Congresul de la Paris 1856

Semnarea Tratatului de pace de la Paris din 30 martie 1856 a reprezentat apogeul celui de-al doilea imperiu francez, așa cum momentul semnării Tratatului de la Tilsit din 1807 dintre Napoleon I și țarul Alexandru I a fost momentul de glorie a primului imperiu. De asemenea războiul Crimeii a dus la dizolvarea alianței ce se formase împotriva Franței la Chaumont în 1814, iar alianța dintre Franța și Anglia, dar și separarea Austriei de Rusia a dus la dizolvarea Sfintei Alianței, proiect inițiat de țarul Alexandru I.

Teritoriul Principatelor Române a fost teatrul mai multor războie dintre ruși și turci, care aveau ca finalitate ocuparea lor pe un timp îndelungat din partea trupelor țariste, ceea ce a dus la slăbirea acestora. De aceea încă din timpul negocierilor ce au avut loc la Viena în 1855 s-a ajuns la un consens și anume acela ca Principatelor Române să treacă de sub durul protectorat rusesc sub garanția colectivă a Marilor Puteri.

Problema unirii celor Principate ă a fost pusă în discuție încă în timpul Conferinței de la Viena din 1855, la 26 martie de către reprezentantul francez baronul de Bourqueney. Astfel se stipula că „Rusia nu va exercita nici un drept particular sau de protecție sau de ingerință în afacerile interioare ale Principatelor”. Mihail Gorceacov reprezentantul țarului la Conferința de la Viena opina că „noua ordine de lucruri nu trebuie să priveze aceste provincii de nici un avantaj pe care ele le-au avut până acum”. Cancelarul Karl Nesselrode considera că Principatele Române erau datoare Rusiei ca se bucurau de atâtea privilegii și imunități. La aceste declarații ministrul Afacerilor Externe al Franței contele Walewski a declarat că Rusia a exercitat o influență abuzivă în Principate, luând jumătate din teritoriul Moldovei, care era garantat de sultan, iar la conducerea celor două țari românești s-au aflat persoane loiale Rusiei, fiind atent supravegheata de agenții ruși, care urmăreau cu atenție fiecare mișcare a domnului.

În instrucțiunile trimise de cancelarul Nesselrode celor doi reprezentanți ai Imperiului Rus la Congresul de pace de la Paris, contele Orlov și baronul Brunov, să nu pronunțe în chestiunea unirii celor două principate, doar în cazul, în care Franța va susține această propunere. Diplomația rusă își dădea seama că această problemă va duce la divergențe între puterile coalizate împotriva Rusiei în timpul războiului Crimeii.

Problema românească era menită de la bun început a fi o piatră de încercare pentru marile puteri, ceea ce va duce la o vizibilă divizare a acestora. Napoleon al III-lea nutrea simpatie față de cauza românească și dorea să-și pună amprenta asupra acesteia, iar numele său să dăinuie în memoria românilor. El vedea în unificarea celor două țări românești „emblema” reînvierii naționalităților în Europa de sud-est, urmând să joace rolul unei bariere contra expansiunii rusești, dar și „santinelă” a latinității, dar și un centru cultural pentru propagarea ideilor sale. Imperiul Rus nu putea accepta prezența unei bariere, dar s-a dovedit că această problemă putea reprezenta un mijloc de rupe coaliția franco-engleză coalizată împotriva colosului de la nord în timpul Războiului Crimeii.

„Imperiul înseamnă pacea” rostea Louis Napoleon la 9 octombrie 1852 la Bordeaux, cu o lună înainte de proclamarea celui de-al doilea Imperiu Francez. În cancelariile europene se privea cu scepticism venirea unui Bonaparte pe tronul Franței, lucru care nu putea aduce menținerea stării de lucruri instituite la Congresul de la Viena din 1814-1815. Louis Napoleon în Idées napoléoniennes vorbea despre înlocuirea sistemului de la 1815 cu o Europă unită sub sceptrul principiului naționalităților.

Congresul de pace de la Paris i-a oferit lui Napoleon al III-lea șansa de a retrasa harta Europei, dar și un moment de prestigiu pe arena internațională. Pentru a putea realiza programul de politică externă Franța avea nevoie de aliați, pentru că Rusia cu siguranță se va transforma într-o putere revizionistă, care va căuta să-și recapete statutul de mare putere știrbit în urma Tratatului de la Paris.

