Congresul al Ix Lea – Congresul al Xii Lea al P.c.r

Congresul al IX-lea – Congresul

al XII-lea al P.C.R.

Scurtă comparație ideologică

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………3

I. România la începutul anului 1965…………………………..……………………..6

1.1. Populația………………………………………………………………….……….6

1.2. Cultura…………………………………………………………………..………..9

1.3. Decesul lui Gheorghe Gheorghiu Dej………………….………………………14

II. Congresul al IX-lea………………………………………………………………..18

2.1. Pregătirea congresului………………………………….…..………..…………18

2.2. Congresul al IX-lea………………………………………………………………22

2.3. Organizarea conducerii partidului……………………………………………..29

III. Congresul al XII-lea……………………………………………………….…….32

3.1. Evoluția politicii interne a României în perioada 1965-1979…………………..32

3.2 Congresul al XII-lea……………………………………………………….……..39

IV. Scurtă comparație ideologică între Congresul al IX-lea și

Congresul al XII-lea al P.C.R……………………………………………………………………46

4.1 Asemănări între cele două congrese………………………………………………………46

4.2. Deosebiri între cele două congrese…..………………………………………….49

Concluzii……………………..………………………………………………………….51

Bibliografie……..…………………………………………………………….…………53

Anexe………..……………………………………………………………….…………57

Indice…………………………………………………………………….……….…….63

Introducere – Metodologia și stadiul cercetării

Factorii hotărâtori din istoria Partidului Comunist Român (P.C.R.) sunt primordial legați de Congresul său, forul suprem decizional. În cadrul acestuia, reunit la un interval de cinci ani, se trasau obiectivele viitorului plan cincinal, făcându-se totodată și bilanțul precedentului plan. Istoria P.C.R. contabilizează în total 14 congrese, dintre care am hotărât să tratez pe cel de-al IX-lea, desfășurat în 1965, respectiv pe cel de-al XII-lea, desfășurat în 1979.

Am ales să cercetez aceste congrese deoarece au avut un rol important în istoria comunismului românesc, marcând începutul unei epoci, cea a venirii la conducerea țării a lui Nicolae Ceaușescu (Congresul al IX-lea), respectiv o consolidare ascendentă a puterii acestuia (Congresul alXII-lea). Comparația celor două are rolul de a evidenția acest lucru, punând totodată accent pe discursul ideologic al acestuia.

M-am concentrat în cadrul activității de cercetare pe evoluția politică a conducătorului român, deoarece atât la congrese, cât și în perioada dintre acestea, Ceaușescu și-a consolidat treptat poziția de lider, stăpân pe funcția sa, aducând diverse schimbări atât în rândul membrilor, cât și la nivelul discursului oficial al partidului.

În perioada ce a urmat căderii regimului comunist în România, s-au scris numeroase lucrări care au tratat viața conducătorului român, precum și momentele-cheie ale istoriei partidului, inclusiv congresele. Metoda în care au fost tratate diferă în funcție de autor. Când vine vorba despre studierea comunismului, este dificil să nu fie evitate diverse adjective, care ar denota o subiectivitate cu scopul prezentării negative a regimului. În lucrarea mea, am preferat să tratez tema în cauză cât mai obiectiv posibil, deoarece doresc să las cititorul să decidă dacă evenimentele prezentate au fost de natură pozitivă sau negativă.

Cele două congrese luate comparativ, denotă diverse asemănări și deosebiri.Schimbările efectuate la nivelul conducerii partidului, organizarea instituțională și în special ideologia transmisă prin rapoartele prezentate de către Nicolae Ceaușescu demonstrează dimensiunea impactului acestuia asupra țării și partidului în momentele respective.

Am structurat licența sub forma a patru capitole, la care se adaugă importantele concluzii aferente.

Capitolul I intitulat „România la începutul anului 1965”, se concentrează asupra prezentării țării într-un an de cotitură în istoria comunismului românesc deoarece, așa cum se va vedea ulterior, în luna martie a încetat din viață conducătorul țării, Gheorghe Gheorghiu-Dej, locul său fiind luat de către Nicolae Ceaușescu. Am ales să nu fac referire la cele două congrese deoarece consider că este important de înțeles cum arăta România înainte de numirea lui Ceaușescu drept succesor al defunctului.

Capitolul al II-lea intitulat „Congresul al IX-lea al P.C.R.”, se concentrează asupra prezentării perioadei dintre numirea lui Ceaușescu la conducerea țării și momentul desfășurării congresului, inclusiv. Doresc să evidențiez faptul că în acea perioadă, sintagma „unitatea de monolit a partidului”, folosită adesea în discursurile oficiale, era caracteristica de bază după care se desfășura activitatea P.C.R.: un partid unit în jurul conducerii sale colective. De asemenea, un aspect important al acestui capitol îl constituie motivația ideologică a schimbării numelui partidului din „Partidul Muncitoresc Român” în „Partidul Comunist Român”, în cadrul congresului. În baza aceleiași idei, a motivației ideologice, alt aspect important este schimbarea numelui statului din „Republica Populară Română” în „Republica Socialistă România”, decizie ce a fost adoptată odată cu Constituția statului, în luna august, după congres. Am decis să prezint și adoptarea legii fundamentale a țării întrucât acest subiect a fost larg dezbătut în cadrul forului decizional suprem al partidului.

Capitolul al III-lea intitulat „Congresul al XII-lea al P.C.R.”, începe cu prezentarea perioadei 1965-1979, deoarece se va vedea cum configurația politică a statului s-a modificat radical în acest interval. Mi-am propus să evidențiez evoluția politică a țării pentru a înțelege mai bine atmosfera în care s-a desfășurat Congresul al XII-lea, avându-l drept actor principal pe Nicolae Ceaușescu. Discursul său a constituit baza întregului congres, latura ideologică fiind determinantă în evidențierea rolului deținut de partid în statul român.

Capitolul al IV-lea intitulat „Comparație între Congresul al IX-lea și Congresul al XII-lea al P.C.R. din punct de vedere ideologic” are drept țel prezentarea asemănărilor și deosebirilor dintre cele două congrese, prezentând ideologia partidului în momentele respective, având drept surse importante statutele și rezoluțiile adoptate. De asemenea, în acest capitol este prezentată percepția generală din acel moment despre Nicolae Ceaușescu, pilonul de bază, ale căror raporturi prezentate au fost esențiale în vederea redactării licenței de față.

La final, concluziile sunt menite pentru a sintetiza rezultatul cercetătii mele.

Capitolul I:

Româniala începutul anului 1965

Începând cu anul 1960, comunismul românesc a început să adopte o liberalizare a politicii interne și externe, ceea ce însemna o respingere a internaționalismului socialist promovat de către Uniunea Sovietică și o deschidere către Occident. În politica externă, liberalizarea s-a făcut odată cu emiterea de către Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) a „Declarației din aprilie1964”, cu privire la principalele probleme ale mișcării comuniste mondiale. Declarația rezuma noua filozofie a P.M.R. asupra relațiilor din cadrul comunismului mondial și, în general,a relațiilor internaționale. Aceasta prevedea faptul că „Elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor și metodelor construcției socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept suveran al fiecărui stat socialist”.Astfeleste subliniat angajamentul comuniștilor români față de principiile independenței și suveranității naționale, deplinei egalități, neamestecului în treburile interne ale altor state și partide, precum și principiul cooperării bazate pe avantaj reciproc. Declarația în sine reprezenta o sfidare la adresa Uniunii Sovietice și un mesaj că România își decide singură destinul.

1.1. Populația

În anul 1965, România avea o populație de 19.027.367 loc., dintre care 33,7% în mediul urban, iar 66,3% în mediul rural. Natalitatea era de 14,6% iar mortalitatea de 8,6%, însemnând un spor natural de 6,0. Majoritatea populației lucra în agricultură (56,5%), urmată de industrie (19,2%) și construcții (6,3%).

Orașele României începuseră să fie populate cu muncitori, care locuiau în blocuri nou construite. Capitala, București, număra 1.687.337 loc.Odată cu intensificarea construcției de locuințe, problemele spațiului locativ pentru salariații de la orașe au căpătat o rezolvare tot mai cuprinzătoare. Familiile cu venituri medii aveau acces la locuințele construite de stat sau beneficiau de posibilitatea unor împrumuturi de la C.E.C. pentru a-și construi un apartament proprietate personală.Venitul național pe cap de locuitor era de 354 de lei, ceea ce însemna o creștere față de anul 1963 – 293 lei, respectiv 1964 – 325 de lei.Salariații, tot mai numeroși, beneficiau de felurite componente ale protecției sociale – îngrijirea sănătății, învățământul gratuit, distribuirea gratuită a manualelor școlare, construcția de apartamente pentru populație, accesul la cultură (prin subvențiile acordate de stat editurilor, teatrelor, cinematografelor, etc.).

În mediul rural, în mai multe zone, populația ce muncea în colective își construia case noi și începea să cumpere radiouri mobile și alte produse industriale. Școala generală de opt ani și asistența medicală se generalizează în întregul mediu rural.

Televiziunea își făcuse loc în viața românilor, rolul principal fiind acela de a face propagandă și educație în conformitate cu principiile materialismului dialectic. Divertismentul rămânea secundar, dar foarte prețuit de spectator. Recomandările aferente ale programului partidului pentru populație constau în „ridicarea nivelului de cultură generală” prin lectură, vizionări de filme, spectacole de teatru, concerte și participări la competiții sportive. Dotările cu biblioteci, case de cultură, stadioane, cluburi sportive și artistice au fost printre prevederile planului unic de dezvoltare națională.

Conducătorul statului, prim-secretarul P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, se bucura de o popularitate ridicată la nivelul societății.Începând cu 1962 el luase măsuri de eliminare a simbolurilor epocii staliniste.Numele orașelor, statuile, referirile la discursurile oficiale și presă care aminteau de Stalin au dispărut rapid din spațiul public. Propaganda partidului a prezentat această campanie de înlăturare a simbolurilor epocii 1948-1953 ca un act de independență a României față de URSS.

Partidul Muncitoresc Român reprezenta partidul unic, care deținea monopolul asupra societății. În Statutul aflat în vigoare în 1965, adoptat la cel de-al III-lea Congres din 1960, se arăta faptul că partidul exprimă „interesele vitale și năzuințele poporului muncitor de la orașe și sate și-l conduce pe calea deschisă întregii omeniri de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”. Astfel, nu se făcea nicio mențiune explicită la ideologia marxist-leninistă, folosindu-se o simbioză între reprezentarea intereselor naționale și cadrul de aplicare a acestora – sistemul comunist. Statutul prevedea faptul că acesta se conduce după principiul centralismului democratic, ceea ce presupunea că toate organele conducătoare de partid, de jos și până sus, erau alese, iar hotărârile organelor superioare ale partidului erau obligatorii pentru organele inferioare și se aplicau necondiționat. Partidul era construit pe baza principiului teritorial și al locului de producție. Organizația de bază a partidului cuprindea pe toți membrii de partid dintr-o întreprindere, instituție, gospodărie agricolă de stat sau colectivă, comună, cartier, etc. Potrivit statutului, organizațiile de partid erau autonome în ceeace privește rezolvarea problemelor locale, în măsura în care hotărârile nu contraveneau deciziilor partidului.

În 1964, Gheorghiu-Dej s-a simțit suficient de puternic pentru a semna o serie de decrete pentru eliberarea a mii de deținuți politici din închisori și locuri de deportare.Eliberarea deținuților politici în 1964 și reducerea semnificativă a represiunii, ca și controlul exercitat de organele represive creaseră o atmosferă publică mai puțin amenințătoare.Gheorghiu-Dej declanșase începutul unei liberalizări limitate, determinat de nevoia de sprijin din partea populației, cât timp nu mai putea guverna cu sprijinul ocupației străine sovietice.Compromisul istoric între elita politică și societate era limitat, cuprindea spații publice periferice și strict decupate.

Ideologia marxistă era acum obscurizată de naționalism și de influența altor curente de gândire și de artă interzise până atunci, care acum erau tolerate, mai ales în cercurile restrânse ale intelectualității. Proletcultismul, realismul socialist nu mai erau obligatorii.Limita toleranței elitei conducătoare mergea până acolo unde era pusă în discuție natura regimului, monopolul puterii, „principiile de bază ale socialismului”. Elita comunistă, dirijată de Gheorghiu-Dej și cei mai influenți oameni din jurul său, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Gheorghe Gaston Marin devenise paternalistă.

1.2. Cultura

Pentru a înțelege mai bine situația culturii române la începutul anului 1965,trebuie prezentatăperioada liberalizării culturale, începută în 1960. Această perioadă a fost esențială în dezvoltarea culturală a țării datorită faptului că cenzura a fost considerabil diminuată de către partid. Acceptarea artiștilor în partid și integrarea intelectualilor în lumea culturală au fost factori decisivi care au contribuit la o veritabilă înnoire a culturii românești.

Noua linie cultural-politică ce a început să se contureze în România începând cu anul 1960 nu a însemnat o deviere de la principiul de bază marxist-leninist ce promova funcția educativă a culturii și artelor în societate. Formarea unui „om nou” rămânea în continuare idealul politicii culturale românești. Partidul dorea astfel, prin crearea unei politici ideologice și culturale mai atractive, să câștige popularitate și autoritate, după ce realizase că metodele dure aplicate în trecut nu avuseseră niciun efect. Liberalizarea a însemnat dezvoltarea unui nou stil în conducerea vieții culturale și spirituale de către partid.

În luna aprilie 1960, Gheorghe Gheorghiu-Dej a ținut un discurs la Cluj în care îi îndemna pe intelectuali și artiști să dea frâu liber întrebărilor cu privire la probleme de ideologie, economie și artă. Acesta a recunoscut și s-a convins, probabil, de faptul că o adevărată înnoire a științelor, precum și a artelor nu mai era posibilă așa cum se întâmplase până la acea oră, pornind doar de la niște premise teoretice simplificate, în cadrul unui climat dogmatic extrem de aspru. Noua concepție cultural-politică a partidului prevedea ca artiștilor săle fie conferită o oarecare libertate a experimentării. Cu toate acestea, partidul urma să vegheze ca anumite tabuuri să nu fie încălcate.

