de vedere teritorial moștenitoarea parțială a celui mai mare imperiu continental al istoriei, Imperiul mongol și a prestigiosului Bizanț; în timp ce SUA este moștenitoarea și continuatoarea celui mai mare imperiu maritim din istorie, cel britanic.

Ca toate structurile imperiale de putere, Puterile Mondiale au reprezentat și structuri de ordine rivale: „Pax Americana” contra „Pax Sovietica”.

Ambele vor cunoaște o creștere de putere după 1945, rămânând singurele Puteri Mondiale și angajându-se în Războiul rece, conceput ca „o competiție a stemelor”.

Originile Războiului Rece trebuie căutate încă de la perioada revoluției bolșevice și apariția statului sovietic și de la divizarea marilor superputeri pe criterii de ideologie bine delimitate.

A fost adăugată politica agresivă a Fremlinului în perioada celui de al doilea Război mondial, concretizându-se cu câteva semnificative acțiuni, unde normele după care funcționează veritabilele democrații s-au încălcat întrun mod brutal. Se are aici în vedere pactul Ribbentrop Molotiv și protocolul aditional ce s-a semnat în secret la 23 august 1939, invadarea Finlandei și a Poloniei în 30 noiembrie respectiv 17 semptembrie 1939.

Astfel, chiar dacă sursele Războiului Rece includeau elemente ideologice și socio – culturale, acesta s-a manifestat ca și o confruntare pentru supremație între URSS și SUA. Potrivit istoricilor, cele două superi puteri protagoniste se temeau una de cealaltă și în plus, pe parcursul conflictului au realizate și unele calcule eronate.

Discutând în acest caz de cursa declanșată între cele două, după anul 1945, trebuie să amintim în primul rând că disputa avea în prim plan Europa , iar conflictele armate s-au desfășurat pe teritoriul Europei.

În același timp, rivalitatea dintre SUA și URSS a fost folosită pentru ascunderea și soluționare unor grave probleme de la nivel intern de care s-au lovit ambele state.

O trăsătură a Războiului Rece care a preocupat societatea, a constituit-o dimensiunea nucleară a confruntării, ce a activat viziunea unei posibile catastrofe la nivel mondial.

La data de 25 septembrie 1949, agenția T.A.S.S. a anunțat detonarea primei bombe atomice sovietice, punând final exclusivității americane în această materie. Ulterior, China, India, Marea Britanie, Franța și alte state au contribuit la lărgirea clubului nuclear, implicând amplificarea exponențială a riscului.

Dar, chiar dacă se asista la o cursă a înarmărilor fără precedent, trebuie să amintim că administrația SUA era conștientă de faptul că victoria poate fi obținută fără folosirea directă a forței contra URSS.

Un alt concept devenit clasic pentru Războiul rece îl reprezintă ”cortina de fier”. Paradoxal, acesta a fost folosit mai întâi de ministrul nazist al propagandei J. Goebbles.

Într-un articol publicat în Das Reich, la 25 februarie 1945, acesta spunea că dacă Germania va capitula se va lăsa imediat o cortină de fier. Imediat după încheierea războiului în Europa, la 12 mai, W. Churchill îi telegrafia noului președinte american Truman pentru a comenta comportamentul sovieticilor în Germania, aprecind că „a fost trasă o cortină de fier în fața Aliaților”. Fără nici o îndoială conceptul devenea clasic abia după discursul istroic rostit de W.Churchill la 5 martie 1946 în statul Missouri.

Bineînțeles, că luarea de poziție a lui W.Churchill, chiar dacă acesta nu mai conducea guvernul britanic la aceea dată a stîrnit replica brutală a lui Stalin. La data de 14 martie, Pravda îl ataca pe Churcill, comparându-l cu Hitler, fapt ce ne denotă un grad ridicat de nemulțumire din partea Kremlinului.

La începutul anului 1946, factorii decizionali de la Casa Albă cunoșteau toate abuzurile venite din partea sovieticilor, cu atît mai mult, cu cît la data de 22 februarie G. Kennan, delegatul în domeniul afacerilor din partea SUA la Moscova, expedia la Washington o analiză în 5 capitole a acțiunilor și concepțiilor URSS. Documentul, intrat în istorie sub denumirea de „telegrama ceea mai lungă (peste 8000 de cuvinte)”, denunța politica externă sovietică, pe care acesta o considera drept o amenințare pe termen îndelungat la adresa societății occidentale.

Se pare că, și sub efectul analizei pertinente venite din partea lui Kennan, care era un cunoscător al realităților sovietice, s-a produs radicalizarea și reorientarea politicii externe americane față de Moscova.

Încă de la 28 februarie 1946, secretarul de stat J.Bymes avea să anunțe acest fapt, confirmat și de documentele de arhivă.

Astfel că, la 14 aprilie, întrun raport al Consiliului Național de Securitate se treceau mijloacele de acțiune împotriva comuniscmului, distingînd patru posibilități, după cum urmează:

Continuarea măsurilor deja în curs de efectuare, cu proiectele de programe actuale ori actualizate pentru a pune în practică aceste măsuri;

Izolarea;

Războiul;

O rapidă consolidare a puterii politice, militare, economice a umanității libere mai accelerată cu obiectivul de a atinge, dacă este posibil, o stare de ordine tolerabilă între state.

Tocmai în cadrul consolidării lumii, libere, SUA iniția programul de recosntrucție a Europei, cunoscut sub denumirea de Planul Marshall.

Planul devenea public la 12 martie 1947,odată cu discursul lui Truman în fața Congersului. De asemenea, acest fapt marchează și începutul doctrinei Truman, ce se baza pe realitatea că lumea se împărțea în două grupuri, democrații și opresorii. În mod concret, Truman, cerea un ajutor rapid de circa 400 de milioane de dolari pentru Turcia și Grecia, planul fiind votal la 1 mai.

Aplicarea programului în Europa a avut efecte economice considerabile, înregistrându-se creșteri între 15% – 25% în țările ce au beneficiat de dispozițiile sale. URSS, secundată de sateliții săi, a respins participarea la Planul Marshall, unicul moment de suspans, de scurtă durată, fiind oferit de Cehoslovacia.

Periodizarea Războiului Rece rămâne încă o zemă de dezbateri pentru specialiști, existând opinii multiple. Vom apela, totuși la o astfel de separe pe etape a celor 45 de ani, cu precizarea că limitele sunt mobile existând și alte opțiuni care se pot luar în calcul.

II.2.1 Primul Război Rece: 1945/1947-1969

O primă fază, denumită de cercetătorii, drept etapa Primului Război Rece, a început înainte de semnarea Tratatului de la Paris, și a durat până la decesul lui Stalin, dintre în perioada 1945 – 1953.

A fost o perioadă în care confruntarea a izbucnit chiar dacă nu s-au făcut declarații în acest sens, între superputeri, nenumărate conflicte armate consemnate pe mai multe continete, în paralele cu primele măsuri întreprinse de doctrina Truman. Pentru a aminti câteva dintre acestea, ne gândim la Primul Război din Indochina, la 19 decembrie 1946, la Blocada Berlinului sau la Războiul din Coreea.

Similar lui Moise, Franklin D. Roosevelt vedea Țara Făgăduinței, însă nu a putut să pună piciorul pe ea. Când acesta a murit, armatele aliate pătrunseseră adînc pe teritoriul Germnaiei, iar bătălia pentru Okinawa, plănuia invazie aliată în principalele insule ale Japoniei, debutase.

Moartea lui Roosevelt, din data de 12 aprilie 1945, nu a fost neașteptată. În luna ianuarie 1945 , medicul lui Roosevelt, alarmat de fluctuațiile bruște ale tensiunii pacientului său, concluzionase că președintele avea să supraviețuiască doar dacă evita orice stare de încordare. Date fiind presiunile funcției, această apreciere era echivalentă cu o condamnare la moarte,întrun moment de nebunie, Hitler și Goebbels, care erau prinși în Berlinul încercuit, s-au amăgit cu gândul că erau pe punctul de a asista la repetarea a ceea ce cărțile germane de istorie descriu drept miracolul Casei de Brandenburg – cînd in timpul Războiului de 7 ani, în vreme ce armatele rusești se aflau la porțile Berlinului, Frederic cel Mare a fost salvat de moartea subită a conducătorului rus și de urcarea pe tron a unui țar prieten.

Istoria, însă, nu s-a repetat în 1945. Crimele naziste sudaseră cel puțin un obiectiv comun de nezdruncinat al aliaților: eliminarea dezastrului reprezentat de nazism. Prăbușirea Germaniei naziste și nevoia de umplere a vidului de putere reieșit au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului.