La Paris în 1856 se întrunea diplomația europeană după o pauză de 40 de ani de la Congresul de la Viena, care pusese capăt războielor napoleoniene. Pentru a se arăta moderat încă de la început împăratul Napoleon al III-lea a propus orașul Bruxelles ca loc de desfășurare a forului european. Țarul Rusiei a venit cu propunerea ca discuțiile păcii să se țină la Francfurt, reședința Dietei germane. În ultimul moment capitalei Franței a fost unanimă. Prima ședință a forului european a avut loc la Paris la 25 februarie 1856. Contele Walewski a fost numit președinte, iar Vincent Benedetti secretarul Congresului de pace. Lucrările congresului trebuiau să aibă loc de trei ori pe săptămână: luni, miercuri, vineri.

Walewski a pus în discuție problema unirii Principatelor,tributare Imperiului Otoman și aflate sub protectorat rusesc. Cel mai vehement era reprezentantul Imperiului Otoman Aali Pașa care nu accepta punctul de vedere francez. Pe de altă parte plenipotențiarul rus contele Orlov susținea punctul de vedere francez considerând că găsirea unei soluții în această chestiune nu mai poate fi amânată o perioadă îndelungată de timp.

Congresul de la Paris a fost privit în epocă destul de bine cu toate neajunsurile sale, dar și consecințele imediate, dar a reprezentat pentru Franța „o oră glorioasă”. Ambasadorul francez la Constantinopol Edouard Thouvenel considera că diplomația franceză a reușit să salveze integritatea Imperiului Otoman de „moarte violentă”.

Ce coicidență interesantă în raporturile franco-ruse. În 1814 la 30 martie contele Orlov sosea în capitala pariziană după victoria aliaților împotriva lui Napoleon Bonaparte, acum după 42 de ani la 30 martie 1856 se semna pacea dintre Franța victorioasă și o Rusie care și-a arătat limitele in război, dar care avea forța necesară să revină în prim-planul Europei.

Rezultate Congresului de pace de la Paris au fost comunicate de Walewski într-o serie de telegrame expediate reprezentantului francez de la Constantinopol Thouvenel. Pe 5 aprilie îi expediază o scrisoare: „pacea este asigurată, faptul că negocierile sau ținut la Paris a dus la un rezultat mulțumitor”. De altă părere era reprezentantul englez la negocierile de pace de la Paris lordul Palmerston, care vedea în acest tratat unul „rușinos” care va dura foarte puțin.Celălalt reprezentant al Angliei lordul Clarendon mai moderat în declarații i-a afirmat lui Walewski că „tratatul din 30 martie deschide o nouă epocă, care trebuie să fie una de pace, dar nu trebuie să neglijăm nimic pentru a face ca pacea să fie solidă și durabilă”.

Cu toate astea reprezentantul Orlov face declarații care îi multumește pe francezi, însuși împăratul francez Napoleon al III-lea face remarca „diplomatul cel mai puternic al Europei”. Sugestiv este și un moment petrecut de curând „ieri Orlov a refuzat o serată în suburbia Saint Germain, pentru a nu se găsi într-o societate ostilă guvernului împăratului”. „Aceste politețuri pe care le primim produc efect asupra austriecilor, care tremură la gândul unui Tilsit”. Sau cel puțin asta era una dintre tezele vehiculate de presa germană. Contele Buol cel care a reprezentat interesele austriece la Congres nu dorea să părărească Parisul până nu va avea convingerea în durabilitatea tratatului încheiat la 2 decembrie 1854. Thouvenel mai adăuga că o alianță între Franța și Rusia este utilă pentru a susține chestiunea unirii Principatelor, dar și chestiunea italiană, existând și chestiunea poloneză unde diplomația rusă nu dorea să cedeze teren.

Austria nu era privită ca un aliat pentru Franța, un imperiu eterogen „inamic” al tuturor schimbărilor, iar o alianță cu Franz Josepf obliga Franța să urmeze aceeași conduită bazată pe conservatorism, cea care a guvernat Europa mai bine de 40 de ani. Napoleon dorea punea în aplicare a principiilor naționalităților.

„Ceea ce m-a condus la Viena, este dorința de a face pace cu Rusia” decât întărirea alianței cu Austria îi declara D. De Lhuys împăratului Franz Joseph.