Reabilitarea figurilor proeminente intelectuale a contribuit masiv la relaxarea politică și culturală internă. Această strategie de cooptare, pusă în practică de Leonte Răutu, a permis publicarea operelor, anterior interzise, ale unor importanți scriitori români, cum ar fi Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu și Tudor Vianu. Printre intelectualii care au sprijiit platforma comunistă națională a partidului, s-au numărat figuri respectabile prerevoluționare precum istoricii Andrei Oțetea, Constantin C. Giurescu, Constantin Daicoviciu, criticii literari George Călinescu, Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu, filozofii D.D. Roșca și Lucian Blaga și sociologii Mihai Ralea, Traian Herseni și H.H. Stahl. Gheorghiu-Dej a fost lăudat în revistele literare de autori ca George Călinescu, Eugen Barbu, Mihnea Gheorghiu, Demostene Botez, precum și de către președintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc (acesta jucase un rol important în timpul anilor `50 în stalinizarea culturii române, fiind un important scriitor în slujba partidului), până în februarie 1965.

La Plenara Comitetului Central din noiembrie-decembrie 1961 a fost decisă modificarea statutelor partidului, astfel încât artiștii și intelectualii puteau deveni membri de partid fără prea multe formalități și fără a fi nevoiți să aștepte pentru o perioadă îndelungată de timp. Prin măsurile partidului, care a știut foarte bine să se servească de aceștia în scopuri propagandistice, au devenit membri de partid nu numai artiști și intelectuali proeminenți mai vârstnici ci și o mulțime de artiști pe care partidul intenționa să îi disciplineze.

Schimbarea politicii P.M.R., precum și modificarea ordinii priorităților propagandei au creat un climat de creație, diferit decât cel anterior. A fost accelerat procesul de dezideologizare a literaturii, început cu puțin timp înainte de câțiva scriitori.Se dorea recuperarea timpului irosit atunci când literatura era supusă stilului realismului socialist.Astfel, în poezie se câștigă noi teritorii liricii, unde modernizarea face progrese impresionante.Nu a fost și cazul prozei, însă aceasta din urmă a contribuit decisiv la restabilirea normalității creației artistice în general, a unei literaturi autentice.Accentul s-a deplasat de pe mesajul ideologic pe literalitate deoarece scriitorii nu mai aveau de-a face cu teama criticilor de partid. Puterea acestora a scăpătat încât din rândul lor se recrutează câțiva dintre adepții individualității creatoare, a varietății formulelor și a lărgirii sferei realismului. Vremea presiunii administrative trecuse și scriitorii au realizat că felul în care scriau nu mai atrăgea niciun pericol la adresa lor. De asemenea, fondurile speciale și cele documentare de carte au devenit accesibile iar posturile occidentale cu program în limba română nu mai erau bruiate.

Cea mai însemnată măsură, care a determinat reorganizarea și ameliorarea vieții literare și artistice, a fost înființarea, în iunie 1962, a unui Consiliu de Stat pentru Cultură și Artă. Ministerul Învățământului și Culturii a fost astfel restructurat și redus la o funcție strict educațională, iar nou creatul Consiliu de Stat a intrat în rândul structurilor reprezentate în Consiliul de Miniștri. Această nouă instituție avea sarcina „de a pune în practică politica dictată de conducerea țării prin directivele elaborate de P.M.R.. Se dorea atragerea unor specialiști în domeniul cultural, precum și democratizarea procesului decizional din sectorul culturii. Pe plan concret, colaborarea cu acești specialiști a fost planificată prin înființarea a șapte consilii – pe probleme de teatru, muzică, arte plastice, film, edituri, monumente și răspândire a cunoștințelor din domeniul tehnicii.

Uniunea Scriitorilor, sindicatul profesional al scriitorilor din România comunistă avea drept scop declarat „promovarea literaturii militante, angajate, profund patriotice și umanist revoluționare, inspirată din trecutul de luptă, din viața și munca eroică a poporului nostru, menită să contribuie la formarea omului nou, la edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate.” Uniunea aflată sub supravegherea secției specializate în cultură a Comitetului Central (C.C.) al P.M.R., îndruma întreaga activitate a literaților, ceea ce includea aparițiile publice, participarea la manifestările oficiale, implicarea propagandistică și ideologică, stabilirea planurilor editoriale, colectarea drepturilor de autor. Pe lângă apărarea proprietății intelectuale, această atribuție îi oferea și o posibilitate în plus de a-și exercita controlul asupra creatorilor, deoarece organizația deținea nu numai monopolul colectării drepturilor de autor, ci și al distribuției lor beneficiarilor de drept.

Dorința partidului de a crea o cultură și artă calitativ superioare, care să aibă un efect pregnant asupra maselor largi, a făcut ca mecanismelor de manipulare indirectă să le revină o importanță deosebită. Funcționarii din Uniunea Scriitorilor, criticii și redactorii de ziar fuseseră chemați de partid – obișnuit cu presiunile din exterior, pentrau a fi promotorii liberalismului, să stimuleze ori să oprească diversele procese de creație, în măsura în care erau cerute de situațiile concrete. Secretarul general al Uniunii Scriitorilor, Zaharia Stancu, a pledat pentru o literatură nouă și diversificată sub aspectul stilurilor abordate, în concordanță cu cerințele realismului socialist, original din punct de vedere artistic și legată de esența populară. Pentru atingerea acestui deziderat era necesară, în viziunea lui, o liberalizare a aparatului literar, precum și o susținere mai intensă a tinerilor autori și o stimulare a spiritului experimental și înnoitor. De asemenea, acesta mai vorbea despre o descentralizare a structurilor literare prin reactivarea centrelor culturale tradiționale din provincie, o democratizare a activității din redacții prin încurajarea inițiativelor și a răspunderii individuale, precum și o stimulare materială eficientă din fondurile pentru literatură.

În ciuda faptului că partidul a fost cel care a promovat această liberalizare a vieții culturale, creând premisele administrative, politice și, nu în ultimul rând, financiare pentru buna desfășurare a procesului propriu-zis, tot el avea să transfere factorii de răspundere și de decizie asupra unui alt organism. Funcția partidului era acum cu totul alta: el nu mai planifica și determina orice mișcare până în cel mai mic amănunt, în schimb își îndrepta atenția asupra analizării și supravegherii noilor producții literare. Există, cu toate acestea, indici clari că P.M.R. veghea cu strășnicie ca factorii decizionali, îndeosebi redactorii din edituri și de la gazete, criticii literari și funcționarii din Uniunea Scriitorilor – să nu încalce cumva limitele impuse ori să piardă din vedere legile supreme ale partidului.

Anul 1960 a reprezentat, la nivelul politicii culturale externe, un moment crucial pentru schimbarea de direcție în sensul reconstruirii relațiilor spirituale și culturale cu lumea occidentală. Într-un discurs ținut la data de 30 august 1960 în fața Marii Adunări Naționale, Gheorghe Gheorghiu-Dej a precizat că guvernul României a început demersurile pentru reluarea relațiilor politice, economice și culturale cu „lumea capitalistă”, pe baza unor principii de coexistență pașnică. Pe primul loc, Gheorghiu-Dej a amintit de prietenia tradițională dintre România și Franța, cu care statul român a dezvoltat relații pozitive, un factor care a contribuit la aceste relații fiind reglementarea schimburilor culturale. Dej a mai menționat că între România și Statele Unite se aflau în curs desfășurare și o serie de negocieri cu privire la încheierea unor tratate culturale și științifice.Publicul român,mai ales artiștii și intelectualii, au reacționat cu entuziasm la o asemenea deschidere către Vest. Istoricul literar Tudor Vianu a făcut referire într-un articol din acea vreme la faptul că cei mai importanți parteneri în privința schimbului cultural rămâneau în continuare statele socialiste, dar că schimbul respectiv nu trebuie limitat numai la acestea.

Elocvent pentru schimbările în domeniul cultural din perioada 1960-1965 o oferă un citat al lui Mihai Beniuc, prim-secretar al Uniunii Scriitorilor în acel moment. Într-un interviu despre poezia română contemporană acordat revistei „Gazeta literară” în iulie 1964, vorbind despre literatură,acesta afirma: „Limbaj artistic al epocii cu mijloace proprii de exprimare în necontenit proces de prefacere și împrospătare și cu un domeniu propriu de investigație – relațiile dintre om și om și dintre om și natură sub unghiul estetic și etic – literatura nu putea să nu țină pasul cu epoca mai ales într-o țară ca România care trăiește o fundamental înnoire a vieții, valorificând desigur și tot ceeace am moștenit viabil și prețios din trecut.”, evocând ulterior laudativ nume precum Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, George Coșbuc, exponenți ai trecutului literar și Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Eugen Barbu, exponenți si literaturii de atunci.

În ultimile luni dinaintea morții lui Gheorghiu-Dej s-a făcut remarcată strânsa legătură dintre liberalizarea aparatului literar și strădaniile pentru dobândirea unui prestigiu international prin intermediul culturii. Astfel, în luna februarie a anului 1965, pictorul Ion Țuculescu, demonizat timp de mulă vreme, ce murise în 1962, a fost reabilitat iar operele sale prezentate pentru prima data după 1947 publicului.

Conferința Națională a Uniunii Scriitorilor, ținută la București între 22 și 26 februarie 1965, nu a însemnat doar o etapă în liberalizarea sectorului literar, ci și un moment de referință în istoria literaturii române postbelice. Rapoartele prezentate de participanți în privința liricii, prozei, a teatrului și criticii literare au fost, în general, o analiză a progreselor făcute în domeniu începând cu 1945 și nu doar după 1962, când avusese loc ultimul congres al Uniunii. În aceste referate, pentru care Uniunea și-a asumat întreaga răspundere, s-au făcut simțite strădaniile permanente ale partidului pentru o continuitate în domeniul politicii culturale începând cu 1945, precum și o critică temperată a greșelilor trecutului dogmatic și a posibilelor devieri cauzate de o prea mare liberalizare. Atitudinea participanților s-a remarcat printr-un acord total al scriitorilor cu privire la politica de independență dusă de partid, față de care au arătat un real entuziasm. Acordul deplin a fost și în ceeace privește critica adresată lui Mihai Beniuc, președintele Uniunii, în care mulți dintre scriitori vedeau un simbol al politicii culturale dogmatice. Lui Beniuc i s-a reproșat un comportament nedemocratic în ceeace privește activitatea sa în funcția de conducător al Uniunii și faptul că și-a exploatat poziția deținută în favoarea afirmării imaginii poetice proprii, atât în interiorul, cât și în afara țării. Factorul decisiv care a dus la destituirea sa a fost, cel mai probabil pregătirea lui Beniuc în Uniunea Sovietică în vederea ocupării acestui post. Sfârșitul epocii Beniuc din cadrul Uniunii Scriitorilor a coincis însă și cu sfârșitul epocii lui Gheorghiu-Dej.

1.3. Decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Prezentarea impactului decesului lui Gheorghiu-Dej este importantă deoarece oferă o imagine de ansamblu asupra felului în care era perceput prim-secretarul P.M.R. Moartea sa a fost o tragedie națională, la acel moment fiind popular în rândul oamenilor de rând, beneficiind și de o putere solidată în interiorul partidului. Ceremonia funerară este exemplul cel mai elocvent al dimensiunii percepției morții lui Dej, care a adus cu sine mari schimbări pentru țară.

Prim-secretarul P.M.R., bolnav de cancer pulmonar și hepatic, a murit la data de 19 martie 1965. Vestea morții sale a venit ca un șoc pentru societate. A doua zi, cotidienele aveau afișate pe prima pagină poza lui Dej și titlul care anunța vestea decesului. Ziarul „Scânteia”, oficiosul partidului anunța: „Inima tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat să mai bată”. În același număr, ziarul îl prezintă pe defunct drept „fiu credincios al clasei muncitoare și al poporului roman, conducătorul iubit al partidului și poporului nostru”.De asemenea, acest ziar a prezentat pe larg funeraliile, publicând angajamentele și mesajele de condoleanțe, simultan însă cu primele felicitări și urări adresate lui Ceaușescu.

Pe 22 martie, în ședința plenară a Comitetului Central al P.M.R., are loc reuniunea Biroului Politic. Succesiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a făcut fără probleme. Din diverse motive, „baronii” epocii lui Dej au căzut de acord asupra tânărului și relativ necunoscutului Nicolae Ceaușescu. Este cu mult mai probabil ca desemnarea lui Ceaușescu drept succesor al lui Dej să fi fost rodul unei pertractări tranzacționale prin care acești activiști de rang înalt precum Maurer (prim-ministrul), sau Chivu Stoica (președinte în exercițiu al Consiliului de Stat imediat după moartea lui Dej) urmau să-și asigure păstrarea pozițiilor politice deținute, oferind drept răsplată susținere lui Ceaușescu, care le promisese rămânerea în funcții.

Gheorghe Apostol, prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R., apropiat al lui Dej, despre care se spunea că fusese desemnat succesor al acestuia, a relatat în memoriile sale momentul alegerii lui Ceaușescu: „Membrii Biroului Politic erau prezenți, inclusiv supleanții. Maurer se așează în capul biroului. Cu o mutră foarte sobră, s-a adresat Biroului Politic: <<Tovarăși, a plecat pentru totdeauna dintre noi Dej. […] Consultându-mă cu mai mulți tovarăși cu vechime mai mare în partid, am ajuns la convingerea ca tovarășul Nicolae Ceaușescu să fie ales prim-secretar.>>Nu a prezentat și altă candidatură cum ar fi fost normal. În sală tăcere mormântală. Am fost luați prin surprindere. Maurer a socotit că tăcerea înseamnă aprobarea unanimă a membrilor Biroului Politic pentru ca N. Ceaușescu să fie ales prim-secretar al C.C. al P.M.R.”