Scopurile aliaților erau pur și simplu divergente. Churchill urmărea să prevină dominația Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia să fie plătit în monedă

teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele eroice ale poporului rus. Noul președinte, Harry S. Truman, se străduia la început să continue moștenirea lăsată de Roosevelt, de a ține alianța unită.

Până la finele primului său mandat, însă, ultima rămășiță a comprehensiunii existente pe durata războiului dispăruse. Statele Unite și Uniunea Sovietică, cei doi giganți de la periferie, se aflau acum unul în fața celuilalt în inima Europei.

Cursa atomică a cunoscut, la rândul ei, o derulare spectaculoasă. La 25 septembrie 1949, agenția T.A.S.S. anunța oficial că Uniunea Sovietică a detonat prima bombă atomică de producție proprie, punând astfel capăt monopolului american, în privința pasului următor, bomba cu hidrogen, deși americanii au reușit primul experiment în Insulele Marshall la l noiembrie 1952, după numai câteva luni, la 8 august 1953, Moscova anunța o realizare similară. Se ajunsese, practic, în situația ca ambele superputeri să fie capabile să declanșeze un conflict nuclear cu efecte catastrofale asupra planetei.

În acești primi ani, un eveniment precum criza Berlinului avea să traseze limitele de demarcație dintre cele două blocuri în Europa, dar, în același timp, el elimina posibilitatea conflictelor militare pe bătrânul continent. Altele erau datele problemei în Asia, în Coreea, de exemplu, apelându-se la războiul clasic, momentul fiind considerat pe drept cuvânt crucial. Primul război rece s-a încheiat o dată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, dublată de decizia luată de președintele american Dwight Eisenhower de a face pace în Coreea ( 1953) și Vietman ( 1954).

Perioada de după moartea lui Stalin se prezintă sub forma unei etape complicate și sinuoase, care a durat între 1953 și 1969. Evenimentele s-au succedat cu repeziciune, de multe ori în contradicție cu cursul aparent firesc. Au existat momente de relaxare precum „spiritul Genevei" sau cel de la Camp David, generate de negocierile din 1959, după cum totul a alternat cu o politică sovietică riscantă ori cu una pe „marginea prăpastiei" a altor mari puteri.

În această perioadă, Washingtonul și-a consolidat poziția în Orientul Mijlociu. Congresul va adopta o declarație potrivit căreia Orientul Mijlociu reprezintă regiune de interes național de importanță vitală pentru Statele Unite, ceea ce va rămâne în istorie drept doctrina Eisenhower.

S-a ajuns la incidente majore precum au fost cele din 1956 din Ungaria și Egipt sau criza rachetelor cubaneze din 1962.

Criza rachetelor a avut efecte deosebite pentru evoluția raporturilor dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Conștiente de forța de distrugere pe care o puteau desfășura, forță ce putea genera un cataclism nuclear, fără învinși și învingători, cele două guverne au decis să deschidă o linie telefonică directă între Washington D.C. și Moscova, astfel încât destinderea să fie asigurată printr-un dialog permanent între șefii celor două state.

II.2.2 Destinderea. Dinamica Războiului Rece: 1969 – 1979

Acest drum sinuos a fost continuat de o etapă mai calmă, respectiv un deceniu de destindere Est – Vest, 1969-1979, care, fără a fi lipsit de momente tensionate, a consolidat teoria coexistenței pașnice a celor două sisteme pe termen lung.

Venirea președintelui Richard Nixon la Casa Albă și numirea lui Henry Kissinger în fruntea Consiliului Securității Naționale vor schimba optica americanilor asupra relațiilor cu Uniunea Sovietică.

După ce un număr major, de conflicte a condus la deteriorarea continuă a raporturilor dintre cele două superputeri, la sfârșitul anilor '70 apărea un nou tip de mesaj, și anume apelul la înțelegere și rezolvarea diferendelor pe cale amiabilă.

Astfel, începe un deceniu în care au fost promovate cu precădere relații cordiale și au fost înregistrate progrese simțitoare pe calea cooperării internaționale. Totul avea să se sfârșească o dată cu atacarea Afganistanului de către trupele sovietice, în decembrie 1979.

Gafa politică a Uniunii Sovietice concretizată prin atacarea Afganistanului avea să conducă la al doilea război rece 1979-1985.

II. 2.3 Al doilea Război Rece: 1979-1991.

Abordarea democarată a Războiului Rece s-a dovedit a fi un complet eșec.

Dacă promotorii destinderii au fost criticați în primul rând pentru cinimsul loc, în schimb odealismul politicii externe a lui Carte, a condus la o subestimare serioară a capapcităților URSS și Tratatului de la Varșovia.

Republicanul R. Regan, era hotărâr să modifice complet această viziune, înlocuind în Războiul Rece negocierea cu efectiva confruntare și întărind capacitaltea militară Statelor Unite.

De la începutul mandatului său, bugetul apărării s-a majorat enorm. Pentru prima dată cheltuielile militare ale Organizației Atlanticului de Nord au depășit cheltuielile Tratatului de la Varșovia iar SUA devenea principalul vânzător de armanent la nivel mondial, fapt ce a permis o soluționare de tip machiavelic a crizei ostaticilor din Iran.

În anul 1982, Reagan a expus și temeiurile ideologice ale politicii sale externe: Uniunea Sovietică era imperiul rău, sursa tuturor problemelor de tip politic și economic de la nivel mondial.

Adminsitrația americană nu ezită să pună în practică această politică externă a conflictului. Scenariile războiului atomic întreprinse de experții occidentali, au provocat temeri mari la Moscova, convingându-i pe liderii URSS că SUA erau nu doar foarte pregătite, ci și dispuse a declanșa un război atomic.

În același timp acestea punea capăt mișcării antinucelare pacifiste din Europa Occidentală, prin a convinde populația statelor membre NATO de nevoia instalării de arsenal atomic în vederea prevenirii unei agresiuni iminente a URSS.

Punctul culminant al evoluții s-a atins în martie 1983, când Reagan iniția Râzboiul Stelelor, însă care s-a dovedit a fi un eșec.

Această perioadă de febrilitate retorică și militară s-a finalizat odată cu al doilea mandat al lui Reagan, care a coincis cu venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui M. Gorbaciov în anul 1985.

Doctrina Reagan, concretizată în doctrina Războiului stelelor, impusă de R. Reagan, dar mai ales politica reformistă, inițiată la Kremlin după anul 1985, au contribuit la încheierea confruntării.

Războiul rece, prin durată și amploare, a produs efecte dintre cele mai diverse. El a grăbit, neîndoielnic, reabilitarea Germaniei și a Japoniei. Bonnul va fi primit în N.A.T.O. și Uniunea Europeană, iar niponii se vor afirma drept mare putere economică. Pe de altă parte, marele perdant a fost Kremlinul, Uniunea Sovietică destrămându-se.

Capitolul III. Ostpolitikul lui Brandt și relațiile cu U.R.S.S: 1969 – 1970

Renunțarea sovietic-vest germană la Tratatul Forțelor în august 1970 simboliza descreșterea războiului rece, așezarea de pe ordinea de zi de după un război neterminat, inaugurarea erei destinderii, și realizarea unui modus.

După douăzeci și cinci de ani de la capitularea Germaniei în al doilea război mondial, URSS și RFG au acceptat realitatea limitelor europene. Cu toate acestea, în timp ce Moscova a dorit o ratificarea a status quo-ului, în scopul de a face mai mult permanentă, Bonn a fost de acord să accepte status quo-ul pentru cele din urmă, pentru a schimba politicile anterioare Ostpolitikului german. Sub cancelarul Willy Brandt, cu toate acestea, Ostpolitik a devenit mai autonom.

După 1969 SUA a încetat stabilirea de parametrii germano-sovietici, iar acest lucru a modificat percepțiile Kremlinului cu privire la Republica Federală Germană și a mediului în care legătură ar putea fi folosită. Apropierea sovietico – germană a fost posibilă pentru că ambele părți au modificat politicile anterioare, deși, fără îndoială, Bonn a reorientat politica sa mai mult decât a făcut – o Moscova.

Ostpolitikul lui Brandt a reprezentat o acceptare a propunerilor sovietice. Moscova a apreciat că, din datorită redirecționării Ostpolitikului, ar fi posibil să se permită unele apropieri între Europa de Est și Germania de Vest în timp ce menținerea controlului sovietic și minimizarea instabilitatății sociale ar putea rezulta dintr-o relaxare a tensiunilor din Europa de Est.