Napoleon al III-lea declară că cele patru puncte vor constitui bazele negocierilor de pace, și dorea o negociere directă cu Rusia, dar nu putea lua această inițiativă pentru că era în alianță cu Anglia reginei Victoria.

„Dacă Rusia este mută ea nu este redusă a fi surdă” declara Gorceacov, iar în toamna anului 1855 s-au deschis două runde de negocieri în paralel, una oficială între Waleski, care îl succeda pe D. De Lhyus la conducerea Ministerului Afacerilor Externe și contele Karl Nesselrode, și una secretă între fratele vitreg al împăratului francez ducele de Morny și viitorul cancelar al Rusiei Mihail Gorceacov, la acea vreme ambasadorul Imperiului Rus la Viena. Ambasada rusă din Paris a fost încredințată baronului de Seebach, ministrul Saxei la Paris.

Decizia Austriei de a se alia cu puterile occidentale pentru a înfrânge Imperiul Rus provocase rumoare în cancelaria imperială rusească, iar scopul urmărit de diplomația rusă este de „a se răzbuna pe ingratitudinea și trădarea Rusiei”.

În timpul războiului Crimeii, după bătălia de la Alma, Napoleon al III-lea l-a însărcinat pe Seebach să-l informeze pe împăratul Nicolae I ca toți cei răniți căzuți în mâinile Franței să fie trimiși Rusiei fără nici o condiție. Într-o discuție dintre Waleski și Seebach i-a declarat că „Franța dorește pacea, dar este decisă să mențină alianța cu Anglia”. Napoleon al III-lea își punea încredea înt-o „negociere intimă” cu Mihail Gorceacov, omul de încredere și „alter ego” contelui de Nesselrode. În timpul negocierilor secrete dintre ducele de Morny și Gorceacov acesta și-a luat numele de M. Dupuis. În timpul acestor întrevedere ducele de Morny asigura pe Gorceacov că Franța dorește inițierea unei alianțe cu Rusia, deși împăratul francez dădea asigurări ca va menține în continuare alianța cu cabinetul de la Saint James. Baronul Eskeles intermediar între cei doi declara lui Gorceacov: „Acceptați-le,condițiile pe care vi le oferim; este minimum ce vi se poate cere; poate Franța va propune abrigarea lor. Cea mai dură este obligația de a nu avea putere maritimă pe Marea Neagră, nu va fi aplicată mult timp, pentru că este imposibil de a împiedica un popor militar ca Rusia să nu aibă flotă”.

Rusia a aceptat propunerile de pace la 16 ianuarie 1856. Înainte de a lua această decizie țarul Alexandru al II-lea a convocat un consiliu format din cei mai loiali: Nesselrode, Orlov, Bludov, Kiselev și Woronzoff, prințul Dolgoruki și baronul Meyendorf. Toți cu excepția lui Bludov erau partizanii păcii. În dimineța aceea când țarul îi convoca la reședința de iarnă contele Nesselrode primește o depeșă din partea ambasadorului rus de la Viena Gorceacov în care acesta afirma că dacă țarul va negocia direct cu Napoleon al III-lea poate obține anumite avantaje pentru Rusia. De asemenea negocierile dintre ducele de Morny și Gorceacov erau constructive în vederea unei viitoare alianțe franco-ruse. Pe de altă parte ambasadorul Prusiei la Peteresburg Werther i-a declarat țarului că Prusia nu poate rămâne o perioadă lungă de timp în neutralitate, în caz contrar va trebui să se alieze cu puterile occidentale. Toate acestea au constituit motivații pentru țarul Alexandru al II-lea să accepte propunerile de pace. La aceste motivații se adăuga și intrasingența lordului Palemerston, cel mai vehement la adresa Rusiei. El cerea ca anumite teritorii să fie împărțite între Imperiul Otoman și Austria. Lordul Palmerston cerea ca Georgia, Circasia și Crimea să fie cedate Imperiului Otoman, Polonia să devină un stat tampon, iar Principatele Române și Basarabia să fie cedate Austriei.

Primul care sosi în capitala franceză fusese baronul Brunov care ajungea la 13 februarie 1856, la 10 seara așteptat de un valet, spre a-l conduce la mașina lui Seebach. Cu acest prileg ziarele engleze titrau: „înainte de a rupe cu Anglia, Franța se aliză cu inamicul său”. Pe 14 sosește lordul Clarendon, care se cazează la hoteului Louvre, la 15 sosește Benso di Cavour pe 16 Buol.