Succesiunea a fost anunțată printr-un scurt comunicat de presă: „La propunerea Biroului Politic, plenara a ales în unanimitate în funcția de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitorusc Român pe tovarășul Nicolae Ceaușescu.”Nu a fost prezentată nici biografia noului șef al statului și nici motivația alegerii acestuia.În același număr, cetățenii au fost înștiințați că moartea lui Dej adusese noi promovări.Astfel, Alexandru Bârlădeanu devenea membru al Biroului Politic iar în funcția de secretari ai Comitetului Central erau numiți Leonte Răutu, Paul Niculescu-Mizil și Ilie Verdeț.

Comunicatul anunța și hotărârea de „eternizare a memoriei” lui Gheorghiu-Dej.S-a decis editarea cuvântărilor și biografiei sale, ridicarea de statui la Cluj și București, busturi monumentale, plăci comemorative, dedicareaunui timbru și o sală memorială.De asemenea, s-a mai decis cinstirea numelui său prin atribuirea unor localități, străzi, întreprinderi, școli, precum și unei burse republicane.Despre Ceaușescu nu s-a vorbit în zilele de doliu.

În ziua de 24 martie demnitarii de seamă ai partidului precum Ceaușescu, Chivu Stoica, Maurer, Apostol, Bârlădeanu, ș.a. au luat figuri îndurerate împrejurul catafalcului în care se afla defunctul.Cea mai înaltă reprezentare a fost la nivelul delegației bulgare, condusă de Todor Jivkov, și a celei chineze, în frunte cu premierul Ciu En-lai. Pentru analiștii vremii, absența omologilor lui Dej din celelalte țări comuniste est-europene a fost interpretată ca efect al divergențelor create de către defunct în întrunirile CAER și ale Tratatului de la Varșovia.

În cuvântările rostite de către membrii Biroului Politic, de la defunct și-au luat adio, pe rând, Chivu Stoica, Apostol, Maurer și Ceaușescu,fiecare în parte lăudând activitatea întreprinsă de către Dej în slujba partidului. Ultimul vorbitor, noul prim-secretar, a încheiat printr-un agajament ferm, conform căruia îi promite defunctului că i se va cinsti memoria, va fi întărită unitatea partidului și a poporului în jurul partidului și a Comitetului Central, iar întreaga activitate va fi închinată pentru fericirea poporului și ridicarea țării pe „culmile socialismului și comunismului”. La sfârșitul discursului se termină, Ceaușescu în mesaj de adio, i se adresează ca fiind „scump tovarăș și prieten”.

Cortegiul funerar, însoțit de trena imensă a unei mulțimi ce părea sincer îndurerată, s-a scurs apoi pe traseul desemnat, către mausoleul botezat „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”. În prima linie a însoțitorilor pe ultimul drum al lui Dej, alături de îndoliata familie, pășea moștenitorul puterii, Nicolae Ceaușescu, devenit cel mai tânăr lider comunist din lume, în vârstă de 47 de ani.

În urma decesului lui Gheorghiu-Dej au fost scrise poezii omagiale. Astfel, în poezia „De tine îndrumați și de partid”, scrisă de prof. arhitect Horia Maicu (proiectantul mausoleului unde a fost depus catafalcul lui Dej) și publicată în revista „Luceafărul”, două versuri sună astfel: „Te-ai stins în plină luptă și avânt/te-ai stins luceafăr bland și drag”. Numeroși alți poeți ai vremii au scris poezii în cinstea memoriei lui Dej.

De la predecesorul său, Ceaușescu moștenise o economie dinamică, un început de consens național, un prestigiu international în creștere și capitalul politic al lui Gheorghiu-Dej, acumulat în timpul conflictului cu Nikita Hrușciov, conducătorul URSS (1953-1964). Mai mult, spre deosebire de predecesorul său, el nu fusese implicat direct în epurările staliniste de la începutul anilor `50. În timpul primei etape a conducerii sale (1965-1971), noul secretar general a încercat să realizeze o sinteză originală între desatelizare și destalinizare. Pentru a avea garanția succesului acestei întreprinderi, el a cerut și a primit sprijinul total al eșalonului al doilea al aparatului de partid, un segment social care aspira să le ia locul celor asociați cu Dej.

Paul Sfetcu, fostul șef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej,a relatat în memoriile sale atmosfera de după promovarea celor din eșalonul doi, din care reiese că nu se respecta promisiunea de cinstire a memoriei făcută la ceremonia funerală:„Am realizat la puțină vreme după aceea schimbarea de comportament și atitudine ale unor membri din noua conducere care certificau că în partid anumite lucruri se precipită într-un mod imprevizibil, că începuse, printre altele, să se modifice radical aprecierea memoriei lui Gheorghiu-Dej. Totodată auzeam anumite critici la adresa defunctului și a familiei sale, precum și a celor ce lucraseră în apropierea sa.”

Relatarea lui Paul Sfetcu este în concordanță cu realitatea, așa cum se va vedea ulterior, având să se schimbe viziunea partidului cu privire la epoca Gheorghiu-Dej.

Capitolul II:

Congresul al IX-lea al P.C.R.

2.1. Pregătirea Congresului

Campania de pregătire a Congresului s-a desfășurat într-o atmosferă mult mai modestă decât în timpul lui Gheorghiu-Dej. Pregătirile pentru acest congres începuseră în vara lui 1964, atunci când Gheorghiu-Dej i-a desemnat pe Ceaușescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu și Leonte Răutu să întocmească cele mai importante documente. Dej intenționa ca viitorul Congres al IV-lea al P.M.R. să celebreze triumful absolut al facțiunii staliniste naționale, tăierea irevocabilă a legăturilor cu Moscova, declarația de autonomie a României în cadrul C.A.E.R. și a Pactului de la Varșovia. De asemenea, se dorea deschiderea față de Iugoslavia, Franța și chiar Statele Unite, precum și faptul că rolul decisiv urma să îl aibă prim-secretarul în adoptarea tuturor deciziilor.

Nicolae Ceaușescu, noul prim-secretar al P.M.R., născut în 1918, a fost de profesie cizmar, apoi economist. Înainte de numirea în funcția supremă a partidului, deținea mai multe funcții: membru al C.C. al P.C.R. încă din 1952, membru al Biroului Politic și al CPEx. din 1955. Era secretar al C.C. al P.C.R. și șef al secției organizatorice a C.C. al P.C.R..Ceaușescu manevra cu abilitate eșalonul doi al elitei de partid, legat de el, în virtutea clientelismului politic, prin sistemul complicat al dosarelor de cadre pe care le mânuise. Principiul suprem invocat este cel al „conducerii colective”.

La început, acest principiu a părut să funcționeze bine. Noul prim-secretar avea totuși o atitudine rezervată. Primea oameni de știință, intelectuali, scriitori sau activiști de partid, deseori înconjurat de colaboratorii săi, Gheorghe Apostol (membru al C.C. al P.C.R., al Biroului Politic, al Prezidiului Permanent și prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri), Emil Bodnăraș (membru al C.C. al P.C.R., al Biroului Politic și CPEx, precum și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri). Chivu Stoica (membru al C.C. al P.C.R, al Biroului Politic și din 24 martie 1965 al Consiliului de Stat), Ion Gheorghe Maurer (membru C.C. al P.C.R., al CPEx, vicepreședinte al Consiliului de Stat și președinte al Consiliului de Miniștri), și Leonte Răutu (membru al C.C. al P.C.R., membru supleant al CPEx, secretar al C.C. al P.C.R. cu probleme de propagandă și ideologie din 22 martie 1965 și șef al Direcției de propaganda și cultură).

Aparițiile publice ale lui Ceaușescu erau, deocamdată, rare. În data de 1 mai 1965, Alexandru Drăghici (membru și secretar al C.C. al P.C.R., ministru de interne) a luat cuvântul în fața unei mulțimi de muncitori din Piața Aviatorilor.(Anexa 1). Cu ocazia defilării, muncitorii au arborat pancarte pe care erau înscrise lozinci închinate „negreșitelor învățături marxist-leniniste”, unității și coeziunii mișcării comuniste internaționale și portrete ale lui Marx, Engels, Lenin, ale membrilor Biroului Politic și încă a lui Dej.

Problema cea mai importantă a conducerii era pregătirea Congresului partidului, din iulie, a cărui convocare fusese hotărâtă, în data de 15 aprilie 1965, de către plenul Comitetului Central. Redactarea raportului de activitate a Comitetului Central, alegerea temelor de dezbatere, elaborarea noului statut al Partidului și componența organelor de conducere – erau problemele de pus la punct. Cu ocazia plenarelor din 31 mai, 1 și 2 iunie, esențialul era deja sub control: propunerea de a schimba denumirea „Partidul Muncitoresc Român” în „Partidul Comunist Român”, modificarea statutului, redactarea noii Constituții și definirea orientărilor noului plan cincinal 1966-1970.

Încă dinainte de Congres s-au făcut schimbări care n-ar fi fost posibile în timpul vieții precedentului conducător. În primul rând, imediat după încheierea perioadei de doliu de după moartea lui Dej, a început procesul de abandonare a cultului personalității, care se prelungise pe tot timpul vieții sale, în forme aproape identice cu cele din timpul lui Stalin.

Ceaușescu s-a gândit să convoace mai devreme Congresul al IX-lea pentru a fi pe deplin înscăunat în fruntea partidului. Până atunci primise din partea C.C. sarcina de a conduce provizoriu partidul, congresul fiind organismul care îi putea conferi puterea deplină.

Dinainte de Congres, Ceaușescu a început să-și promoveze oamenii săi devotați. Pe 22 martie 1965, exact în ziua în care a devenit prim-secretar, el i-a adus în Secretariatul C.C. pe Paul Niculescu-Mizil (membru și secretar al C.C. al P.C.R. din 22 mar 1965,prim-adjunct al șefului Direcției de propagandă și agitație și șef al Secției de propagandă al C.C. al P.C.R.) și pe Ilie Verdeț (secretar al C.C. al P.C.R. șef de secție al C.C. al P.M.R. în perioada 1959-1965), care mai târziu, timp de mulți ani, au făcut parte din cercul colaboratorilor săi cei mai apropiați. Aceștia erau reprezentanții unei părți din puternicul aparat de partid legat de Ceaușescu.Mai târziu, această fracțiune a fost denumită „ienicerii”, subliniindu-se astfel încrederea totală pe care activiștii respectivi o aveau în conducătorul lor, precum și felul în care Ceaușescu se folosea de ei.

Congresului al IX-lea al PCR a fost primul la care Ceaușescu a apărut în calitate de conducător. Astfel, s-a apreciat că a fost și cel mai important congres al partidului de pe toată durata „epocii Ceaușescu”. Ceaușescu a anunțat faptul că vechiul Birou Politic urma să fie înlocuit de două organisme noi: un Prezidiu Permanent și un Comitet Executiv. Prezidiul avea rolul de a se ocupa de problemele curente, în timp ce Comitetul Executiv urma să conducă partidul între plenare.Scopul principal însă a fost acela de a-i elimina pe Moghioroș și pe Petre Borilă din vârful piramidei, mai precis din Prezidiul Permanent, deși ei au rămas membri ai Comitetului Executiv. Ceaușescu dorea să înlocuiască personajele erei Dej, pentru a le înlocui cu figure noi aflate sub patronajul său. Astfel, locul lui Leonte Răutu, de șef al colectivului redactării documentelor, îl luase de-acum Dumitru Popescu. Din componența echipei lui făceau parte Paul Niculescu-Mizil (membru al C.C. al P.C.R., secretar al C.C. al P.C.R., prim-adjunct al șefuului Direcției de propaganda și agitație și șef al Secției de propaganda al C.C. al P.C.R.), Manea Mănescu, Roman Moldovan și Nicolae Giosan. Lucrările de pregătire ale Congresului, desfășurate la Snagov, au avut loc pe principiul sistemului „conducerii colective”, numit de către Ceaușescu: „principiul suprem al conducerii de partid”. În grup se discutau formulările, rezultatul fiind numit de Dumitru Popescu în memoriile sale „opera unei activități colective desfășurate sub conducerea lui Ceaușescu”.

Paul Niculescu-Mizil, participant la pregătirea lucrărilor Congresului, relatează în memoriile sale desfășurarea lucrărilor de pregătire: „ Am fost unul dintre redactorii, cu rol activ, al raportului principal. Colectivul redacțional a fost condus nemijlocit de Ceaușescu. El a avut cuvântul decisiv. Din colectiv au făcut parte, după câte îmi amintesc, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Roman Moldovan, Paul Niculescu-Mizil. A colaborat un număr mare de lucrători din secțiile C.C., presă, organisme economice. Pentru a ne putea concentra asupra muncii și a evita întreruperile ne-am mutat la Snagov. Conducerea efectivă a lucrărilor a exercitat-o Ceaușescu. Se discuta fiecare capitol al raportului, fiecare idee, fiecare formulare mai deosebită.Fără niciun fel de economie de timp, fără nicio rezervă.Ceaușescu trăgea concluziile, uneori dicta formulări brute.Materialul se refăcea.Se făceau ultimele retușuri.Ulterior, raportul a fost discutat în Biroul Politic, dezbătut în Comitetul Central. Se poate spune că acest raport a fost opera unei activități colective, desfășurate sub conducerea lui Ceaușescu”.

2.2. Congresul al IX-lea

Organul suprem de conducere al P.C.R. era Congresul partidului. Potrivit Statutului aprobat de Conferința Națională a partidului din 17-21 octombrie 1945, Congresul putea fi convocat la inițiativa C.C. sau pe baza cererii unei treimi din organizațiile partidului. Normele alegerii delegaților pentru Congres sau pentru Conferința Națională erau fixate de către Comitetul Central. Congresul putea fi convocat la inițiativa C.C. sau pe baza cererii unei treimi din organizațiile partidului. Normele alegerii delegaților pentru Congres sau Conferința Națională erau fixate de Comitetul Central. Congresul sau, în unele cazuri, Conferința Națională avea sarcina de a verifica sau modifica programul și statutul partidului, elabora tactică în problemele fundamentale ale politicii curente, precum și alegerea C.C. Numărul membrilor C.C. era fixat de Congres sau de Conferința Națională.