Deși rușii au făcut unele concesii politca lor, denumită – Westpolitik, arhitectul apropierii sovietico – germane a fost, fără îndoială, RFG, în special, Willy Brandt și Egon Bahr. Brandt, exilul din Germania nazistă, a căror opinii pe Ostpolitik derivate din experiența sa de guvernare a divizat Berlinul, a avut timp de câțiva ani susținerea unei politicii mai flexibile față de est.

Ca primar al Berlinului, el a adoptat politici dure față de URSS și RDG care semăna cu cele adoptate de adversarul său, Konrad Adenauer. Cu toate acestea, el a dezvoltat o politică mai conciliantă față de URSS a deveni ministru de externe în 1966. În timp ce reafirmarea primatului alianței NATO Brandt a subliniat că "pentru mine, nu există o separare între Westpolitik și Ostpolitik. Ceea ce se numește Germania, Ostpolitik este pentru mine viabil numai împotriva fundalului Alianței Atlantice și vest-europeane de integrare.

Brandt a fost dispus să negocieze cu Moscova și RDG fără a face reunificarea Germaniei și o rezoluție a statutului Berlinului de Vest condiții prealabile pentru orice acord, deși problema Berlinului a fost legată de ratificarea tratatelor. A fost pregătit să accepte limitele de după război, lăsând problema reunificări Germaniei până la o dată ulterioară. Brandt ți-a dat seama că refuzul de a legitima existența Europei de Est a avut slăbit foarte mult puterea de negociere internațională din Germania.

Problema nerezolvată a Germaniei, identitatea națională a fost prisma prin care Brandt a văzut relațiile cu Moscova.

III.1 Dimensiunea politică a relațiilor Bonn – Moscova

Deși se presupune că alegerea lui Brandt ca cancelar precedata apropierea sovieto-vest germane, URSS de fapt, a scos antenele la Bonn cu aproape un an înainte de alegerea sa, precum și motivele pentru schimbare Moscovei în Westpolitik revenind la perioada imediat următoare invaziei Cehoslovaciei. Invazia a fost un scop, mai degrabă decât un început, un "ocol pe drumul spre destindere", cum Michel Debre a numit-o.

După ce și-a reafirmat dreptul sovietic de a stabili și controla ritmul de policentrismului în Europa de Est, URSS a simțit că ar putea să adopte o politică mai conciliantă față de Germania de Vest. Într-adevăr, invazia accentuată pentru Brejnev, necesitatea de a asigura un acord cu Occidentul, care ar recunoaște legitimitatea influenței sovietice în Europa de Est și astfel ar putea reduce perspectiva unei alte invaziii ca ceea a Cehoslovaciei.

Relațiile sovietice-vest germane s-au deteriorat în imediat după invazia cehă. Când a devenit clar pentru Moscova că va fi greu de susținut ficțiunea că intervenția Pactului de la Varșovia a fost "cerut" de majoritatea liderilor cehi, rușii au intensificat critica lor față de de Germania de Vest, invocând tentativele Bonnului de a lansa o "operațiune politico-militară" masivă împotriva Republicii Cehe.

Relațiile au fost tensionate de refuzul continu de la Bonn de a semna tratatul de neproliferare nucleară, o hotărâre care a fost consolidată prin invazia cehă. În ciuda acestor tensiuni după invazia Cehă și enunțarea de așa-numita doctrină Brejnev a suveranității limitate, Kremlinul a fost dispus pentru a îmbunătăți relațiile cu RFG.

La începutul lunii octombrie, Andrei Gromyko a ținut un discurs cheie cu o tentă conciliantă față de vest. Guvernul de la Bonn a reacționat cu optimism până la discursul, care a sugerat, de asemenea, că cele două guverne vor relua discuțiile cu privire la renunțarea la forță. Atitudinea sovietică conciliantă a dus la o întâlnire surpriză între Brandt si Gromyko în New York, pentru prima dată în 1962.

La sfârșitul din 1968, prin urmare, relațiile sovieto-germane s-au îmbunătățit oarecum. Decizia de a ameliora relațiile cu oficialii de la Bonn a fusese deja luată la Kremlin ca parte a strategiei sale de a urmări o politică europeană mai largă de destindere. Această politică putea avea un alt obiectiv tradițional sovietic – pentru a încuraja independența din vestul european și SUA.

Destinderea sovietico – germană a fost de asemenea un obiectiv al URSS de a îmbunătăți relațiile sale cu SUA.

Noua politică de destindere sovietică a fost pusă în practică, mai dinamic decât politica coexistenței pașnice a lui Hrușciov, dar conținea elemente similare: erau prevăzute beneficiile politice și economice de diminuare a tensiuni Est-Vest, în timp ce URSS a continuat să-și sporească influența în lumea a treia.

Dacă relațiile cu SUA au influența URSS pentru a căuta o apropiere cu RFG, acesta fiind un factor important în relațiile dintre URSS – RFG, un alt importamnt factor al Westpolitikului a fost intensificarea conflictului chino – sovietic. Punctul de cotitură decisiv, de la partea sovietică, a venit martie 1969. În decembrie 1968, RFG a anunțat că va organiza din 1969 alegerile prezidențiale din Berlinul de Vest, așa cum a făcut în trei anterioare ocazii. Această miș are a stârnit proteste puternice în RDG și URSS. În februarie 1969, RDG a anunțat că ar interzice tuturor membrilor Bundesversammlung (adunarea vest-germanl), organismul care alege președintele vest-german, să călătorească pe teritoriul RDG.

Într-o serie de întâlniri între Ambasadorul Tsarapkin și cancelarul Kiesinger, sovieticii au oferit germanilor pe termen lung dreptul de trecere pentru berlinezii din vest pentru a vizita rudele din Berlinul de Est.

În anul 1969, cancelarul Brandt, anunța că Germania de Vest rămânea ancorată ferm pe linia alianței trans – atlantice, dar că își va intensifica eforturile pentru a îmbunătăți relațiile cu Europa de Est, respectiv cu Germania de Est. Germania de Vest iniția ceea ce avea să se numească Ostpolitik, înfruntând, încă la început, puternica opoziție a conservatorilor, pentru început negociind, tratate de neagresiune cu URSS, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și Bulgaria.

Relațiile dintre cele două state germane au constituit una din cele mai grele probleme de soluționat. Ostpolitik-ul cancelarului Brandt avea în vedere conceptul de "două state – o singură națiune germană".

Relațiile au fost îmbunătățite, însă poziția oficială a Germaniei Occidentale, era ceea stabilită prin doctrina Hallstein, ce implica nerecunoașterea Germaniei de Est.

Ostpolitik-ul, la începutul deceniului al optulea, ducea la o formă de recunoaștere mutuală dintre cele două state germane. Tratatul de la Varșovia- din decembrie 1970, Tratatul de la Moscova din august 1970, Accordul celor 4 puteri cu privire la situația Berlinului din septembrie 1971, Accordul de tranzit din mai 1972, Tratatul de bază din decembrie 1972, ajutau la procesul de normalizarea a relațiilor dintre cele două state germane, permițând atât Germaniei Occidentale cât și celei Răsăritene să devină membre ale Organizației Națiunilor Unite, în septembrie 1973. Cele două state germane au realizat un schimb de reprezentanți permanenți în anul 1974, iar liderul Germaniei de Est E.Honecker făcea, în anul 1987, o vizită oficială în Germania de Vest.

III.2 Gazele naturale: precursorul sau produsul Ostpolitikului?

După 1968, West comerțul germano-sovietic a început să crească într-un ritm accelerat, și soldul negativ al comerțului dintre URSS și Germania de Vest s – a schimbat la unul pozitiv.

Creșterea totală a relațiilor comerciale a fost de 30% pe an și s-a datorat factorilor următori: comenzile considerabile din partea sovieticilor pentru tablă, livrările germane de mașini și livrările pipe.

Deși gaze naturale în 1968 prezentau doar 3,2 la sută din consumul total de energie intern german, prețul avantajos din partea sovieticilor pentru gazele naturale a fost deasemenea unul atractiv.

III.3 Vizita lui Willy Brandt la Moscova

Vizita Willy Brandt la Moscova în 1970 a contrastat puternic cu cea făcută de Konrad Adenauer în 1955 și care simboliza o dramatică schimbare în relațiile germano-sovietic, care a culminat cu renunțarea Forței Treaty .

Adenauer a mers la Moscova pe fondul criticilor interne considerabile, acesta așteptând controverse în întâlnirile sale cu Hrușciov. Deși unele complicații au înconjurat vizita lui Brandt, acesta a ajuns în Moscova unde l-au așteptat discuții de cooperare, de succes cu Brejnev.

Deoarece renunțarea la Tratatul Forțelor a fost complet a lucrat în prealabil, și nu au existat nici una dintre tensiunile și eșecurile care au însoțit vizita lui Adenauer. Vizita lui Brandt a fost un ceremonial și summit simbolic.

Au existat mai multe puncte de conflict, înainte de parafarea tratatului de cu miniștrii de externe Scheel și Gromyko, care plasa tratatul într-o stare de pericol.

În discuțiile sale cu Brandt, Kosîghin a presat relatărilor liderului german privind comerțul, extinderea și contactele tehnologice și a fost dornic să se angajeze în discuțiile de fond majore ale relațiilor economice pentru ca acestea să fie îmbunătățite.

III. 4 Conținutul economic al Westpolitikului sovietic

În ciuda reticenței sovietice de a recunoaște problemele economice, dovezile sugerează că schimbarea în postura sovietică spre RFG în 1969-1970 a fost motivată parțial de factori economici.

În plus, decizia de a continua destinderea sovietică a fost parțial un rezultat al proeminenței crescute a factorilor economici în determinarea Politici externe sovietice.

Poate cea mai clară indicația a acestui fapt este starea economiei sovietice la sfârșitul anilor 1960. Reformele economice sovietice la mijlocul anilor 1960 nu au îmbunătățit performanțele economiei sovietice la fel de mult cum s-a sperat. Deși rata de creștere a economiei sovietice

a fost una respectabilă, aceasta a scăzut la sfârșitul anilor 1960 de la 8,6 la sută în 1967, la 7,5 la sută în 1968, până la 6,1 la sută în 1969.

Problemele de bază au fost lipsa de productivitate și eșecul de a inova, în special în domenii de tehnologii avansate, cum ar fi electronică și calculatoare, în parte pentru că sectorul militar adeturnat efortul economic cel mai eficient al URSS.

În plus, productivitatea muncii sovietice a fost de aproximativ jumătate de față de țările vest – europene. Într-un discurs secret nepublicat la Plenul Comitetului Central la 15 decembrie 1969,

Brejnev a criticat aspru eșecul economiei sovietice a dezvolta în mod satisfăcător, și au existat unele speculații că Kosîghin ar fi țapul ispășitor pentru aceste deficiențe, pentru că el a pledat pentru dezvoltarea industriei ușoare în favoarea industriei grele.

Un articol major publicat în februarie 1970 a căutat să răspundă la criticile Plenului și a reafirmat viabilitatea sistemului economic sovietic și reformele. În martie 1969, în conformitate cu un oficial german, o decizie a fost luată în cadrul Comitetului Central privind importul unor cantități mari de tehnologie din Occident, și performanța nesatisfăcătoare a economiei sovietice întăreau această decizie.

Kremlinul a sperat că importul de tehnologie occidentală ar putea fi un substitut pentru anvergura de uz casnic, descentralizate de reforma economică, ale cărei consecințe politice ar fi putut duce la instabilitate mai mare, așa cum s-a întâmplat în Cehoslovacia.

La urma urmei, sovieticii au făcut tot posibilul pentru a separa comerțul și politica, pentru că au preferat să continue relațiile economice indiferent de climatul politic. După ce au încheiat afacere cu gazele naturale, probabil ar putea fi continuat să caute mai alte relații comerciale și să se ocupe de tehnologie și să ignore latura politică a relațiile, pentru că îmbunătățirea relațiilor politice cu Germania nu a fost un necesar a fost doar o condiție prealabilă pentru relații economice mai strânse.

În același timp comerțul – care formează baza economică a coexistenței pașnice – la fel ca alte forme ale legăturilor economice dintre țările socialiste și capitaliste, joacă un rol extraordinar în consolidarea păcii în lume.

Relațiile comerciale ar fi continuat fără renunțarea la forță, dar viitorul acestora a fost consolidat prin tratat, care putea acționa ca o reasigurare că politica nu ar influența negativ comerțul.

Având în vedere guvernul german fosta opoziție la tranzacționare cu URSS, iar tradiția sa de a politiza Ostpolitik-ul intern, Uniunea Sovietică percepea legătura dintre comerț și politică în relațiile sale cu RFG. Având în vedere experiența din trecut, Kremlinul ar putea aștepta în mod rezonabil că o mai bună relație politcă ar facilita relațiile comercial, dacă nu pentru un alt motiv atunci decât pentru faptul că RFG va avea o participație mai mare la îmbunătățirea relațiilor politice în cazul în care extindea relațiile economice cu URSS.

Dificultățile cu economia sovietică necesitatea de a importa tehnologie occidentală a coincis cu o dorință cu privire la stabilizarea și rezolvarea problemei germane. Întradevăr, se pare că Brejnev a justificat Westpolitik său parțial în ceea ce privește domeniul economic și anumite recompense care ar rezulta din aceasta. Brejnev a argumentat în favoarea destinderi deoarece ar putea îmbunătăți performanțele economiei sovietice prin importul de tehnologie occidentală. De asemenea, el, a realizat că stabilitatea regimului său depindea de o viabilă economie. Era mai bine să se asigure că factorii politici nu ar fi împiedicat brusc relațiile economice, așa cum au făcut în trecut. Dovezile sugerează că a existat ierarhie economică și politică sovietică care s – a opus extinderii contactelor economice cu Occidentul și cu RFG, în special.

În cele din urmă, țările din Europa de Est au fost un factor de decizie. Prin îmbunătățirea legăturilor politice cu RFG, prin asigurarea că Ostpolitik a fost orientat spre Moscova, Kremlinul spera să controleze o parte din implicațiile politice ale Germaniei de Vest și de asemenea relațiile comerciale cu țările din Europa de Est.

III. 5 Conținutul economic al Ostpolitikului german

Rolul factorilor economici în dezvoltarea lui Brandt Ostpolitik este încă o problemă controversată. Pe de o parte, analiștii au repetat Brandt Ostpolitik a fost un produs de necesitate economică: "Interesul statelor est-europene în cooperarea cu noi se bazează în mare măsură pe o dorință de a face progres economic și să participe la tehnologia occidentală. Economia, prin urmare, rămâne în viitorul apropiat un element deosebit de important al politicii noastre din Europa de Est.

Pe de altă parte, unii cercetători au susținut că Ostpolitik-ul lui Brandt a fost rezultatul presiunilor exercitate de mari demnitari germani, în special în industria siderurgică dependentă de export, pentru a cuceri și asigura noi piețe în Est.

Problema gradului în care oamenii de afaceri germani au încurajat îmbunătățirea relațiilor germano-sovietice este un aspect complex al Ostpolitik – ului , în parte pentru că nu a existat nici entuziasmul compleșitor cu privire la perspectivele pentru relațiile comerciale germano – sovietice. Articole sovietice au subliniat interesul Germaniei în comerțul cu URSS și a susținut că oamenii de afaceri germani au fost nemulțumiți de restricțiile privind relațiile comerciale. Deși aplaudând interesul german în comerțul cu URSS, au atribuit totuși acest interes dorinței industriașilor de a nu fi mai prejos de alte țări occidentale și aspectelor concurențiale de expansiune economică imperialiste în general. Cu toate acestea, aspirațiile imperialiste ale oamenilor de afaceri germani ar putea fi de asemenea avantajoase pentru URSS.

Cu toate acestea, deoarece una dintre problemele cu comerțul germano-sovietic a fost absența unui tratat comercial, după semnare tratatul germano-sovietic a fost util numai în măsura în care ar putea fi primul pas în facilitarea unui acord privind Berlinul.

Obiectivele Ost- și Deutschlandpolitik-ului au constat în reglementarea conflictelor cu Europa de Est, crearea unui modus vivendi cu RDG și diminuarea consecințelor separației germane în vederea redobândirii unității naționale. Dacă punctul culminant al Deutschlandpolitik-ului a constat în realizarea unificării Germaniei, primele succese palpabile ale Ostpolitik-ului, cu profunde implicații pentru sistemul internațional, dar și pentru conștiința europeană au fost tratatele încheiate de guvernul de la Bonn cu guvernele de la Moscova, Varșovia, Praga și Pankow și secondate de Acordul Cvadripartit asupra Berlinului.