Congresul al IX-lea al P.C.R. a reprezentat momentul în care au fost definite cele mai importante dintre opțiunile ideologice și politice ale socialismului lui Nicolae Ceaușescu. Printre acestea se număra teza privind omogenizarea socială și etnică a națiunii române, accentul a fost pus pe industrializare și pe folosirea la maximum a resurselor interne, prezentarea liderului de partid ca un simbol al unității de monolit a partidului și poporului, neutralitatea activă în cadrul mișcării comuniste mondiale, restabilirea relațiilor cordiale cu unele dintre partidele comuniste occidentale și retorica democrației interne, asociată cu imaginea lui Ceaușescu în postura de campion al legalității, dreptății, eticii și echității socialiste.

Odată cu cel de-al IV-lea Congres al P.M.R. (19-24 iulie 1965), devenit Congresul al IX-lea al P.C.R., atribuțiile Congresului suferă modificări de nuanță. Astfel, Congresul avea dreptul de a dezbate și hotărî asupra rapoartelor de activitate ale C.C. și ale Comisiei Centrale de Revizie, de a adopta și modifica statutul partidului, de a stabili linia general a partidului în problemele fundamentale ale politicii interne și externe, alegerea Comitetului Central al partidului și Comisia Centrală de Revizie. De asemenea, a fost reintrodusă în statut Conferința Națională.Ea putea fi convocată de Comitetul Central în perioada dintre congrese, atunci când se considera necesară „dezbaterea unor probleme importante ale politicii partidului și statului”.

Congresul a fost dominat de simplitate, nefăcându-se auzite scandări, ovații, lozinci, fără grupe de agitator puși să se mobilizeze, să creeze atmosferă și să ia inițiativa declanșării unui entuziasm fanatic. În prima zi a Congresului, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, s-a hotărât în unanimitate de voturi ca Partidul Muncitoresc Român să își schimbe denumirea în Partidul Comunist Român. Prin această modificare a denumirii se urmărea corelarea titulaturii cu rolul și conținutul activității partidului pe drumul construcției socialismului, etapă premergătoare scopului final – construirea societății fără clase, societatea comunistă.

Ordinea de zi a Congresului a fost următoarea: Raportul C. C. al P.C.R. cu privire la activitatea Congresului al VIII-lea și Congresul al IX-lea a fost dat citirii de către Ceaușescu. Raportul Comisei de Centrale de Revizie a fost citit de către Constantin Pârvulescu. Raportul asupra Directivelor Congresului al IX-lea al P.C.R. privind planul de dezvoltare a economiei naționale în perioada 1966-1970, a fost dat citirii de către Ion Gheorghe Maurer. Raportul asupra Directivelor Congresului al IX-lea al P.C.R. privind planul pentru dezvoltarea energeticii a fost dat citirii de către Chivu Stoica.Raportul cu privire la proiectul Statutului P.C.R. a fost dat citirii de către Gheorghe Apostol.

În raportul său, Ceaușescu a vorbit despre faptul că politica partidului s-a concentrat pe industrializarea socialistă a țării, considerată drept „baza progresului întregii economii, a dezvoltării multilaterale a societății socialiste, factor hotărâtor al asigurării independenței și suveranității naționale”.

Un subiect important abordat de către Ceaușescu a fost proiectul adoptării unei noi Constituții, menită să o înlocuiască pe cea din 1952. Proiectul de Constituție urma să întărească, în viziunea sa, rolul partidului drept conducător al societății.Acesta a adus ca argumente pentru susținerea necesității adoptării noi Constituții, considerându-se că unirea muncitorimii, țărănimii și intelectualității au constituit un factor hotărâtor al izbânzilor dobândite, și că întărirea continuă a acestei unități reprezintă o garanție sigură pentru atingerea socialismului. (Anexa 2)

Nicolae Ceaușescu (prin raportul scris de o comisie coordonată de Dumitru Popescu) pune în planul central al discursului conceptul de „națiune”, cu semnificația caracterului perioadei interbelice românești, atașând totodată și notele specifice ideologiei prezentului: „Națiunea și statul vor continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societății socialiste. Dezvoltarea națiunii, întărirea societății socialiste corespund cerințelor obiective ale vieții sociale; aceasta nu numai că nu vine în contradicție cu interesele internaționalismului socialist, ci, dimpotrivă, corespunde pe deplin acestor interese, solidarității internaționale a oamenilor muncii, cauzei socialismului și păcii.”

Cel mai mult loc în cadrul lucrărilor Congresului a fost consacrat noii Constituții a statului.Legea fundamentală le acorda mai multe drepturi cetățenilor și sublinia independența României pe arena internațională.Noua lege fundamentală se abătea de la modelele staliniste, fiind o tentative de adaptare a comunismului la condițiile concrete ale țării. Aceste schimbări aveau ca scop să arate nu numai că România trece la etapa următoare, și anume aceea de „construire a comunismului”, ci ele făceau posibilă legătura cu perioada interbelică, atunci când P.C.R. era, teoretic, mai puțin dependentă de Moscova decât în anii `40 și `50.

Prin proiectul de Constituție se creau premisele dezvoltării societății românești și implicit creșterea rolului de organizator al statului socialist care avea ca obiectiv primordial – construirea orânduirii socialiste. Principiul de bază pe care a fost creată Constituția era cel al conducerii colective, care avea drept scop adoptarea unor hotărâri optime pentru populație.

Obiectivele specifice fiecărei etape de dezvoltare precum și modul de rezolvare a problemelor aferente procesului construcției socialismului au fost adaptate condițiilor existente în România, având drept origine învățătura marxist-leninistă.

Unul din principiile călăuzitoare ale P.C.R. se referea la rolul său de conducător al clasei muncitoare, de forță conducătoare a societății, iar caracteristica de bază a sa era unitatea în jurul Comitetului Central , acestea fiind în viziunea partidului – bazele construirii socialismului.

Ca o consecință a evoluției partidului de-a lungul istoriei, Congresul a hotărât schimbarea denumirii partidului în „Partidul Comunist Român”, acesta având drept scop final construirea societății comuniste. Ideologia partidului se ghida după concepția lui Lenin care susținea că simpla însușire a lozincilor și concluziilor științei comuniste nu este suficientă, fiind necesară însușirea totalității de cunoștințe care avea drept finalitate însușirea comunismului.

Prin activitatea ideologică defășurată, partidul a reușit să insufle în rândul membrilor de partid linia sa politică, materializată printr-o pregătire mai bună a activului său, însemând că ideile marxism-leninismului erau mai bine promovate în conștiința colectivă.

Organele și organizațiile de partid erau polii de răspândire a ideologiei politice comuniste în rândul membrilor de partid, aceștia având rolul permanent de a ridica nivelul ideologic și de pregătire a cadrelor. Acestea din urmă aveau drept scop final înlesnirea problemelor practice ale construirii socialismului.

În paralel cu dezvoltarea ideologică, partidul punea un accent deosebit pe dezvoltarea bazei tehnico-materiale a societății, pe elaborarea teoretică a problemelor dezvoltării societății dar și pe îmbinarea strânsă a muncii ideologico-teoretice privind construcția socialistă. Activitatea practică trebuia să se bazeze pe realizările cele mai avansate ale științei în toate domeniile.

De asemenea, se contura tot mai pregnant conceptul de gândire colectivă a activului de partid, a organelor de conducere ale acestuia, care aveau rolul de a elabora programele teoretice precum și generalizarea practicii construcției socialiste.

Congresul al IX-lea al PCR a făcut următoarea proclamație: „Politica internațională a țării noastre are ca temelie, trainică, permanent, principiile suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc”. Ceaușescu a dorit să evidențieze dimensiunea importanței Congresului, acesta afirmând în raportul său: „Cel de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român va rămâne înscris cu litere de aur în istoria României”.

În cadrul celui de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român, Gheorghe Apostol a dat citire proiectului privind statutul P.C.R.), subliniind că prevederile proiectului de Statut au la bază realități fundamentale ale României socialiste, exprimând stadiul din acel moment al activității partidului.De asemenea, raportul menționa și faptul că Biroul Politic era cel care conducea activitatea partidului între plenarele Comitetului Central.

Astfel, noul Statut care constituia legea de bază a P.C.R., permitea partidului și organizațiilor sale să ridice la un nivel superior capacitatea lor organizatorică și politică de mobilizare a societății pe drumul construirii socialismului și comunismului.

Conceptual, ideologia partidului comunist s-a bazat pe câteva direcții pe care le considera definitorii pentru atingerea țelului final – comunismul. Astfel, în întreaga sa activitate Partidul Comunist Român a militat pentru ideea de unitate politică și organizatorică a clasei muncitoare, a mișcării muncitorești, acționând consecvent pentru înfăptuirea acesteia.

Totodată, prin adoptarea hotărârii ca partidul să poarte denumirea de PCR, iar Congresul să fie considerat al IX-lea Congres al P.C.R., constituia în viziunea activului de partid, un omagiu adus, citându raportul lui Gheorghe Apostol: „luptei eroice a comuniștilor pentru lichidarea asupririi și exploatării capitaliste, pentru Victoria socialismului în Republica Socialistă România” .

Același Gheorghe Apostol a anunțat în ultima zi a Congresului, 24 iulie, că în urma unei plenare, Comitetul Central l-a ales în unanimitate în funcția de secretar general al C.C. al P.C.R. pe Nicolae Ceaușescu. Lui Ceaușescu îi aparținuse idea schimbării titulaturii de „prim-secretar” cu aceea de „secretar-general”, motivate în Statutul partidului prin revenirea la denumirea tradițională și cu semnificații adecvate atribuțiilor funcției. Ceaușescu motivase în discuțiile din colectivul de redactare a materialelor pentru Congres, că în felul acesta se iese din alinierea făcută de sovietici (deși secretar general fusese și fostul conducător sovietic, Iosif Stalin). Apoi, Ceaușescu a pretins de la început că în partid nu există un „numărul doi”.

Statutul P.C.R. a avut parte de schimbări fundamentale., precum: descentralizarea aparatului de partid, lărgirea „democrației de partid” și a competenței organelor din eșalonul secund.

O altă idee diseminată în rândul activului de partid se referea la faptul că P.C.R. este forța care a continuat luptele ,,duse de-a lungul veacurilor de poporul roman pentru libertate națională și socială, pentru formarea națiunii române și a statului national unitar, pentru independența țării, pentru accelerarea progresului social și înaintarea României pe calea civilizației.”

Sintetizând, se poate constata că ideea fundamentală care străbate întregul Statut se referă la ,,profundul democratism care caracterizează activitatea partidului”, acesta punând accent asupra principiul centralismului democratic, drept principiul esențial al structurii organizatorice al întregii activități a partidului, care subliniază necesitatea dezvoltării democrației interne de partid și a respectării riguroase a normelor democratice.

Organizarea P.C.R. avea la bază principiul centralismului democratic.Prin acest principiu al structurii și activității partidului se desfășurau cele mai importante norme ale vieții interne de partid.Centralismul democratic era cel mai important principiu al structurii și activității partidului, pentru că din el decurgeau cele mai importante norme ale vieții interne de partid. Acest principiu presupunea faptul că partidul avea un singur program, un singur statut, un organ unic de conducere – Congresul partidului, iar între congrese, Comitetul Central – o disciplină de partid unică, obligatorie în egală măsură pentru toți membrii și pentru toate organele și organizațiile de partid. De asemenea, principiul centralismului democratic presupunea faptul că toate organele de partid erau alese de către membrii prin vot secret, iar aceștia prezentau periodic dări de seamă în fața organizațiilor de partid alese.

La o lună după Congres, pe 20 august 1965, a avut loc o sesiune a Marii Adunări Naționale, care a îndeplinit rolul de Adunare Constituantă pentru adoptarea noii Constituții. În cadrul acesteia, Ceaușescu a citit „Raport cu privire la proiectul de Constituție a Republicii Socialiste România”.

În raportul său, acesta a vorbit despre importanța Constituției și prevederile sale. Astfel, România primea un nou apelativ destinat să șteargă percepția de stat satelit sovietic (ca în cazul denumirii de „republică populară”) și anume, „Republica Socialistă”. Pentru a efectua această schimbare lingvistică fusese nevoie ca la Congresul IX să se decreteze „Triumful deplin al socialismului la orașe și sate, lichidarea pentru totdeauna a exploatării omului de către om”. Reflectarea vieții noi, a poporului român în prevederile Constituției făurită sub conducerea partidului era una dintre principalele caracteristici ale acestui act fundamental .

Abordarea principalei probleme în cadrul oricărei orânduiri sociale de stat se referea la problema puterii. Potrivit Constituției, în România socialistă, ideologic, întreaga putere aparținea poporului. Astfel, pornind de la această convingere, se considera că actul fundamental al statului avea rolul de a proclama Republica drept stat al ,,oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar, al cărui teritoriu este inalienabil și indivizibil”. În Constituție se promova conceptul de rol conducător, decisiv al clasei muncitoare pentru realizarea cu succes a sarcinilor istorice pe calea construirii socialismului și comunismului.

La nivel teoretic actul definea și întărea ideea că numai socialismul poate elibera omul de asuprire și inegalitate. Prin transferul proprietății în mâinile sale, în sensul că omul devenise stăpân pe mijloacele de producție, pe toate bunurile materiale, făuritor al propriului său viitor: ,,Se poate spune într-adevăr că odată cu Victoria socialismului omul pășește în imperiul libertății.”

Sintetizând toate conceptele exprimate anterior, se poate afirma că, actul fundamental – Constituția României Socialiste reflecta împlinirea aspirațiilor de libertate ale muncitorimii, ea constituind „Carta libertății și suveranității naționale a egalității în drepturi pentru toți cetățenii țării, fără deosebire de naționalitate, a afirmării multilaterale a demnității și personalității omului, constructor al socialismului, făuritor conștient al propriei sale istorii”.