Politica de destindere promovată de RFG a evoluat de la Ostpolitik-ul secret și pragmatic al cancelarului Adenauer, trecând prin faza conștientizării nevoii de destindere de către guvernarea Erhard/ Schröder și promovarea așa-zisei ”politici de mișcare”, apoi prin “politica pașilor mărunți” a guvernării Kiesinger/Brandt, dublată de conceptul lui Bahr de “transformare prin apropiere”, pentru ca în cele din urmă să se concretizeze în timpul guvernării Brandt/Scheel, prin crearea unui cadru juridic care reglementa relațiile Est-Vest.

Obiectivul final al noului curs în politica externă vest-germană a rămas reunificarea germană, însă abordarea Ostpolitik-ului se va caracteriza începând cu 1969 de pragmatism centrat pe rezultate, spre deosebire de principialismul anchilozant al lui Adenauer și al succesorilor săi politici. Pentru aceștia din urmă orice dezbatere diplomatică europeană a fost subsecventa rezolvării „chestiunii germane”, astfel că ilegitimitatea a RDG a constituit, pentru o lungă perioadă de timp, una din preocupările centrale ale politicii externe vest- germane. Pentru cei care au creionat structura noului Ostpolitik fezabilitatea proiectului nu a depins de fermitatea și inflexibilitatea principiilor guvernante, ci de capacitatea de a depăși mental Ialta, în sensul normalizării relațiilor inter-germane prin promovarea unei „schimbări prin reconciliere”, credo-ul lui Egon Bahr.

Deși obiectivul final a continuat să fie reunificarea germană, schimbarea în discursul liderilor vest-germani a fost evidentă. Insistența obsesivă asupra ilegitimității RDG sau condiționarea oricărui demers diplomatic de precondiția reunificării germane a încetat a mai constitui agenda standard a politicii externe vest-germane.

Destinderea nu a mai fost condiționată de rezolvarea prealabilă a problemei germane și a devenit un obiectiv în sine, care pe termen lung avea să permită și reunificarea celor două state germane. Guvernarea cancelarului social-democrat Willy Brandt a marcat astfel punctul de turnură în evoluția Ostpolitik-ului vest-german. Începând cu această guvernare destinderea s-a desfășurat într-un alt cadru și în alt ritm, grație instrumentelor juridice create de acesta, dar și datorită unui nou vocabular folosit în relațiile diplomatice. Odată cu Brandt și echipa sa, ”transformarea constructivă” a înlocuit ”vocabularul nerecunoașterii”.

Noua paradigmă în politica externă vest-germană a determinat o schimbare esențială a climatului politic, contribuind activ la evoluția politicii de destindere la nivel global. De asemenea a favorizat crearea unui cadru de destindere care cuprindea ambele tabere, odinioară antagonice: Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). Pâna la începutul anilor ’80, când procesul de detensionare a relațiilor se va bloca din nou, părțile au dovedit, chiar dacă numai pentru scurtă durată, viabilitatea tratatelor încheiate.

Ostpolitik-ul a deschis RFG Estului și Estul RFG, într-un lung și sinuos proces, care s-a desfășurat cu intermitențe și de-a lungul anilor ’80. Până atunci spațiul estic fusese conceput doar ca zonă de interes economic și nu ca partener, cu drepturi egale în dialogul politic.

Această deschidere a permis, datorită abandonării de către RFG a doctrinei Hallstein, mărirea spațiului de acțiune a Germaniei Occidentale și în țările Lumii a Treia, unde cooperarea fusese redusă anterior. RFG a devenit astfel pentru multe din țările lumii cel mai important partener comercial și politic. Creșterea influenței RFG în cadrul CEE și NATO a determinat respectarea sa în Est, acest lucru contribuind în același timp la creșterea ponderii sale în Vest. Deschiderea spre Est a însemnat și posibilitatea de a pătrunde într-o terra incognita, și o modificare a percepției adversarului tradițional. Tratatele au deschis calea colaborării și pe plan cultural, academic, iar schimburile efectuate au contribuit la o schimbare a mentalității opiniei publice din ambele tabere.

Ostpolitik-ul promovat de RFG a stat sub semnul continuității. La fel cum Adenauer a trasat linii ferme prin Westpolitik-ul său, asigurându-se că succesorii săi nu vor abandona legătura RFG cu Occidentul, așa și Brandt a impus o linie în politica germană de deschidere spre Est, care va fi urmată de toți cancelarii viitori. Ostpolitik-ul promovat de Brandt s-a înscris în acest proces de continuitate, nepunând sub semnul întrebării ancorarea RFG în structurile occidentale, ci dimpotrivă, constituindu-se ca o completare la Westpolitik-ul adenauerian.

Politica de destindere germană a trebuit să țină permanent seama de ritmul celei promovate de Aliații săi. De multe ori au avut loc neconcordanțe de ritm și conținut, provocând iritare în Occident. Dezvoltarea Ostpolitik-ului german, a dovedit însă un grad crescut de independență, arătând că și ponderea RFG în cadrul sistemului internațional se modificase.

Deși tratatele încheiate au fost interpretate de părți în funcție de interesele lor specifice, în general s-a căzut de acord asupra faptului că destinderea în Europa trebuia să fie ireversibilă. URSS a urmărit prin politica sa de destindere în primul rând o confirmare și stabilizare a rolului său în Europa. RFG a avut permanent în vedere menținerea din punct de vedere juridic a chestiunii germane deschisă, pentru a permite o viitoare reunificare, în cadrul unei “ordini europene de pace”.

Dacă relația RFG cu URSS poate fi catalogată drept cea mai importantă componentă a Ostpolitik-ului, atunci relația germano-poloneză a fost cea mai dificilă și sensibilă parte a sa. Polonezii au încercat să contrabalanseze ascensiunea politică și economică a RFG printr-o permanentă evidențiere a vinei istorice germane. Nereglementarea satisfăcătoare a situației etnicilor germani din teritoriile de acum poloneze a dovedit limitele Ostpolitik-ului și dezbaterile furtunoase pe această temă au marcat relațiile bilaterale înca mult timp.

Ostpolitik-ul a permis recunoașterea RDG pe plan internațional și reducerea nuanțată a dependenței RDG față de Moscova. Pe de altă parte, deschiderea spre Vest s-a dovedit deosebit de riscantă pentru conducerea SED, pentru că accesul cetățenilor est-germani la o altă realitate îi contesta acum și cea din urmă veleitate de legitimitate. Bonn a urmărit în relația cu Berlinul de Est atât menținerea principiilor naționale cât și o politică de ameliorare a situației cetățenilor germani de dincolo de Zid. De aici a rezultat o dublă politică de cooperare dar și de izolare.

Berlinul a constituit aproape trei decenii cauza și scena desfășurării conflictului Est-Vest. Aici politica de destindere a fost cel mai greu încercată, dar aici și-a găsit și cea mai puternică confirmare. Acordul Cvadripartit asupra Berlinului a reglementat, în pofida unor ambiguități voite, sau poate tocmai de aceea, chestiunile deosebit de sensibile de aici. De asemenea, el a pus capăt folosirii Berlinului ca mijloc de șantaj.

În concluzie se poate afirma că, la nivel general, Westpolitik-ul lui Adenauer, pe care l-au continuat toți cancelarii a permis ajutorul american și toleranța vest-europenilor, ducând la consolidarea democratică a statului vest-german. Ostpolitik-ul lui Brandt, continuat de cancelarii Schmidt și Kohl a permis reconcilierea cu Estul și crearea unei atmosfere de încredere, care a facilitat acceptarea ideii unei Germanii reunificate. Este meritul ambelor tipuri de politică de a fi dus la realizarea celei de-a doua reunificări germane, care, spre deosebire de prima, s-a desfășurat în armonie cu restul Europei.

În cadrul Ostpolitik-ului România a jucat un rol simbolic. Reluarea relațiilor diplomatice dintre RFG și RSR, la 31 ianuarie 1967, a reprezentat un punct de referință în istoria postbelică a Germaniei, constituind începutul concret al Ostpolitik-ului vest-german. Guvernul de la Bonn a inițiat astfel o nouă fază conceptuală a politicii sale externe, renunțând de facto pentru prima dată la inflexibila doctrină Hallstein, care până atunci împiedicase orice tentativă de destindere coerentă din partea RFG. Inserându-se în această inițiativă europeană de destindere, guvernul de la București a jucat un rol semnificativ în manifestarea antagonistă a două doctrine emergente din chestiunea germană. Pe de-o parte, decizia României de a relua relațiile diplomatice cu RFG a reprezentat prima fisură în legitimitatea doctrinei Hallstein, pe de altă parte, actul diplomatic din ianuarie 1967 a provocat apariția pe scena internațională a doctrinei Ulbricht, care a obligat celelalte membre ale Pactului de la Varșovia să revină la disciplina rigidă a acestei structuri.