Peste ani, Congresului al IX-lea i s-a atribuit o semnificație ctitorială momentului, justificată de o serie de elemente legate de evaluarea retrospectivă și pozitivă a direcțiilor de politică internă și externă pe care acesta le-a generat, în primul rând, prin alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului, iar în al doilea rând, prin noutatea absolută a transformărilor pe care le-a fundamentat teoretic și transpus în practică în toate domeniile vieții de stat și de partid.

2.3. Organizarea conducerii partidului

Principiul suprem invocat de Ceaușescu atât înainte de Congres, cât și în raportul citit a fost cel al „conducerii colective”: Ceaușescu spunea în raport că sub nicio formă nu trebuie admise violarea și nesocotirea acestui principiu, pentru că ar deschide calea spre erori și decizii arbitrare. În teorie, România este condusă, din august 1965 până în decembrie 1967 de un triumvirat: Ceaușescu (secretar general al partidului), Chivu Stoica (președinte al Consiliului de Stat) și Ion Gheorghe Maurer, premier. La rândul lor, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș și Alexandru Bârlădeanu sunt viceprim-miniștri. În plus, în partid, Ceaușescu are trei cărți în mână, toate de perspectivă, în măsură să încline în favoarea sa lupta cu „baronii” lui Dej; Ilie Verdeț (fost șef de sector în Secția Organizatorică a lui Ceaușescu), Paul Niculescu-Mizil (însărcinat cu secțiile Agitație-Propagandă și relații cu alte partide și Virgil Trofin), care preia srategica secție Organizatorică și Cadre.

Schimbarea fundamentală a fost efectuată însă la nivelul organelor supreme de conducere ale partidului și statului. Secretariatul C.C., Biroul Politic și Biroul Organizatoric au fost înlocuite cu un singur corp politic, Comitetul Executiv. În concepția noului statut, Comitetul Executiv era ales de Comitetul Central pentru a exercita funcția de conducere în perioada dintre două plenare consecutive. Acest Comitet era compus din 25 de membri, dintre care 15 erau membri plini, iar 10 erau membri supleanți.

Centralismul democratic a favorizat noi permutări în prevederile Statutului partidului.Astfel că, în mecanismele puterii, Prezidiul și Secretariatul, proiectate ca organe executive, s-au transformat în nuclee de decizie. Ceea ce se discută și se decide acolo, de cercul restrâns al conducătorilor, va fi apoi aprobat pe fiecare din palierele următoare: Comitetul Executiv, Comitetul Central, plenarele, conferințele și congresele partidului. Numărul membrilor Comitetului Central a crescut de la 110 în timpul lui Dej, la 196.

Primii șapte componenți din Prezidiul Permanent erau foști demnitari din timpul lui Dej: Ceaușescu, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Bârlădeanu, Apostol și Drăghici. Secretariatul Comitetului Executiv era format acum din Ceaușescu, Drăghici, Moghioroș, Dalea, Manea Mănescu, Niculescu-Mizil, Patilineț, Leonte Răutu și Virgil Trofin. Noul conducător voia un „partid de masă”, astfel încât să-l identifice cu poporul. (Anexa 3)

Prezența lui Alexandru Drăghici în fruntea Ministerului de Interne încă din 1952, responsabil cu forțele de securitate a constituit un permanent memento al asocierii cu perioada lui Gheorghiu-Dej. Mai mult decât atât, în manevrele făcute pentru succesiunea la conducerea partidului, Drăghici a apărut ca un oponent al lui Ceaușescu, fiind singurul care s-a abținut de la votul exprimat în Biroul Politic pentru alegerea lui Ceaușescu ca prim-secretar. Înlăturarea lui Drăghici din puternica sa poziție i-ar fi dat oportunitatea noului prim-secretar nu numai de a-și consolida propria poziție de lider necontestat al partidului, ci și să atenueze legătura care se făcea între regim și teroare. Faptul că primul obiectiv al lui Ceaușescu a fost aducerea Ministerului de Interne sub deplinul control al partidului, în ultimă instanță sub controlul său personal, indică prioritățile sale. Drăghici a fost înlocuit din funcția de ministru al Afaceriloir Interne cu adjunctul lui, Cornel Onescu, un protejat al lui Ceaușescu, care studiase la Școala de Partid de la Moscova în anii `50. Înlăturarea lui Drăghici a fost rezultatul unei schimbări importante din Statutul partidului, pusă la cale de Ceaușescu la Congresul al IX-lea al PCR. Articolul 13 (b) din Statut fusese amendat astfel încât să interzică oricărui membru să dețină mai mult de o funcție cu o normă întreagă în aparatul de partid sau de stat. Pentru a se conforma acestui articol, Drăghici a fost nevoit să renunțe la funcție pentru a rămâne membru al Secretariatului Partidului.

Însă, la Congres s-a decis introducerea clauzei de eliminare a cumului de funcții, o încercare de a-l împiedica pe Ceaușescu să-și rezerve mai multe competențe. Noul conducător a trebuit să accepte anumite concesii, întrucât poziția lui încă nu era suficient de puternică pentru a trece dintr-odată la un atac frontal. După cum s-a văzut mai târziu, lui Ceaușescu i-a convenit chiar să accepte această prevedere, întrucât datorită ei, a putut să-i promoveze la conducere pe unii dintre oamenii care îi erau devotați, slăbind astfel în mod semnificativ tabăra „baronilor” din echipa lui Dej.

Congresul al IX-lea, prin deciziile sale privind modificarea numelui partidului, schimbarea numelui țării, adoptarea unei noi Constituții și noua organizare a conducerii partidului, marchează prima etapă a începutul unei noi ere în istoria comunismului românesc. Congresul reprezintă începutul consolidării puterii lui Ceaușescu la vârful partidului prin promovarea de noi membri fideli lui în aparatul de partid, precum și prin impunerea propriei viziuni ideologice.

Capitolul III:

Congresul al XII-lea al P.C.R.

3.1. Evoluția politicii interne a României în perioada 1965-1979

Odată cu alegerea lui Ceaușescu în funcția de secretar general al P.C.R., la Congresul al IX-lea, acesta a început să aducă schimbări importante în politica internă a României. În noiembrie 1965, Comitetul Executiv al C.C. desemnează o comisie care să investigheze moartea lui Lucrețiu Pătrășcanu, fost important activist comunist, ucis în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Rezultatele comisiei privind investigarea morții sale, și în extensie, cu dosarul Ștefan Foriș (fostul conducător al P.C.R. în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), i-au dat ocazia lui Ceaușescu să lovească puternic în mitul corectitudinii politice a lui Dej și a oamenilor acestuia.

Pe data de 7 mai 1966, Ceaușescu a ținut o cuvântare semnificativă cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a fondării partidului. Multe dintre dogmele de până atunci au fost puse sub semnul întrebării în mod direct de către tânărul și, până în acel moment, reformistul secretar general. Una dintre cele mai importante teze a fost aceea că P.C.R. era continuatorul luptei seculare a românilor pentru independență, pentru crearea statului național unitar român, pentru progres social și civilizație.

Recensământul din martie 1966 înregistrase 19.103.173 de cetățeni, cu aproape două milioane mai mult decât în urmă cu zece ani. Însă, alarmant era faptul că apăreau semnele unei îmbătrâniri a populației. Indicele de creștere demografică a populației scăzuse foarte mult. În aceste condiții, pe 1 octombrie 1966 a fost emis decretul nr. 770, care interzicea întreruperile de sarcină și încuraja femeile să aibă mai mulți copii. Practic, ca urmare a acestui decret, în România anilor 1967 și 1968 a apărut o generație foarte numeroasă. În glumele epocii, românii îi numeau pe acești copii „decreței”. Visul lui Nicolae Ceaușescu era ca România să atingă în anul 2000 un număr de 25 de milioane de locuitori. În urma acestui decret, atât femeile, cât și medicii recurgeau la întreruperi ilegale de sarcină, riscând pedepse cu ani grei de închisoare. Pe termen scurt, populația țării a crescut notabil. Propaganda a încurajat din plin această politică pronatalistă, transformând-o într-o datorie de onoare pentru orice femeie.

Conferința națională a P.C.R. din 6-8 decembrie 1967 a reprezentat un moment important în eforturile lui Ceaușescu de consolidare a controlului său asupra aparatului de stat. Cu acest prilej, Chivu Stoica a propus ca secretarul general al C.C. al P.C.R. să preia și funcția deținută de el, cea de președinte al Consiliului de Stat. Acest model al conducerii unificate va fi replicat și la nivel local, ceea ce va duce la unificarea ierarhiilor de partid și de stat de la vârf până la bază. Astfel, a început slăbirea poziției lui Alexandru Drăghici în cadrul partidului, iar odată cu plenara C.C. al P.C.R. din aprilie 1968, a luat capăt cariera sa politică. Atunci, Nicolae Ceaușescu l-a acuzat pe fostul ministru al Afacerilor Interne că s-ar fi implicat, în mod conștient și parțial voluntar, în săvârșirea de abuzuri împotriva unor militanți comuniști și, în special, în acțiunea juridică și penală care a dus la condamnarea la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Reabilitarea acestuia din urmă nu a vizat doar neutralizarea politică a lui Drăghici. Acuzați indirect și nenominal de noul secretar general de neglijența de a nu fi verificat veridicitatea acuzațiilor aduse lui Pătrășcanu și celorlalte persoane incriminate alături de acesta, membrii Prezidiului Permanent au acceptat sacrificarea politică a lui Drăghici, în schimbul nedezvăluirii implicării lor reale sau morale în „afacerea Pătrășcanu”. În acest mod, Ceaușescu și-a asigurat sprijinul tacit al membrilor Prezidiului, a celor care îl aleseseră ca lider, dar care puteau să-i și retragă această funcție.

Consecințele plenarei erau dramatice, în primul rând, pentru Drăghici: acesta fusese scos din Prezidiul Permanent, Comitetul Executiv și Comitetul Central, iar pe linie de stat, excluderea lui din guvern, din funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, pe 25 mai 1968. Amenințarea plana și asupra altora – precum Emil Bodnăraș și Gheorghe Apostol, incriminați pentru a fi acceptat fără rezistență participarea alături de Gheorghiu-Dej, Chișinevschi și Drăghici în represiunea anilor `50, însă își vor face cu aplomb autocritica. Aceștia s-au resemnat cu blamul și, drept recompensă, și-au păstrat pozițiile pe care le aveau, dar, de acum, odată ce Nicolae Ceaușescu devenea din ce în ce mai stăpân pe situație, își pierd rolul important de altădată în cadrul partidului.

Peste câteva luni, în urma Plenarei C.C. din 16-17 decembrie, Alexandru Bârlădeanu, Petre Borilă și Alexandru Moghioroș (alți trei oameni ai lui Dej), se retrag din funcțiile deține, din motive invocate ca fiind de natura sănătății, după cum anunța „Agerpres”, agenția de presă a regimului pe 18 decembrie 1968.

Congresul al X-lea al P.C.R., desfășurat în perioada 6-12 august 1969 a reprezentat un spectacol lung și fastuos: 2.000 de delegați, 1.500 de invitați, 70 de delegații ale partidelor comuniste, muncitorești și ale mișcărilor de eliberare națională. Anul 1969 marca și împlinirea a 25 de ani de la întoarcerea armelor din 23 august 1944, evenimentul fiind numit „act istoric care a dus la eliberarea României de sub jugul fascist”. Raportul prezentat de Ceaușescu a subliniat faptul că scopul fundamental al politicii partidului era dezvoltarea economică a țării și crearea unei „societăți socialiste multilateral dezvoltate”. Mai mult, Ceaușescu a insistat că această societate va fi superioară societății capitaliste din toate punctele de vedere. La același congres, Ceaușescu a salutat crearea Frontului Unității Socialiste (F.U.S.), o organizație politică ce avea o largă participare, care includea sindicatele, precum și organizațiile de femei și tineret. Practic, fiecare cetățean care împliniste 18 ani a devenit membru al F.U.S. În conformitate cu linia oficială, noua organizație trebuia să le îngăduie tuturor să-și exprime opiniile în legătură cu progresul către comunism.

Secretarul general considera „conștiința socialistă a oamenilor muncii” ca fiind elementul cheie al progresului. Din acest punct de vedere, acesta a răsturnat dogma marxist-leninistă a existenței materiale care determină conștiința spirituală. În 1971, liderul a instituit cel mai înalt ordin din România, titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. În luna mai a aceluiași an, după o vizită efectuată în China și Coreea de Nord este posibil ca el să fi luat în considerare posibilitatea de a importa modelul Revoluției Culturale a lui Mao Zedong, liderul Chinei comuniste.

Pe 6 iulie 1971, în cadrul unei ședințe a P.C.R., Ceaușescu a prezentat un document intitulat „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”. Cele 17 propuneri au fost aprobate și difuzate apoi printr-o consfătuire cu activul de partid cu titlul de program ideologic al „societății socialiste multilateral dezvoltate”. Acest document poartă titlul generic „Tezele din iulie”, care au fost aprobate și la Consfătuirea cu activul de partid din domeniul ideologiei, culturii și educației din 9 iulie. Menirea acestor teze era accelerarea vitezei spre comunism.

Ceaușescu s-a aflat într-o continuă căutare de activiști capabili să organizeze și să impulsioneze populația pentru îndeplinirea sarcinilor. Foștii ilegaliști nu mai corespundeau așteptărilor sale. Cu timpul, aceștia au fost scoși din conducerea partidului. Din anii `70, a început și selecția între demnitarii de a doua generație, marginalizând pe cei care îi înșelau așteptările. Astfel, primul debarcat din Secretariatul Comitetului Executiv a fost Virgil Trofin, în cadrul unei plenare a C.C. al P.C.R. din februarie 1971, deoarece succedându-i în funcția de secretar cu organizatoricul lui Ceaușescu, ceilalți vedeau în el și potențialul urmaș la conducerea P.C.R. În aceeași ședință, Trofin a fost numit ca responsabil al sindicatelor. La aceași plenară, a fost introdus mecanismul „rotației cadrelor”. În acel moment, Ceaușescu a pus accent pe necesitatea de a se da liderilor locali de partid și ai organizațiilor de masă și obștești, o experiență practică din ce în ce mai vastă și variată. Pentru a putea face față dezvoltărilor considerate „complexe” și continue, aceștia trebuiau să treacă printr-un proces de perfecționare profesională. Aceasta presupunea înlocuirea procesului de instruire pasivă prin lecturi cu trimiterea lor activă în munca de producție. Ulterior, la Conferința Națională a P.C.R. din iulie 1972, principiul rotației cadrelor a fost inclus în Statutul partidului.