În contextul complex al decadelor șase și șapte din secolul trecut, pe fondul tensiunilor existente în conflictul Est-Vest și al imprevizibilității evoluției presiunilor exercitate ca urmare a politicii de bloc, reluarea relațiilor diplomatice cu RFG a reprezentat și pentru români un act politic de un vizionarism notabil în epocă, precum și o dovadă de tenacitate și abilitate diplomatică.

III. 6 Relațiile economico – politice dintre U.R.S.S și R.F.Germania

Succesul Ostpolitikului lui Brandt marchează o schimbare decisivă în utilizarea pârghiilor economice pentru a asigura obiectivele politice din partea Guvernului german. După anul 1969, regulile jocului schimbat. Schimbarea a fost mai mare cu privire la partea germană decât la cea, pentru că, așa cum am văzut, Ostpolitikul lui Brandt a reprezentat o modificare fundamentală a politicii externe germane comparativ cu Westpolitikul lui Brejnev și a obiectivelor de politică externă sovietică.

Totuși, deoarece limitele au fost declarate inviolabile în loc de neschimbat, posibilitatea pentru schimbare a rămas. Mijloacele economice nu mai erau negative, nici nu existând vreo așteptare ca sovieticii să facă concesii politice substanțiale în schimburile economice. Din punctul de vedere al Moscovei, mijloacele și capetele Westpolitik – ului s-au modificat mult mai puțin. Scopul Westpolitik-ului Sovietic, urmărit la Kremlin în mod constant începând cu 1955, fusese atins. În plus, guvernul de la Bonn acum păreacă este de acord cu o politică care a evitat levierul negativ.

După ce și-au dat seama că administrațiile anterioare nu a reusit să câștige orice tip de concesii politice importante prin utilizarea negativă a pârghiilor economice, Brandt și succesorul său, Schmidt, au modificat interfața între politică și economie în relațiile germano-sovietice.

În ciuda faptului că guvernul german a avut mult mai multă putere în stabilirea agendei economice decât efectuare de afaceri de comunitate în stabilirea agendei politice în relațiile sovieto-vest-german, această perioadă relevă unele paradoxuri despre puterea guvernului de a utiliza pârghii economice. A fost mai facil pentru guvernul german în epoca pre-Brandt să utilizeze economia de descurajare decât a fost pentru Brandt să folosească stimulente economice. Deși au stârnit opoziție internă, administrațiile lui Adenauer, Erhard, și Kiesinger au avut capacitate de a interveni și de a interzice relațiile comerciale ori să le circumscrie în mod grav.

Capitolul IV. Consolidarea Ostpolitikului: 1970 – 1980

IV.1 Prima fază a Ostpolitikului: relațiile bilaterale est – vest și ratificarea tratatelor

Drept urmare a eforturilor de destindere sovietico – americană și a politicii pentru Europa de Est a generalui de Gaulle, Republica Federală Germană, care profita de piețele Europei Răsăritene, s-a deschis către est.

Ostpolitik-ul, schițat din anul 1966, de guverne „marii coaliții” ( cuprinzând aici pe social- democrați, creștin – democrați și liberali), s-a dezvoltat, începând cu anul 1969, de către Willy Brandt, ce ieșea învingător în alegeri în fruntea unei restrânse coaliții a liberalilor și social- democraților. Acesta va aduce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce realizase președintele Nixon și generalul de Gaulle.

Apropierea dintre cele două state germane s-a realizat prin întâlnirile de la Erfurt, de la 19 martie 1970, și din 21 mai 1970 de la Kassel, dintre Brandt și Willy Stoph, primul ministrul Germaniei de Est.

Germanii începeau negocierile cu URSS, negocierii ce au dus la Accordul de la Moscova din 12 august 1970. Părțile implicate declarau că obiectivul cel mai important al acestora este destinderea și pacea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene și menținând drepturile celor 4 puteri asupra Berlinului.

Aveau loc dezbaterii cu Polonia, pe prolbelatica privind linia Oder – Neisse, pe care Germania Federală nu a dorit să o recunoscă niciodată. În final, tratatul semnat la 7 decembrie 1970, afirma intangibilitatea acestor frontiere. Imaginea cancelarului Willy Brandt, îngenucheat în fața monumentului ce fusese ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varșovia, conferea o dimensiune umană a reconcilierii germano – poloneze.

Între cele două state germane rămânea problema Berlinului, libertatea de acces în Berlinul de Vest. Negocieri lungi au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui accord cvadripartit asupra Berlinului, unde se stipula menținerea celor 4 puteri ocupante și un statu nou. Occidentali acceptau ca orașul să nu mai fie considerat un teritoriu al RFG. Căile de acces fuseseră reglementate cu minuțiozitate.

Cele două state germane se recunoșteau și își schimbau reprezentanții diplomatici. Până la acel moment, RFG se considera reprezentant celor două state germane. Tratatul cu Germania de Est a recunoscut ecplicit că niciunul dintre cele două state nu avea suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul dintre cele două state germane a fost notificat în final la 21 decembrie 1972. Una din esențialele consecințe ale acestui tratat a fost acela de a obține recunoașterea Republicii Democrate Germane de către mai multe state din Europa Occidentală și admiterea celor două state gemrmane în Organizația Națiunilor Unite, în septembrie 1973, consacrarea separației juridice a celor două Germaniui și Ostpolitik-ul lui Brandt au meritul de a umaniza condiția populației germane separate, însă faptul de a ajunge la viața internațională a consolidat structurile Germaniei de Est.

Conferința de la Helsinki a constituit punctul de importanță maximă al destinderii, chiar dacă a existat o ambiguitate anume a Actului Final. Uniunea Sovietică era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din război, solicitând o conferință asupra securității europene. Occidentalii, ce nu au acceptat în mod formal situația de fapt a Europei, după conferințele de la Yalta și după Cortina de Fier, puneau condițiilor lor, mai ales cu privire la încheierea unui accord asupra Berlinului, unde luaseră parte și Canada și SUA. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noimebrie 1972 până la 8 iunie 1973, apoi negocieri veritabile din 3 iulie până în 7 iulie, iar apoi din septembrie 1973 ăână în iulie 1975.

Această conferință asupra cooperării și securității Europei (CSCE), unde erau reprezentat 35 de state din Europa, adopta la 1 august 1975 un act final semnat de mai mulți șefi de stat și guvern, dintre care Leonid Brejnev și Gerald Ford.

Negocierile diplomatice ale CSCE în Europa marcau profund relațiile internaționale, discutându-se despre o Europă până la Conferința de la Helsinki și o Europă după Conferința de la Helsinki. Aceast a fost în mod direct legată de procesul destinderii, ce a fost întărit și confirmat. Spiritul de compromis și colaborare au prevalat. În cadrul blocului sovietic se creaseră condițiile apariției unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste doar în teorie. Actul Final se mai consideră a fi și o Cartă a relațiilor inter – europene, în condițiile destinderii relative, ce prevala pe cotinentul european la începutul anilor 70.

IV.2 Prima vizită a lui Brejnev la Bonn

Călătoria lui Leonid Brejnev în anul 1973, la Bonn, era prima vizită a unui lider sovietic în RFG. Liderul sovietic venea pe teritorul Germaniei de Vest, oferind un contrast puternic comparativ cu prima vizită a unui lider german pe teritoriul sovietic. Întreadevăr diferențele dintre călătoria lui Adenauer la Moscova din 1955 și a lui Brejnev la Bonn evidențiau schimbări profunde ce avuseseră loc în ultimele două decenii în relațiile germano – sovietice. În cadrul celei dein umră vizite, ceea a lui Brejnev la Bonn se discuta de prietenie și oportunități nelimitate cu privire la cooperarea economică. Călătoria lui Brejnev demonstra, totodată, deosebita importanță potrivit căreia Kremlinul era atașat schimburilor comerciale cu RFG și sugera gradul în care factorii economicii influențau politica externă sovietică.