În perioada dintre cele două congrese (al X-lea și al XI-lea), Comitetul Executiv și Prezidiul Permanent și-au modificat compoziția personalului pentru a include pe alți susținători ai lui Nicolae Ceaușescu (Manea Mănescu, Elena Ceaușescu, Lina Ciobanu în 1973). Unsprezece noi membri supleanți au fost adăugați în CEx, trei au fost înlăturați, iar în 1974 numărut a crescut de la 8 la 19 membri.

Congresul al XI-lea al P.C.R. a marcat introducerea unor schimbări instituționale care au întărit puterea personală a lui Nicolae Ceaușescu asupra partidului. În martie 1974, plenara C.C. a decis dizolvarea Prezidiului Permanent și înlocuirea sa cu Biroul Permanent (B.P.). Pentru că în componența sa intrau un număr mare de membri, acest nou organism nu și-a putut exercita în mod corespunzător rolul de coordonare operațională a activității de partid și de stat. Astfel, la congresul partidului din noiembrie 1974, doar doi membri au fost păstrați din vechiul Birou Permanent (Nicolae Ceaușescu, Manea Mănescu), restul de trei (Gheorghe Oprea, Ion Pățan și Ștefan Andrei) fiind noi aleși atât în acest organism, cât și în Comitetul Politic Executiv (CPEx), care a înlocuit vechiul Comitet Executiv. Astfel, printr-o schimbare instituțională, Ceaușescu a reușit să-și elimine potențialii adversari politici din fostul Prezidiu Permanent, și să-și subordoneze un organism de partid, B.P., care devenea unul restrâns cu rol consultativ pentru Nicolae Ceaușescu.

Secretariatul și Consiliul de Miniștri au fost organismele administrative cele mai afectate de intensificarea aplicării principiului rotației cadrelor. Între 1974-1979, doar un singur secretar C.C. al P.C.R., alături de Nicolae Ceaușescu, a fost reales la Congresul al XII-lea al partidului, iar un total de 17 persoane au ocupat cele 7-10 posturi din Secretariat în această perioadă.

În vara anului 1972, a început ascensiunea carierei Elenei Ceaușescu, soția secretarului general, ea devenind director general al Institutului Central de Chimie și membru al C.C. al P.C.R. Peste un an, propusă de Emil Bodnăraș, a devenit membră a Comitetului Executiv, iar din 1973, membru activ al Academiei de Științe din New York. Astfel, a dobândit numeroase titluri, medalii și traduceri în străinătate, spre surprinderea mediilor culturale românești. În 1974, la propunerea conducerii Academiei R.S.R., aprobată de conducerea partidului, Elena Ceaușescu a devenit membru al acestui înalt for științific, cel mai important al țării. Aceasta, cu timpul, asemeni soțului, va fi constant elogiată, primind chiar titulatura „savantă de renume mondial”.

În 1974, Ion Gheorghe Maurer decide să se retragă din funcția de prim-ministru al României. Acesta, spre deosebire de Gheorghiu-Dej și de Ceaușescu, avea rădăcini etnice mixte și provenea dintr-o familie de intelectuali. Maurer fusese însărcinat de către Dej pentru a se ocupa de treburile de partid și de stat, după ce se îmbolnăvise în martie 1965. Deși Ceaușescu a fost ales prim-secretar cu sprijinul lui Maurer, odată cu creșterea puterii noului conducător al statului, poziția primului-ministru și a altora a căpătat un caracter mai mult decorativ. Maurer a invocat leziuni suferite într-un accident de automobil și a demisionat din funcția de prim-ministru în martie 1974.

În aceeași lună, a avut loc o schimbare instituțională importantă, fiind înființată funcția de Președinte al statului ales de Marea Adunare Națională. Prin această reformă, Ceaușescu a devenit conducătorul partidului și al statului, nemaifiind împovărat și de obligațiile ce reveneau funcției de premier. Până în 1974, în sistemul moștenit de la Dej, Ceaușescu a efectuat, în special, schimbări cosmetice, rezumate comparativ astfel: R.P.R. – R.S.R., P.M.R. – P.C.R., Secretariat – Prezidiu Permanent, apoi Birou Permanent. Singurele reforme mai importante au fost operate la nivelul serviciilor speciale și în gestionarea vieții economice, dar fără modificări semnificative.

La Congresul al XI-lea al P.C.R., desfășurat în perioada 25-28 noiembrie 1974, Ceaușescu a început să se concentreze asupra problemelor socialismului în țările în curs de dezvoltare, iar apelurile pentru stabilirea acesteia au apărut cu regularitate în declarațiile de politică externă ale României. Congresul al XI-lea a aprobat Programul P.C.R., care începea cu o istorie a României ce se întindea pe 35 de pagini. Noul Program era menit să traseze strategia partidului și statului pentru următorii 20 până la 25 de ani. După 1974, Programul P.C.R. a devenit model pentru orice scriere istorică publicată oficial în România. Două idei principale din Programul au devenit temele de bază ale istoriografiei „naționale”: ideea continuității teritoriale a românilor din cele mai vechi timpuri și ideea unității poporului român.

Dumitru Popescu, membru al CPEx a ținut un discurs în care încep laude neîntâlnite până atunci: „Alții i-au avut în trecut pe Iulius Cezar, pe Alexandru Macedon, pe Pericle, pe Cromwell, pe Napoleon, pe Petru cel Mare, pe Lincoln. Noi i-am avut pe Mihai, pe Ștefan, pe Cantemir, pe Brâncoveanu, pe Bălcescu, pe Cuza […] Acum îl avem pe Nicolae Ceaușescu! De 10 ani ne este baci […] Elogiile pe care i le aducem nu sunt inventate […] Atunci de ce ne-am reține să le facem?”

Delegatul Gheorghe Cioară, în numele organizației de partid din București, propune alegerea pe viață a lui Ceaușescu în funcția de secretar general, refuzată de cel în cauză. Elogii vor continua, Adrian Păunescu declama: „Eroul României chiar de aceea este/ Eroul României prin toată fapta sa,/ Lui adevărul însuși îi dă întâi de veste,/ De piept de orice rele el știe să se ia”.

Organismele create de Ceaușescu aveau sarcina de a vota rezoluții de adeziune, și de a oferi sprijinul națiunii față de conducătorul statului. Forurile statutare de conducere politică, precum Comitetul Central și CPEx, nu mai aveau aceeași misiune, iar C.C. avea un număr aproape dublu de invitați.

În perioada 1975-1976, Ceaușescu s-a ocupat în special de administrarea statului și a partidului. Regulile stabilite anterior n-au suferit schimbări majore în politica internă. În cursul anului 1977, autoritățile au suferit eșecuri dureroase din cauza apariției opoziției politice, ieșirea la iveală a slăbiciunii sistemului în fața cutremurului din 4 martie, greva minerilor din Valea Jiului, ținută cu greu în frâu, toate acestea au făcut ca echipa lui Ceaușescu să piardă mult din legitimarea socială și internațională pe care și-o construise. Dar echipa de conducere și-a revenit totuși din șoc și a elaborat un program de reforme care au fost puse în practică în anii următori.

În 1978, la aniversarea de 60 de ani de viață și 54 de ani de „activitate revoluționară”, Nicolae Ceaușescu era apelat cu titulaturi precum: „cel mai mare politician din istoria României”, „cel mai țăran dintre țărani”, „cel mai muncitor dintre muncitori”, „primul soldat al partidului și al patriei”, „omul legendar”, „reformatorul”, „Omul – măsura tuturor lucrurior și ființelor”. Puterea sa era nemărginită, deținând mai multe funcții: secretar general al partidului, președinte al țării, comandant suprem al forțelor armate, președinte al Consiliului Apărării și Consiliul Suprem pentru Dezvoltarea Socio-Economică, iar din 1976, conducea Comisia Ideologică a C.C. Din această poziție, a propus un plan unic de acțiune a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Ministerului Educației și Instrucției, Consiliului Național al Televiziunii, Academiei de Științe Politice, bazat pe principiile „eticii și dreptății socialiste, cultului muncii” și solidarității populației.

3.2.Congresul al XII-lea

Aproape întreg anul 1979 a cuprins diferite sărbătoriri. Mai întâi pe 6 ianuarie, a avut loc a 60-a aniversare a Elenei Ceaușescu, care a fost sărbătorită pentru prima dată printr-o solemnitate oficială. Apoi a 61-a aniversare a soțului, Nicolae. În septembrie au fost sărbătoriți 400 de ani de la întemeierea satului Scornicești (Anexa 4). În octombrie – 40 de ani de la cooptarea lui Nicolae Ceaușescu în conducerea U.T.C.

În campania de pregătire pentru ultimul mare eveniment al anului, Congresul al XII-lea al P.C.R., s-a pus un accent deosebit în privința problemelor economice și a necesității de a crește ponderea economisirii și a căutării de noi rezerve. De asemenea, erau înfierate abuzurile, atitudinile morale necorespunzătoare și dorința de îmbogățire cu orice preț. Orice alte tematici, și mai ales problemele internaționale, erau practic absente.

Al doilea semestru al anului 1979 a fost marcat de pregătirile pentru Congresul al XII-lea al P.C.R.. De aceea, autoritățile n-au luat decizii economice de natură să înrăutățească starea de spirit a populației, ci s-au concentrat asupra punerii în funcțiune, într-o ambianță intens exploatată propagandistic, a câtorva investiții importante.

În numeroase dintre cuvântările ținute cu diverse ocazii speciale sau vizite de lucru în țară, Ceaușescu a făcut referire la Congresul al XII-lea. Fiind în faza de pregătire, cu ocazia primirii delegației Consiliului național al oamenilor muncii din 20 august 1979, secretarul general a afirmat despre congres că va trasa noi obiective pentru a înfăptui Programul partidului, ce avea ca scop „făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate și de înaintare spre comunism”.

În scopul popularizării tezelor și ideilor care urmau să fie dezbătute în cadrul congresului, secretarul general desfășura o activitate intensă de propagandă, pe cuprinsul întregii țări. Astfel, în discursul său care a avut loc la Marea Adunare Populară din Timișoara, cu două luni înainte de organizarea congresului, Ceaușescu afirma despre acest eveniment că va fi unul al ,,calității noi în toate domeniile, congresul unui spirit revoluționar în toate sectoarele de activitate, congresul luptei pentru știință în toate domeniile și pentru ridicarea gradului de civilizație și bunăstare al poporului.” Toate declarațiile lui Ceaușescu au transmis un optimism major în campania de pregătire a congresului.

Ceaușescu spera ca după tulburările suportate fără complicații în ultimii doi ani, să poată fi sărbătorit fără incidente la al XII-lea Congres al partidului (19-23 noiembrie 1979) (Anexa 5). La început, festivitatea s-a desfășurat ca de obicei. Cronicarii au descris atmosfera ca fiind „plină de entuziasm și revoluționară”. Delegații, 2.656 la număr, au izbucnit în ovații frenetice imediat ce Nicolae Ceaușescu a luat cuvântul și a vorbit despre succesele politice ale partidului. Adesea, acesta era întrerupt de către delegați care scandau lozinci precum: „Ceaușescu reales, la al XII-lea Congres”, „Ceaușescu-P.C.R.”, „Ceaușescu – pace!”, „Ceaușescu, România – stima noastră și mândria!”, „Ceaușescu și poporul” sau „Partidul – Ceaușescu – România!”. Din acestea, se poate remarca faptul că în acel an, conducătorul statului roman dispunea de un puternic cult al personalității, el identificându-se cu partidul și țara, care manifestau o adeziune completă față de orice afirmație a secretarului general. Uralele puternice întrerupeau în mod regulat expunerile conducătorului statului.Ceaușescu a raportat îndeplinirea planului cincinal.După spusele sale, îi revenea meritul de a fi dezvoltat România dintr-o țară agrară într-una industrială.

Pentru el, importantă era „întărirea rolului partidului în transformarea revoluționară a societății socialiste a României” și „activitățile ideologice și munca de educație politică pentru crearea omului nou cu o înaltă conștiință socialistă”.Crearea unui „om nou” era una dintre formulele sale preferate. De asemenea, conducătorul partidului a vorbit mult despre „dezvoltarea democrației socialiste în toate domeniile societății”

Congresul al XII-leaa aprobat raportul de activitate al C.C. al P.C.R., prezentat de Nicolae Ceaușescu, respectiv al Comisiei Centrale de Revizie (prezentat de Vasile Vâlcu) și a adoptat următoarele documente: Directivele cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cincinalul 1981-1985 și orientările de perspectivă până în anul 1990; Hotărârea privind aprobarea Programului-Directivă de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și de introducere a progresului tehnico-științific în perioada 1981-1990 și direcțiile principale până în anul 2000; Programul-Directivă de cercetare și dezvoltare economico-socială a României în profil teritorial în perioada 1981-1985; Hotărârea privind elaborarea unui nou Program al partidului până în anul 2000 sau 2010. Statutul adotat a menținut neschimbate atribuțiile anterioare ale C.C. A crescut însă masiv numărul membrilor titulari și 163 membri supleanți.

Referitor la importanța partidului pe plan național, Ceaușescu afirma în raportul său: „Marile succese obținute de România socialistă sunt nemijlocit legate de uriașa activitate politică și organizatorică desfășurată de partidul nostru, care își îndeplinește cu cinste misiunea istorică de forță politică conducătoare a societății.” Însă, mai important este faptul că acesta consideră partidul ca fiind „centru vital al întregii națiuni”.

Elogierea calităților politicii partidului era dublată, însă, în această expunere și de reversul acțiunii, în sensul că se punea mare accent pe spiritul critic și autocritică, considerată ca fiind o ,,expresie a democratismului vieții partidului, a legăturilor sale cu masele, condiție hotărâtoare pentru lichidarea lipsurilor și perfecționarea continuă a activității.”

Tema privind ,,activitatea ideologică și politico-educativă pentru formarea omului nou” ocupă un loc important în cadrul dezbaterilor congresului, subliniindu-se faptul că activitatea ideologică și politico-educative a rămas în urmă, în raport cu dezvoltarea generală a societății. Sinteza discursului său, din punct de vedere ideologic, are ca trăsătură principală următoarea afirmație: ,,La baza întregii activități ideologice trebuie să stea materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, Programul partidului – Carta noastră fundamentală, teoretică și politică, expresia marxism-leninismului creator în România. Să facem ca teoria noastră revoluționară să constituie flacăra vie ce luminează permanent activitatea partidului, a comuniștilor, a întregului popor în uriașa operă de edificare a societății comuniste.”

De asemenea, pentru diseminarea ideilor partidului se impunea caun obiectiv de maximă importanță al propagandei partiduluieste„dezvoltarea spiritului patriotic al oamenilor muncii, a devotamentului față de partid, față de patrie, față de cauza socialismului, a hotărârii lor de a-și pune întreaga energie și forță creatoare în slujba înfloririi continue a României socialiste.”.Astfel, se poate observa promovarea național-comunismului, un element important din timpul lui Nicolae Ceaușescu.

Comitetul Central al P.C.R. a fost mărit din punct de vedere numeric de la 205 la 245 de membri.De asemenea, și numărul membrilor supleanți ai Comitetului Central a crescut de la 156 la 163. Poziția Elenei Ceaușescu a fost întărită. Ca președinte a comisiei de cadre a C.C. al P.C.R., ea hotăra, de la sfârșitul anului 1979, politica de personal a partidului.

Numirea fiului lui Nicolae ca membru supleant al C.C. a fost considerată de toată lumea ca pregătirea lui pentru rolul de succesor la postul de secretar general. Născut în 1951, Nicu a intrat la 15 ani în U.T.C., iar la 20 de ani în P.C.R. La început a activat în organizațiile studențești. În 1974 a intrat în consiliul de administrație al radio-televiziunii, funcție pe care și-a păstrat-o până la căderea regimului. În 1975 a devenit membru al Biroului U.T.C., unde a lucrat la secția cadre. În aprilie 1978 devine membru al Consiliului Politic din Ministerul Afacerilor Interne. În 1979 face parte din comitetul de organizare a „Daciadei” și din comisia pentru organizarea timpului liber și pentru turismul de masă. În același an a devenit asistent la Facultatea de Fizică a Universității din București.

Au avut loc importante schimbări organizatorice și de personal. Cea mai importantă a fost lărgirea componenței Biroului Permanent (B.P.) al CPEx la cincisprezece persoane. Pe lista Biroului Permanent figurau: Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu, Iosif Banc, Emil Bobu, Cornel Burtică, Virgil Cazacu, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Oprea, Ion Pățan, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Ilie Verdeț și Ștefan Andrei.

A fost lărgită și componența CPEx la 45 de persoane, dintre care 27 de membri și 16 membri supleanți. În componența CPEx au fost operate schimbări fundamentale. Din echipa precedentă au fost revocați următorii membri: Manea Mănescu, Emil Drăgănescu, Gheorghe Cioară și Iosif Uglar (un membru mai puțin activ, dar care obținuse un doctorat la Moscova, respectiv câțiva membri supeanți, printre care și Ion Iliescu și Vasile Patilineț.) În schimb au fost cooptate câteva persoane noi, dintre care Aneta Spornic, o colaboratoare a Elenei Ceaușescu (din septembrie 1979 ministru al Educației) și Suzana Gâdea (din septembrie 1979 președinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste) – ambele în calitate de membru plin.

În ultima zi a Congresului al XII-lea, Constantin Pârvulescu, veteran al partidului și membru al Prezidiului a cerut cuvântul, ceea ce a creat stupoare printre participanți. Vorbitorii la tribuna congresului erau cunoscuți, intervențiile și discursurile lor fiind aprobate cu câteva luni dinainte. Ceaușescu a intervenit personal, permițându-i să adreseze delegaților mesajul său. După o scurtă biografie în care și-a prezentat vechimea și activitatea în partid, vorbitorul a spus că nu i-a fost dat să vadă vreodată o personalizare a puterii precum cea instalată de Ceaușescu, pe care l-a acuzat că lăsase partidul fără putere decizională.Conducerea P.C.R. era desemnată înaintea Congresului și aprobată de plenara premergătoare. Delegații erau trimiși la București doar pentru a-l aclama pe Ceaușescu. Cei din sală au început să îl huiduie imediat pe Pârvulescu, care a părăsit tribuna spunând că nu îl va vota pe Ceaușescu pentru a fi reales. (Anexa 6)

Alți câțiva activiști de partid, în special tineri, numiți în 1979, au fost treptat înlăturați începând de la cel de-al XII-lea Congres al P.C.R., fie pentru că au fost dați afară din C.C. (Cornel Burtică), fie pentru că au fost demiși din funcțiile de conducere și de partid pe care le dețineau la momentul numirii lor. Așa s-a întâmplat cu Virgil Cazacu, Nicolae Constantin, Paul Niculescu, Dumitru Popescu și cu succesorul său ca secretar C.C. însărcinat cu ideologia și propaganda, Petru Enache, eliminat odată cu recenta restrângere a Biroului Permanent. Ion Pățan și Ștefan Andrei, membru al Biroului din 1974, deși fusese mereu membru supleant al CPEx, au fost de asemenea înlăturați. Această tendință de a elimina din conducerea supremă a partidului activiști de seamă, mai tineri și probabil mai ambițioși, care s-a conturat odată cu schimbările efectuate în CPEx în timpul perioadei dintre congrese, ar putea indica faptul că, pe măsură ce înaintează în vârstă, Ceaușescu descoperea avantajele gerontocrației.

Au urmat apoi la tribună, membri de partid precum Ion Popescu-Puțuri, George Macovescu și Leonte Răutu care au început să-i aducă laude conducătorului țării. Incidentul s-a încheiat cu intervenția personală a secretarului general, care l-a acuzat pe Pârvulescu de faptul că era rupt de realitățile poporului, chiar în anii ilegalității, acesta din urmă trăise în Uniunea Sovietică. Astfel, lui Ceaușescu îi picase bine intervenția lui Pârvulescu, ulterior exclus din partid în 1981.

După încheierea Congresului, în stilul propriu perioadei cultului personalității, 80.000 de bucureșteni s-au strâns într-un mare miting care să exprime „bucuria lor entuziastă pentru hotărârea luată de al XII-lea Congres istoric al Partidului de a-l realege pe tovarășul Nicolae Ceaușescu în înalta funcție de secretar general al partidului.” (Anexa 7)

După Congres, a fost emisă Rezoluția sa, care conținea bilanțul realizărilor poporului, sub conducerea forului conducătoral partidului, precum și al transformărilor care au avut loc în societatea românească în urma activității susținute de secretarul general și partid. O concluzie care se desprinde la finalizarea lucrărilor celui de al XII-lea Congres al P.C.R. se referă la importanța acestui eveniment din punct de vedere al manifestării unei ,,forței și unității politice, ideologice și organizatorice a P.C.R., a unității întregului popor în jurul partidului.” De asemenea, se evidențiază ideea că, dezbaterile din Congres, precum și pregătirea Congresului au constituit o nouă și puternică demonstrare a democratismului partidului, a socialismului, care se bazează pe participarea active a întregului popor, a tuturor categoriilor sociale la elaborarea și activitatea de înfăptuire a politicii interne și externe a țării.Se exprima faptul că acea chemare la unitate în jurul partidului și al conducătorului său, are ca scop îndeplinirea hotărârilor adoptate de către congres, precum și progresul țării, și continuarea politicii de independență și suveranitate a statului roman.”

Congresul al XII-lea, acest eveniment major din perioada în care Nicolae Ceaușescu s-a aflat la conducerea statului român, reprezintă un exemplu elocvent privind dimensiunea cultului personalității liderului român, fiind aplaudat și elogiat de către delegați, îndemnați de către agitatorii aflați în sală. Ceaușescu și-a consolidat puterea în partid, prin schimbarea continuă a membrilor, asigurându-și orice fel de amenințare internă la adresa sa. În plus, cooptarea fiului Nicu în Comitetul Central denotă faptul că secretarul general dorea instaurarea unui posibil „comunism dinastic”.

Importanța ideologică a Congresului constă în faptul că este subliniat rolul de conducător al partidului în societate, care trebuia întărit pentru un progres accelerat al statului spre atingerea comunismului, formării „omului nou” și a făuririi „societății socialiste multilateral dezvoltate”. Aceste țeluri trebuiau îndeplinite cu participarea largă a întregului popor, călăuzit de un partid, dar mai presus de către un conducător.

Capitolul IV

Scurtă comparație ideologică între Congresul al IX-lea și Congresul al XII-lea al P.C.R.

4.1. Asemănări între cele două congrese

În cadrul ambelor congrese, a fost evidențiat, atât prin discursuri, cât și prin rezoluțiile adoptate, rolul P.C.R. de forță conducătoare a clasei muncitoare, a statului șisocietății, având drept caracteristică principală unitatea partidului în jurul Comitetului Central care constituia în viziunea acestui organism politic, baza construirii socialismului.

O asemănare care se desprinde din studierea aprofundată a rezoluțiilor adoptate în cadrul celor două congrese analizate, se referă la intensificarea activității ideologice în rândul activului de partid. În acest sens, partidul era principalul promotor al răspândirii liniei sale politice, materializată printr-o pregătire bună a activului său, reprezentat de către membrii de partid. Toată această activitate propagandistică se ghida după ideologia marxist-leninistă.

Referitor la organizarea P.C.R., se constată că acesta avea la bază centralismul democratic, idee dezbătută amplu la ambele congrese. Din acest principiu al structurii și activității sale, decurgeau cele mai importante norme ale activității de partid.

Centralismul democratic a reprezentat principiul călăuzitor al structurii organizatorice și al funcționării P.C.R. Acest principiu a fost preluat în fiecare statut al partidului deci, implicit, și la cele două congrese analizate, deoarece atât Congresul al IX -lea, cât și Congresul al XII-lea au adoptat Statutul P.C.R. care reprezenta,,legea fundamentală a partidului”. Rolul Statului era de a sintetiza experiența pe care partidul a dobândit-o de-a lungul istoriei sale, adaptând liniile politicii proprii în conformitate cu schimbările care au avut loc în viața P.C.R., precum și a societății, în scopul ,,desăvârșirii socialiste”. În cadrul ambelor congrese, s-a stabilit faptul că atât activul de partid cu funcții de conducere cât și ceilalți membrii de partid aveau rolul de a face tot ce le stătea în putință pentru aplicarea consecventă a prevederilor Statutului adoptat, cu scopul întăririi unității partidului, creșterea forței sale politico-organizatorice și a rolului său conducător în vederea construcției socialiste.

Analizate din perspectivă organizatorică, ambele statuturi adoptate la cele două congrese promovează principiul muncii colective , considerat ,,principiul suprem al conducerii de partid”, astfel încât membrii organelor de partid aveau dreptul nelimitat de a se exprima liber, în mod organizat, în privința tuturor problemelor ce urmau să fie dezbătute. Hotărârile și măsurile adoptate de către organele de partid trebuiau să fie rezultatul examinării opiniilor și propunerilor exprimate, care trebuiau să coincidă cu opinia întregului colectiv.

De asemenea, Statutul mai prevedea faptul că era necesară asigurarea ca pe viitor „principalele probleme ale politicii partidului să fie elaborate cu participarea unui larg activ de partid, să fie supuse dezbaterii comuniștilor, astfel ca ele să reprezinte părerea întegului partid, să corespundă cât mai bine realităților și necesităților țării noastre”.

Prin propaganda și diseminarea prevederilor statutului care erau sarcinile activului de partid, conducerea acestuia se asigura de faptul că toți membrii săi vor cunoaște liniile directoare ale politicii sale interne și externe, contribuind astfel atât la întărirea unității în jurul său, cât și la sporirea rolului de conducător al societății.

O trăsătură definitorie a principiului centralismului se referea la caracteristica sa democratică. Astfel, analizând din acest punct de vedere, se constată că potrivit ambelor statuturi adoptate de cele două congrese, exista principiul potrivit căruia ,,minoritatea se supune necondiționat majorității și este obligată să aplice în practică, fără rezerve hotărârile luate”. De asemenea, dacă membrii unui organ de partid, aveau păreri contrare hotărâte de organul de partid, se puteau adresa comitetului de partid imediat superior, aducându-i la cunoștință obiecțiile exprimate, apoi să aducă la cunoștință obiecțiile sale organului de partid în cauză.

La nivel declarativ și teoretic exista posibilitatea ca membrii de partid să poată respinge anumite hotărâri care contraveneau părerii și convingerii individuale, aceștia având dreptul să își exprime democratic obiecțiile, dar în practică acest lucru se întâmpla foarte rar.

Conceptul de ,,formare a omului nou” prin intensificarea ,,muncii politice de masă”, a fost discutat în cadrul Congresului al IX-lea și ulterior reluat și în prevederile Statutului celui de-al XII-lea Congres, potrivit căruia, activitatea ideologică și politico-educativăare la bază ,,spiritul materialismului dialectic și istoric, al marxism-leninismului pentru formarea omului nou”. În viziunea partidului, omul nou era acel comunist de frunte, ,,cu o înaltă conștiință socialistă, cu temeinice cunoștințe profesionale și de cultură generală, pentru afirmarea hotărâtă în viață a principiilor eticii și echității socialiste”.

Analizând comparativ rezoluțiile adoptate la finalul celor două congrese, se constată faptul că, în ambele cazuri, realizările obținute în toate domeniile de activitate de către poporul român, au confirmat precizia liniei politice a partidului care se orienta în politica sa după învățătura marxist-leninistă, adaptând-o la condițiile existente în România.