Înainte de vizita lui Adenauer la au existat multe speculații cu privire la faprul că summit-ul nu va reuși, chiar la un moment dat existau speculația conform căreia negocierile erau nerealizabile. Prin contrast, înaintea vizitei lui Brejnev , atât presa germană cât și ceea sovietică era plină de articole care lăuda vizita și care prezenta o întâlnire prină de succes și de armonie de ambele părți.

S-a așteptat ca problema ceea mai dificilă să vină de la Berlin, anticipîndu-se disensiuni serioase deoarece nu era vorba despre un accord ce includea patru puteri. Șeful misiunii comerțului sovietic din Köln a subliniat faptul că relațiile economice ar fi fost punctul central al vizitei, și că URSS spera să lărgească contactele economice cu Germania. Atât comentatori germani cât și sovietici, spuneau că scopul principal al vizitei lui Brejnev a fost acela de a promova relațiile economice, pentru că agenda politică bilaterală fusese finalizată.

Sosirea lui Brejnev de la Bonn la Berlinul de Est pe 18 mai era una emoțională, cu atât liderii sovietici și Germania de Vest mutând clar semnificația istorică a evenimentului. Măsurile de securitate au fost extrem de strâns, iar Brejnev a fost izolat de poporul german în cea mai mare a călătoriei sale.

După ce Brejnev a revenit la Moscova, presa sovietică sublinia cu privire la aspectele economice ale călătoriei acestuia la Bonn, explicând că „nimic nu poate să contribuie la întărirea păcii mai mult decât cooperarea în afaceri și cooperarea economică”.

Brejnev sperat în mod clar că unul dintre principalele rezultate ale Westpolitik – ului său ar fi o creștere semnificativă a relațiilor comerciale germano-sovietice.

De asemenea, el a simțit destul de sigură – având înlăturați doi dintre principali adversarii ai Westpolitik, și anume liderul Partidului ucrainean Piotr Shelest și Gennaidi Voronov, cu o lună înainte de plecarea sa de la Bonn – să continue nestingherit aspectele economice ale Westpolitik.

Negocierile destinderii germano-sovietice au fost multilaterale și preocupate de securitatea europeană, Tratatul Armelor Strategice Limitate (SALT), Mutual Balanced Force Reduction (MBFR), precum și alte probleme strategice, în funcție mai mult de Statele Unite decât de Germania.

În iunie 1968 începeau negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT, negocieri ce erau conduse de consilierul principal al președintelui Nixon, Henry Kissinger. Negocierile asu fost deschise la Hlasinki, în noiembrie 1969, drept urmare a multiplelor reuniuni, permițându-le lui Brajnev și Nixon, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT.

În toamna lui 1972, o comisie permanentă de tip consultativ instituțiuonaliza dialogul sovieto – american. Era vorba de transformarea acordului privizoriu într-un tratat definitiv. Acesta se realiza cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA în perioada 18 – 25 iunie 1973. Acroduri noi, declarații sau convenții erau semnate, angajând cele două state în prevenirea unui război nuclear, nu doar între ele, ci și între ele și alte state. Prin acestea, cele două state își acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele ce riscau să degenereze.

IV.3 A doua fază a Ostpolitikului: destinderea multilaterală între cele două vizite ale lui Brejnev

Vizita lui Brejnev la Bonn în anul 1973 marca încheierea fazei bilaterale a relațiilor sovietico – germane. Începând cu aceea perioadă, destinderea în Europa a fost doar un produs al negocieri multilaterale – care ar fi fost imposibilă fără destinderea relațiilor bilaterale anterioare.

Probabil cel mai importante dintre acestea au fost negocierile pentru Conferința Europeană de Securitate. URSS de ani de zile cerea convocarea unei conferințe a tuturor țărilor europene cu privire la securitate și la ratificarea tratatului multilateral privind limitele Europei postbelice.

După multe dezbateri, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) din treizeci și cinci de națiuni a fost deschisă în 1973. Aceasta ar fi fost imposibilă fără Ostpolitikul lui Brandt, deoarece acceptarea lui Brandt a limitelor Europei și recunoașterea de facto a divizării Germaniei a fost o condiție necesară pentru conferință.

Inițial, URSS a încercat să blocheze participarea SUA la CSCE, subliniind incompatibilitatea dintre interesele americane și europene și prezentarea CSCE ca o modalitate sigura pentru europeni să scape de dominație americană.

Cu toate acestea, odată ce au acceptat participarea SUA, sovieticii s-au preocupat să-și consolideze controlul asupra Europei de Est în timpul conferinței.

Apelul sovietic cu privire la CSCE a fost întâmpinat cu scepticism considerabil în Occident, pentru că părea să servească interesele în primul rând sovietice în legitimarea divizării Europei.

Cu toate acestea, conferința în cele din urmă putea inaugura un proces de schimbare politică cu consecințe neașteptate și nedorite pentru URSS.

În plus, Occidentul a fost în măsură să asigure un acord cu Uniunea Sovietică pentru a începe discuțiile pe MBFR în Europa prin participarea predictivă occidentală în cadrul conferinței CSCE privind participarea sovietică la discuții MBFR.

Rezultatele negocierilor de doi ani CSCE a culminat cu ratificarea Actului final de la Helsinki din august 1975. Pe scurt, negocierile dintre cei treizeci și cinci de semnatarii s-au semnat cu ratificarea unui document alcătuit din trei dispoziții, precum și o a patra dispoziție privitoare la alte conferințe ce vor urma.

Guvernul Germaniei de Vest a avut intenția de a preveni CSCE la ratificarea cu privire la divizarea Germaniei și a luptat pentru a se asigura una dintre dispoziții lăsat deschisă posibilitatea reunificării Germaniei fiind similară cu prevederile tratatului Bonn-Moscova și a Grundvertrag.

Sovieticii au compromis definitiv problema imutabilitatea frontierelor, precum și declarația ce a urmat declarând că statele participante "consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acorduri de pace."

Ceea de-a doua dispoziție, care a fost cel mai puțin controversată, și a fost mult mai importantă pentru Europa de Est decât în Europa de Vest, s-a ocupat de facilitarea relațiilor economice și tehnologice mai extinse, afirmând că activitatea economică va "contribui la consolidarea păcii și securității în Europa și în lume ca un întreg”. Partea de est a luptat împotriva acestei prevederi și secretarul de stat Kissinger a minimalizat importanța sa, dar Europa de Vest a insistat pe includerea sa.

Documentul a fost semnat decătre aproape toate statele din Europa (inclusiv Sfântul Scaun, laVatican, dar cu excepția Albaniei și Andorra), precum și de Canada, Statele Unite ale Americii (condus de Gerald Ford), și Uniunea Sovietică (sub conducerea lui Leonid Brejnev) un total de treizeci și cinci de țări. Un document de lungă durată, care acoperă cincizeci și opt pagini în copie oficială în limba engleză.

Actul Final de la Helsinki acoperă o gamă largă de subiecte majore politice, economice și sociale, fiind concepute de ansamblu pentru a asigura pacea și stabilitatea în interiorul și în afara Europei, în contextul a Războiului Rece.

Negocierile au început în 1972 și au continuat timp de doi ani în timpul Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care s – a deschis în Helsinki în iulie1973 și sa mutat la Geneva, Elveția, în septembrie 1973.

OrganizațiaTratatului Atlanticului de Nord, Pactul de la Varșovia, și statele nealiniată au fost reprezentate toate, oferindu-se greutate mare acestui act  internațional.

Interesele unui grup de state mediteraneene non – participating – precum Algeria, Egipt, Israel, Maroc, Siria,Tunisia și-au recunoscut, de asemenea, în actul de la Helsinki, însoțite de o declarație cu privire la importanța regiunii mediteranene, în general, pentru realizarea obiectivelor generale de pace și securitate.

Actul Final de la Helsinki este văzut de obicei la fel de important în două moduri:

în primul rând, pentru recunoașterea controlului sovietic peste neamuri prin satelit din Europa de Est (așa-numitul bloc de Est,care cuprinde Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria,Polonia, și România)

al doilea rând, pentru promovarea standardelor internaționale pentru drepturile omului și libertățile care au ajutat în cele din urmă la subminarea sistemului represiv sovietic în general.

Relații sovietice-Vest germane au fost afectate de schimbarea de guvern din Bonn. În mai 1974, Willy Brandt a demisionat după ce a fost dezvăluit că unul dintre cei mai apropiați consilieri personali din cadrul Cancelariei, Gunther Guillaume, a fost un spion est-german. Una dintre ironiile finale ale carierei Brandt ca cancelar a fost că omul care a făcut cel mai mult pentru a îmbunătăți relațiile cu URSS și RDG a pierdut poziția sa din cauza spionajului est-german. Presa sovietică a comentat doar pe scurt modificarea guvernului Germaniei de Vest, atunci când Helmut Schmidt a devenit cancelar, președinte devenea Walter Scheel, și Hans-Dietrich Genscher devenea ministru de externe.