O concluzie, prezentă în rezoluțiile adoptate la finalul ambelor congrese se referă la necesitatea ,,creșterii rolului statului și dezvoltarea multilaterală a națiunii socialiste în condițiile desăvârșirii construcției socialiste”. Se subliniază cu tărie în ambele rezoluții că prin dispariția ,,claselor exploatatoare” s-a realizat dezvoltarea națiunii și întărirea unității acesteia.

O altă trăsătură comună a celor două rezoluții se referă la definirea scopului activității politico-ideologice, anume ,,înarmarea membrilor de partid și a maselor largi cu ideile marxism-leninismului” care trebuia corelată cu modalitatea de construcție a socialismului.

4.2.Deosebiri între cele două congrese

Pornind de la campaniile de pregătire ale celor două congrese se constată faptul că atmosfera în care s-a desfășurat Congresul al IX-lea a avut un caracter modest, poziția ocupată de Nicolae Ceaușescu fiind de secretar al C.C. al P.C.R. și șef al secției organizatorice a C.C al P.C.R, autoritatea sa limitându-se la manevrarea eșalonul doi al elitei de partid. În consecință, aparițiile publice ale acestuia erau rare, având în vedere contextul în care avea loc congresul, marcat de atmosfera de doliu, creată prin moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. El deținea sarcina de a conduce provizoriu partidul, congresul fiind organismul care îi putea conferi puterea deplină. Pe de altă parte, în timpul campaniei de pregătire a Congresului al XII-lea, Ceaușescu a efectuat numeroase vizite de lucru în țară. Scopul era propagarea în rândul populației a viitoarelor realizări preconizate de către partid pentru perioada de după congres. Discursurile referitoare la acest eveniment major al P.C.R. erau salutate prin aplauzele frenetice ale participanților, deoarece în 1979, conducătorul român beneficia de un cult puternic al personalității.

Congresul al XII-lea al P.C.R a continuat din punct de vedere ideologic toate temele prezente în statutul celui de-al IX-lea Congres, în special cea referitoare la rolul de conducător al partidului în societate, însă elementul de noutate a fost sintagma ,,făurirea societății socialiste multilateral-dezvoltate”, folosită de Ceaușescu pentru prima data în 1969, la Congresul al X-lea. Făurirea acestui nou tip de societate constituia țelul suprem al partidului, aplicând toate principiile ideologice ale materialismului dialectic și științific, precum și învățăturile marxism-leninismului.

De asemenea, o noutate prin care Congresul al XII-lea al P.C.R. conturează și trasează liniile directoare privind dezvoltarea societății, se referă la faptul că acesta a hotărât în unanimitate ca viitorul Comitet Central să fie împuternicit pentru întocmirea în următorii cinci ani a unui nou program al partidului care să aibă o valabilitate până în anii 2000 sau 2010.

Spre deosebire de Congresul al XII-lea, unde cultul personalității s-a manifestat prin scandarea de lozinci laudative la adresa lui Ceaușescu, participanții manifestând adeziune completă față de ideile politice transmise de acesta, Congresul al IX-lea a fost dominat de simplitate, nefăcându-se auzite scandări, ovații, lozinci, lipsind grupe de agitatori responsabili cu mobilizarea delegaților de a declanșa entuziasm în sală.

Comparativ, din punctul de vedere al manifestării cultului personalității, se poate constata că la Congresul al IX-lea s-a decis introducerea clauzei de eliminare a cumului de funcții, o încercare de a-l împiedica pe Ceaușescu să-și rezerve mai multe competențe. Noul conducător a trebuit să accepte anumite concesii, întrucât poziția lui încă nu era suficient de puternică pentru a trece la un atac frontal. După cum s-a văzut mai târziu, lui Ceaușescu i-a convenit chiar să accepte această prevedere, întrucât datorită ei, a putut să-i promoveze la conducere pe unii dintre oamenii care îi erau devotați, slăbind astfel în mod semnificativ tabăra „baronilor” din echipa lui Dej. În momentul Congresului al XII-lea, Ceaușescu beneficia de o putere nemărginită, deținând mai multe funcții: secretar general al partidului, președinte al țării, comandant suprem al forțelor armate, președinte al Consiliului Apărării și Consiliul Suprem pentru Dezvoltarea Socio-Economică, iar din 1976, conducea Comisia Ideologică a C.C.. Astfel, clauza de eliminare a cumului de funcții nu mai era de actualitate pentru conducătorul român.

Concluzii

Cele două congrese analizate au avut un caracter inovator.Astfel, Congresul al IX-lea a aduce cu sine schimbarea schimbarea numelui ,,Partidului Muncitoresc Român” în „Partidul Comunist Româm”, precum și decizia conform căreia socialismul a trimufat, astfel fiind necesară o nouă Constituție pentru un stat care urma să își schimbe numeledin „Republica Populară Română” în „Republica Socialistă România”. De asemenea, alegerea lui Nicolae Ceaușescu într-o funcție nou creată de secretar general al partidului și, implicit, conducător al statului reprezintă o schimbare semnificativă, revenindu-se astfel la denumirea tradițională, Ceaușescu pretinzând încă de la început faptul că în partid nu există un „număr doi”, el fiind astfel un „primus inter pares”, asemeni predecesorului său. Statutul P.C.R. a avut parte de schimbări fundamentale., precum: descentralizarea aparatului de partid, lărgirea „democrației de partid” și a competenței organelor din eșalonul secund.

În momentul desfășurării celui de-al XII-lea Congres, Ceaușescu își consolidase poziția și autoritatea în partid prin eliminarea treptată a adversarilor politici.În discursul ideologic, acesta a pus accent asupra ideii conform căreia țelul suprem al partidului era făurirea „societății socialiste multilateral dezvoltate”, etapă premergătoare atingerii comunismului care reprezenta dispariția claselor sociale.

Singurul moment neprevăzut alCongresului al XII-lea, a fost intervenția lui Constantin Pârvulescu, veteran de partid și membru al Prezidiului, Acesta a cerut să i se dea cuvântul, cerere care i-a fost acceptată. În cadrul cuvântării sale, l-a acuzat pe Ceaușescu de faptul că lăsase partidul fără putere decizională, punând propriile sale interese înainte de orice. Cei din sală au început să îl huiduie imediat pe Pârvulescu, care a părăsit tribuna spunând că nu îl va vota pe Ceaușescu pentru a fi reales. Însă, acest incident nu a adus niciun fel de repercursiune, deoarece poziția de conducător al României deținută de Ceaușescu era prea puternică pentru a putea fi amenințată din interior.

În cadrul activității de cercetare am analizatevoluția politică a lui Ceaușescu, deoarece atât la congrese, cât și în perioada dintre acestea, conducătorul roman și-a consolidat treptat poziția de lider, stăpân pe poziția sa, aducând diverse inovații atât în rândul membrilor, cât și la nivelul discursului oficial al partidului.

Sintetizând, această licență a urmărit să arate care a fost impactul lui Ceaușescu în cadrul celor două congrese, care a adus inovații ideologiei comuniste românești: introducerea elementului național prin accentuarea importanței patriotismului și a intensificării rolului conducător al partidului asupra țării. Foarte importantă este continua promovare la Congresul al XII-lea, a ideii conform căreia P.C.R. înaintează spre făurirea „societății socialiste multilateral dezvoltate”, ce se dorea superioară societății capitaliste din toate punctele de vedere. De asemenea, importanța acordată ideii formării „omului nou” (specifică ideologiei comuniste) a avut un impact important asupra partidului care, treptat, a impus ca dogma propagată de către conducătorul statului să fie cea călăuzitoare a societății. Astfel, Ceaușescu a devenit un „ideolog al partidului”, adulat în cadrul cultului personalității sale drept „cel mai iubit fiu al poporului”.

BIBLIOGRAFIE

I. Surse

Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole. Iulie 1965-septembrie 1966, Ed. Politică, București, 1968

Nicolae Ceaușescu-România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvâmtări, articole. Septembrie 1978-martie 1979, Vol. 17, Ed. Politică, București, 1979

Nicolae Ceaușescu-România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvâmtări, articole. Martie-septembrie 1979, Vol. 18, Ed. Politică, București, 1981

Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Ed. Politică, București, 1964

Manuela Marin, Originea și evoluția cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu: 1965-1989, Ed. Altip, Alba Iulia, 2008

Manuela Marin, Între prezent și trecut: cultul personalitățiii lui Nicolae Ceaușescu și opinia publică, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2014

Ion Petcu, Ceaușescu, un fanatic al puterii. Biografie neretușată, Ed. Românul, București, 1994

Rezoluția Congresului al XII-lea al Partidului Comunist Român, Ed. Politică, București, 1979

II.Lucrări generale

Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Ed. Polirom, Iași, 2001

Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților, Ed. Polirom, Iași, 2011

Dan Cătănuș (coord.), România: 1945-1989: enciclopedia regimului comunist: instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste, Ed. Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012

Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste: câteva adevăruri simple din Istoria românilor, Ed. Curtea Veche Publishing, București, 2013

Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: O introducere în istorica comunismului românesc, Ed. Curtea Veche, Iași, 2007

Gheorghe Crișan, Piramida puterii: oameni politici și de stat, generali și ierarhi din România, Vol. 1: 23 august 1944-22 decembrie 1989, Ed. Pro Historia, București, 2004

Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Ed. Fundației Academia Civică, București, 2010

Anneli Ute Gabanyi, Literatura și politica în România după 1945, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2001

Istoria românilor, Vol. X, Editura Enciclopedică, București, 2013

Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori) – Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii din România: Raport final, Ed. Humanitas, București, 2007

Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Ed. Humanitas, București, 2014

Stelian Tănase, Elite și societate: guvernarea Gheorghiu-Dej: 1948-1965, Ed. Humanitas, București, 2006

III. Lucrări speciale

Lavinia Betea, Viața lui Ceaușescu, Vol. II: Fiul Poporului, Ed. Adevărul Holding, București, 2013

Lavinia Betea, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, Viața lui Ceaușescu, Vol. III: Tiranul, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015

Pierre du Bois, Ceaușescu la putere: anchetă a unei ascensiuni politice, Ed. Humanitas, București, 2008

Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților, Ed. Polirom, Iași, 2011

Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român 19-24 iulie 1965, Ed. Politică, București, 1965

Congresul al XII-lea al Partidului Comunist Român 19-23 noiembrie 1979, Ed. Politică, București, 1981

Direcțiunea Generală de Statistică-Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1966, Ed. Științifică, București, 1966

Direcțiunea Generală de Statistică-Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1967, Ed. Științifică, București, 1967

Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Ed. Polirom, București, 2003.

Thomas Kunze, Nicolae Ceaușescu. O biografie, Ed. Vremea, București, 2002

Statutul Partidului Comunist Român. Culegere de lecții pentru cursurile și cercurile în care se studiază, Editura Politică, București, 1967

IV. Presa

Gazeta literară, an XI, nr. 31 (542), 30 iulie 1964

Luceafărul, an IX, nr. 9 (168), 27 martie 1965

Scânteia, an XXXIV, nr. 6564, 20 martie 1965

Scânteia, an XXXIV, nr. 6567, 23 martie 1965

Scânteia, an XXXIV, nr. 6569, 25 martie 1965

V. Memorii și jurnale

Gheorghe Apostol, Eu și Gheorghiu-Dej, Ed. PACO, Bucuești, 2011

Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceaușescu și Iliescu. Convorbiri, Ed. Evenimentul Românesc, București, 1997

Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită, Ed. Enciclopedică, București, 2002

Dumitru Popescu, Am fost și cioplitor de himere; un fost lider comunist se destăinuite, Ed. Expres, București, 1993

Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2000

Anexe

Anexa 1. Conducătorii de partid și de stat privesc demonstrația oamenilor muncii din Capitală, cu prilejul zilei de 1 mai 1965

Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, Cota 2/1965

Anexa 2. Aspect din timpul lucrărilor Congresului al IX-lea al P.C.R.

Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, Cota 79/1965

Anexa 3. Conducătorii de partid și de stat împreună cu delegați participanți la Congresul al IX-lea

Sursa:Fototeca online a comunismului românesc,Cota 31/1965

Anexa 4. Vizita efectuată de soții Ceaușescu la muzeul de istorie al comunei Scornicești, cu ocazia festivităților prilejuite de împlinirea a 400 ani de la atestarea documentară a localității (22.IX.1979). Bustul lui Nicolae Ceaușescu este un exemplu elocvent al cultului personalității sale.

Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, Cota 162/1979

Anexa 5. Aspect din sala Congresului al XII-lea

Sursa: https://stefanbosomitu.wordpress.com/2013/11/25/constantin-parvulescu-vs-nicolae-ceausescu-nov-1979-congresul-xii-al-pcr/

Anexa 6. Intervenția lui Constantin Pârvulescu de la Congresul al XII-lea

Sursa: adevarul.ro/news/eveniment/era-legatura-moscova-parvulescul-1_50aec5aa7c42d5a663a03559/index.html

Anexa 7. Aspect de la marea manifestație populară ce a avut loc în Piața Republicii cu prilejul încheierii lucrărilor celui de-al XII-lea Congres al P.C.R. (23.XI.). (19-23.XI.1979).

Sursa: Fototeca online a comunismului românesc,Cota 184/1979

Indice

A

Apostol, Gheorghe 9, 15, 16, 18, 19, 23, 26, 27, 30, 34

C

Ceaușescu, Elena 36, 39, 43

Ceaușescu, Nicolae 3, 4, 5, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 49, 50, 51, 52

Ceaușescu, Nicu 43, 45

D

Drăghici, Alexandru 19, 30, 31, 34

G

Gheorghiu-Dej, Gheorghe 4, 7, 8, 9, 10, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 30, 31, 32, 33, 34, 37, 49, 50

M

Maurer, Ion Gheorghe 9, 15, 16, 19, 23, 30, 37

N

Niculescu-Mizil, Paul 17, 22, 23, 33, 34, 48

P

Pârvulescu, Constantin 23, 43, 44, 51

Popescu, Dumitru 21, 24, 38, 43, 44