Deși Schmidt a promis să continue Ostpolitikul predecesorului său, liderii sovietici au fost oarecum reținuți la afirmațiile acestuia, pentru că el a fost cunoscut ca fiind mai puțin angajat emotional la Ostpolitik decât era Brandt.

Deoarece noul Ostpolitik a fost un produs al unei coaliții SPDFDP și CDU a continuat să critice tratatele Brandt, Kremlinul a fost preocupat în anul de alegerile din Germania de Vest.

La un moment dat se părea că așa cum Ostpolitik a dat SPD- ului o victorie importantă în 1972, ar putea fi căderea sa în 1976. Campania electorală și – a atins obiectivele cu privire la problema relațiilor economice cu Orientul. Înainte de alegeri, guvernul sovietic a emis o serie de declarații cu privire la cursul Ostpolitikului.

Presa sovietică a participat activ la alegerile din 1976, așa cum o făcea și în campania din 1972. Aceasta a subliniat rolul pe care Ostpolitik l-a jucat în creșterea independenței politice a RFG în lumea occidentală, iar la douăzeci și cincea întâlnire a Congresulului partidului, Brejnev a izolat relațiile cu RFG realizând o mențiune specială în recenzia sa generală a relațiilor cu statele capitaliste.

În 1972, electoratul german a aprobat Ostpolitik, dar în alegerile din 1976, sprijinul acestuia a fost refuzat, nu în ultimul rând din cauza afacerii Guillaume, iar campania CDU a fost un atac bine coordonat cu privire la politica lui Brandt.

IV.4 A doua vizită a lui Brejnev din anul 1978

După doi ani de zvonuri și amânări, Brejnev a călătorit în Bonn în mai 1978 pentru a doua oară. Vizita a venit la un moment de cotitură în relațiile Vest – germano-americane, iar călătoria lui Brejnev a fost în speranța de a utiliza aceste tensiuni în propriul său avantaj.

În general, așteptările pentru această călătorie au fost mai mici decât au fost în 1973, iar presa germană a pus la îndoială ceea ce ar putea fi realizat prin această vizită. S – a convenit că dezarmarea, cooperarea economică, și Berlinul ar fi principalele puncte de discuție, dar că nici un acord decisiv nu s- ar fi atins pe oricare dintre aceste subiecte.

Presa sovietică a subliniat aspectele economice ale relațiilor RFG-sovietice, subliniind că schimburile comerciale bilaterale s-au dezvoltat într-un ritm constant mai mare decât comerțul exterior de ansamblu a celor două țări și subliniind potențialul de creștere în continuare a schimburilor comerciale.

Este instructiv faptul că dimensiunea economică a acestor negocieri a fost subliniat înainte de vizita lui Brejnev. În anii care au urmat demisiei lui Brandt, relațiile politice vest germane – sovietice s- ua stabilizat la un nivel de așteptări redus. Ostpolitik Brandt a atins obiectivul principal – normalizarea relațiilor – și singura zona unde ar putea fi mișcare în relațiile bilaterale sovieto – RFG a fost zona relațiilor economice.

Nu au existat zone restante majore de dezacord politic, și semnarea unui nou acord economic a fost unul din rezultatele probabil tangibile al discuțiilor. Relațiile economice dintre cele două țări au implicat întotdeauna un grad de normalitate absent din legăturile politice în epoca pre-Brandt, iar în perioada ce a urmat demisiei acestuia au fost stabile sau au stagnat.

Un motiv pentru această vizită mai puțin publică a fost de starea de sănătate a lui Brejnev (liderul sovietic anulând o întâlnire cu industriași Ruhr), dar se pare, de asemenea, că Schmidt a vrut să reducă la minimum aspectele ceremoniale ale vizitei.

Brejnev a fost în RFG în perioada 4-7 mai, la Bonn și Hamburg. În afară de discuțiile sale cu liderii coaliției SPD-FDP, s-a întâlnit , de asemenea, și cu liderul CDU Helmut Kohl și cu liderul CSU Franz-Josef Strauss. Această întâlnire a primit o atenție deosebită de către presa din Germania

Rezultatul politic al discuțiilor a fost slab, dincolo de declarații de intenție amicale, Brejnev nu a felicitat realizării RDG, însă fiind de accord cu principiul parității în negocierile MBFR. Cu toate acestea, în materie de Berlin s-au realizat puține progrese,iar trei acorduri germano-sovietice a rămas nesemnate din cauza clauzei Berlin. În declarația comună emisă de Brejnev și Schmidt, au fost generalități în principal politice.

După plecarea lui Brejnev, a existat o schimbare a ambasadorului sovietic la din Bonn. Valentin Falin, care a servit ca ambasador în Bonn timp de șapte ani, a revenit la Moscova, în august 1978, pentru a deveni un purtător de cuvânt pentru afaceri externe pentru comitetul Central . El a fost urmat de Vladimir Semyenov. Semyenov fost un diplomat de rang înalt, cu o cunoaștere intimă a Germaniei. Un fost ambasador la RDG, el a negociat în perioada 1957-1958 tratatele privind comerțul și repatrierea în Bonn și l- a însoțit pe Mikoian la Bonn în 1958. El a servit, de asemenea,Germania, în perioada Pactului sovieto-nazist. El a condus delegația sovietică fiindun purtător de cuvânt important asupra politicii externe sovietice. Nu au existat speculații despre numirea unui om care a jucat un rol-cheie în istoria postbelică a Germaniei și a fost cunoscut ca fiind un susținător al reunificării Germaniei.

Dacă rezultatele politice ale vizitei Brejnev au fost inconsistente, atunci rezultatul economic a fost mai concret, indicând îmbunătățirea relațiilor germano-sovietic. Ministrul Economiei Graf Lambsdorff a purtat discuții cu ministrul Comerțului Exterior Patolichev și prim-viceprim-ministru Tikhonov pe o varietate de probleme, dar rezultatul principal, acordul de cooperare economică douăzeci și cinci de ani, a fost pregătit înainte de summit.

Acordul privind dezvoltarea și aprofundarea termenilor pe o perioadă lungă cu privire la cooperarea dintre Republica Federală și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, în domeniul economic și industrial din 06 mai 1978, a fost un acord larg, acoperind o varietate de domenii.

Ca relațiile economice au devenit mai depolitizate, cu toate acestea, problemele structurale au intrat în focus clar privitor la consolidarea gradului de conștientizare germană și sovietică a limitelor de comerț est-vest.

Bibliografie

Angela Stent, The political Economy of West German – Soviet Relations 1955 – 1980, Ed. Board, Cambridge University Press, New York, 1981

Anselm Doering Manteuffel, Internaționale Geschichte als Systemgeschichte, Oldenbourg Wissenschaftsverlag, Munchen, 2000

Arne Hofmann, Brandt, Kennedy and the formation of Ostpolitik, Taylor & Francis Group., 2007

Calvocoressi, P., Rupeți rândurile! Al doilea război mondial și configurarea Europei postbelice,Ed.Polirom, Iași, 2000

Ciupercă, I., Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Ed. Conquest, Iași, 1995

Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Ed. Lider, București, 1994

Fontaine A. , Istoria războiului rece, vol. I., Ed. Militară, București, 1992

Gabriela Ghindea, Relațiile germano – române în timpul Ostpolitik-ului Republicii Federale Germania (1967 – 1974), Teză de doctorat, Universitatea Babeș Bolyai, Cluj – Napoca, 2009

Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000 , Ed. ALL, 2003

J.L.Gaddis, Războiul Rece, Ed. RAO, București, 2009

Jenkins, Ph, O istorie a Statelor Unite, Ed Artemis, București, 2002

Julia Von Dannenberg, The foundations of Ostpolitik, Oxford University Press, New York, 2008

Kissinger, Henry, Diplomația, Traducere din lb. engleză: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu, București, 1998

M. McCauley, Rusia, America și Războiul Rece, Ed. Polirom, Iași, 1999

Michael Meimeth, Ost – West Konflikt, in: W. Weidenfeld, Handbuch zur deutschen Einheit 1949 – 1999, Bundeszentrale fur politische Bildung, Bonn, 1999

Th. Parish, Enciclopedia războiului rece, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2002